URSS ca Mare Minciună (eseu de Marius Stan și Vladimir Tismăneanu)

08/05/2015

Atunci când Ronald Reagan a numit URSS “imperiul Răului”, stânga bien pensante s-a grăbit să-l anatemizeze și să-l persifleze. După câțiva ani, ideologul perestroikăi, Aleksandr Iakovlev, spunea același lucru, recunoscând că Marele Experiment fusese întemeiat pe violență, minciună, duplicitate și teroare. O spuseseră, firește, Ivan Bunin și Boris Souvarine, Arthur Koestler și George Orwell, Andrei Siniavski și Aleksandr Soljenițîn, Andrei Saharov și Elena Bonner, dar acum sentința venea din sanctum sanctorum, din inima aparatului ideologic al partocrației totalitare bolșevice. Vladimir Putin este azi moștenitorul autocrației țariste, al misticismului pravoslavnic, al mesianismului bolșevic și al imperialismului velicorus dintotdeauna. Un cocteil pernicios menit să galvanizeze pasiuni și să mobilizeze nostalgii în favoarea unui proiect anti-occidental, anti-liberal și anti-democratic. Esența putinismului este una resentimentară, similară celei a bolșevismului și a fascismului. Am scris pe acest subiect și am fost blamați de ambasadorul extraordinar și plenipotențiar al Federației Ruse la București, Dl. Oleg Malginov.  Ne menținem diagnosticul din acel articol: Există o ispită fascistă la Kremlin.

 

Pentru țarul kaghebist Vladimir Vladimirovici, năruirea URSS a fost cea mai gravă catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea. De fapt, așa cum a scris Boris Souvarine, unul dintre primii mari apostați ai comunismului, chiar acronimul URSS conținea, prin cele patru litere, patru minciuni: Uniunea Sovietică nu a fost una reală, republicile nu erau republici în sensul de res publica, sovietele (consiliile) fuseseră de multă vreme golite de orice conținut democratic, iar socialismul proclamat oficial era unul al celei mai rigide stratificări sociale. Niciodată și nicăieri nu a fost clasa muncitoare mai exploatată ca în regimurile în care se afla, pasămite, la putere.

Sistemul s-a întemeiat pe dominația nomenclaturii de partid și de stat. Existau grupuri și sub-grupuri nomenclaturiste, și toate acestea beneficiau de un formidabil angrenaj al privilegiilor. Regimul nu putea oferi bunuri de larg consum, se întemeia pe producția mereu crescândă de arme. Totalitarismul sovietic a fost unul stratocratic, cum au demonstrat Cornelius Castoriadis și Claude Lefort. Era militarist prin însăși esența sa, nu putea fi altfel. Simbolul tancului va fi prezent și anul acesta la Moscova, la aniversarea a șaptezeci de ani de la victoria din cel de-Al Doilea Război Mondial, acolo unde Putin a promis un spectacol militar hi-tech (împănat cu sisteme de rachete, 16.000 de soldați, avioane și elicoptere, etc.). Kremlinul a acuzat Occidentul în ultimul timp și de “politizarea” acestui eveniment prin boicot, dar se uită că regimul Putin transformase data de 9 mai, deja de ceva vreme, în simbol al noului stat. Militarismul rus continuă așadar să funcționeze la nivelul narațiunilor constitutive ale statului.

Să ne amintim apoi că URSS exportase modelul bolșevic în statele numite “democrații populare”. Evident, acest pleonasm era doar un camuflaj retoric pentru a justifica impunerea terorismului ideologic și colonizarea țărilor din Europa de Est și Centrală. Moscova, cu ale ei școli de partid, a devenit Mecca educațională a comunismului global. Activiștii din țările satelizate absorbeau acolo dogmele leniniste, deveneau militanți ai proiectului revoluționar planetar. Din România au plecat să învețe doctrina leninistă personaje precum Nicolae Ceaușescu, Constantin Dăscălescu, Ilie Verdeț, Ion Iliescu și atâția alții. Vorbim de sute, chiar mii de activiști pentru care Rusia Sovietică a devenit a doua, ori chiar prima patrie. Nu conta la ce facultate studiau, educația sovietică era una complet impregnată ideologic. Nu e de mirare că și azi există foști studenți la universitățile sovietice care suspină după timpurile “romantice” ale juneții lor moscovite ori leningrădene. Paseismul, în toate formele lui, este de altfel și preocuparea preferată a lui Vladimir Putin: pentru el, problema de astăzi a Rusiei nu este faptul că oamenilor le lipsește o viziune despre viitor, ci că ei nu mai sunt într-atât de mândri de propriul lor trecut (sau cel puțin este indusă această idee). Prin urmare, tot ceea ce generează Putin ca mesaj oficial este doar despre acest trecut așa-zis glorios.

