O revista pe care o iubesc

21/07/2015

O revista pe care o iubesc

Scriu lunar la revista “Orizont” inca din 1990. Ametesc cand ma gandesc ce ritm am reusit sa tin! Este un lunar intelectual de maxim calibru, de o modernitate de-a dreptul contagioasa. Revista este condusa de trio-ul diamantin Mircea Mihaies-Adriana Babeti-Cornel Ungureanu. In numarul pe luna iunie 2015, un superb eseu al lui Marius Stan despre cartea “Efigii ale unui cosmar istoric” (Humanitas, 2015), volum care i se datoreaza si pentru care autorul ii ramane recunoscator. Textul, intitulat “Pedagogia memoriei: Vladimir Tismaneanu si proza politica romaneasca”, acompaniat de un minunat portret al meu desenat de Luca Jebeleanu, pledeaza pentru idealul aronian al spectatorului angajat. Este ceea ce ne anima, pe Marius si pe mine, in interventiile publice: convingerea ca ideile au consecinte si ca merita sa lupti pentru valorile in care crezi. In cazul nostru, cele ale liberalismului civic.


Legendele comunismului romanesc: “Privesc din Doftana prin gratii de fier”…

12/07/2015

Muzeul Doftana a simbolizat unul dintre principalele lieux de memoire ale comunismului romanesc. L-am vizitat, ca atatia alti pionieri din RPR/RSR, ni s-a vorbit despre “Sectia H”, despre “Balaurul” Savinescu, despre eroismul celor care au suferit pentru ideile lor.  Ni s-a spus ca fusese o adevarata universitate. Cei inchisi studiau “Probelemele leninisnismului” de Stalin precum zelotii crestini evangheliile. A merge in pelerinaj la Doftana, era, in ciclul pedagiei comuniste, un rite de passage, o forma de initiere.  Nu neg ca era vorba, daca ne gandim la detinuti, de oameni care credeau sincer in tezele bolsevice. Dej a stat acolo intemnitat sase ani. Propriul meu parinte, un an. La fel, Grigore Preoteasa, Foris, Chisinevschi, Apostol, Rautu, Ceausescu. De-acolo au evadat Doncea, Petrescu si Vasilichi. Acolo a murit Ilie Pintilie.

Un N. Moraru, ideolog de seama al staoinismului (anti)cultural, de pilda, nu a contenit sa invoce cei “zece ani de la Doftana”.  Chiar si atunci cand incerca sa combata, de pe culmile ridicolului, “iestetica burgheza”.  Care zece ani au fost reali, doar ca nu justificau nicicum propulsarea acestui impostor in fruntea “sindicatului artelor si culturii”. La Doftana s-a acumulat resentiment zi de zi, ceas de ceas si in proportii de secta. Ura stransa in suflet la Doftana s-a revarsat asupra Romaniei dupa 1945 cu o intensitate patologica.

Cantecul “Privesc din Doftana” a fost, in economia simbolica a comunismului ajuns la putere, un fel de imn al mitologicului proletariat revolutionar. Se canta pe o melodie populara ruseasca, iar versurile au fost scrise de Teodor (Fedia) Rudenko, prieten cu Gheorghiu-Dej, spion sovietic, devenit dupa 1948 sef de sectie la CC al PMR, apoi ambasador in China maoista.  Cantecul se invata in scoli, se canta la serbari, devenise un fel de ecou obsedant, era inganat chiar si de adversarii regimului.

“Privesc din Doftana prin gratii de fier/Departe in zare un petic de cer/E cerul sub care inchisa si ea/Se mistuie-n chinuri tovarasa mea”.

http://www.trilulilu.ro/muzica-traditionala/privesc-din-doftana?ref=cauta

Tovarasa era Ivanka Rudenko, sora lui Petre Gheorghe, seful organizatiei Bucuresti a PCdR in anii celui de-al II-lea razboi mondial, cazut victima luptelor intestine din conducerea acelei secte mesianice.  Vaduva lui Petre Gheorghe a fost temuta, fanatica Ronea, vicepresedinta Comisiei Controlului de Partid, nemiloasa anchetatoare a diverselor “devieri” de la linia partidului.   In 1971, Ivanka Rudenko primea titlul de “Erou al Muncii Socialiste” si medalia de aur “Secera si Ciocanul”. Impreuna cu alte ilegaliste, y compris Ghizela Vass, Stela Moghioros, Vanda Nicolski, Constanta Craciun, Ofelia Manole, Ana Toma (sotia calaului Pantiusa), Tatiana Bulan (quel nom!), Zina Brancu, Ecaterina Micu-Chivu. Evident, si Elena Ceausescu, cea care nu facuse niciodata puscarie, dar era de-acum proclamata eroina a clasei muncitoare…

 


Purificare, sociopatie si genocid: “Ipoteza comunistă–câmpiile morţii, Cambodgia, 1975/ 1979″ de Ioan Stanomir

10/07/2015

Ceea ce s-a petrecut in timpul dictaturii Khmerilor Rosii in Cambodgia intre 12975 si 1979 depaseste imaginatia, tine de acea non-reprezentabilitate care este asociata cu Holocaustul si cu paginile cele mai inspaimantatoare legate de Gulag. Nu a fost vorba doar de un infern al sadismului, de delirul unui grup de maniaci, ci de resentimentul social, justificat ideologic, devenit politica exterminista. Ideea “purificarii” apare la Lanin foarte devreme. Cultul violentei sociale este rpezent in “Manifestul Partidului Comunist” scris de Marx si Engels la mijlocul secolului al XIX-lea.

