De la Walter Rathenau la Boris Nemţov: Despre crimele politice si consecinţele lor

27/02/2015

Scriu doar cateva randuri ca reactie rapida la socanta stire privind asasinarea lui Boris Nemţov, unul dintre liderii opozitiei democratice din Rusia putinista. Cand spunem ca Europa a intrat intr-o faza weimariana, nu in sens cultural, ci politic, nu exageram catusi de putin. Mi-am adus aminte, instantaneu, de asasinarea lui Walter Rathenau in iunie 1922 de catre formatiunile extremiste care doreau inmormantarea Republicii de la Weimar. Nemţov a indraznit sa tina piept dictaturii FSB, a crezut in societatea deschisa, s-a opus agresiunii imperialiste impotriva Ucrainei, a platit cu viata. A fost un reformator, nu un profitor. A cutezat se numeasca regimul Putin drept ceeea ce este, o tiranie cleptocratica, un stat in care politia s-a infratit cu mafia. Uciderea lui Boris Nemţov este un act liberticid.

Leviathanul regimului Putin l-a lichidat. Mi-au revenit in minte scene din filmul lui Andrei Zviaghinţev. Putin varsa acum lacrimi de crocodil. La ora actuala, regimul sau este extrem de vulnerabil, actioneaza panicat, haotic si imprevizibil, deci a devenit mai periculos decat oricand. Cine crede altfel, se imbata cu iluzii. Dictatura putinista este una a gangsterilor fara niciun fel de scrupule. Putka the bullly si oamenii sai vor actiona fara mila daca nu li se va opune rezistenţa. Brigandajul in exterior si criminalitatea in interior merg, precum in timpurile lui Lenin, Stalin, Hrusciov si Brejnev, mana-n mana. Mussolini l-a ucis pe Matteotti, asa actioneaza dictatorii totalitari. Contrarevolutia lui Putin, cum o numeam aici intr-un articol scris impreuna cu Marius Stan, trebuie stopata pana nu e prea tarziu. A sosit ceasul trezirii!

http://www.contributors.ro/global-europa/revolu%C8%9Bie-%C8%99i-contrarevolu%C8%9Bie-in-rusia-articol-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

http://www.bbc.com/news/world-europe-31669061

Pentru versiunea actulizata a acestui articol si pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/de-la-walter-rathenau-la-boris-nemtov-despre-crimele-politice-si-consecintele-lor/

 


Tiempo nublado: Anti-totalitarismul ca obligație morală

25/02/2015

In memoria Monicăi Lovinescu, a lui Virgil Ierunca și a luptei lor impotriva totalitarismului

Imaginea lui Orwell despre totalitarism surprinde impecabil care este natura sistemului, aparenta sa ineluctabilitate: “Inchipuiți-vă un om peste a cărui gură se află un bocanc. Pentru totdeauna”. Acest “pentru totdeauna” este lucrul cel mai terifiant în tragedia pe care a impus-o totalitarismul. Încă din anii 50, Hannah Arendt a spus, și avea dreptate, că lagărul de concentrare este spațiul totalitar desăvârșit. Tot ea numea universul concentraționar drept infernul devenit lume. Nu era o metaforă, cum nu a fost o metaforă la Aleksander Wat și la Leszek Kołakowski desemnarea diavolului ca prezență palpabilă în istoria veacului trecut. Totalitarismul nu este pur și simplu o negare a moralității. El falsifică, vorba lui Vladimir Soloviov, noțiunea binelui. Alain Besançon si Robert Conquest au scris luminos despre acest subiect. La fel, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca.

http://www.contributors.ro/cultura/conditia-antigonica-monica-hannah-nadejda/

Autoritarismul este un regim politic tradițional în sensul că nu-și propune scopuri de transformare radicală a societății și condiției umane. Nu propune o mutație seismică în condiția umană. Nu este, spre a relua termenul lui Roger Griffin, palingenetic. Teroarea polițienească este instrumentată pentru intimidarea și prigonirea opoziției reale, nu a celei imaginare. Totalitarismul ii prigonește și pe cei care spun “da”, cum observa Hannah Arendt. Este ceva nou în istoria ideilor și instituțiilor politice: își intinde tentaculele dominatoare asupra a tot ce definește umanul, de la corpul politic și social la cel biologic. Este ceea ce-au examinat în scrierile lor gânditori precum Cornelius Castoriadis, Claude Lefort, Ágnes Heller și Ferenc Fehér. Este concluzia lui Leszek Kołakowski din finalul marii sale trilogii despre aventura intelectuală a marxismului.

Regimul încheiat în decembrie 1989 (mă rog, aș putea glosa puțin asupra moștenirilor acestui regim cu care continuăm a ne confrunta) a fost unul mnemofobic, axiofobic și intelofobic. Memoria, valorile și spiritul însuși s-au aflat sub atac. Cât privește putinismul, cred că Vestul este pe cale de trezire. Este o nouă încarnare a ceea ce Umberto Eco a numit fascismul primordial: militarism, machism, salvaționism, expansionism, cultul forței și al disciplinei, al comunității organice, al rădăcinilor pure și al pământului ancestral. Este o temă reluată de eseistul olandez Rob Riemen în cartea sa despre eterna reîntoarcere a fascismului. Pe scurt, Blut und Boden redux. Din nou eliminarea Celuilalt acuzat de lipsă de apartenență. Dar nu doar fascismul revine, ci și bolșevismul, cu ale sale inclinații ultra-centraliste, sectare, intolerante și mesianice. În ce mă privește, consider că, în fazele lor radicale, regimurile comuniste au fost sisteme genocidare, similare celui nazist. Nu kadarismul din anii 70, ci rakosismul de la începutul anilor 50. Ori perioada de maximă intensitate teroristă a dictaturii comuniste din România (Canalul, lagărele, reeducarea, deportările, munca forțată). Poziția mea legată de regimul comunist din România și practicile sale criminale este destul de cunoscută. Într-atât încât să mă fi văzut criticat pentru că susțin aplicarea termenului de genocid pentru crimele în masă sistematic organizate de regimurile de tip leninist, mai degrabă decât conceptele de sociocid, politicid ori democid. Care sunt valabile, însă mai greu accesibile unor cititori care nu urmăresc constant literatura academică.

