Recomandare de lectura: Joydeep Bhattacharya, “De veghe”

16/02/2015

Pe Joydeep Bhatthacharya il cunosc, daca nu ma insel, din 1988. Pe vremea aceea, era doctorand la University of Pennsylvania, a luat cursul meu despre radicalisme politice. A scris o lucrare exceptionala despre Lenin si M. N. Roy (ma gandesc sa-i cer un fragment pentru cartea pe care o scriu impreuna cu Marius Stan, “Vraja nihilismului,. Dosar Lenin”). Ulterior, a fost asistentul meu, am devenit prietenit, am lucrat minunat impreuna, atat la facultate, cat si la Foreign Policy Research Institute. Am petrecut sute de ceasuri discutand despre comunism, fascism, democratie, despre mituri politice si himere revolutionare. Daca am izbutit sa nu fiu singur in acei ani, el a jucat un rol extrem de important. A fost, ca sa reiau cuvintele dintr-un cantec al lui Brassens, mon Auvergnat.

Mergeam des prin restaurante, m-a dus prima data sa mananc intr-unul indian. Philadelphia mea este inseparabila de Mary, de el, de Ray Kozlowski (azi profesor la Rutgers), de John Maurer (azi profesor la Naval War College), de regretatii Michael Radu si Alvin Z. Rubinstein, de JoAnn si Tony Tomazinis, de Alan Kors si Alan Luxenberg. In decembrie 1989, in timpul Revoutiei Romane, eram total epuizat, scriam fara oprire, dadeam interviuri, am fost invitat in emisiunea “MacNeil/Lehrer Newshour”, se transmitea de la Wilmington. Fara Joy (asa ii spun prietenii), n-as fi ajuns acolo, abia ma mai tineam pe pcioare.

In martie 1991, Joy a venit cu mine la Timisoara, m-a ajutat in chip decisiv in timpul conferintei “Putere si opozitie in societatile post-comuniste”. Era prima sa calatorie in Europa de Est. S-a imprietenit cu Mircea Mihaies, Adriana Babeti, Vasile Popovici, Miklos Haraszti, Petruska Sustrova, Dimitrina Petrova, Irena Lasota, Jakub Karpinski. Erau acolo, imi amintesc cu emotie, Mircea Cartarescu si N. Manolescu. Au trimis mesaje conferintei Jean-Francois Revel si Adam Michnik.

Pe Agnes Heller si pe Ferenc Feher ii cunostea dinainte, din State. Devenise, alaturi de mine, a walking encyclopedia of East European politics. A plecat de la Timisoara la Budapesta, s-a indragostit de metropola maghiara, a cunoscut elita intelectuala si viata nocturna. A decis sa renunte la doctorat, s-a dedicat literaturii. Scrie superb, alaturi de Mary a fost editorul meu voluntar. Primul sau roman, “The Gabriel Club” a aparut la Granta Books, la Londra. Se petrece la Budapesta. Avea, pe coperta a patra, sustinerea lui J. M. Coetzee. A predat, un timp, la Bard College. Apoi au aparut alte romane, inclusiv unul superlativ recenzat in “New York Times Book Review”. Acum, i-a aparut o carte, pe o tema fierbinte, la Polirom. O recomand cu entuziasm. Putine lucruri ne-au bucurat mai mult in viata, pe Mary si pe mine, decat succesul lui Joy.

http://www.polirom.ro/catalog/carte/de-veghe-5603/


Rascruci insangerate: Aleksandr Wat si secolul marilor orbiri

10/02/2015

La Libraria Humanitas-Cismigiu, o discutie moderata de H-R. Patapievici despre una din marile carti ale iluminarii dintr-un veac al atator fanatisme si orbiri, al emascularii voluntare a autonomiei gandirii. Volumul de convorbiri dintre Aleksandr Wat si Czeslaw Milosz este de fapt o lunga confesiune a unui intelectual care a cunoscut Infernul. Cartea se situeaza in acea zona a rascrucilor insangerate despre care a scris Lionel Trilling, acolo unde se intalnesc literatura si politica…

 

 


Planeta Humanitas (de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

29/01/2015

Tranziția românească spre democrația liberală ar fi fost mult vitregită dacă n-ar fi existat editura Humanitas. Născută în vâltoarea acelor zile fierbinți și derutante care au urmat seriei de evenimente din decembrie 1989, și pe care le numim Revoluția Română, editura Humanitas și-a asumat, ab initio, un ambițios program de recuperare înfrățit cu unul de renovare spirituală. După ani de autarhie sistematică, după decenii de propagandă imbecilizantă, îndeosebi în planul a ceea ce-ar fi trebuit să fie științele umaniste, această editură a gândit cu minuție și ceea ce putem desemna ca imaginație democratică, acea străpungere spirituală de care era absolută nevoie. Sigur, apăruseră unele cărți importante și înainte de prăbușirea regimului comunist, dar era vorba de ceea ce numeam nișe culturale. De fapt, de oaze care supraviețuiau în pofida, nu datorită acelei tiranii ideocratice.

La Humanitas au apărut cele mai importante cărți ale marilor autori interbelici, de la Mihail Sebastian și Lucian Blaga, la Emil Cioran și Eugen Ionescu. Aici au apărut cărțile noilor autori care au marcat pe veci spiritul românesc, de la Mircea Cărtărescu, la Horia-Roman Patapievici. Tot aici au apărut și tinerii istorici de felul și probitatea intelectuală ale unui Cristian Vasile. Aici au fost publicați autori iconoclaști, demistificatori, de la Lucian Boia și Neagu Djuvara, la George Steiner, Susan Sontag, Dan C. Mihăilescu și Radu Paraschivescu. Aici au apărut scrierile Monicăi Lovinescu și ale lui Virgil Ierunca.

Tot aici a fost publicat “Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România”. Aici au apărut scrieri fundamentale din Martin Heidegger și Hannah Arendt. Am aminti apoi că aici a pornit procesul totalitarismului comunist prin cunoaștere, odată cu publicarea “Marii Terori”, de Robert Conquest, și a biografiei lui Stalin, de Boris Souvarine. Tot pe planeta specială la care ne referim aici apar scrierile morale și de filosofia religiei ale lui Andrei Pleșu. Humanitas a făcut supraomenescul pentru recuperarea memoriei totalitarismelor. Cartea recent publicată, de dialoguri cu Imre Tóth, una dintre cele mai importante mărturii ale vremurilor întunecate, este încă o probă în acest sens. La fel, volumele unor Anne Applebaum, Alain Besançon, Timothy Snyder, Aleksander Wat. Lista este mult mai lungă, nu facem decât să amintim câteva nume dintr-o galaxie impresionantă.

Există, firește, și alte edituri importante în România. Le cunoaștem, le recunoaștem și le respectăm. Dar ființează ceva special, o amprenta unică, deasupra planetei Humanitas, acea aură despre care scria cândva Walter Benjamin. Pentru că, dincolo de orice alt elogiu ce-i poate fi adus, universul Humanitas este el însuși o operă de artă, inimitabilă, pulsând în propriul ei ritm, nereproductibil. Un ritm care, o spunem cu nesfârșită admirație, ne ajută să trăim întru spirit — azi și pentru mulții ani care vor veni. În seara aceasta, la Librăria Humanitas-Cișmigiu, la aniversarea cu public a 25 de ani de existență a acestei planete din sistemul nostru ideal, s-a vorbit cu afecțiune despre taina pătrunderii spiritului în lume…


În numele Tatălui: Epigonii lui Lenin și lupta pentru mantaua supremă (Eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

20/01/2015
 
Motto: “Tovarăși, noi, comuniștii, suntem oameni dintr-o plămadă specială.”–Iosif Stalin
Luptele politice ale lui Stalin, opțiunile sale, obsesiile, precum și moștenirile tuturor acestora, au lăsat o impresie de neșters asupra secolului XX. Însăși noțiunea de socialism nu poate fi pe de-a-ntregul izolată de viziunea sa asupra revoluției, una impregnată de convingeri mesianice, cvasi-religioase, învăluite de jargonul determinist marxist.

