Cine au fost magnaţii comunismului în România? Discuție la Adevărul Live pe marginea volumului “Efigii ale unui coșmar istoric” (Humanitas, 2015)

25/05/2015

Cine au fost magnaţii comunismului în România şi ce au lăsat în urmă aceşti exponenţi ai răulului în istorie? Există un tipar anume de educaţie al acestora? Cât a contat doctrina şi cât – dorinţa de parvenire? Am răspuns la aceste întrebări la Adevărul Live, în contextul apariţiei volumului „Efigii ale unui coşmar istoric“, lansat sâmbătă, la Bookfest, la standul editurii Humanitas.

efigii_ale_unui_cosmar_istoric

Lucrarea este compusă dintr-o serie de portrete ale liderilor şi activiştilor comunişti din generaţia stalinistă şi post-stalinistă. E vorba despre minciuna comunismului „cu faţă umană“, despre continuitatea unui regim care nu s-a despărţit niciodată de teze leniniste, despre luptele pentru putere de la vârful nomenclaturii şi despre intelectualii slujitori ai comunismului dinastic din România.

Înregistrarea întregii discuții poate fi urmărită aici:

http://adevarul.ro/cultura/carti/vladimirtismaneanu-portretele-celor-mai-importanti-comunisti-romani-adevarul-livede-1200-1_5562d675cfbe376e359153f2/index.html


Polifonia sovietologiei (Eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu)

16/05/2015

În prelungirea eseului anterior despre Richard Pipes și viziunea sa asupra totalitarismului, propunem aici o scurtă revizitare a transformărilor esențiale prin care au trecut studiile sovietologice de-a lungul timpului. Mesajul este unul cât se poate de limpede: nu există nimic monocrom în câmpul sovietologiei, fiecare achiziție beneficiază de atenția sporită a grupului de academici, fiecare inovație deschide un orizont al dezbaterii pe care doar cei care stăpânesc contextul evolutiv al disciplinei îl pot adulmeca. Abecedarul sovietologic trebuie să conțină în chip necesar o retrospectivă și o radiografie a acestei științe.

Apariția în 2014 a primului volum din biografia lui Stalin scris de profesorul Stephen Kotkin de la Princeton a redeschis dezbaterea despre destinul și vocația sovietologiei. Ceea ce se degajă acum cu claritate este că acest câmp epistemic nu a fost niciodată unul cu desăvârșire omogen, că au existat și vor continua să existe poziții diferite, uneori divergente, ba chiar ireconciliabile, în interpretarea fenomenelor și personalităților legate, direct ori indirect, de Marele Experiment. Să ne gândim, în acest sens, la diferențele interpretative dintre școala unor Richard Pipes și Adam Ulam, pe de o parte, și intervențiile analitice ale Sheilei Fitzpatrick și ale lui Stephen Cohen. În ce ne privește, pledăm pentru acea nouă sinteză simbolizată de autori precum Kotkin, Yuri Slezkine, David Brandenberger, Michael David-Fox, Jochen Hellbeck, spre a-i numi pe cei mai cunoscuți.

O schiță de istorie conceptuală a sovietologiei este extrem de interesantă din această perspectivă. A fost vorba din capul locului de o abordare transdisciplinară în care se întâlnesc istoria, științele politice, psihologia, sociologia. În prima fază, modelul totalitar, susținut de intelectualii de stânga anti-leniniști emigrați din Rusia, dar și de gânditori germani și italieni, accentul a fost pus pe rolul elitei bolșevice și, mai presus de toate, a Liderului. Atunci a prins ființă perspectiva care interpreta totalitarismul ca model politic global, explicativ atât pentru experiența sovietică (sub Stalin), cât și nazistă. După apariția în 1951 a cărții Hannei Arendt, “Originile totalitarismului”, o capodoperă de filosofie politică aplicată, acest model așeza ideologia în centrul demersului hermeneutic. Teroarea era rezultatul opțiunilor ideologice ferme, a logicii interne a unui sistem de gândire închis. Teza centrală a Hannei Arendt avea să fie dezvoltată în scrierile unor Carl Friedrich, Zbigniew Brzezinski, Robert Conquest. În Europa, principalii exponenți ai modelului explicativ totalitar au fost Raymond Aron și Alain Besançon în Franța, Karl-Dietrich Bracher în Germania, Leonard Schapiro și Zevedei Barbu în Anglia. Abbott Gleason a scris lucruri remarcabile pe tema avatarurilor sovietologiei. Menționăm și scrierile lui Pierre Hassner, influent politolog francez originar din România, fost student al lui Raymond Aron la Paris și al lui Leo Strauss la Chicago.

Odată cu moartea lui Stalin, începe ceea ce Robert C. Tucker a numit deradicalizarea regimului sovietic. Autocrația se vede înlocuită de oligarhia de partid. Se produce dezghețul hrușciovist, dar voluntarismul politic de sorginte leninistă continuă să facă ravagii. “Stagnarea” brejnevistă este urmată de “accelerarea” lui Andropov și perestroika gorbaciovistă. Ulterior, gânditoarea disidentă maghiară Ágnes Heller avea să scrie despre de-totalitarizare ca direcție generală a dinamicii Blocului Sovietic. Fenomenul are loc, evident, în China post-Deng.

Sovietologia începe să recunoască și să identifice faliile și clivajele mult timp ignorate ale sistemului, persistența unor nișe comunicaționale care au continuat să existe în pofida aparenței unui ghețar inexpugnabil. Pe acest fond s-a născut școala revizionistă. S-a încercat, și în parte s-a reușit, includerea în perimetrul analitic a istoriei sociale, deci a studierii unor dimensiuni, să le numim “de jos” (from below), de pildă “frontul cultural”, viața cotidiană, etc. Vechii sovietologii îi era reproșat excesul ideologic, o pasionalitate exagerată în discuția obiectului de studiu. Dar și noua școală a exagerat la rândul ei atunci când a ajuns să minimalizeze dominația ideologică în sistemele partocratice leniniste și să utilizeze termeni precum “pluralismul sovietic”.

Focalizarea pe elitele oficiale a fost și efectul inaccesibilității arhivelor din statele comuniste. Odată liberalizat regimul arhivelor, se produce o mutație în sovietologie prin descoperirea subiectivității, a intimității, a vieții personale ca domeniu demn de analize aprofundate. Se remarcă aici lucrările unor Katerina Clark, Orlando Figes, Jochen Hellbeck cu atât de incitantul volum “Revolution on My Mind: Writing a Diary Under Stalin” (Harvard UP, 2006), Igal Halfin cu a sa remarcabilă lucrare “Terror in My Soul: Communist Autobiographies on Trial” (Harvard UP, 2003).

Apar în acești ani noile biografii ale liderilor bolșevici datorate lui Robert Service, Simon Sebag Montefiore, Françoise Thom, Jörg Baberowski și unor istorici ruși precum Dmitri Volkogonov și Oleg Khlevniuk. Nimic monoton și monocord, așadar, în sovietologia contemporană! Dimpotrivă, găsim aici o polifonie și o polivalență care asigură demnitatea intelectuală a unui indispensabil demers istoric și, așa cum accentua Timothy Snyder în “Tărâmul morții“, moral.