Deschis în cazul nazist, învăluit în ceața dialecticii în cazul dictaturilor comuniste, crezul politic adânc al sistemelor totalitare, numitorul lor comun, presupunea dezumanizarea adversarului și reducerea sa la condiția de parazit, microb, insectă dăunătoare, vermină. Patologiile totalitare abuzau de studiul agenților patogeni. Citiți ce avea de spus Lenin despre preoți (Richard Pipes, “The Unknown Lenin”). Soluția era așadar stârpirea, asemeni buruienilor, exterminarea, asemeni ploșnițelor. Soluția definitivă, finală. Grigori Zinoviev, șeful comunist din Petrograd, cel mai apropiat colaborator al lui Lenin, declară în 1918: “Dacă prețul victoriei socialismului înseamnă exterminarea a milioane de oameni, el merită plătit”. Spunea Goebbels ceva esențial diferit?

Originile acestor proiecte asasine se află în visele unor ideologi posedați de pasiunea regenerării totale a rasei umane, de omogenizarea absolută a corpului politic prin excluderea, eliminarea și în final exterminarea celor considerați drept ființe inferioare, agenți corozivi, factori de disoluție. Cele trei etape (excludere, eliminare, exterminare) au fost discutate de Daniel Jonah Goldhagen în cartea sa “Hitler’s Willing Executioners”. Titlul recenziei lui William Pfaff din New York Review of Books la cartea mea “The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century” (tradusă superb în limba română la Humanitas de Marius Stan) este “Pure, Purifying, and Evil”. Totalitarismele sunt utopii purificatoare și tocmai în această ambiție rezidă sâmburele ororii.

Nu mai vorbesc de eforturile de a echivala genocidul armean, marea foamete din Ucraina, Shoah, Katynul, Gulagul, ororile Khmerilor Roșii cu colonialismul ori războiul din Vietnam. Este vorba de un relativism etic și istoric care amestecă deliberat lucrurile, înlătură criteriile analitice, ignoră ce înseamnă asasinatul în masă al unor întregi categorii decretate subumane, ori non-umane, genocidul (democidul, sociocidul) întreprins de aparate statale din rațiuni și cu justificări ideologice. Tocmai de aceea susțin că a fi anti-totalitar a fost și rămâne o obligație morală. Asemeni aceleia de a fi inteligent, spre a relua aici o idei faimoasă. Un imperativ categoric, mai cu seamă in timpuri innourate, evocând titlul unui volum de eseuri al lui Octavio Paz.

Articolul de mai sus este versiunea largită a textului transmis la postul de radio Europa Liberă si publicat pe blogul meu de pe site-ul acestui post de radio:

http://www.europalibera.org/archive/vladimir-tismaneanu-blog/latest/2269/17100.html

Textul poate fi ascultat aici:

http://www.europalibera.org/audio/26869237.html

Recomandări:

http://www.humanitas.ro/humanitas/etica-neuitarii-eseuri-politico-istorice

http://www.humanitas.ro/humanitas/jurnal-esen%C5%A3ial

http://www.contributors.ro/cultura/manifestari-stilistice-ale-urii-fa%c8%9ba-de-cel-din-afara-gazeta-literara-din-anii-%e2%80%9950-observator-cultural-in-zilele-noastre/

http://www.contributors.ro/cultura/planeta-humanitas-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/hannah-arendt-celalalt-scholem-%c8%99i-tragedia-stangii-germane-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/islamism-revolu%c8%9bionar-%c8%99i-populism-xenofob-despe-noile-fascisme/


Când este miez de noapte în secol: Eternul eretic Panait Istrati (eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

24/02/2015

Motto: “Bunăstarea umanității nu mă interesează decât din clipa in care incetează de a mai fi criminală și devine morală”–Panait Istrati (1929)

Există în veacul XX destine absolut extraordinare. Să ne gândim, de pildă la un Malraux, plecat în anii ’20 spre Asia în căutarea comorilor unor imperii dispărute și a revoluției mondiale. Revenit în Franța, devine campion al antifascismului și romancier de geniu. A luptat in Spania in tabăra republicană, a făcut parte din Rezistența antinazistă, apoi a devenit gaullist, chiar ministru al culturii. Mai aproape de noi, Panait Istrati (1884-1935), alt căutător de adevăruri absolute, un mare naiv, ar spune unii (inclusiv Ilia Ehrenburg, supraviețuitorul de profesie, care chiar l-a privit pe Istrati ca pe un lumpen aventurier), un spirit nobil, ar zice alții, inclusiv noi, autorii acestui eseu.

In viziunea lui Malraux, pe care o impărtășim, Istrati “considera revoluția ca fiind inseparabilă de o voință etică, de o voință de justitie”. Cand a constatat absența acestei dimensiuni, a denunțat dictatura bolșevică drept un stat terorist-polițienesc. Spre deosebire de prietenul sau Nikos Kazantzakis, rămas fidel utopiei leniniste și atras de liderii carismatici totalitari, Istrati și-a recunoscut eroarea despărtindu-se in chip sfașietor de o intreagă familie politică si spirituală. Cartea lui Istrati “Vers l’autre flamme” (octombrie 1929) a fost una primele mari confesiuni despre ceea ce s-a numit zeul care a dat greș. Fapt fascinant, Panait Istrati a fost cel care a scris prefața primei cărți de George Orwell apărută in Franța, la Gallimard, in 1935.

Când a rupt cu stalinismul, aceiași oameni care îl adoraseră până atunci l-au acuzat că este vocea “lumpen proletariatului”, o categorie pe care se cuvine, dacă ești un marxist ortodox, să o disprețuiești fără rezerve. A încetat a mai fi “un Gorki al Balcanilor”, cum l-a numit, primind scrisoarea sa dintr-un spital în care era tratat după o eșuată tentativă de sinucidere, autorul lui “Jean-Christophe”, laureatul premiului Nobel pentru literatură, Romain Rolland.