Principala problemă pentru cei care doresc să înțeleagă fenomenul Stalin este tocmai discutabila sa “inevitabilitate”. Pentru anumiți interpreți, printre care Isaac Deutscher, Stalin a reprezentat un fenomen fatal născut din chimia internă a culturii politice bolșevice. Dar chiar a fost el cel mai credincios discipol al lui Lenin? A fost el un marxist autentic, unul înzestrat într-adevăr cu o perspectivă teoretică, cu un Weltanschauung, sau mai degrabă un improvizator cu pretenții doctrinare? N-a existat nimeni care să fi contribuit mai mult la elaborarea, fabricarea și sacralizarea leninismului, dar în ce măsură a fost el un leninist bona fide? De la Troțki și Buharin, și până la Georg Lukács, personaje leniniste de prim-plan au pus sub semnul îndoielii pretențiile la preamărire de sine ale lui Stalin. Și totuși, monumentala lucrare a lui Stephen Kotkin, bazată pe o muncă de arhive sisifică, atât în Rusia, cât și în Statele Unite, oferă imaginea unui teoretician marxist, un om pentru care ideile au contat enorm. Două sute de pagini de note finale vorbesc despre natura exhaustivă și istovitoare a acestui efort admirabil. Niciun subiect nu este atins doar în treacăt, niciun detaliu nu este lăsat fără vreo sursă care să-l facă revelator și credibil. Avem în fața noastră o operă istorică de primă mână.

Fețele succesorului

Există câteva puncte cruciale în biografia captivantă scrisă de Kotkin: Primul, convingerile profund marxiste ale lui Stalin. Acesta nu a fost un oportunist politic, ci un teoretician convins că Weltanschauung-ul lui Marx, așa cum a fost dezvoltat de idolul său, Lenin, era adevărata busolă științifică necesară pentru a înțelege natura contradictorie a lumii sociale. Prin urmare, scopul lui Kotkin este acela de a demonstra cum anume a văzut Stalin lumea prin aceste lentile marxiste. Imaginea lui despre sine (o temă foarte importantă în neterminata biografie scrisă anterior de regretatul Robert C. Tucker) era aceea a unui marxist inflexibil, o poziție căreia i-a rămas fidel până la moartea sa, în martie 1953.

Al doilea, era extrem de important pentru el să fie recunoscut drept adevăratul urmaș al lui Lenin. În universul bolșevic al ranchiunelor îndârjite, suspiciunilor intense și rivalităților obsedante, acest aspect era în fapt o chestiune de viață și de moarte. Vechiul rival al lui Stalin, Lev Troțki, manifesta aceeași ambiție, iar competiția dintre cele două modele umane de perfecțiune bolșevică a pecetluit soarta experimentului sovietic. Stalin l-a abhorat pe Troțki (puțin spus) până în punctul unei uri ireconciliabile. La rândul său, Troțki i-a tratat pe Stalin și pe alți lideri de frunte bolșevici doar ca simple mediocrități. A aspira la mantaua lui Lenin era în această cultură o garanție a legitimității. Cine ar fi interpretat corect biblia lui Vladimir Ilici devenea adevăratul moștenitor apostolic.

Pentru a-l priva pe Troțki de un asemenea statut, Stalin, ajutat inițial de cei doi colaboratori apropiați ai lui Lenin, Lev Kamenev și Grigori Zinoviev, a inventat leninismul ca un corpus de precepte revoluționare autosuficiente, adică un “marxism al epocii imperialismului și a revoluțiilor proletare”, așa cum l-a definit chiar el. În mod logic, cum traseul lui Troțki anterior anului 1917 a inclus momente de dispute aprinse cu Lenin asupra unor chestiuni importante precum natura partidului de avangardă și ritmul revoluției, a fost creat un termen menit să funcționeze drept alteritate constitutivă (constitutive Other). Numele lui, urmând calea veșnicei defăimări, avea să fie “troțkism”. Al treilea punct atins de Kotkin, personalitatea lui Stalin, cu toate enigmele ei psihologice, a jucat un rol crucial în supraviețuirea statului sovietic și în toate deciziile majore, incluzând războiul genocidar împotriva țărănimii cunoscut drept colectivizarea agriculturii. Stephen Kotkin privește aceste decizii nu atât de mult ca rezultat al necesității istorice, orice va fi însemnând acest lucru, ci, mai degrabă, ca pe efectul unei obsesii ideologice hiperbolizante, exacerbate, de a împlini poruncile “Tatălui”. Stalin s-a privit pe sine ca pe un Lenin al zilei și a acționat în consecință.

Limba de moarte

Una din cele mai antrenante secțiuni ale acestei cărți extrem de incitante se referă la sfârșitul vieții lui Lenin și așa-numitul “Testament”. Bazându-se pe contribuțiile unor istorici ruși, Kotkin ajunge la concluzia că mult citata “Scrisoare către Congres”, adică ultimele gânduri dictate ale lui Lenin despre strategiile politice și lupta din ce în ce mai acerbă dintre epigoni, a fost de fapt un fals, sau, mai bine zis, un document atribuit lui Lenin, nicidecum unul care să-i fi aparținut cu adevărat. Acesta este un punct crucial, atât politic, cât și istoric, însă unul care necesită anumite clarificări. Pentru Kotkin, absența inițialelor lui Lenin din text indică infracțiunea. El sugerează că “Testamentul”, în special ultima scrisoare în care Lenin cerea îndepărtarea lui Stalin din deja omnipotentul scaun de secretar-general al Comitetului Central, a fost de fapt conceput de Nadejda Krupskaia, soția lui Vladimir Ilici și tovarășa sa de drum politic.

Dar dacă așa au stat lucrurile, se poate întreba cineva, atunci cum a putut ignora Stalin o asemenea întâmplare și nu a invocat-o măcar în cercurile bolșevice de la vârf? A fost bântuit întreaga viață de ceea ce a părut a fi neîncrederea lui Lenin în el. Cum de i-a permis atunci Nadejdei Krupskaia să moară în patul ei, mult după dispariția lui Lenin, neafectată de Marea Teroare, în februarie 1939? Pentru Troțki, pe care Lenin îl numea în document “cel mai strălucit membru al Comitetului Central”, era normal să se agațe de elogiile si îndemnurile defunctului lider. Însă pentru Stalin, contestarea autenticității “Testamentului” ar fi fost de înțeles, ba chiar logică. Nu a făcut-o, iar acest lucru ridică semne de întrebare cu privire la argumentul lui Kotkin. Acesta ar putea avea însă dreptate, dar o asemenea pretenție semnifcativă necesită mai multe probe și comportă o întreagă dezbatere academică.

Recurența hegeliană

În octombrie 1923, cu trei luni înainte să moară, un Lenin aflat în fază terminală a suferinței sale, plimbat în scaunul cu rotile și arătând aproape carbonizat, le-a impus gărzilor și șoferului personal să-l ducă pentru o ultimă vizită la Kremlin. Este și unul din cele mai tulburătoare pasaje din carte: prematur imbătrânitul lider nu mai poate comunica decât prin vagi sunete, nu există acolo niciun membru al Politburo-ului care să-l întâmpine, sunt toți angrenați într-o întâlnire în apartamentul lui Troțki, unde, instigați de Stalin și Zinoviev, condamnă fracționismul “troțkist”. Lenin culege din biblioteca lui o carte a mentorului său din tinerețe, Gheorghi Plehanov, și trei volume de Hegel. Aceasta este o secvență revelatoare privind convingerea finală a lui Lenin, afirmată și in articolul “Despre insemnătatea materialismului militant” (martie 1922),  că doctrina lui Karl Marx este imposibil de înțeles fără Hegel.