Despotism, fanatism și ideologie: Richard Pipes și totalitarismul (Eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu)

16/05/2015

Figură extrem de influentă a studiilor ruse, sovietice și post-sovietice, istoricul Richard Pipes detestă modelele academice. Tocmai prin curajul interpretativ al demersului său istoriografic și prin utilizarea comprehensivă a informațiilor din arhive, o carte precum Russia Under the Bolshevik Regime (New York, Knopf, 1993) a devenit într-adevăr clasică. Pentru Pipes, ideile contează enorm în istorie, iar studierea bolșevismului ca o doctrină revoluționară, cu o logică internă precisă, este menită să lumineze modul în care s-a născut ceea ce numim, pe urmele lui Martin Malia, partocrația ideocratică, o organizare în care cultul Liderului se confundă cu acela al Partidului și al Istoriei. Era simultan idolatrie și partolatrie într-o sinteză mistică înveștmântată în limbaj scientist.

Verdictul lui Pipes este sever și merită o reflecție serioasă: Oricare le-ar fi fost intențiile, bolșevicii au impus țării lor o tiranie cu efecte îngrozitoare asupra subiecților supuși Marelui Experiment și asupra lumii. Profesorul emerit de la Harvard este departe de a nutri simpatie pentru autorcrația țaristă, dar refuză să-i atribuie o culpabilitate peste aceea reală: acapararea patrimonială a tuturor treburilor statale, inclusiv economia și politica; respingerea cooperării cu grupurile democratice, liberale ori conservatoare; idei și practici obscurantiste, chiar reacționare. Dar, afirmă Pipes, țarului chiar îi păsa de Rusia. Această preocupare explică de ce Nikolai al II-lea (“Nikolaska” cel atât de execrat de fondatorul bolșevismului) nu a dat ordin trupelor să-i masacreze pe revoltații din Petrograd în februarie 1917 și a abdicat, în vreme ce bolșevicii conduși de Vladimir Lenin și Lev Troțki au ordonat o sălbatică represiune împotriva insurecției marinarilor din Kronstadt, în martie 1921. Chiar și așa, Pipes consideră că anul 1917 nu a reprezentat o ruptură completă cu trecutul și că revoluționarii s-au amăgit pe ei înșiși crezând într-un așa-zis moment zero. Pe de altă parte, în viziunea sa, marxismul ar fi fost doar un “combustibil”, o substanță inflamabilă adăugată peste situația reală, dar înapoierea Rusiei este principala cauză pentru calamitățile politice abătute asupra acestei țări în secolul XX.

Bolșevicii au profesat credința revoluționară (evident, de persuasiune marxistă), dar preocuparea lor unică și fundamentală a fost puterea absolută. Cele două fixații, cea ideologică și cea absolutistă, se intersectau în acest câmp de forțe care a distrus orice urmă de pluralism în Rusia și a devenit un mereu expansionist sistem global. Pentru Lenin și camarazii săi, Rusia era spațiul unde puteau să pună în aplicare experimentul social al unui surogat de marxism combinat cu tradiția teroristă locală, indiferent de prețul care urma a fi plătit pentru succesul acestor planuri liberticide.

Într-un capitol extrem de revelator despre comunism, fascism, și național-socialism, Pipes se ocupă de geneza totalitarismului în Rusia lui Lenin. Între timp, subiectul a devenit mai puțin spinos, există o întreagă literatură, inclusiv cartea lui Robert Gellately despre era catastrofelor sociale, dar în anii ’90 era încă rar ca un gânditor de talia lui Pipes să scrie fără inhibiții despre aceste similarități șocante. El argumenta astfel, în chip convingător, că totalitarismele de extremă dreapta au importat și au adaptat tehnici de control mental și de dominație de la Lenin și acoliții acestuia. Profund si riguros, acest capitol este unul dintre cele mai serioase eforturi de a reconsidera însăși noțiunea de totalitarism, un termen contestat de unii politologi și istorici din cauza asocierii sale cu retorica Războiului Rece.

Sistemele totalitare, indiferent de unde se situează pe continuumul stânga-dreapta, trăiesc într-o permanentă stare de urgență, născocesc perpetuu figuri ale inamicului și invocă necesitatea anihilării fără milă a “verminei otrăvitoare”. Există, spre a relua conceptul lui Zevedei Barbu, un cadru mental totalitar. Deși totalitarii bolșevici și naziști au ajuns în cele din urmă la o încleștare mortală, substratul psihologiei acestor mișcări de masă era, în fond, același (lucru scris, între alții, de Eric Hoffer și de Hannah Arendt). La fel și înclinațiile lor ideologice, inspirate de teamă, anxietate și ură. Pipes susține în magistrala sa lucrare că național-socialismul a învățat de la bolșevici tehnicile revoluționare de îndoctrinare și mobilizare. Funcțiile “organului central” de presă, Pravda și Völkischer Beobachter, putem spune, erau aceleași (Scînteia, Rudé právo, Neues Deutschland, Trybuna Ludu, au fost versiuni locale ale Pravdei). Hitlerjugend imita Komsomolul. Regimurile totalitare din Rusia, Italia și Germania aveau în comun o caracteristică principală: o ostilitate viscerală în raport cu democrația liberală. Iar la acest capitol, este incontestabil, prioritatea îi aparținea lui Lenin.

Erudiția și abilitățile interpretative ale lui Pipes sunt uluitoare. Uneori însă, sedus de propriile descoperiri și ipoteze, istoricul tinde să pronunțe judecăți cumva exagerate. Nu poți să nu fi surprins văzând cum leagă el, de o manieră atât de directă, fără necesarele intermedieri, experimentul bolșevic (și izvorul său marxist) de iluminismul european. Pentru Pipes (și aici el se întâlnește cu tezele filosofului politic britanic John Gray), eșecul sovietismului a fost legat de credința extrem de primejdioasă că umanitatea poate fi replăsmuită în funcție de un număr de precepte raționale concepute de elite compuse din intelectuali vizionari. Sigur, asemenea ispite de inginerie socială au defint și definesc radicalismele marxiste și marxizante, dar socialismul european nu s-a limitat la ele. A existat mereu o critică libertară a autoritarismului preconizat de Lenin, Troțki, Stalin, Mao și alți auto-desemnați filosofi-regi.

Chiar Pipes admite că, în pofida pretenției lor că ar aparține marxismului european, Lenin și adepții săi erau de fapt un grup de fanatici. Ei se puteau dispensa de dogmele utopice câtă vreme rămâneau uniți sub stindardul leninist printr-o pasiune de o obstinație care friza insanitatea. Categoria însăși a compasiunii a fost eliminată din codul lor etic. Cum mai târziu Hitler, Himmler și Heydrich vor face din refuzul milei pentru cei “slabi” o virtute supremă a “eticii” rasei nordice.

