Nemesis ca împărăție morală: Genocidul armean (Un eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu) — Actualizat

20/04/2015

Motto: “Îngerii sunt morți iar Domnul a orbit pe tărâmul Acrei,/ nu e nimeni în noapte care să vegheze pentru mine pe cei care s-au dus să-și afle odihna acolo” — Paul Celan

În urmă cu mai mulți ani, Germania a fost scena unui episod stânjenitor, atunci când, la presiunea Turciei, landul Brandenburg a eliminat dintr-o curiculă școlară referințele la genocidul armean. Liderul comunității armene din Germania spunea la acea dată că “este un scandal” sau că “este deprimant dacă ceea ce există în manualele din Brandenburg poate fi dictat de la Ankara”. A persistat așadar senzația, pentru o vreme, că alianța germano-turcă funcționează din nou. Împăratul german Wilhelm al II-lea se declarase în 1898 patronul tuturor musulmanilor din lume și văzuse problema armeană ca pe o afacere internă a Turciei. Astăzi, la o sută de ani de la genocidul împotriva armenilor, problema este una eminamente universală, prin toate implicațiile ei și toate reverberațiile etice pe care le poate produce.

Unul din principalii autori ai masacrului împotriva armenilor, Talaat Pasha, Marele Vizir (premierul) turc și membru important al Comitetului Central care autorizase genocidul, găsise refugiu după Primul Război Mondial chiar la Berlin, acolo unde însă avea să fie împușcat pe 15 martie 1921 de către un supraviețuitor al genocidului, armeanul Soghomon Tehlirian. Acesta va fi absolvit de crimă într-o curte germană, un eveniment considerat de mare anvergură în epocă. Apărătorii săi nu negaseră crima, dar insistaseră pe impactul emoțional al genocidului asupra lui Tehlirian, cel care susținuse că asistase la decapitarea mamei sale. A fost achitat cu celeritate de către juriul german într-un moment în care veștile din ce în ce mai numeroase despre masacrul împotriva armenilor l-au transformat pe Tehlirian într-un fel de “agent al justiției”. New York Times titra la acea dată, în urma verdictului: “They Simply Had to Let Him Go”.

Ceea ce însă nu s-a discutat în acel proces a fost faptul că “uciderea unui criminal” era parte dintr-o răzbunare armeană globală, o campanie numită “Operațiunea Nemesis”. Prima carte pe acest subiect, apărută în limba germană, a fost a lui Rolf Hosfeld (Operation Nemesis. Die Türkei, Deutschland und der Völkermord an den Armeniern), iar acum, Eric Bogosian, prozator și actor american de origine armeană, a scos un volum intitulat “Operation Nemesis: The Assassination Plot that Avenged the Armenian Genocide”. Subiectul este discutat pe larg într-un recent articol apărut în NYT Book Review, semnat de Joseph Kanon.

Cum s-a constituit, foarte pe scurt, această organizație Nemesis? Se pare că ea a luat ființă la Boston în iulie 1920 și a reușit ca în decurs de numai trei ani să identifice și elimine șapte importanți turci direct legați de episodul genocidar. Au avut sprijin din partea unor servicii de spionaj străine, contacte în varii orașe ale lumii, iar sediul și l-au fixat în Watertown, Massachusetts. O paranteză a memoriei: citind acest articol zilele trecute, unul din autorii prezentului eseu (MS) și-a amintit că a locuit pentru scurt timp, în 2009, în această aparent liniștită suburbie a Bostonului. Și da, magazinul armenesc din Watertown era cel pe care îl frecventa cu regularitate, fiind și cel mai ispititor. Nu poți să nu surâzi amar gândindu-te acum, retrospectiv, că bătrânii armeni cu care te salutai zilnic ar fi putut fi urmașii direcți ai Nemesisului. Foarte probabil… Atmosfera străzilor, caselor din Watertown, dar mai ales a acelei liniști încărcate istoric este greu reproductibilă în cuvinte. Trebuie, poate, căutată printre mirosurile de cafea și privirile oblonite ale urmașilor foștilor martori și răzbunători ai Apocalipsului exterminator. Sau, nu poți să nu te gândești la Herschel Grynszpan, adolescentul evreu-polonez care l-a împușcat pe diplomatul german Ernst vom Rath la Paris în 1938, pretextul ulterior al declanșării Nopții de Cristal. Se răzbuna și el pentru îngrozitoare umilințe ale familiei și neamului său. O întrebare tulburătoare la care nu pretindem că avem un răspuns: când este ucis un exponent al terorii, cel care acționează este terorist, vigilante, ori făptuitor al unui act de dreptate care transcende legalitatea vremurilor normale? Când a fost ucis Reinhard Heydrich la Praga în 1942 de către partizanii cehi, a fost un act de teroare, cum a declarat imediat după aceea Hitler, ori unul justificat de imperative morale?

Cauza operațiunii Nemesis, chiar dacă a avut momentul ei de maximă vizibilitate la nivelul anului 1921 (s-a renunțat la ea până la sfârșitul 1922), a intrat rapid în conul de umbră al evenimentelor mai mari din acele timpuri, emergența lui Mustafa Kemal Atatürk, expansionismul sovietic, ș.a.m.d. Ca argument al “conului de umbră” istoric, autorul articolului reia cuvintele atribuite lui Hitler în timpul conversațiilor sale nocturne, cel care ar fi spus: “Cine își mai amintește de armeni?” Ne amintim noi, la o sută de ani, dar senzația Lupului (una din porecle) nazist a fost în secolul trecut că poate comite o crimă și mai mare și că poate scăpa cu ea. Cum la fel vor fi simțit și Slobodan Milošević, Ratko Mladić, Radovan Karadžić…

Ceea ce rămâne într-adevăr a fi discutat, istoric, filosofic și moral, este auto-proiecția celor din Nemesis ca agenți ai memoriei. Cutremurător acest tablou al istoriei moderne în care o mână de oameni au decis să răzbune și să facă și mai cunoscută soarta sinistră a sute de mii de armeni, în acest mod. O crimă individuală care dorea să spele o alta în masă. Singularul memoriei în luptă cu pluralul terorii. Situația ne este familiară. Nakam-ul (“Răzbunare”) israelian vs. criminalii de război naziști.

Spune Kanon: “Dar șablonul este acum dureros de familiar — tragedia personală (o familie ucisă), iadul nesfârșit al nedreptății, recrutarea într-o nouă ‘familie’, strângătorii expați de fonduri, etosul ochi-pentru-ochi care promite niciun final, ci doar mai multă moarte. Am putea fi în Belfast la sfârșitul secolului XX sau Gaza în cel de-al XXI-lea”. Într-o lume a zilelor noastre care a născocit tot felul de macanisme justițiare, de la curți și comisii de adevăr, la varii reparații și locuri ale memoriei, drama armeană a rămas cumva suspendată între neant și infinit. Se fac o sută de ani de la acele tragice evenimente. O capsulă a timpului la care merită să medităm, credem, cu atenție. Specia umană –ne-o spune fără putință de tăgadă ferocele și sângerosul veac XX– este predispusă la autoanihilare, la crimă și atrocitate. Există ceea ce sociologul Daniel Chirot numește “the power and prevalence of Evil in our age” (puterea și prevalența Răului în epoca noastră). În opinia autorilor, genocidul armean se înscrie în istoria a ceea ce Immanuel Kant a anticipat ca fiind Răul radical (vezi și Richard J. Bernstein, “Radical Evil: A Philosophical Interrogation”, Cambridge, UK: Polity Press, 2002; Susan Neiman, “Evil in Modern Thought: An Alternative History of Philosophy”, Princeton: Princeton University Press, 2002).

Fapt este că scandalul Răului încastrat în episoadele pe care pretindem a le cunoaște atât de bine este în fapt o continuă provocare pentru o conștiință morală universală, în abesența căreia ne prăbușim în relativism amnezic. Iar dacă acceptăm acest lucru, atunci trebuie, implicit, să ne întrebăm și dacă o crimă o justifică pe o alta. Nu avem toate răspunsurile, deși ne place nouă, oamenilor, în genere, să ne lăsăm pradă unor atari vanități. Dar subiectul crimei îndreptățite, în toate formele ei contemporane și indiferent de partidă, rămâne una din cele mai teribile aporii ale condiției umane. O știa Camus când a scris “Omul revoltat”, o știa Hannah Arendt când scria concluziile cărții “Eichmann la Ierusalim”. Intrarea și ieșirea din împărăția morală a răzbunării seamănă însă foarte tare cu un supliciu dans la longue durée. La urma urmelor, una din cărțile născute din această sufocare, datorată lui Theodor W. Adorno, avea subtitlul “reflecții dintr-o viață vătămată”…

PS:  în traducerea din engleză a domnilor Ion Dur și Mircea Ivănescu (ediția a III-a, Humanitas, 2014, p. 565) cei interesați de problema răului radical în dezbaterile filosofic-morale contemporane pot găsi ceea ce noi considerăm a fi o contribuție esențială a Hannei Arendt: “Este o trăsătură inerentă întregii noastre tradiții filozofice că nu putem concepe un ‘rău radical’, și lucrul este adevărat atât pentru teologia creștină, care i-a acordat diavolului însuși o origine cerească, cât și pentru Kant, singurul filosof care, în cuvântul pe care l-a formulat pentru a spune aceasta, trebuie să fi bănuit cel puțin existența acestui rău, chiar dacă l-a raționalizat imediat în conceptul unei ‘rele voințe pervertite’, explicabilă doar prin motive inteligibile. Așadar, nu avem nimic pe care să ne sprijinim pentru a înțelege un fenomen care ne confruntă, totuși, cu realitatea lui copleșitoare și care distruge toate standardele pe care le cunoaște. Există un singur lucru care mai pare perceptibil: putem spune că răul radical a apărut în legătură cu un sistem în care toți oamenii au devenit în egală măsură de prisos”.

Recomandări:

http://www.contributors.ro/global-europa/genocidul-armean-o-crima-absoluta-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/


Noam Chomsky, Ken Jowitt și Noua Dezordine Mondială (o reacție rapidă de Vladimir Tismaneanu si Marius Stan)–Updated

19/04/2015

Celebrul lingvist și activist radical de stânga Noam Chomsky, consecvent cu opțiunile sale de-o viață, anunță că, în secolul XXI, Statele Unite se fac vinovate de cea mai gravă campanie teroristă din lumea contemporană. Nimic nou și surprinzător. Ar fi fost spectaculos dacă Chomsky ar fi spus altceva. Tocmai de aceea ni se pare că merită să reluăm aici concluziile recenziei-eseu pe tema scrierilor politice ale lui Chomsky, apărută în “Times Literary Supplement” în data de 10 februarie 1995, semnată de profesorul de științe politice de la Universitatea California din Berkeley, Ken Jowitt. Două viziuni despre pericolele lumii de azi, una apocaliptică și acuzatoare, cealaltă născută din sociologia lui Max Weber, încercând să lumineze, nu să accentueze sursele anxietății din lumea în care trăim.

