Etica neuitarii: 1 Decembrie 1990 si huiduirea lui Corneliu Coposu

01/12/2015

Anul 1990 a fost unul al agresiunii permanente a nomenclaturii regrupata in FSN impotriva societatii civile si partidelor democratice. Iniante de toate, impotriva PNT-CD. Atunci s-au facut jocurile care aveau sa coste Romania enorm. Atunci s-au pus bazele noilor averi, constituite prin efractie si spoliere a buncurilor publice. Atunci a fost utilizata statal violenta (verbala si fizica) pentru anihilarea oricarei forme de opozitie. Presa fesenista, in primul rand ziarul “Azi”, era un rezervor nesecat de imunditii. “Televiziunea Libera”, dirijata de Razvan Theodorescu, mintea zi si noapte, cu o perversitate fara margini. Atacurile infecte impotriva lui Corneliu Coposu si Ion Ratiu, ponegrirea GDS si a intelectualilor democrati, faceau parte din recuzita strategica testata in noiembrie 1946. Nu fusesera inca numarate cadavrele celor morti in Revolutie, dar profitocratia nu mai avea rabdare. Voia din nou puterea absoluta.

Mai suntem cativa care nu putem si nu vrem sa uitam. Sa nu ni spuna ca suferim de hipermnezie! Este ceea ce Monica Lovinescu a numit etica neuitarii. Cei care au organizat abjecta huiduire a lui Corneliu Coposu la Alba Iulia, pe 1 decembrie, acum un sfert de veac, sunt azi acuzati de crime impotriva umanitatii. Numele lor: Ion Iliescu, Petre Roman, Virgil Magureanu, Gelu Voican Voiculescu. Indexul infamiei.


Acesti ipochimeni taiau si spanzurau in Romania acelor ani chinuiti si chinuitori. Intregi generatii au fost private de sansele ce li se cuveneau. S-au imbogatit, in schimb, sacalii, rechinii si hienele. Pezevenghii, puslamalele si pehlivanii. Obscenitatea a capatat drept de cetate in Romania. Canalia ulitii facandu-si de cap. Memoria a fost obliterata. E timpul sa fie repusa in drepturile sale!


Acting like a Bolshevik

22/10/2015

I just finished my interview with Cosmin Prelipceanu on Digi24TV. Main themes: in June 1990, by inviting the Jiu Valley miners to occupy Bucharest and act brutally against democratic forces, Ion Iliescu did not act alone, but as the head of a political mafia which included prime minister Petre Roman ,secret police boss Virgil Magureanu, deputy premier Gelu Voican Voiculescu, Leninist ideologue N. S. Dumitru etc; instead of building the new democracy on trust, truth, and tolerance, Iliescu erected it on lies, hatred, and resentment; in June 1990, he acted like a Bolshevik, promoted violence. and cynically organized the logistics of social hatred. Leninism is his mental frame; there is no statute of limitations for crimes against humanity, in Romania, Mexico, Poland, Germany, Cambodia, Ethiopia etc The ongoing judicial process is beneficial for Romanian democracy and it ought to be a much too long delayed catharsis and help enhance moral clarity.


Cum va intra Ion Iliescu in istorie

21/10/2015

Iată că s-a ajuns unde trebuia să se ajungă de mult timp: fostul președinte Ion Iliescu si aghiotantul său devotat, fostul director al SRI, Virgil Măgureanu, se confruntă cu acuzatia de participare si chiar de instigare la crime impotriva umanitătii. Cei care au promovat minciuna, turpitudinea și violenta, cei care au uzurpat puterea in acel tulbure si insangerat sfarșit de decembrie al anului 1989, autorii morali si chiar materiali ai sinistrei mineriade din 13-15 iunie 1990, vor fi trași la raspundere. Reiau aici un articol scris impreună cu politologul Marius Stan, apărut pe platforma “Contributors”. Ni se pare, autorilor, de o incandescentă actualitate.

“Pe 3 martie, Ion Iliescu, urmașul lui Nicolae Ceaușescu în fruntea României, cel care a patronat lichidarea, printr-un simulacru judiciar, a predecesorului său, în scopul de a salva ce se mai putea salva din moștenirile regimului comunist, împlinește 85 de ani. Ion Iliescu a fost de câteva ori președinte al țării. Primul său mandat a fost, neîndoios, unul contrarevoluționar, deci s-a constituit ca o strategie restauratoare menită să conserve privilegiile unei nomenclaturi inepte și cinice, iremediabil rapace și coruptă. În acei sașe ani, dominați de personalitatea de tip bolșevic a lui Ion Iliescu, premierii s-au numit Petre Roman, Theodor Stolojan și Nicolae Văcăroiu. S-au încercat vagi reforme economice, dar ele au fost, practic, ucise în fașă. Confruntarea cu trecutul totalitar a fost refuzată în numele devotamentului pentru sarcinile prezente și viitoare.

