Felicitari, Ana Blandiana! O carte deopotriva fermecatoare si tulburatoare aparuta in Anglia


Exista momente sarbatoresti pentru o cultura. Public aici, cu mare bucurie, elogioasa recenzie semnata de Matt Mac Donald din “Glasgow Review of Books” a volumului marii poete Ana Blandiana aparut in 2014 in Anglia in traducerea realizata de Paul Scott Derrick si Viorica Patea.  Intitulata My Native Land A4, cartea este o marturisire despre iubire si adevar, despre rezistenta spiritului atunci cand materia se destrama, despre suferinta si divinitate. Poeta stie ce inseamna supliciul tacerii impusa de teroare, vocea ei este una a sperantei ca, dincolo de efemer si perisabil, exista cel secret imperiu al vesniciei pe care doar Poezia il poate face sesizabil.

“Coming to this collection as an outsider, to both the native language of the poems and the native culture, may at first appear a fool’s errand. Commentary on poems which will be so completely grounded in the timeline of Romania and it’s often tumultuous recent past, from a Western poet with a cultural normativity that has been untouched in generations may seem incongruous, but there is something that this collection explores which in fact make this commentary more receptive than may at first have been expected.

Paul Scott Derrick and Viorica Patea’s translation of Ana Blandiana’s beautiful and entrancing collection consists of deftly composed vignettes full of emotive moments, captured and released. What can be felt most keenly from this collection, from one of the most engaging yet ethereal poets of the 21st Century, is the notion of space.

Gaps dominate these poems. This collection, perhaps more than her others, deals with the distance between the country we imagine we are proud of, and the country we have to deal with when we open our doors. In ‘Between Him and Me’, she puts these gaps front and centre, wistfully proscribed as part of a discussion about the distance between the poet and the tree that gives her her pages:

There’s a silence so enormous
That it contains everything.

These silences that Blandiana explores are not external to her, they are part of her, they are her history, her present, her future. A deep and resonant feeling for the silences in her world is shown in every poem. The words echo with tremors of shifting theological attitudes. They shake with the crush and intolerance of a totalitarianism that was not merely viewed from afar but that was endured, rebelled against, and satirised.

The title of the collection, My Native Land A4, shows something of her overall aim: Can you fit a country, an origin, on a sheet of A4 paper? This is the question to which Blandiana is attempting to find a solution. And I think her answer is yes. It cannot be done completely at one time or by one person. But if we all filled our A4 pages with our countries, the atlas we built would show so much more links than divisions, would create so much connection, could link the most antipodean people. This atlas would show that even though we grow in different soil, there is so much that can be shared simply with words.

That Blandiana loves her country is obvious, that she is unhappy with the history of it and that history’s affect on her country is equally obvious. Though the poems feature often un-contextualised moments of human life (hill walking, cafés, rollerskating, TV, conversations, watching buildings), there is always the challenge towards theological dogmatism (as in poems ‘In the Frescoes’, ‘Pigeons’, ‘Prayer’, ‘Exorcism’) in  those who declaimed themselves gods, but have fallen:

It’s odd that men never wonder
Where the gods live when they stop being gods […].

Blandiana writes with passion, satire, humour yet never loses sight of the fire within herself, and her country.

Much of this collection removes the mystique of God and religious thought. Her angels have pulled out their wings and cast themselves as hillwalkers and explorers, as in ‘The Strap of the Rucksack’:

On the edges of shoulder-blades
The strap of the rucksack
Rubs against the stumps of feathers […].

To consider Blandiana’s relationship with religion, one has to remember that for her youth and young adulthood, violence and intolerance were staples of the country and culture that she lived in. Therefore, the prevailing understanding of a benevolent creator has to do battle with a world filled with informers, totalitarianism, despotism and violence bordering on the casual. Several poems deal with the division between the God we are taught in Sunday School, and the violence wreaked by his creations, but none more directly, or with more freed aggression than ‘Prayer’:


I’d like to know what you felt


When you placed a song in one beak
And a cackle in another


For making some of them victims and
Others hangmen


Wounded body
Of your son, who
Does not resemble you at all […]

This poem, which begins with a series of invocations to the God of creatures, insects, night, turns swiftly to short, aggressive lines, laden with plosives and choppy words. This narrator carries less sympathy than others in the collection, and may be closest to the poet’s own opinion.

It is not just angels, or God himself targeted for criticism; even the least well defined and understood element of the Trinity, the Holy Ghost, is vilified. Blandiana carefully counterpoints the innate otherness that the Holy Ghost implies with the truly mundane pigeon, managing to represent both the presence of something divine and yet utterly menacing in the poem ‘Pigeons’:

We look at them uneasily
Too many clones […]
Of the Holy Ghost […]

Most of the poems in this collection are short, nearly Imagist, captured moments. They illuminate a small space in the world for a small time, and they draw the simplest, yet most detailed picture of that time.

However, in ‘Requiem’, the poet faces the most insubstantial, yet the most inescapable distinction – death. This poem, a paean to her mother, is full of a much more human emotion:  dealing with coming loss, and the small, indefinable ways that life changes when a loved one has gone:

The fact that I can’t see you
That now we can’t meet anymore,
That I go to
Pick up the phone we used to talk on
And stop my hand in midair –
None of that means that you aren’t here […]

While the actual moment of death is noted in the poem as a small time/date reference, the ripples from that moment feature large in the rest of the poem. Blandiana takes the bold step of denoting that the act of dying is not the primary element of death, of crossing that boundary. The primary element is the way in which life is changed, and whether we choose to remember the lost.

Michael Lee, in his poem ‘Pass On’, notes “when we die, we go everywhere / there is always a breath of wind somewhere” – there is much of this feeling in Blandiana’s eulogy to her departed mother.

This collection strips back to the heart and muscle the poet’s understanding of her country, raising a fist towards the boundaries between physical and metaphysical, while exploring an the silence and space between people and between moments in life. There is a melancholy to much of the poems, but there is still hope and patience in the collection.

Everything is too far away,
Or else too close […]

We all live in a world where boundaries and divisions have become so commonplace, we barely notice how many we clamber over on any given day. Yet, Blandiana can still demonstrate the poignancy of boundaries, the ineffectuality of enforced division, can still speak to the heart of what is sad about separation without the bombast and rhetoric too often used in this area.

