Une rencontre inoubliable

30/06/2015

La Alain Besancon in birou, la el acasa, pe Rue du Bac. Lung dialog, impreuna cu Marius Stan, despre revolutii, leninism, putinism, ideocratii, mesianisme politice si chiliasme soteriologice, despre gnosticism si eurasianism. De o prospetime intelectuala impresionanta, marele sovietolog ne impartaseste gandurile sale pe aceste teme de o incandescenta actualitate intelectuala si politica. Ne vorbeste despre Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, despre Kolakowski, Ionesco si Martin Malia, despre Raymond Aron si Castoriadis. Vom publica dialogul in zilele urmatoare.

VT1 VT


La mulți ani, Tudor Jebeleanu! Prieten de-o viață și pentru o viață

19/06/2015

IMG_0449

Tudor și Florica Jebeleanu sunt cei mai vechi prieteni ai mei. Ne știm dintotdeauna. În aprilie 1965, cu o zi sau două înainte de 1 mai, se stingea din viață la Sinaia, în urma unui atac de cord, pictorița și graficiana Florica Cordescu, soția poetului Eugen Jebeleanu, soră geamănă a Marcelei Cordescu, soția unuia din părinții SF-ului românesc, Vladimir Colin. A fi lângă Tudor, Delia și Luca, alături de Tudor, de ziua sa, este un privilegiu pentru mine și prietenii mei apropiați.


După Bookfest: O radiografie a intelofobiei

01/06/2015

Mă aflu într-un turneu de promovare a volumului Efigii ale unui coșmar istoric. Am vorbit la Alba Iulia, marți la 11.00 vorbesc la Universitatea de Vest și la ora 18.00 lansez Efigiile la librăria “Cartea de nisip” din Timișoara, iar miercuri țin o prelegere la Arad despre bătălia pentru spațiul public și rolul intelectualilor în România post-comunistă. Urmăresc stupefiat, asemeni atâtor altor prieteni ai societății deschise, reacțiile legate de afirmațiile și ieșirile intelofobe din ultima lună ale prozatorului Breban. În acest context, mi se pare de o fierbinte actualitate articolul semnat de Mircea Mihăieș, “De ce nu m-am dus la Bookfest”, apărut în România literară.

Afis-Efigii_50x70cm_Arad

“Una dintre minunatele invenții ale României post-comuniste este instituția târgului de carte. Vorbesc de o ‘instituție’ și nu de o serie de proiecte disparate pentru că, după câțiva ani de căutare a identității, cele două mari târguri, Bookfest și Gaudeamus, au devenit puncte obligatorii pe harta culturală a țării. Bine organizate, beneficiind din plin de expertiza internațională, ele se bucură de un enorm succes tocmai pentru că nu au dorit să inoveze. Sunt printre puținele locuri din România unde lucrurile arată ‘ca afară’. Am văzut suficiente târguri internaționale încât să știu că nu fac o comparație fără acoperire. Standurile se prezintă din ce în ce mai bine, iar cărțile înseși rivalizează, de foarte multe ori, la nivelul concepției grafice, cu cele mai frumoase volume publicate astăzi în lume.

Târgurile, după cum se știe, sunt și prilejul în care scriitorii îi asaltează pe editori cu noi propuneri, iar editorii își arată mulțimii augustele fețe, mândri de ceea ce au reușit să producă într-un an de zile — sau, în unele cazuri, în ultimele luni sau chiar săptămâni. Nu știu câte contracte efective se parafează la târguri, nu știu câți traducători își aleg direct din standuri cărțile pe care le vor traduce, nu știu cât de eficace sunt lansările care transformă marea sală de la Romexpo într-un Babel sonor amețitor. Dar știu că foarte mulți români își trăiesc viața intelectuală având drept reper datele de desfășurare ale târgurilor menționate.

Deși se vorbește mai puțin despre această componentă, de pe la mijlocul anilor ’90, Gaudeamus și, ulterior, Bookfest au împrumutat bunul obicei de a invita, ca participant de onoare, câte o țară. În 2015, la Bookfest, de acest tratament s-a bucurat Cehia, în organizarea Ministerului Culturii din Cehia și a Centrului Ceh din București, împreună cu doi parteneri din România, editurile Curtea Veche și Jumătatea Plină. Sub genericul Cehia. Republica literaturii, evenimentul a asigurat o bună propagandă țării care s-a impus de multă vreme drept una dintre ‘producătoarele’ de scriitori importanți.

Dar într-o măsură chiar mai mare decât o sărbătoare a cărții, Bookfest și Gaudeamus sunt sărbători ale cititorului. Am mai scris și altădată: una dintre cele mai minunate imagini care-mi vin în minte atunci când vreau să-mi reprezint ideea de sublim e cea a unor doamne ieșind de la Romexpo cocârjate (chiar acesta e cuvântul) de plasele, pungile și gențile pline cu cărți. Am surprins scena acum câțiva ani, pe planul înclinat din fața intrării principale a pavilionului. Primul impuls a fost să le sar în ajutor, să le eliberez de povara kilogramelor care le făcea să nădușească și să măsoare cu priviri disperate distanța până la portbagajele mașinilor unde urma să fie depusă prețioasa captură. Am renunțat, însă, văzând cu câtă dârzenie își încleștaseră palmele pe ‘containerele’ burdușite cu cărți.

Simultan, m-a străfulgerat imaginea a mii de situații în care, după ore de așteptare la cozi, femeile din vremea comunismului se întorceau acasă cu aceeași privire parcă hipnotizată. Cumpăraseră nu ce ar fi avut în acel moment nevoie, ci, de-a valma, indiferent dacă le trebuia sau nu, tot ce puteau oferi atunci ‘alimentarele’ lui Ceaușescu: orez și hârtie igienică, detergenți și conserve de pește (neapărat ‘oceanic’), pungi cu paste făinoase, fasole la borcan având culoarea degetelor de mort, boabe de mazăre pipernicite, ca și cum sute de fețe miniaturale și zbârcite de asiatici ar fi fost ținute prizoniere în lichidul de culoare incertă din recipient. Nu erau grupuri umane, ci cârduri cu priviri anxioase, gata să-și apere prada de hoarda flămândă care nu avusese noroc, în ziua aceea, să ‘apuce’ vreunul din râvnitele produse care se ‘dădeau’ în dughenele insalubre ale comunismului.