Amnezia a fost instituită ca politică de stat. Orientarea politicii externe a fost, în cel mai fericit caz, neprietenoasă în raport cu Occidentul. Partidele istorice și societatea civilă au fost continuu calomniate și agresate. În iunie 1990, Ion Iliescu, Petre Roman, Virgil Măgureanu și alți corifei feseniști au organizat o acțiune barbară de suprimare a protestului non-violent anticomunist. În istoria României, Ion Iliescu este indisociabil legat de fasciile minerești îndrumate de securiștii lui Măgureanu. Modelul politic al lui Iliescu a fost unul de tip sovietic, hrușciovist și, doar până la un punct, gorbaciovist. Idealul său politic, culmea “liberalismului” său, s-a numit perestroika. Dincolo de aceasta, se căsca abisul democrației pluraliste, o zona interzisă mentalului iliescian.

În 1996, Ion Iliescu, forțat și de presiunile externe, a acceptat, scrâșnind din dinți, alternanța democratică. Se prefigura o schimbare majoră în întreaga cultură politică a ceea ce până atunci nu fusese decât o pseudo-democrație, funciar și consecvent anti-pluralistă. Înfrățirea cu formațiuni extremiste gen PRM era proba că “social-democrația” iliesciană se reducea la un penibil simulacru al valorilor stângii anti-totalitare. Din păcate, acea renovare radicală așteptată de majoritatea cetățenilor acestei țări nu a avut loc în timpul președinției lui Emil Constantinescu. Serviciile secrete au continuat să se bucure de avantaje și puteri cu totul neconforme unui stat de drept. Primenirea clasei politice s-a petrecut strict superficial, cu prea puține consecințe care să ducă la creșterea gradului de încredere al cetățenilor în reprezentanții lor. S-au făcut unele progrese pe linia statului de drept și a justiției independente, dar vechile metehne au fost departe de a fi eradicate. Corupția a prosperat. În acei ani, Ion Iliescu a sabotat, cât i-a stat în puteri, orientarea pro-occidentală a lui Emil Constantinescu și a celor care îl sprijineau.

După revenirea ca președinte în compania lui Adrian Năstase (ajuns premier), Iliescu a încercat să se reinventeze ca imagine publică. A mimat o atitudine pro-NATO, s-a declarat chiar dezamăgit de întreaga experiență a comunismului în secolul XX. A vorbit, într-o carte de dialoguri cu unul din autorii acestui articol, despre un “bilanț global negativ” al comunismului. Dar nu a regretat niciodată public rolul său în mineriade, ostilitatea în raport cu valorile democratice, filosovietismul de-o viață, trecutul său de ideolog comunist. Dimpotrivă, a făcut tot posibilul pentru mistificarea și măsluirea rolului său în timpurile lui Gheorghiu-Dej (participarea la represiunile anti-studențești) și Ceaușescu (ministru al tineretului, prim-secretar al CC al UTC, secretar cu ideologia, prim-secretar PCR la Iași, etc). În decembrie 2006, s-a opus din răsputeri condamnării dictaturii comuniste ca ilegitimă și criminală, i-a numit pe membrii Comisiei Prezidențiale “un grup de scribălăi”. De-a lungul deceniilor scurse de la revoluția din decembrie 1989, a fost principalul artizan al mistificării și ocultării adevărului despre acel eveniment. A negat cât a putut natura anticomunistă a mișcării care a dus la prăbușirea regimului Ceaușescu. În vara anului 2012, i-a susținut pe puciștii Victor Ponta și Crin Antonescu.

La ora actuală, Ion Iliescu este omagiat de Victor Ponta și de ceilalți exponenți ai autoritarismului cleptocratic pe care îl numim pontocrație. I se aduc omagii pentru “tot binele” pe care l-ar fi făcut, pasămite, României. In realitate, Ion Iliescu este numele unui trecut de care România trebuie să se despartă. Un trecut persistent si toxic care a furat câtorva generații șansele de a trăi intr-o democratie veritabilă. Nu a fost un Imre Nagy sau un Alexander Dubček, ci un reformist din interior, suspicios în raport cu orice aduce a spontaneitate civică. Il inspăimantă tot ce i se pare spontan, se ferește de “forțele stihinice”. Este simbolul insuși ultra-centralismului birocratic. Ion Iliescu a fost politrucul tern al epocii comuniste, obedient, chiar servil în raport cu potentații epocii. Nu a mișcat în front, rezervele sale, atâtea câte au fost, erau de o eclatantă timiditate. Adică străluceau prin absență. Ion Iliescu este un dinozaur leninist, aparține unei specii de fapt stinse. Au apărut alte voci neo-leniniste, cu alte mituri și alte pasiuni (să ne gândim la “Syriza”, de pildă).

