Memory, awareness, vision

24/06/2016

Václav Havel’s address to the European Parliament, Strasbourg, March 8, 1994. “I have come from a land that did not enjoy freedom and democracy for almost sixty years. You will perhaps believe me when I say that it is this historical experience that has allowed me to respond at the deepest level to the revolutionary meaning of European integration today. And perhaps you will believe me when I say that the very depth of that experience compels me to express concern for the proper outcome of this process and to consider ways to strengthen it and make it irreversible. Allow me, in conclusion, to thank you for approving the Europe Agreement on the association of the Czech Republic with the European Union two weeks after it was signed. In doing so, you have shown that you are not indifferent to the fate of my country.”

 

 


Noblete si generozitate: In Memoriam Mihnea Berindei

19/06/2016

I mourn here here the loss of a dear friend, historian and public intellectual Mihnea Berindei (1948-2016). I have known Mihnea since 1985, we have been involved in numerous anti-totalitarian activities. He was the soul of the democratic exile in Paris, closely linked to Soviet and East European dissident circles. He invited me to contribute to journals such as “La nouvelle alternative” and “L’autre Europe.” He organized solidarity campaigns with Paul Goma, Vasile Paraschiv, Doina Cornea, Mihai Botez, Radu Filipescu, Dorin Tudoran and other dissidents. He arrived in Bucharest immediately after the fall of the Ceausescu regime and participated in the creation of the Group for Social Dialogue and its weekly, “22.” He co-authored an impressively documented and immensely illuminating book about the June 1990 state-backed violent repression of Romania’s emerging civil society. In 2006, Mihnea served as a member of the Presidential Commission for the Analysis of the Communist Dictatorship in Romania. Words cannot describe his total commitment to the writing of the Final Report.

A few years ago, in Paris, Mihnea accompanied Horia Patapievici, Mircea Mihaies, and me to Monica Lovinescu’s and Virgil Ierinca’s house on Rure Francois Pinton. Graciously, he gave us permission to choose, each of us, one book from the late couple’s legendary library. I chose Boris Souvarine’s “Staline” with Monica’s annotations. Two features merged in Mihnea’s marvelous personality: noblesse and largesse. I was the beneficiary of both. In May 2012, when the ten PM Victor Ponta fired Ionan Stanomir and me from the leadership of the Institute the Investigation of the Crimes of Communism, Mihnea resigned from the Sceintific Board, together with all the other members. Mary Sladek and me extend our deepest sympathy to Catherine and Vlad. Mihnea Berindei’s name belongs to the history of honor in Romania. May he rest in peace!


World Poetry Day: In Memory of Heberto Padilla

21/03/2016

On the World Poetry Day, let me pay tribute to a poet who defended the honor of the Cuban letters in one of the world’s worst despotisms. Blessed be the memory of Heberto Padilla (Born: January 20, 1932, Consolación del Sur, Cuba; Died: September 25, 2000, Auburn, Alabama). As a reviewer in TLS memorably put it: “All Padilla’s qualities–irritability, skepticism, broad reading, intellectual curiosity, restlessness and a suicidal outspokenness–were bound to exasperate monomaniacs like Fidel and Raul Castro.”

Now I am determined to forgive everything
In order to cleanse my tired heart,
Open it only to love’s fatigue.
And so, those who are directly at fault
For my furies, the determined craftsmen of my sorrows
Are declared innocent once I finish this poem.
(“Sorrow and Forgiveness”)

 

En la foto estamos Heberto Padilla, Roque Dalton y yo (Guillermo R. Rivera). El mar que ves detrás es el de Varadero. Es febrero de 1967 y estamos conmemorando el centenario de Rubén Darío, con el auspicio de Casa de las Américas. Heberto tiene 34 años, Roque 31 y yo 23. No tenemos ni idea de lo que nos espera.

http://segundacita.blogspot.com/2014/01/la-literatura-invisible.html

 


Dark Times in Belarus and Russia

11/10/2015

Svetlana Alexievich is right when she quotes Hannah Arendt: Russia and Belarus live in dark times. For the author of “The Origins of Totalitarianism” dark times refer to an age in which human rights are despised and demagogic mountebanks enjoy huge mass support. Elections in Lukashenka’s Belarus? What a grotesque joke! Democracy in Putin’s kleptocratic Russia? The apotheosis of masquerading! “It isn’t about Putin. It’s about the collective Putin. He has a huge approval rating, perhaps 80 percent.”