Iată concluzia eseului lui Jowitt:

“Chomsky’s wrong. There is something new in the world; not the end of history, or the clash of civilizations, or the inexorable terminal decline into criminal anarchy. Rather, we are at a point and in a time when boundaries give way to frontiers, when well-delineated, predictable, familiar practices, institutions and ways of life give way to ill-defined, diffuse, anxiety-producing and violent realities. The kind of time Augustine may have had in mind when he said, “it was not absolute nothingness. It was a kind of formlessness without any definition.” In increasing measure, this is the reality of the post-Cold-War world. And these violent frontier settings (more evocatively and accurately captured in The Bonfire of the Vanities than in World Orders, Old and New), far from being the product of American action, threaten both the United States and the world.”

Chomsky se înșeală. Există într-adevăr ceva nou în lume; nu sfârșitul istoriei ori ciocnirea civilizațiilor, ori căderea terminală inexorabilă în anarhie criminală. Mai degrabă, ne aflăm în punctul și la momentul în care granițele lasă locul frontierelor, când practici, instituții și moduri de viață bine structurate, previzibile și familiare lasă locul unor realități vagi, difuze, creatoare de anxietate și violente. Genul de timp pe care îl avea în minte Sf. Augustin atunci când spunea “nu era neantul absolut. Era un fel de lipsă de formă indefinibilă.” Într-un grad mereu crescând, aceasta este realitatea lumii de după Războiul Rece. Iar aceste structuri violente de frontiere (mai evocator și mai pertinent surprinse în “The Bonfire of Vanities” [Tom Wolfe] decât în “World Orders, Old and New” [Noam Chomsky]), departe de a fi un produs al acțiunii americane, amenință deopotrivă Statele Unite și lumea.

Update: Excelente remarcile dlui William Stearns pe subiectul discutat mai sus: Whether one agrees or disagrees or sometimes agrees or disagrees with the political views of Noam Chomsky, one thing is clear: He is no political scientist. There is no scholarly analysis in his political works–they are all screed. And for someone who is so critical of globalization, he seems to have no problem with the globalizing nature of his ego–he feels he can write about any topic under the sun because he is s “famous linguist.” I would like to write a book review article on his latest book with the title, “Noam Chomsky’s 59th Book.” I couldn’t get through the documentary film “Manufacturing Consent,” not just because of it’s elitist condescension toward media audiences and it’s crude Pavlovian psychology and economic determinism, but because he actually has, at least twice, people introduce him as “the smartest man in the world.” No wonder people like Hugo Chavez like him. Oh!–did I fail to mention that Chomsky claimed that Pol Pot’s genocidal campaign in Cambodia was CIA propaganda?

https://www.facebook.com/tismaneanu

Recomandări:

http://www.curteaveche.ro/noua-dezordine-mondiala-extinctia-leninista.html

http://www.curteaveche.ro/ordinea-mondiala-dupa-leninism.html

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/noam-chomsky-ken-jowitt-%c8%99i-noua-dezordine-mondiala-o-reac%c8%9bie-rapida-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-sta/


10 (zece) punkte: Hannah Arendt (din revista online “LaPunkt”)

18/04/2015

1.” Revoluţionarii nu fac revoluţii. Revoluţionarii sunt cei care ştiu când puterea zace pe stradă şi ei o pot lua.” & „Cel mai radical revoluţionar va deveni conservator a doua zi după revoluţie.” – Hannah Arendt.

2.Hannah Arent despre monumentala sa carte „Originile totalitarismului”: „„Cartea aceasta a fost scrisă având tot timpul în faţa ochilor un fundal atât de optimism disproporţionat, cât şi de disperare fără limite. Ea susţine că Progresul şi Catastrofa sunt două feţe ale aceleiaşi medalii; că amândouă sunt produse ale unei superstiţii, nu ale credinţei. A fost scrisă cu convingerea că ar trebui să fie posibilă descoperirea mecanismelor ascunse prin care toate elementele tradiţionale ale lumii noastre politice şi spirituale s-au dizolvat într-un conglomerat în care totul pare să-şi fi pierdut valoarea specifică ajungând să nu mai poată fi recunoscut de înţelegerea umană, să nu mai poată fi folosit în scopuri omeneşti. Abandonul în faţa acestui proces brutal de dezintegrare a devenit o ispită căreia, s-ar părea, nu i se mai rezistă, nu numai din cauză că procesul de care e vorba şi-a asumat proporţiile măreţiei mincinoase a «necesităţii istorice», ci, de asemenea, pentru că tot ceea ce nu mai aparţine acestei evoluţii pare acum lipsit de viaţă, secătuit de sânge, fără nici un înţeles şi ireal. Nu ne mai putem permite să dăm la o parte răul şi să-l privim efectiv doar ca pe o greutate moartă pe care timpul o va îngropa de la sine în uitare.“”

3.humanitas.ro (Humanitas este editura la care au fost traduse majoritatea titlurilor care au apărut în româneşte ale acestei extraordinare gînditoare): HANNAH ARENDT s-a născut la Hanovra în 14 octombrie 1906. În 1924 s-a înscris la Universitatea din Marburg pentru a studia teologia, dar a sfârşit prin a-şi lua doctoratul în filozofie la Heidelberg (1929), după ce studiase cu Heidegger, Husserl şi Jaspers. A fost arestată de Gestapo în 1933, a reuşit să scape şi s-a refugiat în Franţa. În 1941 a ajuns în SUA, unde iniţial a scris pentru ziarul de limbă germană Aufbau şi a lucrat la Editura Schocken Books, ocupând în acelaşi timp poziţii-cheie în diverse organizaţii evreieşti. A fost una dintre figurile marcante ale gândirii socio-politice contemporane, abordând în lucrările sale cele două mari şi dificile teme ale epocii postbelice: totalitarismul şi antisemitismul. În 1951 a apărut monumentala monografie The Origins of Totalitarianism, în care analiza mecanismelor ce au făcut posibilă instaurarea unor regimuri totalitare, fasciste sau comuniste, este completată de evidenţierea structurilor care le asigură menţinerea, precum şi a consecinţelor antiumane pe care le generează. În 1962 a participat la Ierusalim, ca ziarist trimis de revista The New Yorker, la procesul lui Adolf Eichmann, experienţă descrisă în cartea Eichmann in Jerusalem (Eichmann la Ierusalim, trad. rom. Humanitas, 2008), în care formulează celebra teză a „banalităţii răului“. În anii ’60 şi ’70 a ţinut cursuri la mai multe universităţi (Berkeley, Princeton, Chicago) şi la New School for Social Research (New York). A scris pentru numeroase ziare şi reviste, între care Review of PoliticsJournal of PoliticsThe New YorkerSocial Research. A murit la New York în 1975. La Editura Humanitas au mai apărut Scrisori. 1925- (corespondenţa cu Martin Heidegger, 2007) şi Făgăduinţa politicii (2010).

4.Vladimir Tismăneanu despre Hannah Arendt: „A explora semnificatiile Raului in gindirea Hannei Arendt inseamna a medita asupra tribulatiilor politicii in tumultuosul, spasmodicul si insingeratul secol douazeci. Intelectualii nu se pot sustrage lumii in care le este dat sa traiasca. Volens nolens, trebuie sa ne pronuntam, sa luam pozitie, sa decidem unde ne situam in lupta cu fortele Raului. Cum scria un filosof, „indepartarea de concret umileste”. In propriile mele eseuri de pedagogie a libertatii (cum le numeste Ioan Stanomir), doresc sa ilustrez faptul ca Hannah Arendt nu se insela cind scria ca „atunci cind gindirea si actiunea se despart, spatiul libertatii este in primejdie”.
Opera Hannei Arendt a fost un continuu efort de a conecta chestiunile imediate cu marile dileme ale filosofiei politice. Intre acestea, probleme legate de relatia dintre scopuri si mijloace in actiunea politica, modul in care ideologiile pot deveni forme de inregimentare mentala, abdicarile unor intelectuali in raport cu cintecele de sirena ale utopiilor radicale, fie ele de extrema dreapta sau stinga. Gindirea Hannei Arendt conteaza pentru ca ea a stiut sa vibreze la tensiuni morale sfisietoare si nu s-a pretat la celebrarea unor platitudini stufoase. Gratie ei, intelegem astazi diferit chestiunea stalinismului ca univers al minciunii absolute, precum si pe aceea a nazismului ca delir rasist, ori, spre a relua titlul unei carti de Pieter Viereck, ca metapolitica nihilist-profetica. A fost vorba de ideocratii manicheiste pentru care inventarea inamicului era o necesitate vitala. Ambele ideologii nascocesc si hiperbolizeaza maniacal existenta unor pretinse conspiratii diabolice: iudeo-plutocratia, iudeo-bolsevismul, sionismul, crestinismul, cosmopolitismul lipsit de radacini. Ambele sint exclusiviste, narcisiste, demagogice si moralmente caduce. Ambele detesta trairea fireasca in lume, incurajeaza cultul actiunii si organizeaza ura ca forta sociala.”

5.Un amplu şi faimos interviu cu Hannah Arendt – „Zur person” (cu subtitrare în limba engleză):

 

6.Volumul de scrisori întinse pe durata a unei jumătăţi de secol care pune multe nuanţe uneia dintre cele mai discutate relaţii (inclusiv relaţie de iubire) de lumea intelectuală, cea dintre Hannah Arendt şi Martin Heidegger: http://www.humanitas.ro/humanitas/scrisori-1

7.I-a fost dedicat un film, în regia lui Margarethe von Trotta. Titlul filmului este „Hannah Aredent” şi a fost lansat în 2012.