Leninismul lui Ion Iliescu este veșted, vetust, de un incurabil, frapant anacronism. Ca om politic, a făcut nespus de mult rău acestei țări prin obtuzitate, exclusivism și anti-democratism visceral. A eșuat la capitolul învățare politică, a rămas fidel unei formule mentale înghețată, rigidă, complet lipsită de viață. În fond, Ion Iliescu este ultimul stalinist, o relicvă a timpurilor terorii, minciunii și fărădelegii.”

Recomandări:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/la-vache-sacree-ion-iliescu-plagiatorul-ponta-%C8%99i-cangrena-psd-un-articol-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/ion-iliescu-si-discipolii-sai/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/scoala-falsificarii-ion-iliescu-si-spiritul-revolutiei-din-1989/

https://tismaneanu.wordpress.com/2010/12/09/mistere-vendete-tradari-despre-iliescu-si-ceausescu/


Festivalul imposturii sau dadaismul politic de la Bucuresti

20/10/2015

Romania trăieste sub zodia neferice a dadaismului politic. Ion Iliescu, presedintele minerilor din 13-15 iunie 1990, inamicul mortal al Pietii Universitatii, zona liberă de neo-comunism, critică PSD pentru că nu stie să cultive intelectualii. Unde sunt vremurile cand roiau in jurul sau luminile spirituale ale natiei: Eugen Simion, Razvan Theodorescu, Draga Olteanu si alti augustinbuzuri? Liviu Dragnea potentează mascarada atunci, cand, pasămite,, reabilitează echipa HRP-Mihaies-Tania Radu din fruntea ICR, demisionată in august 2012, mizerabil calomniată de mega-plagiatorul Ponta si, poate chiar mai abject, dacă se poate folosi comparativul, de cel pe care l-am scos din minti numindu-l El Crin.

Cine a emis ordonanta de urgentă care a schimbat chiar ratiunea de fi a ICR, impunand sinistrul neo-jdanovism al caloriferistului protocronist Andrei Marga? Nu liderul PSD Victor Ponta? Cine l-a numit pe Mircea Mihăies “fascist bătran”? Nu acel Munchausen din Balcani? Ciner l-a numit pe actualul consilier prezidential Andrei Muraru in fruntea IICCMER, alături de “seniorul” penelist Dinu Zamfirescu? Nu Victor Ponta, ca parte a toxicului algoritmului uselist? E nevoie sa reamintim demisiile celor care n-au acceptat să fie umiliti, agresati, jigniti de Muraru, marele prieten al lui Relu Fenechiu? Oamenii acestia chiar ne cred pe toti spălati pe creier, mancurtizati?

Festivalul imposturii ar putea atinge paroxismul in clipa cand Dragnea ar lauda echipa Ioan Stanomir-Vladimir Tismaneanu-Cristian Vasile-Bogdan C. Iacob demisă de Ponta de la conducerea IICCMER si ar elogia activitatea lui Dorin Dobrincu la Arhivele Nationale. Pe scurt, vorba tortionarului Gheorghe Enoiu, noi te-am ucis, noi te reabilităm!


Ultimul stalinist: Ce a făcut Ion Iliescu pentru România? (Eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

03/03/2015

Pe 3 martie, Ion Iliescu, urmașul lui Nicolae Ceaușescu în fruntea României, cel care a patronat lichidarea, printr-un simulacru judiciar, a predecesorului său, în scopul de a salva ce se mai putea salva din moștenirile regimului comunist, împlinește 85 de ani. Ion Iliescu a fost de câteva ori președinte al țării. Primul său mandat a fost, neîndoios, unul contrarevoluționar, deci s-a constituit ca o strategie restauratoare menită să conserve privilegiile unei nomenclaturi inepte și cinice, iremediabil rapace și coruptă. În acei sașe ani, dominați de personalitatea de tip bolșevic a lui Ion Iliescu, premierii s-au numit Petre Roman, Theodor Stolojan și Nicolae Văcăroiu. S-au încercat vagi reforme economice, dar ele au fost, practic, ucise în fașă. Confruntarea cu trecutul totalitar a fost refuzată în numele devotamentului pentru sarcinile prezente și viitoare.

Amnezia a fost instituită ca politică de stat. Orientarea politicii externe a fost, în cel mai fericit caz, neprietenoasă în raport cu Occidentul. Partidele istorice și societatea civilă au fost continuu calomniate și agresate. În iunie 1990, Ion Iliescu, Petre Roman, Virgil Măgureanu și alți corifei feseniști au organizat o acțiune barbară de suprimare a protestului non-violent anticomunist. În istoria României, Ion Iliescu este indisociabil de fasciile minerești îndrumate de securiștii lui Măgureanu. Modelul politic al lui Iliescu a fost unul de tip sovietic, hrușciovist și, doar până la un punct, gorbaciovist.