Acest lucru nu-l putea înțelege, de pildă, Grigori Zinoviev care, în 1923, la un congres al Internaționalei a III-a, îi anatemiza pe Georg Lukács pentru “Istorie și conștiință de clasă” și pe Karl Korsch pentru “Marxism și filosofie”, numindu-i disprețuitor “marxiști de catedră”. Nu-l putea înțelege nici Nikolai Buharin, despre care, în pofida marii sale iubiri pentru cel pe care îl numea “favoritul întregului partid”, Lenin spunea că nu a înțeles niciodată pe deplin dialectica. Nici Troțki nu citise “Știința logicii”, despre Stalin ce să mai vorbim. L-a înțeles Antonio Gramsci care, via Benedetto Croce, a conceput filosofia praxisului drept una hegeliano-marxistă. În chip ironic, la sfârșitul vieții, prin pasiunea sa relativ târzie pentru Hegel, fondatorul bolșevismului se înscria pe direcția marxismului occidental, deci a unui marxism non-bolșevic.

Nedorit, dar învingător

Un ultim aspect: reiese din evaluarea lui Kotkin că Stalin a fost ultimul din cei de la vârf care au aflat de “Testament”. A fost șocat de intrigile puse la cale de tovarășii săi. Înclinat în mod natural să vadă trădare și conspirație peste tot în jurul său, suspiciunile lui au luat o formă concretă. Nu a ajutat nici că un an mai târziu, doi membri ai triumviratului său, Kamenev și Zinoviev, au pactizat cu Troțki în așa-numita Opoziție de Stânga. Înzestrat cu o voință de fier, convins că legile istoriei erau de partea sa, campion al intereselor birocrației de partid, Stalin s-a descotorosit de competitorii săi și și-a transformat mini-regatul inițial de la Kremlin într-o grandioasă și înfricoșătoare aventură istorică. Cartea lui Kotkin înregistrează acest destin cu mână sigură, scoțând în relief trăsăturile importante ale spiritului lui Stalin, puternica-i voință politică, determinarea strictă și tenacitatea inflexibilă. Pentru Kotkin, ceea ce a explicat altfel virtual inexplicabilul traseu a fost tocmai hybrisul său formidabil, complet antrenat de fixațiile lui ideologice, și nu circumstanțele istorice invocate de istorici precum E. H. Carr.

Acest prim volum al capodoperei cu potențial germinativ a lui Kotkin se încheie prin ceea ce Stalin însuși a definit a fi marele moment de cotitură: anul 1928, debutul a ceea ce s-a numit revolutia de sus in jos (revolution from above). La acea dată, Troțki era deja înfrânt, Nikolai Buharin și adepții săi capitulaseră, iar Stalin domina cu necontestată autoritate. Avea să urmeze, prin urmare, o nouă revoluție, a lui personală, pe care o visa la fel de importantă precum cea a lui Lenin. Abia aștept să citesc următoarele volume din această formidabilă carte, comparabilă cu tot ce-au oferit mai izbutit studiile de sovietologie, de la Boris Souvarine, Robert Conquest, Richard Pipes, Leonard Shapiro, Alain Besançon, Zbigniew Brzezinski și Adam Ulam, la Martin Malia, Robert Service, Seweryn Bialer, Sheila Fitzpatrick, Robert V. Daniels, Archie Brown, Robert Gellately, Dmitri Volkogonov, J. Arch Getty, Ronald G. Suny, Hélène Carrère d’Encausse și Simon Sebag Montefiore. Toți cei interesați de mecanismele tiraniei ideocratice și de relația dintre personalitate, ideologie și teroare, vor profita enorm de pe urma parcurgerii acestei superbe lucrări a lui Stephen Kotkin.

Hermeneutica răposării

În clipa morții lui Lenin, la 21 ianuarie 1924, se dădea o luptă surdă, însă atroce, între cei care doreau să-i moștenească mantaua. Dar ceea ce avea să urmeze nu era doar un banal exercițiu de continuitate a puterii politice, ci, mai cu seamă, o construcție imagologică de proporții cosmice care trebuia să aline angoasele maselor. În perioada imediat următoare decesului, legendele privind un Lenin cât se poate de viu care se perindă de-a lungul și de-a latul Uniunii Sovietice au continuat să apară în ritm accelerat și au completat imaginea unei Vieți de Apoi în care cultul personalității lui Vladimir Ilici abia începea să mijească. Puterea emoțională a cultului lui Lenin se baza în primul rând pe înclinația naturală a păturii țărănești, majoritară și profund superstițioasă, către personificarea puterii politice. Venerația față de Lenin din timpul vieții apare doar ca o mică picătură într-un ocean în comparație cu cea zămislită începând cu anul marcant al bolii, 1923, dar mai ales după decesul acestuia din 1924. Cultul lui Lenin, așa cum fusese cu vreun veac înainte și cel al Țarului Alexandru I (mort în 1825), avea o funcție precisă: stabilizarea și legitimarea vieții politice sovietice à la longue. Din momentul morții lui Lenin, pretențiile la imortalitatea acestuia au devenit elementul central al cultului său. “Lenin a murit, leninismul e viu”, “Lenin este mort, trăiască Lenin!” erau doar câteva din frazele cu efect cathartic arborate pretutindeni. Însuși Vladimir Maiakovski avea să compună în 1924 un poem ce va deveni lectură obligatorie pentru orice elev sovietic (tema centrală: “Lenin a trăit. Lenin trăiește. Lenin va trăi”).

Există așadar, și ne vom fi dat deja seama, o fibră profund religioasă, sacramentală, în acest cult leninist al personalității. Jurământul lui Stalin poartă cu sine tocmai natura hieratică a cuvântării politice. Și a fost tocmai această chemare mistică a lui Stalin, cu prilejul morții “Tatălui”, cea care a făcut posibil transferul de sanctitate din corpul uman în corpul politic: “Tovarăși, noi, comuniștii, suntem oameni dintr-o plămadă specială. Suntem cei care alcătuim armata marelui strateg proletar, armata tovarășului Lenin. Nu există onoare mai mare decât apartenența la această armată. Nu există onoare mai mare decât titlul de membru al partidului al cărui fondator și lider a fost tovarășul Lenin. Nu îi este dat oricui să fie membru al unui asemenea partid” (Kotkin, op. cit., p. 539). Iar cel care avea, în cele din urmă, să moștenească mantaua, continuă: “Plecând dintre noi, tovarășul Lenin ne-a poruncit să venerăm și apărăm puritatea mărețului titlu de membru al partidului. Îți jurăm ție, tovarășe Lenin, că îți vom îndeplini cu onoare porunca” (Ibidem). Din această clipă, putem spune apăsat, Stalin este înscăunat drept sacerdot suprem al cultului leninist. Este totodată momentul când Stalin definește condiția bolșevică, una cu totul aparte, plăsmuită din altă materie decât cea ordinară. Adică ceea ce Ken Jowitt avea să numească ingeniozitatea extra-ordinară, accentul extatic (și deopotrivă etatic) pe rolul predestinat al partidului comunist, acea entitate pe care Antonio Gramsci o va fi numit la un moment dat “Principele modern”.

Paralizie vs. extaz

Însă nu toată lumea s-a scăldat în această baie a jurămintelor evlavioase: câțiva, așa cum foarte inspirat își intitulează Kotkin unul din subcapitole, au suferit în 1924 de o așa-zisă “paralizie politică”. Este și cazul lui Lev Troțki, cel pe care, plecat fiind prin depărtările caucaziene ale imperiului roșu, toată lumea îl aștepta la Moscova. Nu a mai ajuns, iar ani mai târziu avea să regrete: “Ar fi trebuit să vin cu orice preț” (Kotkin, op. cit., p. 538). Între discursul funerar al lui Stalin și succinta notă-tribut scrisă de Troțki la insistențele unor oficiali locali din Tbilisi, acolo unde îl prinsese vestea, există diferențe grăitoare.