8.Hannah Arendt, scurt mesaj către marele său prieten şi marele său mentor, Karl Jaspers, atunci cînd acesta a împlinit 70 de ani: “Vreau să vă mulțumesc pentru cei șaptezeci de ani ai vieții Dumneavoastră, care sunt un motiv suficient de gratitudine. Vreau să vă mulțumesc pentru anii timpurii de la Heidelberg când mi-ați fost profesor, unicul pe care am fost vreodată capabilă să-l recunosc ca atare; dar și pentru fericirea și ușurarea pe care le-am descoperit văzând că cineva poate fi educat întru libertate. Din acel moment nu am uitat că lumea și Germania, indiferent de ceea ce pot fi ele pe lângă acest lucru, sunt lumea în care trăiți Dumneavoastră și patria care v-a dat naștere”.. Cu ani în urmă, la nici un an după terminarea celui de-al doilea război mondial, îi scrisese aceluiaşi Karl Jaspers: Sunt mai mult decat oricând convinsă că o existență umană decentă nu este posibilă astăzi decât la marginea societății, acolo unde te întâlnești cu riscul foametei ori al lapidării mortale. În asemenea circumstanțe, simțul umorului este de mare folos”. Mai multe despre relaţia specială de prietenie dintre cei doi mari gînditori ai veacului trecut, aici: http://www.contributors.ro/cultura/hannah-arendt-%C8%99i-karl-jaspers-despre-sublima-frumuse%C8%9Be-a-prieteniei-un-articol-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

9.Un portret al Hannei Arendt pe jewishvirtuallibrary.org: https://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/biography/arendt.html

10.Hannah Arendt: „pentru că cea mai mare parte a experienţei noastre cu politica a fost obţinută pe cîmpul de luptă al forţei brute, e firesc să înţelegem acţiunea politică în termenii constrîngerii şi ai faptului de a fi constrîns, ai conducerii şi ai faptului de a fi condus, căci în aceste categorii se dezvăluie adevăratul sens al oricărei violenţe. Suntem înclinaţi să privim pacea – care, ca ţel, e menită să pună forţa la locul ei şi să-i limiteze elanul distructiv – drept ceva venit de dincolo de spaţiul politicii pentru a ţine politica în frîu; la fel cum suntem înclinaţi să întîmpinăm perioadele de pace, care chiar şi în secolul nostru s-au strecurat între catastrofe, drept acele intervale de cinci sau zece ani în care politica ne lasă să ne tragem sufletul” („Făgăduinţa politicii”)

http://www.lapunkt.ro/2015/04/17/10-zece-punkte-hannah-arendt/


Spiritul revoluţionar, spiritul critic și interogaţiile fierbinţi (Un eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

10/04/2015

Motto: “N-am încredere decât în omul singur, dar in el am foarte multă încredere.” –Mihail Sebastian

Secolul XX a fost unul al fanatismelor ideologice, al utopiilor redemptive și al pasiunilor colectiviste. In anii 30, numiţi de poetul englez W. H. Auden “a low and dishonest decade”, spiritul revoluţionar, încarnat in extremele de stânga (bolșevism) si de dreapta (fascism) a purtat un război deschis împotriva spiritului democratic, liberal, burghez, pe scurt critic. Una din cărtile la care ţinem în chip deosebit, autorii acestui articol, este “Cum am devenit huligan” de Mihail Sebastian (1907-1945).  Apariţia in 1935 a acelei cărti, ca ripostă la controvesele generate de incendiara prefaţă a profesorului Nae Ionescu la romanul “De două mii de ani” (1934), o tentativă de justificare logică a antisemitismului teologic, a devenit ceea ce se cheamă une cause célèbre. Dar nu prefaţa lui Nae Ionescu ne interesează acum, nici mistica politică propagată de acesta. Ceea ce ne propunem aici este să readucem in discutie câteva idei ale lui Sebastian care ni se par de o incontestabilă, dogoritoare actualitate acum, când noi radicalisme populiste si noi ideologii totalitare ameninţă, fluturând drapelul anti-burghez, fundamentele unei ordini întemeiată pe refuzul înregimentărilor oarbe, deci pe spiritul critic. Pentru cei mai tineri e bine să amintim că eseul-pamflet scris de Sebastian, de fapt un manifest anti-totalitar, unul dintre primele la nivel european, a fost interzis în anii comunismului. Cenzorii știau bine de ce. Ideologia rece nu putea admite interogaţiile fierbinţi.

Să spunem că antiteza spirit revoluţionar-spirit critic este prezentă si într-un eseu faimos al lui Leszek Kolakowski publicat, în traducere franceză, cu prefata lui Jorge Semprun. Pentru Kolakowski, mentalitatea revoluţionară este una care opune salvarea imediată, totală si absolută, damnaţiunii totale, la fel de definitivă si absolută. Deci “totul sau nimic”. Altfel spus, revoluţionarii nu cred in purgatoriu. (v. Leszek Kolakowski, “L’esprit révolutionnaire”, Paris, Médiations/Denoel, 1985, pp, 14-15). Asa gândeau și revoluţionarii mistici din România anilor 30, fie ei leniniști sau fasciști, admiratori ai Cominternului sau ai Căpitanului.

Scrie așadar cu acută luciditate Mihail Sebastian in 1935, in plin război civil internaţional, spre a relua conceptul politologului exilat german Sigmund Neumann: “Comunistii si fascistii isi fac din ‘spiritul de cazarmă’ axa actiunilor lor politice. Mai mult decat atât: justificarea lor morală. ‘Omul in unformă’ este tipul de grandoare umană, pe care experienţele extremiste de dreapta si de stânga incearca să-l impună timpului nostru. Cămășile negre, brune, albastre si verzi simplifică violent ideile, atitudinile, si sentimentele reducându-le la o culoare, la un semn, la un strigăt”. Altfel spus, spiritul revoluţionar, intotdeauna profetic si maniheist, uniformizează, masifică, sterge diferenţele de personalitate, reduce totul la numitorul comun al obedienţei cazone. Spiritul revoluţionar se pretinde creator, este in fapt nihilist.

Scrie Sebastian mai departe despre modul in care tiraniile totalitare pariază exact pe dorinta de supunere si pe voluptatea auto-emascularii autonomiei persoanei: “Se retează astfel dintr-odată toate indoielile posibile, se strivesc nuantele, se tesesc sub o formdabilă presiune nivelatoare positiile personale de gândire. Nu ramân in joc decât doua-trei adevăruri absolute si nebuloase, asupra cărora nimeni nu are voise să se intrebe, dar pentru care toata lumea trebuie să moara. Da,da–alb, negru. Atat. Restul e suprimat, sters din constiinta noastră, sterilizat in sensibilitatea noastră. Cu o camasă, cu un imn, cu un salut si cu o insignă, ai rezolvat toate problemele, ai găsit toate răspunsurile. Vrei o religie? Iată o carte de membru. Vrei o metafizică? Iată un imn. Vrei o pasiune? Iată un sef”.

Este vorba, spune Sebastian, de extazul omului in uniformă: “O suta de mii de tineri care ridică intr-o arenă bratul drept in sus, o sută de mii de brate tresărind parca dintr-un singur umăr, este o masină care flatează nu stiu ce instinct de putere, nu stiu ce senzatie biologică”. Da, există ceva ce tine poate de instinctul mortii detectat de Freud in aceasta frenezie a supunerii. In 1935, scriitorul romano-evreu Mihail Sebastian anticipează demonstratiile unor Elias Canetti, Arthur Koestler, George Orwell, Manes Sperber: “Corurile, marsul in cadentă si simbolurile vagi, aceste betii psihologice, sunt materia primă a oricarei dictaturi. Că sunt dezonorante sau nu, putin interesează. Ele sunt eficace, si asta e de ajuns. Există un singur dusman care le poate sta impotrivă: spiritul critic. De aceea, orice dictatură, fascistă sau comunistă, debutează prin suprimarea lui…. Noaptea de chef va trece insă, si in zori va veni dezgustul. Noptile de chef tin uneori foarte mult in istorie: ani si decenii, dacă nu veacuri. La sfarsitul lor, dezgustul insă vine fără gres. … Marxismul si fascismul pot cuprinde o sută de adevăruri politice si economice decisive, dar amandouă pornesc de la o groaznică ignorare a omului. Este si in marxism, si in fascism o lipsă de viată si un abuz de scheme care le face din capul locuului artificiale. Acest lucru se va răzbuna astăzi sau peste o sută de ani, dar se va răzbuna. … Se circulă greu astăzi prin lumea ideilor, fără uniformă. Spiritul critic n-a avut niciodata uniformă. E un civil”.

Spiritul revolutionar se prevalează de categorii politice “tari”, imparte lumea in tabere ireconciliabil opuse, in prieteni si dusmani. In România, cel putin, acestea sunt vorbe fără noimă, afirmă Sebastian, iar diagnosticul său uimeste prin perenitate: “…’stânga’ si ‘dreapta’ romanească adăpostesc cele mai variate compromisuri, cele mai fanteziste contradictii. Lipsei lor de continut politic li se adaugă o gravă lipsă de sinceritate personaăa care le goleste de orice continut. E o discrepanţă strigătoare intre ceea ce spun oamenii si ceea ce fac ei, e un dezacord intre scrisul lor si viaţa lor. Democraţi cu scandaloase averi, socialisti cu strălucitoare cariera mondenă, teologi cu chef si temperament–e prea plină societatea noastra de asemenea exemplare pentru a ne mai osteni să credem in ‘democraţia’, in ‘socialismul’ si in ‘ortodoxia’ lor”. Aceste cuvinte au fost scrise acum 80 de ani, dar avem impresia că ele surprind o realitate care ne este, vai, extrem de familiară…

http://www.libhumanitas.ro/cum-am-devenit-huligan-humanitas-2008.html


Visuri redemptive: Doctrina lui Marx și sanctificarea violenței (Un eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu)

09/04/2015

Marxismul, îndeosebi în versiunea sa bolșevică, este unul dintre cele mai importante mituri politice maniheiste ale istoriei contemporane. Este un discurs fundamental al modernității care contrapune așa-zisele forțe ale reacțiunii, barbariei și declinului celor care reprezintă progresul istoric. Marxismul este o soteriologie: el promite salvarea prin intermediul distrugerii unui sistem perceput ca fiind bazat pe dominație, exploatare și alienare. În această viziune soteriologică, proletariatul este Mântuitorul omenirii sau, așa cum a afirmat în tinerețe însuși Marx – clasa-Mesia a istoriei. În eseul de față, ne concentrăm asupra avatarurilor acestei escatologii utopic-revoluționare, îndreptându-ne atenția asupra tezelor Manifestului Partidului Comunist. Acest text incendiar a fost numit pe bună dreptate de către Leszek Kołakowski drept “o capodoperă a literaturii de propagandă”. Manifestul a formulat miezul unei ideologii al cărei scop principal a fost transformarea societății, economiei, culturii și, nu în ultimul rând, a naturii umane. Într-adevăr, marxismul a fost, înainte de toate, un proiect demiurgic fixat asupra distrugerii societății burgheze fundamentată pe respectarea și protejarea proprietății private.

Marele sociolog Daniel Bell spunea că societatea civilă este numele politic al economiei de piață. În viziunea unui Ernest Gellner, pe care o și împărtășim, societatea civilă și economia de piață, deci opusul celei planificate, sunt condiții esențiale ale libertății. Statul de drept nu este pur și simplu o efemeră suprastructură, ci o premisă a demnității individului, fundamentul a ceea ce filosoful politic Avishai Margalit numește societatea decentă. Invocând pretinsele legi inexorabile ale progresului istoric, așadar invocând un mit politic, marxismul a urmărit să transceandă o societate socotită a fi incurabil reificată. Obiectivul era de a pregăti forțele sociale revoluționare pentru confruntarea finală care urma să aducă cu sine “saltul din imperiul necesității în imperiul libertății.” Pentru Marx, convingerea că Istoria este guvernată de legi a echivalat cu faptul că aceste legi pot fi cunoscute și chiar “stăpânite”. În consecință, concepția sa despre lume a fost în mod necesar științifică, non-utopică, distingându-se astfel de orice altă formă anterioară de socialism.