Nu negăm că unii dintre cei care au urmat studiile în URSS vor fi descoperit acolo ceea ce a fost marea înșelătorie a comunismului de tip leninist. De pildă, un Alexander Dubček, liderul reformist din perioada Primăverii de la Praga. Dar acestea au fost excepțiile de la regula devotamentului necondiționat pentru linia moscovită. Până la sfârșitul zilelor sale, Ceaușescu l-a admirat pe Stalin. Anti-sovietismul său, asemeni celui al mentorului Gheorghiu-Dej, era unul instrumental și oportunist. În fapt, Dej și Ceaușescu erau anti-hrușcioviști, repudiau ideea demolării cultului lui Stalin și efectele liberalizante ale acestei ofensive. Chiar și manualele de istorie apărute sub regimul Putin îl privesc pe Stalin ca pe un “manager rațional”, iar teroarea din anii ’30, ca pe un fenomen care a făcut posibil marele salt industrial (justificând astfel, în cheie etatistă, și colectivizarea și Holodomorul).

Sovietismul a fost o formă mentală, iar formele mentale nu dispar spontan. Jurnalista Masha Gessen are dreptate: marea eroare a lui Boris Elțin a fost renunțarea la procesul împotriva autorilor loviturii de stat din august 1991. Un asemenea proces ar fi fost unul al instituțiilor vitale ale sistemului, în primul rând PCUS și poliția secretă (KGB). Eșecul decomunizării a fost cauza principală a resurecției sovietismului în versiunea putinistă. Istoria este din nou falsificată, memoria este cauterizată, s-a revenit la temele celei mai obscene propagande belicoase. A ignora acest lucru, a-i atribui lui Putin intenții onorabile, a denigra lupta democraților din Ucraina pentru suveranitate politică și națională, sunt tot atâtea invitații la capitulare. Vladimir Putin mizează pe două lucruri: abulia și amnezia Vestului. La șaptezeci de ani de la înfrângerea nazismului, trebuie să i se reamintească lui Putin că Occidentul nu s-a mobilizat împotriva lui Hitler doar pentru a-i îngădui lui Stalin și urmașilor săi să-și îndeplinească extravagantele planuri. Valorile antifascismului democratic coincid cu acelea ale anticomunismului civic-liberal, deci ale anti-totalitarismului.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/urss-ca-mare-minciuna-eseu-de-marius-stan-%c8%99i-vladimir-tismaneanu/


Venele deschise și bunul sălbatic: Eduardo Galeano versus Carlos Rangel (Un eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu)

14/04/2015
A încetat din viață scriitorul și jurnalistul uruguayan Eduardo Galeano. Născut în 1940, a fost un om al stângii, a contribuit ca nimeni altul la articularea unui discurs radical menit să mobilizeze pasiunile anti-nord americane, ceea ce s-a numit ideologia tiers-mondistă. A fost prigonit de regimul dictatorial, arestat, întemnițat. Ideile sale, îndeosebi din best-seller-ul global “Las venas abiertas de América Latina” (1971), au fost îmbrățișate cu entuziasm de generații întregi de intelectuali ai stângii revoluționare pentru care mizeria și sărăcia își găsesc originile în rapacitatea capitalistă. Teza cărții este expusă încă din titlu: America Latină cea jefuită, trădată, într-un cuvânt al zonei – chingada! Chiar și așa, etalându-și frenetic opțiunea anticapitalistă, Galeano își aduce aminte într-un final cuvintele lui Simón Bolívar: “Nu vom fi niciodată fericiți, niciodată!” Cert este că vreme de patru decenii, “Venele deschise” au reprezentat canonul anticolonialist și anticapitalist în acea parte de lume. Într-un articol de anul trecut din New York Times, jurnalistul Larry Rohter reamintea episodul în care Hugo Chávez, la prima sa întâlnire cu președintele american Barack Obama, îi înmânase acestuia un exemplar din volumul lui Galeano.

Către sfârșitul vieții, Galeano a declarat că regretă simplismul acelei demonstrații și că dacă ar fi să citească o asemenea carte nu ar fi în stare: “I wouldn’t be capable of reading this book again; I’d keel over,” declara Dl. Galeano la un târg de carte din Brazilia. “For me, this prose of the traditional left is extremely leaden, and my physique can’t tolerate it.”

Ulterior, a revenit oarecum asupra acestei poziții, spunând că e vorba de stilul scriiturii, nu de ideile din carte. Volumul a fost tradus și în românește, la Editura Politică, pe vremea lui Ceaușescu, el însuși un susținător al mitologiilor tiers-mondiste.

La polul opus lui Galeano s-a situat gânditorul venezuelean Carlos Rangel (1929-1988). Cartea acestuia, “Del buen salvaje al buen revolucionario” (1976), prefațată de Jean-François Revel și prețuită în egală măsură de Octavio Paz și Mario Vargas Llosa, a contribuit la demistificarea pasiunilor radicale și la demolarea mitologiilor peroniste și castro-guevariste.

