Nicolae Breban sub zodia uluirii de sine (de Vasile Popovici)

10/07/2017

În Viața mea, Nicolae Breban vorbește din nou – după Sensul vieții (2003-2007), memorii în patru volume – despre subiectul său preferat, el însuși.

Nicolae Breban e o sursă inepuizabilă de încântare pentru Nicolae Breban. Se admiră cu nesaț, își aruncă peste timp priviri galeșe, se adoră din unghiuri imperiale, se apreciază suprem prin comparație cu contemporanii, niște aborigeni, nu se încurcă niciodată în considerente morale. E un supraom, întruchiparea visurilor lui Nietzsche, un zeu pe pământ.

Să nu se aștepte nimeni ca Viața mea să urmeze cursul vieții Lui. Asta ar fi ceva la îndemâna oricui. Cartea despre viața lui Nicolae Breban nu este chiar despre viața lui Nicolae Breban, ci despre gândurile sale de moment, vreau să spun despre ce-i trece lui Nicolae Breban prin minte în momentul când se apucă să scrie. Niciodată nu poți ști dinainte încotro o va lua fraza pe care a început-o. O secreție anume, o vocabulă ivită cine știe cum în verbiajul incontinent ce se revarsă peste pagină, o licărire de sens iscată din delirul lingvistic pot împinge muntele de vorbe să se prăvale într-un sens sau în altul. La capitolul despre femeile din viața sa, de pildă, el uită subiectul și-i trage o peltea anticomunistă, revine, eventual, la temă sau nu, dă o raită prin fișele de lectură, se răfuiește cu morții și cu viii, repetă fără complexe, în exact aceeași termeni, ce spusese cu câteva zeci de pagini mai-nainte, își aruncă sieși un buchet de flori, se aplaudă frenetic, înjură Securitatea și pe Monica Lovinescu, își recunoaște marile merite și e pregătit, cu același antren, să treacă la alte subiecte. Aceasta e Viața lui Nicolae Breban, un spectacol continuu, mereu același, mereu descusut și repetitiv, mereu mirobolant, fără reproș, superb.

Nu există nici un complex în această harababură. Cum ar fi ? Tot ce produce Nicolae Breban poartă marca geniului. Singurul criteriu e cantitatea. Cu cât rezultă mai multă maculatură, cu atât mai bine. Cantitatea brebaniană îi smulge lui Breban strigăte barbare de autosatisfacție. Cantitatea e, pentru el, semnul că se află pe drumul cel bun. Ceea ce el crede că e drumul cel bun e chiar Drumul la zid, momentul fatal din biografia sa de scriitor când a început completa deraiere, flecăreala continuă, un haos ce l-a copleșit cu totul și din care s-au ivit și aceste sute de pagini de moloz lingvistic adunate complet întâmplător sub numele iluzoriu de Viața mea.

Romane ? Memorii ? Eseuri ? Ce sunt aceste mii și mii de pagini scrise de Nicolae Breban începând cu Drumul la zid și până azi ? – Nimic altceva decât expresia unei patologii literare în care deruta biografică și deruta literară și-au accelerat reciproc prăbușirea sfârșind cu acest dezolant spectacol pe care-l oferă Nicolae Breban în indiferența generală. Nimic mai deprimant, mai înspăimântător decât această indiferență, această tăcere ce s-a lăsat peste opera și numele lui Nicolae Breban. De decenii el evoluează pe o scenă supra-iluminată, în fața unui săli goale, în care singurul public rămas la aplauze e el însuși. El continuând să se bucure, să pară că se bucură, ca și când nimic esențial nu s-a schimbat.