She is soft-spoken, yet each carefully chosen word is loaded with meaning, connotation and to move even a fraction out of place would cause the whole elaborately beautiful display to fall apart before both author and audience. Adam Falkner notes that poets spend time writing towards the silences in their life, exploring those areas not normally looked into; Blandiana embraces this concept with this collection. In the concluding poem ‘Country of Unease’, she acknowledges that “This is a country of unease” and asks:

Will I manage some day
To decipher the traces that no-one else can see
But that I know are there, and waiting
For me to write them out […]

There is something incredibly calming about spaces in the world, and there is something concrete about how Blandiana explores the spaces she knows. Her eloquence evokes a clear understanding of her world, and this eloquence connects all those who read these poems, no matter their origins.



URSS ca Mare Minciună (eseu de Marius Stan și Vladimir Tismăneanu)


Atunci când Ronald Reagan a numit URSS “imperiul Răului”, stânga bien pensante s-a grăbit să-l anatemizeze și să-l persifleze. După câțiva ani, ideologul perestroikăi, Aleksandr Iakovlev, spunea același lucru, recunoscând că Marele Experiment fusese întemeiat pe violență, minciună, duplicitate și teroare. O spuseseră, firește, Ivan Bunin și Boris Souvarine, Arthur Koestler și George Orwell, Andrei Siniavski și Aleksandr Soljenițîn, Andrei Saharov și Elena Bonner, dar acum sentința venea din sanctum sanctorum, din inima aparatului ideologic al partocrației totalitare bolșevice. Vladimir Putin este azi moștenitorul autocrației țariste, al misticismului pravoslavnic, al mesianismului bolșevic și al imperialismului velicorus dintotdeauna. Un cocteil pernicios menit să galvanizeze pasiuni și să mobilizeze nostalgii în favoarea unui proiect anti-occidental, anti-liberal și anti-democratic. Esența putinismului este una resentimentară, similară celei a bolșevismului și a fascismului. Am scris pe acest subiect și am fost blamați de ambasadorul extraordinar și plenipotențiar al Federației Ruse la București, Dl. Oleg Malginov.  Ne menținem diagnosticul din acel articol: Există o ispită fascistă la Kremlin.


Pentru țarul kaghebist Vladimir Vladimirovici, năruirea URSS a fost cea mai gravă catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea. De fapt, așa cum a scris Boris Souvarine, unul dintre primii mari apostați ai comunismului, chiar acronimul URSS conținea, prin cele patru litere, patru minciuni: Uniunea Sovietică nu a fost una reală, republicile nu erau republici în sensul de res publica, sovietele (consiliile) fuseseră de multă vreme golite de orice conținut democratic, iar socialismul proclamat oficial era unul al celei mai rigide stratificări sociale. Niciodată și nicăieri nu a fost clasa muncitoare mai exploatată ca în regimurile în care se afla, pasămite, la putere.

Sistemul s-a întemeiat pe dominația nomenclaturii de partid și de stat. Existau grupuri și sub-grupuri nomenclaturiste, și toate acestea beneficiau de un formidabil angrenaj al privilegiilor. Regimul nu putea oferi bunuri de larg consum, se întemeia pe producția mereu crescândă de arme. Totalitarismul sovietic a fost unul stratocratic, cum au demonstrat Cornelius Castoriadis și Claude Lefort. Era militarist prin însăși esența sa, nu putea fi altfel. Simbolul tancului va fi prezent și anul acesta la Moscova, la aniversarea a șaptezeci de ani de la victoria din cel de-Al Doilea Război Mondial, acolo unde Putin a promis un spectacol militar hi-tech (împănat cu sisteme de rachete, 16.000 de soldați, avioane și elicoptere, etc.). Kremlinul a acuzat Occidentul în ultimul timp și de “politizarea” acestui eveniment prin boicot, dar se uită că regimul Putin transformase data de 9 mai, deja de ceva vreme, în simbol al noului stat. Militarismul rus continuă așadar să funcționeze la nivelul narațiunilor constitutive ale statului.

Să ne amintim apoi că URSS exportase modelul bolșevic în statele numite “democrații populare”. Evident, acest pleonasm era doar un camuflaj retoric pentru a justifica impunerea terorismului ideologic și colonizarea țărilor din Europa de Est și Centrală. Moscova, cu ale ei școli de partid, a devenit Mecca educațională a comunismului global. Activiștii din țările satelizate absorbeau acolo dogmele leniniste, deveneau militanți ai proiectului revoluționar planetar. Din România au plecat să învețe doctrina leninistă personaje precum Nicolae Ceaușescu, Constantin Dăscălescu, Ilie Verdeț, Ion Iliescu și atâția alții. Vorbim de sute, chiar mii de activiști pentru care Rusia Sovietică a devenit a doua, ori chiar prima patrie. Nu conta la ce facultate studiau, educația sovietică era una complet impregnată ideologic. Nu e de mirare că și azi există foști studenți la universitățile sovietice care suspină după timpurile “romantice” ale juneții lor moscovite ori leningrădene. Paseismul, în toate formele lui, este de altfel și preocuparea preferată a lui Vladimir Putin: pentru el, problema de astăzi a Rusiei nu este faptul că oamenilor le lipsește o viziune despre viitor, ci că ei nu mai sunt într-atât de mândri de propriul lor trecut (sau cel puțin este indusă această idee). Prin urmare, tot ceea ce generează Putin ca mesaj oficial este doar despre acest trecut așa-zis glorios.

Nu negăm că unii dintre cei care au urmat studiile în URSS vor fi descoperit acolo ceea ce a fost marea înșelătorie a comunismului de tip leninist. De pildă, un Alexander Dubček, liderul reformist din perioada Primăverii de la Praga. Dar acestea au fost excepțiile de la regula devotamentului necondiționat pentru linia moscovită. Până la sfârșitul zilelor sale, Ceaușescu l-a admirat pe Stalin. Anti-sovietismul său, asemeni celui al mentorului Gheorghiu-Dej, era unul instrumental și oportunist. În fapt, Dej și Ceaușescu erau anti-hrușcioviști, repudiau ideea demolării cultului lui Stalin și efectele liberalizante ale acestei ofensive. Chiar și manualele de istorie apărute sub regimul Putin îl privesc pe Stalin ca pe un “manager rațional”, iar teroarea din anii ’30, ca pe un fenomen care a făcut posibil marele salt industrial (justificând astfel, în cheie etatistă, și colectivizarea și Holodomorul).

