Heidegger, nazismul si metapolitica

10/05/2010

Cum poate deveni un mare filosof nazist?  As intreba, in acelasi sens, cum poate deveni un filosof autentic comunist?  Este vorba de problema seductiei, a  mirajului, a hipnozei, a magiei (nu intamplator o nuvela de Thomas Mann ce atinge acest subiect, este intitulata Mario si vrajitorul).  Cine nu intelege ca national-socialismul a fost, in anii 20 si 30, o ispita (conceptul lui Fritz Stern din cartea sa Dreams and Delusions), cine nu pricepe relatia dintre Faust (ori Adrian Leverkuhn, noul Doktor Faustus) si Mefisto, nu va putea gasi vreo urma de sens in ce s-a intamplat in veacul al XX-lea. Tot astfel, comunismul a fost o tentatie, o promisiune, o iluzie imbratisata de atatia ganditori si artisti altminteri sofisticati (de la Gramsci si Lukacs la Brecht, Attila Jozsef, Paul Eluard si Henri Lefebvre).  Acesti intelectuali erau indragostiti de “ochii albastri ai Revolutiei care straluceau cu o cruzime necesara” (spre a relua un vers de Aragon). Mitul, magia si miracolul, arata Fritz Stern, faceau parte din dramaturgia izbavitor-totalitara.

 In New York Times Book Review din 10 mai 2010, Adam Kirsch (redactor la The New Republic, autor al unei carti excelente despre Disraeli ca si unei neiertatoare, patrunzatoare analize a iresponsabilitatii ultimelor interventii teoretice ale lui Slavoj Zizek, text aparut in romaneste acum cateva luni in revista Idei in dialog) se ocupa de doua volume  recente pe o tema ce pare sa fie inepuizabila: relatia dintre Martin Heidegger si national-socialism. O relatie care il obsedeaza in fond si pe ganditorul sloven (a se citi cartea acestuia In Defense of Lost Causes). In ultimii ani, mai ales dupa publicarea corespondentei dintre Hannah Arendt si fostul ei profesor cu care, la 18 ani, a avut o relatie de ardenta iubire, subiectul politicii lui Heidegger devine indisociabil legat de tema Arendt.  Cei doi par din nou inseparabili (cum poate ca au si fost, spiritual, de-a lungul vietii, dincolo de fiasco-ul etic al lui Heidegger in anii 30).  Reactiile adeseori emotionale, de-a dreptul irationale (am intalnit chiar eu unele dintre ele, de o nervozitate ce friza absurdul) au crescut mai ales dupa 1969, cand Hannah Arendt a scris un text devenit celebru cu prilejul implinirii varstei de 80 de ani de catre autorul lui Sein und Zeit.  Era acuzata din nou de toate pacatele lumii.  Nu putini au fost cei care i-au reprosat ca a incercat sa-l exonereze, ca s-a angajat intr-o veritabila apologie.  Ratacirea din 1933, penibilul discurs rectoral care a facut sa curga atata cerneala si care i-a dezamagit pe viata pe fostii studenti favoriti ai lui Heidegger (Karl Lowith, Hans Jonas, Herbert Marcuse) erau atribuite, in perspectiva arendtiana, naivitatii magistrului ei filosofic. Naivitate: acesta era cuvantul Hannei Arendt.  Un cuvant care, cum scriam recent, cred ca poate da seama pentru anumite deplorabile abdicari altminteri de negandit din partea unor oameni geniali.  Heidegger a fost un magistru cu care Hannah Arendt s-a identificat ca fel de a vedea tragedia lumii moderne, in pofida rezervelor de atatea ori exprimate de celalalt mentor, Karl Jaspers, ori de catre cel de-al doilea ei sot, Heinrich Blucher (acel intelept Monsieur care i-a trezit si mentinut interesul pentru democratia directa, a consiliilor, una din acele constelatii politice care apar si dispar in istorie asemeni formatiunilor fosforescente de corali, spre a cita din Hannah Arendt, care il cita ea insasi pe Walter Benjamin, prietenul ei, al lui Gerschom Scholem, al lui Adorno si Horkheimer).

 

 

Cartile examinate de Kirsch sunt expresia acestei fascinatii exercitate de subiectul Heidegger si, nu mai putin, de cel al relatiei dintre Martin si Hannah (exista de altfel o carte de Catherine Clement cu acest titlu) Prima este traducerea lucrarii filosofului francez Emmanuel Faye, aparuta acum la Yale University Press cu titlul Heidegger: The Introduction of Nazism into Philosophy in the Light of the Unpublished Seminars of 1933-1935.  Teza lui Faye (specialist in Descartes) este ca opera lui Heidegger a fost substantial patrunsa de ideile naziste, fiind vorba asadar de o capitulare metafizica absoluta. In atari conditii, ipoteza Hannei Arendt privind naivitatea lui Heidegger ar apare ca o rationalizare specioasa, ori chiar ca o tentativa de ocultare a unei culpabilitati intelectuale de neiertat.  Filosofia este redusa la politic, fara medieri, fara conotatii.  Ce ramane totusi din Heidegger ca fenomenolog?  Ce ramane din filosoful pretuit de Husserl si admirat de Levinas si Derrida?  Este totul reductibil la militantism ideologic?  Sunt textele despre Nietzsche infeundate unei cosmologiii naziste?  Sugestia ganditorului francez este ca filosofia heideggeriana a incetat sa mai fie una in sensul propriu al acestui cuvant, devenind contrapartea ideologica, arma metafizica a unui sistem criminal.  Adam Kirsch observa corect ca Faye alege doi ani din carierea spirituala a lui Heidegger si ii proiecteaza hiperbolic in centrul unui sistem ale carui increngaturi au fost fara indoiala mult mai complexe si mai echivoce. Pentru Faye, operele complete ale lui Heidegger ar fi “la fel de distructive si primejdioase pentru gandirea contemporana precum a fost miscarea nazista pentru existenta fizica a popoarelor exterminate”.  Obnubilarea din acea perioada, ceea ce alt ganditor a numit die Vernachtung der Vernunft,  este hipostaziata drept linia directoare a gandirii lui Heidegger. Nu mai vorbesc de insinuarea quasi-deliranta ca, la un moment dat, Heidegger ar fi fost un fel de ghostwriter pentru Hitler…

Stranger from Abroad: Hannah Arendt, Martin Heidegger, Friendship and Forgiveness se intituleaza cartea lui Daniel Maier-Katkin aparuta la editura Norton si recenzata in acelasi articol de Adam Kirsch.  Este vorba de misterul bunavointei aproape nelimitata dovedita de Arendt in efortul de a trece peste ceea ce ea privea drept un episod jalnic, insa nefundamental, nedecisiv, din biografia filosofului.   Sigur, Hannah Arendt nu a dovedit intotdeauna aceeasi blandete a judecatii, aceeasi compasiune pentru fiinte prinse in vartejul unor optiuni mortale.  Cine a citit ce avea de spus despre membrii consiliilor evreiesti in cartea Eichmann la Ierusalim (tradusa la Humanitas) stie la ce ma refer.  Este limpede ca i-a acordat lui Heidegger alibiuri speciale (as vorbi despre un fel de clauza a  filosofului cel mai favorizat)  nu doar in numele  dragostei de tinerete, ci mai ales pentru ca l-a considerat the secret king in the empire of thinking.  Nu ma indoiesc ca Hannah Arendt nu a crezut vreodata ca gestul lui Heidegger din 1933 a fost unul cu originile in subtanta durabila, definitorie a reflectiei acestuia.  Si totusi, in acele seminarii din 1933-1935, Heidegger vorbea, asemeni emulului sau de la Bucuresti, Nae Ionescu, despre incompatibilitatea dintre “nomadul semitic” si “natura spatiului german”. Idei care aveau sa se retraga intr-un fundal aproape uitat, semne sterse de vreme, de ploi, de deziluzii, de un razboi total care a dus la o infrangere totala.

Cu ani de zile in urma, la mijlocul anilor ’30, un tanar student de la Harvard, Pieter Viereck, a publicat o carte extraordinara cu titlul Metapolitics. I-a trimis mai intai manuscrisul lui Thomas Mann care a scris prefata. Dupa mine, cartea ramane printre cele mai actuale analize ale originilor intelectuale ale nazismului.  Ulterior, Viereck avea sa devina un filosof conservator sui generis (nedogmatic si chiar critic in raport cu alti ganditori din aceeasi directie) si un distins eseist, poet si profesor. Ideea era ca national-socialismul, cu ale sale radacini in mistica telurica de tip wagnerian, in cultul pamantului, al sangelui, al noptii eroice, al aurorei redemptive, al comunitatii rasiale carismatice, simboliza o noua forma de politica, o aventura ce ce ducea individul catre zarile indepartate (uber sich selbst hinaus), in care cumpana fireasca, aceea ce leaga destinul uman de comandamentele religiilor traditionale, poate fi, ba chiar trebuie abolita. In acest pariu metapolitic gasim probabil punctul nevralgic, cauza a ceea ce s-ar putea numi “indracirea” lui Martin Heidegger in acei tumultuosi, chiar nebuni anii 30.  Un pariu la care au participat, imbatati de suflul grandorii istorice, intelectuali de stanga si de dreapta, traind ruptura cu “sistemul” (deci cu valorile si institutiile liberale, cu parlamentarismul si cu constitutionalismul democratic) ca pe o apocaliptica salvare.  A-l prezenta insa pe Heidegger ca pe un ideolog nazist, un doctrinar fanatic de tipul lui Alfred Rosenberg, a reduce filosofia sa la acest nivel, este o simplificare, o distorsiune si o mistificare.  A sustine o asemenea pozitie presupune a ignora polisemia actului teoretic, a pierde din vedere nu doar pozitia Hannei Arendt, dar si pe aceea a unui Paul Celan, inseamna asadar a eluda atatea lucrari nuantate pe subiect si a te rataci in labirintul verdictelor fara drept de apel.

Repere bibliografice:

Hannah Arendt/Martin Heidegger, Lettres et autres documents, 1925-1975, Paris, Gallimard, Bibliotheque de philosophie, 2001.

Karl Lowith, Martin Heidegger and European Nihilism, Editor Richard Wolin, New York: Columbia University Press, 1995 (volumul include doua scrisori, din 1921 si 1927,  ale lui Heidegger catre fostul sau student, dintre care una vorbeste despre rezervele majore in raport cu psihanaliza).

Richard Wolin, Heidegger’s Children: Hannah Arendt, Karl Lowith, Hans Jonas, and Herbert Marcuse, Princeton, N.J., Prinecton University Press, 2001.

Richard Wolin, The Heidegger Controversy, Cambridge, Mass., MIT Press, 1993. Extrem de semnificativ este schimbul de scrisori din 1947 dintre Herbert Marcuse si fostul sau profesor legat nemijlocit de adeziunea lui Heidegger la NSDAP si de luarile de pozitie din acea perioada si de mai tarziu (ori absenta lor, ca in cazul tacerii prelungite despre Shoah).  Punctul 6 al raspunsului lui Heidegger sugereaza o echivalenta intre Holocaust si crimele trupelor sovietice si ale regimului comunist din Germania de Est.  Raspunsul lui Marcuse ar merita comentat separat: “Cu aceasta propozitie nu va situati oare in afara dimensiunii in care o conversatie intre fiinte umane este posibila–in afara Logosului?  Pentru ca numai in afara dimensiunii logicului este posibil sa explici, sa relativizezi (auszugleichen), sa ‘intelegi’ o crima spunand ca si altii ar fi facut acelasi lucru.” (p. 164).

Luc Ferry/Alain Renaut, Heidegger et les Modernes, Paris, Grasset, 1988.

Victor Farias, Heidegger and Nazism, Philadelphia: Temple University Press, 1989 (ed. orginala, Paris,Ed. Verdier, 1985). Evolutia lui Farias merita o discutie speciala. Daca volumul sau despre simpatiile naziste ale lui Heidegger in anii 30 a fost aplaudat si promovat in mediile de stanga din Vest, cartea sa Salvador Allende: El Fin de un mito. El Socialismo entre la obsesion totalitaria y la corrupcion. Nuevas revelaciones, Santiago, Chile: Editorial Maye Ltda., 2006) a fost boictoata intruvcat dezvaluia afinitatile fascizante ale celui ce vea sa devina idolul stangii latino-americane si nu numai. Al. Calinescu a scris pe acest subiect in Dilema Veche.

Hugo Ott, Martin Heidegger: A Political Life, New York, Basic Books, 1993.

Tom Rockmore, On Heidegger’s Nazism and Philosophy, Berkeley: University of California Press, 1992.