Din motive obiective, nu am reușit, zilele trecute, să ajung la Bookfest. Am, așadar, conștiința împăcată cel puțin față de doi prieteni, frații mei, Vladimir Tismăneanu și Horia-Roman Patapievici. Pur și simplu, nu am putut să mă eliberez de îndatoririle pe care le aveam la Timișoara. Vladimir și-a lansat o nouă carte din seria ‘galeriei cu monștri’ care au susținut și perpetuat ideologia comunistă în România, Efigii ale unui coșmar istoric, iar Horia s-a aflat în dubla ipostază de editor (selecție, îngrijire, cronologie și comentarii) al primului volum din seria de opere Ezra Pound (poeziile scrise între 1908 și 1920) și de autor al eseurilor cu titlul Partea nevăzută decide totul (acesta din urmă fiind unul dintre best-seller-urile Târgului).

În același timp, nu-mi pot ascunde mie însumi faptul că am simțit și o ușurare că nu voi fi la Romexpo. O ușurare combinată cu frustrare, pentru că nu există plăcere mai mare decât să baletezi printre valurile de cărți care te privesc ademenitor (organizatorii vorbeau de un milion de cărți oferite spre vânzare și de două sute de edituri prezente). De o vreme, mă indispune tot mai mult lucrul care mă încânta cândva: și anume, mulțimea întâlnirilor neașteptate. Absența mea de la Târgul din mai e legată, așadar, și de dorința de a nu mă mai vedea vreodată față în față cu o sumedenie de scriitori români. E vorba de oameni de care m-am simțit, decenii în șir, legat cu puternicele fire ale solidarității de valoare, aspirație civică și generație. Oameni cărora le-am descoperit, însă, în ultimii ani figurile schimonosite de ură, cărora le-am văzut la televizor grimasele descompuse de oroare și glasurile sugrumate de resentiment.

M-am săturat, așadar, în primul rând, de propria mea generație de scriitori, așa-numiții optzeciști, care, cu excepțiile de rigoare, s-au dovedit a fi nu doar niște talente precare, ci și caractere detestabile. N-aș vrea, de pildă, ca să dau un exemplu, să-l mai întâlnesc vreodată pe Florin Iaru. Nu suport, pur și simplu, nu suport să fac o comparație între ceea ce știam că a fost pe vremea tinereții noastre (unul dintre cei mai seducători și talentați poeți români, un om căruia expresia ‘pâinea lui Dumnezeu’ i se potrivea de minune) și personajul nefrecventabil de astăzi. Cel care trăia pe vremuri ‘la cea mai înaltă ficțiune’, a ajuns s-o ducă dintr-o ‘ficționalizare’ în alta, inventând povești abracadabrante despre prietenii mei și despre mine, pe care ne urmărește cu o ură pe cât de sălbatică, pe atât de inexplicabilă.

Mi-ar fi extrem de dureros să-l mai întâlnesc vreodată pe Radu Călin Cristea. Omul alături de care am petrecut multe ceasuri frumoase ale vieții mele a căzut într-o patimă a ‘dezvăluirilor’ ce nu diferă cu nicio picătură de dosarele de Securitate din vremea comunismului. Sunt uluit de metamorfoza, cu adevărat kafkiană, suferită în intervalul ultimilor ani — ani ce coincid (întâmplător?) cu o serie de funcții publice obținute pe cale politică.

M-am săturat, de asemenea, de privirile furișe aruncate de diverși jurnaliști culturali, gen Șimonca, pe vremuri vajnic promotor al democrației, pe când lucra la un post de radio occidental, ajuns, astăzi, un simplu posesor de lupă ideologică prin care privește lumea culturală. M-am săturat, în aceeași măsură, de pleiada neo-comunistă — dar cu cefe tot mai groase — care dă năvală la acest eveniment eminamente capitalist cu aerul că ce se află în rafturi e rezultatul „redistribuirii” marxist-leniniste, și nu al muncii epuizante, provocatoare de infarcturi, a unor editori-capitaliști. După cum m-am săturat să zăresc, fie și cu coada ochiului, siluetele înveninaților, revanșarzilor și orbiților de pofta de a distruge din categoria Eugen Simion, Breban și acoliții lor.

Ceea ce nu înseamnă că nu voi citi, cu aceeași plăcere, măcar o parte din cărțile care au fost lansate la recentul târg Bookfest. Încet-încet, ajung astfel la concluzia unui intelectual respectat, care-mi spunea odinioară că e recomandabil să stai cât mai departe de scriitori dacă vrei să nu te scârbească (și) scrierile lor.

P.S. Am aflat, imediat după apariția acestui articol, cu multă bucurie, că și cartea lui Vladimir Tismăneanu lansată la Târg a dobândit onorantul (și mult invidiatul) statut de ‘Best seller al Bookfest 2015′.”


Cine au fost magnaţii comunismului în România? Discuție la Adevărul Live pe marginea volumului “Efigii ale unui coșmar istoric” (Humanitas, 2015)

25/05/2015

Cine au fost magnaţii comunismului în România şi ce au lăsat în urmă aceşti exponenţi ai răulului în istorie? Există un tipar anume de educaţie al acestora? Cât a contat doctrina şi cât – dorinţa de parvenire? Am răspuns la aceste întrebări la Adevărul Live, în contextul apariţiei volumului „Efigii ale unui coşmar istoric“, lansat sâmbătă, la Bookfest, la standul editurii Humanitas.

efigii_ale_unui_cosmar_istoric

Lucrarea este compusă dintr-o serie de portrete ale liderilor şi activiştilor comunişti din generaţia stalinistă şi post-stalinistă. E vorba despre minciuna comunismului „cu faţă umană“, despre continuitatea unui regim care nu s-a despărţit niciodată de teze leniniste, despre luptele pentru putere de la vârful nomenclaturii şi despre intelectualii slujitori ai comunismului dinastic din România.