Dacă primul se auto-proclama sacerdot suprem și moștenitor al mantalei “Tatălui”, cel de-al doilea, obidit și izolat, vorbea despre apăsătoarea condiție de orfan în care îl și îi lăsase dispariția mentorului. Sigur –Kotkin o surprinde foarte bine–, momentul ar fi putut reprezenta pentru Troțki o bună oportunitate politică doar dacă ar fi sosit totuși în Piața Roșie, din depărtările în care se afla, precum o făcuse cândva și Lenin în Gara Finlandeză. În fond, el era părintele artei insurecției, dar tot el a ratat șansa de a-și folosi puterea și carisma într-unul din cele mai importante momente ale istoriei sovietice. Ar fi putut, de pildă, cum o sugerează tot autorul acestei fantastice biografii, să rostească solemn, în văzul și auzul lumii, tocmai din presupusele ultime gânduri dictate ale lui Lenin, rânduri care, așa cum am mai menționat, nu erau nici pe departe favorabile lui Stalin și ideilor sale de acaparare a puterii în Partid.

Semnificația absenței lui Troțki de la funeraliile naționale devine astfel semnificantul succesiunii politice. În simbologia dictaturii, Troțki și-a ratat în 1924 momentul! Chiar și așa, printre puținele gânduri pe care le-a emis cu acel prilej, și izolat fiind, Lev Troțki îmbrățișa la rându-i, vizionar și patetic, calea de urmat: “Partidul e orfan… clasa muncitoare e orfană… cum vom răzbi de acum încolo? Cu lampa leninismului în mâinile noastre”. Deci transformarea lui Lenin în cult era inevitabil să se producă, mai rămânea de aflat doar cine anume va ține în mâinile sale acest far simbolic călăuzitor…

Funeraliile lui Lenin, Stalin și Molotov ținând coșciugul, 27 ianuarie 1924

Cronica unei victorii anunțate

Dar să ne întoarcem preț de câteva rânduri la mantra sacerdotală a lui Stalin și să ne întrebăm cum anume a ajuns trăirea de tip religios să joace un rol atât de covârșitor în politica sovietică? Isaac Deutscher, de pildă, indică printre factorii determinanți chiar pregătirea teologică gruzină a lui Stalin. Spune apoi, același autor, că exista un anumit “climat spiritual” în Rusia, unul la care marxismul însuși a trebuit să se adapteze. Jurământul lui Stalin prilejuit de funeraliile lui Vladimir Ilici, poartă, în acest sens, amprenta fostului seminarist din Georgia într-un amestec original de marxism și ortodoxie, dar, mai ales, așa cum spune și Leonard Schapiro, determinarea lui de a fi vârful de lance al cultului în scopul de a-și securiza poziția de moștenitor al mantalei “Tatălui” (pentru mai multe detalii, vezi Isaac Deutscher, Stalin: A Political Biography, New York, 1967, pp. 269-272; și Leonard Schapiro, The Communist Party of the Soviet Union, New York, 1960, p. 282).

Discuțiile nu se închid însă la aceste interpretări, și este suficient să-l amintim fie doar și pe Robert C. Tucker, cel care, contrar lui Deutscher, consideră că accentuarea rolului lui Stalin în crearea cultului lui Lenin este forțată și că, mai degrabă, exista deja în bolșevism, încă de la începuturi, o astfel de înclinație de natură religioasă, cu Lenin ca personalitate carismatică centrală (vezi Robert C. Tucker, Stalin as Revolutionary, 1879-1929, New York, 1973, pp. 32-63; 280-288).

În primăvara anului 1924, devenise deja limpede că Stalin câștigase bătălia pentru utilizarea în scopuri politice a leninismului. În “Bazele leninismului”, carte apărută imediat după marele eveniment, bazată pe prelegeri ale autorului ținute chiar în fieful troțkist care fusese (de fapt era încă) Universitatea Sverdlov, pepiniera cadrelor ideologice ale partidului bolșevic, Stalin afirma răspicat: “Leninismul este marxismul erei imperialiste și a revoluțiilor proletare”. Tot el elimina orice umbră de îndoială cu privire la personalitatea meritorie pentru victoria din 1917: Lenin, nu Troțki!

Lupta pentru mantaua supremă era astfel tranșată. Totodată, jurământul lui Stalin a devenit text fondator al tradiției inventate a leninismului. Și iată cum, ceea ce spunea cândva Michel Foucault, plecând de la tabloul Las Meninas al lui Velázquez, anume că omul este un construct, prindea forma cea mai ostensibilă prin nașterea eternului leninist, accesibil și misterios, vizibil și invizibil, imanent și transcendent, subiectiv și obiectiv, în același timp. Era Das ewige Leben, viața fără de moarte, veșnicia întruchipată de trupul nepieritor din Mausoleu, Ființa logodită cu Timpul sub semnul Mileniului revoluționar…

Leninismul se naște astfel după moartea lui Lenin. Data de 21 ianuarie 1924 reprezintă și prima mare succesiune într-un sistem comunist, dar și punctul de vulnerabilitate maximă a sistemului. Imaginea tatălui și a orfanilor, invocată inclusiv de Troțki, este în acest sens elocventă. Miza fundamentală în imagologia politică sovietică era de fapt victoria vieții asupra morții. Un fel de “cu moartea pe moarte călcând” care nu lasă loc de ezitări, ci doar de revelații tranșante. În mod cu totul ironic, epistemologia tectologică a lui Alexander Bogdanov care privea realitatea în relație de depedență totală cu propriile noastre percepții asupra realității, și cea care provocase de fapt mânioasa carte a lui Lenin din 1909, “Materialism și empiriocritcism”, părea să explice mult mai bine ce anume se petrecea în 1924. Bogdanov însuși privea construcția unei ființe superioare (“Dumnezeu”) ca pe construcția unei comunități de oameni vii ce va transcende individualismul și va atinge imortalitatea. Partidul era întruparea perfectă a acestei nemuriri filtrată prin cultul lui Lenin. Bolșevicii erau supraoamenii lui Lenin. Succesiunea devenea un fel de artă a vedutelor din care niciun detaliu nu era de neglijat. Religia marxistă era cea destinată să înfrângă și să domine moartea naturală prin interconectarea tuturor vieților (principiul vsezhizn). Îmbălsămarea cadavrului lumesc însemna și perpetuarea “entuziasmului religios” fără de care, așa cum spunea Anatoli Lunacearski, “oamenii nu pot crea nimic măreț”. Și iată cum, pe data de 21 ianuarie 1924, “transsubstanțializarea” bolșevică reușise să fixeze sacrul și profanul într-o îmbrățișare intensă care va fi fatală, ca experiment planetar, odată cu încarnarea ei stalinistă…

(Reflecții pe marginea cărții lui Stephen Kotkin, “Stalin. Vol. 1. Paradoxes of Power, 1878-1928,” New York: Penguin Press, 2014)

PS: Tema “Jurământului” din ianuarie 1924 l-a obsedat pe Stalin. În 1946, dictatorul, un maniac cinefil, a patronat direct filmul “Jurământul”, devenit piesă de rezistență în măsluirea sistematică a istoriei reale. În rolul lui Stalin apărea actorul georgian Mihail Ghelovani. Regizor era Mihail Ciaureli, tot georgian. Nostalgie după pământul natal a celui pe care Lenin îl denunța în “Testament” că se comportă ca un “odios satrap velicorus”? Reîntoarcere a ceea ce fusese refulat? Evident, niciunul dintre adevărații camarazi ai lui Vladimir Ilici nu mai existau ca bolșevici, ei sunt transformați, în chip orwellian, în referințe demonologice, trădători prin vocație, oportuniști și lichidatoriști. În schimb, apar ca personaje decisive Viaceslav Molotov, Kliment Vorosilov, Andrei Jdanov, Serghei Kirov și Lazar Kaganovici. Mai lipsea Lavrenti Beria. Una din caracteristicile cultului lui Stalin era falsificarea fără urmă de rușine a istoriei politice autentice, negarea evidențelor, instituirea, prin determinism retroactiv, a unei ierarhii fictive, menită să confirme structura de putere așa cum a rezultat ea prin înfrângerea diverselor opoziții, criminalizate și stigmatizate. Filmul rămâne în antologia celor mai deșănțate expresii ale cultului personalității lui Iosif Djugașvili.