Sovietismul a fost o formă mentală, iar formele mentale nu dispar spontan. Jurnalista Masha Gessen are dreptate: marea eroare a lui Boris Elțin a fost renunțarea la procesul împotriva autorilor loviturii de stat din august 1991. Un asemenea proces ar fi fost unul al instituțiilor vitale ale sistemului, în primul rând PCUS și poliția secretă (KGB). Eșecul decomunizării a fost cauza principală a resurecției sovietismului în versiunea putinistă. Istoria este din nou falsificată, memoria este cauterizată, s-a revenit la temele celei mai obscene propagande belicoase. A ignora acest lucru, a-i atribui lui Putin intenții onorabile, a denigra lupta democraților din Ucraina pentru suveranitate politică și națională, sunt tot atâtea invitații la capitulare. Vladimir Putin mizează pe două lucruri: abulia și amnezia Vestului. La șaptezeci de ani de la înfrângerea nazismului, trebuie să i se reamintească lui Putin că Occidentul nu s-a mobilizat împotriva lui Hitler doar pentru a-i îngădui lui Stalin și urmașilor săi să-și îndeplinească extravagantele planuri. Valorile antifascismului democratic coincid cu acelea ale anticomunismului civic-liberal, deci ale anti-totalitarismului.

Pentru comentarii:


Destine de disidenți: Jacek Kuroń, Karol Modzelewski și pasiunea libertății (Eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu )


Există unii foști disidenți care, în pofida tribulațiilor istoriei post-comuniste, au reușit să-și mențină nealterate veritcalitatea și credibilitatea. Îi menționăm nu pentru a minimaliza statura cuiva, ci pentru că e nevoie de repere morale într-o lume marcată de prea mult relativism. Ne gândim la cei care, într-o celebră scrisoare deschisă către Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Unit Polonez, de peste 90 de pagini, în 1964, au denunțat modelul etatist-birocratic de socialism aplicat în acea țară. Era o critică de la stânga a ceea ce se numește “socialismul de stat”, deci ideocrația partocratică de tip leninist. Se cerea instaurarea consiliilor muncitorești ca formă de democrație directă, deci ca alternativă la totalitarismul polițienesc. Autorii erau doi tineri doctoranzi la Universitatea din Varșovia. Jacek Kuroń (1934-2004) era un carismatic pedagog, cu o colosală influență printre adolescenții care formaseră tineretul “walterist” (după numele unui faimos fost combatant din Brigăzile Internaționale). Cel de-al doilea, Karol Modzelewski,  născut la Moscova în 1937, era un promițător istoric și fiul primului ministru de Externe al Poloniei Populare (adică staliniste).

Putem vorbi, ca în atâtea alte cazuri, de un intens conflict generațional. Trebuie să fii orb din punct de vedere istoric și psihologic pentru a nu pricepe că nu există determinații genetice în planul opțiunilor ideatice și politice. E suficient să-i fi citit pe Turgheniev și pe Dostoievski.

Regimul Gomułka a reacționat prompt și draconic. Cei doi au fost arestați, anchetați, condamnați. Un tânăr stângist din Germania Federală, Daniel Cohn-Bendit, a decis să adopte numele lor de familie drept propriul său nume. Cunoscutul istoric marxist britanic Isaac Deutscher, fost membru din clandestinitate al PC Polonez, exclus în anii ’30 pentru “deviere troțkistă”, i-a adresat o scrisoare personală liderului polonez, apelând la amintiri comune și cerându-i să probeze clemență în raport cu cei doi tineri rebeli (v. “An Open Letter to Wladyslaw Gomulka”, în Isaac Deutscher, “Marxism, Wars & Revolutions: Essays from Four Decades”, Verso, 1984, pp. 128-131). Un leninist sută la sută, Gomułka nu s-a lăsat înduplecat de apelul lui Deutscher. Știa că orice concesie făcută unei erezii duce la șubrezirea monolitului dictatorial. Au existat voci care au protestat în interiorul partidului, inclusiv filosoful Leszek Kołakowski, care avea să fie el însuși exclus în 1966. Textul este unul esențial, ca expresie a acelei direcții a marxismului critic care a contribuit neîndoios la dinamitarea specioasei legitimități oficiale. Și suficient de important pentru ca regretatul istoric Gale Stokes să fi inclus fragmente din el în remarcabila sa antologie “From Stalinism to Pluralism: A Documentary History of Eastern Europe since 1945,” (v. ediția a doua, apărută la Oxford University Press în 1996, pp. 108-114).

Între discipolii lui Jacek Kuroń să-i amintim pe Irena Lasota, Irena Grudzińska-Gross, Adam Michnik și Aleksander Smolar. Cei doi contestatari ai sistemului au fost eliberați după trei ani. A urmat criza politică din 1967, când în interiorul conducerii de partid s-a format o grupare huliganic antisemită condusă de șeful securității, ministrul de Interne Mieczysław Moczar, așa-numita facțiune a partizanilor. Se contura linia stalinismului național în versiunea sa poloneză. Intelighenția de orientare liberală și mulți studenți au aplaudat victoria Israelului în Războiul de Șase Zile. Exista un club literar numit “Babel” (după numele scriitorului ucis de Stalin, Isaak Babel), se purtau discuții considerate subversive de către gardienii ortodoxiei ideologice.

În martie 1968 a izbucnit revolta studenților de la Universitatea din Varșovia, reprimată cu maximă brutalitate de către trupele de securitate. Cardinalul Stefan Wyszyński, primatul Poloniei și fost capelan în cadrul Armatei Teritoriale (rezistența polonă în timpul ocupației naziste a țării), și-a exprimat solidaritatea cu studenții maltratați în beciurile poliției. Kuroń și Modzelewski au fost din nou arestați, ca instigatori ai protestelor, și au primit pedepse de peste trei ani de închisoare.

În anii ’70, cei doi au devenit inspiratorii proiectului de conlucrare dintre intelectualii critici și muncitorii revoltați. În 1976, prindea ființă Comitetul de Apărare a Muncitorilor (KOR), strămoșul și catalizatorul Solidarność, din care făcea parte, pe lângă Michnik și Kuroń, unul din liderii veniți din altă zonă socială, fără tradiții comuniste în familie, Antoni Macierewicz. În august 1980, Kuroń, Macierewicz, Modzelewski, Michnik și alți activiști anti-totalitari, l-au consiliat pe Lech Wałęsa în negocierile cu guvernul comunist care au culminat în recunoașterea dreptului la existență legală al sindicatului liber și auto-guvernat Solidarność. Au fost cu toții arestați după proclamarea Legii Marțiale, în decembrie 1981. Odată eliberați, au participat la activitățile clandestine ale “Solidarității”. În primăvara anului 1989 au participat la negocierile cunoscute drept Masa Rotundă. Macierewicz a devenit tot mai critic la adresa camarazilor pe care îi vedea prea dispuși să le acorde comuniștilor mai multe concesii decât era cazul. Dezacordurile ideologice de odinioară s-au transformat în ireconciliabile conflicte de viziuni politice.

