Fata morgana: Ralph Miliband, Isaac Deutscher, Ed Miliband si pasiunea socialista

Motto: “In this sense Marxism performs the function of a religion, and its efficacy is of a religious character. But it is a caricature and a bogus form of religion, since it presents its temporal eschatology as a scientific system, which religious mythologies do not purport to be.”–Leszek Kolakowski

Daca exista o mare lectie a veacului trecut, ea este ca ideile politice au consecinte. Tema relatiei dintre leninism si stalinism, a originilor bolsevismului in doctrina mesianic-revolutionara creata de Karl Marx, ramane una de fierbinte actualitate. Dovada, polemicile din Anglia legate de atasamentele militant marxiste ale ganditorului social Ralph Miliband (1924-1994) impartasite, iata, de fiul sau Ed, liderul laburist care ar putea sa devina premier al Marii Britanii: “How proud Ralph would have been to hear him responding the other day to a man in the street who asked when he was ‘going to bring back socialism’ with the words: ‘That’s what we are doing, sir.’ “ How proud, indeed. Asemeni istoricului Isaac Deutscher, profesorul Ralph Miliband a detestat capitalismul liberal si a ramas fidel pana la capat visului socialist. Un vis care, iata, a fost preluat de noua generatie a familiei Miliband…

Ralph Miliband si fiii sai

http://frontpagemag.com/2013/david-horowitz/the-road-to-nowhere/

http://pjmedia.com/ronradosh/2013/10/12/how-david-horowitz-revealed-the-truth-about-ralph-milibands-legacy-what-it-should-teach-the-british-left/

http://www.dailymail.co.uk/news/article-2435751/Red-Eds-pledge-bring-socialism-homage-Marxist-father-Ralph-Miliband-says-GEOFFREY-LEVY.html

Iata linkul la raspunsul lui Ed Miliband:

http://www.dailymail.co.uk/debate/article-2439593/Why-father-loved-Britain-Ed-Miliband.html

Citesc cartea lui David Caute despre Isaac Deutscher (1907-1967) si Isaiah Berlin (1909-1997), aparuta la Yale University Press. Voi scrie despre ea. Mai ales ca, asemeni lui Timothy Garton Ash, ma consider si eu ein Berliner, adica un adept al lui Isaiah Berlin. Am fost candva, in anii 70, sedus si eu de romantismul (grandios si grandilocvent) al lui Deutscher, de legenda unui Lenin diferit de succesorii sai, in primul rand de Stalin. Am citit cartea despre tanarul Lenin. N-am vazut in Stalin un Napoleon, dar am fost atras de ipoteza hegeliana a istoriei care inainteaza pe latura ei rea. Am inceput sa am dubii in momentul in care am realizat ca istoricul britanic de origine din Polonia, un comunist oarecum dezamagit, dar nu mai putin un comunist convins, incerca sa justifice satrapia stalinista drept efort reusit de modernizare a unei Rusii inapoiate economic si cultural. Cat priveste trilogia despre profetul (inarmat, dezarmat, proscris si, in final, asasinat) Lev Davidovici Trotki, o carte superb scrisa si fundamental eronata, ea nu facea decat sa dovedeasca esecul lui Deutscher in a lua masura catastrofei morale, sociale si politice a totalitarismului comunist. Dintre eseurile lui Deutscher, cel mai onest ramane acela despre viata imaginara a lui Vincent Adriano, un ministru din Polrugaria. A fost scris in timpul vanatorilor de vrajitoare din partidele comunist ale Europei de Est in anii de dinaintea mortii lui Stalin (Rajk, Slansky, Patrascanu). In rest, polemici sterile si pamflete amar-sarcastice impotriva celor banuiti de “anticomunism visceral”. Nua fost crutat nici Orwell. Isaiah Berlin nu putea sa suporte ceea ce el considera (corect, dupa parerea mea) ipocrizia fundamentala a lui Isaac Deutscher. Sir Isaiah and Comrade Isaac, indeed…

http://yalebooks.co.uk/display.asp?K=9780300192094

Spre sfirsitul vietii, Deutscher intuise ca fructul avea, poate, ceva putred chiar in miezul sau. S-a ferit insa sa traga concluziile de rigoare, a ramas pana la capat fidel crezului de tinerete: “If the view were to be taken that all that the Bolsheviks aimed at — socialism — was no more than a fata morgana, that the revolution merely substituted one kind of exploitation and oppression for another, and could not do otherwise, then Trotsky would appear as the high priest of a god that was bound to fail, as Utopia’s servant mortally entangled in his dreams and illusions.”

Cand Leszek Kolakowski a rupt cu acea fata morgana, Ralph Miliband a reactionat ulcerat si ultragiat. Nu mai era socialistul Kolakowski, ereticul (tolerabil) al unei religii comune, ci un apostat care trebuia demascat. Eclectismul sau asumat fara ambiguitati era privit ca o renegare. Nu puteai fi simultan liberal, conservator si socialist, cum incercase Kolakowski sa demonstreze ca este posibil. Ca pe vremea lui Lenin: “Ideologie burgheza sau proletara, cale de mijloc nu exista”.

Cimitirul Highgate din Londra

Pentru Miliband, era inacceptabil sa scrii ca gandirea lui Marx nu era una inocenta, ca exista o genealogie care dusese dinspre “Manifestul Comunist” catre Lenin si Stalin, ca acea telologie seculara, o gnoza apocaliptic-revolutionara, daduse nastere monstrului leninist. Cand a ajuns in Anglia, refugiat din Belgia ocupata de nazisti, tanarul Ralph a mers la cimitirul Highgate sa aduca un omagiu lui Marx. Este acum inmormantat la catiiva metri de idolul sau. Nu e vorba aici de simple polemici scolastice. Ideile lui Ralph Miliband si ale lui Isaac Deutscher au fost visceral anti-liberale. Ambii au dispretuit parlamentarismul burghez si economia de piata. Iata-le renascand, aceste idei, sub ochii nostri, o proba a faptului ca pasiunile utopice, fantasmele redemptive, falsele soteriologii nu dispar…

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/fata-morgana-ralph-miliband-isaac-deutscher-ed-miliband-si-pasiunea-socialista/

Exerciții sovietologice: Tovarășul Isaac și Sir Isaiah

Sunt greu de găsit două personalități intelectuale mai radical diferite decât autorul biografiei clasice a lui Troțki și cel al celebrului volum “Russian Thinkers”. Tovarășul Isaac (Deutscher), așa cum era numit de intelectuali cu simpatii similare de stânga, a fost îndrăgostit de grandioase generalizări hegeliano-marxiste și venera eroii istorici (categorie care îi cuprindea pe Lenin, Stalin și Troțki). Sir Isaiah (Berlin) era prin natura lui un sceptic, rezervat în raport cu utopismul, disprețuia radicalismul de orice coloratură și prețuia mai mult decât orice realismul (the sense of reality). Deutscher a fost un adept al determinismului monist. Berlin a fost atașat pluralismului agnostic. În timpul Războiului Rece, cei doi gânditori, ambii născuți în Imperiul Rus din familii de evrei cu lungă tradiție rabinică, ambii emigranți (la vârste diferite, desigur) în Anglia, ambii captivați de cultura rusă, au ajuns să personifice două viziuni incompatibile asupra politicii, istoriei și moralității.

O importantă distincție trebuie făcută de la început: în timp ce Deutscher a devenit  membru al  Partidului Comunist Polonez în ilegalitate, în anii douăzeci, Berlin nu a fost niciodată membru al vreunei sectei leniniste. Este adevărat, tovarășul Isaac a rupt cu staliniștii și a devenit un marxist independent, un influent jurnalist și un apreciat istoric. Dar el nu a renunțat la o concepție romantică privind bolșevismul timpuriu ca fântână a speranței revoluționare. A admirat intransigența, atașamentul tenace pentru visul revoluționar ultim menit să îndeplinească planul secret al Istoriei. Pentru Berlin, o astfel de atitudine nu avea niciun sens. Detesta teleologiile spectaculoase și îl admira pe Alexander Herzen, gânditor rus care s-a opus constant radicalismului nesăbuit. Precum Herzen, care în multe privințe a fost modelul său intelectual, Berlin a refuzat să creadă că istoria (întotdeauna cu „i” mic) se dezvoltă în conformitate cu un libret ezoteric.

David Caute oferă în volumul său Isaac & Isaiah: The Covert Punishment of a Cold War Heretic (Yale University Press, 2013) o poveste captivantă, chiar dacă uneori discutabilă, despre animozitatea pătimașă, ostilitatea acerbă și conflictul profund care pot explica eșecul lui Isaac Deutscher de a obține recunoașterea academică pe care mulți considerau că o merită din plin și pe care alții o vedeau drept total nejustificată. Cu alte cuvinte, conform lui Caute, refuzul ferm al lui Isaiah Berlin de a susține angajarea lui Deutscher de către Universitatea din Sussex a fost momentul care a ucis carierea profesorală a istoricului.

De fapt, ceea ce Berlin a făcut a fost să împărtășească cu factorii decizionali dezaprobarea sa profundă și constantă a lui Deutscher ca istoric al bolșevismului și ca intelectual public. Și-a formulat scrisoarea în termeni duri, iar acest lucru a avut indubitabil un impact imediat. Dar încetarea negocierilor dintre Sussex și Deutscher nu îi poate fi imputată lui Berlin. Cu toate acestea, se poate specula că dacă Berlin nu ar fi scris acel mesaj confidențial către vice-președintele universității, John Fulton, pe 4 martie 1963, Deutscher ar fi făcut parte din corpul profesoral al Sussex-ului, așa cum fusese planificat inițial.

De fapt, ani după acest incident, Berlin a fost preocupat de numeroasele zvonuri conform cărora el ar fi fost personajul negativ, netrebnicul, în persecuția ideologică a lui Deutscher. În timp ce pentru Berlin a fi marxist nu era un impediment pentru ca o persoană să devină profesor universitar bona fide, el nu avea răbdare cu apologeții lui Lenin. Din perspectiva lui, Deutscher era emblematic pentru această categorie pe care el o disprețuia. Scrisoarea sa a fost necruțător de directă, dar și neîndoios sinceră: „Scrisoarea dumneavoastră îmi ridică o dilemă implacabilă. Candidatul pe care l-ați menționat (Deutscher) este singura persoană a cărei prezență în aceeași comunitate academică ar fi pentru mine de netolerat din punct de vedere moral. (…) Domnul respectiv este singurul pentru care am astfel de sentimente…și evident nu consider că opiniile personale, în special cele de stânga, sunt un obstacol în vreun fel pentru o nominalizare profesorală din partea dumneavoastră sau a oricărei alte universități în Anglia în acest moment” (p. 279). Consider că asemenea cuvinte nu aparțin unui adept inveterat al Războiului Rece care instigă la vendetă academică.

El însuși un cercetător al istoriei intelectuale și fost absolvent al colegiului All Souls la începutul anilor șaizeci, Caute examinează două destine individuale implicate în formularea unora dintre cele mai agonizante întrebări ale timpurilor noastre: De ce a eșuat revoluția bolșevică? A fost Stalin moștenitorul real al lui Lenin sau un veritabil trădător al cauzei bolșevismului umanist? Era posibilă reformarea Uniunii Sovietice?

Unii, precum Deutscher sau bunul său prieten Ralph Miliband, au considerat că exista un socialism originar care a fost întinat de tragedia sovietică („socialismul real existent”). Berlin, precum Leszek Kolakowski după ruptura cu iluziile timpurii, a văzut rădăcinile stalinismului în pedagogia totalitară leninistă și chiar în hybrisul ideologic radical al lui Marx. Cu toate acestea, nu a scris niciodată despre Marx în același spirit de moralitate scandalizată pe care l-a rezervat pentru Lenin. Pentru Berlin, Deutscher nu a fost un eretic veritabil, ci un predicator leninist extrem de inteligent.

Deutscher a murit la vârsta de șaizeci de ani în 1967. Nu știm cum ar fi  reacționat la schimbările revoluționare ale lui Gorbaciov. Sau de fapt știm: ar fi sperat că flacăra revoluției din Octombrie putea fi reaprinsă și că testamentul nerealizat al lui Lenin urma să fie în sfârșit pus în practică. Troțki ar fi fost în sfârșit răzbunat. Știm desigur că niciuna dintre aceste așteptări nu a devenit realitate. Toate predicțiile majore ale lui Deutscher s-ar fi dovedit eronate.

Până în ultima zi a vieții sale, Deutscher a sperat că un Mântuitor va ajunge la putere în Rusia care să salveze ceea ce el credea cu pasiune că era promisiunea abandonată a eliberării universale. Pentru Berlin o asemenea judecată era irațională. Din punctul său de vedere, comunismul era o  catastrofă  istorică, „un eșec absolut și, acolo unde există, are mai multe crime oribile pe conștiință decât cele mai teribile prigoane religioase” (p. 78). Mai mult decât atât, precum jurnalistul si istoricul politic Leo Labedz (un alt imigrant polonez), el îl considera Deutscher drept un impostor intelectual, un manipulator al faptelor istorice și un ideolog care se pretindea erudit. Aceasta este de altfel ideea esențială: interpretarea comunismului promovată  de Isaac Deutscher a rămas marcată de idealizarea timpurilor lui Lenin. Deutscher l-a criticat vehement pe Orwell și l-a disprețuit pe Koestler. Cel din urmă, conform lui Deutscher, cultiva un „misticism al cruzimii”. Era un renegat nevrotic care convertea propriile obsesii în argumente morale.