Vladimir Tismăneanu s-a născut în 1951 la Brașov, trăiește în Statele Unite din 1982, predă știinte politice la Universitatea Maryland, a fost bursier la Woodrow Wilson International Center for Scholars și în alte institute de studii avansate, a fost editorul revistei “East European Politics and Societies”, a scris numeroase cărți și colaborează constant la Radio Europa Liberă începând din 1983.

Marius Stan s-a născut în 1982 la Brașov, are un doctorat în științe politice, a publicat cărți în România și Polonia, a condus revista “History of Communism in Europe”, a fost bursier NEC, colaborează la Radio Europa Liberă. Împreună, cei doi autori au scris cartea “Dosar Stalin. Genialissimul generalissim”, Curtea Veche Publishing, 2014, și pregătesc o nouă carte intitulată “Dosar Lenin. Vraja nihilismului”. Eseul de mai sus va fi inclus în această nouă carte.

Recomandări:

http://www.penguin.com/book/stalin-by-stephen-kotkin/9781594203794

http://www.contributors.ro/global-europa/crepusculara-agonie-sau-lenin-si-privighetorile/

http://www.contributors.ro/global-europa/marxism-apocaliptic-lukacs-gramsci-%c8%99i-soteriologia-bol%c8%99evica/

http://www.contributors.ro/global-europa/leninismul-un-bastard-al-primului-razboi-mondial-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/lenin-%C8%99i-moartea-ca-adversari/

http://www.contributors.ro/global-europa/juramantul-lui-stalin/

Pentru ultimele texte ale lui Lenin:

https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1922/mar/12.htm

http://www.marxists.org/archive/lenin/works/subject/last/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/in-numele-tatalui-epigonii-lui-lenin-%c8%99i-lupta-pentru-mantaua-suprema-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/


O fertilă agendă de cercetare: Cultura românească în anii comunismului

14/01/2015

Recomand cât pot de călduros două cărți recent apărute despre destinul culturii românești sub comunism. Cea dintâi este scrisă de Luminița Marcu, asistentă universitară de literatura română la Universitatea din București și la cea din Salamanca, a doua, de fapt cel de-al treilea volum dintr-o lucrare de mare anvergură la care lucrează de ani de zile, e datorată istoricului Cristian Vasile de la Institutul “N. Iorga” al Academiei Române. Volumul Luminiței Marcu, apărut la editura Cartea Românească, se ocupă de principala revistă literară românească din anii ’50 și ’60, “Gazeta Literară”. Este o carte de analiză a ideologiei oficiale, dar și a modului cum se reflectă aceasta în opțiunile, explicite sau implicite, ale redactorilor și colaboratorilor revistei.

Apar personaje influente (Leonte Răutu, Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, Paul Georgescu), politrucii epocii, sacerdoții ortodoxiei oficiale, cenzorii și supraveghetorii “purității ideologice”, unii fanatici (Ion Vitner, Mihail Novicov), alții cinici (Petru Dumitriu, ani de zile director al Editurii de Stat pentru Literatură și Artă-ESPLA), dar și unii tineri intelectuali, precum regretatul Matei Călinescu, care, în pofida călcâiului de fier al “liniei partidului”, reușeau să salveze ceva din onoarea culturii românești. Este discutat faimosul caz Alexandru Jar din 1956 în contextul destalinizării avortate din România.

Cartea ne îndeamnă la nuanțe, nu însă la relativizări pernicioase. Comunismul a fost o ideologie totalitară, iar instituțiile culturale au fost instrumente în aplicarea ei. Luminița Marcu are nu doar o admirabilă sensibilitate estetică, ci și inteligență morală, ceea ce conferă cărții valoare durabilă și o face indispensabilă pentru orice demers menit să explice modul în care a funcționat universul simbolic al dictaturii comuniste.

Pentru a scrie această impresionantă lucrare, apărută în colecția “Istorie Contemporană” la editura Humanitas, Cristian Vasile a făcut cercetări temeinice în arhivele CC al PCR, a descoperit documente revelatoare care explică tranziția de la epoca Dej, dominată în planul politicilor culturale de modelul jdanovist, importat din URSS, la linia național-stalinistă din perioada Ceaușescu. Istoricul descoperă filiațiuni mult timp ocultate, reconstituie momente-cheie din istoria culturală (film, teatru, beletristică), demistifică varii legende țesute de scribii regimului. Cartea este o contribuție esențială la istoria intelectuală a României sub comunism. Cristian Vasile observă că peisajul nu era unul monocolor, că, îndărătul unui unanimism specios, pulsau direcții adeseori inovatoare. Lucrarea este o invitație la onestitatea memoriei culturale, la înțelegerea distribuției autorității simbolice în acele vremuri când o singură ideologie pretindea să dețină monopolul definitiv și irevocabil al adevărului. Autorul cunoaște ca nimeni altul labirintul birocrației culturale din acei ani (secția specializată de la CC, Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă, Direcția Presei și Tipăriturilor, Centrala Editurilor), iar cartea poate fi utilizată și ca ghid în acel spațiu rarefiat și opac.

De ce sunt atât de importante volumele semnate de Luminița Marcu și Cristian Vasile? În primul rând, pentru că ele contribuie la salvarea memoriei și desfid, în chip informat și cu perspicacitate analitică, tendințele actuale de romantizare, idealizare și idilizare a “proiectului comunist”. În al doilea rând, pentru că sunt foarte bine scrise, exemplare ca rigoare metodologică. În al treilea rând, pentru că stalinismul românesc, atât în faza sa radicală, cât și în aceea de hibrid între leninism și ultra-naționalism, își află puternice și decelabile prelungiri în spațiul cultural de azi, inclusiv la nivelul mentalităților. Asemenea cărți contribuie la o prea mult amânată confruntare cu un trecut traumatic, inclusiv cu fenomenul prea puțin explorat al colaboraționismului. Aceste două volume nu închid, ci deschid o fertilă agendă de cercetare. Le salut și le recomand din inimă.

http://www.cartearomaneasca.ro/catalog/carte/o-revista-culturala-in-comunism-gazeta-literara-1954-196-396/

http://www.humanitas.ro/humanitas/via%C5%A3a-intelectual%C4%83-%C5%9Fi-artistic%C4%83-%C3%AEn-primul-deceniu-al-regimului-ceau%C5%9Fescu-1965%E2%80%931974

Articolul de mia sus a aparut in editia online a  ziarului “Evenimentul Zilei”:

http://www.evz.ro/o-fertila-agenda-de-cercetare-cultura-romaneasca-in-anii-comunismului.html


Ingineria sufletului sub microscop: Comunismul si cultura

11/01/2015

Comunismul a fost, mai presus de orice, o tentativă utopică, dar pretins ştiinţifică, de modificare a condiţiei umane. Revoluţia comunistă, aşa cum a fost, in chip mesianic, vestită de Karl Marx, şi apoi infăptuită de Lenin şi de leninişti, era una socială, politică, economică, dar, în chip decisiv şi obsesiv, era una antropologică şi civilizatională. Se propunea un model alternativ modernităţii burgheze. Morala proletară era contrapusă celei filistin-mercantile. “Omul Nou” era, ca şi in cazul naţional-socialismului in Germania, fiinţa mitologică pentru care nu există obstacole invincibile, fortăreţe inexpugnabile. Arta trebuia să celebreze “Omul Nou”, nu să se complacă in nostalgii lirice si experimente “decadente”. Revoluţia culturală, nu una temporară, ci permanentă, era un imperativ existenţial pentru aceste partocraţii ideocratice, spre a folosi conceptul lui Martin Malia. Unul din primele decrete ale lui Lenin, odată luată puterea de catre bolşevici, a fost legat de construirea monumentelor si statuilor “erei noi”, asemuite catedralelor Evului Mediu. In anii 30, Stalin i-a numit pe scriitori “inginerii sufletului”. Stia el de ce…

Istoricul Cristian Vasile a reuşit admirabila performanţă de a oferi o trilogie, deopotrivă originală ca perspectivă, impresionantă ca documentaţie şi incitantă ca scriitură, despre metodele, instituţiile şi oamenii care au servit, in România comunistă, proiectul aceste revoluţii culturale fără de sfarşit. Public aici prefaţa mea la al treilea volum, apărut zilele acestea la Humanitas, in colecţia “Istorie Contemporană”. Il recomand cu încântare intelectuală şi sincer entuziasm.