Cum se spune, finalul încoronează opera. În acest caz, e vorba de capitolul de concluzii privind semnificațiile Revoluției Ruse din octombrie (stil vechi) 1917. Pentru Pipes, și lecția sa ni se pare extrem de actuală, bolșevismul a fost inextricabil legat de istoria, instituțiile și mentalitățile ruse. Ceea ce nu înseamnă că marxismul –o Weltanschauung occidentală– nu a contat în nașterea Behemoth-ului totalitar. Dar pentru ca o anumită încarnare a marxismului (autoritară, militaristă, obtuză, ultra-centralistă, de o infinită intoleranță) să triumfe în Rusia, trebuiau abandonate toate celelalte trăsături ale marxismului: celebrarea subiectivității și a emancipării, opoziția în raport cu orice formă de alienare, spontaneitatea revoltei sociale. Scrie Richard Pipes, și merită să reflectăm atent la această idee: “Indubitabil, teoriile care au inspirat bolșevismul, îndeosebi cele ale lui Karl Marx, erau de origine vestică. Dar este la fel de incontestabil că practicile bolșevice erau endogene, pentru că nicăieri în Occident marxismul nu a condus la excesele totalitare ale leninism-stalinismului”. Poziția lui Pipes poate să-i exaspereze pe partizanii unui “marxism inocent”, lipsit de orice repsonsabilitate pentru bolșevism, dar și pe naționaliștii ruși (cu ecourile actuale în “gândirea Putin”, spre a relua termenul lui Alain Besançon) care blamează Vestul pentru soarta țării lor în secolul trecut. Socotim că diagnosticul lui Richard Pipes este corect. Combinația dintre un marxism simplificat până la frontiera cu absurdul și tradițiile radical-nihiliste și autoritariste ale Rusiei a fost o rețetă sigură pentru ascensiunea unui despotism unic ca intensitate și longevitate.

La rigoare, ceea ce propune Richard Pipes este un accent neo-tocquevillian asupra pericolului pe care îl reprezintă statismul, la care adaugă apoi și o vădită “demonizare” a intelectualilor (mai ales a lui Lenin), pe care îi vede mai degrabă în paradigma tradițională a lui Merle Fainsod (unul dintre fondatorii Centrului de Cercetări Ruse la Universitatea Harvard), nu ca grup social care urmărește transformarea societății, ci ca pe indivizi mânați de dorința de a controla politic treburile cetății. Așa cum spune și Abbott Gleason, Pipes tinde să “reducă agenda umanitară [a acestora] la nimic altceva decât un subterfugiu”, distingându-se astfel de o întreagă serie de gânditori conservatori, de la Edmund Burke încoace, care acceptaseră totuși, chiar și limitat, aspirațiile umanitare ale intelighenției revoluționare (generic). Este ceea ce a atras și critica lui Stephen Kotkin, care a vorbit despre “repudierea trufașă [a lui Pipes] a aspirațiilor, oricât de eronate, a milioane de oameni”. Pipes rămâne însă un autor extrem de erudit care și-a făcut și temele în arhive, și care știe ca puțini alții atât istoria Rusiei, cât și a Europei. Vocea sa nu poate fi ignorată într-o discuție serioasă nici măcar de către cei care, iată, îl contrează pe anumite tronsoane de argument. O discuție epistemică informată, sobră, provocatoare despre istoria Leviatanului bolșevic, nu poate prin urmare să nu îl conțină și pe Richard Pipes.

Recomandări:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/visuri-redemptive-doctrina-lui-marx-%c8%99i-sanctificarea-violen%c8%9bei-un-eseu-de-marius-stan-%c8%99i-vladimir-tismaneanu/

http://www.contributors.ro/global-europa/revolu%c8%9bia-rusa-din-februarie-1917-origini-semnifica%c8%9bii-implica%c8%9bii-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/rosa-luxemburg-lenin-%C8%99i-cauzele-pierdute-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/leninismul-intre-extinc%c8%9bie-ireversibila-%c8%99i-atrac%c8%9bie-recurenta/

http://www.contributors.ro/global-europa/ideile-au-consecin%C8%9Be-despre-marxism-marxologie-%C8%99i-gulag-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/


Anchetă “LaPunkt”: Despre performanţele culturii româneşti in ultimii zece ani

12/05/2015

Demnă de toata pretuirea ancheta din revista online “LaPunkt”. Cum scriu editorii, ancheta deschide o temă, o pune în discuţie în spaţiul public şi invită să fie continuată, cu bună credinţă şi apelînd la o memorie bună. E sănătos şi înţelept să nu ne ferim de veştile bune; e bine, face bine să vorbim despre ele. Iar în ultimii 10 ani, uneori în ciuda turbulenţelor de tot felul, cultura română a cunoscut multe evenimente relevante, şi-a trecut în cont performanţe indiscutabile. Interogaţia pe care a fost construită această anchetă deschisă a fost următoarea: Care sînt 3 evenimente esenţiale/ performanţe majore pentru cultura română în ultimii 10 ani; la limită – care sînt 3 cele mai importante evenimente/performanţe ale culturii române în ultimii 10 ani? Selectez aici cateva din raspunsuri si ii indemn pe cititori sa citeasca textul integral al aceste incitante şi extrem de revelatoare anchete.

Dragoş Paul Aligică

Din punctul meu de vedere cel mai mare eveniment e un non-eveniment. De ani de zile, Fronda Intelectuală, Anti-Elita Intelectuală, Salonul Refuzaţilor, Adevărata Rezistenţă Moral-Culturală şamd, toţi aceşti revoluţionari cultural-artistici aspiranţi la glorie culturală (împiedicaţi pînă acum cîţiva ani să se manifeste şi să-şi ocupe locul binemeritat de către Liiceanu, Pleşu, Tismăneanu, Patapievici, Cărtărescu şi Regimul lor de Tristă Amintire), îşi tot iau avînt cu tenacitate. Şi promit. Promit ceva. Şi noi tot aşteptăm ceva de la ei. Şi tot aşteptăm. Şi ei tot îşi iau avînt să sară de la guerrilla culturală la producţie culturală. Şi nimic. Şi uite aşa trece timpul. Ei promit şi noi aşteptăm.

I-am rugat de nenumărate ori: “Fraţilor, faceţi o pauză de la demascat şi înjurat pe Liiceanu & co! Gata, haideţi la treabă. Hai: Eveniment Cultural. Faceţi ce faceţi, puneţi mînă de la mînă şi daţi Poporului dacă nu o Capodoperă, măcar un Eveniment Cultural.” Nu am zis asta, aşa, la întîmplare. Există şi o teorie matematică în spatele acestei idei. Statistic vorbind, ei fiind aspiranţi dar mulţi, dacă fiecare dedică în fiecare zi creaţiei cam 20% din efortul pe care îl dedică de ani buni să înjure şi demaşte, atunci prin legea numerelor mari va fi imposibil să nu iasă ceva, acolo, un Eveniment Cultural cît de mic. E ceva ce ţine de teorie combinatorică şi logica probabilistică. Înmulţiţi dvs 20% cu numărul zilelor pe an şi cu capacitatea vagonului refuzaţilor (care are şi locuri în picioare) şi veţi realiza justeţea calculului meu estimativ.

Pe scurt, acesta este cel mai important Eveniment Cultural în ultimii 10 ani. Este un paradox şi o inovaţie intelectuală fără precedent, este ceva demn de cultura ce i-a dat pe Ionesco, Tzara sau Urmuz. Un Eveniment Cultural major materializat printr-un non-Eveniment Cultural Major. Mai mult, este o lucrare colectivă, opera unei efort concentrat depus de nenumăraţi autori, gînditori, literaţi, artişti şi aspiranţi, o capodoperă ce sfidează logica anticipărilor raţionale, teoria combinatorică şi matematica probabilistică. În faţa acestei realizări nici nu mai are rost să mai vorbeşti de locurile 2 si 3.