Iată-l pe Breban într-una din pozele sale favorite, pe reduta vieții, în plină criză de megalomanie: „ – Câtă creație atâta existență! afirmam eu cu aplomb, și o fac și azi. E drept că orgoliul său [al lui NB adică, fiindcă autorului i se întâmplă să vorbească despre sine la persoana a III-a regală] de atunci nu accepta decât creația majoră, iar tinerelul care nu mai încetam să fiu a respins rând pe rând ocazii de a se afirma în câteva domenii, muzică, politică, deoarece intuia că nu ar fi prestat în acele domenii servicii, contribuții de prim rang.” Din nebăgare de seamă îi scapă aici una din rarele confesiuni veritabile înecată într-o mare de nesincerități: în visele sale de mărire, tinerelul se gândise și la cariera politică. N-a ajuns, ce-i drept, decât membru supleant în CC al PCR. Deși se disculpă mereu pentru acest enorm compromis, el fiul de preot greco-catolic, el anticomunistul, el disidentul, el opozantul, el omul demn, ireproșabilul, sub pretextul că a fost împins spre această avansare de D. Popescu-Dumnezeu, ideologul și scribul lui Ceaușescu, nimerind în Comitetul Central ca din întâmplare, printr-o scamatorie a destinului, cumva împotriva propriei sale voințe și dorințe, iată-l mărturisind că se vedea totuși sus politic și că propteaua lui Dumitru Popescu venise în întâmpinarea unei așteptări arzătoare. Nu e vorba de altă politică, căci cum ar fi fost posibil atunci altă politică, ci desigur de politica noastră din anii aceia, în plin comunism. Nu e nevoie de nu știu ce perspicacitate să înțelegi zig-zagurile din viața lui Breban. După succesul primelor romane, Breban a avut sentimentul ca orice e posibil, că destinul său e irezistibil, dacă a ajuns așa de ușor pe culmile momentului în literatura română. A văzut că inclusiv politic și social totul se poate pentru el. Și de ce s-ar fi oprit o așa de mare personalitate la limitele naționale ? Dacă a fost așa de simplu în România, de ce nu ar fi posibil la fel de simplu și în Franța sau în Germania, în Europa, pe tot mapamondul ? În fond, își va fi șoptit el însuși sieși, pentru sine nu există limite. Ca să reușească în Franța, Breban a trebuit să ia distanță față de Tezele din iulie 1971. Cu voie de la Pleșiță, fără voie, nu știm. Însă virajul n-a impresionat pe nimeni în străinătate și „miracolul” literar n-a operat acolo.

Parada de vorbe este la Breban și o paradă de cultură, à la Vadim (curios cum falseturile lui Vadim răzbat limpede din cacofoniile lui Breban!). Nu știți cine e Heine? Aflați din aceste memorii: „un scriitor romantic de mare faimă” și „unul dintre marii poeți romantici europeni”. Claie peste grămadă, citate, barbarisme, inoportune trimiteri, praf în ochi. Zice Breban într-o paranteza fanfaroană: « Acel „le moi c’est un autre” al unui cunoscut francez. », desfigurând rimbaldianul „je est un autre”. Sub pana unui academician, găsim curiozități precum „sceleratețe”, „ziduri mișcătoare și scârțâinde”, „inerția racontării”, succesul romanelor sale a fost „fudroaiant”, eforturile pe care le face au fost „demesurate”; numele și până și adjectivele „român”, „francez”, „european”, „ceh”, „german” sunt scrise ad libitum, când cu majusculă, cel mai adesea, când cu minusculă.

Fiindcă geniul său a izbucnit târziu, lui Breban îi sunt insuportabile talentele timpurii. Detestă în aceeași măsură operele laconice, deoarece i se pare că-l pun pe el însuși sub semnul întrebării. Vorbind despre lipsa sa de consistență în anii adolescenței și ai tinereții, continuă astfel, cu o naivitate și o sinceritate înduioșătoare: „Am avut și am încă în tot lungul carierei mele literare, nu dispreț, dar oricum neîncredere față de ceea ce numim precocitate în literatură, în creația literară. (…) Francezii, se știe, fac mare caz de extraordinarul adolescent ce a fost rebelul Rimbaud, trecându-i într-o nemeritată umbră sau semiumbră pe autori care au produs o operă amplă și care au marcat un secol, dacă nu secole naționale și universale, precum Balzac, Zola sau Victor Hugo.” Se înțelege că puțin importă „Balzac, Zola sau Victor Hugo”, Breban la sine se duce cu gândul.

