Cum putem lupta cu prostia?

06/03/2015

De milenii, omenirea se confruntă cu nețărmuritul tupeu al prostiei. Ne intalnim cu ea in varii situații, inclusiv in ceea ce bănuim a fi lumea spiritului. Prostia se maschează in spirit justițiar, se auto-motivează in torente  de vorbe fără noimă, dar menite să-l faca pe autor să se simtă pe o inaltă platformă morală. Prostia este impenetrabilă, inexorabilă, fulminantă, sigură de ea, convinsă că stă de vorbă cu adevărul absolut.

Prostia așteaptă aprobari in serie de genul: “Chapeau!” si “Mă inchin, maestre!” Prostia e monomană, ipocrită și bigotă, plina de complexe, infeudată unor prejudecăți inavuabile și unor amintiri de care ii este chiar ei rușine. De fapt, greșesc, prostia nu cunoaște sentimentul jenei, e mereu sigură de ea, se proțăpește in piața publică pentru a observa, adica a admonesta, “cultural”.

Prostia e incultura care se ocupă de Popper, de Rawls, de Arendt, si Oakeshott, crezand ca sunt Constanța Crăciun, Pavel Tugui, Ofelia Manole și Mihai Dulea. Prostia definește licheaua care crede că poate submina, printr-o parodie de doi bani, semnificația unui apel autentic catre lichele. Prostia este mandria țoapei care se crede Rahel Varnhagen, cea despre care a scris atat de frumos Hannah Arendt. Prostia este ranchiunoasă, incruntată, mediocră și filistină. Prostia este incurabilă, dar face gropi teribile si primejdioase in jurul ei. Mai ales cand are bani, influență și o vanitate exacerbată. Deci, cum putem ține piept prostiei? Numind-o, fără reticențe si fără temeri, drept ceea ce este: neghiobie, nerozie, stupiditate. Intelectuală și morală.


Marxism, bolșevism și hybrisul iacobin al lui Slavoj Žižek

04/03/2015

La această oră, filosoful sloven Slavoj Žižek este cel mai activ auto-proclamat leninist în mediile intelectuale, la Nord și Sud, Est și Vest. Visul său nu este doar acela de a-l “reconstitui pe Lenin”, ci și de a recrea situația marxistă a anilor 1930, acei ani pe care Arthur Koestler i-a denumit “deceniul roz”. Pentru a obține această renaștere neo-escatologică, Žižek a compus o întreagă artilerie metafizică, plină de referințe sofisticate și deliberat provocatoare la Robespierre, Hegel, Schelling, Fichte, Marx, Nietzsche, Freud, Lenin, Lukács, Buharin, Lacan, Althusser, Balibar și mulți alții. Ceea ce surprinde este atenta evitare de către Žižek a literaturii marxologice și sovietologice. Ca și cum Raymond Aron, Robert Conquest, Richard Pipes, Boris Souvarine, Robert C. Tucker, Adam Ulam, spre a numi doar câteva din figurile de vârf, n-au existat vreodată. Este, de asemenea, tulburător faptul că Žižek, care se arată gata să lupte “pentru apărarea cauzelor pierdute”, uită în mod cu totul convenabil că timp de decenii întregi bolșevismul nu a fost o cauză pierdută, ci tocmai opusul (Slavoj Žižek, In Defense of Lost Causes, London: Verso, 2008).

Marxismul a fost, așa cum a punctat odată Leszek Kołakowski, cea mai mare fantasmă filosofică a timpurilor moderne (Žižek și-a exprimat respectul pentru Kołakowski în Gazeta Wyborcza, atunci când filosoful polonez a decedat în 2009; în acel număr omagial am contribuit eu însumi). În pofida hybrisului său radical, marxismul ar fi rămas o simplă doctrină sociologică dacă Lenin nu l-ar fi transformat în cea mai potentă armă politică. Acesta este sensul comparației lui Antonio Gramsci dintre Lenin și Sfântul Pavel — Lenin a transformat viziunea (Weltanschauung) salvaționistă marxistă într-o practică politică globală. Revoluției bolșevice i-a fost aplicată dialectica escatologică, iar A Treia Internațională (Cominternul) a reprezentat universalizarea noii matrice revoluționare. Invenția instituțională crucială a lui Lenin (Partidul bolșevic) și intervenția sa temerară asupra practicii mișcării socialiste mondiale l-au entuziasmat pe Georg Lukács, care nu a mai abandonat vreodată profunda sa admirație pentru fondatorul bolșevismului. Referindu-se la atașamentul lui Lukács față de viziunea politică a lui Lenin, Žižek scrie: “…Lenin-ul său a fost cel care, referitor la scindarea social-democrației rusești în bolșevici și menșevici, când cele două fracțiuni se luptau asupra unei formule exacte care să definească cine poate fi membru de partid conform programului, a scris: ‘Uneori, soarta întregii mișcări proletare pe mulți ani de acum înainte poate fi decisă de un cuvânt sau două din programul partidului’”. (Slavoj Žižek, Did Somebody Say Totalitarianism?, London: Verso, 2001, p. 116)

Trebuie să ne reamintim că leninismul, în calitatea lui de construct ideologic pretins coerent, omogen, auto-suficient, a fost o creație post-1924: a fost în fapt rezultatul eforturilor lui Zinoviev și Stalin de a-l delegitimiza pe Troțki prin născocirea a ceva numit “leninism” ca opus ereziei denumită “troțkism”. În același timp, bolșevismul era o realitate intelectuală și politică, o direcție filosofică, etică și practico-politică totală și totalizatoare în sânul mișcării revoluționare globale (vezi în acest sens Bertram Wolfe, “Leninism”, în Milorad M. Drachkovitch, Marxism in the Modern World, Stanford: Stanford University Press, 1965, pp. 47-89).