Adriana Babeţi

1.Tot ceea ce a construit Institutul Cultural Român (echipa Horia-Roman Patapievici, Mircea Mihăieş, Tania Radu)

2.Tot ceea ce au construit cele două mari edituri: Polirom şi Humanitas. Dar şi Curtea Veche, Art, Tracus Arte, Brumar

3.Festivalul George Enescu

O menţiune specială pentru ceea ce au făcut cei de la Headsome Communication (Oana Boca-Stănescu, Ioana Gruenwald). Festivalurile internaţionale de literatură, Gala Bun de Tipar şamd

T. O. Bobe

Dacă e să vorbim despre ce s-a întîmplat important în cultura română în ultimii 10 ani, nu ştiu în ce măsură se pot alege trei evenimente sau performanţe punctuale. Esenţial e şi că o întreagă generaţie de cineaşti a făcut în mod constant filme bune, esenţial e şi că, la fel ca ei, artişti ca Mircea Cantor, Dan Perjovschi sau, de curînd, Alexandru Ghenie se impun mai ales pe pieţele culturale din afara ţării, importantă e şi apariţia CNDB, important e şi faptul că, spre deosebire de precedenţii zece ani, au apărut mai multe cărţi ale autorilor români, dar şi că în general oferta de carte s-a diversificat, e importantă şi apariţia tot mai multor spectacole de teatru independente. N-ai cum să compari cărţi cu filme sau reţete de papanaşi cu soiuri de vin şi să stabileşti clasamente. Ce mi se pare important în ultimii zece ani e că oferta culturală s-a diversificat, că, în privinţa receptării, au slabit instanţele autohtone de omologare, dar funcţionează la fel de bine bătrînul xenocentrism românesc, că modelul unei culturi de tip piramidal tinde tot mai mult să se transforme într-un model de tip reţea.

Andrei Oişteanu:

1). Performanţele excepţionale realizate, mai ales în afara ţării, deInstitutul Cultural Romăn în anii 2005-2012, în perioada în care institutul a fost condus de Horia-Roman Patapievici (preşedinte), Tania Radu (vicepreşedintă) şi Mircea Mihăieş (vicepreşedinte).

2). Înfiinţarea în luna iunie 2008 a Institutului de Istorie a Religiilorîn cadrul Academiei Romăne, cu Andrei Pleşu, ca director fondator, şi cu un grup de tineri cercetători: Eugen Ciurtin, Bogdan Tătaru-Cazaban, Mihaela Timuş, Daniela Dumbravă şi Mirel Bănică. Această realizare a fost posibilă şi datorită faptului că primii patru cercetători amintiţi au organizat cu succes la Bucureşti, în septembrie 2006, un amplu congres internaţional de istorie a religiilor. Tot ei au înfiinţat şi editat trei excelente publicaţii tematice, în limbi de circulaţie internaţională: ARCHAEUS: Studies in the History of Religions, STUDIA ASIATICA: International Journal for Asian Studies(devenite periodice ale institutului) şi CHORA: Revue d’etudes anciennes et medievales (devenit periodic asociat institutului).

3). Performanţele editoriale deosebite realizate în ultimul deceniu (evident, şi înainte) de cele două mari edituri din Romănia: Polirom (Iaşi) şi Humanitas (Bucureşti).

Radu Paraschivescu

Pentru mine, două dintre cele mai marcante trei evenimente culturale ale ultimului deceniu ţin de ICR. Unul este pozitiv, altul dimpotrivă. Evenimentul pozitiv este preluarea ICR-ului de către echipa Horia Patapievici-Tania Radu-Mircea Mihăieş în 2005. În această formulă, ICR a operat în logica axiologiei, nu a pilelor. Institutul a deschis culturii române o mulţime de uşi şi a făcut export de valoare. O pot confirma toţi bursierii institutului, traducătorii străini în limba română veniţi la specializare la Mogoşoaia, artiştii plastici, muzicienii şi scriitorii care au găsit în ICR un partener echilibrat, deschis, onest şi competent.

Evenimentul negativ ţine tot de ICR. E vorba de înlocuirea echipei Patapievici cu echipa condusă de Andrei Marga. Dincolo de comicăriile din jurul caloriferului, mandatul Marga a însemnat nepotism, numiri pe criterii misterioase, amatorism şi revanşă politică. Felul cum au fost îndepărtaţi foştii slujbaşi de calitate de la ICR şi înlocuiţi cu diletanţi în organigramă spune mult despre obiceul românesc de-a strica lucrurile care merg, dacă tot nu se pot repara cele stricate.

Al treilea eveniment pe care îmi permit să-l consider marcant e prezenţa lui Mircea Cărtărescu pe listele de nobelizabili pentru literatură. Poate că judecata aceasta e influenţată într-o oarecare măsură de un „of” tipic ţărilor şi culturilor mici („De ce nu avem şi noi Nobelul nostru?”), însă dacă ne uităm la vecinii de listă ai lui Cărtărescu lucrurile par să se aşeze sub o lumină mai bună. Fiindcă printre vecini se numără Umberto Eco, Ismail Kadare, Amos Oz, Haruki Murakami, Milan Kundera, Julian Barnes şi alţii. Simplul fapt că Mircea Cărtărescu a fost cotat (cu doi ani în urmă) cu aceleaşi şanse la Premiul Nobel ca Umberto Eco spune multe. La fel ca locul unsprezece pe lista favoriţilor.

Marius Stan

1.Cărțile originale și traducerile apărute cu sprijinul IICCMER în perioada 2010-2012 (sub conducerea Tismăneanu-Stanomir) țin de atât de necesara sincronizare cu discursul epistemic internațional și de depășirea provincialismului lăutărist (vorba lui Constantin Noica) care a făcut și face în continuare un mare deserviciu culturii române. Numesc aici doar câteva traduceri care au îmbogățit ideatic, semantic și conceptual dezbaterile istorico-politice din România: “Tărâmul morții” (Timothy Snyder – Humanitas), “Gulagul. O istorie” (Anne Applebaum – Humanitas), “Filosofie și mit la Karl Marx” (Robert C. Tucker – CurteaVeche), “Societatea necivilă” (Stephen Kotkin – CurteaVeche). Sau, o altă semnalare, deși fără sprijinul IICCMER, atât de necesara carte a lui H.-R. Patapievici, “De ce nu avem o piață a ideilor” (Humanitas, 2014).

2.Profesionalismul exemplar al ICR în perioada 2005-2012 (H.-R. Patapievici, Mircea Mihăieș, Tania Radu), deschiderea intelectuală spre o modernitate sans rivages, încurajarea experimentului, inovației și a contactelor cu tot ceea ce este cu adevărat original în arta contemporană. În acest sens, o mențiune specială pentru ICR–New York (în perioada Corinei Șuteu). Să spun doar că festivalul de film “MakingWaves” s-a bucurat și se bucură de cronici înNew York Times și în alte influente publicații americane. În ce mă privește, îmi amintesc cu plăcere și de entuziasmul cu care Dorian Branea a susținut lansarea la Londra a revistei internaționale pe care o păstoream în acea perioadă, “History of Communism in Europe”.

3.Noul Val al filmului românesc a schimbat nu doar o paradigmă de creație, ci și una de percepție, atât în plan intern, cât și internațional. S-a terminat (să sperăm) cu pășunismele haiducești, cu voievozii misticoid-eroici, deci cu “epopeea națională”, limbajele filmului românesc au căpătat nuanțe demne de cele mai bune cinematografii internaționale. Nu este vorba doar de o percepție subiectivă, ci de una dublată de premii și recunoașteri profesionale de maxim prestigiu. Deci, se poate!