Înregistrarea întregii discuții poate fi urmărită aici:

http://adevarul.ro/cultura/carti/vladimirtismaneanu-portretele-celor-mai-importanti-comunisti-romani-adevarul-livede-1200-1_5562d675cfbe376e359153f2/index.html


Polifonia sovietologiei (Eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu)

16/05/2015

În prelungirea eseului anterior despre Richard Pipes și viziunea sa asupra totalitarismului, propunem aici o scurtă revizitare a transformărilor esențiale prin care au trecut studiile sovietologice de-a lungul timpului. Mesajul este unul cât se poate de limpede: nu există nimic monocrom în câmpul sovietologiei, fiecare achiziție beneficiază de atenția sporită a grupului de academici, fiecare inovație deschide un orizont al dezbaterii pe care doar cei care stăpânesc contextul evolutiv al disciplinei îl pot adulmeca. Abecedarul sovietologic trebuie să conțină în chip necesar o retrospectivă și o radiografie a acestei științe.

Apariția în 2014 a primului volum din biografia lui Stalin scris de profesorul Stephen Kotkin de la Princeton a redeschis dezbaterea despre destinul și vocația sovietologiei. Ceea ce se degajă acum cu claritate este că acest câmp epistemic nu a fost niciodată unul cu desăvârșire omogen, că au existat și vor continua să existe poziții diferite, uneori divergente, ba chiar ireconciliabile, în interpretarea fenomenelor și personalităților legate, direct ori indirect, de Marele Experiment. Să ne gândim, în acest sens, la diferențele interpretative dintre școala unor Richard Pipes și Adam Ulam, pe de o parte, și intervențiile analitice ale Sheilei Fitzpatrick și ale lui Stephen Cohen. În ce ne privește, pledăm pentru acea nouă sinteză simbolizată de autori precum Kotkin, Yuri Slezkine, David Brandenberger, Michael David-Fox, Jochen Hellbeck, spre a-i numi pe cei mai cunoscuți.

O schiță de istorie conceptuală a sovietologiei este extrem de interesantă din această perspectivă. A fost vorba din capul locului de o abordare transdisciplinară în care se întâlnesc istoria, științele politice, psihologia, sociologia. În prima fază, modelul totalitar, susținut de intelectualii de stânga anti-leniniști emigrați din Rusia, dar și de gânditori germani și italieni, accentul a fost pus pe rolul elitei bolșevice și, mai presus de toate, a Liderului. Atunci a prins ființă perspectiva care interpreta totalitarismul ca model politic global, explicativ atât pentru experiența sovietică (sub Stalin), cât și nazistă. După apariția în 1951 a cărții Hannei Arendt, “Originile totalitarismului”, o capodoperă de filosofie politică aplicată, acest model așeza ideologia în centrul demersului hermeneutic. Teroarea era rezultatul opțiunilor ideologice ferme, a logicii interne a unui sistem de gândire închis. Teza centrală a Hannei Arendt avea să fie dezvoltată în scrierile unor Carl Friedrich, Zbigniew Brzezinski, Robert Conquest. În Europa, principalii exponenți ai modelului explicativ totalitar au fost Raymond Aron și Alain Besançon în Franța, Karl-Dietrich Bracher în Germania, Leonard Schapiro și Zevedei Barbu în Anglia. Abbott Gleason a scris lucruri remarcabile pe tema avatarurilor sovietologiei. Menționăm și scrierile lui Pierre Hassner, influent politolog francez originar din România, fost student al lui Raymond Aron la Paris și al lui Leo Strauss la Chicago.

Odată cu moartea lui Stalin, începe ceea ce Robert C. Tucker a numit deradicalizarea regimului sovietic. Autocrația se vede înlocuită de oligarhia de partid. Se produce dezghețul hrușciovist, dar voluntarismul politic de sorginte leninistă continuă să facă ravagii. “Stagnarea” brejnevistă este urmată de “accelerarea” lui Andropov și perestroika gorbaciovistă. Ulterior, gânditoarea disidentă maghiară Ágnes Heller avea să scrie despre de-totalitarizare ca direcție generală a dinamicii Blocului Sovietic. Fenomenul are loc, evident, în China post-Deng.

Sovietologia începe să recunoască și să identifice faliile și clivajele mult timp ignorate ale sistemului, persistența unor nișe comunicaționale care au continuat să existe în pofida aparenței unui ghețar inexpugnabil. Pe acest fond s-a născut școala revizionistă. S-a încercat, și în parte s-a reușit, includerea în perimetrul analitic a istoriei sociale, deci a studierii unor dimensiuni, să le numim “de jos” (from below), de pildă “frontul cultural”, viața cotidiană, etc. Vechii sovietologii îi era reproșat excesul ideologic, o pasionalitate exagerată în discuția obiectului de studiu. Dar și noua școală a exagerat la rândul ei atunci când a ajuns să minimalizeze dominația ideologică în sistemele partocratice leniniste și să utilizeze termeni precum “pluralismul sovietic”.

Focalizarea pe elitele oficiale a fost și efectul inaccesibilității arhivelor din statele comuniste. Odată liberalizat regimul arhivelor, se produce o mutație în sovietologie prin descoperirea subiectivității, a intimității, a vieții personale ca domeniu demn de analize aprofundate. Se remarcă aici lucrările unor Katerina Clark, Orlando Figes, Jochen Hellbeck cu atât de incitantul volum “Revolution on My Mind: Writing a Diary Under Stalin” (Harvard UP, 2006), Igal Halfin cu a sa remarcabilă lucrare “Terror in My Soul: Communist Autobiographies on Trial” (Harvard UP, 2003).

Apar în acești ani noile biografii ale liderilor bolșevici datorate lui Robert Service, Simon Sebag Montefiore, Françoise Thom, Jörg Baberowski și unor istorici ruși precum Dmitri Volkogonov și Oleg Khlevniuk. Nimic monoton și monocord, așadar, în sovietologia contemporană! Dimpotrivă, găsim aici o polifonie și o polivalență care asigură demnitatea intelectuală a unui indispensabil demers istoric și, așa cum accentua Timothy Snyder în “Tărâmul morții“, moral.