În 1996, Ion Iliescu, forțat și de presiunile externe, a acceptat alternanța democratică. Se prefigura o schimbare majoră în întreaga cultură politică a ceea ce până atunci nu fusese decât o pseudo-democrație, funciar și consecvent anti-pluralistă. Înfrățirea cu formațiuni extremiste gen PRM era proba că “social-democrația” iliesciană se reducea la un penibil simulacru al valorilor stângii anti-totalitare. Din păcate, acea renovare radicală așteptată de majoritatea cetățenilor acestei țări nu a avut loc în timpul președinției lui Emil Constantinescu. Serviciile secrete au continuat să se bucure de avantaje și puteri cu totul neconforme unui stat de drept. Primenirea clasei politice s-a petrecut strict superficial, cu prea puține consecințe care să ducă la creșterea gradului de încredere al cetățenilor în reprezentanții lor. S-au făcut unele progrese pe linia statului de drept și a justiției independente, dar vechile metehne au fost departe de a fi eradicate. În acei ani, Ion Iliescu a sabotat, cât i-a stat în puteri, orientarea pro-occidentală a lui Emil Constantinescu și a celor care îl sprijineau.

După revenirea ca președinte în compania lui Adrian Năstase, Iliescu a încercat să se reinventeze ca imagine publică. A mimat o atitudine pro-NATO, s-a declarat chiar dezamăgit de întreaga experiență a comunismului în secolul XX. A vorbit, într-o carte de dialoguri cu unul din autorii acestui articol, despre un “bilanț global negativ” al comunismului. Dar nu a regretat niciodată public rolul său în mineriade, ostilitatea în raport cu valorile democratice, filosovietismul de-o viață, trecutul său de ideolog comunist. Dimpotrivă, a făcut tot posibilul pentru mistificarea și măsluirea rolului său în timpurile lui Gheorghiu-Dej (participarea la represiunile anti-studențești) și Ceaușescu (ministru al tineretului, prim-secretar al CC al UTC, secretar cu ideologia, prim-secretar PCR la Iași, etc). În decembrie 2006, s-a opus din răsputeri condamnării dictaturii comuniste ca ilegitimă și criminală, i-a numit pe membrii Comisiei Prezidențiale “un grup de scribălăi”. De-a lungul deceniilor scurse de la revoluția din decembrie 1989, a fost principalul artizan al mistificării și ocultării adevărului despre acel eveniment. A negat cât a putut natura anticomunistă a mișcării care a dus la prăbușirea regimului Ceaușescu. În vara anului 2012, i-a susținut pe puciștii Victor Ponta și Crin Antonescu.

La ora actuală, Ion Iliescu este omagiat de Victor Ponta și de ceilalți exponenți ai autoritarismului cleptocratic pe care îl numim pontocrație. I se aduc omagii pentru “tot binele” pe care l-ar fi făcut, pasămite, României. In realitate, Ion Iliescu este numele unui trecut de care România trebuie să se despartă. Un trecut persistent si toxic care a furat câtorva generații șansele de a trăi intr-o democratie veritabilă. Nu a fost un Imre Nagy sau un Alexander Dubček, ci un reformist din interior, suspicios în raport cu orice aduce a spontaneitate civică. Il inspăimantă tot ce i se pare spontan, se ferește de “forțele stihinice”. Este simbolul insuși ultra-centralismului birocratic. Ion Iliescu a fost politrucul tern al epocii comuniste, obedient, chiar servil în raport cu potentații epocii. Nu a mișcat în front, rezervele sale, atâtea câte au fost, erau de o eclatantă timiditate. Adică străluceau prin absență. Ion Iliescu este un dinozaur leninist, aparține unei specii de fapt stinse. Au apărut alte voci neo-leniniste, cu alte mituri și alte pasiuni (să ne gândim la “Syriza”, de pildă).

Leninismul lui Ion Iliescu este veșted, vetust, de un incurabil, frapant anacronism. Ca om politic, a făcut nespus de mult rău acestei țări prin obtuzitate, exclusivism și anti-democratism visceral. A eșuat la capitolul învățare politică, a rămas fidel unei formule mentale înghețată, rigidă, complet lipsită de viață. În fond, Ion Iliescu este ultimul stalinist, o relicvă a timpurilor terorii, minciunii și fărădelegii.