Rangel a fost un gânditor de orientare liberală, cu afinități în zona Raymond Aron, Isaiah Berlin și Karl Popper, care a condamnat dictaturile de orice culoare, fie ele de stânga sau de dreapta, civile sau militare.

Privindu-i în oglindă, putem spune că Galeano a fost un profet al stângii, a creat iluzii și s-a îmbătat cu ele, pe când Rangel a rămas un analist lucid al dramelor unui întreg continent. Ultima sa carte s-a intitulat “El tercermundismo” și a demonstrat persistența și riscurile generate de mitul redemptiv al unei Lumi a Treia mereu victimizată, spoliată și prigonită de marile corporații lipsite de suflet și de compasiune.

Recomandări:

http://www.nytimes.com/2015/04/14/books/eduardo-galeano-uruguayan-voice-of-anti-capitalism-is-dead-at-74.html

http://www.contributors.ro/cultura/sofia-imber-colonelul-chavez-si-onoarea-intelectualilor/


Autoritarismul cleptocratic al lui Vladimir Putin: Povestea unui regim și a unei cărți (Un eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

07/04/2015

Să spunem din capul locului că volumul profesoarei Karen Dawisha despre originile și întemeierea regimului Putin este unul devastator, colosal de informat și menit să ofere un probatoriu irefutabil privind natura mafiotică a simulacrului de stat care este Rusia astăzi. Cu uluitoare acribie și o pasiune impresionantă pentru documentarea celui mai mic detaliu din această arheologie a cotropirii și acaparării resurselor Rusiei de către un grup înrădăcinat în structurile KGB, devenit FSB, Karen Dawisha a scris nu doar o analiză pătrunzătoare, ci un veritabil rechizitoriu. Este vorba de o dictatură nu doar politică, ci, poate ca o cheie pentru înțelegerea acesteia, de una economică. Înainte de a cuceri puterea politică prin sordide manopere și florentine alianțe de culise, jucându-și cu talent rolul de om de încredere pentru magnații gen Berezovski și Abramovici, câștigând suportul fiicei și al ginerelui lui Boris Elțin, “omul fără față”, cum l-a numit Masha Gessen, a urcat treptele puterii până la poziția supremă pe care, afirmă Karen Dawisha, nu are nici cea mai mică intenție să o cedeze într-un viitor previzibil. Am zice că dimpotrivă.

Nu există nimic senzaționalist în această sisifică deconstrucție a sistemului Putin pe care o propune directoarea Centrului Havighurst de Studii Ruse de la Universitatea Miami din Ohio, respectată specialistă în comunism și post-comunism. Tonul este sobru, detaliile personalizate sunt evitate. Scopul este unul științific, dar implicațiile sunt, evident, morale și trimit spre zona policy-making. Mai ales că sancțiunile adoptate în urmă cu un an se aplică exact personajelor numite în carte drept arhitecți și beneficiari ai regimului condus de mega-oligarhul kaghebist. Acești oameni urăsc Occidentul, dar și-au investit banii în băncile vestice, își fac vacanțele în Monaco și la Biarritz, schiază în Austria și Bavaria, cumpără, la propriu, castele în Spania. Putin este Homo Sovieticus devenit miliardar cu cont bancar la Zürich. Poate că aceasta este suprema diferență dintre el el și modelul său asumat deschis, Andropov. Și răposatul președinte al KGB, apoi scurtă vreme secretar general al PCUS, era gata să calce pe cadavre, a făcut-o de multe ori, dar scopurile erau de altă natură. Firește, tot una malignă. Putin este un parvenit cupid, Andropov era în felul său un bolșevic din specia asceților revoluționari, nu-și visa un ceas Vacheron Constantin, se mulțumea cu unul sovietic…

Povestea începe la Leningrad, în 1975, când Vladimir (Vova) Putin intră în cadrele KGB. Lucrează în contra-spionaj, urmărește disidenții. Unii spun că îi și anchetează. Idolul său, atunci și azi, este Iuri Andropov. Mimează stilul ascetic, dar este îndrăgostit de obiecte de consum occidentale. Ajunge ofițer la Dresda, recrutează cetățeni est-germani ca agenți ai KGB. Își face amici printre ofițerii Stasi specializați în furt tehnologic. Unii aveau să devină figuri majore în băncile germane care și-au stabilit branșe în Rusia după 1991. Revine la Sankt Petersburg, intră în grațiile primarului Anatoli Sobceak, o figură proeminentă  a cercurilor care se declarau reformiste și chiar democratice.

Începe marile afaceri, profită de relațiile germane. Filiera germană, reiese din această carte, este esențială. Își trimite fiicele să urmeze liceul acolo. La fel, contează foarte mult pentru el cum e perceput în Germania. Îl cultivă pe Alexander Rahr, fost analist al RFE, biograful său german, acesta primește varii titluri onorifice în Rusia, are acces privilegiat la Putin. Timp în care are loc sugrumarea libertății de expresie.