Una dintre ideile centrale ale Manifestului este aceea a luptei de clasă. Pentru Marx și Engels, istoria tuturor societăților omenești este aceea a luptei claselor, deci realizarea concretă a viziunii hegeliene despre unitatea și lupta contrariilor. Este vorba de o paradigmă a conflictului inexorabil în urma căruia unul din termenii contradicției sociale, în acest caz burghezia, trebuie anihilat, suprimat ca încarnare socială, precum clasă. Primatul eliberării a făcut ca violența, sanctificată drept act purificator, să fie situată în inima proiectului marxist. Mai târziu, leninismul s-a folosit și a abuzat această filosofie a Aufhebung-ului (depășire, transcendere) istoric-revoluționar. El a impus supremația partidului de avangardă (o falangă de aleși) în condițiile absenței unui proletariat matur într-o Rusie subdezvoltată industrial. Ca gnoză politică, filosofia bolșevică a propus opusul a ceea ce Marx a accentuat în scrierile sale din tinerețe, și anume, dezvoltarea spontană a conștiinței de clasă. Așa cum a arătat tânărul Georg Lukács, extaziat el însuși de acest vis redemptiv, pentru Marx, clasa revoluționară, expresia istorică a conștiinței nefericite, era încarnarea totalității, creându-se astfel premisele pentru a ajunge la adevărul istoric suprem (coincidența subiect-obiect din metafizica hegeliană). Pentru Lenin însă, Partidul îndeplinea o astfel de funcție izbăvitoare în care predestinarea se contopea cu infailibilitatea. Această distincție capitală a fost punctul de pornire pentru diferențele esențiale dintre marxismul sovietic și cel occidental, de la conflictul dintre Lenin și Rosa Luxemburg până la sfârșitul secolului trecut.

Pot fi identificate, așadar, două direcții în mesajul Manifestului care anticipează experiențele viitoare ale teoriei marxiene. Pe de o parte, există accentul pus pe dezvoltarea autonomă, spontană, organică a conștiinței de clasă. Pe de altă parte, avem glorificarea și cultul violenței. Perpetuarea unei asemenea dihotomii în istoria și evoluția marxismului scoate în evidență problema centrală a acestei filosofii politice: cea a moralității praxisului revoluționar. Manifestul demonstrează ambivalența fatală a emancipării dobândită prin violență: în numele democrației proletare autentice libertățile formale trebuie suspendate, chiar reprimate. Pentru a atinge un nivel înalt de moralitate, care transcende ipocrizia burgheză, moralitatea trandițională trebuie abrogată (a se vedea tezele lui Troțki pe acest subiect, reluate mai nou de Slavoj Žižek și adepții săi). Marxismul pretinde că deține frâiele destinului omenirii deoarece crede că are soluția la suferințele și anxietățile milenare ale societății. Nu credem că a existat vreodată vreun alt proiect revoluționar impregnat de o mai amplă pretenție profetică sau de un mai masiv simț al predestinării carismatic-istorice. Din acest punct de vedere, mitul “partidului de tip nou” al lui Lenin este un ecou fidel al mitului lui Marx al clasei hărăzite care urmează să aducă salvarea umanității dincolo de propriile sale condiționări subiective.

Așa cum au scris Ágnes Heller și Ferenc Fehér, amurgul marxismului ca strategie de transformare radicală a societății a însemnat sfârșitul epocii universalismului radicalismului. În același timp însă, componenta utopică a marxismului își păstrează relevanța și influența. Durabilitatea, persistența acesteia din urmă este explicabilă prin intermediul năzuinței scientiste a doctrinei. Marxismul a subordonat imperativul etic ambiției sale hiper-raționaliste și ultra-pozitiviste. Pentru Marx, nerecunoașterea validității postulatelor sale a fost egală cu orbirea istorică, cu înstrăinarea ideologică a subiectului, cu “conștiința falsă”. Toți cei care nu au reușit să interiorizeze axiomele marxismului au devenit, în chip “obiectiv”, avocații status-quo-ului, victime alienate ale mistificărilor ideologice. Acesta este și ethosul Manifestului: o întreagă clasă – burghezia – este pusă la stâlpul infamiei, iar ordinea sa socială – capitalismul – este proclamată, cu fervoare chiliastic-oraculară, drept ținta unei anihilări obiective și inexorabile.

Manifestul este textul sacru care proclamă legitimitatea morală a revoluției totale și totalizante. În acest sens, Manifestul prescrie marxismul drept substitut secular al religiei tradiționale. Milenarismul său incandescent explică magnetismul acestui text. El a impus marxismul drept doctrina noului eroism romantic, a colectivismului inflamat și inflamant. Narațiunea Manifestului prezintă epopeea electrizantă a conflictului iremediabil în cadrul societății umane pre-comuniste, devine sursa justificativă a speranței și iluziilor celor care au ales calea radical transformatoare, oricare ar fi costurile umane ale acestei aventuri. În ultimă instanță, raportat la traducerea sa concretă în istorie, Manifestul este totuși punctul de pornire al teribilei inginerii sociale exterministe a secolului XX. Este pamfletul în care Marx și Engels au proclamat adepților drumul privilegiat către Edenul regăsit, noua grădină a Omului în care nu vor mai exista discordie, război, foamete, prigoană și frică. În chip deopotrivă tragic și ironic, a devenit evanghelia extremismului de stânga, scufundat solipsistic în himera eliberării universale a omenirii.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/visuri-redemptive-doctrina-lui-marx-%c8%99i-sanctificarea-violen%c8%9bei-un-eseu-de-marius-stan-%c8%99i-vladimir-tismaneanu/


Voci în eter: Monica Lovinescu în dialog cu Matei Călinescu

07/04/2015

Vocile de neuitat care ne-au ajutat sa nu disperăm. Reperele noastre axiologice in vremuri ale descumpănirii. Cei care ne-au invăţat că speranţa moare ultima. Stau de vorbă două mari  constiinţe: Matei Călinescu in dialog cu Monica Lovinescu, iata intr-adevăr ce inseamna o sărbătoare a libertăţii. N-am apucat sa scriem cartea despre care pomeneste Matei („Revoluţii. Idei. Ideologii. Mişcări. 1776, (adică data revoluţiei americane) 1989”). Este in mare parte vina mea. Dar o voi face impreună cu Marius Stan şi vom dedica amintirii sale acea carte. (VT)

La microfon Gelu Ionescu. În programul de astăzi al actualităţii culturale româneşti veţi putea asculta un lung şi interesant dialog între Monica Lovinescu şi Matei Călinescu, în trecere prin Paris în săptămânile din urmă. Virgil Ierunca va fi prezent cu obişnuita sa “Revistă a revistelor culturale”.

http://www.europalibera.org/flashaudio.html

Actualitatea culturală românească: Monica Lovinescu în dialog cu Matei Călinescu

Dialogul dintre Monica Lovinescu şi Matei Călinescu, cum mulţi dintre Dumneavoastră ştiu, profesor de literatură comparată la Universitatea din Bloomington, Statete Unite, şi care va împlini nu peste mult timp 20 de ani de exil, dialogul are mai multe teme, începând cu cele ale peisajului politic actual din România şi terminând cu proiectele literale ale lui Matei Călinescu.Fac precizarea, că în prima parte a discuţiei Matei Călinescu se referă la un text scris în colaborare cu Vladimir Tismăneanu şi care între timp a apărut în România, în revista România Literară, numerele 20 şi 21, text ce se întitulează „Revoluţia din 1989 şi viitorul României”. La data înregistrării acestei convorbiri, cei doi nu ştiau că tocmai textul despre care vorbesc apare şi în presa din ţară. Un text de altfel foarte interesant, invităm pe ascultători să-l caute în colecţia României Literare.
Monica Lovinescu

Monica Lovinescu: Aş vrea să începem prin a vorbi, – despre ce se poate vorbi? – decât despre situaţia din România. Cititorii din ţară nu au la dispoziţie ultimul eseu, pe care Matei Călinescu l-a publicat împreună cu Vladimir Tismăneanu în Problems of Communism, aşa că aş vrea să ne spună marele linii ale acestui eseu, ca şi părerea lui, aprecierea lui aspura situaţiei din România.

Matei Călinescu: „Am să încep a spune prin ceea ce cred despre situaţia din România. Anul trecut, după episodul de barbarie de la 13-15 iunie, am folosit într-o scrisoare către un prieten parizian formula pe care el mi-a reamintit-o recent – un amestec între un stalinism târziu şi un fascism timpuriu. Nu ştiu dacă această combinaţie explozivă defineşte neocomunismul despre care se vorbeşte atât de mult în România, sau dacă această combinaţie are, metaforic vorbind, un sens mai larg şi poate chiar un sens care depăşeşte din păcate limitele neocomunismului însuşi.”

Monica Lovinescu: De ce spui fascismul timpuriu? N-ai impresia că de-a lungul ceauşismului s-a dezvoltat deja această combinaţie între stalinism şi fascism? Nu este întâmplător, cum se spune la Bucureşti, faptul că resurgenţa fascistă la momentul ei de faţă se petrece sub semnul fostei săptămâni şi actualei Românii Mari, deci ceaușist? Ceauşismul n-a fost în sine un fascism-neocomunism?

Matei Călinescu: „Bine, dar situaţia este mai deschisă acum. Acest fascism este într-un fel mai spontan, din păcate.”

Monica Lovinescu: Nu mai există şef suprem…

Matei Călinescu: „Nu mai există şef suprem, da. Situaţia mi se pare mult mai explozivă în momentul de faţă decât în trecut. Desigur că formula, arhetipul, aş zice, al acestei situaţii a existat din timpul lui Ceauşescu”

Monica Lovinescu: Aş spune că a fost chiar creat de Ceauşescu, nu?

Matei Călinescu: „Şi poate a fost chiar creat atunci, originalitatea ceauşismului acesta. Pe de altă parte, acum stalinismul, vorbesc de un stalinism târziu, aş pune accentul pe târziu, e un stalinism totuşi obosit, un stalinism, care este pe punctul de a se termina. Şi de aceea pericolul cel mare la ora actuală mi se pare pericolul acestui neofascism, acestui naţionalism extrem, acestui şovinism, care într-un fel otrăveşte viaţa  culturală românească. După câte îmi dau eu seama de departe, de la Bloomington, totuşi citesc destul de regulat presa românească şi o serie de cărţi care ajung acolo.”