“Ne aflăm în faţa unei cărţi pe care eu o consider parte a unei remarcabile trilogii. Cred că şi în istoriografie, la fel ca în literatură, este o performanţă cu totul specială să reuşeşti să duci la capăt un astfel de demers. În 2010 Cristian Vasile publica volumul Literatura şi artele în România comunistă, 1948–1953 (Humanitas) – punct de reper istoriografic şi politologic, introdusă deja în diverse bibliografii, recenzată favorabil în ţară şi în străinătate, inclusiv în prestigioasa publicaţie Slavic Review. În esenţă, în carte era vorba despre epoca stalinismului dezlănţuit reflectată în cultură – o cultură de Război rece – şi despre realismul socialist uniformizator până la sufocare, specific pentru era jdanovismului.

Lucrarea a fost continuată de un al doilea volum – Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej (Editura Humanitas, București, 2011) – care a întregit imaginea despre primele două decenii de comunism, fiind răsplătit în decembrie 2013 cu Premiul „Nicolae Bălcescu“ al Academiei Române. Cartea pe care o prefaţez acum completează această istorie politică a literaturii şi a artelor sub comunism. Fără să îşi fi propus – datorită acestor aprox. 1000 de pagini – Cristian Vasile îi dă o replică lui Marian Popa, cu al său montaj conspiraţionist, vădind accente xenofobe. Demersul lui Cristian Vasile, în egală măsură diacronic şi sincronic, surprinde cu acuitate articulaţiile, încrengăturile şi reverberaţiile acţiunilor decise de aparatul ideologic.

Cristian Vasile are darul unui istoric care lucrează sistematic şi caută atât clarificări conceptuale, cât şi puncte de reper. Cred că va reuşi să îşi convingă cititorii că anul 1974 poate fi considerat un moment de răscruce. Nu este primul care propune această bornă cronologică, însă în cartea lui delimitarea este susţinută atât de cercetarea atentă a legislaţiei comuniste, dominată din ce în ce mai mult de impunerea normelor unitare şi a educaţiei comuniste (am prins schimbarea denumirii Ministerului Educaţiei pe când eram student la Filozofie, secţia Sociologie, după cum am prins şi momentul „Tezelor din iulie“), cât şi de examinarea documentelor de arhivă. Legea presei din 28 martie 1974 – care a frânt multe destine, fiind utilizată de către poliţia secretă ca unealtă de şantaj – este un alt punct de ruptură (prima şi singura lege de acest fel sub regimul comunist). Am toate motivele să cred că la momentul 28 martie 1974, când s-a şi proclamat preşedinte al RSR (cu sceptru şi eşarfă tricoloră, dar fără coroană!), N. Ceauşescu nu era îngrijorat de conţinutul unor ziare si reviste precum Scânteia sau Era socialistă (ex–Lupta de clasă). Mai degrabă era neliniştit de supravieţuirea unor elemente de spontaneitate publicistică în presa literar-artistică şi studenţească. Am cunoscut această presă (“Amfiteatru”, Viaţa studenţească etc.) eu însumi, în calitate de cititor atent şi colaborator începând din 1973; sigur că regret anumite fraze pe care le-am publicat (manipulate recent într-un mod abject). Era preţul plătit în epocă pentru şansa de a publica într-o pagină precum „Dialectica ideilor“ de la Viaţa studenţească, de a scrie despre marile curente filozofice şi sociologice din Occident, de a dezmorţi registrul terminologic şi de a sparge carcasa asfixiantă a limbii de lemn. Însă pot să depun mărturie că în jurul acestor reviste se strânseseră energii pozitive care puteau să genereze un nonconformism cu potenţial periculos pentru regimul comunist, pentru naţional stalinismul deja înstăpânit. Îi amintesc aici doar pe: Ioan Buduca, Radu G. Ţeposu, Mihai Dinu Gheorghiu, Andrei Corbea Hoişie, Matei Vişniec, Ioan Groşan, dar au fost mulţi alţii – şi mă refer numai la anii 1970. (Şi) din acest motiv a fost vital pentru Ceauşescu să pună o stavilă şi să mărească numărul infracţiunilor, contravenţiilor şi restricţiilor prin intermediul legii presei.

Fără să conteste semnificaţia momentului Iulie 1971, ca punct de răscruce, ca detonator al noii glaciaţiuni, Cristian Vasile demonstrează că impactul „Tezelor“ a fost amânat de mai mulţi factori şi nu s-a vădit imediat la nivelul actelor normative. De altfel, în discursurile ulterioare ale lui N. Ceauşescu şi în documentele de partid referirile nu sunt atât la „Teze“, cât la documentele Plenarei CC al PCR din noiembrie 1971 sau la lucrările Conferinţei naţionale din iunie 1972. „Tezele din iulie 1971“ au rămas mai ales în memoria colectivă traumatizată a intelectualităţii române. Dramaturgul Aurel Baranga, romancierul şi scenaristul Titus Popovici, jandarmul cultural Eugen Barbu (altminteri un prozator talentat) şi alţi câţiva au salutat aceste teze şi au făcut gesturi nefaste pentru a intra în graţiile puterii şi mai ales ale lui Ceauşescu. A fost o modalitate de a parveni, de a beneficia de diverse avantaje şi privilegii.

Cum spuneam şi cu altă ocazie, Gheorghe Pintilie (Pantiuşa Bodnarenko) a fost braţul înarmat al partidului, iar A. Baranga s-a numărat printre comediografii oficiali. Îmi amintesc că în 1971 a circulat şi o vorbă de duh despre cei doi. Cu prilejul aniversării a 50 de ani de la înfiinţarea PCR, imediat după 8 mai 1971, N. Ceauşescu l-a decorat pe Gheorghe Pintilie cu Ordinul Tudor Vladimirescu, clasa a II-a, iar pe Aurel Baranga cu “Meritul cultural”, clasa a II-a. Pantiuşa – omul care l-a ucis pe Ştefan Foriş cu lovituri de rangă în cap – era astfel răsplătit de partid, la puţin timp după ce N. Ceauşescu condamnase practicile din timpurile Securităţii dejiste. Aurel Baranga era şi el decorat, iar un mucalit prezent la ceremonie observa că partidul a decis să decoreze „şi ranga şi Baranga“.

Cu riscul de a-i supăra pe cei care au gustat comediile lui Aurel Baranga, cred că el face parte din categoria acelor intelectuali şi artişti care şi-au trădat misiunea prin complicitatea cu o putere tiranică. Captivantul capitol din carte (Viaţa artistică şi teatrală de la montarea lui Ionesco la suspendarea „Revizorului“) este şi el ilustrativ în acest sens. Îmi aduc aminte că înainte de a părăsi România am răsfoit (pseudo)memoriile lui Baranga; părea că se dezice de conţinutul unor piese, de trecutul realist socialist. Erau acolo şi unele pasaje de o rară maliţie la adresa debarcatului veteran comunist Alexandru Bârlădeanu (soţia lui Baranga, actriţa Marcela Rusu, fusese căsătorită cu fostul ţar al economiei româneşti). Fostul trâmbiţaş al stalinismului literar poza în promotor al artei autentice. Ba chiar contesta – în răspăr cu tezele ceauşismului – rolul didactic al teatrului. Dar – într-un mod foarte… bizantin – adauga apoi că jurnalul său este o lucrare de ficţiune! Aurel Baranga nu este un Procopius din Cezareea român, ci mai degrabă – aşa cum l-a descris Nicolae Manolescu – scriitorul care întruchipează poate cel mai desăvârşit spiritul dramaturgiei realist-socialiste.