Hans Sluga, Heidegger’s Crisis: Philosophy and Politics in Nazi Germany, Cambridge, Mass., Harvard University Press, 1993.


Niciodată curmatele sfâșieri interioare: Pasiunea lui Emil Cioran (1911-1995)

08/07/2015

Pentru Florica si Andrei

Au trecut două decenii de la stingerea din viață a lui Emil Cioran, acest Juif errant al filosofiei europene din veacul trecut. Întâmplarea a făcut să fiu la Paris și să apuc să trec, împreună cu Florica Jebeleanu și Marius Stan, chiar pe strada unde se găsea celebra mansardă. Marius a făcut poze, seara am cinat în zonă împreună cu pianistul și eseistul Andrei Vieru, soțul Floricăi, un intelectual de mare rafinament care l-a cunoscut bine pe Cioran. A fost, nu mă îndoiesc, cel mai central-european intelectual român (dar și francez) al veacului XX. A trăit o existență sub zodia utopiei, a dilemelor identitare și a nevrozelor politice. A fost un gânditor al adevărurilor neiertătoare, al interogațiilor ultime și al niciodată curmatelor sfâșieri interioare.

Născut la Răşinari în luna aprilie 1911, Emil Cioran a fost un intelectual pasionat, deci unul chinuit, mistuit, devorat de incertitudini. Autorul “Ispitei de a exista” a detestat orice schematism descărnat, orice formulă filosofică înghețată, s-a îndoit de toate precum și de el însuși. A trăit sub semnul disperării, al unui pariu imposibil cu un Dumnezeu ascuns, chiar absent, un demiurg capricios, gelos și adeseori irascibil, căruia s-a obstinat să-i azvârle mereu mănușa unui dispreț înfrigurat. A fost îndrăgostit de neant, se simțea bine doar în acel deşert al melancoliei cotropitoare căruia îi putem spune geniul inadaptării ori vocația de a fi mereu împotrivă și mereu dezrădăcinat, Emil cel fără-de-țară, Emil cel fără-de-casă (Heimatlosigkeit). A fost marele vagabond al unei metafizici îmbătrânite. Dintre filosofii francezi ai timpului său, l-aș asemui cu un Vladimir Jankélévitch ori cu Emmanuel Levinas. Unii l-au numit nihilist. Nu cred că putem vorbi de negarea valorilor, ci mai degrabă de o supremă, apăsătoare, terorizantă descumpănire. Lumea este strâmb alcătuită, suntem mereu dependenți de obligații decizionale care se dovedesc de atâtea ori nefericite, chiar dezastruoase.

Locuința lui Cioran era la mansarda acestei case din zona Odéon. Fotografie de Marius Stan

În tinerețe, cum o mărturisea chiar el, Cioran s-a contaminat cu virusul radicalismului utopic, fusese, spre a relua formula lui Czesław Miłosz, un “sclav al Istoriei”, un motiv suficient de puternic pentru a dezvolta ulterior un scepticism total în raport cu cântecele de sirenă ale ideologiilor de orice culoare. A fost așadar un intelectual atras, ori, mai precis spus, sedus de promisiunile oraculare ale fascismului (putea merge în les folles années trente, la fel de bine, ori de rău, spre comunism, nu degeaba îl admira pe Lenin). Mediocritatea burgheză proprie acelei low and dishonest decade (W. H. Auden), tihna unei democrații imperfecte, dar reale, îl plictisea, îl înfuria, îl scotea din minți. Voia another country, o Românie transfigurată, o Românie nefilistină, o Românie capabilă de delir, de salturi mortale, de autenticitate, de aventuri imperiale. Într-un text de o sinceritate unică, acea confesiune sfâșietoare care este “Mon Pays”, Cioran a spus mai multe lucruri dure despre orbirea sa juvenilă decât toți adversarii săi reuniți. La un ceas când România democratică avea o vitală nevoie de prieteni, nu de inamici, a ales să o deteste, lucru pe care avea să-l regrete o viață.

Avea o chemare spre existențialismul apocaliptic (înclinație observată de Gabriel Liiceanu). Paradoxal, era un revoluționar care iubea tradiția conservatoare. Făcea parte, ca și Ludwig Klages, dintre aceia care, în lupta dintre suflet și spirit, iau partea celui dintâi. Într-un text apărut în “Partisan Review” îl numeam un revoluționar mistic. Un revoluționar, cum se spune, fur ewige Dinge. Este vorba de acel sindrom pe care istoricul Jeffrey Herf l-a definit drept al modernismului reacționar. Îmi amintesc discuțiile purtate cu Matei Călinescu despre generația lui Cioran ca parte a unui fenomen european de respingere exasperată, dar și de asumare temerară a modernității. În eseul său clasic despre “Joseph de Maistre și originile fascismului”, marele gânditor liberal care a fost Isaiah Berlin îl citează elogios pe Cioran.

Tot astfel, după ce în tinerețe scrisese “Schimbarea la față a României”, o carte-manifest, o carte-dinamită, revelatoare pentru febra ideologică de atâtea ori distructivă a acelor timpuri, maturul Cioran a protestat împotriva oricărei forme de xenofobie. Paginile despre evrei din “La tentation d’exister” rămân un omagiu de o imensă căldură, aș spune dragoste, adus unui popor de solitari și martiri. La fel, ceea ce a scris despre maghiari, ceea ce a spus în convorbirile cu prietenii săi, între care istoricul François Fejto, ar trebui predat în școlile din România pentru a depăși viziunile primitive care încă ipotechează și împiedică analizele sincere și oneste. Cum a putut acest om de o inteligență nepereche, îndrăgostitul de Schopenhauer, Nietzsche, Simmel, Scheler și Bergson, să îmbrățișeze tezele extremiste? Ce demon îl va fi înrobit? Nu vom înțelege niciodată această opțiune intelectuală din timpurile acelea sumbre, când, cum spunea François Furet, ambele radicalisme, comunismul și fascismul, aveau un viitor tocmai pentru că democrația părea definitiv condamnată, dacă vom proceda reducționist, operând cu verdicte apriorice și apodictice.

Cred că o cheie pentru înțelegerea acestei pasiuni o oferă un text scris de Paul Nizan în 1934, care îi compara pe André Malraux și Martin Heidegger. Să nu uităm, la acea dată, Malraux era o vedetă a stângii antifasciste și pro-sovietice, iar Heidegger acceptase să devină rectorul Universității din Freiburg, numit de regimul nazist. Discursurile revoluționare ale lui Malraux sunau tulburător de asemănător cu faimosul discurs rectoral al lui Heidegger. Heidegger exalta “grandoarea istorică a nazismului”, Malraux pe aceea a bolșevismului. Observa Nizan că în opera lui Malraux, ca și în aceea a lui Heidegger, și aș spune și în gândirea lui Cioran, era vorba de angoasă, de disperare, de refuzul masificării, de “iremediabila solitudine ce caracterizează condiția umană”. Iată cuvintele criticului pe atunci comunist, intelectualul admirat de foștii săi colegi de la Ecole Normale Supérieure, Jean-Paul Sartre și Raymond Aron, omul care avea să rupă cu stânga stalinistă după Pactul Molotov-Ribbentrop și care murea pe front în 1940, la doar 35 de ani, îngrețoșat de atâtea infamii, abdicări și trădări.

Lui Nizan, așadar, Malraux îi amintea de “acel mare gânditor și filosof contemporan, Martin Heidegger, pentru care, ca și pentru Malraux, esența vieții umane se afllă în angoasă și disperare. Această apropiere este extrem de simptomatică pentru perioada istorică actuală. La acest ceas de declin al civilizației burgheze, unii mari gânditori au descoperit subit că, în confruntarea cu neantul, angoasa și disperarea reprezintă o realitate pentru om… La întrebarea fundamentală ‘Cum te poți sustrage angoasei și morții?’, cei doi oferă răspunsuri diferite. Heidegger a găsit un răspuns în acceptarea totală și necondiționată a național-socialismului. Malraux, la rândul său, a încercat să învingă această angoasă. El a aflat în acțiune, în orice fel de acțiune, forța pentru a o depăși ori măcar pentru a o putea ignora. Acțiunea îl poate proteja pe individ împotriva disperării și angoasei… ea este suprema formă de eroism revoluționar”. (Textul lui Nizan a apărut în “Literaturnaia Gazeta” înaintea sosirii lui Malraux în URSS pentru a participa la primul congres al scriitorilor sovietici, v. Curtis Cate, “André Malraux: A Biography”, New York: Fromm International Publishing Corporation, 1995, p. 202). Poate că ar merita ca unii dintre cei care scriu în grabă despre aceste destine intelectuale, cu porniri inflamat-justițiare, să mediteze la cuvintele lui Nizan.
Poate că ar merita ca unii dintre cei care scriu în grabă despre aceste destine intelectuale, cu porniri inflamat-justițiare, să mediteze la cuvintele lui Nizan. M-am ocupat de relația lui Heidegger cu nazismul într-un text apărut pe blogul meu.

https://tismaneanu.wordpress.com/?s=metapolitica

Spre deosebire de un Georg Lukács, marxistul gnostic care a rămas până în ultima clipă fidel pariului său bolșevic (“Cel mai rău socialism este superior celui mai bun capitalism”, interviu cu Franco Ferraroti, 1970), Cioran a înțeles că a greșit. Și-a asumat ceea ce Marta Petreu numește “trecutul deocheat”. A făcut pace cu valorile liberalismului democratic (din nou, opusul unui Lukács ori Carl Schmitt). Și-a purtat crucea cu demnitate, a expiat, a agonizat, a pătimit, a sublimat supliciul în acele “silogisme ale amărăciunii” în absența cărora lumea noastră ar fi mult mai absurdă și mai mohorâtă. Pentru că din deznădejdea lui Cioran se nasc zorii unei posibile redempțiuni. Nu este disperarea sterilității, ci acel fior ce nu poate fi domolit al unei eterne neputințe, dar și al unei veșnice obligații de a găsi sens acestei lumi. Dintre cărțile lui Cioran, favorita mea rămâne “Histoire et utopie”. Acolo am aflat secretul dictaturilor totalitare dintr-un veac dominat de năluciri ideologice: “O lume fără tirani ar fi ca o grădină zoologică fără hiene”. Această carte a lui Cioran ar fi una dintre acelea pe care le-aș lua cu mine dacă ar fi să-mi petrec restul zilelor pe o insulă pustie.

Textul de mai sus a apărut intr-o primă formă pe “Contributors” în aprilie 2011. Îl reiau intr-o versiune actualizată, la două decenii de la plecarea filosofului in lumea drepților.

Articol transmis la Radio Europa Libera si publicat aici:

http://www.europalibera.org/content/blog/27117062.html

Textul poate fi ascultat aici:

http://www.europalibera.org/audio/27117058.html

Petru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/niciodata-curmatele-sfa%c8%99ieri-interioare-pasiunea-lui-emil-cioran-1911-1995/


Neo-totemism secular: Mai are totalitarismul un viitor? (Un eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu)

20/05/2015

În memoria lui Robert Wistrich (1945-2015)

Motto: “Fiecare eveniment istoric debutează printr-o luptă centrată pe denumire” (Milan Kundera)

În ciuda nenumăratelor necrologuri, totalitarismul rămâne un important instrument analitic în efortul nostru de a înțelege experimentele politice moderne inspirate de modele ideologice de transformare nu doar a societății, ci și a naturii umane. În anii ’30 ai secolului trecut, gânditori politici anti-totalitari (democrați liberali, social-democrați, conservatori, creștin-democrați) au fost preocupați de apariția mișcărilor de masă carismatice și de consecințele potențial catastrofice ale acestora. Printre cei care au înțeles componentele definitorii mistice, chiar magice, ale proiectului totalitar au fost intelectuali ruși (menșevici, dar și existențialiști creștini precum Nikolai Berdiaev), liberali francezi (de exemplu, Élie Halévy, cel care spunea că era tiraniilor începe din august 1914, și adeptul său, tânărul Raymond Aron) și germani (Waldemar Gurian, care apoi și-a  construit o carieră academică în SUA, și Eric Voegelin). Despre modul în care s-a născut modelul totalitar în Germania weimariană și apoi în exilul intelectual german, ca reacție intelectuală la ascensiunea nazismului, recomandăm cartea lui Udi Greenberg, “The Weimar Century: German Emigres and the Ideological Foundations of the Cold War”, apărută în 2014 la Princeton University Press, îndeosebi capitolele despre Carl J. Friedrich, Waldemar Gurian și Hans Morgenthau.