Monica Lovinescu: Într-o zi, transmisă pe France Culture, de la Institutul Francez de la Bucureşti, – pentru care se deplasaseră de la Paris Alain Finkielkraut şi Jacques Julliard -, Jacques Julliard, analizând fenomenul naţionalist în ţările din Est, resurgenţa naţionalismului în ţările din Est, spunea că naţionalismul este de două feluri, precum este colesterolul – naţionalismul bun, cum e colesterolul bun, care duce naţiunile baltice spre democraţie, ca şi Basarabia spre democraţie, şi naţionalismul cel rău, şovinismul.

Eu continui să cred că resurgenţa este liberă, acuma, pentru că nu există şefi, deci îşi arată forma adevărată, resurgenţa e de tip ceauşist. Nu ştiu dacă îţi mai aduci aminte sau dacă ai urmărit în Săptămâna un editorial antisemit, care a fost pe urmă urmat de o scurtă disgraţie a autorului acelui editorial. Vreau să spun că Săptămâna a avut această conotaţie fascizantă de-a lungul exerciţiului ei. Or, asta era finalmente ceauşismul, iar în problema maghiară ceauşismul este cel care a creat tensiunile, care acum izbucnesc, sunt întreţinute şi vedem rezultatul pe care-l vedem. Nu?

Matei Călinescu: „Da. Acum aş vrea să fac o precizare – mie mi se pare că ceauşismul a fost această combinaţie, într-o formă îngheţată. Într-o formă extrem de rigidă.”

Monica Lovinescu: Ai dreptate, da.

Matei Călinescu: „Articolul, la care te-ai referit, a fost discutat şi în presa străină, se numea „Idealuri” şi apăruse în 1980. Am aflat cu surprindere că revista România Mare a hotărât să celebreze 10 ani de la apariţia acestui articol „Idealuri”, pe care l-a republicat şi în care se vorbeşte foarte clar de un comunism de tip românesc, de stil românesc, făcut de oameni născuţi în România de zeci de mii de ani şi nu de nou veniţi, venetici, etc.

Acum aş vrea să revin la întrebarea iniţială, pe care mi-ai pus-o şi anume la studiul din Problems of Communism. Acest studiu este de fapt o versiune lărgită şi adusă la zi a epilogului, pe care l-am scris la traducerea în engleză a „Istoriei Românilor”, de Vlad Georgescu, programată să apară la Ohio State University Press, luna aceasta. Editorul mi-a cerut să ating problema revoluţiei din 1989. Noi ştim că Vlad a murit din nefericire în 1988, când n-a mai mai putut continua lucrul la ediţia revizuită și la o ediţie ştiinţifică, critică, a cărţii lui în limba engleză. Şi atunci am preluat eu sarcina editării manuscrisului şi am scris împreună cu Tismăneanu acest Epilog, pe care acum l-am adus la zi.”

Monica Lovinescu: Studiul se numeşte „Revoluţia din 1989 şi viitorul României”, nu-i aşa?

Matei Călinescu: „Exact. Şi de fapt este o istorie a României în ultimul an şi ceva, o încercare de a vedea lucrurile la timpul trecut ca pe o înşiruire de evenimente într-un cadru, care să permită interpretarea şi analiza pentru că evident sunt o serie de mistere. Nu mai vreau să vorbesc despre ele, care rămân deschise – misterul apariţiei Frontului, misterul teroriştilor.”

Monica Lovinescu: A numărului de victime, etc.

Matei Călinescu: „Da. Acum aş vrea să închei în legătură cu situaţia din România, aşa cum o văd eu de la Bloomington, de peste ţări şi mări, cum s-ar zice. Mie mi se pare că intelectualii români şi tineretul, cei mai buni, cei mai creatori, 4-5 la sută din populaţia României, trec printr-o dramă extraordinară şi îţi spun sincer că mie mi se rupe inima când mă gândesc la ei. Pentru că ei trăiesc într-o ţară, în care s-a prăbuşit un regim, s-a prăbuşit o ideologie. Dar cei care au susţinut acel regim au rămas şi ei încearcă pe toate căile să-şi menţină puterea şi sunt gata să ucidă speranţa şi să creeze acestei generaţii extraordinare, extrem de talentate, o situaţie fără speranţă, o situaţie care pe mine mă întristează foarte tare, pentru că eu cred în potenţialul creator al României. Toate astea pe un fond de polarizare naţionalistă, care nu promite nimic bun.

Eu nu văd deocamdată nici o soluţie a acestei situaţii. Am studiat problema ca un istoric, pentru că editam o carte de istorie şi a trebuit să adaug un epilog în stilul cărţii, în stilul gândirii istorice, şi nu văd ce se va întâmpla, nu pot să anticipez nimic. Cred că cea mai bună soluţie pentru România, sau poate singura soluţie, ar fi un fel de miraculoasă revenire a monarhiei constituţionale până la organizarea unui referendum şi a unor noi alegeri mai semnificative, decât cele din 20 mai 1990.”

Monica Lovinescu: Ţi-aş mai pune o ultimă întrebare înainte să, era să spun să încheiem partea politică, dar când vom vorbi de cultură, tot de politică vom vorbi volens-nolens. Cum ţi s-a părut anunţul că Alianţa Civică, în principiu, va avea şi un partid politic?

Matei Călinescu: „Mi s-a părut foarte bine venit. Eu cred că în România, spre deosebire de celelalte ţări din Estul Europei, inclusiv din Sud-Estul Europei, mă refer la Bulgaria, opoziţia nu a putut să prezinte un front unit programului guvernamental de pseudo-reforme şi aş vrea să accentuez pseudo. Deci, este foarte bine că Alianţa Civică devine un partid politic şi sper că va fi un partid politic suficient de flexibil ca să creeze o unitate a opoziţiei în viitoarele alegeri.”

Monica Lovinescu: Şi acum să facem apel la Matei Călinescu critic literar. Cu toate că nu vei fi citit numai literatură şi te voi întreba tocmai ce ai citit la vremea din urmă la Bloomington?

Matei Călinescu: „Uite, e interesant că după revoluţia din decembrie ’89 interesul meu pentru literatura română a reînviat şi cu prilejul unei invitaţii de la revista World Literature Today de a scrie un articol pentru ei despre literatura română, – ei prepară un număr despre literaturile Est-europene, ungară, cehoslovacă, poloneză, lituaniană, estoniană, letoniană, etc. -, am scris acest articol şi cu ocazia asta am meditat asupra situaţiei literaturii române. Am citit cu mare plăcere volumul de proză „Visul”, al lui Mircea Cărtăreascu şi bineînţeles „Levantul”, care este o carte încântătoare, din păcate intraductibilă.”

Monica Lovinescu: Dar „Visul” e traductibilă.

Matei Călinescu:Visul” e traductibil.”

Monica Lovinescu: Şi care se traduce în Franţa, da.

Matei Călinescu: „Mă bucur să aud lucrul ăsta. Am citit, am urmărit, cum spuneam şi înainte, presa românească, cu o deosebită admiraţie analizele politice foarte lucide ale lui Nicolae Manolescu din România Literară, din rubrica „Ochiul Magic”. Mă miră bunul simţ, capacitatea de a gândi limpede a cuiva într-un climat de confuzia atât de mare ca în România.”

Monica Lovinescu: Da. Şi un fel de radicalizare a lui Nicolae Manolescu, care a început prin a vrea să menţină doar esteticul în revistă şi care încetul cu încetul s-a angajat totuşi în acţiunea politică şi s-a angajat cu foarte mulţi sorţi de izbândă pentru că s-a angajat cu foafrte multă luciditate.

Matei Călinescu: „Cu foartă multă luciditate. De asemenea urmăresc cu mare interes revista „22”, o serie de alte publicaţii ale opoziţiei, inclusiv ziarul România Liberă, care vin toate la biblioteca din Bloomington, care este o excelentă bibliotecă. Pe urmă am mai citit o serie de cărţi şi vreau să le menţionez pentru interesul lor istoric şi moral – cartea lui Ion Negoiţescu „În cunoştinţă de cauză”, apărută la editura Dacia anul trecut.”

Monica Lovinescu: Şi care grupează articolele, textele politice.

Matei Călinescu: „Textele politice ale lui Negoiţescu, începând cu „Manifestul” cercului din Sibiu din timpul războiului, adresat lui Eugen Lovinescu sub forma unei scrisori deschise şi continuând cu Scrisoarea către Paul Goma, şi continuând cu o serie de interviuri mai recente, publicate în revista Dialog, din  emigraţie, interviuri la Radio Europa Liberă. Ceea ce mi s-a părut interesant în acest volum a fost itinerariul spiritual al lui Negoiţescu, de la un anume estetism fundamental, un estetism şi ca protest politic, la ideea unui angajament moral-politic direct. Autocritica pe care şi-o face Negoiţescu în legătură cu momentul Goma, cu scrisoarea pe care i-a trimis-o, cu retractarea pe care a publicat-o, semiretractare pe care a publicat-o.”

Monica Lovinescu: Da, articolul despre patriotism.”

Matei Călinescu: „Şi aşa mai departe. Aceasta mi s-a părut un remarcabil prilej de a medita asupra condiţiei morale a spiritualului român. Apoi am citit o serie de alte cărţi, care m-au interesat pe mine foarte mult. Mă refer acuma la memoriile lui Belu Zilber, „Monarhia de drept dialectic”, un foarte important document în legătură cu odiosul proces al lui Lucreţiu Pătrăşcanu, organizat de Gheorghiu Dej, care este un proces el însuşi foarte interesant, în sensul că este ultimul proces stalinist de o incredibilă brutalitate şi totodată primul proces stalinist, în care victima a refuzat până la capăt să-şi recunoască vina imaginară. Am citit memorialul lui Belu Zilber în paralel cu cel al Lenei Constante.”

Monica Lovinescu: Deşi sunt foarte mari diferenţe. Pentru că în timp ce Lena Constante n-a cedat şi nu era pregătită ideologic să fie comunista care crede în partid, la Belu Zilber e interesant pentru că este unul din ultimele cazuri, sau rarele cazuri – „puţini am fost, mulţi am rămas”, cum spunea un suprarealist celebru, e unul din rarele cazuri de comunist convins în România. Deci el a contribuit, Belu Zilber, la scenariul acuzării şi a pierdut pe toate planurile. Este un păgubos al propriei lui conştiinţe şi e patetic. El n-are dreptatea de partea lui şi o ştie în acelaşi timp. E un fel de victimă perfectă, pe când Lena Constante este exemplară ca atitudine de victimă şi nu contribuie niciodată la acuzare, ci dimpotrivă, cât poate, rezistă.