Despotism, fanatism și ideologie: Richard Pipes și totalitarismul (Eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu)

16/05/2015

Figură extrem de influentă a studiilor ruse, sovietice și post-sovietice, istoricul Richard Pipes detestă modelele academice. Tocmai prin curajul interpretativ al demersului său istoriografic și prin utilizarea comprehensivă a informațiilor din arhive, o carte precum Russia Under the Bolshevik Regime (New York, Knopf, 1993) a devenit într-adevăr clasică. Pentru Pipes, ideile contează enorm în istorie, iar studierea bolșevismului ca o doctrină revoluționară, cu o logică internă precisă, este menită să lumineze modul în care s-a născut ceea ce numim, pe urmele lui Martin Malia, partocrația ideocratică, o organizare în care cultul Liderului se confundă cu acela al Partidului și al Istoriei. Era simultan idolatrie și partolatrie într-o sinteză mistică înveștmântată în limbaj scientist.

Verdictul lui Pipes este sever și merită o reflecție serioasă: Oricare le-ar fi fost intențiile, bolșevicii au impus țării lor o tiranie cu efecte îngrozitoare asupra subiecților supuși Marelui Experiment și asupra lumii. Profesorul emerit de la Harvard este departe de a nutri simpatie pentru autorcrația țaristă, dar refuză să-i atribuie o culpabilitate peste aceea reală: acapararea patrimonială a tuturor treburilor statale, inclusiv economia și politica; respingerea cooperării cu grupurile democratice, liberale ori conservatoare; idei și practici obscurantiste, chiar reacționare. Dar, afirmă Pipes, țarului chiar îi păsa de Rusia. Această preocupare explică de ce Nikolai al II-lea (“Nikolaska” cel atât de execrat de fondatorul bolșevismului) nu a dat ordin trupelor să-i masacreze pe revoltații din Petrograd în februarie 1917 și a abdicat, în vreme ce bolșevicii conduși de Vladimir Lenin și Lev Troțki au ordonat o sălbatică represiune împotriva insurecției marinarilor din Kronstadt, în martie 1921. Chiar și așa, Pipes consideră că anul 1917 nu a reprezentat o ruptură completă cu trecutul și că revoluționarii s-au amăgit pe ei înșiși crezând într-un așa-zis moment zero. Pe de altă parte, în viziunea sa, marxismul ar fi fost doar un “combustibil”, o substanță inflamabilă adăugată peste situația reală, dar înapoierea Rusiei este principala cauză pentru calamitățile politice abătute asupra acestei țări în secolul XX.

Bolșevicii au profesat credința revoluționară (evident, de persuasiune marxistă), dar preocuparea lor unică și fundamentală a fost puterea absolută. Cele două fixații, cea ideologică și cea absolutistă, se intersectau în acest câmp de forțe care a distrus orice urmă de pluralism în Rusia și a devenit un mereu expansionist sistem global. Pentru Lenin și camarazii săi, Rusia era spațiul unde puteau să pună în aplicare experimentul social al unui surogat de marxism combinat cu tradiția teroristă locală, indiferent de prețul care urma a fi plătit pentru succesul acestor planuri liberticide.

Într-un capitol extrem de revelator despre comunism, fascism, și național-socialism, Pipes se ocupă de geneza totalitarismului în Rusia lui Lenin. Între timp, subiectul a devenit mai puțin spinos, există o întreagă literatură, inclusiv cartea lui Robert Gellately despre era catastrofelor sociale, dar în anii ’90 era încă rar ca un gânditor de talia lui Pipes să scrie fără inhibiții despre aceste similarități șocante. El argumenta astfel, în chip convingător, că totalitarismele de extremă dreapta au importat și au adaptat tehnici de control mental și de dominație de la Lenin și acoliții acestuia. Profund si riguros, acest capitol este unul dintre cele mai serioase eforturi de a reconsidera însăși noțiunea de totalitarism, un termen contestat de unii politologi și istorici din cauza asocierii sale cu retorica Războiului Rece.

Sistemele totalitare, indiferent de unde se situează pe continuumul stânga-dreapta, trăiesc într-o permanentă stare de urgență, născocesc perpetuu figuri ale inamicului și invocă necesitatea anihilării fără milă a “verminei otrăvitoare”. Există, spre a relua conceptul lui Zevedei Barbu, un cadru mental totalitar. Deși totalitarii bolșevici și naziști au ajuns în cele din urmă la o încleștare mortală, substratul psihologiei acestor mișcări de masă era, în fond, același (lucru scris, între alții, de Eric Hoffer și de Hannah Arendt). La fel și înclinațiile lor ideologice, inspirate de teamă, anxietate și ură. Pipes susține în magistrala sa lucrare că național-socialismul a învățat de la bolșevici tehnicile revoluționare de îndoctrinare și mobilizare. Funcțiile “organului central” de presă, Pravda și Völkischer Beobachter, putem spune, erau aceleași (Scînteia, Rudé právo, Neues Deutschland, Trybuna Ludu, au fost versiuni locale ale Pravdei). Hitlerjugend imita Komsomolul. Regimurile totalitare din Rusia, Italia și Germania aveau în comun o caracteristică principală: o ostilitate viscerală în raport cu democrația liberală. Iar la acest capitol, este incontestabil, prioritatea îi aparținea lui Lenin.

Erudiția și abilitățile interpretative ale lui Pipes sunt uluitoare. Uneori însă, sedus de propriile descoperiri și ipoteze, istoricul tinde să pronunțe judecăți cumva exagerate. Nu poți să nu fi surprins văzând cum leagă el, de o manieră atât de directă, fără necesarele intermedieri, experimentul bolșevic (și izvorul său marxist) de iluminismul european. Pentru Pipes (și aici el se întâlnește cu tezele filosofului politic britanic John Gray), eșecul sovietismului a fost legat de credința extrem de primejdioasă că umanitatea poate fi replăsmuită în funcție de un număr de precepte raționale concepute de elite compuse din intelectuali vizionari. Sigur, asemenea ispite de inginerie socială au defint și definesc radicalismele marxiste și marxizante, dar socialismul european nu s-a limitat la ele. A existat mereu o critică libertară a autoritarismului preconizat de Lenin, Troțki, Stalin, Mao și alți auto-desemnați filosofi-regi.