A fost grație lui Lenin că un nou tip de politică a apărut în secolul XX, una bazată pe elitism, fanatism, devotament statornic față de cauza sacră și o substituire completă a rațiunii critice cu credința într-o auto-proclamată “avangardă” de zeloți iluminați (revoluționarii de profesie). Leninismul, inițial un fenomen politic, cultural și istoric rus, apoi unul global, a fost de fapt piatra de temelie a sistemului care s-a năruit prin revoluțiile din 1989-1991. Indiferent de ce crede cineva despre lupta anti-birocratică a lui Lenin în timpul ultimilor săi ani, sau despre inițierea de către el a Noii Politici Economice (NEP), impulsul acțiunii sale a fost esențialmente opus pluralismului politic.

Natura “democrației intra-partinice” bolșevice a fost în mod fundamental potrivnică dezbaterii libere și competiției între viziunile și platformele politice rivale (așa cum Lenin însuși a insistat, Partidul nu era un “club de discuții”). Rezoluția din martie 1921 de “interzicere a fracțiunilor”, direct legată de zdorbirea insurecției din Kronstadt, a arătat propensiunea persistent dictatorială a bolșevismului. Persecutarea socialist-revoluționarilor (eserii) și a menșevicilor, pentru a nu vorbi și de alți adversari, confirmă faptul că pentru Lenin și asociații săi, “dictatura proletariatului” a însemnat consolidarea permanentă a controlului lor asupra corpului politic. Toleranța față de diversitatea culturală și acceptarea temporară a relațiilor de piață (economică) nu erau menite să pună sub semnul îndoielii relația fundamentală de putere: dominația monopolistă a partidului și înăbușirea oricărei alternative ideologice la bolșevism (Andrzej Walicki, Marxism and the Leap into the Kingdom of Freedom, Stanford: Stanford University Press, 1995, pp. 269-397). În acest sens, nu au existat diferențe serioase între membrii Politburo-ului lui Lenin, Troțki, Zinoviev, Kamenev, Stalin și chiar “moderatul” Buharin. Să o spunem concis, fără leninism, n-ar fi existat totalitarism, cel puțin nu în versiunea sa stalinistă. Secolul XX a fost în fapt secolul lui Lenin…

Articol transmis la postul de radio Europa Libera:

http://www.europalibera.org/content/blog/26882386.html

Recomandări:

http://www.contributors.ro/global-europa/marxism-apocaliptic-lukacs-gramsci-%C8%99i-soteriologia-bol%C8%99evica/

http://www.contributors.ro/cultura/un-lenin-al-vestului-bolsevismul-gnostic-al-lui-antonio-gramsci/

http://www.curteaveche.ro/ati-spus-cumva-totalitarism.html

http://www.contributors.ro/global-europa/ideile-au-consecin%C8%9Be-despre-marxism-marxologie-%C8%99i-gulag-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

http://www.newrepublic.com/article/books/the-deadly-jester

http://www.contributors.ro/cultura/bufonul-dialectic-zizek-lenin-si-fratii-marx/

http://www.frontpagemag.com/2013/vladimir-tismaneanu/why-kolakowski-matters/

http://www.contributors.ro/cultura/marxism-leninism-stalinism-rebelul-leszek-kolakowski/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/marxism-bol%c8%99evism-%c8%99i-hybrisul-iacobin-al-lui-slavoj-zizek/


Conflict de viziuni: Despre comunismul interbelic ca sectarism mesianic

01/03/2015

Rămâne o problemă spinoasă, se pare, modul în care ne raportăm la comunismul interbelic. Etnicizarea narațiunilor despre pariul comunist în Polonia, Ungaria sau România duce la pierderea din vedere a dimensiunii globale a fascinației exercitate de Revoluția din Octombrie și proiectul leninist. În consens cu istoriografia internațională, de la Robert C. Tucker, Franz Borkenau, Leonard Schapiro și Adam Ulam, la Annie Kriegel, Marc Lazar, Robert Service, Archie Brown, David Priestland și Silvio Pons, privesc istoria comunismului în faza leninist-stalinistă drept una a sectarismului mesianic, a pasiunilor revoluționar-utopice ajunse la paroxism. Comuniștii trăiau într-un “ghettou” politic, dar nu era câtuși de puțin unul etnic. Aveau propriul univers de fantasme, citeau aceleași cărți, scandau aceleași lozinci, cântau aceleași cântece, de la Barcelona la Beijing. “Internaționala” era imnul lor comun. În cartea sa dialoguri cu Daniel Cristea-Enache, profesorul Paul Cornea explorează exemplar acest subiect. Mai ales că, spre deosebire de alti foști comuniști, nu se dedă unui exercițiu auto-justificativ, nu recurge la subterfugii “dialectice”, ci privește cu lucidă amărăciune propriile iluzii, ca și pe acelea ale generației precedente.