Averea lui Putin și a cercului său (siloviki) de foști (sic) kaghebiști leningrădeni crește exponențial, atinge cote astronomice. Își construiește palate, are ceasuri în valoare de 700.000 de dolari. Timp în care afișează o figură ermetică, impenetrabilă. Convinge Vestul că este angajat în “războiul împotriva terorii”, timp în care duce un război împotriva memoriei și a societății civile în propria sa țară. George W. Bush se uită în ochii săi și simte că poate avea încredere în el. Mai târziu, Barack Obama merge într-o direcție similară când proclamă nevoia de “reset”, de a-i mai da lui Putin o șansă.

Cartea nu pretinde că oferă o radiografie exhaustivă a sistemului politic din Rusia contemporană, ci un instrument de înțelegere a naturii acestuia. Chiar și așa, Cambridge University Press a decis să nu o publice în Anglia, deși Karen Dawisha era o autoare de succes a acelei edituri. Legile britanice pe tema defăimării (libel) sunt intimidante. Dictatorii de pretutindeni se folosesc cinic de ele. Nu e vorba doar de CUP. Nici Simon and Schuster, editorul american, nu a difuzat-o în Anglia. Șansa cea mare a fost că Edward Lucas, directorul săptămânalului The Economist, auzind despre aventura cu CUP, a făcut povestea publică în paginile revistei pe care o conduce. Așa s-a născut, în mai puțin de trei zile, contractul cu gigantul editorial american. Cartea a fost preluată de Alice Mayhew, legendară ca redactor.

Odată publicată, lucrarea s-a bucurat de recenzii ultra-elogioase. O menționăm aici pe aceea semnată de Anne Applebaum în New York Review of Books. Teza cărții este tranșantă și clară: regimul Putin nu s-a născut în chip accidental, prin voia hazardului, ci este rezultatul unei strategii sistematice de acaparare a celor mai importante resurse ale Rusiei, de la exorbitanta cantitate de valută forte a defunctului PCUS, depozitată în bănci vestice, la petrol și gaze naturale. “Gazprom” este într-adevăr casa lui Putin. Avem aici o lectură tulburătoare și vital necesară în aceste timpuri când unii încearcă să justifice nejustificabilul și să găsească tot felul de scuze și alibiuri pentru un regim autoritar, cleptocratic, corupt până în măduva oaselor, agresiv, militarist, represiv și expansionist. Un regim care, când întâlnește critici ce nu pot fi domesticiți, recurge la orice mijloace spre a-i amuți, inclusiv crimă.

Recomandări:

http://www.nybooks.com/articles/archives/2014/dec/18/how-he-and-his-cronies-stole-russia/

http://www.wsj.com/articles/book-review-putins-kleptocracy-by-karen-dawisha-1412118992

http://books.simonandschuster.com/Putins-Kleptocracy/Karen-Dawisha/9781476795195

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/autoritarismul-cleptocratic-al-lui-vladimir-putin-povestea-unui-regim-%c8%99i-a-unei-car%c8%9bi-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/


Ce așteaptă Iohannis ca să-i spună „Nein” lui Putin?–Un articol de Cristian Câmpeanu in “România Liberă”

02/04/2015

O serie de lideri europeni, printre care David Cameron, Angela Merkel sau președintele polonez, Bronislaw Komorowski, au refuzat invitația președintelui Vladimir Putin de a participa la ceremoniile de sărbătorire a 70 de ani de la victoria împotriva Germaniei naziste care vor avea loc pe 9 mai la Moscova. Ultimul care a declinat invitația, în urmă cu câteva zile, a fost președintele moldovean, Nicolae Timofti.

Motivele sunt ușor de intuit. Kremlinul dorește, pe de o parte, să facă din aceste manifestări o demonstrație propagandistică de forță, o afirmare bombastică a rolului său de superputere validat de prezența cât mai multor lideri mondiali. Pe de altă parte, anexarea Crimeii și agresiunea rusească brutală din estul Ucrainei sunt descrise de Moscova drept o sfidare la adresa NATO, a Statelor Unite și a Occidentului în general și, prin urmare, drept o dovadă că Rusia nu a fost niciodată mai puternică decât acum. Parada de 9 mai este un prilej de etalare în văzul întregii lumi a acestei puteri și, prin urmare, un gest de sfidare planetară. În al treilea rând, Rusia va culege în sfârșit, roadele propagandei de stat prin care a declarat încă de anul trecut regimul democratic de la Kiev drept „fascist”. Cum 9 mai este ziua victoriei împotriva fascismului, ar rezulta, în mod „firesc” că acțiunile Rusiei în Ucraina nu sunt decât o continuare firească a „luptei antifasciste” din trecut, că Rusia dovedește astfel că rămâne fidelă angajamentelor din trecut și că în schimb, Ucraina este dovada faptului că ceilalți, adică americanii s-au abătut de la calea cea dreaptă. În condițiile acestei sminteli americane periculoase ce altceva poate face biata Rusie decât să lupte și una singură dacă este nevoie? Nu are absolut nici o importanță că toată această construcție nu are nimic de-a face cu realitate și că nu este decât propagandă pură pentru a justifica o agresiune de tip fascist împotriva unui stat suveran și pentru a consolida dictatura putinistă. Atâta vreme cât această narațiune servește interesele Kremlinului, această narațiune va fi proclamată drept reală, singura realitate acceptată și va fi aclamată pe 9 mai.