Într-o perioadă în care claritatea morală era disperat necesară, Deutscher a preferat să ofere echivocuri și ironii anti-anticomuniste. Nu este de mirare că Berlin nu a tolerat o astfel de atitudine. Problema nu a fost că  Deutscher era marxist. Caute îl citează pe Berlin afirmând că nu ar avea nicio problemă cu E. H. Carr și Eric Hobsbawm. Acești doi istorici, neîndoielnic marxiști, au rămas atașați realității și nu au distorsionat faptele în conformitate cu propria agendă ideologică.

Pentru Berlin, nimic nu era mai toxic pentru istorie, din punctul de vedere al proiectelor intelectuale, decât ambiția de a descoperi legile istoriei și de a lega cu nonșalanță comportamentul uman de norme absconse, impersonale. La suprafață ținta criticii sale a fost doctrina oraculară a lui Marx, dar cea imediată a fost Deutscher, din ce în ce mai influent, și reflecțiile sale teleologice. În domeniul studiilor sovietice, Berlin a admirat lucrările lui Leonard Schapiro și cele ale sovietologilor americani. Pentru Deutscher, acestea erau iremediabil superficiale și partizane, saturate de prejudecăți menșevice și fobii ale Războiului Rece. Pentru Berlin, a primi lecții despre Marx și Hegel de la o persoană  pe care o considera un filosof diletant era de negândit. Deși cu certitudine un om generos, tovarășul Isaac era un iluminat, un ideolog fanatic (true believer). Nu a acceptat niciodată apostații. Îi considera lipsiți de onestitate morală și îi displăceau politic. Toleranța sa pentru erezie era limitată la cei care alegeau să nu rupă radical cu Evanghelia bolșevică.

(O primă versiune a acestui text a apărut ca recenzie în revista International Affairs, vol. 90, no. 1, 2014. Traducere din limba engleză de Bogdan C. Iacob)

Tovarășul Isaac și Sir Isaiah

Sunt greu de găsit două personalități intelectuale mai diferite decât autorul biografiei clasice a lui Troțki și cel al celebrului volum “Russian Thinkers”. Tovarășul Isaac (Deutscher), așa cum era numit de intelectuali cu simpatii similare de stânga, a fost îndrăgostit de grandioase generalizări hegeliano-marxiste și venera eroii istorici (categorie care îi cuprindea pe Lenin, Stalin și Troțki). Sir Isaiah (Berlin) era prin natura lui un sceptic, rezervat în raport cu utopismul, disprețuia radicalismul de orice coloratură și prețuia mai mult decât orice realismul (the sense of reality). Deutscher a fost un adept al determinismului monist. Berlin a fost atașat pluralismului agnostic. În timpul Războiului Rece, cei doi gânditori, ambii născuți în Imperiul Rus din familii de evrei cu lungă tradiție rabinică, ambii emigranți (la vârste diferite, desigur) în Anglia, ambii captivați de cultura rusă, au ajuns să personifice două viziuni incompatibile asupra politicii, istoriei și moralității.

O importantă distincție trebuie făcută de la început: în timp ce Deutscher a devenit  membru al  Partidului Comunist Polonez în ilegalitate, în anii douăzeci, Berlin nu a fost niciodată membru al vreunei sectei leniniste. Este adevărat, tovarășul Isaac a rupt cu staliniștii și a devenit un marxist independent, un influent jurnalist și un apreciat istoric. Dar el nu a renunțat la o concepție romantică privind bolșevismul timpuriu ca fântână a speranței revoluționare. A admirat intransigența, atașamentul tenace pentru visul revoluționar ultim menit să îndeplinească planul secret al Istoriei. Pentru Berlin, o astfel de atitudine nu avea niciun sens. Detesta teleologiile spectaculoase și îl admira pe Alexander Herzen, gânditor rus care s-a opus constant radicalismului nesăbuit. Precum Herzen, care în multe privințe a fost modelul său intelectual, Berlin a refuzat să creadă că istoria (întotdeauna cu „i” mic) se dezvoltă în conformitate cu un libret ezoteric. În timp ce aprecia, fără a împărtăși, contribuția filosofică a lui Karl Marx, Berlin îl considera pe Lenin nu doar un iacobin dezlantuit ci și fondatorul unui teribil  experiment totalitar.

David Caute oferă în noul său volum “Isaac & Isaiah: The Covert Punishment of a Cold War Heretic” (Yale University Press, 2013) o poveste captivantă, chiar dacă uneori discutabilă, despre animozitatea pătimașă, ostilitatea acerbă și conflictul profund care pot explica eșecul lui Isaac Deutscher de a obține recunoașterea academică pe care mulți considerau că o merită din plin și pe care alții o vedeau drept total nejustificată. Cu alte cuvinte, conform lui Caute, refuzul ferm al lui Isaiah Berlin de a susține angajarea lui Deutscher de către Universitatea din Sussex a fost momentul care a ucis carierea profesorală a istoricului.

De fapt, ceea ce Berlin a făcut a fost să împărtășească cu factorii decizionali dezaprobarea sa profundă și constantă a lui Deutscher ca istoric al bolșevismului și ca intelectual public. Și-a formulat scrisoarea în termeni duri, iar acest lucru a avut indubitabil un impact imediat. Dar încetarea negocierilor dintre Sussex și Deutscher nu îi poate fi imputată lui Berlin. Cu toate acestea, se poate specula că dacă Berlin nu ar fi scris acel mesaj confidențial către vice-președintele universității, John Fulton, pe 4 martie 1963, Deutscher ar fi făcut parte din corpul profesoral al Sussex-ului, așa cum fusese planificat inițial.

De fapt, ani după acest incident, Berlin a fost preocupat de numeroasele zvonuri conform cărora el ar fi fost personajul negativ, netrebnicul, în persecuția ideologică a lui Deutscher. În timp ce pentru Berlin a fi marxist nu era un impediment pentru ca o persoană să devină profesor universitar bona fide, el nu avea răbdare cu apologeții lui Lenin. Din perspectiva lui, Deutscher era emblematic pentru această categorie pe care el o disprețuia. Scrisoarea sa a fost necruțător de directă, dar și neîndoios sinceră: „Scrisoarea dumneavoastră îmi ridică o dilemă implacabilă. Candidatul pe care l-ați menționat (Deutscher) este singura persoană a cărei prezență în aceeași comunitate academică ar fi pentru mine de netolerat din punct de vedere moral. (…) Domnul respectiv este singurul pentru care am astfel de sentimente…și evident nu consider că opiniile personale, în special cele de stânga, sunt un obstacol în vreun fel pentru o nominalizare profesorală din partea dumneavoastră sau a oricărei alte universități în Anglia în acest moment” (p. 279). Consider că asemenea cuvinte nu aparțin unui adept inveterat al Războiului Rece care instigă la vendetă academică.

El însuși un cercetător al istoriei intelectuale și fost absolvent al colegiului All Souls la începutul anilor șaizeci, Caute examinează în această carte in chip provocator captivantă două destine individuale implicate în formularea unora dintre cele mai agonizante întrebări ale timpurilor noastre: De ce a eșuat revoluția bolșevică? A fost Stalin moștenitorul real al lui Lenin sau un veritabil trădător al cauzei bolșevismului umanist? Era posibilă reformarea Uniunii Sovietice?

Unii, precum Deutscher sau bunul său prieten Ralph Miliband, au considerat că exista un socialism originar care a fost întinat de tragedia sovietică („socialismul real existent”). Berlin, precum Leszek Kolakowski după ruptura cu iluziile timpurii, a văzut rădăcinile stalinismului în pedagogia totalitară leninistă și chiar în hybrisul ideologic radical al lui Marx. Cu toate acestea, nu a scris niciodată despre Marx în același spirit de moralitate scandalizată pe care l-a rezervat pentru Lenin. Idealizarea lui Lenin a fost  pentru el o ofensa adusă milioanelor de victime ale totalitarismului. Când Deutscher a scris o recenzie condescendentă la romanul lui Boris Pasternak, „Doctor Jivago”, Berlin a fost ultragiat. Pentru Berlin, Deutscher nu a fost un eretic veritabil, ci un predicator leninist extrem de inteligent.

Deutscher a murit la vârsta de șaizeci de ani în 1967. Nu știm cum ar fi  reacționat la schimbările revoluționare ale lui Gorbaciov. Sau de fapt știm: ar fi sperat că flacăra revoluției din Octombrie putea fi reaprinsă și că testamentul nerealizat al lui Lenin urma să fie în sfârșit pus în practică. Troțki ar fi fost în sfârșit răzbunat. Știm desigur că niciuna dintre aceste așteptări nu a devenit realitate. Toate predicțiile majore ale lui Deutscher s-ar fi dovedit eronate.

Până în ultima zi a vieții sale, Deutscher a nutrit convingeri escatologice. A sperat că un Mântuitor va ajunge la putere în Rusia care să salveze ceea ce el credea cu pasiune că era promisiunea abandonată a eliberării universale. Stalin simbolizase, credea Deutscher, momentul bonapartist, parte a unui scenariu care trebuia sa culmineze in adevara emancipare a miticului proletariat, in resurectia spiritului leninist. Pentru Berlin o asemenea judecată era irațională. Din punctul său de vedere, comunismul era o  catastrofă  istorică, „un eșec absolut și, acolo unde există, are mai multe crime oribile pe conștiință decât cele mai teribile prigoane religioase” (p. 78). Mai mult decât atât, precum jurnalistul si istoricul politic Leo Labedz (un alt imigrant polonez), el îl considera Deutscher drept un impostor intelectual, un manipulator al faptelor istorice și un ideolog care se pretindea erudit. Aceasta este de altfel ideea esențială: interpretarea comunismului promovată  de Isaac Deutscher a rămas marcată de idealizarea timpurilor lui Lenin. Deutscher l-a criticat vehement pe Orwell și l-a disprețuit pe Koestler. Cel din urmă, conform lui Deutscher, cultiva un „misticism al cruzimii”. Era un renegat nevrotic care convertea propriile obsesii în argumente morale.

Într-o perioadă în care claritatea morală era disperat necesară, Deutscher a preferat să ofere echivocuri și ironii anti-anticomuniste. Nu este de mirare că Berlin nu a tolerat o astfel de atitudine. Problema nu a fost că  Deutscher era marxist. Caute îl citează pe Berlin afirmând că nu ar avea nicio problemă cu E. H. Carr și Eric Hobsbawm. Acești doi istorici, neîndoielnic marxiști, au rămas atașați realității și nu au distorsionat faptele în conformitate cu propria agendă ideologică. Dacă, prin omisiune și nu premeditat, Berlin a făcut imposibilă angajarea lui Deutscher la Universitatea din Sussex, el nu a făcut-o din intoleranță intelectuală. El era profund convins, precum majoritatea marilor sovietologi, că Deutscher era în primul rând un propagandist și apoi un erudit.

Titlul volumului lui Caute induce oarecum în eroare. Pare să sugereze o inițiativă secretă, conspirativă motivată de rațiuni meschine, vindicative, punitive. Nu trebuie să fi un „Berliner” (așa  cum i-a numit odată  Timothy Garton Ash pe cei care admiră scrierile lui Sir Isaiah) ca să îți dai seama că acesta era reticent în a valida cariera academică a unei persoane pe care o considera iremediabil necinstită. Iar Deutscher nu a fost ușă de biserică. L-a amenințat pe Labedz cu un proces de calomnie – care nu a mai avut loc din cauza dispariției neașteptate a lui Deutscher – pentru că editorul revistei Survey i-a pus sub semnul întrebării onestitatea intelectuală. Deutscher a fost beligerant, resentimentar și complet disprețuitor în raport cu cei care nu erau de acord cu el. Pentru el, Boris Souvarine, autorul francez, fost comunist, al unei biografii extraordinare a lui Stalin, un socialist anti-bolșevic veritabil, nu era decât un „scribălău”.

O parte din povestea acestui volum își are originea în disensiuni profund personale. Berlin nu i-a iertat niciodată lui Deutscher recenzia condescendentă din Observer la prelegerea sa despre „Inevitabilitatea istorică”. Din acel moment, Isaiah l-a considerat pe Isaac drept „un om nociv”. Cu toate acestea, la nivel primar, problema era, așa cum accentuează Caute, incompatibilitatea perspectivelor asupra determinismului istoric și a funcțiunii de agent liber a  factorului uman.

Pentru Berlin, nimic nu era mai toxic pentru istorie, din punctul de vedere al proiectelor intelectuale, decât ambiția de a descoperi legile istoriei și de a lega cu nonșalanță comportamentul uman de norme absconse, impersonale. La suprafață ținta criticii sale a fost doctrina oraculară a lui Marx, dar cea imediată a fost Deutscher, din ce în ce mai influent, și reflecțiile sale teleologice. În domeniul studiilor sovietice, Berlin a admirat lucrările lui Leonard Schapiro și cele ale sovietologilor americani. Pentru Deutscher, acestea erau iremediabil superficiale și partizane, saturate de prejudecăți menșevice și fobii ale Războiului Rece. Pentru Berlin, a primi lecții despre Marx și Hegel de la o persoană  pe care o considera un filosof diletant era de negândit. La aceasta trebuie adăugate și concepțiile lor ireconciliabile privind  evreii, sionismul și statul Israel. Ținând cont de cele mai de sus, putem să înțelegem cum ostilitatea lui Berlin a atins o intensitate neegalată în reacțiile sale în raport cu alți istorici, filosofi si politologi..