Recomandări:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/la-vache-sacree-ion-iliescu-plagiatorul-ponta-%C8%99i-cangrena-psd-un-articol-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/ion-iliescu-si-discipolii-sai/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/scoala-falsificarii-ion-iliescu-si-spiritul-revolutiei-din-1989/


Omagiu Golaniei: Raportul Final şi mineriada din 13-15 iunie 1990

05/02/2015

In titlul acestui articol, Golania este numele zonei libere de neo-comunism, al Pietii Universitatii, in primavara de gratie a anului 1990. Este o aluzie la Catalonia omagiata, candva, de Orwell, la spiritul libertar, neinregimentat, spontan, care i-a scos intotdeauna din minti pe comunisti. S-a redeschis, dupa multe si exasperante tergiversari, dosarul mineriadei din 13-15 iunie. Cum era atat de provizibil, Ion Iliescu pretinde ca n-a avut de-a face cu acea explozie de barbarie organizata statal. Este o minciuna sfruntata. In fapt, aparenta “anarhie” era rezultatul unui plan urzit de grupul criptocomunist, cum l-a numit Corneliu Coposu, format din Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican-Voiculescu, Virgil Magureanu, Mihai Chitac si Nicolae S. Dumitru, mana dreapta, in epoca, a lui Ion Iliescu in cadrul FSN. Un rol nefast l-a jucat Televiziunea, ce-si zicea “Libera”, condusa de profesorul fesenist Razvan Theodorescu. Nu stim care vor fi concluziile celor vor investiga aceste dosare. Stim insa ca democratia romaneasca are nevoie de adevar precum de oxigen.

Sa spui, precum Ion Iliescu astazi, ca a fost doar “contemporan cu evenimentele” si ca avea “niste raspunderi”, mi se pare o sfidare incalificabila a memoriei noastre si a bunului simt. Nu, domnule Iliescu, sunteti direct si fara dubii responsabil pentru acele “evenimente”, in fapt o agresiune de o rara brutalitate impotriva incipientei si atat de vulnerabilei democratii. Ati complotat pentru lichidarea opozitiei, a presei democratice si a societatii civile. Sub egida si cu protectia Dvs, gangsterismul politic a facut ravagii in aceasta nefericita tara. Detasamentele minerilor calauziti de securisti, inarmati cu lanturi, era fascii, domnule Iliescu. Ati actionat ca un boss, ca un caid, ca un mafioso deopotriva fascist si comunist. Le-ati multumit public minerilor, i-ati ridicat in slavi. Aveati manecile suflecate, pozati in proletar, faceati spume la gura mintind despre “fascistii” din Piata Universitatii. Eram acolo, la Bucuresti, am vazut ce faceati si ce faceau oameni Dvs. Erati sinistri. Ca om politic, aveati obligatia sa aparati viata cetatenilor Romaniei, indiferent de opiniile lor. Ati ales sa o puneti in pericol. Ati esuat istoric si uman. A venit clipa tragerii la raspundere.

A existat un moment, in 2003, cand am crezut ca ati invatat ceva din experienta democratica. Avusese loc alternanta din 2006, Romania se pregatea sa intre in NATO. M-am angajat intr-un dialog cu Dvs sperand ca veti admite macar unele din erorile pe care le-ati comis. Scrasnind din dinti, ati recunoscut ca mineriada din 13-15 iunie a fost ceva “extra-legal”. Ori, mai precis, nu ati negat ca s-a recurs la tehnici extra-legale. Dar n-ati spus ilegal. V-ati ferit ca daracul de tamaie sa numiti crima drept ceea ce a fost, adica faradelege. Ati spus ca “factorul extralegal” a fost prezent si in timpul Revolutiei din decembrie 1989. (v. “Marele șoc din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu in dialog cu Vladimir Tismaneanu”, Editura Enciclopedica, 2004, pp. 244-245). Dar in iunie 1990, existau fortele legale (armata, jandarmeria, politia), dar Dvs si camarila Dvs ati decis sa aduceti minerii. Dupa care, la sfarsitul mandatului Dvs l-ati gratiat pe Miron Cozma si l-ati decorat pe Vadim Tudor. Ati atacat furibund Comisia Prezidentiala pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Ati continuat sa falsificati, sa calomniati, sa mistificati. Sunteti un negationist. V-am raspuns aici:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/ion-iliescu-si-discipolii-sai/

La un sfert de veac de la asalturile autoritariste, anti-pluraliste, organizate de Ion Iliescu si oamenii sai, inclusiv grupul de consilieri de la Cotroceni, intre care un rol crucial il avea Iosif Boda, este urgenta confruntarea juridica, deschisa si onesta, cu acele samavolnicii. Mineriada din iunie, continuare exacerbata a celei din ianuarie 1990, a simbolizat revansa celor pe care Gabriel Liiceanu, in al sau de neuitat “Apel”, i-a identificat drept lichele. Departe de a face un pas inapoi, lichelele au lovit napraznic si au insangerat abia nascuta democratie romaneasca. In niciuna din tarile iesite din comunism in timpul anului revolutionar 1989 nu a avut loc o asemenea oroare. A sosit, sper, momentul adevarului. Mai bine mai tarziu decat niciodata.