http://www.nytimes.com/2015/10/11/world/europe/nobel-writer-sees-politics-through-lens-of-mistrust.html?ref=world&_r=0


Tony Judt și emoția ideilor (eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu)

06/08/2015

Au trecut, iată, cinci ani. Într-o vineri, pe 6 august 2010, s-a stins din viaţă la 62 de ani Tony Judt, istoricul care a întruchipat exemplar vocaţia intelectualului public. A fost un gânditor pentru care moralitatea şi politica nu sunt domenii incompatibile. Spirit polemic, ostil certitudinilor comode, Tony Judt a provocat prin scrierile sale reacţii puternice şi adeseori agresive. Îl exaspera orice formă de fundamentalism. Cărţile sale (unele traduse în limba română la editura Polirom) stau mărturie pentru o atitudine de consecventă respingere a oricăror fixaţii ideologice. Ceea ce a scris, mai ales după 2002, pe teme legate de Orientul Mijlociu, a fost adeseori şocant pentru unii dintre cititorii săi. Nimeni nu l-a putut însă acuza vreodată de cinism, de ipocrizie ori de conformism. Detesta ideile preconcepute, clișeele bombastice, stilul oracular și fanatismele de orice natură. A scris unul dintre cele mai incitante studii despre semnificaţia istoric-mondială a revoluţiilor care au dus la finalul comunismului din Europa de Est: “O mie nouă sute optzeci şi nouă: Sfârşitul cărei epoci europene?”

Iat-o anti-euforică, neliniştitoarea concluzie a acelui text, în atâtea privinţe premonitoriu: ”…Europa este pe cale de a intra într-o epocă de dezordine, într-o perioadă de tulburări. Acesta nu este un lucru nou pentru bătrânul continent, desigur, dar pentru majoritatea oamenilor care astăzi sunt în viaţă va veni ca o experienţă nouă şi neplăcută”. Lucrarea sa Past Imperfect a deconstruit fascinaţia intelectualilor francezi pentru utopiile marxizante, inclusiv totalitarismul stalinist. A fost unul dintre primii care au scris despre rolul intelectualilor critici din Europa de Est în dezagregararea sistemelor comuniste. Tot el a scris apoi despre declinul acestui rol, despre convertirea unora dintre aceşti foşti disidenţi în opusul a ceea ce promiseseră şi păruseră a fi.

Dând filmul înapoi, poate că autorul magistralei istorii a Europei în anii Războiului Rece (Epoca postbelică, Polirom, 2008) a avut în mare măsură dreptate. Tributari paradigmei societăţii civile şi unui universalism etic poate naiv, pierdem uneori din vedere că unele statui începuseră să se degradeze. Semnalul cel mai dur şi dureros a venit din fosta Iugoslavie când unii membri ai cercului Praxis s-au transformat în ideologii regimului Miloşevici. În anii săi din urmă, Tony Judt s-a ocupat adeseori de chestiunile legate de istorie recentă, memorie, uitare, de comparabilitatea regimurilor comuniste şi fasciste, de rănile deschise ale conştiinţei europene. În acest sens, Judt oferă un diagnostic judicios: “o societate bine organizată este aceea în care ştim adevărul despre noi înşine la nivelul întregii comunităţi, nu cea în care spunem minciuni călduţe despre ceea ce suntem”. Până la sfârșitul vieții, directorul Institutului Remarque de la New York University a rămas în permanentă legătură cu prietenii săi din România şi, în primul rând, cu Mircea Mihăieş, fost fellow la Remarque Institute, cel care a editat volumul cu textul amintit din New York Review şi reacţiile din ţară.

Scriind despre Leszek Kołakowski, Tony Judt l-a numit “ultimul ilustru cetăţean al Republicii Europene a Literelor”. Aceste cuvinte sunt potrivite şi în cazul său. Cartea The Burden of Responsibility propune liniile de forţă ale unei viziuni tragice şi lucide despre universul politic dintr-un veac măcinat de pasiuni ideologice şi hybris radical. Eroii lui Tony Judt s-au numit Albert Camus (a cărui poză o ținea pe biroul său), Raymond Aron, Isaiah Berlin, Hannah Arendt, A.J.P. Taylor, Léon Blum, Leszek Kołakowski, Arthur Koestler, George Orwell. Și nici măcar eroi, ci mai degrabă “umbre… care se aflau peste tot și tot timpul”. Virtuţile în care a crezut au fost moderaţia, fermitatea, onoarea, responsabilitatea. Londonez prin naştere şi formaţie, a devenit ceea ce se numeşte un New York intellectual (asemeni Hannei Arendt, lui Irving Howe, lui Dwight Macdonald ori lui Daniel Bell).