Deutscher se considera  drept un mare istoric al celui mai important moment al secolului douăzeci. Pentru Berlin, o astfel de percepție era pur și simplu falsă. Îl vedea pe tovarășul Isaac ca pe un zelot impenitent al unui Dumnezeu care a dat greș, un cruciat pentru o cauză pe care o considera abominabilă și ineluctabil greșită. Am discutat recent cu David Horowitz despre  Deutscher. L-a cunoscut bine în perioada propriilor iluzii stângiste. Deutscher i-a fost mentor. Deși cu certitudine un om generos, tovarășul Isaac era totuși un iluminat, un ideolog fanatic (true believer). Nu a acceptat niciodată apostații. Îi considera lipsiți de onestitate morală și îi displăceau politic. Toleranța sa pentru erezie era limitată la cei care alegeau să nu rupă radical cu Evanghelia bolșevică.

(O primă versiune a acestui text a apărut ca recenzie în revista International Affairs, vol. 90, no. 1, 2014. Traducere din limba engleză de Bogdan C. Iacob).

PS: Citez (cu permisiunea sa) dintr-un influent filosof politic britanic: “Comrade Isaac I’ve always despised as a political thinker. His description of the purges as a “ political genocide” directed against a few Trostkyists seems to me the height of absurdity and inhumanity.”

Articol  aparut in editia scrisa a revistei 22:

http://www.revista22.ro/tovara537ul-isaac-537i-sir-isaiah-37488.html

De asemenea:

http://www.frontpagemag.com/2013/vladimir-tismaneanu/comrade-isaac-and-sir-isaiah/

https://tismaneanu.wordpress.com/2009/03/02/durerea-secolului-ahmatova-isaiah-berlin-jdanov/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/tovara%c8%99ul-isaac-%c8%99i-sir-isaiah/

Unlikely Encounter: Trotsky and Dewey

Immensely interesting! In September 1937, the Dewey Commission exonerated Lev Trotsky of all the hallucinating charges concocted by Stalin, Yagoda, Yezhov, Vysihnsky etc At the same time, there was a clash of visions between the one whom Isaac Deutscher called “the prophet outcast” and the paradigmatic radical-liberal philosopher. Dewey believed in absolute moral values, Trotsky saw all moral norms as class–determined. Until the end of his life, Trotsky remained attached to …the Leninist cult of terror. Only years later, his widow, Natalia Sedova, would mention to Victor Serge that, privately, Trotsky wondered, during the last months of his life, whether the whole Leninist revolutionary adventure was nothing but a disastrous commitment to an impossible cause.

http://www.publicseminar.org/2014/03/john-deweys-encounter-with-leon-trotsky/#.VuhSOMvmp9D

At the very beginning of my American life, New School philosopher Richard J. Bernstein, who was then teaching at Haverford College, helped me publish my first article in English. Titled “Critical Marxism and Eastern Europe,” it came out in the journal he was then co-editing, “Praxis International.” I remember vividly my visit to his office and the conversation we had about the absence of a Marxian theory of morality. He showed me the chair in which Hannah Arendt used to sit whenever she was coming to lecture at Haverford. The relationship between means and ends is the crucial philosophical question in Arthur Koestler’s “Darkness at Noon.”…

Toporișca lui Mercader și chiliasmul leninist: 75 de ani de la asasinarea lui Troțki (Un eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu)

Motto: “Hence it comes about that all armed prophets have been victorious, and all unarmed prophets have been destroyed.”–Niccolò Machiavelli

În urma cu 75 de ani, pe 21 august, la Coyoacán, in Ciudad de Mexico, agentul NKVD Ramón Mercader, infiltrat sub numele Jacques Mornard, izbea cu o toporișcă în creștetul celui care lucra intens la o biografie a lui Stalin, fondatorul Internaționalei a IV-a, organizația globală care se pretindea singura cu adevărat fidelă moștenirii lui Lenin. În 1918, în plin război civil, cel mai apropiat colaborator al lui Lenin, numărul doi în ierarhia bolșevică, comandantul Armatei Roșii și comisarul poporului pentru afaceri externe, Lev Davidovici Troțki, dicta un text incendiar în care își propunea să-l strivească fără cruțare pe teoreticianul social-democrat german Karl Kautsky.

Muribundul Lev Davidovici Troțki, acum 75 de ani, in spitalul din Mexico City…

Apărut în 1920 sub titlul “Comunism și terorism”, volumul lui Troţki rămâne până azi un manifest în favoarea violenței nesăbuite, de nimic îngrădită, împotriva celor decretați drept inamici ai revoluției. A fost reeditat (la editura londoneză Verso) cu o entuziastă prefață semnată de idolul neo-stângiștilor de pretutindeni, hegeliano-marxistul lacanian Slavoj Žižek. În plină ofensivă a stângii radicale, excitată dramatic de criza economică, se pare că mistica revoluționară troțkistă a redevenit actuală. Nu mai vorbim de filmul “Frida” despre pictorița Frida Kahlo, în care el viejo revolucionario apare ca un personaj demn de tot respectul, un venerabil filosof prigonit de canaliile staliniste, între care David Alfaro Siqueiros, celebrul pictor muralist.

Asasinul lui Troţki, comunistul catalan Ramón Mercader (1913-1978), imediat după crimă

Sigur, a fost calomniat, hărțuit, urmărit și în final ucis, dar nu putem uita care au fost idealurile lui Troţki: distrugerea civilizației burgheze, a statului de drept, lichidarea țărănimii “individualiste”, revoluția mondială cu orice preț și cu orice risc. Victimele acestor morbide experimente nu contau, erau parte a unei grandioase aventuri istorice. O mentalitate contagioasă care i-a influențat pe Mao, Pol Pot, Guevara, Raúl Sendic, Mario Firmenich, Andreas Baader și pe atâția alți iluminati, adică posedați, revoluționari. Am aminti, în acest sens, biografia, câtuși de puțin măgulitoare, datorată istoricului britanic Robert Service. Să spunem de la început că termenul “troțkism” a fost o invenție propagandistică a triumvirilor (Stalin, Zinoviev și Kamenev) pentru a-l contrapune doctrinei presupus pure a leninismului. În fapt, în datele sale esențiale, viziunea lui Lev Troțki despre revoluția comunistă coincide cu aceea a lui Lenin. În pofida momentelor de coliziune dinainte de 1917, Troțki a împărtășit până la moarte ceea ce numim cosmologia bolșevică sau, altfel spus, chiliasmul leninist.

Câteva date biografice: născut în 1879 într-o familie evreiască relativ înstărită din Imperiul Țarist, tânărul Lev Bronstein a aderat la mișcarea revoluționară clandestină. Hiper-dotat intelectual, cu o ușurință devenită proverbială de a compune fulgerător pamflete explozive, orator electrizant, cel care a adoptat numele conspirativ “Troţki” a devenit o voce influentă în Partidul Social Democrat al Muncitorilor din Rusia. Poseda, chiar excesiv, ceea ce se cheamă carismă. A fost inițial un favorit al veteranilor socialiști, între care Pavel Borisovici Akselrod, pe care ulterior îl va stigmatiza drept renegat. Ca și Lenin, Troțki nu se încurca în sentimentalisme “mic-burgheze”. Moralitatea era, pentru el, o chestiune de eficiență, strict instrumentală: era moral ceea ce servea revoluția, era imoral ceea ce o slăbea ori o împiedica.

În 1903 a fost printre cei dintâi care au intuit primejdia despotismului promovat de cel pe care l-a numit Maximilien Lenin (aluzie la iacobinismul fondatorului bolșevismului). La rândul său, Lenin n-a rămas dator: l-a numit “Iudușka”, o aluzie la personajul lui Saltîkov-Scedrin din romanul “Domnii Golovliov”. În 1905, Troțki s-a aflat în fruntea Sovietului din Sankt Petersburg, a devenit un simbol al furtunii revoluționare. Arestat, surghiunit, în final ajuns în exil, a scris articole și broșuri care militau pentru două teze esențiale: continuitatea procesului revoluționar dincolo de faza liberal-constituțională, deci dincolo de pluralismul burghez, și natura planetară a revoluției comuniste. A ajuns la București în perioada Războaielor Balcanice, a scris lucruri interesante despre acele conflicte, s-a cunoscut cu Dobrogeanu-Gherea.

În 1914, ca și Lenin, Karl Radek, Rosa Luxemburg și Karl Liebknecht, a condamnat “războiul imperialist” în numele internaționalismului proletar (care capotase jalnic). A fost printre cei care au invocat necesitatea înființării unei noi Internaționale. A ajuns în Statele Unite, a continuat să scrie exegeze marxiste și comentarii politice. După 1912, când ruptura din social-democrația rusă s-a consumat irevocabil, Troțki a refuzat să adere la vreuna din cele două facțiuni aflate într-o ireconciliabilă adversitate (bolșevicii conduși de Lenin și menșevicii conduși de Julius Martov). Era extrem de sceptic, în acea perioadă, în raport cu elitismul bolșevic, cu marele risc de a înlocui dictatura proletariatului prin aceea a partidului, apoi prin aceea a Comitetului Central și, în final, a secretarului general și a clicii acestuia. Când a izbucnit Revoluția din februarie 1917, Troțki a decis să revină de urgență în Rusia. Din clipa reîntoarcerii, a devenit principalul locotenent al lui Lenin, l-a susținut pe acesta în toate proiectele de acțiune subversivă. În a sa “Istorie a Revoluției Ruse”, Troțki avea să scrie că dacă Lenin și el însuși nu s-ar fi aflat la Petrograd în noiembrie 1917, Revoluția Bolșevică n-ar fi avut loc. Nu greșea, deși ca marxist ar fi putut să o spună mai puțin emfatic (parcă masele fac istoria, nu “eroii”!).

Natalia Sedova (1882-1962), soția lui Lev Troțki

Lucrarea despre comunism și terorism veștejește fără urmă de reținere ceea ce Troțki diagnostica disprețuitor drept moralitatea filistină de tip quaker. Ca violență a limbajului, se află la paritate cu pamfletul lui Lenin “Revoluția proletară și renegatul Kautsky”. Revoluțiile sunt întemeiate pe violență, nu există nicio justificare pentru timiditate, pentru jumătăți de măsură. Ca și Lenin, propunea o filosofie ultra-partizană a politicului: Care pe care?

Violența exterministă era sacralizată în fraze care te fac să te înfiori. Nici cea mai mică urmă de compasiune pentru cei aneantizați în malaxorul unei revoluții fantasmate. Lenin a dorit să-l numească în fruntea Cekăi, poliția secretă bolșevică. Troțki a refuzat din rațiuni personale, nu pentru că i-ar fi repugnat teroarea în masă. În martie 1921, alături de Lenin și ceilalți corifei bolșevici, a decis suprimarea insurecției de la Kronstadt. Spre a relua distincția lui Albert Camus, bolșevicii erau revoluționari, marinarii de la Kronstadt erau revoltați. Gulagul s-a născut în timpul în care Troțki era mâna dreaptă a lui Lenin.

În ultimii ani de viață ai lui Lenin, Troțki a cerut militarizarea sindicatelor și a susținut alte măsuri menite să sufoce minimele vestigii democratice. Abia în clipa când a realizat că riscă să piardă în lupta cu supraveghetorul aparatului, Koba Djugașvili, cunoscut ca Stalin, Troțki a devenit un îndârjit avocat al democrației interne de partid. Dar nu a pus sub semnul întrebării religia partidului așa cum o revelase Lenin. Citând în 1924 dictonul englez, “Right or wrong, it’s my country”, Troțki își mărturisea, de o manieră de-a dreptul evlavioasă, iubirea de Partid: “Right or wrong it’s my Party”. Această psihologie a devoțiunii necondiționate avea să facă ravagii în deceniile următoare. Pe ea a pariat Stalin în anii Marii Terori.

De ce a pierdut Troțki în lupta cu Stalin, personajul pe care l-a descris drept “cea mai eclatantă mediocritate din Comitetul Central”? Tema cere un eseu separat. Să spunem aici că una din rațiuni a fost non-bolșevismul lui Troțki din perioada de până la revenirea în Rusia în 1917. Suferea, așadar, de un deficit de legitimitate pe care Stalin, Zinoviev și Kamenev, dar și Buharin, au știut să-l exploateze și să-l hiperbolizeze. Apoi, era starea de epuizare a aparatului bolșevic, lipsa de suport pentru frazeologia bombastic-internaționalistă a facțiunii troțkiste (din care a făcut parte și Cristian Rakovsky).

După 1933, în exil, Troţki a început să opereze cu conceptul de totalitarism pentru a descrie sistemele birocratic-dictatoriale din URSS și din Germania nazistă. A respins însă cu manie ipoteza că statul întemeiat de Lenin și de el în 1917 era de la început un experiment totalitar. A preferat să vadă în Stalin un trădător al programului pretins emancipator al bolșevismului, a scris rânduri înflăcărate despre tânărul Lenin. În ultimii ani de viață a încercat să termine o biografie a lui Stalin. N-a apucat, dar ultimele rânduri spun clar cum vedea el istoria comunismului rus sub Stalin: dacă Iuda ar fi ajuns să scrie versiunea sa asupra patimilor lui Isus, el ar fi apărut drept adevăratul discipol, iar ceilalți apostoli drept trădători infami. În articole și în corespondența personală îl numea Cain-Djugașvili. Acesta, la rândul său, citea zilnic “Buletinul Opoziției”, făcea însemnări atente pe cărțile inamicului său mortal. Pregătea metodic răzbunarea finală.