Interesul Rusiei de a se agăța de „narațiunea antifascistă” merge însă dincolo de Ucraina pentru a justifica pretențiile Rusiei față de statele baltice și Moldova și din acest punct de vedere, interesează România în grad înalt. Cum arătăm astăzi în ziar, notele dezvăluite de Times of London ale reuniunii Grupului Elba, sunt relevante nu atât pentru amenințările cu războiul nuclear, care nu sunt decât retorică belicoasă rusească, ci pentru afirmarea intențiilor agresive ale Moscovei în privința țărilor baltice în pofida faptului că acestea sunt membre NATO. În viziunea Rusiei, staționarea trupelor NATO pe teritoriul acestor state nu este privită ca un act de apărare legitim ci ca o agresiune la adresa minorității ruse din aceste state și, prin urmare, ca motiv de intervenție militară. Or, o eventuală agresiune rusească asupra statelor baltice se va face în numele apărării minorității ruse de „majoritatea fascistă”.

În ceea ce privește Moldova, teza sovietică/rusească este că Armata Roșie a „eliberat” Basarabia de fasciștii români. O putem auzi astăzi repetată de toți agenții Moscovei, de la comuniști, la separatiștii transnistreni sau găgăuzi. Dacă îndrăznești să pui la îndoială această versiune strâmbă a istoriei în care pactul Ribbentrop-Molotov nu există, sau dacă există, e din vina Aliaților, atunci ești taxat de revizionist fascist. Din acest punct de vedere, orice acțiune a Bucureștiului de sprijinire a parcursului european al Chișinăului și scoatere a Moldovei din sfera de interese a Rusiei este taxată automat drept „imperialism fascist” românesc. Cu alte cuvinte, retorica antifascistă a devenit o armă propagandistică și de șantaj moral prin care Rusia își justifică extinderea teritoriului și a sferei de influență. Din acest motiv, ambasadorului Malginov și centralei de la Moscova trebuie că le-a căzut extrem de rău când Vladimir Tismăneanu și Marius Stan au demistificat toată minciuna cu un singur fragment: „Așadar, în apropierea aniversării a șapte decenii de la victoria împotriva Germaniei naziste, fostul locotenent-colonel KGB, cel care se jură urbi et orbi că venerează sacrificiile sovietice din acel teribil carnagiu mondial, mai brutal și mai sângeros decât orice a cunoscut omenirea până atunci, devine complicele unei reuniuni revanșarde de cea mai abjectă formulă fascistă.” Este vorba despre reuniunea extremei drepte europene găzduită generos de orașul natal al lui Putin, Sankt Petersburg.

Având în vedere acest context, participarea la parada de la Moscova nu mai este o simplă obligație ceremonială, ci o declarație politică în favoarea sau împotriva politicii de esență fascistă a Rusiei. Din acest motiv, președintele Consiliului European, Donald Tusk, a respins categoric ideea de a reprezenta Europa la Moscova. De fapt, dintre liderii Uniunii Europene, numai președintele ceh, Milos Zeman a confirmat participarea, alături de premierul slovac, Robert Fico. Celor doi li se vor alătura probabil Viktor Orban și Alexis Tsipras, care vor întregi astfel, grupul de cinci (împreună cu Ciprul) cai troieni ai Rusiei în Europa.

Din acest punct de vedere, pentru președintele Iohannis nu ar trebui să existe nici o dilemă. Răspunsul ar trebui să fie că în condițiile agresiunii asupra Ucrainei, Rusia a încălcat ordinea europeană postbelică iar președintele României nu poate valida prin prezența sa acest lucru. De ce nu a făcut-o până acum.? Președinția a confirmat pentru România Liberă că a primit invitația de a participa la parada de la Moscova dar a precizat că președintele nu a luat încă o decizie, aceasta urmând a fi luată în funcție de agenda prezidențială. Or, aici nu este vorba de agendă. Președintele României nu poate invoca „agenda” într-o astfel de chestiune de importanță nu doar simbolică ci și politică.. A făcut-o ce-i drept, Barack Obama, care a spus că nu merge pentru că are alt program, dar Klaus Iohannis nu este Barack Obama. Și nu este nici Angela Merkel, care deși nu va fi la Moscova pe 9 mai, va merge totuși a doua zi pentru o depunere de coroane, pentru că Germania nu-și poate permite să dea impresia că își neglijează responsabilitățile istorice. Dar România nu are nici o datorie față de Rusia și, dacă a avut vreuna, a plătit-o înzecit prin cei 45 de ani de comunism impus cu forța de la Moscova. Deci, președintele Iohannis nu are absolut nici un motiv să NU îi spună „Nu” lui Putin. Atunci, de ce ezită să o facă? O vizită la Moscova ar putea adăuga ceva la prestigiul prezidențial al domnuli lohannis, fără îndoială. Dar ar diminua prestigiul României ca țară aflată la granița dintre civilizația democrațiilor liberale și noua barbarie totalitară.