Eseurile sale istorico-politice au apărut în New York Review of Books, Tikkun, Times Literary Supplement, The New Republic, London Review of Books. A fost un membru extrem de activ al comitetului editorial al trimestrialului East European Politics and Societies. A practicat istoria ideilor şi analiza politică de o manieră comprehensivă, opusă oricărui provincialism reducţionist. Într-o intervenţie citată în necrologul din New York Times (semnat de William Grimes), Tony Judt spunea: “Un istoric este în acelaşi timp antropolog, filosof, moralist, şi, totodată, trebuie să înţeleagă situaţia economică a perioadei despre care scrie”. În acelaşi articol, Mark Lilla a oferit o excelentă caracterizare a activităţii lui Tony Judt: “deţinea capacitatea neobişnuită de a prezenta imaginea de ansamblu simultan cu analiza miezului lucrurilor.”

În 2010, Mircea Mihăieş i-a adus un superb omagiu lui Tony Judt: “Tuturor ne lipseşte deja — şi ne-a lipsit în ultimii ani — înţelepciunea lui, felul abrupt, dar prietenos, în care-şi exprima dezacordul, precizia exprimării şi neobosita lui generozitate, râsul încântat atunci când descoperea un lucru nou. Călător neobosit, aflat parcă mereu pe urmele unei himere, Tony Judt a fost unul din cei mai fascinanţi ‘spectateurs engagés’ ai tulburei şi tulburătoarei noastre epoci. Textele confesive, scrise nu ştiu când şi, mai ales, cum, publicate în ultimul an, sunt un dar preţios, o mărturie plină de patetism şi luciditate a unui intelectual de hiper-calibru, dar care a fost şi — aleg dinadins aceste cuvinte demonetizate, dar care lui i se potrivesc ca puţinora alţii — un Mare Om.” Acum, când au trecut cinci ani de când Tony Judt nu mai este, când sarcasmul său seducător, întotdeauna îmblânzit de o undă de compasiune, a dispărut în ceaţa infinită a marii tăceri, ne dăm seama cât de mult a contat, cât de singuri suntem fără el, fără curajul său de a spune ceea ce crede, indiferent de reacţiile unora sau altora.

Mulţi l-au urât pentru ideile sale heterodoxe. El nu ştia, nu putea să urască. Tony Judt a purtat cu demnitate ceea ce el a numit, pe urmele celor pe care i-a preţuit, povara responsabilităţii. Tony Judt a fost un gânditor excepţional, un umanist cum prea puţini au rămas în lumea noastră tot mai sărăcită spiritual. Ni-l imaginăm undeva, acolo sus, prins într-o neîntreruptă conversație cu Albert Camus, cu Hannah Arendt, cu Leszek Kołakowski. De la Tony Judt am învățat cât de important este să luăm ideile în serios și să nu uităm niciodată că ideile, cuvintele, au consecințe. Uneori faste, de foarte multe ori nefaste. Cartea sa (Past Imperfect) despre intelectualii francezi și mirajul comunist rămâne astfel nu doar o admirabilă sinteză de istoria ideilor, ci și un urgent avertisment moral.

Ceea ce n-a terminat Tony Judt continuă, în multe privințe, Timothy Snyder. Istoricul de la Universitatea Yale merită recunoștința noastră pentru o emoționantă carte de dialoguri cu Tony Judt realizată în timpul bolii terminale de care a suferit acest prestigios intelectual. Lovit de necruțătoarea boală Lou Gehrig, Judt se afla în incapacitate fizică totală, dar și-a păstrat abilitățile mentale în perfectă funcțiune până la sfârșit. Și ce minte avea! Volumul se concentrează asupra itinerariului intelectual al lui Judt: de la copilăria londoneză într-o familie de imigranți evrei est-europeni, la adeziunea frenetică timpurie la ideile de stânga, la atașamentul pentru sionism și statul Israel, la studiile la Cambridge, la descoperirea controverselor culturale franceze cu pasiunea lor incomparabilă pentru idei și cu atacurile ad hominem specifice acestora. Urmează apoi posturile universitare în Statele Unite, Anglia și apoi, până la sfârșit, în Statele Unite, la Universitatea din New York, unde Judt a fondat și a condus Institutul Remarque, un think-tank specializat pe studii europene.