Modest, memorialistul amintește cum a dedicat el unei iubite „una din capodoperele mele, o carte pentru care am suferit și luptat până la limitele existenței mele naționale”. Ce s-ar mai putea adăuga la atâta inocență auctorială? Iar inocența și impudoarea sunt cu adevărat fără limite. Antologică este bucuria infantilă a scriitorului publicat ce crede a vedea pe fețele tuturor confraților, a activiștilor (!) și a oamenilor de pe stradă (!!) «cum mă priveau cu un fel de „uimire oarbă”, așa cum contempli un fenomen în care „nu crezi”, ceva în totală discordanță cu toate normele și legile în vigoare.» Din experiența acestei magnificențe de sine Nicolae Breban n-a mai ieșit întreg. Animale bolnave ? – Un „succes absolut, național.” După atâta succes, o miraculoasă prefacere de sine are loc sub ochii uluiți ai lui Nicolae Breban, cel mai uluit dintre toți de propria sa metanoia. Se vede dându-se peste cap, „precum Till Buhoglindă”, și devine, „tam-nesam, maître à penser, deasupra și în ciuda atâtor inși cuminți și rezonabili.” În 1972, coborât cu hârzobul din cerul german pentru a participa la congresul Uniunii Scriitorilor, unde spera să fie reales în birou, e șocat de primirea pe care colegii și prietenii i-o rezervă Lui („eu, totuși, înnoitorul artei romanului”, ca să vezi !). La ora bilanțului, de pe înălțimile de unde se contemplă, Nicolae Breban își adresează aceste auguste panseuri: „Privind în urmă, abia acum mi se dă darul de a-mi înțelege nu atât întregul volum al construcției mele epice, ci, mai ales, mai distinct, o anume, riguroasă periodizare a spiritului meu creator, dacă mi se îngăduie expresia !”  Se înțelege că se îngăduie expresia, dar nimeni nu întinde un pumn de pastile. Grobei din Bunavestire : „am izbutit un personaj care se pare că va rezista, unul din realele și puținele miracole ale marii proze.” Copleșit de sine, Nicolae Breban se bănuiește de o „miraculoasă vocație”, de o „uriașă prolificitate”, e de acord cu „un critic inteligent” care l-„a numit public un geniu surd.” E un zeu exilat în mijlocul unei populații de umanoizi, un titan printre pitici literari: „cu o anume îndrăzneală față de ample construcții epice – încă o dată, în afara și contra modei, a curentului din jur ! și cu o unică radicalitate în a ataca motive încă necunoscute pe plaiurile colorate și naive ale spațiului literar românesc.” Nimic nu mai e de adăugat.

Să râzi? Să ți se facă milă? Lași deoparte multele episoade din biografia lui Nicolae Breban, evocate o dată, de două ori, de nesfârșite ori, și totuși expediate, cosmetizate, pentru a rămâne la delicioase efecte de stil: „între primele mele trei romane care mi-au adus un anume prestigiu, Animale bolnave, chiar o imensă popularitate, și ciclul care începe cu Bunavestire, Don Juan și apoi masivul Drumul la zid, se cască spectaculos în creația mea epică o remarcabilă fisură.” Își auto-observă cu enormă satisfacție « un anume „demonism”, cum o spunea, odată, parcă, un critic! » Nu e mișcător ? Mai cu seamă emfaza, ritmul liric al frazei, incertitudinea molatecă a memoriei, „cum spunea, odată, un critic!” Cu semnul exclamării la final, așa de cochet!

În aceeași linie, în stilul său înflorit și megaloman, cu care se întâlnește de altfel cu unii confrați de generație, Breban intră astfel în capitolul doi al amintirilor: „atacând cea de-a doua viață a mea, cea de creator lucid și autentic”, spune el impudic, dar și imprudent, fiindcă viețile sale de mai apoi se arată a fi tocmai dimpotrivă.

Dacă istoria literară are dubii de situare, Breban îi dă o mână de ajutor. Romancierul Breban se află, să fie clar, „într-o filiație mai mult decât onorabilă, Hortensia Papadat-Bengescu, Liviu Rebreanu, ba chiar și Dostoievski.” Desigur, s-ar fi putut și mai bine, dar și așa e „mai mult decât onorabil”. Rog cititorul să nu treacă neglijent peste această formulă ce are doar aparența modestiei. Dacă plonjam cu mintea în formula „mai mult decât onorabil”, avem toată măsura delirului grandorii.

Întors fără succes din Franța într-o Românie unde breasla scriitorilor i-a refuzat solidaritatea (lui, care a fost membru CC al PCR la pachet cu multe alte onoruri), Breban spune modest că „a ales din nou cârja apostolică a creatorului” și a revenit la „libertatea esențială a individului, pe care unii o numesc geniu”. Romanul Îngerul de gips ? „Nimeni nu l-a înțeles”. Cum să înțeleagă biata noastră critică această „amplă metaforă a auto-destrucției și a renașterii unui personaj puternic” ? Această „istorie abisală” ! („Amplu”, „masiv”, „abisal”, „puternic”, acestea sunt coordonatele între care evoluează romancierul Breban, supra-omul, creatorul de supra-oameni.) Prin comparație cu el, Marin Preda nu e, dacă nu s-a știut, decât „un om și un scriitor de marcă, interesant, care a urcat până în vârful elitei bucureștene culturale venit dintr-un sat cam prăpădit din sudul țarii și dintr-o familie aculturală.” Breban despre sine față cu confrații scriitori: „cineva [adică el însuși, NB] care-i domina prin inteligență, cultură și mai ales printr-o clară probitate a persoanei”.