În noiembrie 1927, la exact zece ani de la revoluția pe care, împreună cu Lenin, o inițiase și o condusese, Troțki a fost exclus din PC(b) al URSS și deportat în Kazahstan. După un an era expulzat din URSS și i se retrăgea cetățenia sovietică. A locuit, împreună cu soția sa, Natalia Sedova, mai întâi în Turcia, apoi în Franța și Norvegia. Ultimii ani i-a trăit în Mexic, singura țară care a acceptat să-i ofere azil politic după 1938. A fost ucis cu o lovitură de toporișcă (piolet, icepick) în creștetul capului, în timp ce-și hrănea iepurii, în grădina vilei ultra-păzite din Coyoacán, de către Ramón Mercader, comunist spaniol și agent NKVD pozând în militant troțkist.

La colțul străzii așteptau într-o mașină confirmarea veștii că “Iuda-Troțki” a fost lichidat Caridad Mercader, agenta NKVD, mama lui Ramón, și amantul acesteia, colonelul NKVD Leonid Eitingon. Printr-un decret special, strict secret, Mercader a fost decorat cu “Ordinul Lenin”. Arestat de poliția mexicană, a făcut douăzeci de ani de închisoare. Nu a recunoscut niciodată că primise ordinul de a-l lichida pe Troțki. După 1960, a trăit întâi la Moscova, apoi în Cuba castristă. A murtit in Cuba, este inmormântat la Moscova.

Așa s-a încheiat, într-o baltă de sânge, viața lui Lev Troţki, profetul monoman și egocentric, cel pe care istoricul Dmitri Volkogonov l-a numit “demonul revoluției”. Stalin a jubilat. Operațiunea specială, o răfuială gangsterească, imaginată de Lavrenti Beria personal și condusă din umbră de omul său, generalul NKVD Pavel Sudoplatov, reușise. Stânga anti-stalinistă a trăit acel moment ca pe o tragedie absolută. Unul dintre cei care au rămas apropiați de fostul comandant suprem al Armatei Roșii a fost romancierul Victor Serge, prieten al lui Panait Istrati. Titlul uneia din cărțile sale captează acea situație istorică sufocantă: “S’il est minuit dans le siecle”. Biograful lui Troţki, Isaac Deutscher, autorul trilogiei “The Prophet Armed’, “The Prophet Unarmed, și “The Prophet Outcast”, menționează acest cântec din 1940, o baladă populară compusă de un autor anonim:

Murió Trotsky asesinado de la noche a la mañana porque habían premeditado venganza tarde o temprana.
Pensó en México, este suelo hospitalario y grandioso, para vivir muy dichoso bajo el techo de este cielo.
Por fin lo venció el destino en su propia residencia, donde el cobarde asesino le arrancó ahí su existencia.
Un zapapico alpinista este asesino llevó, y al estar solo con Trotsky a mansalva lo atacó.
Fue un día martes por la tarde esta tragedia fatal, que ha conmovido al país y a toda la capital…

Visul revoluției mondiale murise definitiv odată cu Pactul Hitler-Stalin. Fiul și cel mai apropiat colaborator al lui Troțki, Lev Sedov, murise cu câțiva ani mai devreme, în împrejurări suspecte, într-o clinică din Paris. Alt fiu, Serghei Sedov, a fost lichidat în URSS în timpul Marii Terori, deși rupsese orice legături cu părinții săi. Internaționala a IV-a, înființată ca alternativă la Comintern (Stalintern) s-a dovedit o sectă marginală, devorată de lupte intestine. Karl Radek, Cristian Rakovsky, Ivan Smirnov și alte figuri proeminente ale opoziției de stânga au pierit cu toții în vâltoarea sângeroasă a stalinismului dezlănțuit. Ideea societății fără clase, a comunității perfecte, a (Supra)Omului Nou, a unei revoluții totale care să salveze omenirea de barbarie s-a dovedit o imensă, catastrofică himeră.

Cat priveste evreitatea lui Troțki, să cităm o istorie faimoasă: “It is related that the chief Rabbi of Moscow, Rabbi Jacob Maze, once appeared before Trotsky to plead on the behalf of the Russian Jews. Trotsky answered him, as he had done on various occasions, that he was a Communist and did not consider himself a Jew. To this Rabbi Maze replied: “Trotsky makes the revolutions, and the Bronsteins pay the bills.” (Troțki face revolutiile, iar Bronsteinii platesc oalele sparte).

Vaduva lui Troțki, Natalia Sedova, a scris, impreună cu Victor Serge o carte intitulată “The Life and Death of Leon Trotsky”. A stat lângă el contre vents et marées. In utlimii ani de viață, s-a intrebat dacă revoluția bolșevică n-a fost o imensă eroare, ceea ce a dus la despărțirea de Isaac Deutscher si alti zeloți. A avut doi fii, Serghei și Lev, ambii uciși de Stalin. A apucat Congresul XX și Raportul Secret. Ba chiar și expulzarea mumiei lui Djugașvili din Mauzoleul lui Lenin…

Profetul ucis și asasinul său

Lev Davidovici Troțki (Bronstein) a fost izbit mortal cu o toporișcă in creștet, pe la spate, in a sa resedință-fortareață de la Coyoacán, un cartier din Mexico City, acum 75 de ani, pe 20 august. A murit a doua zi. Stalin nu greșea: “Nu există fortărețe pe care noi, bolșevicii, să nu le putem lua cu asalt…“. In acest caz, asaltul a fost o infliltrare de maximă viclenie. Am citit cand aveam 25 de ani trilogia lui Isaac Deutscher. Peste ani, recitind-o, am realizat cat de idealizat era portretul lui Troțki. Titlurile volumelor erau inspirate de Machiavelli: “The Prophet Armed”, “The Prophet Unarmed si “The Prophet Outcast”.

Intr-un eseu scris impreună cu Marius Stan, discutăm personajul Troțki, maniacul unei apocaliptice revoluții planetare, acum nu fac decat să marchez o dată și să recomand o carte extraordinară despre agentul NKVD, comunistul catalan Ramón Mercader, asasinul primului comandant al Armatei Roșii, cel mai apropiat colaborator al lui Lenin in aventura istorică incepută pe 7 noiembrie 1917 (stil nou), adversarul de moarte al lui Iosif Vissarionovici Djugașvilli, zis Stalin Este vorba de romanul lui Leonardo Padura, “The Man who Loved Dogs”. Troțki a fost profetul unei revoluții imposibile, martirul unei cauze pierdute ab initio, vestitorul unui timp care nu avea cum să vină …

https://www.cia.gov/library/center-for-the-study-of-intelligence/csi-publications/csi-studies/studies/vol-58-no-3/the-man-who-loved-dogs.html

Anamorfoze istorice sau totalitarismul ca demonism

Pentru Marius

Istoria inainteaza pe panta sa rea, scria Hegel. Diavolul a existat si va exista mereu, cat se poate de palpabil, ne spune, lui Marius Stan si mie, Alain Besançon. Ne reaminteste unul dintre cele mai tulburatoare pasaje din “Secolul meu” de Aleksander Wat, dracul in carne si oase vazut la inchisoarea Butyrka. La FNAC, cumparam, in Pleiade, Malraux si Camus. Orice intelectual care se respecta ar trebui sa aiba in biblioteca sa “Conditia umana” si “Omul revoltat”. Cumparam cartea despre diavolul Beria de Françoise Thom si pe cea a lui Viktor Klemperer intitulata “LTI, La langue du Troisieme Reich.”, limba celui de-al Treilea Imperiu (Reich). Diavolul avea a sa imbecil-ezoterica langue de bois. Françoise Thom a scris cartea clasica despre acest construct in care ceea ce se spune are o singura menire esentiala: sa oculteze si sa desfigureze realitatea. Alain Besançon, discipolul lui Raymond Aron si prietenul de idei al unor Martin Malia si Leszek Kolakowski, a deconspirat cu admirabila pasiune si maxima rigoare ideocratia comunista. Ne vorbeste cu caldura despre Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, despre legatura sa stransa cu editura Humanitas care i-a publicat cartile in excelente traduceri romanesti.

La Conciergerie citim lista executatilor din vremea Revolutiei Franceze: Danton, Camille Desmoulins, Robespierre, Fouquier-Tinville, acel precusor si model al lui Andrei Visinski si al lui Roland Freisler. Ca religie seculara, bolsevismul (deci nu doar “stalinismul”) a fost un fundamentalism politic, o gnoza ce s-a dorit universal-redemptiva. Leninismul s-a nascut la intersectia dintre marxism, nihilism si mesianism rus. Nu trebuie neglijat factorul numit de Isaac Deutscher “magie primitiva” (Deutscher a gresit in multe privinte, dar nu pe acest subiect). Bolsevismul nu a mantuit pe nimeni, a creat in schimb o monstruoasa colonie penitienciara. Acesta a fost adevarul despre catastrofele legate de incarnarea Diavolului in Istorie. Un Diavol numit Lenin, Stalin, Hitler, Mussolini, Mao, Ceausescu, Enver, Pol Pot, Abimael Guzman, Castro etc Ne intalnim la Aeroportul Roissy cu Alexandru Calinescu. Ne spune ca Thierry Wolton pregateste o serie de carti monumentale despre comunism: criminalii, victimele, complicii…

La Palais du Luxembourg o expozitie de picturi si desene despre dinastia Tudorilor. Imi aduc aminte de piesele istorice ale lui Shakespeare, de tragedia mea favorita, “Richard al II-lea”, de replica aceluia care, dupa uciderea lui Richard de Bordeaux, ii spune celui care avea sa devina atunci Henric al IV–lea: “Ai vrut s-o vreau”. Privesc portretele lui Elizabeth, regina-fecioara si ale rivalei-victima, Maria Stuart, eroina minunatei biografii de Stefan Zweig. Anamorfoza unuia dintre Tudori imi readuce in minte cartea lui Jurgis Baltrusaitis citita cu patru decenii in urma. Ideile politice au suferit in veacul totalitarismelor transfigurari dintre cele mai naucitoare…

Istoria secolului XX este una ce face sa paleasca universul intrigllor, comploturilor si vendetelor din piesele unor Marlowe sau Shakespeare. La Tbilisi am vorbit indelung cu intelectuali georgieni despre anii Marii Terori. Citesc biografia acelui Janus care a fost Beria, criminal sadic si reformator secret, bolsevic ardent cu ascunse simpatii mensevice. Fara a cunoaste capitolele georgiene din biografia sa este imposibil sa reconstitui personajul. Georgia a fost singurul experiment politic mensevic, a fost lichidat in fasa. Unii prieteni din Tbilisi au rezerve fata de filmul “Cainta” al lui Tenghiz Abuladze, li si pare prea inclinat spre mistitism religios. Eu nu l-am perceput astfel. Totalitarismul a falsificat binele, cum scria Besançon, plecand de la Vladimir Soloviov si George Orwell. O ipoteza la care reflectam in continuare, pregatind “Dosarul Lenin”, de fapt o teza confirmata la Auschwitz si la Kolyma. Este semnificata capitolului intitulat “The Decline of the Nation-State and the End of the Rights of Man” din capodopera Hannei Arendt, “The Origins of Totalitarianism” (tradusa tot la Humanitas). Traim in continuare sub semnula ceea ce marea ganditoare a numit “the perplexities of the Rghts of Man”…

Recomandari bibliografice:

http://www.humanitas.ro/humanitas/originile-intelectuale-ale-leninismului-0

http://www.humanitas.ro/humanitas/nenorocirea-secolului-despre-comunism-nazism-si

http://www.humanitas.ro/humanitas/secolul-meu-confesiunile-unui-intelectual-european

http://www.humanitas.ro/humanitas/diavolul-în-istorie

http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-via%C5%A3%C4%83-sunt-lucruri-care-nu-se-fac-%C5%9Fi-care-totu%C5%9Fi-se-fac-0

http://www.curteaveche.ro/dosar-stalin-vladimir-tismaneanu-marius-stan.html

http://www.humanitas.ro/humanitas/o-idee-care-ne-suce%C5%9Fte-min%C5%A3ile

http://www.polirom.ro/catalog/carte/povestiri-din-kolima-i–5757/

Destine de disidenți: Jacek Kuroń, Karol Modzelewski și pasiunea libertății (Eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu )

Există unii foști disidenți care, în pofida tribulațiilor istoriei post-comuniste, au reușit să-și mențină nealterate veritcalitatea și credibilitatea. Îi menționăm nu pentru a minimaliza statura cuiva, ci pentru că e nevoie de repere morale într-o lume marcată de prea mult relativism. Ne gândim la cei care, într-o celebră scrisoare deschisă către Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Unit Polonez, de peste 90 de pagini, în 1964, au denunțat modelul etatist-birocratic de socialism aplicat în acea țară. Era o critică de la stânga a ceea ce se numește “socialismul de stat”, deci ideocrația partocratică de tip leninist. Se cerea instaurarea consiliilor muncitorești ca formă de democrație directă, deci ca alternativă la totalitarismul polițienesc. Autorii erau doi tineri doctoranzi la Universitatea din Varșovia. Jacek Kuroń (1934-2004) era un carismatic pedagog, cu o colosală influență printre adolescenții care formaseră tineretul “walterist” (după numele unui faimos fost combatant din Brigăzile Internaționale). Cel de-al doilea, Karol Modzelewski,  născut la Moscova în 1937, era un promițător istoric și fiul primului ministru de Externe al Poloniei Populare (adică staliniste).