Chiar Pipes admite că, în pofida pretenției lor că ar aparține marxismului european, Lenin și adepții săi erau de fapt un grup de fanatici. Ei se puteau dispensa de dogmele utopice câtă vreme rămâneau uniți sub stindardul leninist printr-o pasiune de o obstinație care friza insanitatea. Categoria însăși a compasiunii a fost eliminată din codul lor etic. Cum mai târziu Hitler, Himmler și Heydrich vor face din refuzul milei pentru cei “slabi” o virtute supremă a “eticii” rasei nordice.

Cum se spune, finalul încoronează opera. În acest caz, e vorba de capitolul de concluzii privind semnificațiile Revoluției Ruse din octombrie (stil vechi) 1917. Pentru Pipes, și lecția sa ni se pare extrem de actuală, bolșevismul a fost inextricabil legat de istoria, instituțiile și mentalitățile ruse. Ceea ce nu înseamnă că marxismul –o Weltanschauung occidentală– nu a contat în nașterea Behemoth-ului totalitar. Dar pentru ca o anumită încarnare a marxismului (autoritară, militaristă, obtuză, ultra-centralistă, de o infinită intoleranță) să triumfe în Rusia, trebuiau abandonate toate celelalte trăsături ale marxismului: celebrarea subiectivității și a emancipării, opoziția în raport cu orice formă de alienare, spontaneitatea revoltei sociale. Scrie Richard Pipes, și merită să reflectăm atent la această idee: “Indubitabil, teoriile care au inspirat bolșevismul, îndeosebi cele ale lui Karl Marx, erau de origine vestică. Dar este la fel de incontestabil că practicile bolșevice erau endogene, pentru că nicăieri în Occident marxismul nu a condus la excesele totalitare ale leninism-stalinismului”. Poziția lui Pipes poate să-i exaspereze pe partizanii unui “marxism inocent”, lipsit de orice repsonsabilitate pentru bolșevism, dar și pe naționaliștii ruși (cu ecourile actuale în “gândirea Putin”, spre a relua termenul lui Alain Besançon) care blamează Vestul pentru soarta țării lor în secolul trecut. Socotim că diagnosticul lui Richard Pipes este corect. Combinația dintre un marxism simplificat până la frontiera cu absurdul și tradițiile radical-nihiliste și autoritariste ale Rusiei a fost o rețetă sigură pentru ascensiunea unui despotism unic ca intensitate și longevitate.

La rigoare, ceea ce propune Richard Pipes este un accent neo-tocquevillian asupra pericolului pe care îl reprezintă statismul, la care adaugă apoi și o vădită “demonizare” a intelectualilor (mai ales a lui Lenin), pe care îi vede mai degrabă în paradigma tradițională a lui Merle Fainsod (unul dintre fondatorii Centrului de Cercetări Ruse la Universitatea Harvard), nu ca grup social care urmărește transformarea societății, ci ca pe indivizi mânați de dorința de a controla politic treburile cetății. Așa cum spune și Abbott Gleason, Pipes tinde să “reducă agenda umanitară [a acestora] la nimic altceva decât un subterfugiu”, distingându-se astfel de o întreagă serie de gânditori conservatori, de la Edmund Burke încoace, care acceptaseră totuși, chiar și limitat, aspirațiile umanitare ale intelighenției revoluționare (generic). Este ceea ce a atras și critica lui Stephen Kotkin, care a vorbit despre “repudierea trufașă [a lui Pipes] a aspirațiilor, oricât de eronate, a milioane de oameni”. Pipes rămâne însă un autor extrem de erudit care și-a făcut și temele în arhive, și care știe ca puțini alții atât istoria Rusiei, cât și a Europei. Vocea sa nu poate fi ignorată într-o discuție serioasă nici măcar de către cei care, iată, îl contrează pe anumite tronsoane de argument. O discuție epistemică informată, sobră, provocatoare despre istoria Leviatanului bolșevic, nu poate prin urmare să nu îl conțină și pe Richard Pipes.

Recomandări:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/visuri-redemptive-doctrina-lui-marx-%c8%99i-sanctificarea-violen%c8%9bei-un-eseu-de-marius-stan-%c8%99i-vladimir-tismaneanu/

http://www.contributors.ro/global-europa/revolu%c8%9bia-rusa-din-februarie-1917-origini-semnifica%c8%9bii-implica%c8%9bii-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/rosa-luxemburg-lenin-%C8%99i-cauzele-pierdute-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/leninismul-intre-extinc%c8%9bie-ireversibila-%c8%99i-atrac%c8%9bie-recurenta/

http://www.contributors.ro/global-europa/ideile-au-consecin%C8%9Be-despre-marxism-marxologie-%C8%99i-gulag-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/


Anchetă “LaPunkt”: Despre performanţele culturii româneşti in ultimii zece ani

12/05/2015

Demnă de toata pretuirea ancheta din revista online “LaPunkt”. Cum scriu editorii, ancheta deschide o temă, o pune în discuţie în spaţiul public şi invită să fie continuată, cu bună credinţă şi apelînd la o memorie bună. E sănătos şi înţelept să nu ne ferim de veştile bune; e bine, face bine să vorbim despre ele. Iar în ultimii 10 ani, uneori în ciuda turbulenţelor de tot felul, cultura română a cunoscut multe evenimente relevante, şi-a trecut în cont performanţe indiscutabile. Interogaţia pe care a fost construită această anchetă deschisă a fost următoarea: Care sînt 3 evenimente esenţiale/ performanţe majore pentru cultura română în ultimii 10 ani; la limită – care sînt 3 cele mai importante evenimente/performanţe ale culturii române în ultimii 10 ani? Selectez aici cateva din raspunsuri si ii indemn pe cititori sa citeasca textul integral al aceste incitante şi extrem de revelatoare anchete.