În stilul semi-cult al lui Vadim, Breban face paradă de instrucție fină, tot atâtea prilejuri de inconsistență: « tânărul și sagacele june al Parisului, André Gide, a pățit-o de altfel pe pielea lui, atunci, în  anii douăzeci ai secolului trecut, când editurile Grasset și Gallimard i-au dat spre referat aceste prime două volume în manuscris din A la recherche… de care vorbesc și el le-a aruncat disprețuitor cu verdictul „ennuyeux et prolix». Totul e fals în această lecție de cultură prost asimilată. La data publicării primului volum din În căutarea timpului pierdut, Gide nu mai era demult un „tânăr și sagace june al Parisului” (ah, unde ești, Caragiale ?), fiindcă avea deja 44 de primăveri. Simpatică de tot e apoi imaginea cu manuscrisul proustian „dat spre referat” lui Gide, spiritus rector la NRF, revistă a casei Gallimard care decidea suveran asupra întregului program al editurii în materie de literatură la zi. Dar ce avea Gide de-a face cu editura concurentă Grasset ? Desigur, absolut nimic. De altfel, chiar editura Grasset a publicat Du côté de chez Swann – fără, desigur, „referatul” lui Gide, cu atât mai mult cu cât publicarea s-a făcut pe spezele autorului. Romanul lui Proust n-a apărut „în anii 20” ai secolului trecut din motivul simplu că a apărut în 1913 (anii 20 ai secolului XX încep la 1 ianuarie 1920 și se încheie la 31 decembrie 1929). Gide n-a spus niciodată despre În căutarea timpului pierdut că ar fi o operă „plictisitoare și prolixă” (iar, în franceză, „prolixe” se scrie invariabil cu „e” final, dacă tot o dăm pe franceză, spre epatarea aborigenului). Dimpotrivă, Gide a căutat să repare greșeala lui Jean Schlumberger, cel ce a refuzat publicarea primului volum al romanului În căutarea timpului pierdut la Gallimard. În fine, Gide (împreună cu Jacques Rivière și Gaston Gallimard) decide în numele editurii să răscumpere în același an de la Grasset drepturile de autor pentru primul volum al romanului, despre al cărei refuz Gide recunoaște că „va rămâne cea mai gravă eroare a NRF”. În fine, „primele două volume” despre care vorbește Breban e de fapt unul singur, Du côté de chez Swann (chiar dacă în biblioteca domnului Breban el apare în două volume editoriale). Ce mai rămâne, așadar, din bula de săpun a memorialistului nostru?

Ce s-a întâmplat cu viața lui Breban în toți anii aceia nu vom ști probabil niciodată, fiindcă paginile sale fals memorialistice nu ne spun cu adevărat nimic. Dar nici nu mai contează de fapt.

———————————–

Cronică la volumul lui Nicolae Breban, Viața mea, Editura Polirom, 2017, publicată în revista Orizont, nr. 6 (iunie) din 2017.


Multiple Identities

04/06/2017
If I were to say who I am, my first response would be that I’m a democratic intellectual. In other words, one opposed to any form of collectivistic and totalizing “group thinking.” I’m proudly a non-belonger and I abhor all forms of regimentation. I enjoy and practice eclecticism. I dislike stigmas, labels, straitjackets, Procrustean beds. I don’t identify myself with abstractions such as tribe, nation, class, race, etc On the contrary, I regard them as insuperably and insufferably fallacious, conducive to ideological and political follies. They surreptitiously invade and cynically enslave our loyalties, allegiances, and emotions. I love the Republic of Letters, increasingly beleaguered and absolutely indispensable. I don’t idealize Reason, but I know that without it we are lost in the forest of superstitions, lies, and prejudices. So, I take Settembrini’s side in his struggle with Naphta. I dedicate this post to the memory of S. N. Eisenstadt (1923–2010), a great Weberian scholar, a mentor and a dear friend, the author of a most insightful essay titled “Multiple Identities”. I learned from him what it means to defend open spaces. Meeting Shmuel was one of the luckiest moments of my intellectual life. Blessed be his memory…

 

Image may contain: 2 people, people sitting, people playing musical instruments and indoor


La Multi Ani, Ioana Măgură Bernard!