Matei Călinescu: „Da, acum ceea ce mi s-a părut important la Belu Zilber e că aici avem mărturia unui comunist convins, la fel de convins ca Arthur London, de pildă, în cartea sa „Mărturisirea”, un comunist care citise pe Koestler, care cunoştea Darkness at Noon sau Le Zéro et l’Infini. Care cunoştea scenariile. Care ştia şi a jucat acest rol. Ceea ce este extrem de interesant în această carte, mai ales în prima parte, în prima ei parte, care se referă la procesul Pătrăşcanu, evident că ştiu şi istoria manuscrisului. Prima versiune, care era mult mai completă, a fost confiscată de Securitate.”

Monica Lovinescu: Noi avem în faţă a doua versiune.

Matei Călinescu: „A doua versiune cu anumite lacune.”

Monica Lovinescu: Cu lacune şi cu un Belu Zilber puţin obosit. Foarte bine scrisă, de altmiteri, însă cu un Belu Zilber, care câte o dată e plictisit să repete nişte lucruri pe care le-a spus deja.

Matei Călinescu: „Însă cred că este o mărturie care ar merita să fie cunoscută, mai ales în legătură cu procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi mă gândeam să propun această carte unei edituri universitare americane, poate cu o prefaţă istorică, care să prezinte cazul Pătrăşcanu.”

Monica Lovinescu: Şi de ce nu cartea Lenei Constante? Care e cealaltă faţă a procesului lui Pătrăşcanu.

Matei Călinescu: „Poate că şi cartea Lenei Constante, însă într-un fel Belu Zliber ar prezenta aici paralela cu Arthur London, Koestler, Rubaşov.”

Monica Lovinescu: Da, cu foştii comunişti.

Matei Călinescu: „Cu foştii comunişti. Pe când Lena Constante este o victimă inocentă de la început, care nu are ideologie, care nu are scenarii şi care este torturată într-un mod îngrozitor.”

Monica Lovinescu: Şi care rezistă într-un mod extraordinar.

Matei Călinescu: „Şi care rezistă într-un mod extraordinar pentru că este un om cinstit. Un om care nu are scenarii justificative, care nu are un sistem dialectic la îndemână, prin care să justifice orice. Pe urmă am citit, iarăşi cu mare bucurie, „Jurnalul Fericirii” al lui Nicolae Steinhardt. Cred că este vorba de o operă de o mare însemnătate pentru cultura şi spiritualitatea românească. Memorial de închisoare, meditaţie religioasă, carte de moralitate şi observator social, mărturie istorică, care se apropie în momentele ei cele mai bune de nivelul pe care îl are scrisul Simonei Veil.

Sper că va apărea în traducere franceză. În America ar fi poate mai dificil de tradus o astfel de carte pentru că editurile universitare nu sunt realmente interesate în mărturii de tip religios. Ba chiar, în mod paradoxal, scena uviversitară americană este dominată acum de discursuri neo-marxiste, marxiste-leniniste, marxist-freudistă.”

Monica Lovinescu: Întârziere, sunteţi în întârziere, trebuie să recuperaţi. Ştiu că nu depinde de dumneata, Matei Călinescu. Spune, Matei Călinescu, şi printre proiectele pe care le ai, care sunt primele?

Matei Călinescu: „Mai întâi aş vrea să spun că am terminat de curând ,şi acum lucrez de fapt la retuşuri finale, un manuscris de mai mari dimensiuni, o carte pe care aş putea-o numi „Filozofia lecturii”, dacă vrei. O meditaţie asupra lecturii şi mai ales a relecturii, a motivelor care ne fac să recitim cărţi, care ne fac să ne reîntoarcem la clasici. Şi această carte sper să apară în cursul anului viitor.

Şi acum am două proiecte: unul, cel dintâi este o carte de natură filozofico-politică, scrisă în colaborare cu Vladimir Tismăneanu, cu care mă înţeleg bine, el urmând să facă capitolele care au o mai directă legătură cu politologia, eu urmând să fac capitolele care au o mai directă legătură cu istoria ideilor şi istoria culturală. Este vorba de o carte, intitulată „Revoluţii. Idei. Ideologii. Mişcări. 1776, (adică data revoluţiei americane) 1989”.

Va fi o carte care va examina ideea de revoluţie, primul capitol îl voi scrie eu şi va avea ca subiect istoria conceptului şi a termenului de „revoluţie”, deplasarea semantică de la „Revoluţiile Cereşti” ale lui Copernicus la răsturnările sociale catastrofice, apocaliptice din societatea umană.”

Monica Lovinescu: O mică întrebare: ai citit bineînţeles, presupun, „Sociologie de la Révolution”, a lui  Monnerot sau nu?

Matei Călinescu: „Da, am citit-o mai demult.”

Monica Lovinescu: Are, poate avea o legătură, sau nu?

Matei Călinescu: „Bine, acum eu capitolul la care mă refer este un capitol…”

Monica Lovinescu: Nu, dar în general.

Matei Călinescu: „Da, sigur că are; şi Hannah Arendt, de pildă.”

Monica Lovinescu: Hannah Arendt e mai des citată, pe când Monnerot a intrat, pe nedrept, de altmiteri, într-o zonă de umbră, când are două cărţi capitale, care mi se pare că pot sluji punct de referinţă – „Sociologie de communism” din anii 1948 şi „Sociologie de la Révolution”, care sunt la începutul anilor ’70 şi sfârşitul anilor ’60.

Matei Călinescu: „Monnerot va fi discutat în mod sigur. Acest capitol ar fi o istorie a termenului, a cuvântului „revoluţie”, a aplicărilor lui şi va fi o analiză de fapt a unor texte, în care apare cuvântul „revoluţie. Şi acum citesc cu mare interes un prim volum apărut şi reeditat de Francois Furet, despre oratorii revoluţiei franceze şi îmi notez anumite pasaje.”

Monica Lovinescu: Şi citeşti probabil şi lucrarea lui ultimă, despre revoluţia franceză privită dans la longue duree, ca să spunem aşa.

Matei Călinescu: „Da, da, François Furet este un foarte mare  istoric francez, influenţat de istorici englezi.”

Monica Lovinescu: Da ca François Furet, un fel de revoluţie în conceptele despre revoluţia franceză care se „marxisizaseră”.

Matei Călinescu: „Da, această revoluţie a început în Anglia şi în istoriografia revoluţiei franceze, făcută în Anglia şi America. Cea de-a doua carte, pe care o pregătesc este un eseu tot în limba engleză despre generaţia intelectuală a anilor ’30 din România, al cărei şef a fost Mircea Eliade. Eseul, aşa cum îl văd acum, ar considera capitole separate cinci destine, începând cu a lui Eliade însuşi şi incluzând pe prietenul acestuia, Mihail Sebastian. Şi evident tensiunea crescândă între aceşti doi prieteni în cursul anilor ’30. Pe Eugene Ionesco, pe Emil Cioran şi, în sfârşit, pe piţin mai tânărul şi puţin mai excentricul Paul Celan, care venea din Bucovina şi din lagărele de muncă forţată pentru evrei.”

Monica Lovinescu: Şi care nu era aceeaşi generaţie, totuşi.

Matei Călinescu: „Nu, era mai tânăr puţin.”

Monica Lovinescu: Mult mai tânăr.

Matei Călinescu: „Nu mult mai tânăr. Mai tânăr, nu foarte mult.”

Monica Lovinescu: A debutat în România, Paul Celan nici nu putea fi altfel, a debutat în revista Agora în 1947, e prima semnătură a lui Paul Celan.

Matei Călinescu: „Da, prima semnătură, el scria însă poeme mai demult şi el reprezintă un caz interesant, pentru că el vine din Bucovina şi din lagărele de muncă forţată pentru evrei din Moldova celui de-al doilea război mondial. N-a stat decât câţiva ani în România postbelică, înainte de a fugi în Occident. Dar, dacă vrei, există o legătură, să zicem, de tip anecdotic între el şi generaţia asta, pentru că el este primul traducător al lui Cioran. El l-a tradus în limba germană.”

Monica Lovinescu: Lucrurile astea s-au petrecut mult mai târziu.

Matei Călinescu:Précis de décomposition” da, l-a tradus în 1950, deci la un an sau un an şi ceva de la apariţia în limba franceză. Aceste cinci destine îmi vor prilejui alte capitole de istorie culturală, prin care vreau să analizez polarizarea ideologică, care s-a produs în România anilor ’30, între dreapta şi stânga, între mişcarea legionară şi mişcările mult mai slabe, de fapt, democratice.”

Monica Lovinescu: Nu chiar aşa de slabe. Am impresia că se deturnează puţin adevărata atmosferă dintre cele două războaie – pentru dreapta există un fel de supradimensionare câteodată, dat fiind câteva nume celebre pe care le-a dat această dreaptă, iar stânga e subestimată. Adă-ţi aminte că totuşi critica literară era oarecum de stânga.

Matei Călinescu: „De altminteri, da, dacă ne gândim la Cioculescu, Streinu, care erau oameni mai degrabă de stânga, Pompiliu Constantinescu…”

Monica Lovinescu: Sigur că da, critica literară era de stânga, Zburătorul.

Matei Călinescu:Zburătorul nu era politic angajat, dar era mai degrabă…”

Monica Lovinescu: Nu, nu, în anii ’37-40 Zburătorul era foarte angajat.

Matei Călinescu: „Da, da.”

Monica Lovinescu: Fundațiile regale erau mai degrabă de stânga decât de dreapta.

Matei Călinescu: „Sau de centru.”

Monica Lovinescu: Sau de centru, dar în orice caz această dreapta dominând din pricina legendei lui Nae Ionescu şi a personalităţilor excepţionale, discipolii lui Nae Ionescu, am impresia că se deplasează puţin accentul şi în locul unui echilibru, e mai în dreapta decât spre stânga. Însă Camil Petrescu nu era de dreapta, Camil Petrescu era de stânga. Se dezechilibrează puţin o situaţie în care dialogul era destul de echilibrat, cum era între cele două războaie în Franţa echilibrat.

Matei Călinescu: „Da. Eu vreau să analizez această situaţie foarte de aproape. Din păcate nu avem prea multe documente, nu dispunem la ora actuală de o biografie critică serioasă a lui Nae Ionescu, de care ar fi nevoie. Nu dispunem de o istorie serioasă a mişcării legionare. Totul a fost falsificat timp de 45 de ani. Deci, într-un fel este o situaţie foarte complicată din punct de vedere documentar-istoric.

De aceea eu aş vrea să mă duc în România poate în anul 1992-93 ca să petrec cel puţin şase luni de cercetare în biblioteci şi poate chiar arhive, ca să strâng material şi să-mi fac o părere mai bine informată asupra situaţiei. Evident că ai dreptate că se poate exagera importanţa dreptei româneşti.”