Vladimir Tismăneanu

1.”O idee care ne sucește mințile”, cartea semnată de Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și H.-R. Patapievici (Humanitas, 2014) este un manifest pentru claritate morală la un ceas când mulți par să fi uitat că fără ideologia comunistă experimentele genocidare nu ar fi putut avea loc. Seducția exercitată de ideea comunistă, deopotrivă minciună, pasiune și iluzie, cum scria François Furet, nu s-a evaporat, în pofida amarelor lecții ale însângeratului veac XX. Apar noi versiuni ale utopiilor colectiviste, se cântă din nou prohodul democrației liberale. Tocmai de aceea, volumul acesta este atât de important din perspectivă analitică și etică.

2.Tot la Humanitas, “Dragul meu turnător” de Gabriel Liiceanu a readus în dezbaterea publică tema colaboraționismului din regimul comunist. Personajul central era propagandist marxist, redactor-șef al “Revistei de Filosofie” și delator în serie. Turna în chip rece, fără patimă, i se părea firesc să o facă. Regimul comunist a distrus tabla de valori care face posibilă distincția dintre Bine și Rău. Răul despre care scrie Gabriel Liiceanu în această carte este unul al indiferenței morale, al lipsei de gândire despre care a vorbit Hannah Arendt. Este banal, distructiv și înfricoșător.

3.Trilogia “Orbitor” de Mircea Cărtărescu a revoluționat literele românești. Este o capodoperă în același sens în care capodopere sunt cărțile unor Jorge Luis Borges, Robert Musil, Elias Canetti, Danilo Kiš, Péter Nádas, William T. Vollmann. Istoria și psihologia se intersectează într-o textură misterioasă, un labirint al memoriei și un voiaj printr-un mereu descumpănitor abis.

Marius Vasileanu

Premeditat sau nu, întrebarea dvs. circumscrie un anume context politic, poate ţi pentru că politicul influenţează în bună măsură fenomenul cultural. Un prim răspuns şi o întrebare adiacentă: care sunt performanţele culturale româneşti ale ultimului deceniu pe care le-am putea considera, totodată, purtătoare de viitor?

Pentru orice conştiinţă trează, bine informată şi onestă, este evidentă şi neegalată până acum performanţa echipei lui Horia-Roman Patapievici la conducerea ICR. Felul în care a fost promovată cultura română de echipa Patapievici este un fapt ale cărui rezultate au condus la cea mai bună vizibilitate de până astăzi realizată în Occident – şi nu numai – pentru o multitudine de (horribile dictu) „produse culturale” autohtone.

Acelaşi pat germinativ de ordin politic intern şi internaţional a însoţit şi actul de condamnarea comunismului, graţie documentului produs de echipa de cercetători condusă de Vladimir Tismăneanu. Dincolo de anumite imperfecţiuni ale „Raportului Final”, acesta rămâne indubitabil un act istoric.

Voi aminti aici un singur exemplu aflat în profundă rezonanţă cu afirmaţia de mai sus. Nu-i o bucurie, ci o necesitate aceea de a prelua şi transpune faptul istoric traumatizant în act de cultură (terapeutic). Iar exemplul cel mai la-ndemână este pleiada de binemeritate premii internaţionale cu care au fost onorate filmele realizate de cineaştii români în ultimii 10 ani – vorbim şi aici de echipe: regizori-scenarişti-actori-tehnicieni. Dincolo de realizarea artistică, aceste filme conţin poveşti care respiră fie atmosfera comunismului, fie cea a tranziţiei postcomuniste…

Apoi, constatăm două realităţi: (1) politicul şi condiţiile precare socio-economice care au determinat un uriaş exod al românilor, în primul rând în Occident; (2) tentaţia firească de a învăţa, a lucra şi a cerceta într-o universitate cu tradiţie, infrastructură modernă şi renume internaţional au făcut ca, practic, bună parte din creierele cele mai inteligente şi creative să fi plecat din România pentru a realiza performanţe în marile centre din Vest.

Este o realitate a istoriei contemporane care trebuie acceptată şi studiată şi care, precum în mişcările meşteşugite din anumite arte marţiale, poate fi, măcar într-un procent acceptabil, reorientată în favoarea României. Nici Academia Română, nici alte instituţii de cercetare, nici universităţile nu s-au străduit însă până astăzi, programatic, să-i capaciteze şi să-i invite pe aceşti români – sunt cu miile! – pentru simpozioane şi colocvii măcar, pentru a ţine cursuri de masterat şi de doctorat, pentru a deschide în ţară, eventual, linii de cercetare comune în domeniile lor de excelenţă ş.a.m.d.

NB: Vă cer permisiunea de a accepta cultura în sens larg, dincolo de artele (considerate) „clasice” ale secolului XX.

Două sunt instituţiile care au ieşit totuşi din această uimitoare indiferenţă faţă de diaspora. Prima este Colegiul Noua Europă (NEC), institut de studii avansate, condus de peste două decenii de Andrei Pleşu. Unul din obiectivele asumate şi realizate a fost tocmai invitarea constantă la Bucureşti a unor eminenţi cercetători români din diaspora, în special pentru conferinţe. Un al doilea obiectiv este acela de a sprijini reintegrarea acelor bursieri români care au urmat studii (post)universitare în Occident şi doresc să revină acasă. NEC-ul fiind o instituţie de mică anvergură financiară, fatalmente numărul celor invitaţi în ţară sau sprijiniţi este modest. Dar ce important ar fi ca acest binefăcător exemplu să fie urmat în România de cât mai multe instituţii, demers pe care-l consider imperativul unui viitor proiect de ţară!

A doua instituţie care realmente a făcut deja imens pentru diaspora românească în ansamblu, nu mă mai refer acum la cercetare, este Biserica Ortodoxă Română (B.O.R.). În măsura în care veţi accepta un dat istoric, anume inseparabilitatea cultului/spiritualităţii de cultură, mă veţi înţelege de ce consider efectiv o performanţă, vizibil accentuată în ultimii ani, aceea că în nenumărate locuri din lume unde se află comunităţi de români există deja biserici ortodoxe (prin bunăvoinţa confraţilor catolici, adesea), au fost înfiinţate episcopii, ba chiar şi două mitropolii. Fără îndoială, aceasta înseamnă totodată şi păstrarea, măcar în parte, a identităţii culturale româneşti…

Recapitulez, se-nţelege, ordinea este aleatorie:

(a)H.-R. Patapievici şi echipa sa din stafful ICR – prin administrarea culturală exemplară, imparţială, inteligentă şi adecvată veacului XXI;

(b)V. Tismăneanu şi echipa pentru determinarea, curajul şi buna intuiţie cu care au finalizat un document de conştiinţă, înainte de orice, ale cărui consecinţe politice, culturale, educative etc. abia încep să rodească;

(c)A. Pleşu şi NEC – pentru interacţiunea fertilă cu cercetătorii români din diaspora; BOR – ale cărei performanţe în diaspora românească sunt un tonic exemplu.

De ce notez aici doar realizări ale unor echipe şi nu ale unor personalităţi, chiar dacă reiese limpede rolul esenţial al unei elite intelectuale ca factor vizionar, dinamizant şi coagulant? Pentru că acesta este viitorul spre care tindem, în opinia mea, ca alternativă pozitivă la globalizarea haotică, la dictaturile oarbe, la fundamentalismele demente, la autismul smintitor specific spaţiului virtual etc.