Toate regimurile comuniste, fara exceptie, au recurs la terorism social, intr-o faza sau alta a existentei lor. Inainte de kadarism a fost rakosismul, iar kadarismul insusi a debut printr-o baie de sange, dupa zdrobirea Revolutiei Maghiare in noiembrie 1956. Dar regimul Khmer Rouge a exacerbat ceea ce parea greu de a fi depasit intru monstruozitate. A dus utopia la ultimele sale consecinte.Comparat cu Pol Pot, chiar un Ceausescu parea un stalinist “moderat”…

Cine incearca azi sa “retesteze ipoteza comunista” este obligat moral sa spuna ce crede despre ororile comise de sociopatii de la Pnom Penh. Cuvintele au consecinte, uneori teribile. Cuvintele dogmei comuniste nu pot fi separate de experimentele concrete practicate pentru a le transforma in realiate. Universul concentrationar comunist si-a aflat radacinile in ideologie. Articolul profesorului Ioan Stanomir serveste ca avertisment la un ceas in care stanga radicala pare din nou inclinata sa se joace de-a revolutia apocaliptica. Il consider un text de maxima urgenta politica si etica, o invitatie la responsabilitate si luciditate. Si, nu mai putin, un apel la neuitare. Nu pot sa nu amintesc aici-veto-ul Rusiei Putiniste care a impiedicat, zilele trecute, declararea de catre ONU a masacrului de la Srebrenica, petrecut acum doua decenii, drept genocid. Marele sovietolog Alain Besancon nu greseste cand vede o continuitate de la Lenin si Stalin, trecand prin Hrusciov, Brejnev si Andropov, si pana la Putin. Ete vorba de dispretul total pentru individ ca fiinta juridica si morala.  (VT)

“În urmă cu 40 de ani, ipoteza comunistă, ( acea ipoteză la care visează tinerii radicali ce admiră curajul anti-capitalist al bravului Alexis Tsipras) prindea contur în Cambodgia. Timp de trei ani şi opt luni, în Cambodgia, devenită Kampuchea, ideea de egalitate absolută şi proiectul de regenerare umană aveau să fie aplicate, cu rigoare procustiană. Ţara Khmerilor Roşii avea să fie, literalmente, un vast lagăr de concentrare, dominat de foame, îndoctrinare şi teroare.

În maniera lor ascetică şi conspiratorială, comuniştii din Cambodgia sunt moştenitorii însângeraţi ai anilor 1789 şi 1917. Parcursul care uneşte radicalismul iacobin şi gestul leninist este cel care îi va inspira, în tentativa lor, unică în istorie, de a lichida o întreagă societate, în căutarea perfecţiunii geometrice. Suflul tiranic şi prometeic pe care Edmund Burke îl presimţea în revoluţia franceză animă această intreprindere colosală. Educaţia pariziană pe care unii dintre conducătorii khmeri o primesc indică până la ce punct mesianismul comunist este o formă de contagiune intelectuală. Din această matrice a raţionalismului inuman se hrăneşte guvernarea ce aspiră să redea Cambodgiei gloria pierdută a cetăţilor de la Angkor. Regăsirea măreţiei trece prin nivelarea comunităţii şi aplicarea unei reţete genocidare.

Asemeni “Revoluţiei Culturale” şi întregului elan maoist, ideologia dominantă în Kampuchea este o tentativă de a acorda marxism- leninismului puritatea revoluţionară pierdută. Khmerii roşii imaginează o sinteză, teribilă, între exaltarea valorilor rurale şi ambiţia de distrugere, completă, a păturii urbane educate. Abandonarea capitalei şi îndrumarea orăşenilor către taberele de muncă din provincie este actul de naştere al unei noi naţiuni, purificate de orice rest burghez. Ipoteza comunistă este împinsă până la ultimele consecinţe. Pariul khmerilor roşii este, la fel ca cel al tututor comuniştilor, unul antropologic. Vechiul habitat impur trebuie să facă loc unui nou sălaş, revoluţionar. Linia de demarcaţie dintre vechi şi nou este trasată, limpede. Rigoarea reordonării realului este fără precedent în istorie.

Priviţi în ordine istorică, khmerii roşii sunt descendenţii ultimi ai “Egalilor” lui Babeuf. Visul pe care guvernarea îl face să prindă contur este acela al egalităţii. Nici un efort, nici un sacrificiu nu sunt inutile pe acest drum al eliminării inegalităţii. Egalitatea din Kampuchea are conturul unui imens spaţiu penitenciar. Îmbrăcămintea individuală este abolită, înlocuită fiind de o uniformă ce o evocă pe cea a tovarăşilor chinezi. Mergând spre originea răului şi a exploatării, khmerii roşii abolesc moneda şi comerţul. Asemeni leniniştilor în anii de război civil, comuniştii din Kampuchea sunt seduşi de această himeră a începutului ce purifică umanitatea. Trecutul şi legăturile religioase sau de familie sunt obstacolele de înlăturat în acest efort de redefinire colectivă. Instituţiile tradiţionale sunt suspecte. Lichidarea lor este o datorie revoluţionară. În acest punct, comunismul khmer atinge o perfecţiune totalitară la care nici măcar stalinismul nu putea aspira. Izolarea autarhică permite transformarea societăţii în ritm accelerat. Dintre regimurile comuniste, doar Coreea de Nord se apropie de acest standard al controlului absolut şi terifiant.