Mai mult decât un istoric de factură academică (față de care de multe ori el a manifestat un anumit dispreț), Judt a fost un intelectual public, un om îndrăgostit de idei. Volumul de dialoguri cu Snyder reflectă în mod elegant preocupările de o viață ale lui Judt, viziunea sa asupra politicii ca spațiu fatalmente afectat de vanități, gâlcevi și hybris, dar care cuprinde și promisiunea virtuții și a responsabilității. Pentru a-l parafraza pe Snyder, Tony Judt s-a dedicat politicii ideilor și, am adăuga, s-a dedicat unei anumite idei despre politică. American prin opțiune, el a rămas esențialmente un outsider, precum Hannah Arendt înaintea lui. Arendt, împreună cu Raymond Aron, Leszek Kołakowski și George Lichtheim, au fost dintre puținii gânditori pe care Judt i-a admirat aproape necondiționat. A refuzat orice fel de șablon ideologic, s-a definit ca reprezentant al stângii democratice și a rămas convins până la capăt că există o moștenire a umanismului care trebuie apărată împotriva a ceea ce el a perceput drept un conservatism reacționar și periculos. Judt se temea în mod real de posibilitatea ca Statele Unite să fie dominate de exponenții Majorității Morale și de alți demagogi populiști. Credea sincer în pluralism și avea presimțiri sumbre legate de pericolele potențiale din perioada de după sfârșitul Războiului Rece. La un moment dat, în volumul citat, Judt îi mărturisește lui Snyder că a rămas profund atașat idealurilor secolului XVIII.

Fiecare capitol al cărții se deschide cu amintirile și reflecțiile lui Judt asupra subiectelor care apoi sunt discutate cu partenerul de dialog, care la rândul lui este un remarcabil intelectual. În mod special provocatoare sunt discuțiile legate de experiența franceză a lui Judt (aici reiese atașamentul său pentru personalități precum François Furet și Annie Kriegel); de descoperirea de către Judt a Europei de Est și profunda prietenie cu intelectuali polonezi, mai ales Jan T. Gross și Irena Grudzińska-Gross; interpretarea sa privind radicalismul intelectual și politic, elementul central al unui secol profund ideologic; situația dificilă a Israelului și pozițiile sale controversate asupra identității statului evreu. Pregătindu-se să scrie capodopera Epoca postbelică (Penguin, 2005/Polirom, 2008), volum care integrează exemplar istoriile culturale și politice ale Europei de Est și de Vest, Judt a scris o carte de mici dimensiuni care pune în lumină propriile opțiuni morale. Intitulată Povara responsabilității (University of Chicago Press, 1998/Polirom 2000), aceasta se concentrează asupra a trei personalități pe care Judt le-a considerat paradigmatice pentru onestitatea lor morală și intelectuală. Cei trei erau francezi, ceea ce în sine este semnificativ pentru că au existat destui critici (mai ales în Franța) care l-au acuzat că de fapt el disprețuia chiar subiectul pe care l-a cercetat încă din perioada doctoratului: intelectualii francezi. Așadar, Judt i-a ales ca studii de caz pe Léon Blum, Albert Camus și Raymond Aron, identificând la cei trei o trăsătură comună: respectul pentru demnitatea umană.

Din punctul nostru de vedere, Judt este cel mai convingător atunci când analizează dezbaterile din Franța, cu toate meandrele dialectice și misterele conceptuale care le sunt atât de caracteristice. Volumul său Trecutul imperfect (University of California Press, 1992), care abordează seducția marxistă printre intelectualii francezi, rămâne cel mai bun pe subiect, deși există nu puține alte contribuții. Judt a scris și excelente eseuri despre Europa de Est, în special despre intelectualii disidenți. A învățat limba cehă (vorbea deja franceză, germană, italiană și ceva spaniolă), a vizitat regiunea, susținând numeroase conferințe, și a stabilit prietenii cu intelectuali est-europeni proeminenți. Mai mult decât atât, există un volum al lui Judt care a fost publicat doar în România, în 2000. Este intitulat Europa iluziilor (Polirom) și cuprinde dialogurile acestuia cu membrii cercului “A Treia Europă” din Timișoara.

