Catholics on the Barricades


Gaudium in veritate: It is my pleasure to recommend in superlative terms this book by my friend and U-MD colleague, Piotr Kosicki. Superbly written and truly illuminating, this is comparative intellectual history at its very best! Congrats, Piotr, see you on Thursday and Friday at our conference on “One Hundred Years of Communist Experiments.” Thanks for the great inscription!


Image may contain: 11 people, people smiling, people sitting and text…/978030022…/catholics-barricades

Soviet Grand Guignol


They were all burnt by the unsparingly cruel sun of the Revolution, the Piatnitskys, the Radeks, the Bukharins, the Yakirs, the Redenses and Svanidzes (Stalin’s in-laws), the Litvinovs, the Tukhachevskys, the Rakovskys, and countless others. Fully deserved congratulations to Berkeley historian Yury Slezkine for this formidable accomplishment! An apocryphal story claims that, during the Great Terror, the genialissimo generalissimo used to watch from his office in the Kremlin how the lights turned on and off in the House on the Embankment–the title of a semi-autobiographical novella by Yuri Trifonov. In a recent conversation, Stalin’s biographer Stephen Kotkin told me that this would have been physically impossible. But the vozhd definitely knew what was going on there, who was arrested, whatever happened to the families of those purged. In fact, not only was Koba in the know, but he was in full control, the utimate mastermind of the social cataclysm…

Many residents and their families were detained during Stalin’s terror in the late 1930s, such that the building was dryly referred to as “The House of Preliminary Detention.” (A play on the Russian initialism Допр, from the building’s original name: Дом прави́тельства.) Fully one third of residents disappeared during the terror. The building was in fact an immense mousetrap serving the vindictive appetite of the Black Cat…

Sheila Fitzpatrick in the London Review of Books: “Yuri Slezkine, a master stylist as well as a first-class historian, is the least predictable of scholars. Still, it comes as a surprise to find that the book he has now produced, after long gestation, is a Soviet War and Peace.”

Bulat Okudzhava: Song of the Black Cat (Песенка про чёрного кота)

He doesn’t demand, doesn’t ask,
only his yellow stare glows.
Every cat brings him his catches,
and thanks him besides.

He doesn’t utter a word,
he just eats and drinks.
His claws paw the dirty ground
like they would scratch your throat.

One does wonder why
it’s so gloomy in our block.
We should hang a lamp in the courtyard,
but no way to collect the money.

Once upon a time in Odessa…


In TLS (March 31, 2017, p. 30), Charles King writes a glowing review of Boris Dralyuk’s new translation of “Odessa Stories” by Issac Babel (Pushkin Press). These lines from the final paragraph are luminously accurate: “Babel’s great lesson is that beingh an everyday cosmopolitan is probably the natural state of humanity. ‘He doesn’t talk much’, says the old gangster Froim the Rook about Benya Krik, ‘but when he talks, you want he should keep talking.’ This version of ‘Odessa Stories’ makes one feel the same way about Babel himself.” Image: Image: A film poster for “Benya Krik,” 1926

Image may contain: 1 person, text

Profetul ucis și asasinul său


Lev Davidovici Troțki (Bronstein) a fost izbit mortal cu o toporișcă in creștet, pe la spate, in a sa resedință-fortareață de la Coyoacán, un cartier din Mexico City, acum 75 de ani, pe 20 august. A murit a doua zi. Stalin nu greșea: “Nu există fortărețe pe care noi, bolșevicii, să nu le putem lua cu asalt“. In acest caz, asaltul a fost o infliltrare de maximă viclenie. Am citit cand aveam 25 de ani trilogia lui Isaac Deutscher. Peste ani, recitind-o, am realizat cat de idealizat era portretul lui Troțki. Titlurile volumelor erau inspirate de Machiavelli: “The Prophet Armed”, “The Prophet Unarmed si “The Prophet Outcast”.

Intr-un eseu scris impreună cu Marius Stan, discutăm personajul Troțki, maniacul unei apocaliptice revoluții planetare, acum nu fac decat să marchez o dată și să recomand o carte extraordinară despre agentul NKVD, comunistul catalan Ramón Mercader, asasinul primului comandant al Armatei Roșii, cel mai apropiat colaborator al lui Lenin in aventura istorică incepută pe 7 noiembrie 1917 (stil nou), adversarul de moarte al lui Iosif Vissarionovici Djugașvilli, zis Stalin Este vorba de romanul lui Leonardo Padura, “The Man who Loved Dogs”. Troțki a fost profetul unei revoluții imposibile, martirul unei cauze pierdute ab initio, vestitorul unui timp care nu avea cum să vină …

Svetlana Alilluyeva, Stalin’s Daughter, about Vladimir Putin


If ever was a person who knew “them”, her name was Svetlana Alliluyeva (Lana Peters). “Them” meaning the fraternity of KGB thugs, with their cynicism, brutality, mendacity, hypocrisy, and rudeness. As Rosemary Sullivan documents it her fascinatingly detailed and truly illuminating book (“Stalin’s Daughter: The Extraordinary and Tumultuous Life of Svetlana Alliluyeva,” Harper, 2015), Svetlana grew up under complete secret police surveillance.