Ipoteza comunistă, indiferent de hibridizările ideologice pe care le suferă, este inseparabilă de fabricarea Duşmanului ce se cere exterminat. Lecţia leninistă este profetică. Calitatea de membru al unei clase inamice este o raţiune suficientă pentru a fi executat. Vinovăţia individuală este irelevantă. Kampuchea este un imens abator, operat cu minuţiozitate. Alături de câmpiile morţii, în care lichidarea survine prin foamete şi extenuare, centrele de interogare şi de detenţie sunt apoteoza khmeră a viziunii din anii Marii Terori. Dreptul penal este suspendat şi, o dată cu el, obligaţia statului de a prezenta probele vinovăţiei celor acuzaţi. Moştenirea anilor de exerciţiu egalitar comunist este o colecţie de fotografii, imortalizând chipurile celor care aveau să moară. Minuţiozitatea macabră este o consecinţă a planificării revoluţionare. Memoria individuală şi cea colectivă trebuie distruse, până la capăt. Khmerii Roşii sunt inginerii ce taie în carnea compatrioţilor lor drumul spre viitorul luminos.

Sinteza ideologică khmeră cuprinde, simbolic, la fel ca şi cea stalinistă, o dimensiune genocidară clasică. Supremaţia rasei khmere este incompatibilă cu însăşi supravieţuirea inamicului intern, minoritatea vietnameză. Dacă regimul stalinist recurge la Katyn sau Holodomor, Khmerii roşii proiectează scenariul unei patrii golite de duşmanii etnici tradiţionali. Peste criminalitatea motivată marxist se suprapune fantasma nazistă a purităţii etnice. Este o întâlnire ce dă măsura naturii proteice a răului din veacul trecut.

Instituirea totalitarismului khmer, acum patru decenii, este efectul unei premeditări intelectuale. Violenţa pe care statul o îndreaptă împotriva propriilor său cetăţeni este ecoul acelui Octombrie 1917, celebrat ca un an zero al fericirii universale. Ordinea lui Pol Pot este ordinea lui Şigaliov. Demonismul său este expresia ipotezei comuniste. Sângele victimelor irigă câmpiile morţii.”

Articol aparut pe platforma “Contributors”:

http://www.contributors.ro/fara-categorie/ipoteza-comunista-campiile-mortii-cambodgia-1975-1979/

De asemenea:

http://www.contributors.ro/global-europa/purificare-sociopatie-%c8%99i-genocid-patru-decenii-de-la-khmerii-ro%c8%99ii-%c8%99i-doua-de-la-srebreni%c8%9ba/

 

 

 


Romantismul anti-capitalist reloaded (Interviu in “Timpolis”)

09/07/2015

Vladimir Tismaneanu bust 2„Utopia comunistă clasică şi-a pierdut nimbul de odinioară, dar proiectele colectiviste cu pretenţii escatologice nu au dispărut”, spune profesorul de ştiinţe politice Vladimir Tismăneanu. O declaraţie făcută în cadrul unui dialog la care l-am invitat, în timpul celei mai recente vizite la Timişoara, prilejuită de lansarea noului său volum, Efigii ale unui coşmar istoric. Un dialog printre ale cărui teme de discuţie au fost modul în care, după 1945, s-a construit eşafodajul Puterii, în România, posibila revigorare a comunismului, sub o formă sau alta, şi pericolele care ar putea declanşa reversibilitatea democraţiei în Europa.

„Fanatismul nu poate şi nu trebuie să fie subestimat”

Aţi lansat cu puţin timp în urmă, şi la Timişoara, Efigii ale unui coşmar istoric, o carte în care analizaţi modul în care s-a construit, după 1945, eşafodajul puterii în România. Ce a prevalat în cazul celor 27 de „efigii” asupra cărora v-aţi îndreptat atenţia: crezul orb în doctrină sau dorinţa, de nestăvilit, de parvenire?

Cele două se suprapun adeseori. Chiar şi cei ce se pretindeau idealişti au acceptat cu bucurie privilegiile nomenclaturiste. Li se părea normal să trăiască în lux, se credeau legitimaţi de Istorie. Dar fanatismul nu poate şi nu trebuie să fie subestimat. Citiţi memoriile unui Dumitru Popescu şi veţi înţelege de ce. Omul rămâne şi azi un fanatic comunist. Mai exact spus, naţional-stalinist. Fără ingredientul ideologic, cum l-a numit Soljeniţîn, comunismul n-ar fi putut să se menţină la putere atâtea decenii. De altfel, tocmai eroziunea ideologiei explică, în mare măsură, colapsul final.

Acest volum este primul dintr-o trilogie, după cum spuneţi. Cum le veţi structura pe următoarele două? Ce perioade, ce personaje politice vizaţi?

Depinde în mare măsură de cum va vedea Marius Stan, coordonatorul acestui proiect, structura celor două cărţi. În mare, al doilea volum se va ocupa de personajele de după 1990, în special de perioada pe care o numesc a pontocraţiei, originile şi dinamica acestui populism cleptocratic. Al treilea volum va include eseurile mele (unele scrise împreună cu Marius Stan) despre comunismul global, despre putinism etc.