Cum a ajuns Istrati, acest autodidact de geniu, un premergător poate al lui Eric Hoffer, greco-românul cosmopolit, inamicul mortal al filistinismului burghez, cel care a prefațat prima carte a lui Orwell tradusă în franceză, să rupă cu sovietismul? Cum a văzut el, nostalgicul haiducilor, al cuțitarilor beți, al târfelor cu și fără respect, dar și al tavernelor rău-famate, peregrinul prin Cairo, Istanbul, Marsilia și Constanța, să descopere adevărul despre Rusia lui Stalin înaintea atâtor spirite erudite și scorțoase? Credem că tocmai în această dezrădăcinare totală, în refuzul înregimentărilor mecanice, deprimant de previzibile, se află secretul trezirii lui Panait Istrati, marele prieten al lui Victor Serge și al lui Boris Souvarine. Vom reveni curând asupra personajului Victor Serge, emblematic pentru acea minoritate care nu a capotat moral atunci când era miez de noapte în secol (e titlul marelui său roman, admirat de Susan Sontag și nu doar de ea).

Când scrie, cu oarecare acră condescendență despre Istrati, Ehrenburg plătește tribut poziției oficiale: asemeni unui Gide (doar că acesta după zece ani!), Istrati a denunțat Marea Minciună. O minciună pe care Ilia Grigorievici a servit-o din plin, cel puțin până la moartea lui Stalin. Sigur, după aceea a scris “Dezghețul”, o nuvelă care a dat numele epocii în care se sfârșea marea glaciațiune. Cu toate omisiunile și chiar falsificările, memoriile lui Ehrenburg, “Oameni, ani, viață”, au fost una din cărțile care au schimbat percepții și au reabilitat memoria multor victime, între care Isaac Babel, Marina Țvetaeva și Tițian Tabidze. La fel de important, Ehrenburg a avut curajul, pentru că nu se poate nega că și în anii ’60 tot curaj era, să atace antisemitismul sovietic.

Istrati a greșit de multe ori în viață, inclusiv în momentul în care a acceptat să devină editorialist al ziarului lui Mihail Stelescu, “Cruciada românismului”. Ni-l putem închipui zâmbind amar la gândul că tocmai el, cel care scrisese despre Ștefan Gheorghiu și Cristian Racovski, a ajuns în tabăra xenofobă. Dar nu a devenit niciodată legionar. Nu a fost nici comunist, nici fascist. A fost un spirit liber, a alunecat în direcții pe care, când a mai avut putere, le-a recunoscut ca eronate. În istoria onoarei dintr-un veac fără onoare, numele lui Panait Istrati strălucește diamantin. In felul său, ingenuu, franc si spontan, a fost un inainte-mergător a ceea ce marele kremlinolog Robert Conquest a numit, doar parțial in glumă, the United Front against Bulshit (citat de Christopher Hitchens in “Why Orwell Matters”). Un front mai necesar ca oricând, ne grăbim să adăugam noi…

S-a spus că cele trei volume semnate de Istrati ar fi fost scrise în realitate de Serge și Souvarine. Ne îndoim că autorul “Chirei Chiralina” avea nevoie de o asemenea tutelă. Cei doi l-au ajutat, negreșit, în documentare și în structurarea reflecțiilor sale. Dar erau ale sale. Indignarea sa în raport cu ignominiile birocratice din Rusia Sovietică era genuină, nu avea nevoie de imbold exterior. Istrati nu era nici troțkist, nici anarhist. A detestat stalinismul. Era un indrăgostit de libertate, se ferea de orice corset ideologic.

Ar fi interesant să-l comparăm pe Istrati cu Alexandru Sahia, autorul reportajului apologetic “URSS azi”. Sahia era și el, probabil, un om cinstit, dar un exaltat, un fanatic. A justificat nejusticabilul. A murit tânăr, tot de tuberculoză, ca și Istrati. Nu știm dacă cei doi se vor fi întâlnit. Dar un dialog între Sahia și Istrati despre utopia bolșevică ar fi fost egalul unei piese de Tom Stoppard. Au fost amândoi îndrăgostiți de revoluție, s-au hrănit cu mituri. Doar că Istrati a știut să vadă, înaintea lui Koestler și a lui Orwell, schizofrenia sistemului, câtă vreme Sahia a participat la perpetuarea și consolidarea unor funeste himere. Pentru Panait Istrati, chiar dacă regimul bolșevic și-ar atinge scopurile codificate in primul cincinal stalinist, “tot ar trebui să răspundă pentru oasele pe care le-a zdrobit in a sa mașină de fabricat fericirea”.

http://www.amazon.fr/Orwell-enrag%C3%A9e-Istrati-langlais-Raimbault/dp/B0017VI2TM

http://www.gallimard.fr/Catalogue/GALLIMARD/Folio/Folio-essais/Vers-l-autre-flamme

http://www.amazon.com/Why-Orwell-Matters-Christopher-Hitchens/dp/0465030505


Adio, Crin!

24/02/2015

Dl Crin Antonescu, co-autor al loviturii de stat avortate din vara anului 2012, a anuntat ca se va retrage din politica. Ma rog, nu chiar maine, mai asteapta putin. Nu cred ca exista cineva (cu exceptia doamnei profesoare Zoe Petre, cea care i-a condus un doctorat niciodata sustinut), care sa planga la aceasta veste. Cel pe care l-am numit “El Crin” s-a dovedit a fi perfectul loser. Piroman politic si egolatru incurabil, expert in fatuitate si campion al vacuitatii, s-a aruncat in jocul care putea duce la lichidarea statului de drept si la izolarea tarii pentru decenii, fara sa se gandeasca la consecinte. Ca om politic, Crin Antonescu s-a dovedit inept, un total dezastru. Banuiesc ca sufera din pricina ingratitudinii unora pe care i-a ajutat in ascensiunea lor politica si pe care-i vede azi catarati in varful piramidei puterii. Nu are cum sa fie incantat ca, sub mandatul Iohannis, mega-plagiatorul continua sa-si faca de cap, ca si cum alegerile din 2014 nu ar fi avut loc. USL-ul nu a murit decat aparent, dar nu mai traieste prin Crin Antonescu. A gasit alte forme de supravietuire…