Karol Modzelewski a devenit senator, Jacek Kuroń a intrat în guvernul “Solidarității” ca ministru al Muncii. Au scris cărți importante despre tranziția post-comunistă și au participat din plin la marile dezbateri publice. Filosofia noului evoluționism, sintetizată de Adam Michnik într-un celebru eseu, a fost de fapt rezultatul gândirii unui grup de intelectuali critici, între care un rol proeminent l-au jucat Kuroń și Modzelewski. Cei doi au parcurs în câteva decenii calea de la revolta anti-totalitară de inspirație stângistă la un liberalism civic pentru care drepturile individului sunt cheia de boltă a unei comunități democratice. Au rămas fideli proiectului unei cetăți eliberate de frică și suspiciune, al unui spațiu în care oamenii să trăiască într-adevăr liber, fără spaima că pot fi încarcerați numai pentru că nu sunt de acord cu o virgulă din ceea ce susțin cei aflați la putere.

În autobiografia sa, “La foi et la faute: à la rencontre et hors du communisme”,  tradusă la Fayard în 1991, Kuroń spunea: “Consider că originea condițiilor sociale ale paranoiei rezidă în faptul că existența umană este condiționată de repartizarea socială contemporană a muncii. Unificarea tuturor acestor sarcini se efectuează la nivelul unei vaste societăți din care țâșnesc forțe pe care nimeni nu le poate stăpâni. Totuși, în societățile democratice, oamenii se organizează pentru a controla aceste forțe și, până la un punct, a le domina; în orice caz, știu că le pot stăpâni. Numai totalitarismul îl deposedează pe individ — face din noi toți ființe izolate și dezarmate în fața unor forțe gigantice și dirijate împotriva noastră, care rezultă din propria noastră cooperare. …Să privim adevărul în față: forma de gândire paranoică este corolarul atitudinilor care ne sunt impuse de către condițiile sociale maladive ale totalitarismului. În aceste condiții, căutarea constantă a provocării și a unui complot urzit de inamici omnipotenți nu are nimic excepțional, este caracteristica însăși a unei imaginații bolnave”. (p. 422) La baza acestor considerații stau cu siguranță și reflecțiile lui Leszek Kołakowski, foarte influent printre cercurile intelectuale polone din epocă, cel care scria în 1971 (“In Stalin’s Countries: Theses on Hope and Despair”) despre posibilitatea de a contesta un sistem măcinat de contradicții ireductibile printr-o rezistență socială care să exploateze aceste contradicții. Cu alte cuvinte, era avansată ideea unei presiuni graduale, efective, pe termen lung, vizând eliberarea socială și națională (p. 49 din eseul citat). Așa a apărut KOR, din această schimbare fundamentală de paradigmă a opoziției. Așa a apărut și “Noul Evoluționism” al lui Adam Michnik. Și deși această viziune a fost relativ îmbrățișată și în Ungaria (prin György Bence și János Kis) ori Cehoslovacia (prin Václav Havel și alții asociați Cartei 77), nicăieri nu a avut succesul parțial, dar real, din Polonia. Iar trecerea de la “disidență” la “opoziție”, pe o linie terminologică mai fină și nuanțată, este perfect și dramatic ilustrată de evoluția politică a lui Jacek Kuroń, alături de cea a lui Karol Modzelewski.




Anat Plocker, “Zionists to Dayan: The Anti-Zionist Campaign in Poland, 1967–1968″, Stanford University Press, 2009.




Destin de disident: Paradoxalul Aleksandr Zinoviev


Fenomenologia disidenţei, cu ale sale eroisme sublime si, uneori, cu ulterioare derapaje ce te lasă perplex, este una ce-si asteaptă cronicarul. Aleksandr Zinoviev (1922-2006), unul dintre cei mai cunoscuţi disidenţi sovietici, a fost un personaj controversat: dupa ce a oferit in anii 70 si la inceputul anilor 80, unul dintre cele mai convingătoare diagnostice ale comunismului, a devenit un critic extrem de sever al gorbaciovismului, scriind chiar un eseu intitulat „Katastroika”. După perioada exilului la Munchen, a revenit in Rusia unde s-a manifestat ca un inversunat critic al lui Boris Eltin. A susţinut exact ideile pe care cândva le atacase cu o devastatoare forţă analitică. De fapt, Zinoviev a fost mereu un intelectual sfâsiat. A detestat sovietismul, insă , in unele interviuri si eseuri, chiar in anii 80, a găsit elemente „pozitive” in modelul sovietic. S-a dorit fondatorul unei stiinţe comunismologice. A crezut că sovietismul este etern si a fost socat când a asistat la prăbusirea sistemului. Imi amintesc de o conferinţă la New York, in octombrie 1987, când, in prezenţa multor disidenti si intelectuali critici din Europa de Est, Zinoviev a declarat că reformele lui Gorbaciov sunt doar praf in ochi menit să camufleze dorinţa de conservare a sistemului.

Titlul interventiei sale, de un scepticism nemărginit, era „Crocodilii nu pot zbura”. Ei bine, au zburat. Erau acolo Agnes Heller, Ferenc Feher, Eduard Kuznetsov, Aleksa Djilas, Dorin Tudoran, Mihai Botez, Geza Szocs, Aleksander Smolar, Jakub Karpinski, Helmut Sonnenfeldt, Jerzy Kosinski, Irena Lasota, Midge Decter, William Luers, Carlos Franqui, Humberto Belli, Richard Pipes, Susan Sontag, Carl Gershman, Daniel Pipes, Svetozar Stojanovici, Mihajlo Markovici, Michael S. Radu, Paul Hollander, Jan Vladislav, Antonin Liehm, Andrei Brezianu, Alvin Z. Rubinstein, Carlos Alberto Montaner. Lui Janos Kis autoritatile regimului comunist din Ungaria i-au refuzat pasaportul. Textul lui Miklos Haraszti, “Paradigma cizmelor”, a fost citit de Steve Wasserman, pe vremea aceea editorul seriei “The New Republic Books”. Pregatind conferinta, l-am vizitat pe Aleksandr Zinoviev intr-o seara, in vara acelui an, la Munchen. Avea pe pereti propriile picturi, cu lupi, tigri si alte asemenea lighioane. Privire fixă, discurs monocord, complet self-absorbed. Volumul cu prezentările de la acea conferinta, inclusiv cea a lui Zinoviev, a apărut, coordonat de Judith Shapiro si de mine, la editura Macmillan in 1991.