O dezbatere fără sfârșit

Acest curent de gândire, combinat cu contribuțiile unor intelectuali italieni aparținând stângii anti-comuniste și antifasciste (Carlo Rosselli, Nicola Chiaromonte), a stat la baza dezvoltării, după cel de-Al Doilea Război Mondial, a conceptului de “totalitarism” ca principală paradigmă interpretativă pentru înțelegerea aparentei lipse de sens a nazismului și stalinismului. Admiratoare a lui Waldemar Gurian, un excepțional exeget al bolșevismului, și având o mare prețuire pentru opera lui Eric Voegelin (a se vedea cartea acestuia tradusă la Humanitas de către Bogdan Ivașcu și recenzia semnată de unul din autorii acestui eseu (MS) în revista History of Communism in Europe), Hannah Arendt nu a împărtășit fascinația pentru abordarea în termeni de religie politică a celor doi gemeni totalitari. În egală măsură însă, ea a accentuat centralitatea hybrisului ideologic al mișcărilor utopic-revoluționare, neo-chiliastice, pe care le-a analizat în lucrarea sa clasică Originile totalitarismului. Pentru mesianismul revoluționar rămâne esențială cartea lui Norman Cohn, The Pursuit of the Millenium (1961).

Mai târziu, în anii ’60, a luat amploare valul revizionist. O nouă generație de istorici, politologi și sociologi a început să conteste în mod fundamental abordarea totalitară, invocând caracterul static al acesteia, argumentând că nu reușea să explice dinamica internă a acestor societăți înregimentate și posibilitățile lor de a transcende, prin intermediul unor evoluții endogene, statutul de regim monopolist-ideocratic. Au apărut noi concepte, atât în Est cât și în Vest, printre ele acela al “post-totalitarismului” (Ágnes Heller și Ferenc Fehér). Disidenții est-europeni, în principal Václav Havel, Jacek Kuroń, Adam Michnik și George Konrád, au formulat strategii de rezistență centrate pe conceptul și practica societății civile, ca forță socială corozivă capabilă să submineze dominația aparent imutabilă a Partidului și să redea demnitatea civică. S-a configurat conceptul de “anti-politică”, un antonim al machiavelismului revoluționar, dar și al alienării birocratice din societățile pluraliste.

Câteva reflecții despre o carte incitantă pe acest subiect mereu controversat care este totalitarismul: A. James Gregor, Totalitarianism and Political Religion: An Intellectual History (Stanford, CA: Stanford University Press, 2012). Profesor de zeci de ani al Universității Berkeley, A. James Gregor este un important și recunoscut cercetător al marxismului, bolșevismului, fascismului italian și național-socialismului. Lucrările sale, care dovedesc o extraordinară erudiție și care sunt superb documentate, au influențat generații de istorici și politologi. Găsim în volumul la care ne referim o sinteză a contribuțiilor sale anterioare și un efort de a le lega de dezbaterile actuale privind religia politică în calitatea ei de substrat intelectual și moral al totalitarismului. Profesorul Gregor excelează atunci când examinează originile fascismului italian, ultra-naționalismul salvaționist promovat de filosoful hegelian Giovanni Gentile, pe care Mussolini a reușit să îl convingă să adere la regimul fascist, convertindu-l într-unul dintre partizanii acestuia. Așa cum sesiza și H. S. Harris în “The Social Philosophy of Giovanni Gentile”, cetățeanul exemplar al lui Gentile trebuia pur și simplu să “audă vocea Statului înlăuntru-i” (p. 125) și astfel “era deschisă calea către o identificare totală a cetățeanului cu obiectivele Statului” (vezi Adrian Lyttelton, “The Seizure of Power: Fascism in Italy, 1919-1929″, Routledge, 2009, pp. 376-377). Cum a fost posibil ca un filosof atât de subtil să susțină un regim represiv, anti-umanist și visceral anti-individualist rămâne una dintre cele mai tulburătoare dileme ce țin de istoria generală a auto-amăgirii intelectualilor, sau, cu alte cuvinte, a intoxicării de sine prin adeziunea la regimuri liberticide. Giovanni Gentile și Carl Schmitt, în cazul extremei drepte, Antonio Gramsci și Georg Lukács, în cazul extremei stângi, sunt doar cele mai faimoase exemple ale fascinației față de dogme totaliste, totalizante și totalitare. Elementul comun în toate aceste cazuri a fost ceea ce filosoful Mark Lilla a numit a fi mentalitatea tiranofilă. Pasiunile revoluționare moderne, declanșate odată cu Revoluția Franceză, au transformat însuși spațiul politicului, au îngăduit prezența maselor mobilizate prin propagandă la acțiuni menite –spre a-l cita pe Karl Marx– “să ia cu asalt cerul”. Exaltat în poemele romanticilor, demonul nesăbuinței, al hybrisului, s-a încarnat în Istorie cu consecințe cataclismice (vezi “Cataclysms“, de Dan Diner, și “Diavolul în istorie“, de VT).

A. James Gregor examinează o serie de etape paradigmatice ale istoriei intelectuale cu scopul de a explica conținutul cvasi-religios al ideologiilor totalitare. Cercetătorii ideilor radicale vor găsi o analiză pertinentă a viziunilor politice și ale căutărilor în direcția unei salvări imanente din scrierile lui Hegel, Moses Hess, Feuerbach, Marx, Richard Wagner, Lenin, Mussolini, Hitler, Alfred Rosenberg și ale altor autori mai puțin cunoscuți. Din acest punct de vedere, cartea de față este un excelent ghid pentru o arheologie a ideilor totalitare și a năzuinței pentru o comunitate purificată social și etno-rasial. Este surprinzător însă că profesorul Gregor nu se angajează într-un dialog cu unii dintre cei mai importanți autori care au scris pe acest subiect, de la Peter Viereck, cu al său superb volum Metapolitica, una dintre cele mai pătrunzătoare analize asupra originilor mentalității naziste, la Eric Voegelin, Raymond Aron, Norman Cohn, și întregul curent asociat cu identificarea elementelor milenariste, chiliastice și escatologice care au stat la baza mișcărilor politice ce au avut ca scop revoluții sociale și antropologice. Aceste partide-mișcări (party movements), așa cum le-a definit unul dintre cei mai importanți exegeți ai stalinismului, Robert C. Tucker, au secularizat experiența religioasă, au folosit și au abuzat nevoia umană de sacru. Această așa-zis necesitate a fost transpusă în totemizarea Liderului Providențial, a Partidului demiurgic și salvator, a Rasei, a Națiunii, a Clasei, a Istoriei învestită cu sens, adică în re-sacralizarea și re-vrăjirea lumii, tocmai opusul a ceea ce Max Weber numea Entzauberung. Să ne amintim apoi că Thomas Mann numea național-socialismul un neopăgânism și în acest sens am îndrăznit să introducem și noi, autorii acestui eseu, conceptul de neo-totemism secular, încă din titlu, pentru a marca prezența unei magii primitive în ritualurile cultice ale totalitarismului.

În fine, aceleași partide-mișcări au canonizat violența în numele promisiunii unui paradis terestru. Aceasta este și ideea centrală a volumului extraordinar al lui Andrzej Walicki publicat în 1995 tot la Stanford  University Press (Marxism and the Leap to the Kingdom of Freedom). Din păcate, interpretarea marxismului ca religie politică propusă de A. James Gregor ignoră scrierile lui Walicki, dar și fundamentala trilogie a lui Leszek Kołakowski, Principalele curente ale marxismului.

Am spune apoi că este discutabilă analiza lui Hegel și Feuerbach ca adepți ai unor autoproclamate religii politice. Este adevărat, cei doi au anticipat cultul istoriei, celebrarea unității organice, idolatrizarea statului, rasei sau a partidului, dar cei doi nu au fost implicați în mișcări politice de masă. Recomandăm în acest sens excelentul volum al lui Jacob L. Talmon, The Myth of the Nation and the Vision of the Revolution, sau, mai recent, superba analiză a religiilor politice a filosofului politic Emilio Gentile (pe care Gregor îl citează).

Chiliasm, milenarism, violență

Primul regim totalitar a fost cel bolșevic. Altfel spus, odată cu Lenin se constituie arhitectura totalitară: supremația ideologiei, monopolul puterii în mâinile partidului unic și disoluția completă a statului de drept. Leninismul așează în centrul cosmologie sale conceptul de dictatură a proletariatului, o formă de regim politic în care legalitatea este anulată în numele unei continue stări de excepție (război civil, încercuire imperialistă, comploturi interne, reale și, mai ales, imaginare). Trebuie menționate contribuții precum cea a lui Kenneth Jowitt, în special conceptul acestuia de impersonalism carismatic ca explicație pentru adorația bolșevicilor, fără limite și cvasi-extatică, pentru Partid ca agent mesianic sortit să realizeze postulatele Istoriei.

Este important să ne amintim de Georges Sorel ca sursă intelectuală atât pentru frenezia revoluționară de stânga, cât și pentru cea de dreapta. Radicalismul politic modern și-a găsit în Sorel profetul cel mai virulent. De la Sorel la Frantz Fanon și prefațatorul acestuia, Jean-Paul Sartre, violența este celebrată ca având potențial cathartic. Totalitarismul este, în substanța sa ireductibilă, un program purificator (a se vedea teza lui Zygmunt Bauman despre “statul-grădinar”). În acest sens, sociologul Daniel Chirot nu greșește, credem, când vorbește în cartea sa, “Modern Tyrants”, despre preponderența (prevalence) Răului în timpurile noastre.

Extremismul utopic a atins cote paroxistice în timpul Marii Terori din URSS, al Revoluției Culturale din China maoistă și în regimul lui Pol Pot din ceea ce s-a numit Kampuchea. Experimentul genocidar al khmerilor roșii a fost o catastrofă grotescă, având înfricoșătoare consecințe în ceea ce privește pierderile de vieți umane, și care, așijderea Gulagului sau Holocaustului, sfidează capacitatea noastră de înțelegere. Cu toate acestea, nu există o construcție ideologică a khmerilor roșii comparabilă cu cele care au mobilizat experimentele sovietic sau nazist. Mai mult decât atât, Pol Pot și clica sa au fost un foarte ciudat amestec de criminali ideologici foarte puțin legați de dogmele clasice ale marxismului, leninismului, maoismului sau castro-guevarismului.

O trăsătură a totalitarismului care se cere accentuată ține de personalitățile care au încarnat etosul totalitar, acei lideri profetici și cultul lor. Într-o carte extrem de interesantă, The Stalin Cult: A Study in the Alchemy of Power (Yale University Press, 2012), istoricul Jan Plamper deconstruiește impresionant mecanismele instituționale și psihologice din cadrul sistemului sovietic care au ca scop obținerea obedienței totale a individului în raport cu autoritatea partidului și interiorizarea culturilor ritualice centrale regimului. Cititorul interesat de o nouă și edificatoare interpretare a rolului lui Stalin în codificarea credinței mitologice a bolșevismului în timpul Marii Terori va aprecia cu siguranță admirabilul volum al lui David Brandenberger, Propaganda State in Crisis: Soviet Ideology, Indoctrination, and Terror under Stalin, 1927-1941 (Yale University Press, 2012). Ceea ce reiese ține de natura hierofanică, mistică de-a dreptul, a logocrației comuniste. Fascinația textului echivalat cu unul divin e o temă explorată și de Stephen Kotkin în primul volum al monumentalei sale trilogii despre Stalin. Lupta pentru mantia lui Lenin a fost una, mai presus de toate, de natură teologic-dogmatică. Totalitarismul este o teocrație seculară.

Strict supravegheat, atent editat și parțial redactat de Stalin însuși, Cursul Scurt de istorie al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, pandantul bolșevic al Mein Kampf-ului, a fost o colecție de obsesii, demonizări și lozinci auto-justificatoare. A atins un statut sacru similar cu cel al cărții lui Hitler. Întreg sistemul de propagandă a fost centrat pe acesta, Cursul Scurt devenind materializarea adevărului revelat. Până la moartea lui Stalin în 1953, a funcționat ca alfa și omega al religiei politice sovietice.