Autor constant pentru New York Review of Books, Judt a devenit nu doar vizibil, ci și extrem de influent. Nu avea răbdare pentru pompozități sterile, limbaj ezoteric, jargon abscons și filistinisme. Articolele sale puteau fi uneori extrem de caustice. În realitate, însă, Judt era în mod fundamental o persoană de o maximă onestitate, prinsă în universul interior al propriilor dileme, aspirații și melancolii. Pe 21 mai anul acesta, Jonathan Freedland, executive editor pentru opinii la The Guardian, semna în NYRB un articol intitulat “The Best Man Among Us” și sublinia foarte subtil că Judt nu percepea ideile pe tărâmul exclusiv al abstracției pure, ci înțelesese ca nimeni altul că indivizii, asemeni națiunilor, își formează ideile ca o consecință a vieților pe care le-au dus, a prejudecăților și memoriilor personale. Dar, pe de altă parte, nu putea crede până la capăt nici în simplificata observație a omului ca produs al timpului său, iar biografia lui stă mărturie: “growing up in a Marxist family I was largely immune to the excessive enthusiasms of my New Left contemporaries”. La Tony Judt nu vom găsi niciodată un manifest, un catehism, pentru că s-a definit mai cu seamă prin pragmatism intelectual. În acest sens, îl cita adesea pe John Maynard Keynes: “When the facts change, I change my mind. What do you do, sir?”. Dar Judt radia de erudiție și nici măcar criticii săi cei mai acerbi nu se încumetau a-l provoca, decât foarte arar, pe tărâmul faptelor și datelor. Asemeni eroului său preferat Camus, despre care spunea că “s-a abținut de la a condamna slăbiciunea umană”, moralistul Tony Judt a știut și el să distingă binele de rău fără a anula dialogul prin sentențiozitate.

Critica de dans Jennifer Homans, văduva lui Judt, a surprins perfect acest lucru într-un articol publicat în martie 2012 (“Tony Judt: A Final Victory”) în New York Review of Books: “Pentru Tony, ideile au fost un fel de emoție”.

http://www.contributors.ro/cultura/tony-judt-%c8%99i-emo%c8%9bia-ideilor-eseu-de-marius-stan-%c8%99i-vladimir-tismaneanu/


Felicitari, Ana Blandiana! O carte deopotriva fermecatoare si tulburatoare aparuta in Anglia

14/05/2015

Exista momente sarbatoresti pentru o cultura. Public aici, cu mare bucurie, elogioasa recenzie semnata de Matt Mac Donald din “Glasgow Review of Books” a volumului marii poete Ana Blandiana aparut in 2014 in Anglia in traducerea realizata de Paul Scott Derrick si Viorica Patea.  Intitulata My Native Land A4, cartea este o marturisire despre iubire si adevar, despre rezistenta spiritului atunci cand materia se destrama, despre suferinta si divinitate. Poeta stie ce inseamna supliciul tacerii impusa de teroare, vocea ei este una a sperantei ca, dincolo de efemer si perisabil, exista cel secret imperiu al vesniciei pe care doar Poezia il poate face sesizabil.

“Coming to this collection as an outsider, to both the native language of the poems and the native culture, may at first appear a fool’s errand. Commentary on poems which will be so completely grounded in the timeline of Romania and it’s often tumultuous recent past, from a Western poet with a cultural normativity that has been untouched in generations may seem incongruous, but there is something that this collection explores which in fact make this commentary more receptive than may at first have been expected.

Paul Scott Derrick and Viorica Patea’s translation of Ana Blandiana’s beautiful and entrancing collection consists of deftly composed vignettes full of emotive moments, captured and released. What can be felt most keenly from this collection, from one of the most engaging yet ethereal poets of the 21st Century, is the notion of space.