CONCEDIUL MEDICAL SI DIPLOMATIC: Scrisoarea deschisa a scriitoarei Angela Furtuna adresata domnului Ambasador al Rusiei la Bucuresti, Excelenta Sa Oleg Malginov

31/03/2015
Stimate Domn,
Va asigur de toata intelegerea si de bunele ganduri, ce vin dintr-o statornica admiratie pentru marea literatura rusa, pentru scoala de arte frumoase si pentru cinematografia tarii vecine, valori care ne-au interesat in mod constant si care ne-au incantat de-a lungul vietii. Istoria relatiilor noastre politice si diplomatice, insa, e plina de motive ce ne fac sa fim atenti si lucizi.
Deplang starea in care v-ati aflat, Excelenta Voastra, la finele lunii martie 2015, stare care v-a facut sa va iesiti din canoanele diplomatice, sa transmiteti mesaje scrise neobisnuite in spatiul nostru public, dar in acelasi timp sa jigniti Romania si poporul roman, prin asumptii agresive, ultimative, uluitoare. Prin atitudinea domniei voastre, premeditata sau inconstienta, e plauzibil ca actionati ca un catalizator al incongruentelor ce pot genera Rusiei probleme de imagine si de prestigiu pe plan international, iar Romaniei garantii ca o amenintati din nou. Putem intelege ca ati avut o stare gripala (caci e sezon de afectiuni virale si microbiene severe), care, prin febra si simptome tipice, v-au intunecat constiinta, iar imbolnavirea temporara va poate cauza pe termen lung daune medicale (anul acesta, virozele au durat cateva luni si au fost traumatice). Dar de ce sa sufere tarile noastre, in contextul in care domnia voastra le amenintati bunele relatii, prin iesiri febrile, convulsive, nediplomatice?
Va pot spune ca numarul imbolnavirilor de viroze si de gripa in acest an a fost imens, dar ca terapia corecta cere antiinflamatoare, antialgice, imunostimulatoare, adesea chiar si antibiotice, dar in primul rand, CONCEDIU MEDICAL PRELUNGIT, intr-o ambianta placuta, tihnita, inteleapta. Pensiunile romanesti, primitoare si gatite pentru sarbatorile pascale, va asteapta cu ospitalitate, cu bune traditii, cu stravechi leacuri de suflet si de trup. Ganditi-va la sanatate, la renastere spirituala si la sutele de milioane de oameni care asteapta de la domnia voastra , de o parte si de alta a granitelor insangerate, sa va insanatositi, sa va faceti bine, sa reprezentati din nou o speranta pentru pace, pentru viata si pentru stabilitate. Ma alatur lor, nutrind speranta ca veti alege Binele, si nu Raul, si veti transmite si la Moscova urarile noastre de sanatate. Stiti vorba romanului, “bucurosi le-om duce toate”!
Primiti asigurarea statornicei mele sperante in mai bine, pentru domnia voastra, pentru tarile noastre, pentru popoarele noastre.
A Dvs.,
Angela FURTUNA
scriitoare, critic literar, artist vizual,
membra a Uniunii Scriitorilor din Romania

Polemica ambasadorului rus cu politologii. Reacția lui Vladimir Tismăneanu

30/03/2015

Un articol semnat de politologii Vladimir Tismăneanu şi Marius Stan a deranjat Ambasada Rusiei de la Bucureşti. După ce politologii au scris că „Vladimir Putin a devenit campionul global al barocului comunisto-fascist”, ambasadorul Oleg Malginov i-a calificat drept „bădărani”.

http://www.digi24.ro/embed/Stiri/Digi24/Actualitate/Stiri/Polemica+ambasadorului+rus+cu+politologii+Reactia+lui+Vladimir+T?video=0&width=600&height=400

Într-un articol publicat pe site-ul Contributors.ro, Vladimir Putin era descris de cei doi semnatari în termeni deloc apreciativi.