Dragoş Paul Aligică

Din punctul meu de vedere cel mai mare eveniment e un non-eveniment. De ani de zile, Fronda Intelectuală, Anti-Elita Intelectuală, Salonul Refuzaţilor, Adevărata Rezistenţă Moral-Culturală şamd, toţi aceşti revoluţionari cultural-artistici aspiranţi la glorie culturală (împiedicaţi pînă acum cîţiva ani să se manifeste şi să-şi ocupe locul binemeritat de către Liiceanu, Pleşu, Tismăneanu, Patapievici, Cărtărescu şi Regimul lor de Tristă Amintire), îşi tot iau avînt cu tenacitate. Şi promit. Promit ceva. Şi noi tot aşteptăm ceva de la ei. Şi tot aşteptăm. Şi ei tot îşi iau avînt să sară de la guerrilla culturală la producţie culturală. Şi nimic. Şi uite aşa trece timpul. Ei promit şi noi aşteptăm.

I-am rugat de nenumărate ori: “Fraţilor, faceţi o pauză de la demascat şi înjurat pe Liiceanu & co! Gata, haideţi la treabă. Hai: Eveniment Cultural. Faceţi ce faceţi, puneţi mînă de la mînă şi daţi Poporului dacă nu o Capodoperă, măcar un Eveniment Cultural.” Nu am zis asta, aşa, la întîmplare. Există şi o teorie matematică în spatele acestei idei. Statistic vorbind, ei fiind aspiranţi dar mulţi, dacă fiecare dedică în fiecare zi creaţiei cam 20% din efortul pe care îl dedică de ani buni să înjure şi demaşte, atunci prin legea numerelor mari va fi imposibil să nu iasă ceva, acolo, un Eveniment Cultural cît de mic. E ceva ce ţine de teorie combinatorică şi logica probabilistică. Înmulţiţi dvs 20% cu numărul zilelor pe an şi cu capacitatea vagonului refuzaţilor (care are şi locuri în picioare) şi veţi realiza justeţea calculului meu estimativ.

Pe scurt, acesta este cel mai important Eveniment Cultural în ultimii 10 ani. Este un paradox şi o inovaţie intelectuală fără precedent, este ceva demn de cultura ce i-a dat pe Ionesco, Tzara sau Urmuz. Un Eveniment Cultural major materializat printr-un non-Eveniment Cultural Major. Mai mult, este o lucrare colectivă, opera unei efort concentrat depus de nenumăraţi autori, gînditori, literaţi, artişti şi aspiranţi, o capodoperă ce sfidează logica anticipărilor raţionale, teoria combinatorică şi matematica probabilistică. În faţa acestei realizări nici nu mai are rost să mai vorbeşti de locurile 2 si 3.

Adriana Babeţi

1.Tot ceea ce a construit Institutul Cultural Român (echipa Horia-Roman Patapievici, Mircea Mihăieş, Tania Radu)

2.Tot ceea ce au construit cele două mari edituri: Polirom şi Humanitas. Dar şi Curtea Veche, Art, Tracus Arte, Brumar

3.Festivalul George Enescu

O menţiune specială pentru ceea ce au făcut cei de la Headsome Communication (Oana Boca-Stănescu, Ioana Gruenwald). Festivalurile internaţionale de literatură, Gala Bun de Tipar şamd

T. O. Bobe

Dacă e să vorbim despre ce s-a întîmplat important în cultura română în ultimii 10 ani, nu ştiu în ce măsură se pot alege trei evenimente sau performanţe punctuale. Esenţial e şi că o întreagă generaţie de cineaşti a făcut în mod constant filme bune, esenţial e şi că, la fel ca ei, artişti ca Mircea Cantor, Dan Perjovschi sau, de curînd, Alexandru Ghenie se impun mai ales pe pieţele culturale din afara ţării, importantă e şi apariţia CNDB, important e şi faptul că, spre deosebire de precedenţii zece ani, au apărut mai multe cărţi ale autorilor români, dar şi că în general oferta de carte s-a diversificat, e importantă şi apariţia tot mai multor spectacole de teatru independente. N-ai cum să compari cărţi cu filme sau reţete de papanaşi cu soiuri de vin şi să stabileşti clasamente. Ce mi se pare important în ultimii zece ani e că oferta culturală s-a diversificat, că, în privinţa receptării, au slabit instanţele autohtone de omologare, dar funcţionează la fel de bine bătrînul xenocentrism românesc, că modelul unei culturi de tip piramidal tinde tot mai mult să se transforme într-un model de tip reţea.

Andrei Oişteanu:

1). Performanţele excepţionale realizate, mai ales în afara ţării, deInstitutul Cultural Romăn în anii 2005-2012, în perioada în care institutul a fost condus de Horia-Roman Patapievici (preşedinte), Tania Radu (vicepreşedintă) şi Mircea Mihăieş (vicepreşedinte).

2). Înfiinţarea în luna iunie 2008 a Institutului de Istorie a Religiilorîn cadrul Academiei Romăne, cu Andrei Pleşu, ca director fondator, şi cu un grup de tineri cercetători: Eugen Ciurtin, Bogdan Tătaru-Cazaban, Mihaela Timuş, Daniela Dumbravă şi Mirel Bănică. Această realizare a fost posibilă şi datorită faptului că primii patru cercetători amintiţi au organizat cu succes la Bucureşti, în septembrie 2006, un amplu congres internaţional de istorie a religiilor. Tot ei au înfiinţat şi editat trei excelente publicaţii tematice, în limbi de circulaţie internaţională: ARCHAEUS: Studies in the History of Religions, STUDIA ASIATICA: International Journal for Asian Studies(devenite periodice ale institutului) şi CHORA: Revue d’etudes anciennes et medievales (devenit periodic asociat institutului).

3). Performanţele editoriale deosebite realizate în ultimul deceniu (evident, şi înainte) de cele două mari edituri din Romănia: Polirom (Iaşi) şi Humanitas (Bucureşti).