Devotamentul pentru steagul cel roșu (“The Red Flag” e titlul cărții lui Priestland pe subiect) era contagios și cuprindea varii categorii sociale și grupuri etnice. Spre a-l cita pe Czesław Miłosz, nu a fost vorba de niciun mister rasial în acel angajament. Lucrul este valabil în Spania, China, Italia, Argentina, Chile, Franța, Germania, Grecia, Iugoslavia, Bulgaria sau România. Mă refer la nucleul mișcării, nu la iradierile în mase. În termenii lui George Orwell din romanul “1984”, partidul intern și cel extern. Sau, în cei ai lui Borkenau, comunitatea ezoterică, a “inițiaților” (un Lukacs, un Gramsci, de pildă, ideologi proeminenți și membri ai elitei ezoterice), și cea externă, exoterică. Comisarii făceau parte din prima, carnea de tun din a doua. Unii întocmeau dosare și scriau programe strategice, alții mureau, ca Olga Bancic, decapitată, sau își lăsau brațul drept, la 24 de ani, precum tatăl meu, în cea mei feroce bătălie a Războiului Civil din Spania, pe râul Ebro. A nu vedea diferența dintre cele două categorii înseamnă să nu fi înțeles nimic din istoria comunismului. Într-un articol publicat în “22” cu câțiva ani înainte de a se stinge din viață, Pavel Câmpeanu mărturisea că excluderea din PMR a tatălui meu (nu fuseseră niciodată prieteni), a fost pentru el un moment al trezirii. Tatăl meu a fost un comunist convins, niciodată un poltron, un oportunist ori un arivist.

Ni se servesc, în versiuni vulgarizate, crochiuri ce se vor explicative pentru internaționalismul mistic al comuniștilor interbelici. Se construiesc retroactiv false ierarhii spre a servi unor răfuieli politice contemporane. Cazul propriului meu părinte care a ajuns să facă o spectaculoasă carieră postumă pentru a demonstra că fiul său provine din familia “călăului poporului român”, omul cu funcții relativ mici (nu a făcut parte niciodată din Comitetul Central, de pildă), dar capabil de “decizii maligne”, “șeful agenturii sovietice din România” cum l-a numit cândva Ion Stănescu, el însuși șef al Securității sub Ceaușescu, este paradigmatic pentru această vicioasă distorsionare a tot ceea ce înseamnă acuratețe istorică și onoare științifică. Cum se face că numele tatălui meu nu apare in lucrările esențiale ale profesorului Dennis Deletant despre teroarea comunistă din România?

Am lânga mine, scriind acest articol, volumul “Voluntari români in Spania”, apărut la Editura politică, sub egida Institutului de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă CC al PCR. Director al editurii, la acel ceas istoric, era Valter Roman. Intre autori: Petre Borilă (comisar politic, ulterior unul din șefii emigrației române din URSS, membru al Biroului Politic si unul din cei mai apropiati colaboratori ai lui Gheorghiu-Dej), Stan Minea (interbrigadist, ajuns in URSS, revenit in țară, sef al Contrainformațiilor Armatei, pensionat medical din motive de boală psihică), Mihai Burcă (interbrigadist, membru de seamă al emigratiei de la Moscova, general politic după revenirea in tară, ministru adjunct la MAI si la MFA, membru al CC al PCR), Mihail Florescu (interbrigadist, membru al CC si ministru vreme de decenii, până la prabușirea regimului in decembrie 1989), Valter Roman (maior de artilerie in Spania, emigrat la Moscova, șef al radioului Cominternului pentru România, general politic in anii 50, ministru, director al Editurii politice, membru al CC până la moarte), Pavel Cristescu (interbrigadist, ajuns in Franța, combatant in maquis, general MAI, șeful Miliției pe țară in anii 50), Gheorghe Stoica (instructor al Cominternului, absolvent al Scolii Leniniste, ca și Borilă, revenit in tară cu Divizia “Tudor Vladimirescu”, șef al organizației de partid a Capitalei, membru al CC vreme de decenii, membru al Comitetului Executiv si al Consiliului de Stat), Coloman Ambruș (interbrigadist, sef de regiune de Securitate in anii 50, asemeni altui interbrigadist, Mihai Patriciu, fostul sef al regiunii de Securitate Cluj, care semneaza un text intitulat”Asaltul culmilor din Sierra Pandols si Caballs”). Medalionul despre Constantin Burcă, mort in Spania, este semnat de Gheorghe Adorian (interbrigadist, luptator in maquis, colonel de securitate și șeful Direcției Educative din MAI in anii 50, ginerele cunoscutului militant comunist din Ardeal, Hillel Kohn, pomenit de Imre Tóth in recenta carte aparuta la Humanitas). Medalionul despre Nicolae Cristea, si el căzut in Spania, este semnat de Andrei Roman, interbrigadist, cumnatul lui Petre Borilă, revenit cu divizia “Tudor Vladimirescu”, fost colonel politic și membru in conducerea Ministerului Fortelor Armate. Numele tatălui meu este menționat de două ori, cred, in volum: o dată in legătura cu bătălia de pe Ebro, ca luptător, si a doua oară, de doctorul David Iancu, ca mare mutilat. Iată-l acum, pe Leonte Tismăneanu, alaturi de Petre Borilă, Gheorghe Stoica si Mihai Burcă drept unul din cei “patru apostoli ai lui Stalin” care, după ce au fost eroi in Spania, au devenit politruci și au sovietizat România. Iar aceasta legendă care il plasează pe tatăl meu intre marii vinovați pentru criminalitatea regimului se vrea o lecție de istorie!