„Vladimir Putin a devenit campionul global al barocului comunisto-fascist. (…) Putin se joacă în aceste momente cu focul. Idila cu extremismul (de dreapta sau de stânga) nu poate duce decât la dezastre. (…) A sosit din plin momentul să se renunțe la gândirea deziderativă. (…) Putin este un dictator amoral căruia principiile dreptului internațional nu-i spun absolut nimic”, se arăta în articolul semnat de Vladimir Tismăneanu şi Marius Stan.

Reacţia ambasadorului rus la Bucureşti a fost una mai puţin diplomatică.

„Bineînţeles, fiecare societate consistă din oameni diferiţi. Dar nu este deloc necesar ca pe paginile publicaţiilor centrale să se dea cuvântul la orice bădăran. Republicarea despre care este vorba să rămână pe conştiinţa echipei editoriale”, se arată în comunicatul de presă postat pe site-ul Ambasadei Federaţiei Ruse la Bucureşti.

Vladimir Tismăneanu a vorbit, la Digi24 despre reacția ambasadorului rus.

Libertatea de expresie în România contemporană nu este limitabilă prin intervenţiile unui ambasador, fie el şi al unei mari puteri nucleare cum este Rusia. Este cazul ca Rusia să înţeleagă că România, Polonia, Ungaria, Republica Cehă nu mai fac parte dintr-o organizaţie de tipul Pactului de la Varşovia. Asemenea presiuni, asemenea ingerinţe sunt intolerabile. Cred că la Bucureşti s-a testat cât de departe se poate merge prin asemenea presiuni”, a spus politologul. 

http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Actualitate/Stiri/Polemica+ambasadorului+rus+cu+politologii+Reactia+lui+Vladimir+T


România – colonie rusă? (Un articol de Petre M. Iancu la Deutsche Welle)

30/03/2015

Cât de independenţi sunt românii? Nu prea prea, nici foarte foarte, s-ar zice, după evaluarea sobră a reacţiei cvasi-inexistente, ori insuficiente, la un brutal afront diplomatic rusesc. Şi nici UE nu se simte prea bine.

Kremlinul

Kremlinul

Tardiv şi într-o manieră extrem de anemică, ori deloc au reacţionat oficialităţile române. De pildă, Ministerul de Externe. La fel de inadecvat, cu excepţia salutară a Monicăi Macovei, s-a comportat şi clasa politică, precum şi o mare şi rea parte a presei de la Bucureşti şi a societăţii civile, în ecou la scandaloasa intervenţie recentă a ambasadorului Rusiei la Bucureşti.

Care, în flagrantă violare a tradiţiilor şi uzanţelor diplomatice, a tras public de urechi, mitocăneşte, doi eminenţi autori şi observatori politici, din pricina constatărilor lor pe cât de critice, pe atât de lucide, la adresa sistemului Putin. Trimis să reprezinte în România interesele Moscovei, ambasadorul Oleg Malginov nu se oboseşte, iată, să promoveze, ca un diplomat respectabil, ceea ce se numeşte soft-powerul rusesc. Mai energic, el s-a încumetat, culmea, să dea brutale „indicaţii preţioase” de comportament şi politică editorială presei româneşti.

Ca înaintaşii săi stalinişti de pe vremuri, Malginov a solicitat (şi încă într-o limbă română de calitate îndoielnică) „publicaţiilor centrale” româneşti, precum ziarul România Liberă, să înţeleagă că „nu e deloc necesar să se dea cuvântul (sic) la orice bădăran”. Nu e un secret cine ar fi prezumtivii „bădărani”. Intelectuali publici respectaţi, Vladimir Tismăneanu şi Marius Stan, autorii unui articol excelent gândit şi argumentat despre „Ispita fascistă a tovarăşului Putin”, apărut pe Contributors.ro şi în România Liberă, l-au supărat rău nu atât pe Malginov, cât pe şefii săi. Căci e notoriu că într-un regim dictatorial, şi cu atât mai mult într-unul militant antidemocratic, având în frunte o oligarhie mafiotă de extracţie KGB-istă, precum sistemul Putin, ambasadorii ruşi răspund comenzilor directe ale „verticalei puterii”. Ale mai marilor lor de la Kremlin. Care, indiferent dacă se află la conducerea internelor, a aparatului de propagandă, numindu-se Dmitri Kiseliov, ori a ministerului de externe şi răspund la apelativul de Serghei Lavrov, sunt toţi, înainte de orice, servitorii prea plecaţi şi obedienţi ai Marelui Frate.

Funcţia celui din urmă o deţine de un deceniu şi jumătate, la Moscova, fostul KGB-ist din Dresda, Vladimir Putin. Marele şi genialul “corifeu” şi conducător de oşti din Crimeea şi estul Ucrainei, nu e doar un stăruitor şi entuziast admirator al tătucii popoarelor, tovarăşul I.V.Stalin. După cum s-a văzut recent la Petersburg, la conferinţa naziştilor şi fasciştilor organizată de mâna sa dreaptă în materie de agitprop, Kiseliov, conferinţă despre care au scris sagace Tismăneanu şi Stan, Putin poate fi cotat şi ca un bun prieten al extremei drepte europene. Care, după cum am reliefat frecvent, îl adulează peste tot în Europa cot la cot cu extrema stângă.