Radu Paraschivescu

Pentru mine, două dintre cele mai marcante trei evenimente culturale ale ultimului deceniu ţin de ICR. Unul este pozitiv, altul dimpotrivă. Evenimentul pozitiv este preluarea ICR-ului de către echipa Horia Patapievici-Tania Radu-Mircea Mihăieş în 2005. În această formulă, ICR a operat în logica axiologiei, nu a pilelor. Institutul a deschis culturii române o mulţime de uşi şi a făcut export de valoare. O pot confirma toţi bursierii institutului, traducătorii străini în limba română veniţi la specializare la Mogoşoaia, artiştii plastici, muzicienii şi scriitorii care au găsit în ICR un partener echilibrat, deschis, onest şi competent.

Evenimentul negativ ţine tot de ICR. E vorba de înlocuirea echipei Patapievici cu echipa condusă de Andrei Marga. Dincolo de comicăriile din jurul caloriferului, mandatul Marga a însemnat nepotism, numiri pe criterii misterioase, amatorism şi revanşă politică. Felul cum au fost îndepărtaţi foştii slujbaşi de calitate de la ICR şi înlocuiţi cu diletanţi în organigramă spune mult despre obiceul românesc de-a strica lucrurile care merg, dacă tot nu se pot repara cele stricate.

Al treilea eveniment pe care îmi permit să-l consider marcant e prezenţa lui Mircea Cărtărescu pe listele de nobelizabili pentru literatură. Poate că judecata aceasta e influenţată într-o oarecare măsură de un „of” tipic ţărilor şi culturilor mici („De ce nu avem şi noi Nobelul nostru?”), însă dacă ne uităm la vecinii de listă ai lui Cărtărescu lucrurile par să se aşeze sub o lumină mai bună. Fiindcă printre vecini se numără Umberto Eco, Ismail Kadare, Amos Oz, Haruki Murakami, Milan Kundera, Julian Barnes şi alţii. Simplul fapt că Mircea Cărtărescu a fost cotat (cu doi ani în urmă) cu aceleaşi şanse la Premiul Nobel ca Umberto Eco spune multe. La fel ca locul unsprezece pe lista favoriţilor.

Marius Stan

1.Cărțile originale și traducerile apărute cu sprijinul IICCMER în perioada 2010-2012 (sub conducerea Tismăneanu-Stanomir) țin de atât de necesara sincronizare cu discursul epistemic internațional și de depășirea provincialismului lăutărist (vorba lui Constantin Noica) care a făcut și face în continuare un mare deserviciu culturii române. Numesc aici doar câteva traduceri care au îmbogățit ideatic, semantic și conceptual dezbaterile istorico-politice din România: “Tărâmul morții” (Timothy Snyder – Humanitas), “Gulagul. O istorie” (Anne Applebaum – Humanitas), “Filosofie și mit la Karl Marx” (Robert C. Tucker – CurteaVeche), “Societatea necivilă” (Stephen Kotkin – CurteaVeche). Sau, o altă semnalare, deși fără sprijinul IICCMER, atât de necesara carte a lui H.-R. Patapievici, “De ce nu avem o piață a ideilor” (Humanitas, 2014).

2.Profesionalismul exemplar al ICR în perioada 2005-2012 (H.-R. Patapievici, Mircea Mihăieș, Tania Radu), deschiderea intelectuală spre o modernitate sans rivages, încurajarea experimentului, inovației și a contactelor cu tot ceea ce este cu adevărat original în arta contemporană. În acest sens, o mențiune specială pentru ICR–New York (în perioada Corinei Șuteu). Să spun doar că festivalul de film “MakingWaves” s-a bucurat și se bucură de cronici înNew York Times și în alte influente publicații americane. În ce mă privește, îmi amintesc cu plăcere și de entuziasmul cu care Dorian Branea a susținut lansarea la Londra a revistei internaționale pe care o păstoream în acea perioadă, “History of Communism in Europe”.

3.Noul Val al filmului românesc a schimbat nu doar o paradigmă de creație, ci și una de percepție, atât în plan intern, cât și internațional. S-a terminat (să sperăm) cu pășunismele haiducești, cu voievozii misticoid-eroici, deci cu “epopeea națională”, limbajele filmului românesc au căpătat nuanțe demne de cele mai bune cinematografii internaționale. Nu este vorba doar de o percepție subiectivă, ci de una dublată de premii și recunoașteri profesionale de maxim prestigiu. Deci, se poate!

Vladimir Tismăneanu

1.”O idee care ne sucește mințile”, cartea semnată de Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și H.-R. Patapievici (Humanitas, 2014) este un manifest pentru claritate morală la un ceas când mulți par să fi uitat că fără ideologia comunistă experimentele genocidare nu ar fi putut avea loc. Seducția exercitată de ideea comunistă, deopotrivă minciună, pasiune și iluzie, cum scria François Furet, nu s-a evaporat, în pofida amarelor lecții ale însângeratului veac XX. Apar noi versiuni ale utopiilor colectiviste, se cântă din nou prohodul democrației liberale. Tocmai de aceea, volumul acesta este atât de important din perspectivă analitică și etică.

2.Tot la Humanitas, “Dragul meu turnător” de Gabriel Liiceanu a readus în dezbaterea publică tema colaboraționismului din regimul comunist. Personajul central era propagandist marxist, redactor-șef al “Revistei de Filosofie” și delator în serie. Turna în chip rece, fără patimă, i se părea firesc să o facă. Regimul comunist a distrus tabla de valori care face posibilă distincția dintre Bine și Rău. Răul despre care scrie Gabriel Liiceanu în această carte este unul al indiferenței morale, al lipsei de gândire despre care a vorbit Hannah Arendt. Este banal, distructiv și înfricoșător.

3.Trilogia “Orbitor” de Mircea Cărtărescu a revoluționat literele românești. Este o capodoperă în același sens în care capodopere sunt cărțile unor Jorge Luis Borges, Robert Musil, Elias Canetti, Danilo Kiš, Péter Nádas, William T. Vollmann. Istoria și psihologia se intersectează într-o textură misterioasă, un labirint al memoriei și un voiaj printr-un mereu descumpănitor abis.

Marius Vasileanu

Premeditat sau nu, întrebarea dvs. circumscrie un anume context politic, poate ţi pentru că politicul influenţează în bună măsură fenomenul cultural. Un prim răspuns şi o întrebare adiacentă: care sunt performanţele culturale româneşti ale ultimului deceniu pe care le-am putea considera, totodată, purtătoare de viitor?