Crin Antonescu se jura ca este cinstit. Nu am probe spre a-l contrazice la capitolul coruptie formala, juridic sanctionabila. Dar stilul politic pe care l-a intruchipat, arogant, vehement, chiar isteroid si isterizant, a facut mult rau vietii politice din Romania. Sa deplangi mizeria morala dupa ce tu l-ai primit in PNL pe Gigi Becali, este culmea tupeului. Crin Antonescu a jignit in dreapta si in stanga, a azvarlit invective, i-a agresat verbal pe Adriana Saftoiu, pe Dan Grigore, pe Andrei Plesu, pe Mircea Cartarescu, pe H.-R. Patapievici, pe Mircea Mihaies si pe multi altii. A facut din intelofobie o platforma politica.

In realitate, Crin Antonescu s-a dovedit un politician lipsit de imaginatie si de ceea se cheama guts. Este, fundamental, un tip slab, fara vocatie si fara viziune. Spune ca i-ar placea sa revina la catedra (unde, la Tulcea?) si sa gaseasca vreme pentru a citi. Sunt gata sa-i trimit cateva din cartile mele. Dar mai mult, m-ar interesa sa aflu daca macar acum realizeaza Crin Antonescu ca a fost unul din artizanii celui mai puternic si nociv atac impotriva democratiei romanesti de la mineriada iliesciana din iunie 1990? Ca s-a infratit cu Victor Ponta pentru a lichida institutiile statului de drept din Romania? Ca l-a promovat pe culturnicul protocronist Andrei Marga in scopul distrugerii ICR? Ca l-a promovat pe arivistul Andrei Muraru in scopul aneantizarii IICCMER?

Cand se va scrie istoria acestui timp al rusinii, Crin Antonescu va figura printre cei care au contribuit decisiv la degradarea civilitatii si onoarei din viata politica a acestei tari. La fel, el se face vinovat de a fi tarat PNL intr-o alianta contra bunului simt si a naturii. Fara Crin, Victor Ponta nu si-ar fi putut face de cap, batjocorind o tara intreaga. Pontocratia s-a instaurat in Romania gratie complicitatii active a lui Crin Antonescu. Plecarea sa din politica este un serviciu adus democratiei. Poate primul din viata sa.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/adio-crin/


Revoluția rusă din februarie 1917: origini, semnificații, implicații (Eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

23/02/2015
În urmă cu 98 de ani avea loc în Rusia unul din evenimentele foarte controversate ale istoriei contemporane. Revoluția din februarie, fără de care aceea din octombrie nu poate fi nicicum înțeleasă,  a fost înfrântă, iar acest lucru a dat naștere la și mai multe polemici și interpretări. Există însă suficient de multe dovezi pentru a susține cel puțin două cauze majore ale evenimentelor: pe de-o parte, teza protestului condus de soldații și cetățenii patrioți împotriva catastrofalei strategii de război a guvernului țarist; pe de altă parte, teza potrivit căreia (și îmbrățișată, printre alții, și de Lenin) răzmerițele din Petrograd care s-au transformat în revoluție au fost produse de sentimentele anti-război ce n-au mai putut fi ținute în frâu. Era vorba de fapt de continuarea revoluției din 1905, catalizată, ca și atunci, de înfrângeri militare și disperare socială.

Pavel Miliukov, liderul kadeților (Partidul Constituțional Democratic), istoric de meserie și ministru de Externe în guvernul provizoriu de după abdicarea Țarului Nicolae al II-lea (pe 15 martie 1917), considera că războiul a fost cel care a dus deopotrivă la revoluțiile din februarie și octombrie. El și-a scris versiunea de poveste la câțiva ani după evenimentele din 1917 și a accentuat asupra faptului că revoluția a fost prilejuită de defectuoasa administrare a efortului de război de către birocrația țaristă. În pofida numeroaselor critici care i-au fost aduse, cert este că a fost unul din puținii oameni ai vremii care au știut exact ce doreau și au acționat cu mână forte: anume, o politică imperialistă condusă de un guvern burghez, din care să lipsească reprezentanții stângii. În cele din urmă, singurul personaj de stânga pe care l-a acceptat a fost eserul (socialist-revoluționarul) moderat Alexandr Kerenski, care a ajuns ministru al Justiției în același organ de stat provizioriu (până în octombrie același an, când bolșevicii preiau frâiele puterii, acesta avea să mai ocupe funcțiile de ministru de Război și premier; Kerenski și-a trăit apoi întreaga viață în exil, în Statele Unite, până în 1970, când moare la New York ca unul din ultimii supraviețuitori ai tumultului istoric din 1917; este îngropat la Londra deoarece Biserica Ortodoxă rusă din New York i-a refuzat înmormântarea pe motiv de apartenență la Francmasonerie). Este una din acele stranii coincidențe din istorie faptul că Aleksandr Kerenski și Vladimir Ulianov s-au născut în același oraș, la Simbirsk, și că tatăl lui Kerenski a fost directorul liceului unde a studiat cel care avea să semneze ulterior “N. Lenin”.

Dualitatea puterii

Convingerea lui Miliukov a fost așadar că eșecul regimului din februarie s-a datorat naturii duale a puterii politice: pe de-o parte, guvernul provizoriu, condus de (simplu spus) clasele burgheze, pe de alta, consiliile (sovietele) muncitorești, dominate până în septembrie de menșevici și blocul socialist-revoluționar. Să adăugăm că menșevicii erau facțiunea moderată a social-democrației ruse, iar eserii erau un partid de extremă stânga cu baza de masă în mediile rurale, dar și în inteligentsia epocii. Brațul armat al acestui partid de stânga, dar nemarxist, se ocupa cu acțiuni teroriste, iar doctrina sa promova violența socială și politică. Fapt e că deciziile guvernului provizoriu trebuiau susținute și de Comitetul Executiv al Sovietelor, ceea ce a dus la și mai multe blocaje în funcționarea puterii.