Mi se pare fascinantă şi povestea înfiinţării Muzeului naţional de istorie (care se regăseşte în primul capitol al cărţii). N. Ceauşescu i-a stabilit sediul în clădirea fostei Poşte centrale de pe Calea Victoriei şi i-a schimbat denumirea. Din a doua jumătate a anilor 1970 muzeul a fost pus din ce în ce mai mult în slujba cultului personalităţii celor doi Ceauşescu. Dar cum după martie 1977 cutremurul a afectat şi clădirea, la cel mai înalt nivel s-a luat în calcul şi construirea unui alt sediu pentru muzeul naţional de istorie. Aşa se face că în anii 1980 a început în zona Cotroceni-Splaiul Independenţei edificarea noii clădiri, mai exact în perimetrul delimitat de Dâmboviţa-Str. Ştirbei Vodă şi Calea Plevnei. În paralel, zona Uranus şi alte cartiere erau sortite pieirii. Din 1981 nu mai eram în ţară şi nu am fost nevoit să asist la această operă terifiantă de demolare şi reconstruire a Bucureştiului. Urmăream însă de la distanţă tot ce se întâmplă în România şi în general în întreg Blocul Sovietic. La 23 august 1989 construcţia nu era terminată, dar Ceauşescu a ţinut să asiste la parada de ziua naţională de la o tribună improvizată în sediul viitorului Muzeu. Casa Poporului – redenumită a Republicii – se înălţa în apropiere şi reprezenta templul unei religii politice ubueşti; sediul Muzeului ar fi fost o anexă a acestui templu.

Nu ştiu dacă Cristian Vasile va continua această trilogie prin analizarea impactului ceauşismului târziu asupra vieţii culturale. Cert este că el a furnizat deja istoriografiei române un triptic esenţial pentru cunoaşterea mecanismelor cenzorial-ideologice de control şi modelare a domeniului literar şi artistic. Graţie lui Cristian Vasile, ştim cum a funcţionat aparatul cultural ideologic comunist în România, care au fost resorturile lui psihologice şi sociologice, cum a fost organizat câmpul simbolic al dominaţiei totalitare, atât în versiunea ei originară, de o duritate colosală, cât şi în cele ulterioare, cu ale lor iluzii, abdicări, compromisuri şi speranţe eşuate.

Washington, DC
7 februarie 2014″

Link la carte:

http://www.humanitas.ro/humanitas/via%C5%A3a-intelectual%C4%83-%C5%9Fi-artistic%C4%83-%C3%AEn-primul-deceniu-al-regimului-ceau%C5%9Fescu-1965%E2%80%931974

Recomandari:

http://www.humanitas.ro/humanitas/politicile-culturale-comuniste-%C3%AEn-timpul-regimului-gheorghiu-dej

http://www.humanitas.ro/humanitas/literatura-%C5%9Fi-artele-%C3%AEn-rom%C3%A2nia-comunist%C4%83

http://www.humanitas.ro/humanitas/perfectul-acrobat-leonte-r%C4%83utu-m%C4%83%C5%9Ftile-r%C4%83ului

http://www.contributors.ro/global-europa/leninismul-lui-ceau%c8%99escu-un-palimpsest-din-balcani-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/

http://www.cartearomaneasca.ro/catalog/carte/o-revista-culturala-in-comunism-gazeta-literara-1954-196-396/

http://www.librariaeminescu.ro/isbn/973-1960-95-1/Dorin-Liviu-Bitfoi__Asa-s-a-nascut-omul-nou-in-Romania-anilor-50

http://www.edituravremea.ro/ceausescu–critic-literar

http://www.polirom.ro/catalog/carte/explorari-in-comunismul-romanesc-volumul-al-iii-lea–3142/

http://www.newstatesman.com/books/2010/05/soviet-russia-stalin-westerman

http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=1399

http://www.editions-harmattan.fr/index.asp?navig=catalogue&obj=livre&no=23459


Revoluțiile din 1989 și renașterea conștiinței civice: Amintirea lui Václav Havel

30/12/2014

In “New York Times” de duminică, profesoara Marci Shore de la Universitatea Yale recenzează noua biografie a lui Václav Havel datorată lui Michael Zantovsky, fost militant in cadrul miscării civice “Carta 77″, consilier al lui Havel dupa triumful revoluției de catifea, ambasador al Republicii Cehe la Washington, acum ambasador la Londra. Este un prilej de a regândi lecțiile acelor revoluții anti-totalitare, născute din pasiunea libertății si din vointa de a pune capăt complicității cu minciuna. Este ceea ce filosoful Max Horkheimer numea obligația de a nu colabora cu un status quo al falsitații, ingenuncherii si terorii (nicht mitzumachen). Au fost revoluții impotriva oricărei forme de colectivism etatist, impotriva dominației partidului unic și a gandirii unice. Ceea ce a făcut din Havel un altfel de politician decat cei tradiționali (nu vorbesc aici de dictatorii totalitari, ei de fapt nu erau politicieni in sensul clasic al noțiunii) a fost tocmai acest curaj de a nu consimți la compromisuri putrede (spre a relua distincția filosofului Avishai Margalit intre compromisuri si compromisuri putrede).

Da, a existat un idealism in viziunea si acțiunea lui Havel si tocmai acest idealism a lăsat in urma un arhetip al verticalității morale. Havel a intruchipat politica responsabilității cu tot ceea ce implică aceasta, inclusiv asumarea unor măsuri nepopulare (de pildă atunci cand si-a cerut iertare pentru expulzarea germanilor sudeți dupa cel de-al doilea război mondial). Nimeni nu si l-ar fi putut inchipui pe Havel pactizând cu extremistii, fie ei de stânga ori de dreapta. Era autentic in tot ce făcea, a trăit sub semnul francheții, al adevărului. Ganditorii care l-au influențat au fost Jan Patocka, Martin Heidegger si Emmanuel Levinas. Alte influențe au fost Franz Kafka, Frank Zappa si Dalai Lama. Era un umanist programatic eclectic, un adversar ireconciliabil al oricarei inregimentări.

Deloc surprinzător, bătăliile care s-au purtat în post-comunism au fost fundamental centrate pe conceptele de civilitate, memorie, justiție și responsabilitate. Politica, relațiile sociale, cultura, erau toate conectate, într-un fel sau altul, la definirea a ceea ce înseamnă să fii cetățean. Perioada imediat următoare lui 1989 ne-a arătat două posibile căi de urmat: cea în care revoluțiile au reușit să inducă un simț sustenabil al apartenenței civice, și acele cazuri în care revoluțiile însele au fost temporar trase pe o linie secundară și chiar negate, anulate sau confiscate. Una peste alta, pare că formularea sintetică excepțională a lui Ralf Dahrendorf va dăinui: „cetățeni în căutare de sens”. Provocarea esențială după 1989 a fost aceea de a construi cu succes (sau măcar satisfăcător) un consens moral și politic bazat pe o încredere împărtășită în instituții răspunzătoare și proceduri predictibile. Revoluțiile ulterioare în spațiul post-sovietic și Orientul Mijlociu au confirmat această tendință.