Cei care girează astfel de întreprinderi mistificatoare și care nu se delimitează tranșant de ele nu pot fi numiți istorici în sensul contemporan, adică autentic, al cuvântului. A-l pune pe o listă de doar patru nume, alături de sinistrul Petre Borilă (membru al Biroului Politic, unul din cele nouă veșnice portrete sub Dej), de Gheorghe Stoica și de Mihai Burcă, este o enormitate care frizează absurdul. Și asta într-un ziar de mare circulație, sub semnătura a doi tineri jurnaliști, într-un serial creditat, pe post de consultant știintific, până acum două săptămâni, de un istoric pe care l-am citat, nu o singură dată, cu respect.

Se reia de fapt perspectiva etnocentrică de tip Gh. Buzatu–Ioan Scurtu–Ioan Talpeș–Ilie Ceaușescu, cu puternice accente xenofobe, o viziune cu ecouri și în referințele despre “toți cominterniștii” ca agenți NKVD etc, ale lui Larry Watts. Agenta NKVD Margarete Buber-Neumann? Adică un fel de Ghizela Vass, de Zina Brâncu, de Tatiana Bulan, de Clara Cușnir-Mihailovici, sau de Vanda Nicolschi? Comuniștii interbelici ar fi fost șnapani, escroci, arghirofili (“portofelul” lui Moscu Cohn, rublele tatălui meu, “cel mai bine plătit dintre toti agenții”), cu toții spioni, în chip “obiectiv”, uneori și “subiectiv”, ai Moscovei. Se promovează explicit și insistent stereotipurile conspiraționiste și antisemite (mitul politic atât de nociv al “Zydokomunei”, al “iudeo-bolșevismului”). Demonizarea programatică se îngemănează cu persiflarea pamfletară. Un simplism dezolant și pustiitor, nici urmă de comprehensiune istorică.

Scriu aceste lucruri cu conștiința că despărțirea de acest gen de poncife este condiția sine qua non a intrării și integrării istoriografiei românești legată de comunism în circuitul epistemic global. O spun ca unul care a recenzat cartea lui Adrian Cioroianu despre cultul lui Ceaușescu în “Times Literary Supplement”. Merita să fie semnalată și discutată, era într-adevar o contribuție originală, echilibrată și competentă la studiul unui fenomen extrem de interesant. Nu am motive să mă tem ori să fiu timid când afirm aceste lucruri. Ele țin de un elementar simț al valorilor și de respect pentru ceea ce înseamnă expertiză, nu goana după publicitate cu orice preț. Cartea mea “Stalinism pentru eternitate” este respingerea explicită a acestui provincialism patriotard și conspiraționist, a insolenței lăutăriste. Există lucrări ce merită prețuirea noastră, între care cele semnate și coordonate de Lucian Boia și Adrian Cioroianu.

Pentru a pricepe orbirea morală a comuniștilor interbelici și a urmașilor lor este necesar să învingem propriile noastre prejudecăți, să încercăm să ieșim din senzaționalism ieftin și să intrăm în perimetrul științei, să explorăm așadar cultura politică a unei secte mesianice în care idealismul (așteptarea chiliasmului revoluționar) s-a întrepătruns în chip letal cu fanatismul și cu auto-emascularea spiritului critic. Altfel spus, în experiența comunistă a veacului XX, spiritul revoluționar a triumfat asupra spiritului critic, l-a anihilat.

Istoria comunismului este și o istorie a ideilor, mentalităților și pasiunilor comuniste. Este istoria unei credințe, a unei religii politice. Spre a relua titlul atât de necesarei recente cărți de Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și H.-R. Patapievici, ideea comunistă nu a sucit mințile în chip banal și rudimentar, ci într-unul pervers, abuzând de sentimente nobile, mascând resentimentul în compasiune și îmbrăcând noul sclavagism în veștmintele unui egalitarism specios. Este vorba, așadar, de dedublare, de fuga de libertate (spre a relua conceptul lui Erich Fromm), de milenarism salvaționist și de abuz mental. Așa se explică pasiunile comuniste, nu prin prea-umane micimi individuale, prin stupiditate, rapacitate și cupiditate. Cine a citit “Condiția umană” de André Malraux ori “Secolul meu” de Aleksander Wat știe despre ce vorbesc. La fel, cei care au citit, citesc sau vor citi esențiala carte de dialoguri cu Imre Tóth despre “lucrurile care nu se fac, și care totuși se fac…”