Putem vorbi, ca în atâtea alte cazuri, de un intens conflict generațional. Trebuie să fii orb din punct de vedere istoric și psihologic pentru a nu pricepe că nu există determinații genetice în planul opțiunilor ideatice și politice. E suficient să-i fi citit pe Turgheniev și pe Dostoievski.

Regimul Gomułka a reacționat prompt și draconic. Cei doi au fost arestați, anchetați, condamnați. Un tânăr stângist din Germania Federală, Daniel Cohn-Bendit, a decis să adopte numele lor de familie drept propriul său nume. Cunoscutul istoric marxist britanic Isaac Deutscher, fost membru din clandestinitate al PC Polonez, exclus în anii ’30 pentru “deviere troțkistă”, i-a adresat o scrisoare personală liderului polonez, apelând la amintiri comune și cerându-i să probeze clemență în raport cu cei doi tineri rebeli (v. “An Open Letter to Wladyslaw Gomulka”, în Isaac Deutscher, “Marxism, Wars & Revolutions: Essays from Four Decades”, Verso, 1984, pp. 128-131). Un leninist sută la sută, Gomułka nu s-a lăsat înduplecat de apelul lui Deutscher. Știa că orice concesie făcută unei erezii duce la șubrezirea monolitului dictatorial. Au existat voci care au protestat în interiorul partidului, inclusiv filosoful Leszek Kołakowski, care avea să fie el însuși exclus în 1966. Textul este unul esențial, ca expresie a acelei direcții a marxismului critic care a contribuit neîndoios la dinamitarea specioasei legitimități oficiale. Și suficient de important pentru ca regretatul istoric Gale Stokes să fi inclus fragmente din el în remarcabila sa antologie “From Stalinism to Pluralism: A Documentary History of Eastern Europe since 1945,” (v. ediția a doua, apărută la Oxford University Press în 1996, pp. 108-114).

Între discipolii lui Jacek Kuroń să-i amintim pe Irena Lasota, Irena Grudzińska-Gross, Adam Michnik și Aleksander Smolar. Cei doi contestatari ai sistemului au fost eliberați după trei ani. A urmat criza politică din 1967, când în interiorul conducerii de partid s-a format o grupare huliganic antisemită condusă de șeful securității, ministrul de Interne Mieczysław Moczar, așa-numita facțiune a partizanilor. Se contura linia stalinismului național în versiunea sa poloneză. Intelighenția de orientare liberală și mulți studenți au aplaudat victoria Israelului în Războiul de Șase Zile. Exista un club literar numit “Babel” (după numele scriitorului ucis de Stalin, Isaak Babel), se purtau discuții considerate subversive de către gardienii ortodoxiei ideologice.

În martie 1968 a izbucnit revolta studenților de la Universitatea din Varșovia, reprimată cu maximă brutalitate de către trupele de securitate. Cardinalul Stefan Wyszyński, primatul Poloniei și fost capelan în cadrul Armatei Teritoriale (rezistența polonă în timpul ocupației naziste a țării), și-a exprimat solidaritatea cu studenții maltratați în beciurile poliției. Kuroń și Modzelewski au fost din nou arestați, ca instigatori ai protestelor, și au primit pedepse de peste trei ani de închisoare.

În anii ’70, cei doi au devenit inspiratorii proiectului de conlucrare dintre intelectualii critici și muncitorii revoltați. În 1976, prindea ființă Comitetul de Apărare a Muncitorilor (KOR), strămoșul și catalizatorul Solidarność, din care făcea parte, pe lângă Michnik și Kuroń, unul din liderii veniți din altă zonă socială, fără tradiții comuniste în familie, Antoni Macierewicz. În august 1980, Kuroń, Macierewicz, Modzelewski, Michnik și alți activiști anti-totalitari, l-au consiliat pe Lech Wałęsa în negocierile cu guvernul comunist care au culminat în recunoașterea dreptului la existență legală al sindicatului liber și auto-guvernat Solidarność. Au fost cu toții arestați după proclamarea Legii Marțiale, în decembrie 1981. Odată eliberați, au participat la activitățile clandestine ale “Solidarității”. În primăvara anului 1989 au participat la negocierile cunoscute drept Masa Rotundă. Macierewicz a devenit tot mai critic la adresa camarazilor pe care îi vedea prea dispuși să le acorde comuniștilor mai multe concesii decât era cazul. Dezacordurile ideologice de odinioară s-au transformat în ireconciliabile conflicte de viziuni politice.

Karol Modzelewski a devenit senator, Jacek Kuroń a intrat în guvernul “Solidarității” ca ministru al Muncii. Au scris cărți importante despre tranziția post-comunistă și au participat din plin la marile dezbateri publice. Filosofia noului evoluționism, sintetizată de Adam Michnik într-un celebru eseu, a fost de fapt rezultatul gândirii unui grup de intelectuali critici, între care un rol proeminent l-au jucat Kuroń și Modzelewski. Cei doi au parcurs în câteva decenii calea de la revolta anti-totalitară de inspirație stângistă la un liberalism civic pentru care drepturile individului sunt cheia de boltă a unei comunități democratice. Au rămas fideli proiectului unei cetăți eliberate de frică și suspiciune, al unui spațiu în care oamenii să trăiască într-adevăr liber, fără spaima că pot fi încarcerați numai pentru că nu sunt de acord cu o virgulă din ceea ce susțin cei aflați la putere.

Adam Michnik, Helena Łuczywo și Jacek Kuroń

Membri ai Comitetului de Apărare a Muncitorilor (KOR)

Adam Michnik în casa lui Jacek Kuroń (septembrie 1980)

Jacek & Karol

Karol Modzelewski

Jacek Kuroń

În autobiografia sa, “La foi et la faute: à la rencontre et hors du communisme”,  tradusă la Fayard în 1991, Kuroń spunea: “Consider că originea condițiilor sociale ale paranoiei rezidă în faptul că existența umană este condiționată de repartizarea socială contemporană a muncii. Unificarea tuturor acestor sarcini se efectuează la nivelul unei vaste societăți din care țâșnesc forțe pe care nimeni nu le poate stăpâni. Totuși, în societățile democratice, oamenii se organizează pentru a controla aceste forțe și, până la un punct, a le domina; în orice caz, știu că le pot stăpâni. Numai totalitarismul îl deposedează pe individ — face din noi toți ființe izolate și dezarmate în fața unor forțe gigantice și dirijate împotriva noastră, care rezultă din propria noastră cooperare. …Să privim adevărul în față: forma de gândire paranoică este corolarul atitudinilor care ne sunt impuse de către condițiile sociale maladive ale totalitarismului. În aceste condiții, căutarea constantă a provocării și a unui complot urzit de inamici omnipotenți nu are nimic excepțional, este caracteristica însăși a unei imaginații bolnave”. (p. 422) La baza acestor considerații stau cu siguranță și reflecțiile lui Leszek Kołakowski, foarte influent printre cercurile intelectuale polone din epocă, cel care scria în 1971 (“In Stalin’s Countries: Theses on Hope and Despair”) despre posibilitatea de a contesta un sistem măcinat de contradicții ireductibile printr-o rezistență socială care să exploateze aceste contradicții. Cu alte cuvinte, era avansată ideea unei presiuni graduale, efective, pe termen lung, vizând eliberarea socială și națională (p. 49 din eseul citat). Așa a apărut KOR, din această schimbare fundamentală de paradigmă a opoziției. Așa a apărut și “Noul Evoluționism” al lui Adam Michnik. Și deși această viziune a fost relativ îmbrățișată și în Ungaria (prin György Bence și János Kis) ori Cehoslovacia (prin Václav Havel și alții asociați Cartei 77), nicăieri nu a avut succesul parțial, dar real, din Polonia. Iar trecerea de la “disidență” la “opoziție”, pe o linie terminologică mai fină și nuanțată, este perfect și dramatic ilustrată de evoluția politică a lui Jacek Kuroń, alături de cea a lui Karol Modzelewski.

Recomandări:

https://www.marxists.org/history/etol/newspape/isj/1967/no028/kuron.htm

http://www.nytimes.com/2014/05/30/opinion/sierakowsi-polands-forgotten-dissident.html

Anat Plocker, “Zionists to Dayan: The Anti-Zionist Campaign in Poland, 1967–1968″, Stanford University Press, 2009.

http://www.amazon.com/Poland-genesis-revolution-Abraham-Brumberg/dp/0394523237

http://www.polirom.ro/catalog/carte/revolutiile-din-1989-intre-trecut-si-viito-442/

http://www.polirom.ro/catalog/carte/reinventarea-politicului-europa-rasariteana-de-la-stalin-la-have-2758/

În numele Tatălui: Epigonii lui Lenin și lupta pentru mantaua supremă (Eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

 

Motto: “Tovarăși, noi, comuniștii, suntem oameni dintr-o plămadă specială.”–Iosif Stalin

Luptele politice ale lui Stalin, opțiunile sale, obsesiile, precum și moștenirile tuturor acestora, au lăsat o impresie de neșters asupra secolului XX. Însăși noțiunea de socialism nu poate fi pe de-a-ntregul izolată de viziunea sa asupra revoluției, una impregnată de convingeri mesianice, cvasi-religioase, învăluite de jargonul determinist marxist.

Principala problemă pentru cei care doresc să înțeleagă fenomenul Stalin este tocmai discutabila sa “inevitabilitate”. Pentru anumiți interpreți, printre care Isaac Deutscher, Stalin a reprezentat un fenomen fatal născut din chimia internă a culturii politice bolșevice. Dar chiar a fost el cel mai credincios discipol al lui Lenin? A fost el un marxist autentic, unul înzestrat într-adevăr cu o perspectivă teoretică, cu un Weltanschauung, sau mai degrabă un improvizator cu pretenții doctrinare? N-a existat nimeni care să fi contribuit mai mult la elaborarea, fabricarea și sacralizarea leninismului, dar în ce măsură a fost el un leninist bona fide? De la Troțki și Buharin, și până la Georg Lukács, personaje leniniste de prim-plan au pus sub semnul îndoielii pretențiile la preamărire de sine ale lui Stalin. Și totuși, monumentala lucrare a lui Stephen Kotkin, bazată pe o muncă de arhive sisifică, atât în Rusia, cât și în Statele Unite, oferă imaginea unui teoretician marxist, un om pentru care ideile au contat enorm. Două sute de pagini de note finale vorbesc despre natura exhaustivă și istovitoare a acestui efort admirabil. Niciun subiect nu este atins doar în treacăt, niciun detaliu nu este lăsat fără vreo sursă care să-l facă revelator și credibil. Avem în fața noastră o operă istorică de primă mână.

Fețele succesorului

Există câteva puncte cruciale în biografia captivantă scrisă de Kotkin: Primul, convingerile profund marxiste ale lui Stalin. Acesta nu a fost un oportunist politic, ci un teoretician convins că Weltanschauung-ul lui Marx, așa cum a fost dezvoltat de idolul său, Lenin, era adevărata busolă științifică necesară pentru a înțelege natura contradictorie a lumii sociale. Prin urmare, scopul lui Kotkin este acela de a demonstra cum anume a văzut Stalin lumea prin aceste lentile marxiste. Imaginea lui despre sine (o temă foarte importantă în neterminata biografie scrisă anterior de regretatul Robert C. Tucker) era aceea a unui marxist inflexibil, o poziție căreia i-a rămas fidel până la moartea sa, în martie 1953.

Al doilea, era extrem de important pentru el să fie recunoscut drept adevăratul urmaș al lui Lenin. În universul bolșevic al ranchiunelor îndârjite, suspiciunilor intense și rivalităților obsedante, acest aspect era în fapt o chestiune de viață și de moarte. Vechiul rival al lui Stalin, Lev Troțki, manifesta aceeași ambiție, iar competiția dintre cele două modele umane de perfecțiune bolșevică a pecetluit soarta experimentului sovietic. Stalin l-a abhorat pe Troțki (puțin spus) până în punctul unei uri ireconciliabile. La rândul său, Troțki i-a tratat pe Stalin și pe alți lideri de frunte bolșevici doar ca simple mediocrități. A aspira la mantaua lui Lenin era în această cultură o garanție a legitimității. Cine ar fi interpretat corect biblia lui Vladimir Ilici devenea adevăratul moștenitor apostolic.

Pentru a-l priva pe Troțki de un asemenea statut, Stalin, ajutat inițial de cei doi colaboratori apropiați ai lui Lenin, Lev Kamenev și Grigori Zinoviev, a inventat leninismul ca un corpus de precepte revoluționare autosuficiente, adică un “marxism al epocii imperialismului și a revoluțiilor proletare”, așa cum l-a definit chiar el. În mod logic, cum traseul lui Troțki anterior anului 1917 a inclus momente de dispute aprinse cu Lenin asupra unor chestiuni importante precum natura partidului de avangardă și ritmul revoluției, a fost creat un termen menit să funcționeze drept alteritate constitutivă (constitutive Other). Numele lui, urmând calea veșnicei defăimări, avea să fie “troțkism”. Al treilea punct atins de Kotkin, personalitatea lui Stalin, cu toate enigmele ei psihologice, a jucat un rol crucial în supraviețuirea statului sovietic și în toate deciziile majore, incluzând războiul genocidar împotriva țărănimii cunoscut drept colectivizarea agriculturii. Stephen Kotkin privește aceste decizii nu atât de mult ca rezultat al necesității istorice, orice va fi însemnând acest lucru, ci, mai degrabă, ca pe efectul unei obsesii ideologice hiperbolizante, exacerbate, de a împlini poruncile “Tatălui”. Stalin s-a privit pe sine ca pe un Lenin al zilei și a acționat în consecință.