Monica Lovinescu: Nu, asta nu te privea, dar în general se exagerează în clipa de faţă, da. Există această tendinţă, poate în măsura în care câteva personalităţi de dreapta au devenit celebre pe plan internaţional. Însă a devenit şi Eugene Ionesco, care nu era de dreapta.

Matei Călinescu: „Bineînţeles, care este, care face parte din lista mea.”

Monica Lovinescu: Care face parte din listă. Şi pe urmă sunt complet uitaţi, mai puţin prestigioşi însă foarte importanţi în epocă, sunt uitaţi criticii complet.

Matei Călinescu: „Bine, eu acum scriu aceste cărţi pentru un cititor englez, deci pe critici nu îi pot introduce…”

Monica Lovinescu: Nu, dar vorbesc de peisajul cultural şi nu era un reproş pe care ţi-l făceam. E o constatare, pe care o tot constat în ultimii ani în această redare a configuraţiei literare, culturale româneşti între cele două războaie. Rămâne să te aşteptăm cu unul din proiecte publicate, sau poate chiar înainte de publicarea unuia din proiecte, vei fi întotdeauna binevenit şi îşi mulţumesc, Matei Călinescu.

*
Gelu Ionescu: Urmează Revista revistelor culturale, semnată de Virgil Ierunca.

Virgil Ierunca: „Două interviuri, unul în România Literară, altul în România Liberă, ne îngăduie mai bine situarea lui Mircea Cărtărescu, faţă de sine, faţă de literatură şi chiar faţă de societate. Câteva evidenţe, pe care încercăm să le subliniem. În primul rând credem că nu exagerăm, văzând în autorul „Levantului” pe cel mai cultivat poet din generaţia tânără. Deşi cultura lui nu este ostentativă, nici măcar prea transparentă, ea stă la temelia spusului, care se artticulează în ritmuri înoitoare într-o certă aventură a spiritului.

Cultura asimilată de Mircea Cărtărescu, altă caracteristică, e mereu deschisă formelor modern contemporane, întregind astfel straturile clasice, depozitul referenţial. Nici o emfază, nici o paradă a eului, ci mărturisirea simplă, că pentru el literatura există. Există sub toate aspectele ei, insidioase sau nu, accentul căzând pe ceea ce este esenţial – poezia.

Poeticul apare la Mirecea Cărtărescu ca har, dar şi ca stil. În sfârşit, ca apogiatură a vieţii. De unde refuzul neemisiunea poeziei majusculizate. Pentru autorul Totului, totul e adus pe portativul nesimplei respiraţii. Poetul nu oficiază, ci respiră. Nu e investit, de altfel gratuitatea poeziei îi chezăşuieşte modestia statutului ei fragil.

Despre poezie,  răspunde Mircea Cărtărescu lui Virgil Sorin, interlocutor remarcabil, „despre poezie nu trebuie să vorbim retoric şi oracular. Ea nu este inspirată de zei şi nu are puterea de a mişca sufletul popoarelor. Poetul nu e un Mesia şi vocea lui poetică nu străbate mai departe decât vocea lui de Om. Dezgustul şi dispreţul omului de rând pentru poezie vin tocmai din festivismul găunos, cu care se vorbeşte despre ea de cele mai multe ori chiar în poezii.

Ca să redăm demnitatea şi locul firesc al poeziei, între alte activităţi umane, trebuie s-o vedem într-o lumină umană. Poezia nu e prea importantă azi, nu trebuie să fii cine ştie ce filozof ca să observi asta, dar aşa a fost întotdeauna. Este o artă, care agonizează de cinci mii de ani. Nici cei mai mari poeţi ai lumiii nu au fost nişte profeţi, ci nişte bieţi oameni, care au trăit nişte biete vieţi, într-o biată lume, căreia nu-i ardea de poezie, ci de grija zilei de mîine. Poeţii sunt oameni, care ştiu să scrie versuri. Asta este meseria lor. În asta constă demnitatea lor.”

Am închis citatul, nu însă fără a cădea puţin, puţin pe gânduri. Poate că în excesul său de modestie, Mircea Cărtărescu împuţinează demnitatea ascunsă a poetului, fiindcă dincolo de cuvinte se poate întrevedea o viziune, se poate auzi o voce, ce transcende rânduiala cuvintelor şi orizontul strâmt al versului.

Poezia universală e mereu inaugurată de rupturi creatoare. Una e poezia înainte de Hölderlin și Rimbaud, sau ca să revenim în spaţiul românesc înainte de Eminescu, şi alta după aceştiea, care nu ni se par a fo fost nişte demiurgi ai limbajului. Probabil că numai o sfiiciune de atelier, proprie lui Mircea Cărtărescu, l-a împins spre exagerare.

În interviul acordat în România Liberă, Ralucăi Stroe Brumaru, Mircea Cărtărescu pune câteva puncte pe „i” într-un domeniu mai convulsiv, acela în care poetul e confruntat cu beteşugurile cetăţii. De subliniat aici rigoarea morală a lui Mircea Cărtărescu, care ne dezvăluie procesele sufleteşti pe care le-a avut pentru a înţelege Adevărul. Adevărul de fiecare zi.

„Am luptat enorm să înţeleg cu creierul meu”, afirmă poetul, „şi nu să diger o substanţă deja mestecată de alţii tot ceea ce se petrece în România astăzi. Am încercat să mă pun la punct cu înţelegerea mecanismelor, care fac posibilă înşelăciunea şi minciuna din punct de vedere politic. Am luptat foarte mult uneori împotriva propriilor mele păreri, propriilor mele opţiuni, am discutat foarte mult şi din aceasta a ieşit ceea ce trebuia să iasă în orice discuţie: adevărul.

Sunt foarte fericit că am reuşit să mă pun pe linia de plutire din acest punct de vedere, să trec de partea adevărului, să particip într-un fel, chiar şi cu aceste puţine şanse câte mi se dau, la ridicarea sa din noroi. Cred că un moment crucial în acest proces de limpezire ideologică, l-a constituit participarea mea cu tot sufletul la acel uimitor şi încă neelucidat pe deplin fenomen, numit Piaţa Universităţii. După acea experienţă nu am mai avut probleme în despărţirea minciunii de adevăr, în despărţirea falsului de realitate.”

De altfel, în revista Agora, redactată în Statele Unite de Dorin Tudoran, Mircea Cărtărescu a semnat un eseu antologic despre fenomenul din Piaţa Universităţii. Tot în interviul din România Liberă, o sugestie a lui Mircea Cărtărescu ce mi se pare şi îmbogăţitoare şi urgentă: dată fiind criza prin care trece cultura, datorită sabotajului sistematic întreţinut de actuala putere, revistele literare, de altfel multe din ele ameninţate, se dovedesc neîncăpătoare faţă de efervescenţa intelectuală, care din fericire persistă în România.

Ar trebui ca ziarele, şi ne gândim în primul rând la cel mai important, România Liberă, să consacre, dar în fiecare zi, o pagină culturii şi artei, aşa cum se obişnuia în epoca interbelică şi până în 1947. Să ne amintim, ce a însemnat pagina culturală a unor ziare ca Timpul, Ecoul, sau cu ani în urmă Cuvîntul lui Nae Ionescu. Mircea Cărtărescu sugerează acest lucru, justificându-l chiar dincolo de circumstanţele actuale.

„Am să accentuez însă alt aspect, spune el, şi anume faptul că literatura trebuie massificată. Este singura şansă a literaturii. În Occident nu revistele literare, ci paginile literare ale cotidienelor se ocupă de literatură, fac cunoscută literatura, vând literatura în masele foarte largi. De asemenea, fireşte, televiziunea şi radioul. Situaţia felului în care literatura se reflectă în aceste mijloace de massificare este dezastruoasă. Emisiunile Televiziunii române, care se ocupă de literatură, sunt sub orice critică după părerea mea, nu fac decât un deserviciu artelor şi literaturii şi, chiar cu părere de rău o spun, paginile literar-culturale ale marelor ziare sunt cu totul neconcludente.”

Să sperăm că această sugestie, care este şi un ţipăt, va fi pusă în practică în primul rând, cum spuneam, de România Liberă.

Tot în acest ziar reţinem intervenţia romancierei Gabriela Adameşteanu la colocviu de la Roma pe tema intelectualii şi revoluţia, se întitulează „Diversitate şi dezbinare” şi constituie o analiză lucidă a culturii româneşti la vremuri de cumpănă. Între nuanţă şi adevăr, nuanţa adevărului, rostit fără menajamente, rostit cu o voinţă manifestă de a înţelege şi de a contribui la o alegere solară  a apelor. Statutul deloc simplificator al scriitorului sub ceauşism cu vrerile şi impasurile constatate, statutul acesta este radiografiat de Gabriela Adameşteanu cu o seninătate exemplară.

Nu la ieri ne vom opri, deşi situaţia de ieri explică mult şi multe din cea de azi, ci la polarizarea de ieri şi azi dintre „ei” şi „noi”. O polarizare, care pune în joc şi speranţa şi scepticismul. „Societatea românească”, scrie dintr-un început Gabriela Adameşteanu, „a fost şi este încă polarizată – „ei” şi „noi”. „Ei”, care au accedat sau au rămas la putere, o reţea trainică, ţesută timp de decenii până la ultimul colţ al ţării, o sinteză între un sistem mafiotic, unul feudal şi unul tribal, o întâlnire între tipologii asemănătoare şi interese identice. Cu sonorităţi snoabe acum un an, termenul de „nomenclatură” s-a banalizat între timp. El acoperă însă rezultatul antiselecţiei şi autoritarismului, care reproducea în mic modelul lui Ceauşescu şi al familiei, până în ultimul sat, până în ultima instituţie.”

Între „noi” şi „ei” spaţiul întrebărilor esenţiale, pe care Gabriela Adameşteanu şi le pune cu un fel de patetism al responsabilităţii.

Dacă nu ne înşelăm, nimeni nu a subliniat, cum s-ar fi cuvenit, faptul că revista ieşeană Convorbiri Literare are un cronicar literar de primă mînă, apărut în perioada post-revoluţionară, Gabriela Gavril. E important, deoarece acest domeniu al cronicii literare menţine o bună tradiţie de la noi. În Occident cronica literară a şi dispărut. Nimic improvizat în comentariile critice ale Gabrielei Gavril. Dimpotrivă. Spirit de fineţe, cultură, gust, talent expresiv.

Un exemplu: prezentarea ultimului volum de poeme al lui Dan Laurenţiu, „Călătoria mea ca martir şi erou al Timpului”. După ce observă că în volumele sale precedente poetul cultiva strategic o ambiguitate spornică, pendulând între dionisiac şi neliniştit textuale, Gabriela Gavril insistă asupra faptului că de data aceasta în noul său volum Dan Laurenţiu privilegiază sensurile secunde, existenţial negre.