Mituri revoluționare și religii politice

Înțelegerea relației dintre totalitarism și religiile politice constă în explicarea naturii textelor oficiale, în demistificarea acestora și în demonstrarea modului în care ele au reușit să devină echivalentul Bibliei în imaginația politică și morală a milioane de oameni. Un astfel de proces presupune re-analizarea nu numai a momentelor de fanatism orb, bolșevismul și național-socialismul ca tentație (pentru a folosi formula istoricului Franz Stern), dar și a rolului tendințelor regeneratoare, eretice și, în final, al apostaziei. De fapt, aceasta este una dintre cele mai importante dileme pentru un gânditor politic preocupat de enigma totalitarismului: de ce au existat atât de mulți eretici în Biserica Comunismului și atât de puțini în cea a Fascismului? Poate că răspunsul se găsește în chiar matricea sa ideologică, în structura ei paleo-simbolică (termen propus de Alvin W. Gouldner) ambivalentă, în ceea ce Raymond Aron a numit opiul intelectualilor (cartea cu acest titlu a apărut în românește la Curtea Veche Publishing, în colecția “Constelații”, coordonată acum de autorii acestui eseu).

Totalitarismul s-a născut în condițiile de neo-barbarizare europeană și globală generate de Primul Război Mondial. Istoricul Eric Hobsbawm a vorbit despre această erupție a barbariei în cartea sa “The Age of Extremes”. A fost expresia unor stări de malaise, disperare, frustrare, debusolare, dezrădăcinare la nivelul unor largi straturi sociale. A predicat omogenizarea completă a corpului politic și a respins tradiția drepturilor omului și cetățeanului. A pretins că rezolvă toate problemele sociale, economice și morale prin declanșarea unui război civil internațional menit să culmineze în dispariția vechii ordini și geneza uneia noi.

Asistăm azi la o nouă ofensivă împotriva valorilor liberale, contestate de partidele-mișcări totalitare. Ne referim, desigur, la islamismul revoluționar, dar și la putinism. Civilizația burghez-liberală este contestată cu aceeași ferocitate cu care era atacată, în anii ’20, Republica de la Weimar. Se dispută proiectul Luminilor, intelectuali celebri susțin revoluții obscurantiste. Ne întâlnim cu un nou nihilism situat la confluența dintre relativismul post-modern, pe de-o parte, și pasiunea utopică resuscitată. Nu e vorba de comunismul clasic, ci mai degrabă de un construct eclectic, așa cum este ceea ce Alain Besançon numește la pensée Poutine. Motive fasciste se contopesc cu mituri neo-leniniste. Neo-totalitarismul este baroc și negativist, se definește, mai presus de orice, prin faptul că este anti-. Obsesiile sale sunt anti-liberalismul, anti-occidentalismul, anti-americanismul și antisemitismul. Rămâne de văzut care vor fi avatarurile acestei erupții a resentimentului politic, dar putem afirma fără teama că greșim că nu ne aflăm nicicum în apropierea a ceea ce Francis Fukuyama, un gânditor din școala straussiană, anunța acum un sfert de veac drept iminent și inevitabil –sfârșitul Istoriei! Totalitarismul s-a dorit un răspuns la problema salvării imanente. Cum problema rămâne una insolubilă, totalitarismul nu poate fi considerat definitiv defunct.


10 (zece) punkte: Hannah Arendt (din revista online “LaPunkt”)

18/04/2015

1.” Revoluţionarii nu fac revoluţii. Revoluţionarii sunt cei care ştiu când puterea zace pe stradă şi ei o pot lua.” & „Cel mai radical revoluţionar va deveni conservator a doua zi după revoluţie.” – Hannah Arendt.

2.Hannah Arent despre monumentala sa carte „Originile totalitarismului”: „„Cartea aceasta a fost scrisă având tot timpul în faţa ochilor un fundal atât de optimism disproporţionat, cât şi de disperare fără limite. Ea susţine că Progresul şi Catastrofa sunt două feţe ale aceleiaşi medalii; că amândouă sunt produse ale unei superstiţii, nu ale credinţei. A fost scrisă cu convingerea că ar trebui să fie posibilă descoperirea mecanismelor ascunse prin care toate elementele tradiţionale ale lumii noastre politice şi spirituale s-au dizolvat într-un conglomerat în care totul pare să-şi fi pierdut valoarea specifică ajungând să nu mai poată fi recunoscut de înţelegerea umană, să nu mai poată fi folosit în scopuri omeneşti. Abandonul în faţa acestui proces brutal de dezintegrare a devenit o ispită căreia, s-ar părea, nu i se mai rezistă, nu numai din cauză că procesul de care e vorba şi-a asumat proporţiile măreţiei mincinoase a «necesităţii istorice», ci, de asemenea, pentru că tot ceea ce nu mai aparţine acestei evoluţii pare acum lipsit de viaţă, secătuit de sânge, fără nici un înţeles şi ireal. Nu ne mai putem permite să dăm la o parte răul şi să-l privim efectiv doar ca pe o greutate moartă pe care timpul o va îngropa de la sine în uitare.“”

3.humanitas.ro (Humanitas este editura la care au fost traduse majoritatea titlurilor care au apărut în româneşte ale acestei extraordinare gînditoare): HANNAH ARENDT s-a născut la Hanovra în 14 octombrie 1906. În 1924 s-a înscris la Universitatea din Marburg pentru a studia teologia, dar a sfârşit prin a-şi lua doctoratul în filozofie la Heidelberg (1929), după ce studiase cu Heidegger, Husserl şi Jaspers. A fost arestată de Gestapo în 1933, a reuşit să scape şi s-a refugiat în Franţa. În 1941 a ajuns în SUA, unde iniţial a scris pentru ziarul de limbă germană Aufbau şi a lucrat la Editura Schocken Books, ocupând în acelaşi timp poziţii-cheie în diverse organizaţii evreieşti. A fost una dintre figurile marcante ale gândirii socio-politice contemporane, abordând în lucrările sale cele două mari şi dificile teme ale epocii postbelice: totalitarismul şi antisemitismul. În 1951 a apărut monumentala monografie The Origins of Totalitarianism, în care analiza mecanismelor ce au făcut posibilă instaurarea unor regimuri totalitare, fasciste sau comuniste, este completată de evidenţierea structurilor care le asigură menţinerea, precum şi a consecinţelor antiumane pe care le generează. În 1962 a participat la Ierusalim, ca ziarist trimis de revista The New Yorker, la procesul lui Adolf Eichmann, experienţă descrisă în cartea Eichmann in Jerusalem (Eichmann la Ierusalim, trad. rom. Humanitas, 2008), în care formulează celebra teză a „banalităţii răului“. În anii ’60 şi ’70 a ţinut cursuri la mai multe universităţi (Berkeley, Princeton, Chicago) şi la New School for Social Research (New York). A scris pentru numeroase ziare şi reviste, între care Review of PoliticsJournal of PoliticsThe New YorkerSocial Research. A murit la New York în 1975. La Editura Humanitas au mai apărut Scrisori. 1925- (corespondenţa cu Martin Heidegger, 2007) şi Făgăduinţa politicii (2010).

4.Vladimir Tismăneanu despre Hannah Arendt: „A explora semnificatiile Raului in gindirea Hannei Arendt inseamna a medita asupra tribulatiilor politicii in tumultuosul, spasmodicul si insingeratul secol douazeci. Intelectualii nu se pot sustrage lumii in care le este dat sa traiasca. Volens nolens, trebuie sa ne pronuntam, sa luam pozitie, sa decidem unde ne situam in lupta cu fortele Raului. Cum scria un filosof, „indepartarea de concret umileste”. In propriile mele eseuri de pedagogie a libertatii (cum le numeste Ioan Stanomir), doresc sa ilustrez faptul ca Hannah Arendt nu se insela cind scria ca „atunci cind gindirea si actiunea se despart, spatiul libertatii este in primejdie”.
Opera Hannei Arendt a fost un continuu efort de a conecta chestiunile imediate cu marile dileme ale filosofiei politice. Intre acestea, probleme legate de relatia dintre scopuri si mijloace in actiunea politica, modul in care ideologiile pot deveni forme de inregimentare mentala, abdicarile unor intelectuali in raport cu cintecele de sirena ale utopiilor radicale, fie ele de extrema dreapta sau stinga. Gindirea Hannei Arendt conteaza pentru ca ea a stiut sa vibreze la tensiuni morale sfisietoare si nu s-a pretat la celebrarea unor platitudini stufoase. Gratie ei, intelegem astazi diferit chestiunea stalinismului ca univers al minciunii absolute, precum si pe aceea a nazismului ca delir rasist, ori, spre a relua titlul unei carti de Pieter Viereck, ca metapolitica nihilist-profetica. A fost vorba de ideocratii manicheiste pentru care inventarea inamicului era o necesitate vitala. Ambele ideologii nascocesc si hiperbolizeaza maniacal existenta unor pretinse conspiratii diabolice: iudeo-plutocratia, iudeo-bolsevismul, sionismul, crestinismul, cosmopolitismul lipsit de radacini. Ambele sint exclusiviste, narcisiste, demagogice si moralmente caduce. Ambele detesta trairea fireasca in lume, incurajeaza cultul actiunii si organizeaza ura ca forta sociala.”

5.Un amplu şi faimos interviu cu Hannah Arendt – „Zur person” (cu subtitrare în limba engleză):

 

6.Volumul de scrisori întinse pe durata a unei jumătăţi de secol care pune multe nuanţe uneia dintre cele mai discutate relaţii (inclusiv relaţie de iubire) de lumea intelectuală, cea dintre Hannah Arendt şi Martin Heidegger: http://www.humanitas.ro/humanitas/scrisori-1

7.I-a fost dedicat un film, în regia lui Margarethe von Trotta. Titlul filmului este „Hannah Aredent” şi a fost lansat în 2012.

8.Hannah Arendt, scurt mesaj către marele său prieten şi marele său mentor, Karl Jaspers, atunci cînd acesta a împlinit 70 de ani: “Vreau să vă mulțumesc pentru cei șaptezeci de ani ai vieții Dumneavoastră, care sunt un motiv suficient de gratitudine. Vreau să vă mulțumesc pentru anii timpurii de la Heidelberg când mi-ați fost profesor, unicul pe care am fost vreodată capabilă să-l recunosc ca atare; dar și pentru fericirea și ușurarea pe care le-am descoperit văzând că cineva poate fi educat întru libertate. Din acel moment nu am uitat că lumea și Germania, indiferent de ceea ce pot fi ele pe lângă acest lucru, sunt lumea în care trăiți Dumneavoastră și patria care v-a dat naștere”.. Cu ani în urmă, la nici un an după terminarea celui de-al doilea război mondial, îi scrisese aceluiaşi Karl Jaspers: Sunt mai mult decat oricând convinsă că o existență umană decentă nu este posibilă astăzi decât la marginea societății, acolo unde te întâlnești cu riscul foametei ori al lapidării mortale. În asemenea circumstanțe, simțul umorului este de mare folos”. Mai multe despre relaţia specială de prietenie dintre cei doi mari gînditori ai veacului trecut, aici: http://www.contributors.ro/cultura/hannah-arendt-%C8%99i-karl-jaspers-despre-sublima-frumuse%C8%9Be-a-prieteniei-un-articol-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

9.Un portret al Hannei Arendt pe jewishvirtuallibrary.org: https://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/biography/arendt.html

10.Hannah Arendt: „pentru că cea mai mare parte a experienţei noastre cu politica a fost obţinută pe cîmpul de luptă al forţei brute, e firesc să înţelegem acţiunea politică în termenii constrîngerii şi ai faptului de a fi constrîns, ai conducerii şi ai faptului de a fi condus, căci în aceste categorii se dezvăluie adevăratul sens al oricărei violenţe. Suntem înclinaţi să privim pacea – care, ca ţel, e menită să pună forţa la locul ei şi să-i limiteze elanul distructiv – drept ceva venit de dincolo de spaţiul politicii pentru a ţine politica în frîu; la fel cum suntem înclinaţi să întîmpinăm perioadele de pace, care chiar şi în secolul nostru s-au strecurat între catastrofe, drept acele intervale de cinci sau zece ani în care politica ne lasă să ne tragem sufletul” („Făgăduinţa politicii”)

http://www.lapunkt.ro/2015/04/17/10-zece-punkte-hannah-arendt/


Socialism și barbarie. Teze despre Marx, Lenin si Stalin

06/04/2014

“Echivoc si inepuizabil”, astfel a descris Raymond Aron proiectul intelectual marxist. Sociologie a crizei, nascuta din criza si pretinzand ca rezolva criza morala, politica, sociala si economica a umanitații, marxismul are drept nerv vital imperativul unei revoluții cataclismice. Un marxism non-revoluționar este o contradicție in termeni. S-a dorit anti-utopic si emancipator, a sfarsit intr-o utopie esuata si in experimente liberticide. Cine a fost, asadar, Karl Marx (1818-1883)? In consens cu Leszek Kolakowski, sa spunem ca a fost un filosof, sociolog, economist și combatant revoluționar german. Indragostit de totalitate, a fost parintele unei doctrine care a culminat in totalitarism. In egala masura,tocmai pentru ca teoria lui Marx nu este un monolit, exista o distincție care nu trebuie neglijata, din perspectiva filosofiei politice, intre marxismul sovietic si cel occidental (tanarul Lukacs, Karl Korsch, Ernst Bloch, Antonio Gramsci, Scoala de la Frankfurt, Castoriadis, Lefort, tanarul Lyoyard, Habermas din “Theorie und Praxis”). Revizionismul marxist al anilor 60 si 70, vehement denunțat de politrucii leninisti, s-a inspirat din aceasta traditie a “celuilalt marxism”.