Referințe:

http://www.contributors.ro/cultura/corabia-amagirilor-brigazile-internationale-din-spania/

http://www.contributors.ro/global-europa/labirintul-spaniol-pasiunile-razboiului-civil-ieri-si-azi/

http://www.contributors.ro/global-europa/cine-a-fost-petre-borila-intre-famiglia-comintern-si-familia-ceausescu/

http://www.lapunkt.ro/2014/01/09/anatomia-unei-mistificari-stelian-tanase-si-istoria-comunismului-din-romania/

http://www.contributors.ro/cultura/superba-franchete-amintirile-profesorului-paul-cornea/

http://adevarul.ro/cultura/istorie/apostolii-stalin-eroi-spania-activisti-urss-politruci-romania-biografiile-petre-borila-gheorghe-stoica-mihai-burca-leonte-tismaneanu-1_54f07aba448e03c0fd0b2b52/index.html

https://tismaneanu.wordpress.com/2010/07/27/hohotele-de-ras-ale-domnului-rogozanu-sau-cum-se-desfigureaza-istoria-secolului-xx/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/tortionarul-istrate-lista-iiccmer-si-cazul-gheorghe-ursu/

http://www.revista22.ro/istoria-nu-a-fost-facuta-de-anonimi-29888.html

http://www.humanitas.ro/humanitas/stalinism-pentru-eternitate

http://www.romanialibera.ro/aldine/history/bizantinism-si-revolutie–44510


Tiempo nublado: Anti-totalitarismul ca obligație morală

25/02/2015

In memoria Monicăi Lovinescu, a lui Virgil Ierunca și a luptei lor impotriva totalitarismului

Imaginea lui Orwell despre totalitarism surprinde impecabil care este natura sistemului, aparenta sa ineluctabilitate: “Inchipuiți-vă un om peste a cărui gură se află un bocanc. Pentru totdeauna”. Acest “pentru totdeauna” este lucrul cel mai terifiant în tragedia pe care a impus-o totalitarismul. Încă din anii 50, Hannah Arendt a spus, și avea dreptate, că lagărul de concentrare este spațiul totalitar desăvârșit. Tot ea numea universul concentraționar drept infernul devenit lume. Nu era o metaforă, cum nu a fost o metaforă la Aleksander Wat și la Leszek Kołakowski desemnarea diavolului ca prezență palpabilă în istoria veacului trecut. Totalitarismul nu este pur și simplu o negare a moralității. El falsifică, vorba lui Vladimir Soloviov, noțiunea binelui. Alain Besançon si Robert Conquest au scris luminos despre acest subiect. La fel, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca.

http://www.contributors.ro/cultura/conditia-antigonica-monica-hannah-nadejda/

Autoritarismul este un regim politic tradițional în sensul că nu-și propune scopuri de transformare radicală a societății și condiției umane. Nu propune o mutație seismică în condiția umană. Nu este, spre a relua termenul lui Roger Griffin, palingenetic. Teroarea polițienească este instrumentată pentru intimidarea și prigonirea opoziției reale, nu a celei imaginare. Totalitarismul ii prigonește și pe cei care spun “da”, cum observa Hannah Arendt. Este ceva nou în istoria ideilor și instituțiilor politice: își intinde tentaculele dominatoare asupra a tot ce definește umanul, de la corpul politic și social la cel biologic. Este ceea ce-au examinat în scrierile lor gânditori precum Cornelius Castoriadis, Claude Lefort, Ágnes Heller și Ferenc Fehér. Este concluzia lui Leszek Kołakowski din finalul marii sale trilogii despre aventura intelectuală a marxismului.

Regimul încheiat în decembrie 1989 (mă rog, aș putea glosa puțin asupra moștenirilor acestui regim cu care continuăm a ne confrunta) a fost unul mnemofobic, axiofobic și intelofobic. Memoria, valorile și spiritul însuși s-au aflat sub atac. Cât privește putinismul, cred că Vestul este pe cale de trezire. Este o nouă încarnare a ceea ce Umberto Eco a numit fascismul primordial: militarism, machism, salvaționism, expansionism, cultul forței și al disciplinei, al comunității organice, al rădăcinilor pure și al pământului ancestral. Este o temă reluată de eseistul olandez Rob Riemen în cartea sa despre eterna reîntoarcere a fascismului. Pe scurt, Blut und Boden redux. Din nou eliminarea Celuilalt acuzat de lipsă de apartenență. Dar nu doar fascismul revine, ci și bolșevismul, cu ale sale inclinații ultra-centraliste, sectare, intolerante și mesianice. În ce mă privește, consider că, în fazele lor radicale, regimurile comuniste au fost sisteme genocidare, similare celui nazist. Nu kadarismul din anii 70, ci rakosismul de la începutul anilor 50. Ori perioada de maximă intensitate teroristă a dictaturii comuniste din România (Canalul, lagărele, reeducarea, deportările, munca forțată). Poziția mea legată de regimul comunist din România și practicile sale criminale este destul de cunoscută. Într-atât încât să mă fi văzut criticat pentru că susțin aplicarea termenului de genocid pentru crimele în masă sistematic organizate de regimurile de tip leninist, mai degrabă decât conceptele de sociocid, politicid ori democid. Care sunt valabile, însă mai greu accesibile unor cititori care nu urmăresc constant literatura academică.

Deschis în cazul nazist, învăluit în ceața dialecticii în cazul dictaturilor comuniste, crezul politic adânc al sistemelor totalitare, numitorul lor comun, presupunea dezumanizarea adversarului și reducerea sa la condiția de parazit, microb, insectă dăunătoare, vermină. Patologiile totalitare abuzau de studiul agenților patogeni. Citiți ce avea de spus Lenin despre preoți (Richard Pipes, “The Unknown Lenin”). Soluția era așadar stârpirea, asemeni buruienilor, exterminarea, asemeni ploșnițelor. Soluția definitivă, finală. Grigori Zinoviev, șeful comunist din Petrograd, cel mai apropiat colaborator al lui Lenin, declară în 1918: “Dacă prețul victoriei socialismului înseamnă exterminarea a milioane de oameni, el merită plătit”. Spunea Goebbels ceva esențial diferit?