„Proiectele colectiviste cu pretenţii escatologice nu au dispărut”

CV Vladimir Tismăneanu

Vladimir Tismăneanu locuieşte la Washington şi este profesor de ştiinţe politice la Universitatea Maryland.

Este autorul a numeroase cărţi, între care „Diavolul în istorie” (Humanitas, 2013), „Stalinism pentru eternitate” (Humanitas, 2014), „Cartea preşedinţilor” (Humanitas, 2013), „Lumea secretăa nomenclaturii” (Humanitas, 2012) şi, împreună cu Marius Stan, „Efigii ale unui coşmar istoric” (Humanitas, 2015) şi „Dosar Stalin. Genialissimul generalissim” (Curtea Veche, 2014).

A fost preşedinte şi coordonator al Comisiei prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Este Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest, din Timişoara (2002) şi al Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative (2003).

Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Horia Roman Patapievici vorbesc, într-un volum recent, despre comunism ca despre „o idee care ne suceşte minţile”. Cum percepeţi folosirea prezentului în această construcţie: reală sau puţin forţată?

Nu mi se pare câtuşi de puţin forţată această imagine. Sigur, utopia comunistă clasică şi-a pierdut nimbul de-odinioară, dar proiectele colectiviste cu pretenţii escatologice nu au dispărut. Chavismul este unul dintre acestea. Acţiunile unui Alexis Tsipras fac parte din aceeaşi tradiţie a anti-capitalismului şi anti-liberalismului. Este vorba despre romantismul anti-capitalist reloaded.

Vedeţi posibilă o revigorare a comunismului, o revenire a acestuia la starea din anii de glorie ai săi? Ce ar putea-o cauza?

Nu va fi o revenire a bolşevismului în forma sa originară, ci mai degrabă vom vedea (de fapt, vedem de-acum) coagularea unui nou val anti-liberal, autoritarist, care pune sub semnul întrebării individualismul civic, contractualismul, piaţa liberă etc.Ce nume vor purta aceste noi mitologii este greu de anticipat, dar sunt sigur că ele vor avea afinităţi cu comunismul în planul apelului la resentimente sociale.

De ce este „cool” pentru destul de mulţi tineri să fie de stânga? Şi vorbesc despre ceea ce Cristian Pătrăşconiu numea, în Noua şcoală de gândire a dreptei, „stânga de Bamboo”.

Parte este mimetism, parte ţine de ignoranţa istorică. Se citeşte tot mai puţin, istoria pare o disciplină de pe altă planetă. Stânga radicală (nu mă refer la cea de tip social-democrat) se pretinde exponenta imaginarului social, este inventivă în plan mito-poetic, propune un soi de romantism care generează entuziasme rapide, prea puţin controlate de informaţii riguros examinate.

„În vara lui 2012, în România, am avut de-a face cu un efort de de-democratizare”

Aţi avertizat, într-o conferinţă recentă, pe care aţi susţinut-o la Timişoara, că totalitarismul nu poate fi considerat definitiv defunct. Întrevedeţi vreun pericol care, la un moment dat, ar putea declanşa reversibilitatea democraţiei în Europa?

În vara lui 2012, în România, am avut de-a face cu un efort de de-democratizare. Nu cred că poate contesta cineva în chip serios acest lucru. Strategiile lui Viktor Orban, în Ungaria, vorbesc clar despre acest neo-autoritarism cu potenţial totalitar. Cât despre Putin şi putinism, acolo, potenţialul s-a cam actualizat. Ştiţi cum a reacţionat ambasadorul Federaţiei Ruse la articolul scris împreună cu Marius Stan cu titlul Ispita fascistă a tovarăşului Putin... Nu era vorba de doi autori, ci de un diagnostic care enervează enorm la Kremlin. Noi doi am fost stigmatizaţi, dar nu persoanele noastre contează, ci ideile din articol. Mă grăbesc să spun că reacţiile de solidaritate cu poziţia noastră au fost impresionante.

„Înfiinţarea unuiTribunal European care să investigheze crimele dictaturilor comuniste ţine doar de voinţă politică”

Tőkés László s-a referit, de curând, într-o dezbatere la care a participat, la Timişoara, la necesitatea înființării unui Tribunal European menit să investigheze crimele împotriva umanității, înfăptuite de dictaturile comuniste, spunând: „Europa și statele membre ale UE pot urma drumul credibil al democrației și al statului de drept dacă sunt gata să aducă în fața justiției pe cei care pot fi învinuiți de comiterea crimelor împotriva umanității”. La atâţia ani de la căderea regimurilor comuniste, mai e viabil un astfel de proiect?

Sunt de acord cu această poziţie, crimele împotriva umanităţii sunt imprescriptibile, conform legislaţiei internaţionale. Nu este niciodată prea târziu să se facă dreptate. Viabilitatea proiectului ţine de voinţă politică.

De pildă, ştiu cu precizie că Monica Macovei crede în necesitatea acţiunilor de tragere la răspundere pe cale legală a celor care au participat la acţiunile criminale ale totalitarismului comunist.

Cum vă explicaţi faptul că memoria Vestului a refuzat, în sfertul ăsta de veac trecut de la momentul 89, să preia, să spun aşa, părţi dureroase din cea a Estului?

Poate pentru marile crime comuniste au avut loc departe de Vest, în ţări abia ştiute, în locuri cu nume greu de pronunţat. Dar mai ales, e vorba despre convingerea multora din Vest că, dincolo de ororile Gulagulului, a existat un proiect iniţial altruist, care a fost apoi trădat, abandonat, desfigurat.