1. Karl Marx a început ca tânăr hegelian și a adoptat metoda dialectică pentru a explica realitatea. Ca tânăr filosof, Marx a pus accentul pe alienare ca principală racilă a societății birocratice moderne: omul este deposedat de principalele sale atribute, incluzând aici creativitatea și libertatea. Influențat de Ludwig Feuerbach, Marx s-a angajat, alături de alți tineri hegelieni, într-o critică acerbă la adresa alienării religioase. Această critică a iluziilor transcendente l-a apropiat în mod irezistibil de critica a ceea ce percepea a fi condițiile injuste universale. Marxismul a fost o formă de istoricism determinist (convingerea că istoria are un sens, un scop (telos), și că este guvernată de legi pe care ființele umane le pot cunoaște și, pe cale de consecință, influența). Omul se află în centrul filosofiei marxiste, nu ca abstracțiune, ci ca subiectivitate palpabilă, determinat de societate dar, în același timp, creator de societate. Marxismul nu este un fatalism politic, nu propăvăduiește resemnarea în fața ordinii existente, ci mai degrabă este o filosofie a acțiunii colective (sociale) și un radicalism universalist. Este ideea care tinde către universalizare.

 

 Karl Marx in tinerete

2. Scrierile filosofice timpurii indică un Marx interesat cu precădere de libertatea umană, alienare (înstrăinare), negativitate, revoltă, efortul de a transcende un status quo scandalos din punct de vedere moral. Descoperirea socialismului utopic, filosofia materialistă și contactele sale cu alți radicali de stânga l-au făcut să adopte o perspectivă revoluționară asupra lumii. Ordinea burgheză, bazată pe proprietate privată și drepturi de inspirație liberală, îi apăreau ca demodate, ipocrite și lipsite de echitate. S-a identificat din ce în ce mai mult cu un program politic care a privit clasa muncitoare industrială drept subiectul revoluționar privilegiat, “clasa mesianică” a istoriei, principalul vehicul al unui divorț apocaliptic cu trecutul. În faza sa incipientă, gândirea lui Marx a reprezentat o declarată escatologie seculară, o narațiune redemptivă a fericirii originare, a declinului și redresării esențiale, regenerării și renașterii…

3. Marx a adoptat socialismul, dar a pretins să transforme această doctrină în știință. Pentru a atinge acest scop, s-a angajat într-o critică generală a economiei politice, arătând că sistemul capitalist se va prăbuși în primul rând ca urmare a contradicțiilor sale interne. Intervenția umană, în orice caz, era esențială pentru a face ca acest antagonism bazal să irumpă în forma unei revoluții sociale.

4. Manifestul Partidului Comunist: un document sociologic și politic, un text fundamental al modernității politice. Tinerii Karl Marx si Friedrich Engels propun o viziune asupra lumii (Weltanschauung) care opune în mod antagonist proletariatul și burghezia. Dialectica Stapan-Sclav din “Fenomenologia” hegeliana este tradusa in conflictul ireductibil dintre clasele opuse. Este textul în care Marx si Engels postulează lupta de clasă drept principala variabilă explicativă în înțelegerea istoriei umanității. Manifestul prezintă globalizarea comerțului și industriei drept principala realizare a capitalismului și așează în contrast noua știință a revoluției cu proiectele utopice anterioare…

5. Proletariatul (clasa muncitoare industrială) în societățile dezvoltate economic reprezintă principalul subiect (agent) revoluționar. Este o “clasă aleasă” în sensul în care întrupează tragedia tuturor grupurilor anterior subjugate (sclavi, șerbi). Prin eliberarea sa, argumenta Marx, proletariatul urma a emancipa întreaga umanitate. Relațiile capitaliste organizează confiscarea rezultatelor producției proletariatului – pentru Marx, proprietatea privată este sursa tuturor injustițiilor și trebuie prin urmare abolită prin intermediul revoluției proletare (practica revoluționară). Pentru Engels, proletariatul german era mostenitorul filosofiei clasice germane. Pentru tanarul Marx, arma criticii era lipsita de valoare in absenta criticii armelor.

6. În viziunea lui Marx, revoluția trebuie să fie totală, globală, permanentă, până când umanitatea reușește saltul din tărâmul necesității (sărăcie, inechitate, injustiție) în cel al libertății. O asemenea revoluție mitologizată nu a avut nicicând loc. De dragul ei, în orice caz, milioane de oameni s-au înrolat în mișcări mesianice, purificatoare, revoluționare, învestite cu o aură carismatică. Filosofia politică a lui Marx proclamă sfârșitul politicii prin salvare revoluționară. În această perspectivă, salvarea revoluției constituie premisa salvării umane. Marxismul a fost o formă de radicalism politic inspirat de o fantasmă mitologică a salvării umane. Salus revolutionis, suprema lex. Doctrina lui Marx subordona eticul politicului. In polemicile cu Karl Kautsky, Lenin si Troțki au respins existența unor valori etice eterne, Binele si Raul erau definite strict instrumental, pragamatic, in functie de interesele partidului de avangarda. Acest partid era, spre a-l cita pe Troțki, instrumentul perfect al indeplinrii planurilor Rațiunii in Istorie. Teroarea devenea astfel acceptabila si chiar necesara in numele unui umanism providențialist. Violența are sanctificata drept remediu purificator la corupția generalizata. Spasmul revolutiei finale este si cel care incheie pre-istoria umanitatii. Nu e sfarsitul Istoriei, ci debutul uneia nestiuta pana atunci.

7. Marx a pretins că transcende utopismul, dar a rămas el însuși prizonierul unor idei utopice: “Proletarii nu au o patrie”. Marx a romantizat și idealizat proletariatul existent. A construit doctrina internaționalismului proletar (opus naționalismului burghez) și a subestimat rezistența la schimbare a devotamentelor, credințelor și loialităților. Apariția URSS a dus la o noua viziune a internaționalismului: piatra de incercare, spunea Stalin, este atitudinea fata de Uniunea Sovietica.Oricine se indoia de justețea absoluta a liniei staliniste devenea un tradator, un inamic obiectiv (ori chiar subiectiv) al revoluției. Stalin nu a facut decat sa exacerbeze viziunea lui Lenin asa cum a fost aceasta codificata in condițiile de aderare la Internaționala a Treia (Comintern). Centrul sacru al revoluției mondiale era localizat la Moscova.

 

  Lenin si Troțki 

8. Marx a dezvoltat o viziune excesiv optimistă asupra progresului: a insistat că Istoria are un sens, un înțeles, o logică, toate guvernate de legi cvasi-raționale – aceasta este lovitura determinismului său istoric care a devenit baza unei religii politice. El a pretins a fi descoperit acele legi și a insistat asupra primatului relațiilor economice în vreme ce admitea o relativă autonomie de conștiință și alte elemente ale “suprastructurii”. Pentru el, instituțiile umane și cultura sunt rezultatul interacțiunilor (practicii) economice și sociale. Istoria avansează către stația finală, ceea ce reprezintă totodată sfârșitul “pre-istoriei umane” – comunismul. Acesta este sensul în care Engels s-a referit la Marx ca la un “Darwin al științei sociale”.

9. Marxismul și moralitatea: Marx considera că toate acțiunile umane colective sunt determinate de factori sociali, economici și politici. Contradicțiile din interiorul structurilor existente explică progresul istoric, cu vechi forme pe cale de dispariție și altele noi emergente. Revoluția (comunistă) proletară este justificată din punct de vedere moral: este rebeliunea oprimaților împotriva opresorului. Nobilul țel suprem justifică, odată cu Marx, recursul la mijloace murdare și deranjante (violență, dictatură, teroare de tip iacobin). Marx nu a fost un profet amoral, dar moralității sale i-a lipsit un criteriu clar de distingere a binelui de rău. Acesta a fost terenul fertil pe care au înflorit leninismul, stalinismul, maoismul, castro-guevarismul, socialismul lui Dej si Ceausescu. Toate aceste dictaturi au fost intemeiate pe ideologie si pe hybrisul pedagogic al plasmuirii Omului Nou.

 

 KOMAR & MELAMID (RUSSIAN B1943 AND B1945)
Girl and Stalin

10. Topografia revoluționară, epicentrul seismic: Când și unde va izbucni revoluția? Marx considera că anumite condiții erau necesare: un proletariat matur, un partid politic care să-i promoveze doleanțele, sindicate. Așadar, pentru Marx, începutul revoluției mondiale trebuie să se petreacă în Occidentul dezvoltat.

11. Marxismul ca religie politică, “opiul intelectualilor” (Raymond Aron): Pentru Marx, revoluția este un act apocaliptic al eliberării, o întoarcere la o demult uitată condiție a unității speciei umane. Dar revenirea (v. imaginea spectrului in “Manifest”, impresionant examinata de Jacques Derrida), nu inseamna repetare, ci resurecție pe un plan superior al spiralei Istoriei, deci negare a negației.  Marxismul este o escatologie (o doctrină despre moarte și viața de apoi): o doctrină a redescoperirii supreme a identității umane și libertății. Este totodată parousia, milenarism, chiliasm – o credință în era utopică ce va să vie, sosirea timpului mesianic (Walter Benjamin) creat prin revoluție. Astfel se explica actuala turnura teologica a post-marxismului (v.
“From Marxism to Post-Marxism”, de Goran Therborn, Verso, 2008) si tentativele de a-l apropia pe Marx de Sf. Pavel (v. Jacob Taubes, dar si Agamben, Alain Badiou).

Biroul lui Stalin la Kremlin

12. O filosofie a acțiunii: Marx a respins simpla speculație filosofică și contemplarea. A considerat ideile drept mijloace de transformare a lumii. Teza 11 despre Feuerbach exprimă foarte pregnant această convingere: “Filosofii n-au făcut decât să interpreteze lumea. Problema este de a o schimba.” În acest sens, leninismul (bolșevismul) a fost urmașul loial al doctrinei inițiale a lui Marx. Acesta a împlinit principalele trei postulate ale doctrinei originare: postulatul revoluției; postulatul universalismului; și postulatul unei mutații antropologice.   Prețul a fost abjurarea promisiunilor umaniste inițiale si instaurarea unei “dictaturi asupra trebuințelor umane” (un concept introdus de Agnes Heller, Ferenc Feher si Gyorgy Markus). Alternativa proclamata de Rosa Luxemburg, socialism sau barbarie, s-a tradus in sinteza catastrofica dintre socialism și barbarie. Secolul al XX-lea a fost unul al cataclismelor, cum demonstreaza istoricul Dan Diner si cum am incercat sa demonstrez in cartea mea “Diavolul in istorie”. Doctrina lui Marx, adaptata de Lenin la conditiile unei Rusii abia in curs de reala industrializare, cu toate superstitiile si mentalitatile anti sau non-democratice, simplificata si bastardizata de Stalin, a devenit o ideologie extact in sensul pe care tanarul Marx l-a demascat si l-a demistificat: o apologie a unui status quo intepenit, a unui Moloch asfixiant, dominator si fundamental lipsit de autenticitate.