Poate de aici, de la un asemenea „algoritm”, vag creionat mai sus de subsemnatul, întrupat însă prin admirabile realizări ale celor sus-amintiţi – avînd ca axe de coordonate comuniunea creştină şi împăcarea cu divinul, conştiinţa trează şi împăcarea cu trecutul, îmbrăţişarea cultură-cercetare-ştiinţă şi valorizarea excelenţei–ar putea,treptat, să răsară şi performanţele culturale ale unui proiect de ţară purtător de viitor.

http://www.lapunkt.ro/2015/05/12/ultimul-deceniu-3-performante-majore-in-cultura-romana/


Lumina in miez de noapte: In amintirea mamei mele si a Ericai Wallach

10/05/2015

Este Mother’s Day, recitesc cartea Ericai Wallach “Light at Midnight”aparuta la editura Doubleday din New York in 1967. Mama mea, Hermina Tismaneanu, nascuta la Botosani in 1915, a cunoscut-o pe Erica in Spania Razboiului Civil. Era fiica de 14 ani a celui care conducea spitalul Brigazilor Internationale din apropierea Barcelonei. Studenta la Medicina, mama plecase in Spania ca infirmiera. Cum era perioada non-interventiei, a pretins ca studiaza istoria artelor si ca merge sa viziteze manastiri medievale. La Paris, a luat legatura cu Irma Miko si cu alti comunisti din exil care se ocupau de pasapoarte pentru voluntarii din Brigazi. A ajuns in Spania prin Perpignan.

Doctorul Glaser si sotia sa conduceau acel spital, mama s-a imprietenit cu Erica. Cand Brigazile Internationale au fost desfiintate, in septembrie 1938, Erica si parintii ei, asemeni parintilor mei, asemeni atator mii de interbrigadisti, au ajuns in lagarele de refugiati din Franta. Arthur Koestler a descris condtiile ingrozitoare din acele lagare in cartea sa “The Scum of the Earth”. A scris si Hannah Arendt despre ceea ce insemna sa faci parte din populatia superflua a planetei, traise ea insasi intr-un asemenea lagar.

Erica a acceptat sa fie adoptata, cu acordul parintilor sai, de catre Noel Field si sotia sa. I-a revazut abia peste sapte ani. Field era un quaker idealist, amic cu Allen Dulles.  Nimeni nu stia ca Dulles este seful pentru Europa al OSS (Office of Stategic Studies, predecesorul CIA). Erika a ajuns in Elvetia. A cunoscut acolo, prin familia Field, numerosi refugiati comunisti din tarile ocupate de Wehrmacht. Dupa razboi, s-a casatorit cu un ofiter american. In 1949, disparutul Noel Field  a devenit principalul martor al acuzarii in procesul Rajk. A spus tot ce i s-a cerut sa spuna. Era convins ca serveste cauza revolutionara. Disparuse din 1948, Erika a ajuns in Berlinul de Est in 1950,  incercand sa-l ajute. Era naiva, credea ca exista o ratiune in ceea ce parea sa fie absurdul desavarsit. Amicul ei, comunistul german Leo Bauer, a fost arestat ca sionist. Erika a fost si ea arestata, a fost condasmnata la moarte, apoi sentinta a fost comutata in 15 ani, au urmat cinci ani de temnita in RDG si in URSS, deportarea in Gulag in apropierea Cercului Polar.

Mama si-a dorit mult sa o revada, nu a fost sa fie. Dar, in povestirile ei despre Barcelona, numele Ericai, in care vazuse o sora mai mica, revenea mereu, ca o raza de lumina intr-un ocean de tenebre. Cartea ei, asemenea amintirilor unei Margarete Buber-Neumann, personaj central intr-un fabulos proiect intelectual al lui Marius Stan, este reconstituirea unui destin tragic in acele vremuri extraordinare, in care demnitatea umana a fost supusa unor suplicii fara precedent si fara egal. Era la Buda-pesta, in martie 1999, participam la o conferinta la Central European University legata de trecerea unui deceniu de la revolutiile din 1989.

Am stat mult de vorba, intr-o seara, cu Flora Lewis, marea jurnalista americana, care o cunoscuse bine pe Erica. Flora a publicat in 1966 o carte intitulata “The Man Who Disappeared: The Strange History of Noel Field”. O istorie halucinanta si  stranie, asemeni celei a unui Otto Katz (zis si Andre Simone), spanzurat la Praga in noiembrie 1952, unul dintre cei acuzati de spionaj in procesul Slansky. Ori a lui Bedrich Geminder, Vladimir Clementis, Lucretiu Patrascanu si a atator altor soldati ai revolutiei mondiale, acea Fata Morgana pentru care au fost nimicite atatea destine in veacul XX.

http://www.nybooks.com/articles/archives/1965/feb/11/left-field/

http://www.nytimes.com/1994/01/12/obituaries/erica-wallach-71-a-prisoner-of-soviets-in-cold-war-intrigue.html

 


În serviciul Partidului: Aventurile „frontului istoric” în România comunistă

10/05/2015

Motto: “Who controls the past controls the future; who controls the present controls the past.”–George Orwell, “1984″

Istoria a fost o obsesie pentru comuniști. Mă refer, mai presus de orice, la istoria proprie, văzută ca o materie plastică, aptă să fie scrisă și rescrisă la infinit, în funcție de cotiturile liniei partidului. „Cursul Scurt de Istorie al Partidului Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice”, redactat și în parte scris de Stalin însuși codifica perspectiva teleologic-apoteotică în care urmașul lui Lenin era de fapt Lenin-ul contemporan. Toți adversarii săi erau demonizați, prezentați ca renegați, trădători, spioni. În această gramatică a totalitarismului, cum am numit „Cursul Scurt”, se propunea chiar cosmologia politică a stalinismului. Nu degeaba Mao Zedong îi indemna pe comuniștii chinezi, în 1941, să considere „Cursul Scurt” drept cartea lor de căpătâi în plan ideologic. Felician Velimirovici a scris o remarcabilă carte, bazată pe teza sa de doctorat, susținută la Universitatea “Babeș-Bolyai”, despre dinamica și funcțiile istoriografiei comuniste din România, de la debutul marcat de primitivele dogme ale stalinismului târziu la îmbrățișarea unei perspective populist-etnocentrice în care miturile primordialiste ale extremei drepte interbelice se contopeau cu fixațiile teleologice ale unui leninism rezidual. Istoria avea o direcție precisa, trecutul era rescris pentru a demonstra legitimitatea ideologică a socialismului lui Ceaușescu.

Am citit manuscrisul cu maxim interes și recomand cartea cu căldură tuturor celor care sunt interesați de motivațiile luptelor intestine din cadrul disciplinei istorice în anii României comunizate. Tezele autorului converg cu acelea ale unor alți istorici din tânăra generație precum Adrian Cioflâncă, Dorin Dobrincu, Bogdan C. Iacob, Constantin Iordachi, Andi Mihalache, Alina Pavelescu, Virgiliu Țârău, Cristian Vasile (îmi cer scuze dacă am omis vreun nume, lista este strict ilustrativă și nu are pretenții de exhaustivitate).