“Limba de moarte“

Una din cele mai antrenante secțiuni ale acestei cărți extrem de incitante se referă la sfârșitul vieții lui Lenin și așa-numitul “Testament”. Bazându-se pe contribuțiile unor istorici ruși, Kotkin ajunge la concluzia că mult citata “Scrisoare către Congres”, adică ultimele gânduri dictate ale lui Lenin despre strategiile politice și lupta din ce în ce mai acerbă dintre epigoni, a fost de fapt un fals, sau, mai bine zis, un document atribuit lui Lenin, nicidecum unul care să-i fi aparținut cu adevărat. Acesta este un punct crucial, atât politic, cât și istoric, însă unul care necesită anumite clarificări. Pentru Kotkin, absența inițialelor lui Lenin din text indică infracțiunea. El sugerează că “Testamentul”, în special ultima scrisoare în care Lenin cerea îndepărtarea lui Stalin din deja omnipotentul scaun de secretar-general al Comitetului Central, a fost de fapt conceput de Nadejda Krupskaia, soția lui Vladimir Ilici și tovarășa sa de drum politic.

Dar dacă așa au stat lucrurile, se poate întreba cineva, atunci cum a putut ignora Stalin o asemenea întâmplare și nu a invocat-o măcar în cercurile bolșevice de la vârf? A fost bântuit întreaga viață de ceea ce a părut a fi neîncrederea lui Lenin în el. Cum de i-a permis atunci Nadejdei Krupskaia să moară în patul ei, mult după dispariția lui Lenin, neafectată de Marea Teroare, în februarie 1939? Pentru Troțki, pe care Lenin îl numea în document “cel mai strălucit membru al Comitetului Central”, era normal să se agațe de elogiile si îndemnurile defunctului lider. Însă pentru Stalin, contestarea autenticității “Testamentului” ar fi fost de înțeles, ba chiar logică. Nu a făcut-o, iar acest lucru ridică semne de întrebare cu privire la argumentul lui Kotkin. Acesta ar putea avea însă dreptate, dar o asemenea pretenție semnifcativă necesită mai multe probe și comportă o întreagă dezbatere academică.

Recurența hegeliană

În octombrie 1923, cu trei luni înainte să moară, un Lenin aflat în fază terminală a suferinței sale, plimbat în scaunul cu rotile și arătând aproape carbonizat, le-a impus gărzilor și șoferului personal să-l ducă pentru o ultimă vizită la Kremlin. Este și unul din cele mai tulburătoare pasaje din carte: prematur imbătrânitul lider nu mai poate comunica decât prin vagi sunete, nu există acolo niciun membru al Politburo-ului care să-l întâmpine, sunt toți angrenați într-o întâlnire în apartamentul lui Troțki, unde, instigați de Stalin și Zinoviev, condamnă fracționismul “troțkist”. Lenin culege din biblioteca lui o carte a mentorului său din tinerețe, Gheorghi Plehanov, și trei volume de Hegel. Aceasta este o secvență revelatoare privind convingerea finală a lui Lenin, afirmată și in articolul “Despre insemnătatea materialismului militant” (martie 1922),  că doctrina lui Karl Marx este imposibil de înțeles fără Hegel.

Acest lucru nu-l putea înțelege, de pildă, Grigori Zinoviev care, în 1923, la un congres al Internaționalei a III-a, îi anatemiza pe Georg Lukács pentru “Istorie și conștiință de clasă” și pe Karl Korsch pentru “Marxism și filosofie”, numindu-i disprețuitor “marxiști de catedră”. Nu-l putea înțelege nici Nikolai Buharin, despre care, în pofida marii sale iubiri pentru cel pe care îl numea “favoritul întregului partid”, Lenin spunea că nu a înțeles niciodată pe deplin dialectica. Nici Troțki nu citise “Știința logicii”, despre Stalin ce să mai vorbim. L-a înțeles Antonio Gramsci care, via Benedetto Croce, a conceput filosofia praxisului drept una hegeliano-marxistă. În chip ironic, la sfârșitul vieții, prin pasiunea sa relativ târzie pentru Hegel, fondatorul bolșevismului se înscria pe direcția marxismului occidental, deci a unui marxism non-bolșevic.

Nedorit, dar învingător

Un ultim aspect: reiese din evaluarea lui Kotkin că Stalin a fost ultimul din cei de la vârf care au aflat de “Testament”. A fost șocat de intrigile puse la cale de tovarășii săi. Înclinat în mod natural să vadă trădare și conspirație peste tot în jurul său, suspiciunile lui au luat o formă concretă. Nu a ajutat nici că un an mai târziu, doi membri ai triumviratului său, Kamenev și Zinoviev, au pactizat cu Troțki în așa-numita Opoziție de Stânga. Înzestrat cu o voință de fier, convins că legile istoriei erau de partea sa, campion al intereselor birocrației de partid, Stalin s-a descotorosit de competitorii săi și și-a transformat mini-regatul inițial de la Kremlin într-o grandioasă și înfricoșătoare aventură istorică. Cartea lui Kotkin înregistrează acest destin cu mână sigură, scoțând în relief trăsăturile importante ale spiritului lui Stalin, puternica-i voință politică, determinarea strictă și tenacitatea inflexibilă. Pentru Kotkin, ceea ce a explicat altfel virtual inexplicabilul traseu a fost tocmai hybrisul său formidabil, complet antrenat de fixațiile lui ideologice, și nu circumstanțele istorice invocate de istorici precum E. H. Carr.

Acest prim volum al capodoperei cu potențial germinativ a lui Kotkin se încheie prin ceea ce Stalin însuși a definit a fi marele moment de cotitură: anul 1928, debutul a ceea ce s-a numit revolutia de sus in jos (revolution from above). La acea dată, Troțki era deja înfrânt, Nikolai Buharin și adepții săi capitulaseră, iar Stalin domina cu necontestată autoritate. Avea să urmeze, prin urmare, o nouă revoluție, a lui personală, pe care o visa la fel de importantă precum cea a lui Lenin. Abia aștept să citesc următoarele volume din această formidabilă carte, comparabilă cu tot ce-au oferit mai izbutit studiile de sovietologie, de la Boris Souvarine, Robert Conquest, Richard Pipes, Leonard Shapiro, Alain Besançon, Zbigniew Brzezinski și Adam Ulam, la Martin Malia, Robert Service, Seweryn Bialer, Sheila Fitzpatrick, Robert V. Daniels, Archie Brown, Robert Gellately, Dmitri Volkogonov, J. Arch Getty, Ronald G. Suny, Hélène Carrère d’Encausse și Simon Sebag Montefiore. Toți cei interesați de mecanismele tiraniei ideocratice și de relația dintre personalitate, ideologie și teroare, vor profita enorm de pe urma parcurgerii acestei superbe lucrări a lui Stephen Kotkin.

Hermeneutica răposării

În clipa morții lui Lenin, la 21 ianuarie 1924, se dădea o luptă surdă, însă atroce, între cei care doreau să-i moștenească mantaua. Dar ceea ce avea să urmeze nu era doar un banal exercițiu de continuitate a puterii politice, ci, mai cu seamă, o construcție imagologică de proporții cosmice care trebuia să aline angoasele maselor. În perioada imediat următoare decesului, legendele privind un Lenin cât se poate de viu care se perindă de-a lungul și de-a latul Uniunii Sovietice au continuat să apară în ritm accelerat și au completat imaginea unei Vieți de Apoi în care cultul personalității lui Vladimir Ilici abia începea să mijească. Puterea emoțională a cultului lui Lenin se baza în primul rând pe înclinația naturală a păturii țărănești, majoritară și profund superstițioasă, către personificarea puterii politice. Venerația față de Lenin din timpul vieții apare doar ca o mică picătură într-un ocean în comparație cu cea zămislită începând cu anul marcant al bolii, 1923, dar mai ales după decesul acestuia din 1924. Cultul lui Lenin, așa cum fusese cu vreun veac înainte și cel al Țarului Alexandru I (mort în 1825), avea o funcție precisă: stabilizarea și legitimarea vieții politice sovietice à la longue. Din momentul morții lui Lenin, pretențiile la imortalitatea acestuia au devenit elementul central al cultului său. “Lenin a murit, leninismul e viu”, “Lenin este mort, trăiască Lenin!” erau doar câteva din frazele cu efect cathartic arborate pretutindeni. Însuși Vladimir Maiakovski avea să compună în 1924 un poem ce va deveni lectură obligatorie pentru orice elev sovietic (tema centrală: “Lenin a trăit. Lenin trăiește. Lenin va trăi”).

Există așadar, și ne vom fi dat deja seama, o fibră profund religioasă, sacramentală, în acest cult leninist al personalității. Jurământul lui Stalin poartă cu sine tocmai natura hieratică a cuvântării politice. Și a fost tocmai această chemare mistică a lui Stalin, cu prilejul morții “Tatălui”, cea care a făcut posibil transferul de sanctitate din corpul uman în corpul politic: “Tovarăși, noi, comuniștii, suntem oameni dintr-o plămadă specială. Suntem cei care alcătuim armata marelui strateg proletar, armata tovarășului Lenin. Nu există onoare mai mare decât apartenența la această armată. Nu există onoare mai mare decât titlul de membru al partidului al cărui fondator și lider a fost tovarășul Lenin. Nu îi este dat oricui să fie membru al unui asemenea partid” (Kotkin, op. cit., p. 539). Iar cel care avea, în cele din urmă, să moștenească mantaua, continuă: “Plecând dintre noi, tovarășul Lenin ne-a poruncit să venerăm și apărăm puritatea mărețului titlu de membru al partidului. Îți jurăm ție, tovarășe Lenin, că îți vom îndeplini cu onoare porunca” (Ibidem). Din această clipă, putem spune apăsat, Stalin este înscăunat drept sacerdot suprem al cultului leninist. Este totodată momentul când Stalin definește condiția bolșevică, una cu totul aparte, plăsmuită din altă materie decât cea ordinară. Adică ceea ce Ken Jowitt avea să numească ingeniozitatea extra-ordinară, accentul extatic (și deopotrivă etatic) pe rolul predestinat al partidului comunist, acea entitate pe care Antonio Gramsci o va fi numit la un moment dat “Principele modern”.

Paralizie vs. extaz

Însă nu toată lumea s-a scăldat în această baie a jurămintelor evlavioase: câțiva, așa cum foarte inspirat își intitulează Kotkin unul din subcapitole, au suferit în 1924 de o așa-zisă “paralizie politică”. Este și cazul lui Lev Troțki, cel pe care, plecat fiind prin depărtările caucaziene ale imperiului roșu, toată lumea îl aștepta la Moscova. Nu a mai ajuns, iar ani mai târziu avea să regrete: “Ar fi trebuit să vin cu orice preț” (Kotkin, op. cit., p. 538). Între discursul funerar al lui Stalin și succinta notă-tribut scrisă de Troțki la insistențele unor oficiali locali din Tbilisi, acolo unde îl prinsese vestea, există diferențe grăitoare.

Dacă primul se auto-proclama sacerdot suprem și moștenitor al mantalei “Tatălui”, cel de-al doilea, obidit și izolat, vorbea despre apăsătoarea condiție de orfan în care îl și îi lăsase dispariția mentorului. Sigur –Kotkin o surprinde foarte bine–, momentul ar fi putut reprezenta pentru Troțki o bună oportunitate politică doar dacă ar fi sosit totuși în Piața Roșie, din depărtările în care se afla, precum o făcuse cândva și Lenin în Gara Finlandeză. În fond, el era părintele artei insurecției, dar tot el a ratat șansa de a-și folosi puterea și carisma într-unul din cele mai importante momente ale istoriei sovietice. Ar fi putut, de pildă, cum o sugerează tot autorul acestei fantastice biografii, să rostească solemn, în văzul și auzul lumii, tocmai din presupusele ultime gânduri dictate ale lui Lenin, rânduri care, așa cum am mai menționat, nu erau nici pe departe favorabile lui Stalin și ideilor sale de acaparare a puterii în Partid.

Semnificația absenței lui Troțki de la funeraliile naționale devine astfel semnificantul succesiunii politice. În simbologia dictaturii, Troțki și-a ratat în 1924 momentul! Chiar și așa, printre puținele gânduri pe care le-a emis cu acel prilej, și izolat fiind, Lev Troțki îmbrățișa la rându-i, vizionar și patetic, calea de urmat: “Partidul e orfan… clasa muncitoare e orfană… cum vom răzbi de acum încolo? Cu lampa leninismului în mâinile noastre”. Deci transformarea lui Lenin în cult era inevitabil să se producă, mai rămânea de aflat doar cine anume va ține în mâinile sale acest far simbolic călăuzitor…

Funeraliile lui Lenin, Stalin și Molotov ținând coșciugul, 27 ianuarie 1924

Cronica unei victorii anunțate

Dar să ne întoarcem preț de câteva rânduri la mantra sacerdotală a lui Stalin și să ne întrebăm cum anume a ajuns trăirea de tip religios să joace un rol atât de covârșitor în politica sovietică? Isaac Deutscher, de pildă, indică printre factorii determinanți chiar pregătirea teologică gruzină a lui Stalin. Spune apoi, același autor, că exista un anumit “climat spiritual” în Rusia, unul la care marxismul însuși a trebuit să se adapteze. Jurământul lui Stalin prilejuit de funeraliile lui Vladimir Ilici, poartă, în acest sens, amprenta fostului seminarist din Georgia într-un amestec original de marxism și ortodoxie, dar, mai ales, așa cum spune și Leonard Schapiro, determinarea lui de a fi vârful de lance al cultului în scopul de a-și securiza poziția de moștenitor al mantalei “Tatălui” (pentru mai multe detalii, vezi Isaac Deutscher, Stalin: A Political Biography, New York, 1967, pp. 269-272; și Leonard Schapiro, The Communist Party of the Soviet Union, New York, 1960, p. 282).