(Note pentru seminarul “Marxism and Post-Marxism” pe care il tin la University of Maryland in semestrul de primavara, 2014. Traducere din engleza de  Marius Stan)

Recomandari:

http://www.nybooks.com/articles/archives/2013/may/09/real-karl-marx/

http://www.contributors.ro/cultura/diavolul-din-detalii-demonism-iluminari-si-metapolitica/

http://www.contributors.ro/global-europa/agnes-heller-ganduri-despre-totalitarism-modernitate-%c8%99i-apostazie/

http://www.the-tls.co.uk/tls/public/article1186584.ece

http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=1784

http://www.humanitas.ro/humanitas/diavolul-%C3%AEn-istorie

http://www.contributors.ro/cultura/bufonul-dialectic-zizek-lenin-si-fratii-marx/

http://www.contributors.ro/cultura/despre-lucien-goldmann-un-marxist-occidental-originar-din-romania/

 


Inaltimile suverane: Hannah Arendt, amor mundi si catastrofele secolului XX

07/07/2013

” The chief characteristic of  of this specifically human life, whose appearance and disappearance constitute worldly events, is that it is always full of events which can ultimately be told as a story, establish a biography…”–Hannah Arendt, “The Human Condition”

Reactia mea  la filmul despre Hannah Arendt in regia Margarethei von Trotta, cu Barbara Sukowa in rolul principal, este ca, in pofida imenselor dificultati de a traduce drama ideilor in limbaj cinematografic, regizoarea a reusit acest lucru. Filmul capteaza mizele marilor polemici in care a fost prinsa Hannah Arendt, felul cum vedea ea gandirea (das Denken) drept substanta a identitatii umane. Gandirea, pentru Arendt, nu poate fi separata de judecata morala, acea capacitate si acea obligatie care, vorba lui Mihail Sebastian, ne ridica cu un cap mai sus de zoologie. Cand gandirea se desparte de actiune, ori invers, cand actiunea se petrece in absenta gandirii, scria Hannah Arendt, spatiul libertatii este in primejdie.

http://www.lapunkt.ro/2013/04/06/arendt-si-actiunea-politica-o-configuratie-a-nuantelor/

Scenariul filmului este fidel, in mare masura, realitatii, cu pasaje intregi din prelegerile si corespondenta Hannei (cu Mary McCarthy, cu Heinrich Blucher, cu Karl Jaspers, cu Kurt Blumenfeld, prietenul drag de care o lega sionismul din tinerete). Suntem martorii modului in care s-a ajuns la un adevarat linsaj simbolic pentru ca ganditoarea a spart anumite tabuuri si a indraznit “sa spele rufele murdare” in public. Nu e vorba aici de criticile legitime si oneste, ci de faptul ca au existat voci influente care au acuzat-o de ura de sine, de renegare, de aversiune pentru statul Israel etc A ajuns sa fie etichetata drept “inamica a statului Israel”.

Chiar colegi ai ei s-au pretat la ceea ce se cheama “character assassination”. I s-a negat acestei femei (accentuez cuvantul, femeie) dreptul a-si sustine public propriile opinii. Ba chiar si dreptul a le avea. Scena cand este chemata de cei trei universitari de la New School for Social Research care o admonesteaza pentru ceea ce a scris poate intra in orice antologie a machismului impertinent.

Asistam la scene memorabile, de mare intensitate ideatica, despre intelligentsia din NewYork (acei “New York intellectuals” despre care am avut prilejul sa scriu pe larg si nu o singura data), in special junii autori care se situeaza pe piedestalul adevarurilor definitive, precum Norman Podhoretz, stralucit critic literar, aflat pe atunci in plina ascensiune, protejatul lui Lionel Trilling si proaspat numit editorul lunarului “Commentary”. In cartea sa “Ex-Friends”, Podhoretz povesteste despre prietenia cu Hannah Arendt si amarul ei final.

Lipseste din pacate, si ar fi trebuit sa fie acolo, faptul ca, pentru Hannah Arendt, Raul radical s-a intruchipat deopotriva in Auschwitz si in Gulag (nu s-a referit expressis verbis la Gulag utilizand acest acronim, dar a scris pe larg despre rolul ideologiei in exterminismul stalinist). De altfel, cand “New Yorker” a decis sa o trimita drept corespondent la procesul de la Ierusalim, motivul a fost, intre altele, ca Hannah Arendt scrisese marea carte despre catastrofele secolului XX, “Originile totalitarismului”. Fostul meu doctorand, Benli Schechter, a scris o superba teza despre modul cum s-a dezvoltat discutia pe tema totalitarismului, gratie Hannei Arendt, in paginile legendarei “Partisan Review”. Tot acolo a publicat Mary McCarthy un pamflet antologic impotriva detractorilor Hannei dupa aparitia cartii “Eichmann la Ierusalim”. Sa mai adaug despre Mary McCarthy, personaj semnificativ in film si marea prietenea a Hannei Arendt, ca a fost una din vocile cele mai puternice ale stangii liberale anticomuniste si ca a participat la intemeierea Comitetului pentru Libertatea Culturii in Statele Unite, o initiativa anti-stalinista menita sa tina piept ofensivei propagandistice a comunistilor si a “tovarasilor de drum”.

http://www.youtube.com/watch?v=KDO5u2YSbm0

Esential in perspectiva arendtiana este accentul pe fenomenul unic al anesteziei morale, al extinctiei diferentei dintre Bine si Rau. Omul birocratic indeplineste ordinele ca un automat. Absenta gandirii, ceea ce Arendt numeste thoughlessness, este motivul pentru care Raul radical se conveteste in Rau banal. Faptuitorul sau nu-si pune probleme etice pentru ca este complet instrainat de taramul eticii. Dar nu o face doar dintr-un orb instinct al disciplinei, ci si pentru ca impartaseste ideologia totalitara. Acum avem date persuasive: Adolf Eichmann era obsedat de rolul evreilor, ii privea drept insecte daunatoare etc Deci, ideologia creeaza patternul dezumanizarii celui decretat drept inamic, iar sistemul birocratic permite acestor “deratizatori” sa actioneze cu sentimentul predestinarii istorice si al impunitatii…

Momentul prelegerii finale este intr-adevar rascolitor. Mai ales ca au existat oameni de o mare inteligenta (Hans Jonas, unul din studentii favoriti ai lui Martin Heidegger, specialist in gnosticism care l-a influentat mult si pe Ioan Petru Culianu) care au reactionat, cum se vede in film, cu mare tristete la ceea ce ei percepeau drept “aroganta” Hannei. Cum spuneam, Mary McCarty a aparat-o in paginile lui “Partisan Review”. Maestrul ei, Karl Jaspers, a dovedit intelegere pentru pozitiile ei, dar a fost probabil indurerat de faptul ca Hannah a acceptat reconcilierea cu Heidegger  (pe care el nu l-a iertat niciodata) si a devenit ceea ce unii au numit “impresara” acestuia in lunea anglo-saxona. Karl si Gertrude Jaspers au tinut prea mult la Hannah pentru a-i reprosa direct asemenea lucruri. Au acceptat formal argumentul ei privind “naivitatea” lui Martin, dar ma indoiesc ca l-au crezut valabil.

Scandalul major a fost discutia despre rolul Consiliilor evreiesti, acea dorinta de a lumina una din paginile cele mai obscure si nelinistitoare din ceea ce Arendt a definit drept timpurile intunecate (“dark times”). Pentru Hannah, a interoga cele mai sensibile teme, a spune exact ce crede despre lucruri pe care altii le acopera cu suspecta abilitate, tinea de o datorie socratica in raport cu umanitatea. Refuza sa se cantoneze in atasamente pe care ea le vedea drept “tribale”. Intr-o scrisoare din 20 iulie 1963 catre Karl Jaspers, vorbind despre neintrerupta campanie isteroida impotriva ei, Hannah marturisea ca, fara sa-si dea seama, a ulcerat personaje influente din viata politica israeliana, dintre care unii erau fosti membri ai Consiliilor perioadei naziste. Chiar si asa, scria ea, nu avea niciun motivv sa cedeze: Daca as fi stiut ce se va intampla, probabil ca as fi facut exact ceea ce-am facut”.(v. Hannah Arendt, Karl Jaspers, “Correspondence, 1926-1969”, Harcourt Brace Jovanovich, 1992, p. 511).

Atunci cand se despartea de Hannah, cand incheia o prietenie de-o viata, Kurt Blumenfeld vorbea de fapt  si pentru Gerschom Scholem, marele specialist in cabala, cel care i-a reprosat Hannei lipsa de iubire pentru poporul evreu. Raspunsul ei nu sugereaza raceala, ci o alta perspectiva despre iubire. Ea isi iubeste prietenii, nu simte dragoste pentru colectivitati (etnice ori sociale). Inseamna acest lucru “aroganta”? Ma indoiesc.  Arendt si Scholem fusesera buni prieteni cu Walter Benjamin (ea avea sa scrie prefata volumului “Illuminations” aparut la Schocken Books, editura new yorkeza unde a fost o vreme redactor). In 1968, Scholem ii reprosa Hannei o presupusa detasare superioara in raport cu cauzele pe care le sustinuse candva: “I knew Hannah Arendt when she was a socialist or half-communist and I knew her when she was a Zionist. I am astounded by her ability to pronounce upon movements in which she was once so deeply engaged, in terms of a distance measured in light years and from such sovereign heights.”

La randul sau, Hans Jonas scria in memoriile sale ca a fost socat de tonul anti-sionist  si mai ales de ceea ce el numea “ignoranta Hannei Arendt in chestiunile evreiesti”. Dincolo de dezacordurile asupra carora, in ultimii ani, au decis sa nu se mai pronunte, Jonas a fost care a rostit o miscatoare oratie funebra pentru vechea sa prietena in 1975, la Capela Memoriala Riverside (textul a fost publicat chiar in revista “Social Research” a universitatii unde predasera impreuna, doi refugiati din infern. (v. Hans Jonas, “Memoirs”, Edited and annotated by Christian Wiese, translated form the German by Krishna Winston, Brandeis University Press, 2008). Dupa ce a citit un capitol din cartea lui Jonas “Imperativul responsabilitatii”, Hannah Arendt i-a scris: “Un lucru este cert–aceasta este cartea pe care bunul Dumnezeu a avut-o in minte cand te-a facut”.

Ramane deschisa, repet, rana legata de colaborarea Consiliilor evreiesti. De fapt, putem vorbi de colaborare in acele conditii? Care ar fi fost alternativele? Existau alternative? Poate ca da, de pilda insurectia Ghetto-ului din Varsovia, partizanii din Vilna.  “Bury me standing” este titlul unei carti de Isabel Fonseca despre conditia populatiei Roma in Europa zilelor noastre. In 1961 insa, publicul israelian (si nu dar acela) nu era dispus sa exploreze acest subiect de o maniera dezinhibata. Tabuurile functionau inca intens-prohibitiv. Pentru tanarul stat Israel, Holocaustul era o rana deschisa, nu se punea problema unor dexbateri metafizice despre fenomenologia Raului. Procesul Eichmann avea valoare de pedagogie nationala, cu interogatiile ei si cu critica la adresa retoricii procuroului Haunsner, Hannah Arendt tulbura apele.

Istoricul Walter Laqueur a scris la vremea aceea despre lipsa de empatie pentru victime in “Eichmann la Ierusalim”. Cred ca gresea: exista empatie acolo, dar o compasiune combinata cu o imensa suferinta pentru ceea ce ea vedea drept marea eroare a liderilor comunitatilor sortite pieirii. Nu stiu cum ar fi reactionat Hannah Arendt daca ar fi vazut documentarul “A Film Unfinished” despre propaganda nazista si Ghetto-ul din Varsovia. Nu si-a pus problema ce-ar fi facut ea insasi daca ar fi fost prinsa in clestele unor optiuni imposibile, asemeni lui Adam Czerniakow, liderul Consiliului evreiesc (“Judenrat”) din Varsovia, care, inainte de plecarea unuia din ultimele transporturi, s-a sinucis.

Relatia cu Martin Heidegger este prezentata drept un fel de cheie hermeneutica a biografiei spirituale a Hannei. Mi se pare exagerat: la fel de importante au fost, filosofic vorbind, relatiile cu Jaspers si cu Blucher. De la cel dintai a invatat sa filosofeze iubind lumea oamenilor (amor mundi). De la cel din urma a preluat marea simpatie pentru Rosa Luxemburg si pentru consilii ca forma de democratie directa. Ideile lui Blucher au influentat, incontestabil, viziunea ei asupra a ceea ce a numit “tezaurul pierdut al traditiei revolutionare”. Inaltimile suverane despre care scria cu duritate Scholem au fost de fapt acea balustrada imaginara fara de care ne prabusim in abisul particularismelor auto-mutilante.

http://movies.nytimes.com/2013/05/29/movies/hannah-arendt-with-barbara-sukowa-and-janet-mcteer.html?_r=0
https://www.youtube.com/watch?v=4IYZqvH2yCs
http://press.uchicago.edu/ucp/books/book/chicago/P/bo12778607.html
http://www.contributors.ro/cultura/hannah-arendt-martin-heidegger-si-metapolitica/

Cand oamenii ajung sa se inchipuie zei

10/04/2013

 

Am citit cu ani in urma un superb eseu de Thomas Mann despre Dostoievski cu titlul “Extazul demonismului”. Demonii de care ma ocup in cartea “Diavolul in Istorie” sunt posedatii metafizici, ori mai precis spus, ideologici. Ori si mai exact, utopici. Sunt demonii modernitatii auto-distructive care vestesc mileniul de aur. Experti in mituri, stiu sa se deghizeze, sa vrajeasca, sa ispiteasca, sa ademeneasca. Se furiseaza in detalii, construiesc sofisme ametitoare si rationalizari specioase. Sunt indiferenti la soarta milioanelor de victime. Ii amagesc pe oameni cu fagaduinta unor vremuri mereu insorite, a acelor “zori care canta” despre care scria Gabriel Peri, jurnalistul comunist executat de nazisti in 1941 si omagiat de Eluard intr-un poem celebru. Nu intamplator Dinu Pillat vorbeste in romanul sau “Asteptand ceasul de apoi” despre miscarea revolutionar-mesianica a vestitorilor (avea in gand, fireste pe legionari, dar putea fi la fel de bine vorba, cum observa Cosmin Ciotlos intr-o recenzie din “Romania Literara”, de comunistii interbelici). Demonii despre care scriu fac parte din sectele extazelor deopotriva mistice si nihiliste. N-au disparut, isi continua lucrarea malefica.