Pe la mijlocul anilor 80, Zinoviev a dat un lung interviu „Europei Libere”. Discutia cu George Urban a apărut in lunarul britanic „Encounter” sub titlul „Portretul disidentului ca om sovietic” si a provocat multe discutii. Stilul lui Zinovier era să pretinda că găseste raţionalitatea poziţiei pe care de fapt o submina. Ii plăcea să contrazică si să pălmulască orice prejudecată. De aici si voluptatea creării unor situatii moralmente revoltătoare, precum apărarea menţinerii mumiei lui Lenin in Mauzoleul din Piaţa Rosie.

„Eroul tineretii noastre” se intitulează eseul literar si sociologic scris de Zinoviev la inceputul anilor 80 despre Stalin si stalinism. Multe din ideile acestui eseu, deopotrivă fascinant si iritant, au fost reluate in anii recenti. Cum relata „The Economist” in necrologul consacrat lui Zinoviev, intrebat de Vladimir Bukovski cum era posibil ca tocmai el să ajungă să-l apere pe Stalin, Zinoviev a răspuns: „Oricine il poate ataca pe Stalin. Este mai interesant să găsesti argumente in favoarea lui; fără el, familia mea ar fi ramas formată din tărani”. Evident că era vorba de o exagerare menită să-l exaspereze pe Bukovski. Si totusi, cand acesta i-a replicat că milioanele de victime ale stalinismului au fost un pret cam mare pentru ascensiunea socială a familiei lui Zinoviev, filosoful a acceptat imediat critica. Antistalinismul era de fapt convingerea sa profundă, iar joaca de-a explicatiile sociologice nu era decit o alta faţă a naturii fundamental pesimiste a viziunii sale despre lumea in care ne este dat să trăim.

Logician de mare clasă, a cultivat paradoxul, sarcasmul si umorul negru. A scris romane si eseuri care au influenţat puternic viziunea intelectualilor vestici despre comunism. Impactul scrierilor sale a fost uneori comparat cu cel al operei lui Soljeniţin. Pentru intelectualii din statele comuniste, scrierile lui Zinoviev, acest Swift al „socialismului real”, au contat imens. As aminti influenţa sa asupra interpretării socialismului lui Ceausescu in dialogul dintre Dan Petrescu si Liviu Cangeopol, „Ce-ar mai fi de spus? Convorbiri libere intr-o tara ocupata””. Romanul sau, „Inăltimile abisale” a fost publicat in Elvetia in 1976. Tot acolo a aparut si “Viitorul luminos”. Pe vremea aceea Zinoviev era inca profesor la Facultatea de filosofie a Universităţii din Moscova, autor al unor studii respectate de logică simbolică. Cunostea marxismul mai bine decât mulţi dintre profitorii regimului bolsevic. In carte, descria viaţa din orasul Ibansk (ma abţin sa propun aici echivalentul românesc!), atmosfera de ipocrizie, infinit plictis si cras oportunism din acel loc emblematic pentru viaţa din URSS in timpul lui Brejnev. Zinoviev avea placerea combinării ficţiunii cu documentul sociologic precis. Si-a construit o autobiografie menită să prezinte contradicţiile inevitabile din viaţa a ceea ce el insusi a identificat drept Homo Sovieticus.

Apropierea lui Zinoviev de Ghenadi Ziuganov si PC al Federaţiei Ruse, exaltarea memoriei lui Lenin si sustinerea pentru Slobodan Milosevici, socantele declaraţii despre Stalin (intre altele, a sustinut că Stalin avusese dreptate să-l aresteze in anii 30 ca „terorist”), i-au facut pe mulţi să se indoiască de trecutul disident al lui Zinoviev. Cred insă că este o eroare să judecăm o biografie prin erorile din finalul unei vieţi. Iar aceste erori trebuie la rândul lor privite ca expresie a unei formule psihologice a unui personaj dostoievskian. Cu cuvintele unui fost deţinut politic, Serghei Miheiev, putem spune că Zinoviev a fost un om „nu tocmai sănătos si mai degrabă idealist, sensibil, emotiv si plin de contradicţii”.




Pentru comentarii:

Destin de disident: Paradoxalul Aleksandr Zinoviev

Clarificări necesare: Mitul politic al rusofobiei (eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

Auzim tot mai des, în ultima vreme, că s-ar fi născut un front global rusofob, că a critica regimul Putin, cu al său imperialism militarist și cu ideologia salvaționistă(-autarhică) ce-l subîntinde, ar fi o probă de rusofobie. Exact la fel cum în anii Războiului Rece, sovietologi cunoscuți, precum Richard Pipes și Adam Ulam, erau denigrați drept rusofobi (din păcate o poziție împărtășită chiar și de un Aleksandr Soljenițîn). Poate că la fel de “rusofobă” s-a simțit (chiar recent) și Karen Dawisha, profesoara de la Miami University din Ohio, directoarea Centrului Havighurst, atunci când editorul ei de la Cambridge University Press de la Londra, acolo unde publicase în trecut, fără probleme, o serie de alte volume, i-a respins apariția celei mai recente cărți, “Putin’s Kleptocracy: Who Owns Russia?”: “Given the controversial subject matter of the book, and its basic premise that Putin’s power is founded on his links to organised crime, we are not convinced that there is a way to rewrite the book that would give us the necessary comfort”. Cartea a apărut, în cele din urmă, în septembrie anul trecut, la Simon & Schuster. Deci se poate! Dar reacția unei edituri de un asemenea prestigiu este elocventă pentru maniera “înmănușată” cu care foarte mulți contemporani aleg să trateze un subiect atât de îngrijorător precum cel al imperialismului militarist și corupt. Nu, nu este deloc o glumă, este chiar istoria Rusiei putinofile la zi și ea poate degenera în oroare dacă nu îi spunem constant și apăsat pe nume.

În ce ne privește, am scris constant și cu pasiune în favoarea valorilor Rusiei democratice, a unei tradiții care îi include pe decembriști, pe Herzen, pe Struve, pe constituționaliștii-democrați, pe Andrei Saharov și Elena Bonner, pe Natalia Gorbanevskaia și pe Serghei Kovaliov. A numi regimul Putin drept o dictatură născută din moștenirile politice și ideologice ale KGB-ului nu înseamnă a fi rusofob, cum nu însemna a fi fost serbofob, în anii ’90, când identificai manipulările scandaloase la care se preta propaganda conspiraționistă a regimului Miloșevici. Atunci, ca și acum, sunt integrate în ideologia regimului dictatorial componente religioase preluate din arsenalul ortodoxist. Auto-victimizarea și martirologia ostentativă se îngemănează în această retorică menită să justifice o tiranie obscurantistă și cinică. Recomandăm, în acest sens, extraordinarul film “Leviathan” al lui Andrei Zviaghințev.