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/mineriada-din-13-15-iunie-si-fundamentele-morale-ale-revolutiilor-democratice/

Iata un pasaj cat se poate de limpede, elocvent si transant din concluziile Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania (Ed. Humanitas, 2007, p. 777): “Este necesara analiza felului in care birocratia s-a regrupat si a exploatat sentimentele antitotalitare pentru a impiedica avansul revolutiei. Totodata, se impune recunoasterea oficiala a Proclamatiei de la Timisoara (din martie 1990), precum si a manifestatiei anticomuniste din aprilie-iunie 1990 care a avut loc in Piata Universitatii din Bucuresti, ca momente constitutive si reprezentative ale Revolutiei anticomuniste inceputa in decembrie 1989. Deturnarea caracterului anticomunist al revolutiei din decembrie 1989 si reprimarea manifestarilor anticomuniste au constituit acte deliberate de asfixiere a pluralismului democratic si tentative de restaurare a unui regim autoritar, de tip dictatorial”.

Iată aici o declaraţie a regretatului profesor Petru CREŢIA despre Piaţa Universităţii.

https://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=dGCFes4iSPc

Mai este oare ceva de adaugat la indemnul lui Petru Cretia de a rupe definitiv cordonul ombilical cu un trecut insalubru, sordid, maculat si maculant? Mai putem vorbi cu falsa candoare despre “iluzia anticomunismului”, adoptand un ton condescendent-sarcastic, atunci cand stim bine ca milioane de fosti profitori ai comunismului (activisti, ideologi, securisti, delatori, hahalere mai mari ori mai mici) se pretind astazi anti-anticomunisti si peroreaza despre o presupusa “culpabilitate generala”, despre “universalitatea mocirlei”?

Principalul scop al mineriadei din iunie 1990 a fost distrugerea, prin teroare, intimidare si bestiale agresiuni fizice, a societatii civile romanesti. Sa amintesc ca recomandarile si concluziile au fost adoptate de toti membrii Comisiei Prezidentiale, fara exceptie, de la Monica Lovinescu, Ticu Dumitrescu, H.-R. Patapievici, Radu Filipescu, Cristian Vasile, Dragos Petrescu si Sorin Iliesiu la Alexandru Zub, Levente Salat, Sorin Alexandrescu, Stelian Tanase, Gail Kligman, Andrei Pippidi, Mihnea Berindei, Romulus Rusan, N. Manolescu si Marius Oprea. Despre barbaria mineriadei (pe care am vazut-o/trait-o sur le vif, atunci, la Bucuresti) am scris un articol aparut la inceputul lunii iulie 1990 in “The New Republic” cu titlul “Homage to Golania”, aluzie transparenta la cartea lui George Orwell, “Homage to Catalonia”, publicata zilele acestea, intr-o noua editie romaneasca, la editura Polirom. Cred ca Marian Munteanu isi mai aduce aminte de vizita pe care i-am facut-o atunci, impreuna cu Tudor Jebeleanu, la Spitalul de Urgenta, in salonul atent supravegheat de “baieti” in care se afla impreuna cu fratele sau, ambii maltratati de mineri si pseudo-mineri. Ma intalnisem cu Marian la Washington, cred ca in mai, fusese invitat aici de National Endowment for Democracy, si vorbisem mult despre sansele si blocajele societatii civile in Romania post-decembrista.

Am publicat acum cativa ani pe blogul meu, gratie Mirelei Roznoveanu, o fotografie de la acea cina istorica petrecuta la Omni Shoreham Hotel la care au fost prezenti Regele Mihai, Regina Ana, Principesa Margareta, Nicolae Manolescu, Mihai Botez, Marian Munteanu, Mirela Roznoveanu (pe atunci jurnalista la “Romania Libera”), Dorin Tudoran si subsemnatul. Trecut-au anii… In fine, cate nu ar mai fi de spus: despre mersul, direct de la aeroport in Piata Universitatii, impreuna cu Dan Petrescu, apoi cina cu el si cu Tess, serile acelui iunie tragic cand eram impreuna cu Vasile Gogea, Ioan Grosan, Dan Petre, Tudor Jebeleanu, despre primele intalniri cu Mircea Mihaies, despre ultima discutie cu Petru Cretia (ascultati declaratia acestui mare carturar), despre sosirea minerilor la GDS si rolul lui Gabriel Andreescu in a-i impiedica sa se dedea la atacul comandat “de sus”, despre studentul disperat de la arhitectura venit la GDS, ranit in crestet de lanturile si batele “ortacilor” manipulati de securistii iesiti din vizuine pentru a-si savura revansa, despre vizita la Constantin Toiu (“golan-scriitor” imi spunea cu mandrie) si Dora Scarlat, despre conversatiile cu Sorin Rosca-Stanescu (pe atunci unul dintre cei mai acerbi critici ai fesenismului) dar si cu Florin-Gabriel Marculescu, ziarist de o impresionanta tinuta morala, amandoi inca la “Romania Libera”, dar si despre cele purtate cu Dorel Sandor (de-acum pe post de eminence grise) si cu N.S. Dumitru, mana dreapta a lui Ion Iliescu in Front, un personaj cam saugrenu care se visa un fel de Lenin pe baricadele unei imaginare revolutii proletare, despre eforturile de a gasi o explicatie logica, alaturi de N. Manolescu, cat se poate de ingrijorat si revoltat, la ceea ce, in chip evident, nu era decat eterna, agresiva (i)logica a nomenclaturii asediate si isterizate. Imi amintesc de revenirea acasa (ultima luna petrecuta la Philadelphia, inaintea mutarii la Washington), de conversatia telefonica fara sfarsit purtata cu Ioan Petru Culianu care voia sa stie absolut totul despre ororile din Bucuresti.