Acest tablou s-a tradus în practică prin următorul lucru: în lunile care au urmat revoluției din februarie, adică în martie și aprilie, guvernul burghez a încercat să implementeze politici socialiste. Era imposibil ca așa ceva să funcționeze. Guvernul provizoriu n-a avut practic altceva de făcut decât să tolereze imixtiunile sovietelor. După ce Miliukov a renunțat la poziția sa guvernamentală, pe 2 mai 1917, ca urmare a poziției sale inflexibile privind continuarea războiului și a protestelor pe care le-a stârnit din partea militarilor și cetățenilor din Petrograd, s-a ajuns la situația paradoxală, în fond un ecou al Revoluției Franceze,  în care socialiștii moderați apărau revoluția liberal-burgheză (cea din februarie) împotriva atacurilor din ce în ce mai violente ale socialiștilor radicali! În perioada mai-iunie 1917, dar și la începutul lui iulie, atunci când bolșevicii ratează prima oportunitate de a prelua puterea, socialiștii moderați au aplicat în toate domeniile fostul program politic al lui Miliukov. Eșecurile pe linie, inclusiv pe frontul conflagrației, le-au știrbit credibilitatea acestor moderați și au fortificat-o pe cea a bolșevicilor și socialiștilor-revoluționari. Să precizăm că radicalismul bolșevic fusese declanșat odată cu revenirea lui Lenin din exilul elvețian și a lui Lev Troțki din acela american. Marele critic literar american Edmund Wilson (apropiat prieten al scriitorului Vladimir Nabokov) a scris, în anii ’30, o carte superbă purtând titlul “To the Finland Station”, despre reîntoarcerea lui Lenin și efectul electrizant al “Tezelor din aprilie” pe fondul unei analize a întregii tradiții a stângii revoluționare. Vom reveni la acel fascinant volum. Este ceea ce accentuează și Slavoj Žižek în mega-prefața antologiei scrierilor lui Lenin din perioada dintre cele două revoluții (“Revolution at the Gates”, Verso, 2002).

Menșevici, bolșevici, kadeți, eseri

În iulie 1917, șef al armatei ruse a fost numit Lavr Kornilov, cel care, în numele guvernului provizoriu condus în acel moment de Kerenski, a încercat o lovitură armată împotriva Sovietului din Petrograd. Eșecul acestei tentative a amplificat și mai mult neîncrederea generală în guvernul provizoriu. Totdată, eșecul lui Kornilov l-a transformat pe Lenin în succesorul logic, aproape inevitabil, la conducerea țării. Dar, cum spuneam, aceasta a fost istoria văzută și consemnată prin ochii istoricului și politicianului Miliukov.

Interesant este și faptul că Lev Troțki, în a sa Istorie a Revoluției Ruse, deși plecând de la premise diferite, a urmat un fir logic similar. Pentru istoricul revoluționar bolșevic, evenimentele din februarie n-au fost decât o anticipație a celor din octombrie. Dacă vrem, etapa moderată (burgheză) a revoluției finale socialiste. Tot Troțki susține că Revoluția din februarie a fost marcată de un puternic paradox: muncitorii, soldații și marinarii insurgenți din Petrograd și-au delegat puterea Comitetului Executiv al Sovietelor, dominat în epocă de blocul moderat al menșevicilor și socialist-revoluționarilor, care, la rându-le, asumând caracterul burghez al revoluției, au pasat responsabilitatea puterii aceluiași guvern provizoriu. Un alt aspect interesant este acela că Troțki a oferit interpretările sale asupra diformităților regimului născut în februarie abia la începutul anilor 1930, pe când se afla în exil pe insula Prinkipo, în Turcia. Frapează acuzele sale vehemente la adresa atitudinii menșevicilor în respectivele evenimente, mai ales că Istoria sa a fost scrisă în 1930 (republicată în engleză, în 1932), pe când era deja liber să ofere o perspectivă necenzurată asupra evenimentelor.

La rându-i, Kerenski fusese împins să devină figură centrală a guvernului provizoriu la doar 36 de ani. Foarte curând după aceea, el a început să se privească drept lider providențial care poate salva unitatea națiunii. Potrivit lui, acest mare plan i-a fost dejucat de cele două “comploturi”: al lui Erich Ludendorff, și al lui Lenin. Chiar și așa, pentru Kerenski, Revoluția din februarie a fost un succes iar țara se îndrepta, pasămite, spre stabilitatea mult visată. Ar fi existat apoi un subit val al sentimentului patriotic, reînnoit mai ales după ofensiva militară germană de la Tarnopol și tentativa de lovitură bolșevică din iulie (deci Ludendorff și Lenin, concomitent). Potrivit istoriei văzute prin ochii lui Kerenski (memoriile sale publicate în 1966 la Cassell), în pofida îngenuncherii bolșevicilor, nesăbuita rebeliune a lui Kornilov ar fi zădărnicit toate eforturile anterioare. Moderații începeau să lase locul bolșevicilor și altor radicali în sovietele marilor orașe și comitetele acestora.