Discuțiile nu se închid însă la aceste interpretări, și este suficient să-l amintim fie doar și pe Robert C. Tucker, cel care, contrar lui Deutscher, consideră că accentuarea rolului lui Stalin în crearea cultului lui Lenin este forțată și că, mai degrabă, exista deja în bolșevism, încă de la începuturi, o astfel de înclinație de natură religioasă, cu Lenin ca personalitate carismatică centrală (vezi Robert C. Tucker, Stalin as Revolutionary, 1879-1929, New York, 1973, pp. 32-63; 280-288).

În primăvara anului 1924, devenise deja limpede că Stalin câștigase bătălia pentru utilizarea în scopuri politice a leninismului. În “Bazele leninismului”, carte apărută imediat după marele eveniment, bazată pe prelegeri ale autorului ținute chiar în fieful troțkist care fusese (de fapt era încă) Universitatea Sverdlov, pepiniera cadrelor ideologice ale partidului bolșevic, Stalin afirma răspicat: “Leninismul este marxismul erei imperialiste și a revoluțiilor proletare”. Tot el elimina orice umbră de îndoială cu privire la personalitatea meritorie pentru victoria din 1917: Lenin, nu Troțki!

Lupta pentru mantaua supremă era astfel tranșată. Totodată, jurământul lui Stalin a devenit text fondator al tradiției inventate a leninismului. Și iată cum, ceea ce spunea cândva Michel Foucault, plecând de la tabloul Las Meninas al lui Velázquez, anume că omul este un construct, prindea forma cea mai ostensibilă prin nașterea eternului leninist, accesibil și misterios, vizibil și invizibil, imanent și transcendent, subiectiv și obiectiv, în același timp. Era Das ewige Leben, viața fără de moarte, veșnicia întruchipată de trupul nepieritor din Mausoleu, Ființa logodită cu Timpul sub semnul Mileniului revoluționar…

Leninismul se naște astfel după moartea lui Lenin. Data de 21 ianuarie 1924 reprezintă și prima mare succesiune într-un sistem comunist, dar și punctul de vulnerabilitate maximă a sistemului. Imaginea tatălui și a orfanilor, invocată inclusiv de Troțki, este în acest sens elocventă. Miza fundamentală în imagologia politică sovietică era de fapt victoria vieții asupra morții. Un fel de “cu moartea pe moarte călcând” care nu lasă loc de ezitări, ci doar de revelații tranșante. În mod cu totul ironic, epistemologia tectologică a lui Alexander Bogdanov care privea realitatea în relație de depedență totală cu propriile noastre percepții asupra realității, și cea care provocase de fapt mânioasa carte a lui Lenin din 1909, “Materialism și empiriocritcism”, părea să explice mult mai bine ce anume se petrecea în 1924. Bogdanov însuși privea construcția unei ființe superioare (“Dumnezeu”) ca pe construcția unei comunități de oameni vii ce va transcende individualismul și va atinge imortalitatea. Partidul era întruparea perfectă a acestei nemuriri filtrată prin cultul lui Lenin. Bolșevicii erau supraoamenii lui Lenin. Succesiunea devenea un fel de artă a vedutelor din care niciun detaliu nu era de neglijat. Religia marxistă era cea destinată să înfrângă și să domine moartea naturală prin interconectarea tuturor vieților (principiul vsezhizn). Îmbălsămarea cadavrului lumesc însemna și perpetuarea “entuziasmului religios” fără de care, așa cum spunea Anatoli Lunacearski, “oamenii nu pot crea nimic măreț”. Și iată cum, pe data de 21 ianuarie 1924, “transsubstanțializarea” bolșevică reușise să fixeze sacrul și profanul într-o îmbrățișare intensă care va fi fatală, ca experiment planetar, odată cu încarnarea ei stalinistă…

(Reflecții pe marginea cărții lui Stephen Kotkin, “Stalin. Vol. 1. Paradoxes of Power, 1878-1928,” New York: Penguin Press, 2014)

PS: Tema “Jurământului” din ianuarie 1924 l-a obsedat pe Stalin. În 1946, dictatorul, un maniac cinefil, a patronat direct filmul “Jurământul”, devenit piesă de rezistență în măsluirea sistematică a istoriei reale. În rolul lui Stalin apărea actorul georgian Mihail Ghelovani. Regizor era Mihail Ciaureli, tot georgian. Nostalgie după pământul natal a celui pe care Lenin îl denunța în “Testament” că se comportă ca un “odios satrap velicorus”? Reîntoarcere a ceea ce fusese refulat? Evident, niciunul dintre adevărații camarazi ai lui Vladimir Ilici nu mai existau ca bolșevici, ei sunt transformați, în chip orwellian, în referințe demonologice, trădători prin vocație, oportuniști și lichidatoriști. În schimb, apar ca personaje decisive Viaceslav Molotov, Kliment Vorosilov, Andrei Jdanov, Serghei Kirov și Lazar Kaganovici. Mai lipsea Lavrenti Beria. Una din caracteristicile cultului lui Stalin era falsificarea fără urmă de rușine a istoriei politice autentice, negarea evidențelor, instituirea, prin determinism retroactiv, a unei ierarhii fictive, menită să confirme structura de putere așa cum a rezultat ea prin înfrângerea diverselor opoziții, criminalizate și stigmatizate. Filmul rămâne în antologia celor mai deșănțate expresii ale cultului personalității lui Iosif Djugașvili.

Vladimir Tismăneanu s-a născut în 1951 la Brașov, trăiește în Statele Unite din 1982, predă știinte politice la Universitatea Maryland, a fost bursier la Woodrow Wilson International Center for Scholars și în alte institute de studii avansate, a fost editorul revistei “East European Politics and Societies”, a scris numeroase cărți și colaborează constant la Radio Europa Liberă începând din 1983.

Marius Stan s-a născut în 1982 la Brașov, are un doctorat în științe politice, a publicat cărți în România și Polonia, a condus revista “History of Communism in Europe”, a fost bursier NEC, colaborează la Radio Europa Liberă. Împreună, cei doi autori au scris cartea “Dosar Stalin. Genialissimul generalissim”, Curtea Veche Publishing, 2014, și pregătesc o nouă carte intitulată “Dosar Lenin. Vraja nihilismului”. Eseul de mai sus va fi inclus în această nouă carte.

Recomandări:

http://www.penguin.com/book/stalin-by-stephen-kotkin/9781594203794

http://www.contributors.ro/global-europa/crepusculara-agonie-sau-lenin-si-privighetorile/

http://www.contributors.ro/global-europa/marxism-apocaliptic-lukacs-gramsci-%c8%99i-soteriologia-bol%c8%99evica/

http://www.contributors.ro/global-europa/leninismul-un-bastard-al-primului-razboi-mondial-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/lenin-%C8%99i-moartea-ca-adversari/

http://www.contributors.ro/global-europa/juramantul-lui-stalin/

Pentru ultimele texte ale lui Lenin:

https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1922/mar/12.htm

http://www.marxists.org/archive/lenin/works/subject/last/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/in-numele-tatalui-epigonii-lui-lenin-%c8%99i-lupta-pentru-mantaua-suprema-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/

Rosa Luxemburg, Lenin și cauzele pierdute (Un eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

Dedicăm acest eseu memoriei Hannei Arendt (1906-1975), ale cărei idei despre condiția umană ne inspiră continuu.

Motto: “Să fii un om (Mensch) e principalul lucru! Și asta înseamnă să fii ferm, lucid și vesel. Da, vesel în pofida a toate și a orice — de vreme ce smiorcăiala este treaba celui slab. Să fii un om înseamnă să-ți pui cu bucurie viața ‘în marea balanță a sorții‘ dacă este necesar, dar, în același timp, să te bucuri de fiecare zi însorită și de fiecare nor minunat…” – Rosa Luxemburg

Nicio altă figură din istoria socialismului european, dinainte, din timpul și de după Lenin, nu a susținut mai ardent spiritul libertar al tânărului Marx decât Rosa Luxemburg. O făcea spontan, nu apăruseră încă “Manuscrisele economico-filosofice”. Știa că apără o cauză pierdută atunci când, în ianuarie 1919, a luat partea insurecției suicidare organizată de Liga Spartacus, dar nu s-a dat în lături. A unficat, cum scria Hannah Arendt, spiritul revoltei și propria viață într-o sinteză sângerândă. A nutrit multe iluzii. A greșit de multe ori. Dar avea un merit: nu a acceptat cămașa de forță a birocrației, a detestat viziunea bolșevică despre o avangardă autodesemnată care se substituie de o manieră padagogic-elitistă clasei muncitoare reale.

Prin 1969, apărea în “Luceafărul” (era pe vremea când săptămânalul era condus de Virgil Teodorescu, fost poet suprarealist devenit funcționar al literaturii sub comunism) un eseu al lui N. Tertulian despre tânărul Lukács și Rosa Luxemburg. Vorbea acolo istoricul ideilor despre o carte complet necunoscută în România, intitulată “Critica Revoluției Ruse”. În acest volum, Rosa îi riposta lui Troțki, cel care justificase în “Comunism și terorism” dizolvarea, în ianuarie 1918, a Adunării Constituante, cu cuvintele: “Noi, marxiștii, nu fetișizăm democrația parlamentară”. La care Rosa răspundea: “Noi, marxiștii, nu fetișizăm nimic”. Era o aluzie străvezie la cultul mistic al partidului ca “vehicul al Rațiunii în Istorie”. Pentru Rosa Luxemburg, o asemenea viziune cvasi-religioasă era străină de natura libertară și rațională a unei doctrine revoluționare care nu uită individul. Era de fapt un ecou, poate subconștient, al reproșurilor lui Herzen la adresa revoluționarilor utopici, iluminatii de tip Cernîșevski, Tkaciov, Pisarev, Ogariov, etc. Același Tertulian (el însuși un personaj despre al cărui itinerariu ar merita scris un articol) se referea apoi și la un eseu despre Rosa Luxemburg din faimoasa carte a tânărului Lukács, “Istorie și conștiință de clasă” (Geschichte und Klassenbewusstsein). Între studiile de dialectică marxistă din ceea ce gânditorul greco-francez Kostas Axelos, marxist de orientare heideggeriană, a numit le livre maudit du marxisme, era, pe lângă “Reificarea și conștiința de clasă a proletariatului”, și cel, deopotrivă critic și elogios, despre teoria politică a Rosei Luxemburg și despre polemicile acesteia cu Eduard Bernstein și cu Lenin. “Critica Revoluției Ruse” a apărut și ca volum de sine stătător în seria cu scrierile Rosei, la editura pariziană specializată în stânga radicală, Maspéro. Să amintim impresionanta biografie a Rosei scrisă de istoricul britanic J. P. Nettl (monumentul literar prin excelență dedicat revoluționarei, din care nu lipsește niciun detaliu, oricât de infinitezimal, despre viața “Rosei cea roșie”), precum și studiile despre opera și viața ei, semnate de Hannah Arendt, Dick Howard, Stephen Eric Bronner și George Lichtheim.

Personajul intrigă la maximum: evreică poloneză devenită cetățean german, spirit incandescent, pasională până la autocombustie, cu iubiri extreme de un nonconformism ce-ți taie răsuflarea, cu intuiții extraordinare în teoria revoluției și cu un angajament democratic ce o deosebea radical de marxiștii epocii ei, Rosa a fost o cosmopolită, o internaționalistă și o apărătoare a plebeilor. Istoria marilor patimi revoluționare din veacul al XX-lea include, negreșit, capitolul despre Rosa Luxemburg și destinul revoluției germane. Pentru că eșecul revoluțiilor germane care au urmat celei bolșevice (ianuarie 1919, martie 1921, octombrie 1923) explică în mare măsură catastrofele secolului trecut.

La Wilson Center, în urmă cu vreo doi ani, istoricul german Mario Kessler vorbea despre altă figură marcantă a comunismului german, Ruth Fischer. Născută la Viena, intelectuală autentică și militantă înfocată, Elfriede Eisler (numele ei de naștere) a condus PC din Germania în perioada numită “zinovievistă” a Cominternului. Împreună cu iubitul ei din epocă, Arkadi Maslow, au fost denunțați de Stalin pentru hiper-radicalism “zinovievist”. Dar, când era atotputernică în partid (1923-1925), Ruth Fischer a dovedit un dogmatism atroce, a fost chiar o aprigă stalinistă. Hannah Arendt amintește că Ruth Fischer a fost cea care a numit “luxemburgismul” un bacil sifilitic. Biografia ei (ca și a fraților săi, compozitorul avangardist Hans și politrucul stalinist Gerhard) este unul din subiectele discutate de Arthur Koestler în cele două volume ale memoriilor sale.