Gaps dominate these poems. This collection, perhaps more than her others, deals with the distance between the country we imagine we are proud of, and the country we have to deal with when we open our doors. In ‘Between Him and Me’, she puts these gaps front and centre, wistfully proscribed as part of a discussion about the distance between the poet and the tree that gives her her pages:

There’s a silence so enormous
That it contains everything.

These silences that Blandiana explores are not external to her, they are part of her, they are her history, her present, her future. A deep and resonant feeling for the silences in her world is shown in every poem. The words echo with tremors of shifting theological attitudes. They shake with the crush and intolerance of a totalitarianism that was not merely viewed from afar but that was endured, rebelled against, and satirised.

The title of the collection, My Native Land A4, shows something of her overall aim: Can you fit a country, an origin, on a sheet of A4 paper? This is the question to which Blandiana is attempting to find a solution. And I think her answer is yes. It cannot be done completely at one time or by one person. But if we all filled our A4 pages with our countries, the atlas we built would show so much more links than divisions, would create so much connection, could link the most antipodean people. This atlas would show that even though we grow in different soil, there is so much that can be shared simply with words.

That Blandiana loves her country is obvious, that she is unhappy with the history of it and that history’s affect on her country is equally obvious. Though the poems feature often un-contextualised moments of human life (hill walking, cafés, rollerskating, TV, conversations, watching buildings), there is always the challenge towards theological dogmatism (as in poems ‘In the Frescoes’, ‘Pigeons’, ‘Prayer’, ‘Exorcism’) in  those who declaimed themselves gods, but have fallen:

It’s odd that men never wonder
Where the gods live when they stop being gods […].

Blandiana writes with passion, satire, humour yet never loses sight of the fire within herself, and her country.

Much of this collection removes the mystique of God and religious thought. Her angels have pulled out their wings and cast themselves as hillwalkers and explorers, as in ‘The Strap of the Rucksack’:

On the edges of shoulder-blades
The strap of the rucksack
Rubs against the stumps of feathers […].

To consider Blandiana’s relationship with religion, one has to remember that for her youth and young adulthood, violence and intolerance were staples of the country and culture that she lived in. Therefore, the prevailing understanding of a benevolent creator has to do battle with a world filled with informers, totalitarianism, despotism and violence bordering on the casual. Several poems deal with the division between the God we are taught in Sunday School, and the violence wreaked by his creations, but none more directly, or with more freed aggression than ‘Prayer’:

 

I’d like to know what you felt

[…]

When you placed a song in one beak
And a cackle in another

[…]

For making some of them victims and
Others hangmen

[…]

Wounded body
Of your son, who
Does not resemble you at all […]

This poem, which begins with a series of invocations to the God of creatures, insects, night, turns swiftly to short, aggressive lines, laden with plosives and choppy words. This narrator carries less sympathy than others in the collection, and may be closest to the poet’s own opinion.

It is not just angels, or God himself targeted for criticism; even the least well defined and understood element of the Trinity, the Holy Ghost, is vilified. Blandiana carefully counterpoints the innate otherness that the Holy Ghost implies with the truly mundane pigeon, managing to represent both the presence of something divine and yet utterly menacing in the poem ‘Pigeons’:

We look at them uneasily
Too many clones […]
Of the Holy Ghost […]

Most of the poems in this collection are short, nearly Imagist, captured moments. They illuminate a small space in the world for a small time, and they draw the simplest, yet most detailed picture of that time.

However, in ‘Requiem’, the poet faces the most insubstantial, yet the most inescapable distinction – death. This poem, a paean to her mother, is full of a much more human emotion:  dealing with coming loss, and the small, indefinable ways that life changes when a loved one has gone:

The fact that I can’t see you
That now we can’t meet anymore,
That I go to
Pick up the phone we used to talk on
And stop my hand in midair –
None of that means that you aren’t here […]

While the actual moment of death is noted in the poem as a small time/date reference, the ripples from that moment feature large in the rest of the poem. Blandiana takes the bold step of denoting that the act of dying is not the primary element of death, of crossing that boundary. The primary element is the way in which life is changed, and whether we choose to remember the lost.

Michael Lee, in his poem ‘Pass On’, notes “when we die, we go everywhere / there is always a breath of wind somewhere” – there is much of this feeling in Blandiana’s eulogy to her departed mother.

This collection strips back to the heart and muscle the poet’s understanding of her country, raising a fist towards the boundaries between physical and metaphysical, while exploring an the silence and space between people and between moments in life. There is a melancholy to much of the poems, but there is still hope and patience in the collection.