Originile acestor proiecte asasine se află în visele unor ideologi posedați de pasiunea regenerării totale a rasei umane, de omogenizarea absolută a corpului politic prin excluderea, eliminarea și în final exterminarea celor considerați drept ființe inferioare, agenți corozivi, factori de disoluție. Cele trei etape (excludere, eliminare, exterminare) au fost discutate de Daniel Jonah Goldhagen în cartea sa “Hitler’s Willing Executioners”. Titlul recenziei lui William Pfaff din New York Review of Books la cartea mea “The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century” (tradusă superb în limba română la Humanitas de Marius Stan) este “Pure, Purifying, and Evil”. Totalitarismele sunt utopii purificatoare și tocmai în această ambiție rezidă sâmburele ororii.

Nu mai vorbesc de eforturile de a echivala genocidul armean, marea foamete din Ucraina, Shoah, Katynul, Gulagul, ororile Khmerilor Roșii cu colonialismul ori războiul din Vietnam. Este vorba de un relativism etic și istoric care amestecă deliberat lucrurile, înlătură criteriile analitice, ignoră ce înseamnă asasinatul în masă al unor întregi categorii decretate subumane, ori non-umane, genocidul (democidul, sociocidul) întreprins de aparate statale din rațiuni și cu justificări ideologice. Tocmai de aceea susțin că a fi anti-totalitar a fost și rămâne o obligație morală. Asemeni aceleia de a fi inteligent, spre a relua aici o idei faimoasă. Un imperativ categoric, mai cu seamă in timpuri innourate, evocând titlul unui volum de eseuri al lui Octavio Paz.

Articolul de mai sus este versiunea largită a textului transmis la postul de radio Europa Liberă si publicat pe blogul meu de pe site-ul acestui post de radio:

http://www.europalibera.org/archive/vladimir-tismaneanu-blog/latest/2269/17100.html

Textul poate fi ascultat aici:

http://www.europalibera.org/audio/26869237.html

Recomandări:

http://www.humanitas.ro/humanitas/etica-neuitarii-eseuri-politico-istorice

http://www.humanitas.ro/humanitas/jurnal-esen%C5%A3ial

http://www.contributors.ro/cultura/manifestari-stilistice-ale-urii-fa%c8%9ba-de-cel-din-afara-gazeta-literara-din-anii-%e2%80%9950-observator-cultural-in-zilele-noastre/

http://www.contributors.ro/cultura/planeta-humanitas-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/hannah-arendt-celalalt-scholem-%c8%99i-tragedia-stangii-germane-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/islamism-revolu%c8%9bionar-%c8%99i-populism-xenofob-despe-noile-fascisme/


Adio, Crin!

24/02/2015

Dl Crin Antonescu, co-autor al loviturii de stat avortate din vara anului 2012, a anuntat ca se va retrage din politica. Ma rog, nu chiar maine, mai asteapta putin. Nu cred ca exista cineva (cu exceptia doamnei profesoare Zoe Petre, cea care i-a condus un doctorat niciodata sustinut), care sa planga la aceasta veste. Cel pe care l-am numit “El Crin” s-a dovedit a fi perfectul loser. Piroman politic si egolatru incurabil, expert in fatuitate si campion al vacuitatii, s-a aruncat in jocul care putea duce la lichidarea statului de drept si la izolarea tarii pentru decenii, fara sa se gandeasca la consecinte. Ca om politic, Crin Antonescu s-a dovedit inept, un total dezastru. Banuiesc ca sufera din pricina ingratitudinii unora pe care i-a ajutat in ascensiunea lor politica si pe care-i vede azi catarati in varful piramidei puterii. Nu are cum sa fie incantat ca, sub mandatul Iohannis, mega-plagiatorul continua sa-si faca de cap, ca si cum alegerile din 2014 nu ar fi avut loc. USL-ul nu a murit decat aparent, dar nu mai traieste prin Crin Antonescu. A gasit alte forme de supravietuire…


Crin Antonescu se jura ca este cinstit. Nu am probe spre a-l contrazice la capitolul coruptie formala, juridic sanctionabila. Dar stilul politic pe care l-a intruchipat, arogant, vehement, chiar isteroid si isterizant, a facut mult rau vietii politice din Romania. Sa deplangi mizeria morala dupa ce tu l-ai primit in PNL pe Gigi Becali, este culmea tupeului. Crin Antonescu a jignit in dreapta si in stanga, a azvarlit invective, i-a agresat verbal pe Adriana Saftoiu, pe Dan Grigore, pe Andrei Plesu, pe Mircea Cartarescu, pe H.-R. Patapievici, pe Mircea Mihaies si pe multi altii. A facut din intelofobie o platforma politica.