Sigur, nimeni nu poate astăzi contesta rolul rebeliunii lui Kornilov în zădărnicirea eforturilor întru stabilizare a țării din partea guvernului provizoriu. “Afacerea Kornilov”, cum i se mai spune, a fost confirmată de doi dintre cei mai mari critici ai ei: Vladimir Dimitrievici Nabokov (tatăl mai celebrului romanicer și secretar al guvernului provizoriu, forțat să părăsească Sankt Petersburgul după succesul Revoluției din Octombrie) și Lev Troțki. Același Kerenski insistă în memoriile sale asupra naivității liderilor sovietici moderați care n-ar fi fost capabili să vadă foarte limpede jocul pregătit de Vladimir Ilici Lenin. Potrivit viziunii sale, Lenin și partidul acestuia au jucat un rol-cheie în demoralizarea frontului rusesc și astfel în ușurarea misiunii germanilor care nu mai aveau a se bate pe două fronturi. Se știe acum că, pe 24 octombrie 1917, deci cu o zi înainte de revoluția bolșevică, la inițiativa liderului menșevic Fiodor Dan, însoțit de Avram Gots (din partea socialist-revoluționarilor), a avut loc întâlnirea acestei delegații a stângii moderate cu Kerenski, în tentativa de a alcătui un guvern socialist care să solicite Aliaților să înceapă imediat negocierile de pace, care să împropietărească rapidissim țărănimea și care să convoace Adunarea Constituantă. Programul în trei puncte ar fi slăbit poziția bolșevicilor pe tabla de șah a frământărilor anului 1917, cei care se bazau, la fel ca stângiștii moderați și guvernul provizoriu, pe soldați și marinari, în marea lor majoritate de origine țărănească. Nu știm dacă acestă ultimă tentativă de a preîntâmpina lovitura bolșevică ar fi avut sorți de izbândă, cert este că Dan și apropiații săi i-au acordat o mare importanță. În istoria rescrisă de Kerenski, Fiodor Dan este singurul creditat cu acest plan, în vreme ce rolul lui Gots și al celorlalți este minimalizat.

De asemenea, în Arhivele Revoluției Ruse, publicate de Iosif Vladimirovici Gessen (jurist și publicist, unul din fondatorii Partidului kadeților) în 1922, Vladimir Nabokov (tatăl) este creditat cu o discuție pe care ar fi avut-o cu Kerenski cu doar câteva zile înainte de lovitura din octombrie. Nabokov l-ar fi întrebat pe liderul guvernului provizoriu ce părere are despre posibilitatea unei astfel de lovituri de stat, la care Kerenski ar fi răspuns că îi surâde, convins fiind că îi poate strivi militar pe bolșevici. Știm acum că nu a fost cazul, iar atitudinea lui Aleksandr Kerenski vorbește și despre piederea completă a contactului cu realitatea.

*

Iată așadar doar 3 dintre marile narațiuni despre semnificația evenimentelor din februarie 1917 și tot ceea ce a urmat după. Revoluția din februarie este însă importantă și dintr-o altă perspectivă: ea este privită adesea ca o revoluție “democratică” (sau “democratic-burgheză”), spre deosebire de “surata” ei bolșevică! Să ne aducem așadar aminte fie doar și de faptul că în anii gorbaciovismului și ai perestroikăi, contrastarea celor două momente revoluționare ale aceluiași an (1917) a constituit un argument istoric esențial pentru mișcarea anticomunistă. În vreme ce sovietizarea/bolșevizarea Rusiei era formal condamnată, mișcarea din februarie a fost privită ca o tentativă dramatică de a salva patria și de moderniza și democratiza Rusia. Sigur, este o interpretare față de care noi, ca istorici neutri, trebuie să avem anumite rezerve, mai ales că ea corespunde inclusiv viziunii lui Kerenski (actor implicat) despre cele petrecute. Nu facem decât să probăm semnificația și importanța indubitabilă a momentului februarie 1917 pentru tot ceea ce a urmat după. Richard Pipes confirmă această intrerpretare în a sa magistrală lucrare “The Russian Revolution” (Vintage Books, 1991).

Apoi, au existat suficiente acțiuni și tentative de politici ale guvernului provizioriu care ne îndreptășesc să acceptăm o parte din “argumentul modernizator” al lui Kerenski. “Democratizarea” cuprinsese nu doar cadrele armate, dar și artele, cultura și alte domenii ale vieții în Rusia. Se ajunsese într-acolo încât inclusiv decizia anumitor atacuri armate era supusă votului. Toate acestea, fenomene intempestive și majore cu care societatea rusă, abia ieșită din zodia țarismului și aflată în plină conflagrație mondială, nu era obișnuită. Tot atunci se îmbogățește vizibil vocabularul politic: “democrație” (demokratiia), dar și “popor” (narod), “libertate” (svoboda) sau “socialism” (sotsializm) circulă pe buzele tuturor, dar, mai mult, sunt percepute ca sintagme corecte și legitime (până și nava de luptă “Împăratul Nicolae I” își schimbă numele în “Democrația”). Într-un articol apărut în Slavic Review în 1994 (Andrew M. Verner, “What’s in a Name? Of Dog-Killers, Jews and Rasputin”, Slavic Review, Vol. 53, No. 4, 1994, pp. 1046-1070), se vorbește fascinant despre numele care după Revoluția din februarie deveniseră de-a dreptul stânjenitoare pentru cei ce le purtau: în special “Romanov” și “Rasputin”. În presa rusă vremii puteai găsi istorii precum cea a soldatului Serghei Romanov, care, în aprilie 1917, dorise să-și schimbe numele, pe motiv că era prea “monarhist”, în cel de Serghei “Demokratov”.