Am publicat atunci un interviu luat de Raluca Barac in revista 22, analizat pe larg de Monica Lovinescu la Radio Europa Libera. Titlul interviului salutat de autoarea Undelor scurte era “Paradoxul roman“. Asa se intituleaza articolul transmis pe 31 august 1990 in care Monica Lovinescu se ocupa de perpetuarea mostenirilor bolsevice in Romania fesenizata, de pozitiile mele, ale lui Mihnea Berindei si ale Ariadnei Combes. In acel text ce ar merita studiat in manualele scolare, Monica Lovinescu cerea puterii “sa renunte la la tehnicile leninisto-ceausiste de care se slujeste” si “sa adopte singurele terapii in stare sa vindece poporul roman: memoria tuturor celor intamplate, adevarul asupra lor, dialogul inlocuind monologul viciat de miasme comuniste, abandonarea democratiei de tip ‘original’ (doar a dat rezultatele lamentabile de pana acum!) si inlocuirea ei prin democratie pur si simplu”. (v. Monica Lovinescu, “Etica neuitarii”, Ed. Humanitas, Colectia Zeitgeist, 2008, pp. 313-318). Aceste idei ale Monicai Lovinescu, membra a Comisiei Prezidentiale, au inspirat analizele, perspectiva si concluziile Raportului Final. Lucru pe care nu-l pot ierta vechii si noii lachei, saltimbancii ideologici ai ambelor extreme, paleo si neo-saptmanistii, politrucii imbatraniti intru dogme de mult ruginite, bufonii care se inchipuie doctrinari de inalta clasa, toti cei pentru care aerul proaspat al societatii deschise reprezinta o primejdie mortala.

https://tismaneanu.wordpress.com/2009/06/13/raportul-final-si-mineriada-din-13-15-iunie/

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-19296176-ion-iliescu-intrebat-daca-redeschiderea-dosarului-mineriadei-din-13-15-iunie-1990-vizeaza-nu.htm

http://adevarul.ro/news/eveniment/secretele-mineriadei-vladimir-tismaneanu-mineriada-fost-spontana-precum-congresul-pcr-1_50ae7c3c7c42d5a6639d25f3/index.html

http://www.mediafax.ro/social/tismaneanu-la-20-de-ani-de-la-mineriada-iliescu-n-a-respectat-dreptul-la-viata-al-alegatorilor-sai-6419751


Canaliile, nerușinarea si restauratia. “Apelul catre lichele” dupa un sfert de veac

01/01/2015

Document electrizant ca mesaj si formidabil ca scriitura, “Apelul catre lichele”, lansat de Gabriel Liiceanu pe 30 decembrie 1989, la cateva zile dupa executia cuplului Ceausescu, a fost un manifest pentru claritate morala, un protest impotriva tentativelor, de-acum vizibile, de regrupare a nomenclaturii sub flamura FSN-ului dominat  de Ion Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman, Martian Dan, Gelu Voican-Voiculescu si Virgil Magureanu. Devenea limpede ca tovarasii vechi si noi nu erau dispusi sa accepte pluralismul, voiau de fapt un fel perestroika romaneasca. Voiau sa ramana la putere. Vorba lui Iliescu: “N-am facut placinta ca s-o manance altii”. Adica, de pilda victimele regimului, fostii detinuti politici, partidele democratice renascute, intelectualii critici, disidentii,  participantii la protestele anticomuniste din Valea Jiului si de la Brasov.

Lichelele s-au recunoscut in articolul dinamitard al filosofului, au reactionat ca lovite in moalele capului. Gabriel Liiceanu sfida palavrageala iliesciana despre reconciliere si afirma dreptul victimelor de a le cere calailor, mari si mici, sa faca un pas inapoi. In Romania nu avusese loc o revolutie de catifea, precum in Cehoslovacia, dictatura lui Ceausescu lasese in urma teroare, foamete, masacre.

Din acel moment, din clipa aparitiei “Apelului” in revista “22”, putem spune ca a inceput razboiul fatis al noilor potentati impotriva intelectualilor critici. Este un razboi care nu s-a incheiat. Unul din primele capitole a fost legat de aprobarea de catre Petre Roman a aparitiei fetidei publicatii “Romania Mare”. A facut-o pentru ca Eugen Barbu si Corneliu Vadim Tudor i-au promis ca-i vor amuti pe inelectualii rebeli.