Au trecut 25 de ani din 1989, ar trebui să interpretăm cu luciditate și cumpătare tranziția de la dictatură la democrație. În ultimii doi, trei ani, evoluțiile din Ungaria, România, Slovacia sau Bulgaria au arătat că democrația liberală rămâne o construcție contestată și fragilă în regiune. Cu toate acestea, în special fostele țări comuniste care au aderat la Uniunea Europeană au reușit să se sincronizeze destul de mult cu tendințele de democratizare mai largi (vezi Tomas Kavaliauskas, “Transformations in Central Europe Between 1989 and 2012: Geopolitical, Cultural, and Socioeconomic Shifts”, Rowman and Littlefield, Lanham, MD: Lexington, 2012).

Însă în contextul crizei economice și cu presiunile schimbătoarei geopolitici din Europa și de pretutindeni pe glob, asistăm la o a doua viață a fantasmelor salvării (tratate pe larg și în cărțile mele Mizeria utopiei și Fantasmele salvării) generate de mituri ale redempțiunii politice excluzionare, vindicative și potențial dezastruoase. Prin urmare, perseverența în tentativa de a înțelege semnificația, natura și lecțiile lui 1989 poate funcționa ca un corector esențial al apetiturilor radicale ale vremurilor noastre. Anti-utopismul lor fundamental poate fi o contrapondere importantă la reveriile egalitare colectiviste sau radicale.

Leszek Kołakowski, un gânditor ale cărui idei au anticipat idealurile lui 1989, avertiza împotriva renașterilor contemporane ale proiectelor utopice prometeice: „Egalitatea absolută poate fi stabilită doar într-un sistem de conducere despotic care implică privilegii, adică distruge egalitatea; libertatea totală înseamnă anarhie și anarhia rezultă în dominația celor mai puternici fizic, adică libertatea totală se transformă în opusul ei. …Dacă repet aceste vechi truisme este pentru că ele par încă să treacă neobservate în gândirea utopică; și acesta este motivul pentru care nimic în lume nu este mai ușor decât să pui pe hârtie utopii” (Leszek Kołakowski, “Este Dumnezeu fericit?”, Curtea Veche Publishing, 2014). Într-un fel, cuvintele filosofului condensează validitatea exercițiului de întoarcere constantă la învățăturile conținute de idealurile și iluziile anului 1989.

Societățile post-comuniste nu sunt în niciun fel perfecte. Dar, spre a-l parafraza pe Adam Michnik, ele sunt alcătuite din oameni obișnuiți și sunt definite de conflicte „normale”. Așa cum a spus cândva Ken Jowitt, pentru a supraviețui, „democrația are nevoie de eroi obișnuiți”. Democrația are încrustată în ea o contradicție și un paradox: „fără eroism, virtuțile publice nu pot fi susținute; ele se deteriorează gradual până ajung să fie vectori egoiști ai propriului interes social, economic și politic. Individul este înlocuit de către sine”. În același timp, deși „un erou carismatic detestă, el este de fapt incapabil să evalueze democratic defectele oamenilor obișnuiți” (Ken Jowitt, „Foreword: In Praise of the Ordinary,” in Adam Michnik, “Letters from Freedom. Post-Cold War Realities and Perspectives”, ed. Irena Grudzinska Gross, with new translations from Polish by Jane Crane, Berkeley: University of California Press, 1999, xiii-xxxiii). Într-adevăr, Ralf Dahrendorf nu se înșela: revoluțiile din 1989 au distrus vechiul regim, dar ele puteau construi doar în mod dureros lumea complet străină și adesea uluitoare a democrației liberale. Acest drum al Damascului care a fost tranziția i-a condus pe est-europeni la eliberarea de vraja „speranțelor extravagante într-o lume nouă a discursului liber, egalitate și democrație fundamentală” (Ralf Dahrendorf, “After 1989: Morals, Revolution, and Civil Society”, New York: Saint Martin’s, 1997).

Dar asta nu înseamnă că revoluțiile au eșuat. A fost chiar scopul lor să nu sucombe în fața noilor proiecte utopice, și, sub acest aspect, au reușit. Nu au proslăvit o „Republică a Virtuții” și au respins tentațiile fundamentaliste, neo-iacobine. Anul 1989 a deschis calea normalității democratice, revitalizării societății, una care încă poartă stigmatul experienței totalitare comuniste. Formele apocaliptice de radicalism nu au reușit să triumfe. Claritatea morală este cu siguranță necesară, dar nicio societate nu poate trăi într-o stare continuă de panică pusă față în față cu dorința arzătoare de predictibilitate și stabilitate. După 1989, realitatea regiunii a fost inevitabil eclectică. Declinul leninist a produs un vid care a fost umplut gradual cu tradiții pre-comuniste și comuniste deopotrivă: de la naționalism (fie civic sau etnic) la conservatorism, de la neo-leninism la cvasi-fascism. În ultimii 25 de ani, am asistat la o fluiditate a credințelor, partizanatelor și angajamentelor politice. Într-un anumit sens, cineva ar putea spune că fostul Bloc Sovietic este un gigantic experiment de politică democratică în derulare.

Una dintre chestiunile care se evidențiază în cele mai multe din țările regiunii este problema neadministrării trecutului lor. S-a dovedit a fi un obstacol formidabil în calea stabilirii unei legături durabile între democrație, memorie și activism civic. Consider că cineva poate reînnoi identitatea individuală și colectivă pe baza lecțiilor negative și exemplelor pe care le poate furniza istoria națională. În afară de trauma perioadei staliniste timpurii, toate țările în chestiune au avut și încă au a negocia cu „vălul gri al ambiguității morale” (Tony Judt, “Europa postbelică”) care a fost trăsătura definitorie a „socialismului realmente existent”. Aceste societăți și majoritatea membrilor lor au o conștiință negativă a propriului lor trecut. O nouă solidaritate bazată pe datoria rememorării este încă în faza ei incipientă, dar cultivarea ei are potențialul de a avansa țelurile politice aflate dincolo de actuala perioadă de tranziție, pentru atâția oameni întunecată și aparent nesfârșită.

In februarie 2012, comparându-l pe Istvan Csurka, un scriitor maghiar cu trecut anticomunist (dar si cu unul de informator), devenit profet al unui populism etnocentric, cu Václav Havel, scriam: “La polul opus a gandit si a actionat Václav Havel. Pentru că era sceptic in raport cu orice ideologie, cu orice tentativă de a-l substitui pe Eu prin Noi, Havel a respins naționalismul. Era un patriot luminat pentru care cosmopolitismul, ori universalismul, de inspirație kantiană rămanea un deziderat demn de a fi susținut. Intr-un superb articol aparut in „The New Republic”, Paul Berman accentuează trei elemente care definesc mostenirea intelectuală si morală a autorului „Scrisorilor catre Olga”: refuzul ideologiilor totale si totalizante, al doctrinelor politice pretins izbăvitoare; angajamentul de a trăi in adevar si credinta intr-o transcendență care nu poate fi abolită si in raport cu care ne măsuram propria umanitate. Csurka a exaltat colectivitatea organică, Havel a luminat orizontul de speranță, dar si de neliniste, al unei subiectivități ireductibile la primatul colectivității. Două destine, două viziuni, două mosteniri fundamental diferite.

Tensiunea dintre aceste doua concepții defineste, iată, situația ideologică a Europei de Est, in general, si din România, in particular, in acest moment. Din păcate, chiar unii fosti disidenți care păreau să impărtașească valorile lui Havel au ajuns să gandească și să scrie precum Csurka.

Textul de mai sus este versiunea largita a articolului meu transmis saptamana trecuta la Radio Europa Liberă:

http://www.europalibera.org/archive/vladimir-tismaneanu-blog/latest/2269/17100.html

Textul poate fi ascultat aici:

http://www.europalibera.org/content/blog/26760100.html

Recomandari:

http://www.vaclavhavel-library.org/en/

http://www.groveatlantic.com/?isbn=9780802123152

http://www.contributors.ro/cultura/democratie-si-etnocratie-vaclav-havel-versus-istvan-csurka/

https://tismaneanu.wordpress.com/2011/12/18/a-trai-in-adevar-in-memoriam-vaclav-havel-1936-2011/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 192 other followers