Conflictul dintre Lenin și Rosa a început încă din 1903-1904 și privea natura partidului revoluționar. Au polemizat ulterior pe tema conștiinței naționale și a dreptului la autodeterminare. Rosa, cu a ei mistică internaționalistă, vedea orice mișcare națională drept una în chip fatal reacționară, limitativă. Lenin susținea distincția dintre naționalismul națiunii mari, exploatatoare, și cel al națiunilor mici, asuprite, umilite. Pe de altă parte, atunci când se opunea sectarismului ultra-centralist al lui Lenin, substituirii clasei reale prin falanga numită “partid de avangardă”, Rosa revenea de fapt la una din ideile esențiale ale lui Marx: eliberarea clasei muncitoare trebuie să fie opera clasei muncitoare însăși. Cu alte cuvinte, ea respingea ceea ce Raymond Aron avea să identifice, mai târziu, drept substituționismul bolșevic.

În timpul Primului Război Mondial, Rosa și Lenin au făcut parte din stânga zimmerwaldiană și au denunțat în termeni vehemenți ceea ce ei numeau trădarea social-democrației europene. Într-un acces de furie la adresa foștilor ei camarazi din SPD, Rosa a numit Internaționala a II-a “un cadavru împuțit”. Rosa a fost închisă pentru pozițiile ei anti-militariste, a fost denunțată chiar de foștii ei camarazi din SPD. Era privită ca o aventurieră excentrică, o visătoare incurabilă. În acea perioadă a formulat Rosa Luxemburg faimoasa alternativă: “Socialism sau barbarie”. Nu și-a imaginat că secolul XX va arăta că acești doi termeni se pot îngemăna prin conjuncția “și”: Socialism și barbarie, egalitarism formal și lagăre de concentrare. Rosa suspecta orice formă de autoritarism, doctrinar și/sau organizațional. În programul PCG, pe care îl schițase ea însăși cu câteva luni înainte de moarte, a scris: “Revoluția proletară nu necesită teroare pentru a-și atinge scopurile, ea urăște și disprețuiește crima”. A apărat spontaneitatea revoluționară, democrația directă, consiliile auto-zămislite în praxisul luptei sociale.

Prietenul ei intim a fost, în acei ani, Leo Jogiches, camaradul de idei a fost Karl Liebknecht. Dar Rosa a fost creierul socialismului non-leninist. Ea a scris cea mai percutantă critică a dictaturii instituite de Lenin și Troțki. Ea a spus că libertatea este întotdeauna libertatea celui care gândește altfel (o idee enunțată în lumina celor ce se petreceau în Rusia și care apare in “Critica Revoluției ruse”, eseul scris în timp ce se afla în detenție, la puțin timp după Revoluția din Octombrie). A fost ucisă în chip sălbatic, asemeni lui Jogiches și lui Liebknecht, în ianuarie 1919. Manuscrisul “Criticii Revoluției Ruse” era destinat strict conducerii de la Moscova, dar a fost publicat de Paul Levi, liderul PCG în momentul când polemiza cu Lenin. În “Notele unui publicist” (1922), răspunsul lui Lenin dat lui Levi, liderul bolșevic o compara pe Rosa Luxemburg cu un vultur, care oricât de jos ar ajunge să zboare, oricâte erori ar fi făcut, rămâne întotdeauna, ca valoare și ca merite, deasupra găinilor. Tocmai de aceea, spunea Lenin, opera completă a Rosei (sublinierea lui Lenin) trebuie să fie publicată și studiată.

După moartea lui Lenin, cum spuneam, luxemburgismul a fot blamat ca o impardonabilă “deviere”. “Critica Revoluției Ruse” nu a apărut niciodată în URSS sau în statele Blocului Sovietic. Ideile ei i-au influențat pe mulți marxiști anti-totalitari, între care Cornelius Castoriadis și Claude Lefort. Revista întemeiată de aceștia, unde a scris și Jean-François Lyotard, s-a numit “Socialisme ou Barbarie”.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Rosa nu era ucisă de Freikorps în ianuarie 1919? Cum ar fi reacționat ea la ascensiunea stalinismului? Probabil că ar fi fost rapid exclusă din PCG (se opusese înființării Cominternului prin emisarul ei trimis la Moscova), iar dacă rămânea în Germania ar fi fost arestată de naziști și ar fi pierit într-unul din lagărele morții. Dacă ajungea în URSS, ar fi fost poate împușcată în timpul Marii Terori. Cauza Rosei era una pierdută la un ceas istoric când, spre a relua titlul unui mare roman al lui Victor Serge, prietenul lui Boris Souvarine și al lui Panait Istrati, scriitorul atât de prețuit de Susan Sontag, il était minuit dans le siècle…

Mergând pe linia istoriei contrafactuale și făcându-ne ecoul întrebării lui Stephen Kotkin din finalul primului volum al formidabilei sale biografii a lui Stalin — “Dacă Stalin murea în 1923?”–, ne întrebăm, la rândul nostru: “Dacă Rosa Luxemburg nu murea ucisă de Freikorps, acele detașamente paramilitare proto-fasciste, ce s-ar fi întâmplat?” Ei bine, ea putea să reprezinte un pol redutabil în cadrul stângii internaționale, diferit de social-democrația lui Noske și Ebert, de stalinismul triumfător și de sectarismul troțkist. Vocația ei teoretică o depășea cu mult pe aceea a unor Troțki sau Buharin. Stalin era, doctrinar vorbind, un pigmeu pe lângă Rosa. Carisma Rosei Luxemburg, în cosmosul stângii, era una globală. Ar fi fost urmărită și hărțuită de NKVD, firește, dar nu trebuie uitat că Felix Dzerjinski o adora. În anii ’30, ar fi fost probabil lichidată de un comando al poliției secrete staliniste, după ce va fi publicat o carte (sau mai multe) despre dezastrul sovietic. O macabră operațiune în care, din nou probabil, oamenii lui Iagoda, Ejov ori, ceva mai târziu, Beria, ar fi colaborat cu cei ai lui Himmler. Troțki s-a luptat cu Stalin în numele “purității” bolșevismului. Rosa Luxemburg s-a luptat cu bolșevismul însuși. “Înapoi la Lenin” n-ar fi putut fi deviza ei și a adepților ei. La fel, nu ne-o putem imagina transformată în megafonul inflamatului orgoliu al lui Lev Davidovici. În ianuarie 1919, la Berlin, a murit nu doar Rosa Luxemburg, ci posibilitatea sintezei dintre marxism și umanism. Adepții ei, Adolf Warski și Vera Kostrzewa, au fost împușcați la Moscova. Partidul Comunist Polonez a fost singurul dizolvat din ordinul lui Stalin, în 1938, sub dubla acuzație de “luxemburgism” și trădare.

Isaac Deutscher scria în eseul său despre “Tragedia comunismului polonez” că a existat mereu acolo un filon luxemburgist. Faimoasa “Scrisoare către conducerea Partidului Muncitoresc Unit Polonez” semnată de Jacek Kuron și Karol Modzelewski (vezi bibliografie), documentul din 1964 pentru care cei doi tineri intelectuali eretici au plătit cu ani de temniță în regimul lui Władysław Gomułka, era în fond un manifest anti-birocratic de inspirație luxemburgistă. Christopher Hitchens avea dreptate să citeze această concluzie a lui Deutscher: “Prin asasinarea ei, Germania Hohenzollernilor și-a celebrat ultimul triumf, iar Germania nazistă pe primul”.

Într-un interviu din anii ’70, Herbert Marcuse era întrebat de ce teoreticienii Școlii de la Frankfurt nu au aderat la SPD (era limpede de ce nu puteau fi staliniști, erau visceral anti-totalitari). Răspunsul său, la care ar fi subscris neîndoios Theodor W. Adorno, Max Horkheimer, Leo Löwenthal și Walter Benjamin, era: “Pentru că între ei și noi se interpunea sângele Rosei Luxemburg”.

Rosa părăsise Polonia la 18 ani, studiase în Elveția, devenise cetățean german și petrecuse cea mai mare parte din viața sa revoluționară activă în Germania. Rămăsese însă tipic polonă în foarte multe aspecte și a exercitat o influență însemnată asupra Partidului Comunist Polonez în perioada de început a acestuia (partid fondat în 1918). “Hier liegt begraben Rosa Luxemburg, Eine Jüdin aus Polen”, așa începe poemul lui Bertolt Brecht, “Grabschrift für Rosa Luxemburg”. O criptă pentru Rosa Luxemburg, o alta pentru Boris Davidovici, eroul romanului lui Danilo Kiš, un cimitir al cauzelor pierdute…

Slavoj Žižek nu greșește când încearcă să regăsească nucleul rațional al acestor cauze. Eroarea sa este că își închipuie că o renaștere a negativității utopice poate să țină piept variilor încarnări ale utopiei negative. Nu trebuie scăpat din vedere nici “teatrul istoric” la care Leszek Kołakowski se referă pe bună dreptate în termenii “epocii de aur”: 1889-1914. Aceasta este perioada Rosei Luxemburg, cu un impact istoric mult mai mare decât admite Kolakowski. Este epoca în care, sub flamură marxistă, apar primele partide democratice de masă ale stângii care se transformă în adevărate mișcări politice. Ele au fost cele care au transformat conștiința de clasă într-un fenomen internațional. “Marea trădare” din 1914, când partidele socialiste și-au susținut guvernele în Primul Război Mondial, presupune faptul că exista ceva de trădat… La sfârșitul zilei, ceea ce face teoria politică a Rosei Luxemburg interesantă până și în prezent (lucru accentuat de Hannah Arendt, dar și de remarcabilul istoric al ideilor, Andrzej Walicki) este capacitatea ei extraordinară de a fi intuit că teroarea produce un tip de forță care, odată declanșată, nu mai poate fi oprită precum un simplu robinet de apă. Sau, cum spunea George Lichtheim: “Oricine îi va citi lucrările ori îi va studia cariera nu va putea să nu observe că Rosa Luxemburg a fost, mai presus de orice, o moralistă”.

Faima acestei femei neobișnuite făcuse o atât de puternică impresie în epocă încât, deși dintr-o generație mai tânără, numele ei era rostit alături de cele ale unor Jean Jaurès, August Bebel, Karl Kautsky ori Gheorghi Plehanov. Așa cum foarte frumos spunea biograful ei britanic, J. P. Nettl, Rosa “nu scrisese să convertească, ci ca să convingă”. A fost cu adevărat o tribună socialistă, dar niciodată o femeie de stat. A fost o idealistă, dar niciodată o naivă. Ca să parafrazăm titlul unui articol din 1901 al viitorului menșevic și ireconciliabil adversar al neo-iacobinului Lenin, Julius Martov, Rosa Luxemburg s-a aflat “mereu în minoritate”…

Pentru Rosa Luxemburg, erorile născute din spontaneitatea maselor erau preferabile “înțelepciunii” celui mai “bun” Comitet Central. Dacă ar fi apucat luna martie a anului 1921, când Lenin, Troțki și ceilalți lideri bolșevici au decis anihilarea revoltei de la Kronstadt, ar fi fost, negreșit, de partea oprimaților, nu a opresorilor. N-ar fi ezitat să numească masacrul drept ceea ce era, n-ar fi acceptat raționalizările specioase ale bolșevicilor. Rosa Luxemburg a simbolizat dimensiunea libertară a spiritului revoluționar, Lenin pe aceea despotic-totalitară.

Sugestii bibliografice:

Hannah Arendt, Men in Dark Times, New York: Harcourt, Brace and World, 1968.

Lelio Basso, Rosa Luxemburg, New York: Prager, 1975.

Isaac Deutscher, Marxism, Wars and Revolutions: Essays from Four Decades, London: Verso, 1985.

Ruth Fischer, Stalin and German Communism: A Study in the Origins of the State Party, Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1948.

Robert A. Gorman, Editor, Biographical Dictionary of Marxism, Westport, Connecticut: Greenwood Press, 1986.

Dick Howard, The Marxian Legacy, New York: Urizen Book, 1977.

Dick Howard, Stafia democrației, București: Curtea Veche Publishing, colecția “Constelații”, 2008.

Leszek Kołakowski, Principalele curente ale marxismului, vol. al II-lea, “Vârsta de aur”, Curtea Veche Publishing, 2010.

Arthur Koestler, The Invisible Writing, New York: Macmillan, The Danube Edition, Third Edition, 1969.

Melvin J. Lasky, Utopia and Revolution, Chicago: University of Chicago Press, 1976.

George Lichtheim, The Concept of Ideology and Other Essays, New York: Random House, 1967.

Rosa Luxemburg, Selected Writings, edited by Dick Howard, New York: Monthly Review Press, 1971.

J. P. Nettl, Rosa Luxemburg, Oxford: Oxford University Press, 1971.

Kostas Papaioannou, Marx et le marxistes, Paris: Gallimard, 2001.

Andrzej Walicki, Marxism and the Leap to the Kingdom of Freedom: The Rise and Fall of the Communist Utopia, Stanford: Stanford University Press, 1995.

Slavoj Žižek, In Defense of Lost Causes, London: Verso, 2008.

Christopher Hitchens, “Red Rosa,” The Atlantic, April 26, 2011

https://www.marxists.org/history/etol/newspape/isj/1967/no028/kuron.htm

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/rosa-luxemburg-lenin-%c8%99i-cauzele-pierdute-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/