24/05/2017

La Mulți Ani cu sănătate, noroc și bucurii, dragă Ioana Bernard! Ne leagă o veche, incasabilă prietenie, angajamentul comun pentru valorile in care au crezut și pe care le-au apărat Noel Bernard, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca și Vlad Georgescu. Am fost fericit să pot spune aceste lucruri la lansarea cărții tale acum câțiva ani. Da, Ioana, ani și ani de zile, vocea ta a fost vocea libertății. Iti mulțumesc și iți mulțumim…

 

Image may contain: 2 people, people standing and stripes


Răscrucile insângerate…

21/05/2017

Dacă cineva mi-ar cere să numesc un intelectual critic român, un om care s-a aventurat in spaţiul ideilor, dar şi al politicului, in polemici de o mistuitoare şi periculoasă intensitate, şi care a apărat public valorile democratice, plătind cu viaţa pentru angajamentul său, l-aş numi pe Ioan Petru Culianu. Binecuvântată să-i fie amintirea!

 

Image may contain: 1 person, closeup


Pinacoteca malefică: Sorin Toma despre Dej și Răutu

05/05/2017

Jurnalistul comunist Sorin Toma a fost unul dintre principalii activiști a ceea ce s-a numit frontul ideologic in anii stalinismului dezlănțuit. Ca redactor-șef al organului CC al PMR, “Scânteia”, ST a indeplinit fără murmur, in chip zelos și necondiționat, ordinele magnaților și, in primul rând, pe cele ale lui Gheorghiu-Dej. Cand i s-a cerut să-l “desființeze” pe Tudor Arghezi, a făcut-o fără jenă si fără rezerve intr-un pamflet de trista memorie, intrat in istoria infamiei din România comunizată. A cunoscut din interior lumea secretă, impenetrabilă, a nomenclaturii. Exclus din partid in 1960, reprimit in 1970, fiul versificatorului oficial din aniii 50, “academicianul” A. Toma, nu a mai revenit in cercul vrăjit al puterii. A emigrat in Israel unde a incetat din viață in martie 2016. Trecuse de o sută de ani. Am corespondat cu el in perioada cand lucram la cartea mea “Stalinism pentru eternitate”. In eseul la care dau link mai jos, transmis la RFE, reiau pasaje revelatoare din scrisorile sale referitoare la GGD si Leonte Răutu.

Image may contain: 1 person


Opium for the Intellectuals…

05/05/2017

The author of “Das Kapital” was born almost two centuries ago, on May 5, 1818. He died on March 14, 1883. As a political religion, Marxism became the “opium of the intellectuals” (Raymond Aron). For Marx, the revolution is an apocalyptical act of liberation, a return to a long-forgotten state of unity of the human species. Marxism is an eschatology (a doctrine about the death and its aftermath, a vision of post-apocalyptical resurrection): a doctrine of ultimate rediscovery of human identity and liberty. It is also a millenarianism (it announces t the advent of the classless millenium), a chiliasm—a belief in the coming utopian age, the advent of Messianic time (Walter Benjamin),created through revolution.

Historical materialism is a phihilosophy of action: Marx refused mere philosphical speculation and contemplation. He considered ideas as means to change the world. The 11th Thesis on Feuerbach gave full voice to this belief: „Philosphers have only interpreted the world. The issue is to change it”. In this respect, Leninism (Bolshevism) was the loyal heir to Marx’s orginal doctrine. It fulfilled the three main postulates in the original doctrine: the postulate of revolution; the postulate of universalism; and the postulate of an anthropological mutation.

Image may contain: 1 person, standing and text

 


JFR (1924-2006)

04/05/2017

This book came out 25 years ago. Its author was one of the most lucid political thinkers of our times. I was privileged to be friends with him. I visited him many times in his appartment on Ile St Louis. I remember my first visit when I saw the names on the bell downstairs: Revel, Sarraute, Tzara. His wife, the journalist Claude Sarraute, was the daughter of novelist Nathalie Sarraute and the former daughter-in-law of poet Tristan Tzara, one of the founders of the Dada Movement. “Le regain” is dedicated to Branko Lazitch, a democratic socialist historian, disciple of Boris Souvarine, Panait Istrati’s and Victor Serge’s great friend. I re-read yesterday chapter 8, “How Utopias Perish.” It reads as if written today. The epigraph is from St Augustine’s “Confessions” and speaks about man’s invincible love for truth…

No automatic alt text available.