She had to live in the company of permanent body guards. The notorious Vlasik and Poskrebyshev, Stalin’s most trusted servants, were in charge of her, including the selection of her nanny, friends etc “The Kremlin princess” was aware that they informed her father about every single detail of her life. After the tyrant’s death, increasingly critical of her father’s times of universal terror, she changed her last name form Stalina into Alliluyeeva, after her mother, Nadezhda, who had committed suicide in November 1932. After her defection, she was a main target of KGB disininformation. Yuri Andropov personally dealt with her case. In a letter to friend, immediately after Putin’s election as president in 2000, Svetlana spelled our her disgust with the political masquerade taking place in Moscow and her dispapointment with the naivete of the American administration:

“Russia has changed the flag and some names, to be sure–yet it is still the same USSR, so far as I am conerned. And these days–when a shadowy KGB colonel got to the top (because he was wise enough to guarantee Boris Yeltsin to be spared from public investigation–and–most probably prosecution–in that field of corruption & money stealing–when the New Man in Kremlin is being pronounced by my local Public Radio as the ‘sure hero of the Russians,’ as the ‘sure choice’ for the next president–I can only swear in Russian (which is a very heavy swear, but no one can understand, than God)…” (p. 615) Reading these presciently lucid words, one can understand why, for many years, until the deteriorarion of a very close family relationship, George Kennan regarded her political thinking as worth being listened carefully to.

Felicitari, Adrian Buz! Premiul Galei “Bun de Tipar”, 2015


Aflu cu mare bucurie ca romanul lui Adrian Buz “1989”, aparut la Polirom,  a primit premiul “cea mai bună carte a anului” la subcategoria beletristica in cadrul Galei “Bun de Tipar”, 2015. Iata mai jos se-am scris in urma cu cateva luni despre aceasta carte scrisa cu imens talent si cu o remarcabila intelegere a relatiei dintre subiectivitate si dictatura.

“Nostalgicii imberbi sau nu ai comunismului ar trebui sa citeasca romanul lui Adrian Buz intitulat simplu si cat se poate de elocvent “1989″ (Polirom, 2014). Ar fi fi antidotul perfect pentru regretul de a nu fi fost calcaţi in picioare de Marele Mecanism al ineptei, imbecilei si atat de umilitoarei dictaturi totalitare a lui Nicolae Ceausescu, “Eroul intre Eroi”, “carmaciul destinului national” si intruchiparea “virtutilor milenare” ale daco-românismului revolutionar. Ar intelege ca fenomenul Ceausescu nu a fost o aberatie, ci consecinta oportunitatilor institutionale de care a beneficiat acel Ubu din Balcani, un personaj pe cat de redus din punct de vedere cultural, pe atat de abil in a-si atinge scopurile delirante. Cartea este scrisa intr-un registru calm, fara imprecatii si fara patetisme. Am citit-o gandindu-ma mereu ce-ar intelege cineva care nu a avut nefericita si deloc invidiabila experienta de a trai in comunism, un tanar american, de pilda. Deci nu cineva care a auzit in familie amintiri despre “Epoca de Aur”. Aici se află maiestria lui Adrian Buz. El stie sa transmita o atmosfera, sa reconstituie un univers disparut, sa-l faca verosimil si cat se poate de concret. Este kunderian in sensul ca pastreaza permanent o unda de umor, nu se lasa purtat spre hiperbole acuzatoare.

Oroarea este acolo, o simtim, o vedem, o auzim, dar fara niciun fel de artificii ostentative. Este oroarea unei anormalitati care se pretindea normala. Despotul paranoic le apare supusilor sai etern precum cosmosul. La Congresul al XIV-lea, deci in noiembrie 1989, sociopatul Ceausescu este reconfirmat de lacheii sai decerebrati drept lider absolut: “Pentru cine are creierul cat o gamalie, realegerea Intîiului e un fenomen natural, ceva ce nu poate fi altfel. Elementele din spatele acestei realitati monolitice sunt cetoase. Nu cred ca la varsta asta exista vreunul care isi imagineaza ca ar putea fi ales altcineva, vreunul care poate face diferenta dintre Partid si Stat. Pentru noi, la varsta asta, ambele inseamna un singur lucru: Ceausescu”. Pot depune marturie, asa vedeau lucrurile multi oameni atunci, nu doar baronii lui Ceausescu, de la Dascalescu si Mizil la Popescu-Dumnezeu si Stefan Andrei. Si totusi…