„Obsesiile rămase în întuneric”, scrie Gabriela Gavril, „ies de data aceasta la iveală, fie şi alterând ceea ce le-a acoperit. Eroticul devine din ce în ce mai mult un simplu pretext, o mască ascunzând desfăşurarea ritualelor tanatice. Orice gest aparent inofensiv poate aduce o răsturnare de sens. Orice mişcare poate urmări în structura poemelor această trecere de la cunoscut la necunoscut, de la un sens ce a devenit nemulţumitor, la un al doilea sens neaşteptat.

Versurile lui Dan Laurenţiu se desăvârşesc pe măsură ce distrug schema erotică, dându-i o cu totul altă valoare. Oboseala, seducţia bolnăvicioasă a morţii, istovirea se insinuează pe nesimţite în structura cunoscută a poeziei de iubire, alterând-o. Imaginile îşi schimbă tot sensul, poeme diferite scriindu-se cu aceleaşi cuvinte.

Ca şi Bacovia, Dan Laurenţiu îşi va imagina întâlnirea mult dorită ca amant nerăbdător al femeii negre, îşi va imagina întâlnirea mult dorită cu himera, dar în acelaşi timp va întârzia cât mai mult cunoaşterea fericirii, a coborârii în infernul devenit dintr-o dată primitor în tenebrele râvnite. Registrul imagistic al acestor puneri în scenă nu este foarte bogat. De multe ori cititorul are impresia repetării unei singure imagini până la absurdul unei litografii în negru, sau al unor isterice unor combinaţii de roşu şi negru.
Trubadurul Dan Laurenţiu va reface cu aceeaşi plăcere ritualurile complicate ale sfârşitului, ca într-o veritabilă curte a morţii.”. Am închis citatul din Gabriela Gavril.

Şi pentru că suntem la capitolul poeziei, să mai semnalăm în încheiere un adevărat document literar, pe care-l publică, în Viaţa Românească, Florenţa Albu. E vorba de poezii interzise de cenzură, sau de vechii responsabili ai revistei. Respinşii, victimele sunt poeţi reprezentativi – Dimitrie Stelaru, Ana Blandiana, Gabriela Melinescu.

Cum Dimitrie Stelaru a fost oarecum uitat după moartea lui, vom cita două din poemele sale, care văd acum lumina tiparului, graţie Florenţei Albu. Ne aflăm într-o perioadă fastă a poeziei lui Dimitrie Stelaru. Golanul liricii fantaste se întoarce la uneltele din tinereţe, parcă mai îngheţate de nefericire, ca în acest poem intitulat „M-am învelit”.

„Am trecut prin văile şi dealurile tale/M-am învelit cu fluvii de lună, cu flacările buzelor tale/Unde să mai alerg?/ Împăraţii au vetre, aur şi paznici, noi suntem paznicii artei noastre, noi omorâm visul şi el ne scaldă ochii/ Moare. Şi e într-una viu/ Să nu-mi dai umba altor umbre/ Primeşte-mă şi taci ca un Zeu nou.” „Toate au îngheţat. Mari cum erau, sunt mari drumurile. Îşi murdăresc oglinzile cu sânge biped şi anvelope. Statuia tace de trei ori, nici museţelul nu e filozof, când râde peste ruinele Sodomei.” „E Goia pe terasa de argint a mării? Nu. Umblă botul fiarei încă.”

Poet blestemat pe linia unei tradiţii bogate în umbre şi sfâşiere, Dimitrie Stelaru veghează la intrarea iadului ca în următorul poem – „Îmi duc Umbra”. „Opt umbre sub aşternut, mai mare fără relief, veghez somnul hoţ, e un vi, înşeli viespile cu struguri preacopţi. Să iau o umbră cu mine? În ea să mă prefac la intrarea iadului? Îmi duc ramura albă aici. Şi dacă e noapte, mai visez sunetul.”

http://www.europalibera.org/content/article/24254231.html


Autoritarismul cleptocratic al lui Vladimir Putin: Povestea unui regim și a unei cărți (Un eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

07/04/2015

Să spunem din capul locului că volumul profesoarei Karen Dawisha despre originile și întemeierea regimului Putin este unul devastator, colosal de informat și menit să ofere un probatoriu irefutabil privind natura mafiotică a simulacrului de stat care este Rusia astăzi. Cu uluitoare acribie și o pasiune impresionantă pentru documentarea celui mai mic detaliu din această arheologie a cotropirii și acaparării resurselor Rusiei de către un grup înrădăcinat în structurile KGB, devenit FSB, Karen Dawisha a scris nu doar o analiză pătrunzătoare, ci un veritabil rechizitoriu. Este vorba de o dictatură nu doar politică, ci, poate ca o cheie pentru înțelegerea acesteia, de una economică. Înainte de a cuceri puterea politică prin sordide manopere și florentine alianțe de culise, jucându-și cu talent rolul de om de încredere pentru magnații gen Berezovski și Abramovici, câștigând suportul fiicei și al ginerelui lui Boris Elțin, “omul fără față”, cum l-a numit Masha Gessen, a urcat treptele puterii până la poziția supremă pe care, afirmă Karen Dawisha, nu are nici cea mai mică intenție să o cedeze într-un viitor previzibil. Am zice că dimpotrivă.

Nu există nimic senzaționalist în această sisifică deconstrucție a sistemului Putin pe care o propune directoarea Centrului Havighurst de Studii Ruse de la Universitatea Miami din Ohio, respectată specialistă în comunism și post-comunism. Tonul este sobru, detaliile personalizate sunt evitate. Scopul este unul științific, dar implicațiile sunt, evident, morale și trimit spre zona policy-making. Mai ales că sancțiunile adoptate în urmă cu un an se aplică exact personajelor numite în carte drept arhitecți și beneficiari ai regimului condus de mega-oligarhul kaghebist. Acești oameni urăsc Occidentul, dar și-au investit banii în băncile vestice, își fac vacanțele în Monaco și la Biarritz, schiază în Austria și Bavaria, cumpără, la propriu, castele în Spania. Putin este Homo Sovieticus devenit miliardar cu cont bancar la Zürich. Poate că aceasta este suprema diferență dintre el el și modelul său asumat deschis, Andropov. Și răposatul președinte al KGB, apoi scurtă vreme secretar general al PCUS, era gata să calce pe cadavre, a făcut-o de multe ori, dar scopurile erau de altă natură. Firește, tot una malignă. Putin este un parvenit cupid, Andropov era în felul său un bolșevic din specia asceților revoluționari, nu-și visa un ceas Vacheron Constantin, se mulțumea cu unul sovietic…

Povestea începe la Leningrad, în 1975, când Vladimir (Vova) Putin intră în cadrele KGB. Lucrează în contra-spionaj, urmărește disidenții. Unii spun că îi și anchetează. Idolul său, atunci și azi, este Iuri Andropov. Mimează stilul ascetic, dar este îndrăgostit de obiecte de consum occidentale. Ajunge ofițer la Dresda, recrutează cetățeni est-germani ca agenți ai KGB. Își face amici printre ofițerii Stasi specializați în furt tehnologic. Unii aveau să devină figuri majore în băncile germane care și-au stabilit branșe în Rusia după 1991. Revine la Sankt Petersburg, intră în grațiile primarului Anatoli Sobceak, o figură proeminentă  a cercurilor care se declarau reformiste și chiar democratice.

Începe marile afaceri, profită de relațiile germane. Filiera germană, reiese din această carte, este esențială. Își trimite fiicele să urmeze liceul acolo. La fel, contează foarte mult pentru el cum e perceput în Germania. Îl cultivă pe Alexander Rahr, fost analist al RFE, biograful său german, acesta primește varii titluri onorifice în Rusia, are acces privilegiat la Putin. Timp în care are loc sugrumarea libertății de expresie.

Averea lui Putin și a cercului său (siloviki) de foști (sic) kaghebiști leningrădeni crește exponențial, atinge cote astronomice. Își construiește palate, are ceasuri în valoare de 700.000 de dolari. Timp în care afișează o figură ermetică, impenetrabilă. Convinge Vestul că este angajat în “războiul împotriva terorii”, timp în care duce un război împotriva memoriei și a societății civile în propria sa țară. George W. Bush se uită în ochii săi și simte că poate avea încredere în el. Mai târziu, Barack Obama merge într-o direcție similară când proclamă nevoia de “reset”, de a-i mai da lui Putin o șansă.

Cartea nu pretinde că oferă o radiografie exhaustivă a sistemului politic din Rusia contemporană, ci un instrument de înțelegere a naturii acestuia. Chiar și așa, Cambridge University Press a decis să nu o publice în Anglia, deși Karen Dawisha era o autoare de succes a acelei edituri. Legile britanice pe tema defăimării (libel) sunt intimidante. Dictatorii de pretutindeni se folosesc cinic de ele. Nu e vorba doar de CUP. Nici Simon and Schuster, editorul american, nu a difuzat-o în Anglia. Șansa cea mare a fost că Edward Lucas, directorul săptămânalului The Economist, auzind despre aventura cu CUP, a făcut povestea publică în paginile revistei pe care o conduce. Așa s-a născut, în mai puțin de trei zile, contractul cu gigantul editorial american. Cartea a fost preluată de Alice Mayhew, legendară ca redactor.

Odată publicată, lucrarea s-a bucurat de recenzii ultra-elogioase. O menționăm aici pe aceea semnată de Anne Applebaum în New York Review of Books. Teza cărții este tranșantă și clară: regimul Putin nu s-a născut în chip accidental, prin voia hazardului, ci este rezultatul unei strategii sistematice de acaparare a celor mai importante resurse ale Rusiei, de la exorbitanta cantitate de valută forte a defunctului PCUS, depozitată în bănci vestice, la petrol și gaze naturale. “Gazprom” este într-adevăr casa lui Putin. Avem aici o lectură tulburătoare și vital necesară în aceste timpuri când unii încearcă să justifice nejustificabilul și să găsească tot felul de scuze și alibiuri pentru un regim autoritar, cleptocratic, corupt până în măduva oaselor, agresiv, militarist, represiv și expansionist. Un regim care, când întâlnește critici ce nu pot fi domesticiți, recurge la orice mijloace spre a-i amuți, inclusiv crimă.

Recomandări:

http://www.nybooks.com/articles/archives/2014/dec/18/how-he-and-his-cronies-stole-russia/

http://www.wsj.com/articles/book-review-putins-kleptocracy-by-karen-dawisha-1412118992

http://books.simonandschuster.com/Putins-Kleptocracy/Karen-Dawisha/9781476795195

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/autoritarismul-cleptocratic-al-lui-vladimir-putin-povestea-unui-regim-%c8%99i-a-unei-car%c8%9bi-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 194 other followers