Everything is too far away,
Or else too close […]

We all live in a world where boundaries and divisions have become so commonplace, we barely notice how many we clamber over on any given day. Yet, Blandiana can still demonstrate the poignancy of boundaries, the ineffectuality of enforced division, can still speak to the heart of what is sad about separation without the bombast and rhetoric too often used in this area.

She is soft-spoken, yet each carefully chosen word is loaded with meaning, connotation and to move even a fraction out of place would cause the whole elaborately beautiful display to fall apart before both author and audience. Adam Falkner notes that poets spend time writing towards the silences in their life, exploring those areas not normally looked into; Blandiana embraces this concept with this collection. In the concluding poem ‘Country of Unease’, she acknowledges that “This is a country of unease” and asks:

Will I manage some day
To decipher the traces that no-one else can see
But that I know are there, and waiting
For me to write them out […]

There is something incredibly calming about spaces in the world, and there is something concrete about how Blandiana explores the spaces she knows. Her eloquence evokes a clear understanding of her world, and this eloquence connects all those who read these poems, no matter their origins.

http://glasgowreviewofbooks.com/2015/02/13/the-sound-of-silence-ana-blandianas-my-native-land-a4/

http://www.bloodaxebooks.com/titlepage.asp?isbn=1780371055


URSS ca Mare Minciună (eseu de Marius Stan și Vladimir Tismăneanu)

08/05/2015

Atunci când Ronald Reagan a numit URSS “imperiul Răului”, stânga bien pensante s-a grăbit să-l anatemizeze și să-l persifleze. După câțiva ani, ideologul perestroikăi, Aleksandr Iakovlev, spunea același lucru, recunoscând că Marele Experiment fusese întemeiat pe violență, minciună, duplicitate și teroare. O spuseseră, firește, Ivan Bunin și Boris Souvarine, Arthur Koestler și George Orwell, Andrei Siniavski și Aleksandr Soljenițîn, Andrei Saharov și Elena Bonner, dar acum sentința venea din sanctum sanctorum, din inima aparatului ideologic al partocrației totalitare bolșevice. Vladimir Putin este azi moștenitorul autocrației țariste, al misticismului pravoslavnic, al mesianismului bolșevic și al imperialismului velicorus dintotdeauna. Un cocteil pernicios menit să galvanizeze pasiuni și să mobilizeze nostalgii în favoarea unui proiect anti-occidental, anti-liberal și anti-democratic. Esența putinismului este una resentimentară, similară celei a bolșevismului și a fascismului. Am scris pe acest subiect și am fost blamați de ambasadorul extraordinar și plenipotențiar al Federației Ruse la București, Dl. Oleg Malginov.  Ne menținem diagnosticul din acel articol: Există o ispită fascistă la Kremlin.

 

Pentru țarul kaghebist Vladimir Vladimirovici, năruirea URSS a fost cea mai gravă catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea. De fapt, așa cum a scris Boris Souvarine, unul dintre primii mari apostați ai comunismului, chiar acronimul URSS conținea, prin cele patru litere, patru minciuni: Uniunea Sovietică nu a fost una reală, republicile nu erau republici în sensul de res publica, sovietele (consiliile) fuseseră de multă vreme golite de orice conținut democratic, iar socialismul proclamat oficial era unul al celei mai rigide stratificări sociale. Niciodată și nicăieri nu a fost clasa muncitoare mai exploatată ca în regimurile în care se afla, pasămite, la putere.

Sistemul s-a întemeiat pe dominația nomenclaturii de partid și de stat. Existau grupuri și sub-grupuri nomenclaturiste, și toate acestea beneficiau de un formidabil angrenaj al privilegiilor. Regimul nu putea oferi bunuri de larg consum, se întemeia pe producția mereu crescândă de arme. Totalitarismul sovietic a fost unul stratocratic, cum au demonstrat Cornelius Castoriadis și Claude Lefort. Era militarist prin însăși esența sa, nu putea fi altfel. Simbolul tancului va fi prezent și anul acesta la Moscova, la aniversarea a șaptezeci de ani de la victoria din cel de-Al Doilea Război Mondial, acolo unde Putin a promis un spectacol militar hi-tech (împănat cu sisteme de rachete, 16.000 de soldați, avioane și elicoptere, etc.). Kremlinul a acuzat Occidentul în ultimul timp și de “politizarea” acestui eveniment prin boicot, dar se uită că regimul Putin transformase data de 9 mai, deja de ceva vreme, în simbol al noului stat. Militarismul rus continuă așadar să funcționeze la nivelul narațiunilor constitutive ale statului.