„Condamnarea dictaturii comuniste de către Traian Băsescu a fost un act de refondare simbolică a Statului român”

Vladimir TismaneanuSunt aproape nouă ani de la condamnarea comunismului ca regim ilegitim şi criminal, făcută în baza Raportului final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, pe care aţi coordonat-o. Ce ar fi fost firesc să urmeze după acest pas? Ce s-ar fi putut face concret?

Se predă Istoria comunismului, în şcoli, au avut loc acţiuni de reparaţie, în Justiţie, deci s-au făcut numeroase lucruri. Nu aş spune, aşadar, că totul a fost doar o acţiune simbolică. Dar, evident, s-a făcut încă prea puţin. E nevoie de acel Muzeul al Dictaturi Comuniste ca loc de memorie, inspirat, desigur, de impresionantul Memorial de la Sighet.

Vă adresasem întrebarea anterioară pentru că sunt voci, apropiate de fostul preşedinte Emil Constantinescu, care văd în condamnarea morală a comunismului ca regim nelegitim şi criminal – „decretată” de fostul preşedinte Traian Băsescu –, drept „un gest pur retoric şi discutabil”. De ce este necesară această condamnare, fie ea şi doar morală?

Emil Constantinescu este, regret să o spun, un om foarte frustrat. Nu poate admite nici azi ca el însuşi a ratat şansa condamnării oficiale, în numele Statului român, a acelui regim totalitar care a funcţionat în România vreme de peste patru decenii. Mai sunt şi alte motive, dar acesta mi se pare cel decisiv. Condamnarea dictaturii comuniste de către Traian Băsescu a fost un act de refondare simbolică a Statului român. Valoarea sa este nu doar terapeutica, ci şi profilactică.

Pentru că aminteam de preşedinţi… În Cartea preşedinţilor, faceţi trei comparaţii scurtissime: Traian Băsescu – Henric al V-lea, Emil Constantinescu – Hamlet, Ion Iliescu – Macbeth. Pe ce se bazează aceste analogii cu personaje shakespeariene?

Pe faptul că nimeni nu a surprins cu mai mare acuitate tragedia politicii decât Shakespeare. O tragedie care, în multe situaţii, se poate îngemăna cu farsa.

Citeşte şi:

Vladimir Tismăneanu a lansat, la Timişoara, „Efigii ale unui coşmar istoric”

Vladimir Tismăneanu atenţionează: „Totalitarismul nu poate fi considerat un sistem defunct”

Vladimir Tismăneanu: „România şi Polonia sunt direct vizate de ofensiva propagandistică şi politică a Rusiei lui Putin” 

Intimidări

Gabriela Adameşteanu: „Acum, când ştiu cum arată de fapt România, Punctul 8 al Proclamaţiei mi se pare un text utopic”

Tőkés László, la Timişoara: „Europa poate urma drumul credibil al democrației dacă e gata să aducă în fața justiției pe cei care pot fi învinuiți de comiterea crimelor împotriva umanității”

Interviul a fost realizat de Melania Cincea careia ii multumesc pentru excelentele intrebari.

http://timpolis.ro/vladimir-tismaneanu-romantismul-anti-capitalist-reloaded/

 


Niciodată curmatele sfâșieri interioare: Pasiunea lui Emil Cioran (1911-1995)

08/07/2015

Pentru Florica si Andrei

Au trecut două decenii de la stingerea din viață a lui Emil Cioran, acest Juif errant al filosofiei europene din veacul trecut. Întâmplarea a făcut să fiu la Paris și să apuc să trec, împreună cu Florica Jebeleanu și Marius Stan, chiar pe strada unde se găsea celebra mansardă. Marius a făcut poze, seara am cinat în zonă împreună cu pianistul și eseistul Andrei Vieru, soțul Floricăi, un intelectual de mare rafinament care l-a cunoscut bine pe Cioran. A fost, nu mă îndoiesc, cel mai central-european intelectual român (dar și francez) al veacului XX. A trăit o existență sub zodia utopiei, a dilemelor identitare și a nevrozelor politice. A fost un gânditor al adevărurilor neiertătoare, al interogațiilor ultime și al niciodată curmatelor sfâșieri interioare.

Născut la Răşinari în luna aprilie 1911, Emil Cioran a fost un intelectual pasionat, deci unul chinuit, mistuit, devorat de incertitudini. Autorul “Ispitei de a exista” a detestat orice schematism descărnat, orice formulă filosofică înghețată, s-a îndoit de toate precum și de el însuși. A trăit sub semnul disperării, al unui pariu imposibil cu un Dumnezeu ascuns, chiar absent, un demiurg capricios, gelos și adeseori irascibil, căruia s-a obstinat să-i azvârle mereu mănușa unui dispreț înfrigurat. A fost îndrăgostit de neant, se simțea bine doar în acel deşert al melancoliei cotropitoare căruia îi putem spune geniul inadaptării ori vocația de a fi mereu împotrivă și mereu dezrădăcinat, Emil cel fără-de-țară, Emil cel fără-de-casă (Heimatlosigkeit). A fost marele vagabond al unei metafizici îmbătrânite. Dintre filosofii francezi ai timpului său, l-aș asemui cu un Vladimir Jankélévitch ori cu Emmanuel Levinas. Unii l-au numit nihilist. Nu cred că putem vorbi de negarea valorilor, ci mai degrabă de o supremă, apăsătoare, terorizantă descumpănire. Lumea este strâmb alcătuită, suntem mereu dependenți de obligații decizionale care se dovedesc de atâtea ori nefericite, chiar dezastruoase.