Nu întâmplător, căci, profitând de ajutorul Moscovei, cele două falange nu mai constituie de mult, în Europa, opoziţii mutuale, ori doar opoziţii la guverne centriste. În Grecia, stânga şi dreapta radicală au obţinut accesul la putere şi au format o strânsă coaliţie guvernamentală ale cărei puncte comune, dincolo de populism colectivist, naţionalism, anti-reformism şi obrăznicie de speţă joasă, includ anti-occidentalismul. Mai precis, anti-europenismul şi anti-atlantismul, pe care într-o variantă virulentă le exportă neobosit şi un aparat rusesc de propagandă atât de sofisticat şi de costisitor, încât a sfârşit prin a atrage chiar şi atenţia unei birocraţii europene de o somnolenţă şi lentoare proverbiale.

Or, Tismăneanu şi Stan inflamaseră Kremlinul tocmai pentru că evidenţiaseră cu eficacite maximă „versatilitatea” noului tip de totalitarism promovat de Moscova. În cauză, potrivit lui Ioan Stanomir, e „capacitatea remarcabilă” a putinismului de a-şi forja o sursă de putere… croind „o nouă alianţă globală a subversiunii anti-occidentale”. Problema e, înainte de orice, potenţialul mecanismului său propagandistic de a îngemâna cu mare abilitate mişcările comuniste şi fasciste; e capacitatea lui Putin de a deveni „campionul mondial al barocului comunisto-fascist”, după cum plastic se exprimaseră cei doi autori înfieraţi de diplomatul rus.

Anemiei reacţiei Bucureştilor la atari provocări îi corespunde impotenţa afişată în capitala UE. După aproape doi ani de larvară existenţă, la Bruxelles s-a trezit în fine aşa-numitul Fond European pentru Democraţie. Creat pe modelul unei net mai active instituţii americane, Fondul, finanţat de Comisia Europeană, „înţelege să promoveze valorile…de libertate şi democraţie”. Unde? În ţările „în tranziţie şi societăţile care luptă să se democratizeze”. Deci în estul Europei, Magreb şi Orientul Mijlociu. Or, nu e clar ce anume a întreprins acest Fond până acum. Nu că în vest n-ar fi existat şi alte voci. În acest interval, ba chiar încă din vara anului 2012, la redacţia română a postului Deutsche Welle, de pildă, s-a tot atras atenţia asupra pericolelor deloc neglijabile reprezentate de tot mai incisiva propagandă rusească. Fără să se înregistreze însă vreun ecou perceptibil.

Mai nou, speriat de impactul unor posturi precum Russia Today, Fondul s-a activat brusc. În stil tipic, a dat în lucru un studiu care să întocmească o listă de recomandări menite să indice oare ce ar fi de făcut spre a se contracara la un moment dat propaganda rusă. În timp ce experţii apuseni mai studiază harnic, politicienii UE continuă să dea din colţ în colţ. Nimeni, în afara câtorva ziarişti şi experţi de provenienţă est-europeană nu pare a şti cum să se replice adecvat militarizării politicii interne şi externe ruseşti şi dezlănţuitei agresiuni propagandistice a Kremlinului. Marea provocare pare a fi să nu se supere Moscova. Şi să nu se considere că vestul ar da lumină verde unei operaţiuni de contra-propagandă.

În răstimp, ambasadorul Rusiei nu hamletizează ci munceşte, iată, cu sârg. S-a prefăcut, eficient, nu doar în comis-voiajorul concernului Lukoil, în interesul căruia a intervenit, în toamna anului trecut, în treburile justiţiei româneşti, repurtând un vădit succes politic la premierul Ponta, după cum just observa Melania Cincea la „Timpolis”. Mai nou, Malginov a devenit şi portavocea unui prezumtiv ortodoxism de obedienţă moscovită, precum şi, simultan, tartorele unei presei româneşti care, vădit, s-ar putea molipsi de la ziarişti independenţi mai dificil de îmbrobodit şi, deci, se cere, din unghiul Kremlinului, intimidată brutal.

Pare că ne-am întors în epocile de foarte tristă amintire, când legea la Bucureşti şi în ziarele României o făceau zeul urii, dimpreună cu tovarăşul Stalin, precum şi pumnul ciracului credincios al celui din urmă, Vîşinski, aşa cum erau tustrei interpretaţi de „organul central” comunist, Scânteia.

Dacă autorităţile româneşti şi liderii europeni nu se arată în stare să replice acestor tentative cu fermitatea necesară, devine clar că România ri

http://www.dw.de/rom%C3%A2nia-colonie-rus%C4%83/a-18349591


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 196 other followers