Să ne amintim apoi că URSS exportase modelul bolșevic în statele numite “democrații populare”. Evident, acest pleonasm era doar un camuflaj retoric pentru a justifica impunerea terorismului ideologic și colonizarea țărilor din Europa de Est și Centrală. Moscova, cu ale ei școli de partid, a devenit Mecca educațională a comunismului global. Activiștii din țările satelizate absorbeau acolo dogmele leniniste, deveneau militanți ai proiectului revoluționar planetar. Din România au plecat să învețe doctrina leninistă personaje precum Nicolae Ceaușescu, Constantin Dăscălescu, Ilie Verdeț, Ion Iliescu și atâția alții. Vorbim de sute, chiar mii de activiști pentru care Rusia Sovietică a devenit a doua, ori chiar prima patrie. Nu conta la ce facultate studiau, educația sovietică era una complet impregnată ideologic. Nu e de mirare că și azi există foști studenți la universitățile sovietice care suspină după timpurile “romantice” ale juneții lor moscovite ori leningrădene. Paseismul, în toate formele lui, este de altfel și preocuparea preferată a lui Vladimir Putin: pentru el, problema de astăzi a Rusiei nu este faptul că oamenilor le lipsește o viziune despre viitor, ci că ei nu mai sunt într-atât de mândri de propriul lor trecut (sau cel puțin este indusă această idee). Prin urmare, tot ceea ce generează Putin ca mesaj oficial este doar despre acest trecut așa-zis glorios.

Nu negăm că unii dintre cei care au urmat studiile în URSS vor fi descoperit acolo ceea ce a fost marea înșelătorie a comunismului de tip leninist. De pildă, un Alexander Dubček, liderul reformist din perioada Primăverii de la Praga. Dar acestea au fost excepțiile de la regula devotamentului necondiționat pentru linia moscovită. Până la sfârșitul zilelor sale, Ceaușescu l-a admirat pe Stalin. Anti-sovietismul său, asemeni celui al mentorului Gheorghiu-Dej, era unul instrumental și oportunist. În fapt, Dej și Ceaușescu erau anti-hrușcioviști, repudiau ideea demolării cultului lui Stalin și efectele liberalizante ale acestei ofensive. Chiar și manualele de istorie apărute sub regimul Putin îl privesc pe Stalin ca pe un “manager rațional”, iar teroarea din anii ’30, ca pe un fenomen care a făcut posibil marele salt industrial (justificând astfel, în cheie etatistă, și colectivizarea și Holodomorul).

Sovietismul a fost o formă mentală, iar formele mentale nu dispar spontan. Jurnalista Masha Gessen are dreptate: marea eroare a lui Boris Elțin a fost renunțarea la procesul împotriva autorilor loviturii de stat din august 1991. Un asemenea proces ar fi fost unul al instituțiilor vitale ale sistemului, în primul rând PCUS și poliția secretă (KGB). Eșecul decomunizării a fost cauza principală a resurecției sovietismului în versiunea putinistă. Istoria este din nou falsificată, memoria este cauterizată, s-a revenit la temele celei mai obscene propagande belicoase. A ignora acest lucru, a-i atribui lui Putin intenții onorabile, a denigra lupta democraților din Ucraina pentru suveranitate politică și națională, sunt tot atâtea invitații la capitulare. Vladimir Putin mizează pe două lucruri: abulia și amnezia Vestului. La șaptezeci de ani de la înfrângerea nazismului, trebuie să i se reamintească lui Putin că Occidentul nu s-a mobilizat împotriva lui Hitler doar pentru a-i îngădui lui Stalin și urmașilor săi să-și îndeplinească extravagantele planuri. Valorile antifascismului democratic coincid cu acelea ale anticomunismului civic-liberal, deci ale anti-totalitarismului.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/urss-ca-mare-minciuna-eseu-de-marius-stan-%c8%99i-vladimir-tismaneanu/