Cel mai important lucru în abordarea, minuțioasă și captivantă, propusă de Felician Velimirovici, mi se pare respingerea a ceea ce numim vulgata național-stalinistă, construită în perioada de după Declarația PMR din aprilie 1964, și, cu crescândă intensitate, în timpul când în fruntea PCR s-a aflat Nicolae Ceaușescu (1965-1989). Chiar fratele dictatorului, generalul Ilie Ceaușescu, avea veleități de istoric și a susținut direct gruparea cea mai agresiv-patriotardă din ceea ce se numea “frontul istoric”. Centrul de studii și istorie militară a fost megafonul cel mai activ si nociv al acestei vulgate. Acolo a debutat cariera unui Ioan Talpeș, acolo se formulau tezele care iși găsesc și azi ecou in scrierile unui Larry Watts intens promovate de urmașii acelorași cercuri național-staliniste. Evident, la perpetuarea acelui construct apologetic cu multiple paliere și ramificații au contribuit din plin și cu imens zel istoricii de partid Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, Gh. I. Ionita, Mihai Fătu, Ion Spălățelu etc

Autorul respinge ideea că în disciplinele istorice din România comunistă ar fi avut loc o confruntare bazată, să spunem, pe criterii etnice (între o fictivă „partidă națională” și o la fel de fictivă „partidă cominternistă”) și insistă, pe drept cuvânt, că era vorba mai degrabă de tensiunea dintre istoricii marxiști sau convertiți la marxism din țară versus cei cu trecut moscovit. Liniile de forță ale câmpului simbolic discutat aici sunt întodeauna mai puțin precise decât apar la prima vedere. Unul dintre cei care l-au sfidat pe Mihail Roller a fost istoricul Gheorghe Haupt, educat in URSS. Despre Haupt a scris cu probitate Florin Constantiniu în cartea sa memorialistică. Rămas in Vest, a devenit un istoric remarcabil al socialismului european. In “Incognito”, Petru Dumitriu l-a transformat în personaj de roman.

Așa cum îl desenează Felician Velimirovici, portretul lui Roller, artizanul bolșevizării istoriei României, este memorabil. Nu l-am cunoscut personal (aveam doar șapte ani când s-a sinucis), dar din ceea ce mi-au povestit oameni care au interacționat cu el, inclusiv tatăl meu, era un impulsiv, un coleric, un exaltat și un posedat ideologic. Era extrem de vindicativ. Dar Roller n-a domnit în istoriografia românească de capul lui. Lucra la CC al PMR ca adjunct de șef de secție, în directa subordine a lui Leonte Răutu. Era coleg cu Ofelia Manole și cu Paul Niculescu-Mizil. La revista “Lupta de clasă”, inverșunatul politruc Ștefan Voicu dădea linia intr-o direcție rolleristă. În mod cert, Gheorghiu-Dej și ceilalți potentați erau la curent cu istericalele fanaticului Roller, dar le tolerau și, probabil, chiar le încurajau. Roller a fost câinele de pază al stalinismului ideologic românesc în perioada sa paroxistică. Când maurul a devenit incomod, a fost marginalizat și umilit. A sfârșit punându-și capăt zilelor, în 1958.

Un alt personaj despre care Felician Velimirovici scrie cu patrunzator simț psihologic a fost Solomon Știrbu, de profesie anticar, propulsat de Roller și Răutu drept șef al catedrei de istorie de la Școala Superioară de Științe Sociale care purta numele lui Andrei Jdanov. Cartea lui Știrbu despre dimensiunile internaționale ale răscoalei lui Tudor Vladimirescu era o fantasmagorie totală, așa cum a demonstrat istoricul Andrei Oțetea în momentul apariției ei. Solomon Știrbu nu era doar un impostor, dar și un zelot, un maniac al „partinității” dusă la ultimele ei consecințe. Este prezentă în carte și Florența Rusu, ani de zile instructor la Secția de Propagandă a CC al PMR, altă exponentă a celui mai deprimant dogmatism, decană la un moment dat, în anii ʻ50, a Facultății de Istorie a Universității din București. O galerie a stupidității, intoleranței, aroganței și sterilității – astfel apare „frontul istoric” al anilor ʻ50.

Lucrurile s-au schimbat, oarecum, după moartea lui Stalin și mai ales după Congresul al XX-lea al PCUS; s-a mers pe linia a ceea ce discursul oficial numea „valorificarea critică a moștenirii culturale”. Au revenit în prim-plan vechii istorici, inclusiv C. C. Giurescu. După moartea lui Dej, a reapărut ca ideolog Miron Constantinescu. Istoria a rămas însă tributară dictatului ideologic al PCR. Cultul lui Ceaușescu trebuia justificat prin romantizarea, adeseori ridicolă, a unor figuri de domnitori din trecut. Unul dintre cei care au demascat mistificările legate de istoria politică a fost Vlad Georgescu. L-am cunoscut relativ bine pe vremea când el era directorul Departamentului Românesc al „Europei Libere”, iar eu eram colaborator permanent, cu o rubrică săptămânală pe teme istorico-politice. Era lucid, calm, ponderat, un om al echilibrului și al bunului-simț intelectual.

În fine, un cuvânt depre un alt personaj discutat în carte: Pavel Țugui. Analiza lui Felician Velimirovici a memoriilor acestui fost șef de secție în anii ʻ50, exclus din partid în 1960, revenit în învățământul superior, la Craiova, în anii lui Ceaușescu, se întâlnește cu aceea a istoricului Cristian Vasile pe linia demistificatoare. Altfel spus, Țugui nu a fost the closet patriot cum îi place să se autodescrie, ci un instrument docil și chiar un arhitect al liniei ideologice a PMR. O altă temă importantă in carte o constituie rolul Institutului de Istorie a Partidului, devenit, dupa 1965, Institutul de Studii Istorice și Social-Politice de pe langă CC al PCR (ISISP), condus de veteranul ilegalist Ion Popescu-Puțuri și de aghiotantul său, generalul in rezervă Gheorghe Zaharia. Era, de fapt, o citadelă a național-stalinismului, cu certe afinități protocroniste si tracomane. Mai ales după 1956, conflictul dintre istoricii de partid și cei “de stat” s-a accentuat. Nu era insă vorba de viziuni esențial diferite, ci de accente si, mai ales, de competiția pentru hegemonie instituțională. In teza sa de doctorat susținută la Central European University, Bogdan C. Iacob a oferit o excelentă grilă hermeneutică pentru ințelegerea acestor rivalități. Am dezvoltat, împreună cu acest remarcabil tânăr istoric, tema ideologiei național-staliniste într-un articol care urmează să apară intr-un volum coordonat de János Reiner, la Central European University Press.

Informată, documentată și solidă teoretic, cartea lui Felician Velimirovici explorează cu obiectivitate manipulările și intrumentalizările disciplinelor istorice în numele principiului sacrosanct, niciodată abandonat, al partinității, al dreptului „forței politice conducătoare” de a trasa obiectivele „frontului istoric” în funcție de propriile sale obiective.