In realitate, Crin Antonescu s-a dovedit un politician lipsit de imaginatie si de ceea se cheama guts. Este, fundamental, un tip slab, fara vocatie si fara viziune. Spune ca i-ar placea sa revina la catedra (unde, la Tulcea?) si sa gaseasca vreme pentru a citi. Sunt gata sa-i trimit cateva din cartile mele. Dar mai mult, m-ar interesa sa aflu daca macar acum realizeaza Crin Antonescu ca a fost unul din artizanii celui mai puternic si nociv atac impotriva democratiei romanesti de la mineriada iliesciana din iunie 1990? Ca s-a infratit cu Victor Ponta pentru a lichida institutiile statului de drept din Romania? Ca l-a promovat pe culturnicul protocronist Andrei Marga in scopul distrugerii ICR? Ca l-a promovat pe arivistul Andrei Muraru in scopul aneantizarii IICCMER?

Cand se va scrie istoria acestui timp al rusinii, Crin Antonescu va figura printre cei care au contribuit decisiv la degradarea civilitatii si onoarei din viata politica a acestei tari. La fel, el se face vinovat de a fi tarat PNL intr-o alianta contra bunului simt si a naturii. Fara Crin, Victor Ponta nu si-ar fi putut face de cap, batjocorind o tara intreaga. Pontocratia s-a instaurat in Romania gratie complicitatii active a lui Crin Antonescu. Plecarea sa din politica este un serviciu adus democratiei. Poate primul din viata sa.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/adio-crin/


Perversitatea travestiului: Cine, cum si de ce o atacă pe Monica Lovinescu?

18/02/2015

Doua articole excepționale apărute pe “Contributors” atrag atentia asupra unei noi campanii de linsaj, de data aceasta impotriva unei persoane care nu mai are cum să se apere. E vorba de Monica Lovinescu. Fie-mi permis să le felicit pe Cristina Cioabă si pe Luminița Marcu pentru articolele lor luminoase din punct de vedere moral si impresionante ca probitate axiologică. Era prin anii 70 când jandarmul cultural Eugen Barbu, nesatisfăcut de calomniile pe care le revărsa impotriva viilor, a inceput să improaste cu noroiul peniței sale pestilențiale si figuri de seama din trecut. I-a raspuns Geo Bogza cu o tableta care a intrat in istoria onoarei la români. Se intitula “Hiena” si se incheia cu cuvintele pe care le citez aici din memorie: “Loveste in noi dacă-ți da mâna, dar nu te atinge de morții Cetătii, hienă, pentru că-ți vei frânge dinții!” In caz că un anumit săptămanal va dori să mă dea in judecată pentru utilizarea acestui cuvant, hienă, il voi invoca pe Geo Bogza ca martor postum…

Nu vreau să dau numele celor care au pornit aceasta mizerabilă campanie. Nu o merita. Sunt oameni animați exclusiv de ură, marcati de teribile complexe de inferioritate, incapabili să accepte că există o tabla a valorilor supreme la care ei nu vor avea niciodata acces. Există un regretabil triumf al mediocrității, poate, dar niciodată o glorie reală a ei. Mediocritatea e paguboasă valoric. Dar atacul impotriva memoriei Monicai Lovinescu nu se naste doar din mediocritate. E vorba aici de o tentativă lipsită de rusine de reabilitare a dictaturii comuniste. Unul dintre detractori a scris candva un studiu excelent despre kitschul patriotard al “Cenaclului Flacăra al Tineretului Revoluționar”. Azi participă el insusi la un asemenea circ grotesc.

Neo-barbistii se vor de stanga. Nu sunt. Oamenii de stanga din Franta, de pilda, nu se ocupă cu reabilitarea “revolutiei nationale” a lui Pétain. Iată-i pe asa-zisii oameni de stanga din Romania cum incearca să exonereze un regim anti-cultural, inuman, absurd, cum a fost stalinismul național, intai al lui Dej, apoi al lui Ceausescu. Monica Lovinescu nu poate fi demolată de către cei care venerează statuia lui Păunescu si scriu cu nostalgie despre manipulările Cenaclului păunescian. Neo-barbistii il intrec pe Vadim la un capitol: perversitatea travestiului. Vadim este ceea ce spune ca este. Ei sunt altceva decat ceea ce spun ca sunt. Scopul lor este sa indrepte cultura româneasca intr-o directie ce-si zice de stanga, dar nu are de fapt nimic de-a face cu valorile stangii democratice. Ei sunt anti-lovinescieni: anti-Eugen si anti-Monica.

Monica Lovinescu nu s-a lăsat niciodată țintuită pe patul procustian al binomului stânga-dreapta. Nu a fost o monoteistă, valoric vorbind, ci, asemeni unor Albert Camus, Hannah Arendt si Jeanne Hersch, a cultivat politeismul axiologic. Este ceea ce neo-barbistii nu vor pricepe niciodată. In cazul ei, rigoarea etică si aceea estetică s-au contopit exemplar, oferind acea busolă de care am avut, avem si vom avea o vitală nevoie cată vreme lasitatea, oportunismul si conformismul se vor infrăți in efortul malefic de a torpila libertatea.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/perversitatea-travestiului-cine-cum-si-de-ce-o-ataca-pe-monica-lovinescu/


Reflecții despre evreitate, identitate si demnitate: Pornind de la Hannah Arendt

14/02/2015

Am recitit zilele acestea faimoasa scrisoare de răspuns adresată de Hannah Arendt pe 24 iulie 1963 marelui cărturar israelian, originar ca și ea din Germania, Gerschom Scholem, in urma apariției controversatei ei cărți “Eichmann la Ierusalim. Raport despre banalitatea Răului” și a polemicilor furibunde care au acompaniat-o. Cel puțin trei erau reproșurile lui Scholem, cu care Hannah Arendt impărtășea multe amintiri si sentimente, inclusiv iubirea pentru cel care a fost Walter Benjamin.