Pentru orice conştiinţă trează, bine informată şi onestă, este evidentă şi neegalată până acum performanţa echipei lui Horia-Roman Patapievici la conducerea ICR. Felul în care a fost promovată cultura română de echipa Patapievici este un fapt ale cărui rezultate au condus la cea mai bună vizibilitate de până astăzi realizată în Occident – şi nu numai – pentru o multitudine de (horribile dictu) „produse culturale” autohtone.

Acelaşi pat germinativ de ordin politic intern şi internaţional a însoţit şi actul de condamnarea comunismului, graţie documentului produs de echipa de cercetători condusă de Vladimir Tismăneanu. Dincolo de anumite imperfecţiuni ale „Raportului Final”, acesta rămâne indubitabil un act istoric.

Voi aminti aici un singur exemplu aflat în profundă rezonanţă cu afirmaţia de mai sus. Nu-i o bucurie, ci o necesitate aceea de a prelua şi transpune faptul istoric traumatizant în act de cultură (terapeutic). Iar exemplul cel mai la-ndemână este pleiada de binemeritate premii internaţionale cu care au fost onorate filmele realizate de cineaştii români în ultimii 10 ani – vorbim şi aici de echipe: regizori-scenarişti-actori-tehnicieni. Dincolo de realizarea artistică, aceste filme conţin poveşti care respiră fie atmosfera comunismului, fie cea a tranziţiei postcomuniste…

Apoi, constatăm două realităţi: (1) politicul şi condiţiile precare socio-economice care au determinat un uriaş exod al românilor, în primul rând în Occident; (2) tentaţia firească de a învăţa, a lucra şi a cerceta într-o universitate cu tradiţie, infrastructură modernă şi renume internaţional au făcut ca, practic, bună parte din creierele cele mai inteligente şi creative să fi plecat din România pentru a realiza performanţe în marile centre din Vest.

Este o realitate a istoriei contemporane care trebuie acceptată şi studiată şi care, precum în mişcările meşteşugite din anumite arte marţiale, poate fi, măcar într-un procent acceptabil, reorientată în favoarea României. Nici Academia Română, nici alte instituţii de cercetare, nici universităţile nu s-au străduit însă până astăzi, programatic, să-i capaciteze şi să-i invite pe aceşti români – sunt cu miile! – pentru simpozioane şi colocvii măcar, pentru a ţine cursuri de masterat şi de doctorat, pentru a deschide în ţară, eventual, linii de cercetare comune în domeniile lor de excelenţă ş.a.m.d.

NB: Vă cer permisiunea de a accepta cultura în sens larg, dincolo de artele (considerate) „clasice” ale secolului XX.

Două sunt instituţiile care au ieşit totuşi din această uimitoare indiferenţă faţă de diaspora. Prima este Colegiul Noua Europă (NEC), institut de studii avansate, condus de peste două decenii de Andrei Pleşu. Unul din obiectivele asumate şi realizate a fost tocmai invitarea constantă la Bucureşti a unor eminenţi cercetători români din diaspora, în special pentru conferinţe. Un al doilea obiectiv este acela de a sprijini reintegrarea acelor bursieri români care au urmat studii (post)universitare în Occident şi doresc să revină acasă. NEC-ul fiind o instituţie de mică anvergură financiară, fatalmente numărul celor invitaţi în ţară sau sprijiniţi este modest. Dar ce important ar fi ca acest binefăcător exemplu să fie urmat în România de cât mai multe instituţii, demers pe care-l consider imperativul unui viitor proiect de ţară!

A doua instituţie care realmente a făcut deja imens pentru diaspora românească în ansamblu, nu mă mai refer acum la cercetare, este Biserica Ortodoxă Română (B.O.R.). În măsura în care veţi accepta un dat istoric, anume inseparabilitatea cultului/spiritualităţii de cultură, mă veţi înţelege de ce consider efectiv o performanţă, vizibil accentuată în ultimii ani, aceea că în nenumărate locuri din lume unde se află comunităţi de români există deja biserici ortodoxe (prin bunăvoinţa confraţilor catolici, adesea), au fost înfiinţate episcopii, ba chiar şi două mitropolii. Fără îndoială, aceasta înseamnă totodată şi păstrarea, măcar în parte, a identităţii culturale româneşti…

Recapitulez, se-nţelege, ordinea este aleatorie:

(a)H.-R. Patapievici şi echipa sa din stafful ICR – prin administrarea culturală exemplară, imparţială, inteligentă şi adecvată veacului XXI;

(b)V. Tismăneanu şi echipa pentru determinarea, curajul şi buna intuiţie cu care au finalizat un document de conştiinţă, înainte de orice, ale cărui consecinţe politice, culturale, educative etc. abia încep să rodească;

(c)A. Pleşu şi NEC – pentru interacţiunea fertilă cu cercetătorii români din diaspora; BOR – ale cărei performanţe în diaspora românească sunt un tonic exemplu.

De ce notez aici doar realizări ale unor echipe şi nu ale unor personalităţi, chiar dacă reiese limpede rolul esenţial al unei elite intelectuale ca factor vizionar, dinamizant şi coagulant? Pentru că acesta este viitorul spre care tindem, în opinia mea, ca alternativă pozitivă la globalizarea haotică, la dictaturile oarbe, la fundamentalismele demente, la autismul smintitor specific spaţiului virtual etc.

Poate de aici, de la un asemenea „algoritm”, vag creionat mai sus de subsemnatul, întrupat însă prin admirabile realizări ale celor sus-amintiţi – avînd ca axe de coordonate comuniunea creştină şi împăcarea cu divinul, conştiinţa trează şi împăcarea cu trecutul, îmbrăţişarea cultură-cercetare-ştiinţă şi valorizarea excelenţei–ar putea,treptat, să răsară şi performanţele culturale ale unui proiect de ţară purtător de viitor.

http://www.lapunkt.ro/2015/05/12/ultimul-deceniu-3-performante-majore-in-cultura-romana/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 198 other followers