Textul de mai sus este versiunea lărgită a prefeței mele la cartea lui Felician Velimirovici, ISTORIE ȘI ISTORICI ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ (1948–1989), apărută in mai 2015 la editura Mega:

http://edituramega.ro/carte/519-istorie-si-istorici-in-romania-comunista-1948-1989

Recomandări:

http://www.curteaveche.ro/dosar-stalin-vladimir-tismaneanu-marius-stan.html

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/liturghii-bolsevice-stalin-cursul-scurt-si-gramatica-totalitarismului/

http://www.contributors.ro/cultura/un-posedat-ideologic-cine-a-fost-mihail-roller/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/miron-constantinescu-sau-neputin%C8%9Ba-de-a-deveni-eretic/

http://www.humanitas.ro/humanitas/perfectul-acrobat-leonte-rautu-mastile-raului

http://www.humanitas.ro/humanitas/stalinism-pentru-eternitate

http://www.contributors.ro/societatelife/intre-mihai-pelin-si-pavel-corut-nu-l-am-citit-inca-pe-larry-watts%E2%80%A6/


URSS ca Mare Minciună (eseu de Marius Stan și Vladimir Tismăneanu)

08/05/2015

Atunci când Ronald Reagan a numit URSS “imperiul Răului”, stânga bien pensante s-a grăbit să-l anatemizeze și să-l persifleze. După câțiva ani, ideologul perestroikăi, Aleksandr Iakovlev, spunea același lucru, recunoscând că Marele Experiment fusese întemeiat pe violență, minciună, duplicitate și teroare. O spuseseră, firește, Ivan Bunin și Boris Souvarine, Arthur Koestler și George Orwell, Andrei Siniavski și Aleksandr Soljenițîn, Andrei Saharov și Elena Bonner, dar acum sentința venea din sanctum sanctorum, din inima aparatului ideologic al partocrației totalitare bolșevice. Vladimir Putin este azi moștenitorul autocrației țariste, al misticismului pravoslavnic, al mesianismului bolșevic și al imperialismului velicorus dintotdeauna. Un cocteil pernicios menit să galvanizeze pasiuni și să mobilizeze nostalgii în favoarea unui proiect anti-occidental, anti-liberal și anti-democratic. Esența putinismului este una resentimentară, similară celei a bolșevismului și a fascismului. Am scris pe acest subiect și am fost blamați de ambasadorul extraordinar și plenipotențiar al Federației Ruse la București, Dl. Oleg Malginov.  Ne menținem diagnosticul din acel articol: Există o ispită fascistă la Kremlin.

 

Pentru țarul kaghebist Vladimir Vladimirovici, năruirea URSS a fost cea mai gravă catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea. De fapt, așa cum a scris Boris Souvarine, unul dintre primii mari apostați ai comunismului, chiar acronimul URSS conținea, prin cele patru litere, patru minciuni: Uniunea Sovietică nu a fost una reală, republicile nu erau republici în sensul de res publica, sovietele (consiliile) fuseseră de multă vreme golite de orice conținut democratic, iar socialismul proclamat oficial era unul al celei mai rigide stratificări sociale. Niciodată și nicăieri nu a fost clasa muncitoare mai exploatată ca în regimurile în care se afla, pasămite, la putere.

Sistemul s-a întemeiat pe dominația nomenclaturii de partid și de stat. Existau grupuri și sub-grupuri nomenclaturiste, și toate acestea beneficiau de un formidabil angrenaj al privilegiilor. Regimul nu putea oferi bunuri de larg consum, se întemeia pe producția mereu crescândă de arme. Totalitarismul sovietic a fost unul stratocratic, cum au demonstrat Cornelius Castoriadis și Claude Lefort. Era militarist prin însăși esența sa, nu putea fi altfel. Simbolul tancului va fi prezent și anul acesta la Moscova, la aniversarea a șaptezeci de ani de la victoria din cel de-Al Doilea Război Mondial, acolo unde Putin a promis un spectacol militar hi-tech (împănat cu sisteme de rachete, 16.000 de soldați, avioane și elicoptere, etc.). Kremlinul a acuzat Occidentul în ultimul timp și de “politizarea” acestui eveniment prin boicot, dar se uită că regimul Putin transformase data de 9 mai, deja de ceva vreme, în simbol al noului stat. Militarismul rus continuă așadar să funcționeze la nivelul narațiunilor constitutive ale statului.

Să ne amintim apoi că URSS exportase modelul bolșevic în statele numite “democrații populare”. Evident, acest pleonasm era doar un camuflaj retoric pentru a justifica impunerea terorismului ideologic și colonizarea țărilor din Europa de Est și Centrală. Moscova, cu ale ei școli de partid, a devenit Mecca educațională a comunismului global. Activiștii din țările satelizate absorbeau acolo dogmele leniniste, deveneau militanți ai proiectului revoluționar planetar. Din România au plecat să învețe doctrina leninistă personaje precum Nicolae Ceaușescu, Constantin Dăscălescu, Ilie Verdeț, Ion Iliescu și atâția alții. Vorbim de sute, chiar mii de activiști pentru care Rusia Sovietică a devenit a doua, ori chiar prima patrie. Nu conta la ce facultate studiau, educația sovietică era una complet impregnată ideologic. Nu e de mirare că și azi există foști studenți la universitățile sovietice care suspină după timpurile “romantice” ale juneții lor moscovite ori leningrădene. Paseismul, în toate formele lui, este de altfel și preocuparea preferată a lui Vladimir Putin: pentru el, problema de astăzi a Rusiei nu este faptul că oamenilor le lipsește o viziune despre viitor, ci că ei nu mai sunt într-atât de mândri de propriul lor trecut (sau cel puțin este indusă această idee). Prin urmare, tot ceea ce generează Putin ca mesaj oficial este doar despre acest trecut așa-zis glorios.

Nu negăm că unii dintre cei care au urmat studiile în URSS vor fi descoperit acolo ceea ce a fost marea înșelătorie a comunismului de tip leninist. De pildă, un Alexander Dubček, liderul reformist din perioada Primăverii de la Praga. Dar acestea au fost excepțiile de la regula devotamentului necondiționat pentru linia moscovită. Până la sfârșitul zilelor sale, Ceaușescu l-a admirat pe Stalin. Anti-sovietismul său, asemeni celui al mentorului Gheorghiu-Dej, era unul instrumental și oportunist. În fapt, Dej și Ceaușescu erau anti-hrușcioviști, repudiau ideea demolării cultului lui Stalin și efectele liberalizante ale acestei ofensive. Chiar și manualele de istorie apărute sub regimul Putin îl privesc pe Stalin ca pe un “manager rațional”, iar teroarea din anii ’30, ca pe un fenomen care a făcut posibil marele salt industrial (justificând astfel, în cheie etatistă, și colectivizarea și Holodomorul).

Sovietismul a fost o formă mentală, iar formele mentale nu dispar spontan. Jurnalista Masha Gessen are dreptate: marea eroare a lui Boris Elțin a fost renunțarea la procesul împotriva autorilor loviturii de stat din august 1991. Un asemenea proces ar fi fost unul al instituțiilor vitale ale sistemului, în primul rând PCUS și poliția secretă (KGB). Eșecul decomunizării a fost cauza principală a resurecției sovietismului în versiunea putinistă. Istoria este din nou falsificată, memoria este cauterizată, s-a revenit la temele celei mai obscene propagande belicoase. A ignora acest lucru, a-i atribui lui Putin intenții onorabile, a denigra lupta democraților din Ucraina pentru suveranitate politică și națională, sunt tot atâtea invitații la capitulare. Vladimir Putin mizează pe două lucruri: abulia și amnezia Vestului. La șaptezeci de ani de la înfrângerea nazismului, trebuie să i se reamintească lui Putin că Occidentul nu s-a mobilizat împotriva lui Hitler doar pentru a-i îngădui lui Stalin și urmașilor săi să-și îndeplinească extravagantele planuri. Valorile antifascismului democratic coincid cu acelea ale anticomunismului civic-liberal, deci ale anti-totalitarismului.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/urss-ca-mare-minciuna-eseu-de-marius-stan-%c8%99i-vladimir-tismaneanu/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 196 other followers