Pentru noi există acea tradiție rusă pe care țarismul a atacat-o și a prigonit-o, iar bolșevismul, în toate etapele sale, a înjosit-o și a călcat-o în picioare. Este vorba de valorile în care au crezut marii autori despre care am avut și vom mai avea bucuria sa scriem: Anna Ahmatova, Boris Pasternak, Osip Mandelștam, Marina Țvetaieva, Iosif Brodsky. Această Rusie este opusul dughinismului, fundamentul ideologic al dictaturii fesebiste.

Vorbim de un mit politic pentru că narațiunea pusă în funcțiune de propaganda putinistă și sprijinitorii din Rusia (și de aiurea) combină secvențe de realitate cu ficțiuni menite să genereze anxietate și o agonizantă incertitudine. Se reiau temele izolării Rusiei, se sugerează, ca pe vremea lui Stalin, că ar fi vorba de o fortăreață asediată, că întregul univers conspiră pentru molestarea Rusiei, că este așadar nevoie de o mobilizare generală și totală în serviciul supraviețuirii țării. Evident, este un bricolaj panicard și cu valențe clar instrumentale, menit să-l ajute pe Vladimir Putin într-un moment de dramatică și ireparabilă criză.

Mitul politic este un discurs care organizează, incită și mobilizează sentimente, emoții, speranțe și aprehensiuni colective. Nu este neapărat fals în integralitatea sa, dar poate să includă, și adeseori chiar include, elemente care distorsionează deliberat adevărul istoric. Un exemplu clasic de mit politic vindicativ este legenda “cuțitului pe la spate” (Dolchstosslegende) utilizată de extrema dreaptă din Germania după Primul Război Mondial pentru delegitimarea Republicii de la Weimar și pentru justificarea celui mai abject antisemitism. Este de fapt, de multe ori, o raționalizare a resentimentului politic și a unor fobii inavuabile.





Pentru comentarii:


Panteonul onoarei: In Memoriam Jelio Jelev (1935-2015)–Articol de Vladimir Tismaneanu si Marius Stan


Jelio Jelev era un om de o discreție proverbială. Era, cum se spune, self-effacing, refuza băile de mulțimi și panegiricele. A ținut piept regimului terorist al lui Todor Jivkov, a scris texte care sfidau totalitarismele de orice culoare. Dictatura a răspuns interzicându-i dreptul la semnătură și ținându-l sub urmărire permanentă. A fost hărțuit și calomniat. A fost unul dintre cei care au salvat onoarea intelectualilor bulgari atunci când mulți se prosternau și ridicau statuie unui tiran inept.

După năruirea regimului comunist, Jelev a ajuns liderul unei coaliții de partide și mișcări democratice, a devenit președintele țării. A susținut statul de drept și a denunțat neo-comunismul. Reșapați, dar fideli tradițiilor lor antiliberale și anti-democratice, comuniștii l-au atacat și l-au sabotat cât le-a stat în puteri. Jelio Jelev a continuat să lupte pentru valorile în care a crezut. Nu-și făcea iluzii despre spinosul drum spre democrație, dar refuza să cadă într-un negru pesimism.

Lucrăm la o carte despre destinele disidenților în lumea post-comunistă. Ne gândim la unii precum Václav Havel, Gábor Demszky, Jacek Kuroń, Karol Modzelewski, Zbigniew Bujak, Vytautas Landsbergis, György Konrád, Miklós Haraszti, Jelio Jelev, care au rămas loiali filosofiei disidente a libertății, universului său etic și valorilor societății deschise.

Dar ne gândim și la alții care, asemeni unui Mihailo Marković în Serbia, fost disident neo-marxist din grupul “Praxis”, persecutat sub Tito, a devenit ideolog al regimului populist și șovin al lui Slobodan Milošević. Ne gândim și la alții care au ajuns să disemineze tot felul de teze naționaliste, asociindu-se cu criptofasciștii ori chiar cu neo-fasciștii. Moștenirea lui Jelio Jelev este una nobilă și trebuie recunoscută drept parte a tot ceea ce înseamnă lupta pentru demnitate și onoare.

În anii în care era președinte, Jelio Jelev a vizitat Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington. A vorbit acolo despre salvarea evreilor din Bulgaria în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar și despre deportările din teritoriile controlate de bulgari în ceea ce numim acum Macedonia. Jelio Jelev a avut o mare pasiune în viață, anume aceea a adevărului. Nu era un absolutist politic, dar credea în valoarea absolută a adevărului.

Nu vrem să-l comparăm cu Ion Iliescu, diferența, în plan politic și etic, este astronomică. Nu e nevoie să spunem în favoarea cui. Iliescu a fost campionul neo-comunismului. Jelev a reprezentat liberalismul civic anticomunist. Ființe de pe planete ideologice diferite. Iată, de pildă, ce spunea Jelev într-un text publicat de Journal of Democracy, în 1996, și reprodus sub forma unui mini-capitol în volumul coordonat de unul din autorii acestui text, “Revoluțiile din 1989. Între trecut și viitor” (Iași, Polirom, 1999):

“Revoluțiile, chiar și cele de catifea, întâmpină rareori așteptările pe care le stârnesc. Dezamăgirea și pesimismul se strecoară pe nesimțite. Și aceasta atunci când realizăm că vechiul regim, al cărui clopot de înmormântare l-am bătut cu atâta nerăbdare, este încă în viață. Sentimentul euforic că totul s-a schimbat este urmat de o paralizantă suspiciune că nimic nu s-a schimbat” (p. 277)


De ce contează Ágnes Heller? Auschwitz, filosofia politică și conştiinţa tragică (Fotografii de Marius Stan)