Naratorul acestei fictiuni autobiografice (orasul Craiova, zona, atmosfera, oamenii locurilor pe unde ajunge sunt acolo, ii descoperi in carne si oase, nu ca imagini descarnate din cine stie ce album pierdut prin vreo pivnita ori vreun pod), este, spre a relua titlul unui celebru film al marelui regizor maghiar Miklós Jancsó, un sarman flacau. Are 18 ani, e inteligent, bascalios, nu da doi bani pe sloganele oficiale, tatal este pictor, parintii sunt divortati, au pile, pot obtine lucruri pe care altii nici macar nu le viseaza. Adrian Buz reconstituie remarcabil mentalul adolescentului pe cale de a deveni barbat, starea de continua nemultumire cu lumea asa cum este, efortul de a-si gasi calea proprie, de a nu se lasa dadacit si timorat de cei care au renuntat de mult la visul libertatii.

Mi-am amintit, citind acest captivant roman, de propria mea experienta in scoala de ofiteri din Drumul Taberei. Era in 1976, lucrurile nu ajunsesera nici pe departe la dezastrul de la sfarsitul anilor 80. Din prima zi m-a izbit lipsa de sens a exercitiilor ce ni se impuneau. Tocmai publicasem un articol in “Contemporanul” despre Habermas si destinul subiectivitatii si iata-ma nimerit in plin infern al obedientei obligatorii. Starea de incongruenta era insuportabila. Am fost coleg de pluton cu bunul meu prieten Tudor Jebeleanu si cu regretatul Alexei Florescu. M-am imprietenit acolo cu Adrian Enescu, cunoscutul compozitor, regret ca nu l-am mai vazut de decenii. Pe atunci, absolventii de facultati faceau doar sase luni stagiu militar. Juramantul se depunea dupa o luna. Numaram nu doar minutele, ci si secundele in asteptarea clipei cand, dupa juramant, vom avea dreptul la permisii.

Asadar, sarmanul flacau este un baiat din Craiova. A picat la facultate, a fost recrutat in armata, a devenit racan. Apucase sa mearga la Praga intr-o excursie BTT. Era in vara lui 1989, Cehoslovacia lui Gustav Husak si Milos Jakes le aparea ca o oaza de opulenta nefericitilor ajunsi acolo din Republica Socialista a Anomaliei, condusa de geniile combinate ale lui Nicolae si Elenei Ceausescu. Intoarcerea acasa include si un popas nu ritualic, ci strict materialist la Scornicesti. Insotitorul oficial al grupului, de-obicei omul “organelor”, stie locul, are contacte, vrea sa faca rost de mancare. Tema foametei si a goanei cvasi-animalice dupa alimente este una dintre cele uitate azi de cei care suspina dupa vremurile “socialismului multilateral dezvoltat”.

Asemeni celor mai multi tineri recrutati, eroul cartii trebuia se serveasca un an si patru luni in sordidele baraci ale socialismului de cazarma. Hrana este infecta, dusurile sunt macabre, paturile malodorante, uniformele parca facute din glaspapir. Unicul loc unde se poate trai relativ normal e la infirmerie. Totul este jegos, repugnant, la propriu si la figurat. Dar chiar si in acest noroi pulseaza speranta.

Interventiile paterne il aduc intr-o unitate din Caracal, la mai putin de-o ora de parinti si amici. Totul se petrece in perioada finala, a agoniei comunismului est european, in genere, a celui romanesc in particular. Incepe revolutia, mai intai la Timisoara, apoi la Bucuresti si in alte orase. Eroism, represiune, sange. Nu voi intra in trama epica, voi spune doar ca secventele se deruleaza naucitor si absorbant asemeni timpurilor acelea, absorbante, nebuloase, pline de iluzii demult rispite in mlastina compromisurilor, tradarilor si intrigilor ce-au urmat. Sarmanii flacai ai acelor vremuri sunt azi generatia care poate salva memoria. Este ceea ce face, admirabil, onest si cu mare talent, Adrian Buz in acest roman cu totul remarcabil. La un sfert de veac de la prabusirea comunismului in Romania, cartea lui Adrian Buz, un roman de o incandescenta onestitate, este o pledoarie intru totul convingatoare pentru dreptul la memorie.

Un sfert de veac de post-comunism: Impliniri si provocari



Coordonat de Lavinia Stan si Diane Vancea, volumul include capitole semnate de Paul Sum, Katherine Verdery, Duncan Light, Craig Yong, Vladimir Tismaneanu, Tom Gallagher, Marius Stan, Dennis Deletant, Peter Gross, Levente Salat, Mihaela Miroiu, Csaba Novak, Cristina Parau, Ron King, Cosmin Gabriel Marian, Radu Cinpoes, Monica Ciobanu.