Locuința lui Cioran era la mansarda acestei case din zona Odéon. Fotografie de Marius Stan

În tinerețe, cum o mărturisea chiar el, Cioran s-a contaminat cu virusul radicalismului utopic, fusese, spre a relua formula lui Czesław Miłosz, un “sclav al Istoriei”, un motiv suficient de puternic pentru a dezvolta ulterior un scepticism total în raport cu cântecele de sirenă ale ideologiilor de orice culoare. A fost așadar un intelectual atras, ori, mai precis spus, sedus de promisiunile oraculare ale fascismului (putea merge în les folles années trente, la fel de bine, ori de rău, spre comunism, nu degeaba îl admira pe Lenin). Mediocritatea burgheză proprie acelei low and dishonest decade (W. H. Auden), tihna unei democrații imperfecte, dar reale, îl plictisea, îl înfuria, îl scotea din minți. Voia another country, o Românie transfigurată, o Românie nefilistină, o Românie capabilă de delir, de salturi mortale, de autenticitate, de aventuri imperiale. Într-un text de o sinceritate unică, acea confesiune sfâșietoare care este “Mon Pays”, Cioran a spus mai multe lucruri dure despre orbirea sa juvenilă decât toți adversarii săi reuniți. La un ceas când România democratică avea o vitală nevoie de prieteni, nu de inamici, a ales să o deteste, lucru pe care avea să-l regrete o viață.

Avea o chemare spre existențialismul apocaliptic (înclinație observată de Gabriel Liiceanu). Paradoxal, era un revoluționar care iubea tradiția conservatoare. Făcea parte, ca și Ludwig Klages, dintre aceia care, în lupta dintre suflet și spirit, iau partea celui dintâi. Într-un text apărut în “Partisan Review” îl numeam un revoluționar mistic. Un revoluționar, cum se spune, fur ewige Dinge. Este vorba de acel sindrom pe care istoricul Jeffrey Herf l-a definit drept al modernismului reacționar. Îmi amintesc discuțiile purtate cu Matei Călinescu despre generația lui Cioran ca parte a unui fenomen european de respingere exasperată, dar și de asumare temerară a modernității. În eseul său clasic despre “Joseph de Maistre și originile fascismului”, marele gânditor liberal care a fost Isaiah Berlin îl citează elogios pe Cioran.

Tot astfel, după ce în tinerețe scrisese “Schimbarea la față a României”, o carte-manifest, o carte-dinamită, revelatoare pentru febra ideologică de atâtea ori distructivă a acelor timpuri, maturul Cioran a protestat împotriva oricărei forme de xenofobie. Paginile despre evrei din “La tentation d’exister” rămân un omagiu de o imensă căldură, aș spune dragoste, adus unui popor de solitari și martiri. La fel, ceea ce a scris despre maghiari, ceea ce a spus în convorbirile cu prietenii săi, între care istoricul François Fejto, ar trebui predat în școlile din România pentru a depăși viziunile primitive care încă ipotechează și împiedică analizele sincere și oneste. Cum a putut acest om de o inteligență nepereche, îndrăgostitul de Schopenhauer, Nietzsche, Simmel, Scheler și Bergson, să îmbrățișeze tezele extremiste? Ce demon îl va fi înrobit? Nu vom înțelege niciodată această opțiune intelectuală din timpurile acelea sumbre, când, cum spunea François Furet, ambele radicalisme, comunismul și fascismul, aveau un viitor tocmai pentru că democrația părea definitiv condamnată, dacă vom proceda reducționist, operând cu verdicte apriorice și apodictice.

Cred că o cheie pentru înțelegerea acestei pasiuni o oferă un text scris de Paul Nizan în 1934, care îi compara pe André Malraux și Martin Heidegger. Să nu uităm, la acea dată, Malraux era o vedetă a stângii antifasciste și pro-sovietice, iar Heidegger acceptase să devină rectorul Universității din Freiburg, numit de regimul nazist. Discursurile revoluționare ale lui Malraux sunau tulburător de asemănător cu faimosul discurs rectoral al lui Heidegger. Heidegger exalta “grandoarea istorică a nazismului”, Malraux pe aceea a bolșevismului. Observa Nizan că în opera lui Malraux, ca și în aceea a lui Heidegger, și aș spune și în gândirea lui Cioran, era vorba de angoasă, de disperare, de refuzul masificării, de “iremediabila solitudine ce caracterizează condiția umană”. Iată cuvintele criticului pe atunci comunist, intelectualul admirat de foștii săi colegi de la Ecole Normale Supérieure, Jean-Paul Sartre și Raymond Aron, omul care avea să rupă cu stânga stalinistă după Pactul Molotov-Ribbentrop și care murea pe front în 1940, la doar 35 de ani, îngrețoșat de atâtea infamii, abdicări și trădări.