Există o memorie și un spirit al Europei Centrale. Există personalități emblematice pentru această viziune marcată deopotrivă de ceea ce s-a numit ironie apocaliptică şi de ceea ce înţelegem prin conştiinţă tragică. Născută în 1929, Ágnes Heller, Hannah Arendt Professor of Political Philosophy la New School University, laureată a Premiului “Hannah Arendt” oferit de oraşul Bremen şi membră a Academiei Maghiare de Ştiinţe, vocea cea mai influentă a Şcolii de la Budapesta de filosofie socială şi morală, fosta asistentă a lui Georg Lukács, este o asemenea personalitate. Fascinaţi de epigonii lui Althusser ori ai lui Lacan, seduși de sarabandele conceptuale ale lui Badiou și Žižek, stângiştii vestici şi estici par să ignore un demers în care filosofia morală si cea politică se îmbină magistral. Nu i se poate trece cu vederea lui Ágnes Heller faptul că a traversat cu demnitate îngheţul stalinist, că a rupt cu mirajul marxist, că a articulat conceptul disident al persoanei umane, al libertăţii şi al demnităţii. Demersul ei, asemeni celui al Hannei Arendt ori al lui Hans Jonas, este inspirat de ceea ce se cheamă amor mundi. Pentru Ágnes Heller, al cărei tată a pierit la Auschwitz, Holocaustul rămâne o temă perpetuă de reflecţie, un subiect menit să sfideze de-a pururi capacitatea noastră de înţelegere şi reprezentare. Shoah şi Gulag sunt pentru gânditoarea maghiară patologii abisale ale modernităţii, consecinţele genocidare ale unui hybris doritor să anihileze nu doar problematica sacrului, ci chiar şansele mântuirii.



Totalitarism şi introspecţie

Într-un interviu cu Csaba Polony, editorul revistei „Left Curve Journal”, Ágnes Heller mărturisea: “Întotdeauna am fost preocupată de această întrebare: cum a fost posibil aşa ceva? Cum putem înţelege ce s-a întâmplat? Experienţa Holocaustului s-a suprapus cu cea a vieţii sub un regim totalitar. Întrebările amintite au avut aşadar pentru mine şi un caracter introspectiv. Cum au putut unii oameni să facă ceea ce au făcut? Am decis astfel să încerc să înţeleg natura moralităţii, a naturii Binelui şi Răului, să înţeleg cum trebuie să mă situez faţă de crimă, cum pot afla sursele răului şi moralităţii. Aceasta a fost prima mea introspecţie. Cea de-a doua a avut un caracter social: ce fel de lume poate lua naştere în asemenea condiţii? Ce fel de lume permite apariţia barbariei? Care este sensul modernităţii? Putem spera la izbăvire?”

Împreună cu soţul ei, regretatul filosof politic Ferenc Fehér, Ágnes Heller a sfidat, în anii ’80, capitulările politice şi etice ale unei stângi occidentale care identifica inamicul în democraţia liberală. Cartea lor, „Eastern Left, Western Left”, rămâne un manifest al onoarei, responsabilităţii şi lucidităţii. Nimeni nu poate înţelege dinamica Opoziţiei Democratice din Ungaria, ruptura cu amoralismul bolşevic în oricare din ipostazele sale, respingerea “despotismului luminat” de tip Kádár, itinerariul unor János Kis ori György Bence, fără a cunoaște experiențele precurosorilor acestora, între care Ágnes Heller rămâne figura tutelară. De asemenea, studiile ei despre viaţa cotidiană (cotidianitate) au marcat, alături de acelea ale lui Henri Lefebvre, inceputul unei noi direcţii in gandirea neo-marxistă anti-totalitară. Le-a continuat apoi, după despărţirea de marxism, cu eseuri despre condiţia politică post-modernă si despre noile mişcări sociale. Un traseu, in fond, asemănător cu al unui Zygmunt Bauman ori al lui Leszek Kołakowski.

Am auzit prima dată de Ágnes Heller când eram adolescent în România. S-a vorbit la Europa Liberă despre excluderea ei din partid după ce, la întrunirea de vară de pe insula Korčula, din Iugoslavia, semnase, în august 1968, protestul internaţional împotriva invaziei Cehoslovaciei (alături de Habermas, Fromm, Ernst Bloch, Lucien Goldmann). Evident, la cursurile de istoria filosofiei ori de marxism de la Facultatea de Filosofie din Bucureşti nu se sufla o vorbă despre ereticii de la Budapesta sau Varşovia. Scrierile lor circulau sub formă de “Caiete documentare” pregătite confidenţial la Academia “Ştefan Gheorghiu”. Ideologii oficiali (Niculescu-Mizil, Răutu, Dumitru Popescu, Constantin Vlad, Ion Iliescu, Ştefan Voicu, Ilie Rădulescu) intuiau prefect potenţialul subversiv al marxismului critic. Nimeni nu ne-a pomenit vreun cuvânt despre Kołakowski, Lukács, Heller ori Kosik. Ştiu că Miron Constantinescu, cu a sa complicată biografie (va apare curând, la Humanitas, biografia sa scrisă de istoricul Stefan Bosomitu), îl preţuia pe András Hegedüs, fostul premier stalinist devenit sociolog marxist critic şi apropiat al Şcolii de la Budapesta, dar erau simpatii tăinuite cu mare grijă. I-am descoperit pe revizioniştii marxişti maghiari, cehi şi polonezi pe cont propriu, ori mai exact spus, graţie Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca. Când am ajuns în Statele Unite, am explorat destinul marxismului în regimurile totalitar-leniniste, am publicat un articol despre “Marxismul critic în Europa de Est” în “Praxis International” (octombrie 1983), revista din al cărei comitet editorial făceau parte, între alţii, Ágnes Heller, Ferenc Fehér, Jürgen Habermas, Shlomo Avineri și Charles Taylor.

Membrii Şcolii de la Budapesta au fost forţaţi să părăsească Ungaria (a existat o celebră rezoluţie a Biroului Politic în acest sens). După ce au ajuns la New York, venind din Australia, în 1986, invitaţi să predea la New School, i-am vizitat pe Ágnes și pe Ferenc în repetate rânduri. Am devenit prieteni apropiaţi. Mi-au fost mentori în cel mai veritabil sens al cuvântului. Prima mea carte în engleză “Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste în Europa Răsăriteană” (Routledge, 1988; Polirom, 1997), s-a bucurat de generosul lor sprijin intelectual. Au citit manuscrisul, au făcut observaţii extrem de utile, mi-au dat un “endorsement” entuziast. Am admirat mereu la aceşti doi critici redutabili ai totalitarismului, erudiţia filosofică, rigoarea metodologică, adâncimea reflecţiei istorice şi pasiunea etică. Impreună cu soţul ei, Ferenc Fehér, şi cu bunul lor prieten, György Márkus, a scris una dintre cele mai patrunzătoare critici a regimurilor de tip leninist, “Dictatorship over Needs”, volum deschizător de drumuri publicat in 1983. Intr-adevar, leninismul a fost o tentativă de a institui controlul total asupra celor mai intime trebuinţe umane, de la cele fizice la acelea spirituale. Deconstrucţia acestui efort liberticid este realizată cu ceea ce C. Wright Mills preţuia atât de mult, imaginaţia sociologică. Care, la rândul ei ei, este indisociabilă de inteligenţa morală.