Mefisto apare adeseori investmantat in tinuta Profesorului, a Logicianului, personajul ionescian, a eruditului (si perversului) dialectician pentru care schemele istoriosofice sunt doar jocuri speculative menite sa justifice oricat de multe si oricat de crude experiente de laborator istoric. Citez din Christopher Hitchens, un om care cunoastea bine specia: “On the Left, Luis Althusser’s attempt to recreate Communism by abstract thought was probably the last exhalation of the idea, terminating in his own insanity and by what I once rather heartlessly called his application for the Electric Chair of Philosophy at the Ecole Abnormale” (“Why Orwell Matters”, Basic Books, 2002, p. 194). Cuvinte ce se potrivesc de minune unul Alain Badiou.
 
Ceea ce Peter Viereck a identificat drept metapolitica tine tocmai de acest hybris, de nesabuinta, de aroganta epistemica ridicata la rang de suprema virtute. Stalin era pontiful doctrinar absolut, la fel si Hitler. Religii seculare inradacinatate in scientism, bolsevismul si nazismul nu puteau fi decat proiecte ateiste, anti-crestine, fundamental anti-religioase. Ceea ce-i deranja si pe bolsevici si pe nazisti era tocmai umanitatea, failibitatea asumata a lui Iisus. Nu mai putin ii exaspera universalitatea pasiunii sale. Calugarii religiilor politice moderne se aseamana cu fanaticii medievali. Asa l-a conceput Thomas Mann in “Muntele vrajit” pe iluminatul Leo Naphta, antipodul iluministului locvace, optimist si mereu perdant, flasnetarul Settembrini, profet al progresului istoric…
 
Problema secolului XX, ori una dintre aceste probleme care au facut sa curga fluvii de sange, dar si de cerneala, este sanctificarea mijloacelor in numele unui scop presupus imaculat. Raul, pentru ca despre Rau vorbim, un Rau care poate fi explorat psihologic, istoric, teologic si filosofic,s-a tradus in promisiuni emancipatoare, in angajamente colective de salvare in si prin Istorie. Amintesc aici caracterologia adeziunilor febrile cu care incepe “Gandirea captiva” de Czeslaw Milosz, una din cartile esentiale ale gandirii anti-totalitare. Alfa era Moralistul, Gamma era Sclavul Istoriei. Nu ma refer doar la utopiile egalitare convertite in cosmaruri de tipul regimului Khmer Rouge, dar si la dictaturile de extrema dreapta. Sigur, intre cele doua paroxisme revolutionare (termenii de dreapta si stanga sunt deo uluitoare ambiguitate, cel putin in acest context) au existat consubtantialitati si afinitati pe care multi dintre zeloti nu le-au observat ori au preferat sa le ignore. Despre ele a vorbit insa Vasili Grossman in “Panta Rhei” si in”Viata si destin”, le-a plasat sub ceea ce-as numi reflectorul constiintei morale. O scena de la Kremlin, din august 1939, in timpul semnarii Pactului Molotov-Ribbentrop capteaza aceasta inavuabila inrudire. Stalin il prezinta pe Beria oaspetelui nazist” “Este Himmler-ul meu”. Scurt si revelator…
 
Mihail Bulgakov a asezat drept motto al marelui sau roman acel citat din “Faust” in care Diavolul, cel care urzeste mereu raul, ajunge sa creeze doar bine: “Ein Teil von jener Kraft, die stets das Böse will und stets das Gute schafft”. Este vorba, cred, de acea viclenie a Ratiunii (List der Vernunft) despre care scria Hegel in “Prelegerile de filosofia istoriei”, de faptul ca maleficiile nascocite de Diavol rezulta, adeseori, intr-un fel de progres. Dar aici incepe o alta discutie: ce poate justifica sacrificiile umane facut in numele progresului? Exista progres ori vorbim de un construct mental pe care il aplicam, il atasam artificial pe lantul evenimential, altminteri contingent si haotic, numit istorie? Ce se intampla cand omul se indraceste? Cand iluminarile devin invitatii la exterminari, la genocid? Multe din aceste teme sunt explorate de filosoful politic John Gray in recenta sa carte “The Silence of Animals: On Progress and Other Modern Myths” (2013). Voi reveni.
 
Cand oamenii ajung sa se inchipuie zei, cand Ratiunea ori Mitul sunt ridicate pe post de demiurg, cand individul este tratat ca o simpla “fictiune gramaticala” (Koestler), se ajunge la masacre in masa, la statul propagandei universalizate, la lagare de concentrare si la camere de gazare. Diavolul este insidios, perfid, viclean, teribil de imaginativ, intra in istorie neanuntat. Tot asa cum nimeni nu l-a anuntat pe Gregor Samsa ca va deveni gandac…

Refuz sa stabilesc ierarhii ale ororilor absolute

01/03/2013

A aparut in Lituania, cu titlul Esu iš tų, kurie atsisako hierarchizuoti absoliučias baisybes (I am among those who refuse to establish a hierarchy of absolute horrors), in revista “Kultūros barai”, Vol. 2, 2013, interviul meu luat de politologul Tomas Kavaliauskas, specialist in tranzitiile post-comuniste. Iata mai jos cateva fragmente:

TK: Today the word “nationalism“ has become discredited due to nationalistic movements that are often share xenophobic and antisemitic attitudes all over Europe. However, in 1989 in East Central Europe nationalism had a positive meaning, I think because back then it was liberal nationalism – for your and my freedom. The Singing revolution shared creativity and harmony rather than ethnic hatred (possibly with some exceptions in sensitive minority territories). Does it mean we should be careful in what sense today we use the term „nationalism“ ? This term might be confusing when we refer to a different political context and different time horizon. Would you agree that in 1989 East Central Europeans shared liberal nationalism that was constructive, not destructive? If so, then perhaps liberalism and nationalism are not necessarily contradictory terms apriori ? But is it possible to rehabilitate the positive meaning of it after harsh ultra-nationalistic riots in Warsaw on November 11th in 2011 and 2012 in the name of Independence celebration?

VT: Nationalism, we know from Isaiah Berlin, is a Protean, more often than not ambivalent force. It is one of the main political impulses of modernity, a vibrant set of ideas about collective memories, identities, loyalties, anxieties, hopes, aspirations. In its early romantic form, nationalism had a strong emancipatory, universalistic, civic component. Then came the Wagnerian moment, with the emphasis on volkisch community, Blut und Boden, biological bonds, the metapolitical cult of mythological ancestry, the exaltation of tribalistic allegiances. Liberal nationalism lost ground to its main rival, illiberal nationalism. Instead of rational discourses on civic identities, the new prophets engaged in liturgic, salvationist rodomontades.

The twentieth century was, to a great extent, a battlefield between these two visions. Liberalism and nationalism are not mutually exclusive. As Israeli political philosopher Yael Tamir argues, liberal nationalism is more than an abstract possibility. American sociologist Leah Greenfeld, drawing from Isaiah Berlin and Daniel Bell, correctly argues that nationalism is a matter of dignity. But an inflamed, paroxistic sense of dignity can easily turn into paranoia. This is the reason why the great Yugoslav writer Danilo Kis defined nationalism as individual and collective paranoia. The revolutions of 1989, like the Hungarian Revolution of 1956, fused the ethnic and civic yearnings. They were attemtps to reclaim national and political sovereignty, confiscated by the totalitarian regimes. I think that the ethnic moment is indispensable, traditions cannot and ought not be erased in the name of disembodied constructs. At the same time, we should be very cautious when national symbols are used in the political battles. The tragic lessons of Yugoslavia‘s collapse need to be kept in mind as an enduring caveat.

TK: Visiting Bucharest in 2010 I had an opportunity to watch on local television an interview with you. I was amazed that during prime time an intellectual could get 3 hours. This is unimaginable in Lithuania where the TV sadly is devoured by commercial entertainment programs. Should I conclude that Romanian television is considerably more advanced in terms of promotion of intellectual culture?

VT: Tempi passati! The Romanian TV stations are also strongly commercialized and have very few intellectual shows. Add to this the role played by „Antena 3“, a very powerful station owned by a media tycoon who had collaborated with the Securitate, and you have a pretty accurate picture of the not so glorious situation. As a matter of fact, „Antena 3“ has gone of its way to besmirch critical intellectuals and present them as slaves of the West. Despicable campaigns have been waged against such intellectuals as Mircea Cartarescu, Gabriel Liiceanu, Mircea Mihaies, Horia-Roman Patapievici, and Andrei Plesu.

TK: And may we add one more question on your book “The Devil in History” which received great reviews by such distinguished sholars like John Gray and Richard Overy? May I ask how American audience digest Communism being equalled to Nazism ? In Brussels Lithuanian Europarlamenterian Vytautas Landsbergis and Latvian Europarlamenterian Sandra Kalnietė have attempted to equal Communism to Nazism or more precisely Stalinism with Hitler’s Fascism, but failed to convince those Westerners to whom only Fascism seems to be total evil. To what extent would you agree that it is also a cultural and psychological issue — Westerners who have no experience of Stalinism are capable of acknowledging the evil of Holocaust but fail to grasp civilizational evil in gulags and Siberia ? Does this problem also lie in the fact that there is European consensus on the evil of Holocaust and extermination of Jewish populations, but there is no consensus on Communist Stalinism and genocide of own Russian people?

No doubt, some people are quite unhappy with this analogy. Ironically, my book came out precisely at the time when Oliver Stone promotes his outrageously revisionist fantasies about the US and the Cold War. The problem is thus linked to the failure to engage in a genuine exercise of moral imagination. I think there is also a deficit of empathy in the West regarding the victims of communism. Adopting an empathetic approach would make less difficult understanding things that Vassili Grossman understood so well: Communism (not only Stalinism, I hasten to add) and Fascism (or, if you prefer Nazism) embody the experience of radical evil. I am among those who refuse to establish a hierarchy of absolute horrors. Evil was evil, no matter what its graphic symbol was, the swastika or the hammer and sickle. The root of these demonic experiments with millions of human lives was the frantic cult of ideology, the ecstasy of absolute transformation of nature, society, and mind. It is not only the transvaluation of all values, in Nietzsche’s terms, but an overall restructuring of morality. Good and evil are not abolished, but falsified (as French historian Alain Besancon showed, it was Russian Christian philosopher Vladimir Soloviev who was probably the first to diagnose this revolutionizing of morality). Certainly, the reluctance to condemn Communism in as unequivocal terms as Fascism is linked to the humanist heredity of Marxism. Many people still find hard to admit that the roots of Stalinism should be sought after in the Leninist hubris. Lenin’s hubris, in turn, cannot be separated from the utopian ambition to make humanity happy, at any cost. Both Communism and Fascism were redemptive political fantasies.

http://www.kulturosbarai.lt/


Virtuti si vicii: Stalin, Machiavelli si relativismul moral

07/01/2012

Stiu ca suna socant, dar nu se poate nega ca Stalin a avut o Weltanschauung si a fost, in felul sau, un intelectual. Unul autodidact, homicid, liberticid si fanatic, dar un intelectual. Tot astfel, nu putem ignora afinitatile dintre bolsevism si traditia radicalismului politic si filosofic, occidental si rus. Marxismul a fost apoteoza relativismului etic, a suspendat distinctiile traditionale dintre bine si rau, a definit binele in chip instrumental, utilitar si pragmatic, drept tot ceea ce serveste cauza mesianicului proletariat, clasa presupus mantuitoare. In cateva notatii mult timp secrete, Stalin si-a definit tabla de valori, a identificat ceea ce el privea drept viciu si ceea ce-i aparea drept virtute.