Lui Nizan, așadar, Malraux îi amintea de “acel mare gânditor și filosof contemporan, Martin Heidegger, pentru care, ca și pentru Malraux, esența vieții umane se afllă în angoasă și disperare. Această apropiere este extrem de simptomatică pentru perioada istorică actuală. La acest ceas de declin al civilizației burgheze, unii mari gânditori au descoperit subit că, în confruntarea cu neantul, angoasa și disperarea reprezintă o realitate pentru om… La întrebarea fundamentală ‘Cum te poți sustrage angoasei și morții?’, cei doi oferă răspunsuri diferite. Heidegger a găsit un răspuns în acceptarea totală și necondiționată a național-socialismului. Malraux, la rândul său, a încercat să învingă această angoasă. El a aflat în acțiune, în orice fel de acțiune, forța pentru a o depăși ori măcar pentru a o putea ignora. Acțiunea îl poate proteja pe individ împotriva disperării și angoasei… ea este suprema formă de eroism revoluționar”. (Textul lui Nizan a apărut în “Literaturnaia Gazeta” înaintea sosirii lui Malraux în URSS pentru a participa la primul congres al scriitorilor sovietici, v. Curtis Cate, “André Malraux: A Biography”, New York: Fromm International Publishing Corporation, 1995, p. 202). Poate că ar merita ca unii dintre cei care scriu în grabă despre aceste destine intelectuale, cu porniri inflamat-justițiare, să mediteze la cuvintele lui Nizan.
Poate că ar merita ca unii dintre cei care scriu în grabă despre aceste destine intelectuale, cu porniri inflamat-justițiare, să mediteze la cuvintele lui Nizan. M-am ocupat de relația lui Heidegger cu nazismul într-un text apărut pe blogul meu.

https://tismaneanu.wordpress.com/?s=metapolitica

Spre deosebire de un Georg Lukács, marxistul gnostic care a rămas până în ultima clipă fidel pariului său bolșevic (“Cel mai rău socialism este superior celui mai bun capitalism”, interviu cu Franco Ferraroti, 1970), Cioran a înțeles că a greșit. Și-a asumat ceea ce Marta Petreu numește “trecutul deocheat”. A făcut pace cu valorile liberalismului democratic (din nou, opusul unui Lukács ori Carl Schmitt). Și-a purtat crucea cu demnitate, a expiat, a agonizat, a pătimit, a sublimat supliciul în acele “silogisme ale amărăciunii” în absența cărora lumea noastră ar fi mult mai absurdă și mai mohorâtă. Pentru că din deznădejdea lui Cioran se nasc zorii unei posibile redempțiuni. Nu este disperarea sterilității, ci acel fior ce nu poate fi domolit al unei eterne neputințe, dar și al unei veșnice obligații de a găsi sens acestei lumi. Dintre cărțile lui Cioran, favorita mea rămâne “Histoire et utopie”. Acolo am aflat secretul dictaturilor totalitare dintr-un veac dominat de năluciri ideologice: “O lume fără tirani ar fi ca o grădină zoologică fără hiene”. Această carte a lui Cioran ar fi una dintre acelea pe care le-aș lua cu mine dacă ar fi să-mi petrec restul zilelor pe o insulă pustie.

Textul de mai sus a apărut intr-o primă formă pe “Contributors” în aprilie 2011. Îl reiau intr-o versiune actualizată, la două decenii de la plecarea filosofului in lumea drepților.

Articol transmis la Radio Europa Libera si publicat aici:

http://www.europalibera.org/content/blog/27117062.html

Textul poate fi ascultat aici:

http://www.europalibera.org/audio/27117058.html

Petru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/niciodata-curmatele-sfa%c8%99ieri-interioare-pasiunea-lui-emil-cioran-1911-1995/


Romantismul populist ca mit politic: Ipoteze despre criza elena (si europeana)

07/07/2015

Populismul etnocentric, o viziune care unifica obsesii ale extremei drepte si ale extremi stangi, a revenit cu maxima vigoare pe scena politica europeana. Odata cu el, si mitul politic ca naratiune identitara, menita sa ofere explicatii definitive si monocauzale unor fenomene extrem de diverse. Nu adevarul este substanta mitului politic, ci credibilitatea. Alexis Tsipras nu este singur in aceasta noua explozie a emotiilor, sentimentelor acute si resentimentelor apasate. Iata ca Pablo Iglesias de la “Podemos” si Marine LePen, de la Frontul National ajung sa proclame lucruri similare sub semnul unei deloc camufllate euforii anti-UE. Cum scria candva Albert Hirschman, un mare ganditor social, “Shared hatreds make for strange bedfellowships”. Urile comune duc la aliante straniii.

Mitul politic nu este o ideologie, lucru pe care l-am accentuat intr-o carte aparuta in 1998 (“Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism, and Myth in Post-Communist Europe”, Princeton UP, 1998, trad. rom. de Magda Teodorescu, Polirom, 1999). In inima ideologiilor pot pulsa miturile politice, dar ele au un grad sporit de coerenta si, se poate spune, de “rationalitate”. Un capitol era intitulat “Ruinele leniniste sau asteptandu-l pe Peron”. Iata-l ca a sosit.

Mitul politic apeleaza la stratul infra-rational al actiunii sociale, are capacitati galvanizante pe care ideologiile cel mai adesea nu le poaseda. Gratie miturilor politice gen “lupta claselor” ori “lupta raselor”, ideologiile tari ale secolului XX au putut sa se transforme in religii politice. Spre a relua titlul unei celebre carti a lui Raymond Aron, este vorba aici de opium spiritual. Primul ganditor major care s-a ocupat de chestiunea mitului politic modern a fost sindicalistul revolutionar Georges Sorel. De la Sorel a invatat Benito Mussolini cum un set de pasiuni politice poate sa fie transformat in ingredient al unei miscari revolutionare care pretinde regenerarea umanitatii (in acest caz, fascismul). Lenin l-a pretuit pe Sorel, Acesta din urma l-a admirat pe Lenin.