Cicatrici nevindecate

Apărut la editura Hasefer în 2006, în splendida traducere semnată de Eva Galambos şi Eva Țuţui, volumul de eseuri (lecturi şi relecturi) al lui Ágnes Heller, Fiorul evocării unor lumi ucise, este o mărturie tragică despre o lume dispărută, ori mai precis spus despre un univers anihilat. Este vorba de spaţiul central european, cu ale sale cafenele, burg-teatre, gimnazii, catedrale, shtetl-uri, pasiuni refulate, reviste de avangardă, dezbateri infinite între liberali, conservatori, sionişti, marxişti de diverse tendinţe, bolşevici, cu ale sale nevroze, traume, năluciri, utopii. Lumea lui Herzl şi Freud, a lui Miłosz şi Herbert, a lui Klimt, Schiele şi Mahler, a lui Attila Jozsef şi Fejtö, a lui Paul Celan, Fondane şi Danilo Kiš, a tânărului Cioran şi a lui Karl Kraus. Titlul cărţii spune totul despre dimensiunea metafizică a analizei, despre dificultăţile logice şi psihologice de a scrie cu conştiinţa că vorbeşti cumva pentru milioanele de victime ale unor sisteme demonic-nihiliste. “Prin ce este actual un scriitor? Cu siguranţă, nu stilul îl face actual, deşi unii scriitori – mai puţin talentaţi – cred că da şi încearcă să fie cu orice preţ ‘actuali’. Scriitor actual este cel care nu minte sau cel puţin ne face să credem că ceea ce scrie este adevărat, mai exact, impresionează pentru că este adevărat”. “Adevărul este lucrul vital”, spunea Max Weber pe patul de moarte. De aceea sunt actuali Camus, Kafka, Faulkner, Koestler, Thomas Mann, Amos Oz, Havel, Ionesco, Orwell, Soljeniţîn.

Consider memorabile două fragmente din Isaac Bashevis Singer citate de Ágnes Heller: “Ce să fac, rabine?/Să nu faci nimic rău./Asta-i tot?/Asta-i foarte mult.” şi “Ai văzut adevărul?/Nu întru totul. Dar am văzut minciuna lor, răspunde Ezriel./E totuna.” Unele pasaje mi-au amintit memoriile Nadejdei Mandelștam sau de Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt, altele melancolia rănită a unor pagini din Hannah Arendt ori Walter Benjamin. Este păcat că, din câte ştiu, nu prea s-a vorbit despre această carte. Evocarea dedicată lui Singer, “Romanul picaresc în umbra Auschwitz-ului”, este extraordinară. La fel, studiul despre Stefan Zweig, pentru care a trăi în Cosmopolis însemna unicul mod de supravieţuire. Când hoardele neo-barbare au distrus acest vis, când “lumea de ieri” s-a năruit, Zweig şi-a pierdut orice urmă de răbdare şi s-a sinucis în exilul brazilian.



Istoria Europei Centrale este a una a cicatricilor nevindecate, a iluziilor sfărâmate, a sârmelor ghimpate, a stelelor galbene, a “soarelui negru”, a “destinelor fără destin”, spre a relua titlul romanului lui Imre Kertész, alt autor discutat în carte. Scrie Ágnes Heller: “Simt cât de cumplită trebuie să fi fost trăirea acestei prăbuşiri. Vorbesc ca membră a unei generaţii care s-a născut în infern şi care, dintr-unul din cercurile infernului, a ajuns într-un cerc superior, apoi, încet, foarte incet, a început să se înalţe până când astăzi, rezistând cu succes vieţii, poate să-şi aleagă din nou nu lumea, ci propriul trecut”.

Liberalismul fricii

Generaţia lui Ágnes Heller este cea care a învăţat din propriile experienţe ale supliciului, ale prigoanei, ale pierderii-de-sine şi ale izbăvirii, ce înseamnă liberalismul fricii, concept propus de regretata gânditoare americană Judith Shklar, menţionat de Tony Judt în impresionantul articol în memoria lui Leszek Kołakowski din New York Review of Books din 24 septembrie 2009.

Ágnes Heller a scris în repetate rânduri despre Hannah Arendt, a accentuat relevanţa durabilă a “Originilor totalitarismului”. A insistat că partidul-stat sovietic era unul totalitar încă din 1921, deci din timpul vieţii lui Lenin. Ceea ce-a realizat Stalin cu a sa “revoluţie de sus”, declanşată în 1928, a fost totalizarea spaţiului social care a avut drept efect un sistem social cu totul nou, fără precedent în istorie. Totalitarismul, susţine Ágnes Heller pe urmele Hannei Arendt, nu este o “recădere” în barbaria pre-modernă, ci o formă alternativă de modernitate. (v. Ágnes Heller, “Le totalitarisme en 1984″, in Enzo Traverso, Le totalitarisme: Le XXe siecle en debat, Paris, Seuil, 2001, pp. 673-693).



Despre Ágnes Heller putem spune cu egală îndreptăţire ceea ce sugera Tony Judt în acest tulburător text: “Pentru două generații de bărbaţi şi femei născute între 1880 şi 1930, experienţa caracteristic central europeană în secolul douăzeci a fost cea a unei educaţii multiculturale în sofisticatul centru urban al Europei, şlefuită, completată şi umbrită de experienţa dictaturii, războiului, devastării şi genocidului în aceeaşi inimă a continentului.” Putem spune aşadar, că liberalismul lui Ágnes Heller, precum cel al lui Leszek Kołakowski, “apără mai presus de orice raţiunea şi moderaţia. El este rezultatul exprienţei nemijlocite a exceselor ideologice, provine din conştiinţa mereu trează a posibilităţii unei catastrofe, a tentaţiei exercitate de gândirea totalizantă în oricare dintre multiplele ei forme (mai ales în cazurile în care aceasta din urmă este eronat percepută drept o oportunitate sau o renaştere).” (New York Review of Books, September 24, 2009). Socot că opera filosofică a lui Ágnes Heller se plasează la loc de cinste în cea mai curată şi nobilă tradiţie a umanismului occidental.



Articol transmis la postul de radio Europa Liberă:


Textul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:






Get every new post delivered to your Inbox.

Join 202 other followers