Toate aceste istorii dau seama despre o anumită ideologie a guvernului provizoriu, despre o schimbare de paradigmă care n-a mai apucat să fie substanțială din motive de instabilitate politică și Revoluție bolșevică (octombrie). Până și Vladimir Lenin era văzut de susținătorii săi ca “lider al democrației”, într-atât de puternic pătrunsese acest virus al transformării în lexicul vremii. Evul revoluționar rus a stat așadar, cel puțin din acest punct de vedere, sub semnul “democrației” (evident, facem apăsat precizarea, ceea ce înțelegem astăzi prin termen este foarte diferit). Contextul în care plasăm aceste constatări de natură istorică este cel al unui stat aflat la periferia Europei și a Asiei, purtând povara înapoierii și despotismului, dar care încerca să iasă dintr-o zodie politică vetustă și să intre într-o nouă epocă, a promisiunilor și iluziilor iraționale. Pe acest fond, mesianismul rus, șlefuit în manieră bolșevică după chipul și asemănarea lui Vladimir Ilici, și-a făcut foarte rapid loc pe bolta aspirațiilor politice ale țării. Nu este așadar deloc de mirare, privind retrospectiv, că de același morb par a fi suferit, în bună măsură, și liderii Revoluției așa-zis “democratice” din februarie. Într-o singură frază, așa cum cutezau a vehicula mai toate broșurile de agitație, rușii, moderați sau radicali, socialiști sau burghezi, visau o “patrie perfectă”, eliberată de sub povara absolutismului țarist, “cea mai tânără din familia națiunilor”. În acest sens, adversarul principal în război, Germania Hohenzollernilor, era perceput ca “ultim bastion al monarhismului european”, și, pe cale de consecință, înzecit detestat. Odată ajunși la putere, prin puciul din 25 octombrie (7 noiembrie, stil nou), bolșevicii, conduși de tandemul Lenin-Troțki, vor face tot ce stătea în puterile lor pentru a încuraja o “revoluție proletară” în Germania. Pentru cei doi, ca și pentru camarazii lor implicați în acea aventură istorică, comparabilă doar cu Comuna din Paris, șansele triumfului socialismului în Rusia atârnau în chip decisiv de expansiunea revoluției în Occident. Orice se poate spune despre Lenin, dar nu că nu știa că în absența revoluției mondiale (în primul rând a celei germane), soarta socialismului în Rusia era dacă nu una imposibilă, în orice caz una cât se poate de problematică. Convinși, cu milenaristă pasiune, că Istoria universală îi alesese pe ei să-i ducă la îndeplinire planurile, că nu vor avea de răspuns decât în fața Tribunalului acestei Istorii, liderii bolșevici vor spera, împotriva oricărei evidențe sociale, morale și politice, că scânteia aprinsă în octombrie 1917 va duce la năruirea vechii ordini globale și la nașterea uneia radical nouă, la saltul prevestit de Marx, “din imperiul necesității în acela al libertății”.


Hannah Arendt și Karl Jaspers: Despre sublima frumusețe a prieteniei (Un articol de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

20/02/2015

Pentru Gabriel Liiceanu și H.-R. Patapievici, in memoria Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca

Hannah Arendt a fost studenta marelui filosof existențialist Karl Jaspers, după ce îl avusese ca prim mentor pe Martin Heidegger. S-a întemeiat nu doar o relație discipol-profesor, ci și una de adâncă, sublimă prietenie intelectuală. Volumul corespondenței dintre cei doi se întinde pe o perioadă de peste patru decenii, între 1926 și 1969, anul stingerii din viață a lui Jaspers. Apărut în traducere americană la editura Harcourt Brace Jovanovich în 1992, editat de Lotte Kohler și Hans Saner, cartea este un tezaur intelectual și moral, o invitație la reflecții despre marile probleme care au frământat omenirea într-un secol dominat de proiecte revoluționare de o distructivitate fără egal și fără precedent.

Nu vom intra aici în detalii, sperăm că volumul va fi tradus în românește, mai ales că anul acesta se împlinesc patruzeci de ani de la trecerea Hannei Arendt în lumea celor drepți. Să spunem doar că găsim în carte discuții fascinante despre problema culpabilității germane (o temă despre care Jaspers a scris o carte esențială), despre totalitarism, despre Marx și marxism, dar, mai presus de orice, principii călăuzitoare pentru a trăi ceea ce se cheamă o viață decentă printre ruinele civilizației distruse de totalitarisme. Pe 29 ianuarie 1946, Hannah îi scrie lui Jaspers: “Sunt mai mult decat oricând convinsă că o existență umană decentă nu este posibilă astăzi decât la marginea societății, acolo unde te întâlnești cu riscul foametei ori al lapidării mortale. În asemenea circumstanțe, simțul umorului este de mare folos”.

Pe 19 februarie 1953, Hannah Arendt îi scrie celui căruia i se adresează constant cu cuvintele “Lieber Verehtester” pe tema care a contat decisiv în propria ei definire a ceea ce înseamnă identitate, loialitate și apartenența la prietenia admirativă: “Vreau să vă mulțumesc pentru cei șaptezeci de ani ai vieții Dumneavoastră, care sunt un motiv suficient de gratitudine. Vreau să vă mulțumesc pentru anii timpurii de la Heidelberg când mi-ați fost profesor, unicul pe care am fost vreodată capabilă să-l recunosc ca atare; dar și pentru fericirea și ușurarea pe care le-am descoperit văzând că cineva poate fi educat întru libertate. Din acel moment nu am uitat că lumea și Germania, indiferent de ceea ce pot fi ele pe lângă acest lucru, sunt lumea în care trăiți Dumneavoastră și patria care v-a dat naștere”.

Peste ani, la insistențele lui Jaspers, Hannah Arendt va accepta să-l tutuiască, dar va refuza până la sfârșit să i se adreseze pe nume, să-i spună Karl. În aceeași scrisoare sunt cuvinte direct legate de atașamentul de-o viață, definitiv și irevocabil, al Hannei Arendt pentru limba germană și pentru cultura umanistă reprezentată de filosofia germană: “…cred că va pot făgădui că nu voi înceta să fiu germană în sensul pe care îl conferiți Dumneavoastră cuvântului; altfel spus, nu voi nega nimic, nu voi nega Germania Dumneavoastră și a lui Heinrich (Blücher, soțul Hannei Arendt, nota noastră), nici tradiția în care am crescut și limba în care gândesc și în care au fost scrise poemele pe care le iubesc cel mai tare. Nu voi pretinde în chip fals că am un trecut evreiesc ori american”. Credem că acest mesaj al gânditoarei către cel pe care l-a prețuit la maximum luminează semnificațiile scrisorii ei din 1963 către Gershom Scholem care a dus la întreruperea prieteniei cu marele specialist în mistica iudaică.