Mai intâi, era chestiunea sionismului. Pentru Scholem, Arendt nu dovedea necesarul atașament fata de aceasta doctrină politică. Gânditoarea ii atrăgea atenția că, deși legată prin vechi prietenii de unii lideri sionisti, in primul rand Kurt Blumenfeld, ea personal nu fusese niciodată sionistă. Pentru Scholem, reticențele legate de sionism ale Hannei Arendt țineau de faptul ca ar fi fost legată, in tinerețe, de stanga germană, in special de aceea marxistă. Autoarea “Originilor totalitarismului” făcea cu acest prilej o afirmație extrem de importantă pentru cei interesați de biografia ei intelectuală, atat de intens intersectată cu marile dileme ale veacului XX. Nu, ea nu venea dinspre stânga, ci, daca venea de undeva, acel tărâm originar era tradiția filosofiei germane.

Mai departe, Scholem ii obiecta, in termeni duri, tonul glacial, chiar arogant, cu care scrisese in cartea ei despre ceea ce-a implicat activitatea Consiliilor Evreiesti in zonele ocupate de nazisti. Nu faptele contau in acest caz, ci presupusa ei lipsă de empatie. Ii lipsea, scria Scholem, dragostea pentru poporul evreu (Ahabath Israel). Răspunsul Hannei Arendt mi se pare emblematic pentru ceea ce putem numi vocația cosmopolită a spiritului modern, refuzul incartiruirii intr-o baracă de tip colectivist, al blocării in logica specioasă a colectivelor. Este ceea ce afirmă si scriitoarea croata Slavenka Drakulic atunci când spune că  atunci când “Noi” se substituie lui “Eu”, individul dispare, se dizolvă in magma adeziunilor fanatice. Astfel se naște cultul salvatorului magic. Locul demnității este luat de obediență, de inregimentare, de devotamente sectare. Credința se substituie rațiunii. Orbirea ia locul Luminilor.

 

 Hannah Arendt (1906-1975)

Evreitatea era pentru Hannah Arendt un fapt ontologic, o realitate pe care nu s-a gândit niciodată să o ascundă ori să o nege: “Ai dreptate–nu sunt mișcată de niciun fel de ‘dragoste’ de acest gen, și aceasta din doua rațiuni: nicicând in viața mea nu am ‘iubit’ vreun popor sau vreo colectivitate–nici poporul german, nici pe cel francez, nici pe cel american, nici clasa muncitoare ori altceva de același gen. In fapt, mi-am ‘iubit’ doar prietenii și singura dragoste pe care o cunosc și in care cred este dragostea pentru persoane. In al doilea rand, această ‘dragoste pentru evrei’  mi-ar apărea, intrucat sunt eu insămi evreică, drept ceva suspect. Nu pot să mă iubesc pe mine insămi ori ceva din care fac eu insămi parte.”

Cât priveste relatarea a ceea ce s-a dezbătut in proces despre rolul Consiliilor, Hannah Arendt preciza ca nu era vorba de perioada de până in 1941, ci de aceea care a urmat, când s-a ajuns la situații cel putin problematice in care colaborarea a putut duce la colaboraționism. A le nega și a-i ataca pe aceia care indrăznesc să le identifice, inseamnă prelungirea unui “unmastered past”, a unui trecut care nu a fost confruntat in chip deschis si onest. Pentru Hannah Arendt, nimic nu era mai important decat ceea ce filosofii secolului al XVIII-lea numeau “truths of fact”, adevărurile factuale pe care nu le poate oblitera nicio doctrină supra-individuală.

Scriu aceste rânduri și mă gândesc la resurecția pasiunilor colectiviste, primordialiste si chiar tribale in zilele noastre, ca și cum omenirea n-a invățat nimic din lecțiile unui secol mai violent, mai brutal și mai insângerat decat oricare altul in istorie. Mă gândesc cum renasc mituri pe care le credeam epuizate și compromise, cum se rostesc din nou lozinci belicoase și cum se contestă valoarea ireductibilă a individului. Totalitarismul a distrus ființa juridică si pe aceea morală. A le reclădi este un demers ce poate dura decenii.

Asemeni Hannei Arendt, nu-mi voi nega niciodata evreitatea, dar nu o voi transforma nici in scut, nici in iatagan. Dragostea mea va fi intotdeauna pentru prieteni, nu pentru entități colective. Aveam 20 de ani cand am auzit din gura unui coleg de facultate o expresie pejorativa despre maghiari. Am reacționat oripilat. “Ce te bagi, tu nu ești ungur”, mi-a replicat personajul. Nu sunt ungur, dar orice jignire a unui semen al meu pentru că este ceea ce este o resimt ca pe o vătămare a propriei mele condiții umane. Identitatea ne este dată, dar ea nu este ceva inghețat, o construim noi inșine mereu, intr-un dialog fără capăt cu sinele si cu lumea.

http://www.contributors.ro/cultura/inaltimile-suverane-hannah-arendt-amor-mundi-si-catastrofele-secolului-xx/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 189 other followers