Gabriel Liiceanu a fomulat atunci, in acea intensa, concisa si impresionanta sinteza  principiile unei revolutii care nu se lasa deturnata. Saga lunilor si anilor ce aveau sa urmeze este direct legata de angoasele nomenclaturii, de frica lichelelor ca vor trebui sa dea socoteala intr-o buna zi pentru infamiile pe care le-au comis. Daca nu in justitie, macar in fata semenilor.

Dupa un sfert de veac, lichelele prospera, s-au reprodus si lupta cu disperare impotriva statului de drept. Avem azi lichele traseiste, experti in contorsiuni biografice, acrobati ai salturilor mortale cameleonice. In 1990, oficiosul FSN, ziarul “Azi” a condus cele mai infecte campanii impotriva GDS. Acolo lucra, ca tanar jurnalist, Dan Mihalache, azi fruntas penelist si consilier al presedintelui Klaus Iohannis. L-a auzit cineva pe Dan Mihalache regretand public asocierea cu acea imunda fituica? Si-a cerut vreodata scuze pentru mult mai recentele sale declaratii anti-occidentale, pentru sustinerea frenetica a loviturii de stat avortata din iulie 2012?

Cum imi spunea recent filosoful, ” Apelul” ea adresat nu doar lichelelor, ci tuturor celor care ieseau din infern. Era o invitatie la eliberare interioara, inclusiv pentru cei care trecusera prin anii dictaturii nepatati, dar prin pasivitate, nu prin rezistenta activa. Era un indemn la delichelizare sociala si la auto-delichelizare, incepand cu propriile noastre abdicari si frici. Era un gest de o normalitate coplesitoare si, in acelasi timp, era o declaratie publica asupra adevaruului elementar ca a fi liber nu e nimic extraordinar, ci reprezinta conditia noastra fireasca. A fi lichea, canalie, tortionar, delator, iata ceea ce reprezinta opusul umanului. Expresie a marilor polarizari ale acelui decembrie insangerat, preludiu al nevreozelor si tensiunilor adesori explozive ce aveau sa vina, “Apelul” a fost si ramane cel mai influent text politic al iesirii Romaniei din tiranie. Patetic si simplu inc acelasi timp, de o sinceritate pe care nici inamicii nu i-au putut-o contesta. Eliberandu-se pe sine gratie acestui text iluminat si iluminant, Gabriel Liiceanu a contribuit la eliberarea noastra, a tururor celor care credem ca fara libertate subiectivitatea se usuca si moare.

Iata textul “Apelului”:

“Sunteți puțini în mijlocul acestui popor, de vreme ce el s-a putut regăsi peste noapte cu o asemenea forță și grație; și totuși mulți, dacă ați putut face cu putință, hrăni și cauționa oroarea vreme de 40 de ani. Vouă, acestor mulți-puțini, vă adresez următoarea chemare:

Lăsați o respirație mai lungă între ultimul omagiu pe care l-ați scris, între ultima ședință în care v-ați exprimat entuziasmul pentru realegerea lui Ceaușescu la cel de-al XIV-lea Congres și adeziunea grăbită pe care ați venit să v-o dați în zilele în care timișorenii nu terminaseră să-și îngroape morții și în care sângele de pe bulevardul Magheru și din Piața Palatului nu se zvântase încă.

Nu mai strângeți o vreme, bărbătește, mâna colegilor voștri și nu-i mai priviți senini în ochi.

Lăsați să se întrevadă o urmă de sfială în privirea voastră. Fiți o vreme stingheri.

Nu mai apăreți la televiziune.

Nu mai scrieți în ziare.

Nu vă mai ridicați glasul decât pentru o scurta căință, căci altfel îl ridicați din nou în minciună.

Lăsați cuvintele să spună ceea ce spun; nu mai folosiți o vreme vorbele “demnitate”, “libertate”, “conștiință”, “dreptate”, “popor”. Nu asasinați aceste cuvinte.

Renuntati la alibiuri morale spunându-vă că ați făcut neîncetat răul ca să puteți face din când în când binele.

Să nu vă fie frică, ci doar, din când în când, o lungă și insuportabilă rușine. Căutați un părinte care și-a pierdut în zilele acestea copilul și cereți-i iertare. Intrați în noul an meditativi. Și aprindeți o lumânare pentru cei morți și pentru voi.

Iar dacă veți da curs acestei chemări, veți înceta să fiți lichele și veți primi recunoștința noastră. Vă vom iubi.”

Gabriel Liiceanu, “Apel către lichele”, 30 decembrie 1989

Textul de mai sus este versiunea largicta si actualizata a articolului aparut in editia online a ziarului “Evenimentul Zilei”:

http://www.evz.ro/canaliile-nerusinarea-si-restauratia-apelul-catre-lichele-dupa-un-sfert-de-veac.html

 

 

 


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 220 other followers