Tot lui Jaspers i se confesează Hannah Arendt în timpul controversei (ne exprimăm eufemistic) care a urmat publicării volumului “Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalității Răului”: “Fără să-mi dau seama, am săpat într-o parte a trecutului evreiesc care este departe de a se fi încheiat: foști membri ai Consiliilor Evreiești ocupă poziții înalte în guverne pretutindeni, dar în special în Israel… Campania de calomnii la adresa mea continuă cu mare intensitate. Organizată la cel mai josnic nivel, ea afirmă că aș fi spus exact opusul a ceea ce-am scris de fapt… Dacă aș fi știut că se întâmplă astfel, aș fi făcut probabil exact ceea ce-am făcut” (scrisoare expediată din New York pe 20 iulie 1963).

Răspunsul lui Jaspers, trimis de la Basel pe 25 iulie 1953, este o lecție de onoare și inteligență morală, baza de granit a unei prietenii autentice: “Ai pătruns fără să te aștepți într-o ambuscadă, iar inamicul conduce o campanie înjositoare împotriva ta. Încep să fiu eu însumi îngrijorat. Întrucât ai atins o rană deschisă pentru mulți oameni și ai arătat că viețile lor sunt ghidate de o minciună, ei te urăsc. Mi s-a întâmplat odată să prind un hoț în plină acțiune și încă mai simt privirea sa: nu am mai trăit nicicând o asemenea înfiorătoare experiență a urii. Ceea ce-ai comunicat tu era, deși ascuns în cărți, un lucru în mare parte cunoscut. Puterea ta ca scriitoare–asemeni celei a lui Lessing– l-a făcut să fie mult mai larg știut acum. Adevărul este ucis prin bătaie, cum a spus Kierkegaard despre Socrate și Iisus”.

Volumul se încheie prin cuvântarea Hannei Arendt la serviciul memorial public pentru Karl Jaspers, ținută la Universitatea din Basel, pe 4 martie 1969: “Așa cum vorbea el, n-a mai vorbit nimeni și probabil că nu va mai vorbi într-un viitor previzibil. Acest lucru arată ce-am pierdut, dar nu este totuși chestiunea cea mai importantă. Pentru că, în ultimă instanță, Goethe avea dreptate: ‘Pământul îi va aduce din nou printre noi, așa cum i-a adus din timpuri imemoriale’. Lucrul cel mai important este ca aceia care îi aud și îi înțeleg limbajul să nu devină mai puțini”.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/hannah-arendt-%c8%99i-karl-jaspers-despre-sublima-frumuse%c8%9be-a-prieteniei-un-articol-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/


Perversitatea travestiului: Cine, cum si de ce o atacă pe Monica Lovinescu?

18/02/2015

Doua articole excepționale apărute pe “Contributors” atrag atentia asupra unei noi campanii de linsaj, de data aceasta impotriva unei persoane care nu mai are cum să se apere. E vorba de Monica Lovinescu. Fie-mi permis să le felicit pe Cristina Cioabă si pe Luminița Marcu pentru articolele lor luminoase din punct de vedere moral si impresionante ca probitate axiologică. Era prin anii 70 când jandarmul cultural Eugen Barbu, nesatisfăcut de calomniile pe care le revărsa impotriva viilor, a inceput să improaste cu noroiul peniței sale pestilențiale si figuri de seama din trecut. I-a raspuns Geo Bogza cu o tableta care a intrat in istoria onoarei la români. Se intitula “Hiena” si se incheia cu cuvintele pe care le citez aici din memorie: “Loveste in noi dacă-ți da mâna, dar nu te atinge de morții Cetătii, hienă, pentru că-ți vei frânge dinții!” In caz că un anumit săptămanal va dori să mă dea in judecată pentru utilizarea acestui cuvant, hienă, il voi invoca pe Geo Bogza ca martor postum…

Nu vreau să dau numele celor care au pornit aceasta mizerabilă campanie. Nu o merita. Sunt oameni animați exclusiv de ură, marcati de teribile complexe de inferioritate, incapabili să accepte că există o tabla a valorilor supreme la care ei nu vor avea niciodata acces. Există un regretabil triumf al mediocrității, poate, dar niciodată o glorie reală a ei. Mediocritatea e paguboasă valoric. Dar atacul impotriva memoriei Monicai Lovinescu nu se naste doar din mediocritate. E vorba aici de o tentativă lipsită de rusine de reabilitare a dictaturii comuniste. Unul dintre detractori a scris candva un studiu excelent despre kitschul patriotard al “Cenaclului Flacăra al Tineretului Revoluționar”. Azi participă el insusi la un asemenea circ grotesc.

Neo-barbistii se vor de stanga. Nu sunt. Oamenii de stanga din Franta, de pilda, nu se ocupă cu reabilitarea “revolutiei nationale” a lui Pétain. Iată-i pe asa-zisii oameni de stanga din Romania cum incearca să exonereze un regim anti-cultural, inuman, absurd, cum a fost stalinismul național, intai al lui Dej, apoi al lui Ceausescu. Monica Lovinescu nu poate fi demolată de către cei care venerează statuia lui Păunescu si scriu cu nostalgie despre manipulările Cenaclului păunescian. Neo-barbistii il intrec pe Vadim la un capitol: perversitatea travestiului. Vadim este ceea ce spune ca este. Ei sunt altceva decat ceea ce spun ca sunt. Scopul lor este sa indrepte cultura româneasca intr-o directie ce-si zice de stanga, dar nu are de fapt nimic de-a face cu valorile stangii democratice. Ei sunt anti-lovinescieni: anti-Eugen si anti-Monica.

Monica Lovinescu nu s-a lăsat niciodată țintuită pe patul procustian al binomului stânga-dreapta. Nu a fost o monoteistă, valoric vorbind, ci, asemeni unor Albert Camus, Hannah Arendt si Jeanne Hersch, a cultivat politeismul axiologic. Este ceea ce neo-barbistii nu vor pricepe niciodată. In cazul ei, rigoarea etică si aceea estetică s-au contopit exemplar, oferind acea busolă de care am avut, avem si vom avea o vitală nevoie cată vreme lasitatea, oportunismul si conformismul se vor infrăți in efortul malefic de a torpila libertatea.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/perversitatea-travestiului-cine-cum-si-de-ce-o-ataca-pe-monica-lovinescu/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 189 other followers