Tsipras s a crescut intr-o cultura politica a unei stangi impenitente, a absorbit miturile auto-glorificatoare (si simultan auto-victimizante) care prezinta rezistenta elena drept un sir continuu de eforturi supra-omenesti de a tine piept agresiunilor externe si infamiilor interne. Vreau sa fiu bine-inteles: nu consider mitul politic o minciuna, ci doar o naratiune cu valente metaforice mai degraba decat analitice. Ideologiile legitimeaza, miturile politice angajeaza. Evident ca a existat rezistenta antifascista in Grecia, ca au fost nu putine momente de eroism veritabil. Dar ne aflam in 2015, nu in 1941, Germania de azi nu este Germania lui Hitler. Cand unii spun ca Grecia lupta sa se elibereze de “colonialismul UE”, ei comit o eroare: Grecia nu este ocupata de UE, ci face parte, in chip voluntar, din aceasta constructie.

Mitul politic apeleaza la afecte, pulsiuni, sentimente si, mai ales, resentimente. Nu negam ca austeritatea a fost adeseori asociata cu masuri extrem de dure. Dar nu despre austeritate este vorba in mitologiile populiste, ci de respingerea unui intreg proiect al modernitatii liberale, care include elemente insitutionale, ideologice, de proceduri impersonale.Este vorba de o repudiere a contractualismului in numele colectivismului.

Alexis Tsipras nu este Aris Velouchiotis, liderul miscarii de rezistenta din anii celui de-al II-lea Razboi Mondia, nici generalul Markos Vafiadis, comandantul asa-zisei “Armate de Eliberare Greaca” din perioada Razboiului Civil (1946-1949). Ceea ce nu inseamna ca, imbatandu-se cu elixirul mitologic, el nu se concepe, asemeni unui Slobodan Milosevici, drept ultimul garant al unei libertati primejduite, incarnare profetica a unei misiuni de o urgenta extrema, de care depinde supravietuirea insasi a demnitatii pe pamantul Eladei (si chiar al Europei). In centrul viziunii sale mesianice se afla mitul poporului, al comunitatii de destin, un maximalism romantic ale carui consecinte se vad cat se poate de limpede la acest ceas de descumpanire europeana.

Sugestii:

http://www.nytimes.com/2015/07/07/world/europe/greek-no-vote-may-have-its-roots-in-heroic-myths-and-real-resistance.html?_r=1

http://www.contributors.ro/global-europa/barocul-comunisto-fascist-syriza-putin-dughin-si-adevaratele-probleme-ale-europei/

http://www.contributors.ro/global-europa/la-ordinea-zilei-destinul-radicalismului-de-stanga-din-grecia-%c8%99i-nu-numai-de-acolo/

http://www.contributors.ro/economie/chavism-a-la-grec/

http://www.contributors.ro/global-europa/apres-nous-le-deluge-triumful-cinismului-ludic-in-grecia/

http://www.lapunkt.ro/2015/04/15/venele-deschise-si-bunul-salbatic-eduardo-galeano-versus-carlos-rangel-un-eseu-de-marius-stan-si-vladimir-tismaneanu/


Après nous, le déluge! Triumful cinismului ludic in Grecia

05/07/2015

O fiesta de tip chavist se deruleaza in aceste momente in Grecia. Cum scria cineva, este o suprema ironie istorica a vedea cum tara care i-a dat pe Socrate si pe Sofocle traieste azi transa tiersmondista. Este o reintoarcere a lui Andreas Papandreou cu a sa demagogie anti-occidentala, insa una cu mult mai intensa decat ceea ce-a experimentat liderul PASOK. Grecia a ales intre Uniunea European si Lumea a Treia. S-a aruncat in prapastia celui mai nefast populism. In Europa de azi, Tsipras este noul Juan Domingo Peron.

Iresponsabiltatea pare sa dea masura comportamentului celor care, in Grecia, sustin pozitia lui Alexis Tsipras si a Syrizei. Altfel spus, après nous, le déluge! Instinctul mortii exista atat in plan individual, cit si in acela colectiv. Intregi comunitati se pot dedica in chip maniacal auto-distrugerii. Sigur, avem de-a face cu parodia autenticului instinct thanatic. Nu e vorba aici de scheme doctrinare abstracte, de viziuni teoretice sofisticate, de programe coerente de salvare a ceea ce poate fi salvat in economia Greciei, ci de o desfatare narcisista fara margini, o orgie a pseudo-demnitatii patriotarde, prin ignorarea adevaratelor provocari si a inevitabilelor constrangeri. Nu e aici (doar) anarhie, ci de-a dreptul anomie. Tsipras, Varoufakis si ceilalti corifei neo-stangisti de la Atena s-au jucat cu focul. O fac in continuare, se viseaza detasamentul de soc al noului “front anti-imperialist”.

Triumful plebiscitar al lui Tsipras, un politician care intruchipeaza ceea ce numesc cinismul ludic, este unul la antipodul tuturor valorilor care stau la baza Europei unite. Grecia a intrat voluntar, voios, exuberant si nesilita de nimeni, in sfera de influenta putinista.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/apres-nous-le-deluge-triumful-cinismului-ludic-in-grecia/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 202 other followers