In romanul lui Arthur Koestler, “Intuneric la amizaza”, personajul principal, vechiul bolsevic Nikolai Rubaşov, afirma ca “Numarul 1″ (adica Stalin) tinea drept carte de capatai “Principele” lui Machiavelli. Este vorba de un machiavelism sui generis, nu de recunoasterea si cultivarea dimensiunii umaniste a operei florentinului. Biograful lui Stalin, Robert Service (Fellow al Academiei Britanice si al Colegiului St Antony’s de la Oxford), a avut acces la biblioteca personala a acestuia si a putut consulta volumul lui Lenin, “Materialism si empriocriticism”, editia din 1939, cu adnotarile lui Stalin. La acel ceas istoric (il faisait minuit dans le siècle,scria Victor Serge), secretarul general nu mai avea niciun rival notabil, Marea Teroare isi atinsese scopurile genocidare, peste un an disparea, ucis la Coyoacan, in Mexic, de agentul NKVD Ramon Mercader, ultimul sau concurent ramas in viata, Nemesis-ul impardonabil, Lev Trotki.

Pe pagina alba finala a cartii lui Lenin (celebrare a unui materialism filosofic pe cat de naiv, pe atat de agresiv), fara vreo legatura cu polemica dintre fondatorul bolsevismului si Mach ori Avenarius, Stalin scria: “NB! Daca o persoana este: 1. puternica (spiritual), 2) activa, 3) inteligenta (ori capabila), atunci este o persoana buna indiferent de orice alte ‘vicii’” Dupa care urmeaza enumerarea a ceea ce “corifeul stiintei” considera drept vicii: “1)slabiciunea, 2) lenevia, 3) stupiditatea”. Acestea sunt singurele lucruri, scria Stalin, care pot fi considerate vicii. Deci nu trufia, nu fatarnicia, nu ipocrizia, nu cruzimea, nu miselia, nu cupiditatea, nu rapacitatea, nu egoismul, nu invidia, nu gelozia turbata. Este frapant ca aceste randuri catusi de putin menite sa ajunga vreodata publice, Stalin recurge la limbajul etic traditional, vorbeste de virtuti si de vicii. Dar nu este nicidecum vorba de o recuperare, fie si ca marturisire intima, a traditiei crestine pe care o studiase candva la Seminarul Teologic din Tbilisi, ci dimpotriva.

Robert Service are dreptate: “The content of the commentary is deeply unChristian; it is reminscent more of Niccolo Machiavelli and Friedrich Nietzsche than of the Bible. For Stalin the criterion of goodness was not morality but effectiveness. … Furthermore, the fact that the characteristics despised by Stalin were weakness, idleness and stupidity is revealing. Stalin the killer slept easily at night.” (Robert Service, “Stalin: A Biography”, Harvard University Press, 2004, p. 342) Asa si-l imagina pe Stalin si detinutul Rubaşov, fost comisar al poporului, fost erou al Revolutiei, “demascat” drept tradator, in romanul lui Koestler.

Este simptomatic ca aceste reflectii despre ceea ce s-ar putea numi anti-etica personala a lui Iosif Djugasvili au fost asternute pe ultima pagina a unei carti de Lenin. Fara Lenin, Djugasvili n-ar fi devenit Stalin. Nu stim daca Stalin l-a citit pe Nietzsche, dar stim ca Lenin tinea in propria bibioteca “Also sprach Zarathustra” cu insemnarile sale. Service observa, si nu este primul, ca Stalin a avut propria copie din “Principele”, cu note personale pe margini, dar volumul a disparut din arhive. Cine l-o fi sustras? Unde o fi acum? Poate ca in biblioteca secreta a vreunui oligarh. Sunt autori care sustin ca si Hitler avea copia sa din “Principele”, o carte la care tinea in chip special. Antonio Gramsci, referindu-se la partidul de avangarda de tip leninist il numea “Principele modern”.

Curajul era asadar valoare care innobileaza actiunea umana, indiferent de finalitatea ei. Scrie Service: “His insistence on the importance of courage could have derived from Machiavelli’s supreme demand on the ruler: nameley that he should have vertù. This is a word barely translatable into either Russian or English; but it is identified with manliness, endeavour, courage, and excellence. Stalin, if this is correct, saw himself as the embodiment of Machiavelian vertù.” (p. 343). Un despot paranoic si sociopat care se proiecteaza in eroii care au schimbat soarta lumii, cu creatorii de imperii si de religii. Absolutizarea scopului final si sanctificarea mijloacelor nu a inceput insa cu Stalin. Machiavelismul revolutionar, spre a relua conceptul lui E. A. Rees, se inrudeste cu viziunile deopotriva cinice si exaltate despre “metapolitica”, despre romantizarea lumii prin mit, comuniune si sacrificiu. In ce ma priveste, nu cred ca intalnim in cazul lui Stalin vertu in sensul real pe care il avea in vedere Machiavelli. Nu cred ca Bertrand Russell avea dreptate cand numea “Printul” a handbook for gangsters. Dar nu este mai putin adevarat ca gangsterii ideologici stiu cum sa rasuceasca si sa desfigureze un text filosofic astfel incat ceea ce a fost conceput drept glorificare a virtutii civice sa devina justificarea non-virtutii cinice.

(Fragmente din prelegerea de incheiere, honors seminar despre “Revolutiile din 1989″ pe care l-am tinut la Universitatea Maryland in semestrul de toamna in 2011).

Pentru textul integral al articolului si pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/virtuti-si-vicii-stalin-machiavelli-si-relativismul-moral/


Marele vagabond al unei metafizici imbatranite: Pasiunea lui Emil Cioran

07/04/2011

Nascut la Rasinari in urma cu o suta de ani, Emil Cioran a fost un intelectual pasionat, deci unul chinuit, mistuit, devorat de incertitudini. A detestat orice schematism,orice formula filosofica inghetata, s-a indoit de toate precum si de el insusi. A trait sub semnul disperarii, al unui pariu imposibil cu un Dumnezeu ascuns, chiar absent, un demiurg capricios si adeseori  irascibil, caruia s-a obstinat sa-i azvarle mereu manusa unui dispret infrigurat. A fost indragostit de neant, se simtea bine doar in acel deşert al melancoliei cotropitoare caruia ii putem spune geniul inadaptarii ori vocatia de a fi mereu impotriva si mereu fara-de-casa (Heimatslosigkeit). A fost marele vagabond al unei metafizici imbatranite. Nu scrisese prietenul sau, Benjamin Fondane, eseul “Rimbaud le voyou”? Unii l-au numit nihilist. Nu cred ca putem vorbi de negarea valorilor, ci mai degraba de o suprema, terorizanta descumpanire. Lumea este stramb alcatuita, suntem mereu dependenti de obligatii decizionale care sa dovedesc de atatea ori nefericite, chiar dezastruoase.

 

In tinerete, cum o marturisea chiar el, Cioran s-a contaminat cu virusul radicalismului utopic. A fost un intelectual atras, ori mai precis spus sedus de promisiunile oraculare ale fascismului. Mediocritatea burgheza il infuria, in scotea din minti. Voia o Romania transfigurata, o Romanie capabila de delir, de salturi mortale, de aventuri imperiale. Intr-un text de o sinceritate unica, acea confesiune sfasietoare care este “Mon Pays” Cioran a spus mai multe lucruri dure despre orbirea sa juvenila decat toti adversarii sai reuniti. Avea o chemare spre existentialismul apocaliptic (lucru observat de Gabriel Liiceanu). Paradoxal, era un revolutionar care iubea traditia conservatoare. Facea parte, ca si Ludwig Klages, intre aceia care in lupta dintre suflet si spirit iau partea celui dintai. Intr-un text aparut in “Partisan Review” il numeam un revolutionar mistic.

Tot astfel, dupa ce in tinerete scrisese “Schimbarea la fata”, o carte-manifest revelatoare pentru febra ideologica de atatea ori distructiva a acelor timpuri, maturul Cioran a protestat impotriva oricarei forme de xenofobie. Paginile despre evrei din “La tentation d’exister” raman un omagiu de o imensa caldura, as spune dragoste, adus unui popor de solitari si martiri. Cum a putut acest om de o inteligenta nepereche, indragostitul de Schopenhauer, Nietzsche, Simmel, Scheler si Bergson, sa imbratiseze tezele extremiste? Nu vom intelege niciodata aceasta optiune intelectuala din timpurile acelea sumbre, cand, cum spunea François Furet, ambele radicalisme, comunismul si fasicsmul, aveau un viitor tocmai pentru ca democratia parea condamnata, daca vom proceda reductionist, operand cu verdicte apriorice.

Cred ca o cheie pentru intelegerea acestei pasiuni o ofera un text scris de Paul Nizan in 1934 inca ii compara pe André Malraux si Martin Heidegger. Sa nu uitam, la acea data, Malraux era o vedeta a stangii antifasciste si pro-sovietice, iar Heidegger acceptase sa devina rectorul Universitatii din Freiburg numit de regimul nazist. Discursurile revolutionare ale lui Malraux sunau tulburator de asemanator cu faimosul discurs rectoral al lui Heidegger. Observa Nizan ca in opera lui Malraux, ca si in aceea a lui Heidegger, si as spune si in gandirea lui Cioran, era vorba de angoasa, de disperare, de “iremediabila solitudine ce caracterizeaza conditia umana”. Iata cuvintele criticului pe atunci comunist, intelectualul admirat de fostii sai colegi de la Ecole Normale Supérieure, Jean-Paul Sartre si Raymond Aron, omul care avea sa rupa cu stanga stalinista dupa Pactul Molotov-Ribbentrop si care murea pe front in 1940, la doar 35 de ani, ingretosat de atatea abdicari si tradari. Lui Nizan, asadar, Malraux ii amintea de “acel mare ganditor si filosof contemporan, Martin Heidegger, pentru care, ca si pentru Malraux, esenta vietii umane se aflla in angoasa si disperare. Aceasta apropiere este extrem de simptomatica pentru perioada istorica actuala. La acest ceas de declin al civilizatiei burgheze, unii mari ganditori au descoperit subit ca, in confruntarea cu neantul, angoasa si disperarea reprezinta o realitate pentru om…La intrebarea fundamentala ‘Cum te poti sustrage angoasei si mortii?’, cei doi ofera raspunsuri diferite. Heidegger a gasit un raspuns in acceptarea totala si neconditionata a national-socialismului. Malraux, la randul sau, a incercat sa invinga aceasta angoasa. El a aflat in actiune, in orice fel de actiune, forta pentru a o depasi ori macar pentru a o putea ignora. Actiunea il poate proteja pe individ impotriva disperarii si angoasei…ea este suprema forma de eroism revolutionar”. (textul lui Nizan a aparut in “Literaturnaia Gazeta” inaintea sosirii lui Malraux in URSS pentru a participa la primul congres al scriitorilor sovietici, v. Curtis Cate, “André Malraux: A Biography”, New York: Fromm International Publishing Corporation, 1995, p. 202). Poate ca ar merita ca unii dintre cei care scriu in graba despre aceste destine intelectuale sa mediteze la cuvintele lui Nizan. M-am ocupat de relatia lui Heidegger cu nazismul intr-un text aparut pe acest blog.

https://tismaneanu.wordpress.com/?s=metapolitica

Spre deosebire de un Georg Lukács care a ramas pana in ultima clipa fidel pariului sau bolsevic, Cioran a inteles ca a gresit. Si-a asumat ceea ce Marta Petreu numeste “trecutul deocheat”. A facut pace cu valorile liberalismului democratic (din nou, opusul unui Lukács ori Carl Schmitt). Si-a purtat crucea cu demnitate, a agonizat, a patimit, a sublimat supliciul in acele “silogisme ale amaraciunii” in absenta carora lumea noastra ar fi mult mai absurda si mai mohorata. Pentru că din deznadejdea lui Cioran se nasc zorii unei posibile redemptiuni. Nu este disperarea sterilitatii, ci acel fior ce nu poate fi domolit al unei eterne neputinte, dar si al unei vesnice obligatii de a gasi sens acestei lumi. Dintre cartile lui Cioran, favorita mea ramane “Histoire et utopie”. Acolo am aflat secretul dictaturilor totalitare dintr-un veac dominat de naluciri ideologice: “O lume fara tirani ar fi ca o gradina zoologica fara hiene”.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/infrigurata-disperare-pasiunea-lui-emil-cioran/