Clarificări necesare: Mitul politic al rusofobiei (eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

11/02/2015
Auzim tot mai des, în ultima vreme, că s-ar fi născut un front global rusofob, că a critica regimul Putin, cu al său imperialism militarist și cu ideologia salvaționistă(-autarhică) ce-l subîntinde, ar fi o probă de rusofobie. Exact la fel cum în anii Războiului Rece, sovietologi cunoscuți, precum Richard Pipes și Adam Ulam, erau denigrați drept rusofobi (din păcate o poziție împărtășită chiar și de un Aleksandr Soljenițîn). Poate că la fel de “rusofobă” s-a simțit (chiar recent) și Karen Dawisha, profesoara de la Miami University din Ohio, directoarea Centrului Havighurst, atunci când editorul ei de la Cambridge University Press de la Londra, acolo unde publicase în trecut, fără probleme, o serie de alte volume, i-a respins apariția celei mai recente cărți, “Putin’s Kleptocracy: Who Owns Russia?”: “Given the controversial subject matter of the book, and its basic premise that Putin’s power is founded on his links to organised crime, we are not convinced that there is a way to rewrite the book that would give us the necessary comfort”. Cartea a apărut, în cele din urmă, în septembrie anul trecut, la Simon & Schuster. Deci se poate! Dar reacția unei edituri de un asemenea prestigiu este elocventă pentru maniera “înmănușată” cu care foarte mulți contemporani aleg să trateze un subiect atât de îngrijorător precum cel al imperialismului militarist și corupt. Nu, nu este deloc o glumă, este chiar istoria Rusiei putinofile la zi și ea poate degenera în oroare dacă nu îi spunem constant și apăsat pe nume.

În ce ne privește, am scris constant și cu pasiune în favoarea valorilor Rusiei democratice, a unei tradiții care îi include pe decembriști, pe Herzen, pe Struve, pe constituționaliștii-democrați, pe Andrei Saharov și Elena Bonner, pe Natalia Gorbanevskaia și pe Serghei Kovaliov. A numi regimul Putin drept o dictatură născută din moștenirile politice și ideologice ale KGB-ului nu înseamnă a fi rusofob, cum nu însemna a fi fost serbofob, în anii ’90, când identificai manipulările scandaloase la care se preta propaganda conspiraționistă a regimului Miloșevici. Atunci, ca și acum, sunt integrate în ideologia regimului dictatorial componente religioase preluate din arsenalul ortodoxist. Auto-victimizarea și martirologia ostentativă se îngemănează în această retorică menită să justifice o tiranie obscurantistă și cinică. Recomandăm, în acest sens, extraordinarul film “Leviathan” al lui Andrei Zviaghințev.

Pentru noi există acea tradiție rusă pe care țarismul a atacat-o și a prigonit-o, iar bolșevismul, în toate etapele sale, a înjosit-o și a călcat-o în picioare. Este vorba de valorile în care au crezut marii autori despre care am avut și vom mai avea bucuria sa scriem: Anna Ahmatova, Boris Pasternak, Osip Mandelștam, Marina Țvetaieva, Iosif Brodsky. Această Rusie este opusul dughinismului, fundamentul ideologic al dictaturii fesebiste.

Vorbim de un mit politic pentru că narațiunea pusă în funcțiune de propaganda putinistă și sprijinitorii din Rusia (și de aiurea) combină secvențe de realitate cu ficțiuni menite să genereze anxietate și o agonizantă incertitudine. Se reiau temele izolării Rusiei, se sugerează, ca pe vremea lui Stalin, că ar fi vorba de o fortăreață asediată, că întregul univers conspiră pentru molestarea Rusiei, că este așadar nevoie de o mobilizare generală și totală în serviciul supraviețuirii țării. Evident, este un bricolaj panicard și cu valențe clar instrumentale, menit să-l ajute pe Vladimir Putin într-un moment de dramatică și ireparabilă criză.

Mitul politic este un discurs care organizează, incită și mobilizează sentimente, emoții, speranțe și aprehensiuni colective. Nu este neapărat fals în integralitatea sa, dar poate să includă, și adeseori chiar include, elemente care distorsionează deliberat adevărul istoric. Un exemplu clasic de mit politic vindicativ este legenda “cuțitului pe la spate” (Dolchstosslegende) utilizată de extrema dreaptă din Germania după Primul Război Mondial pentru delegitimarea Republicii de la Weimar și pentru justificarea celui mai abject antisemitism. Este de fapt, de multe ori, o raționalizare a resentimentului politic și a unor fobii inavuabile.

Recomandări:

http://www.nybooks.com/articles/archives/2014/dec/18/how-he-and-his-cronies-stole-russia/

http://www.amazon.com/Putins-Kleptocracy-Who-Owns-Russia/dp/1476795193

http://www.imdb.com/title/tt2802154/?ref_=nv_sr_1

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/clarificari-necesare-mitul-politic-al-rusofobiei-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/


Panteonul onoarei: In Memoriam Jelio Jelev (1935-2015)–Articol de Vladimir Tismaneanu si Marius Stan

30/01/2015

Jelio Jelev era un om de o discreție proverbială. Era, cum se spune, self-effacing, refuza băile de mulțimi și panegiricele. A ținut piept regimului terorist al lui Todor Jivkov, a scris texte care sfidau totalitarismele de orice culoare. Dictatura a răspuns interzicându-i dreptul la semnătură și ținându-l sub urmărire permanentă. A fost hărțuit și calomniat. A fost unul dintre cei care au salvat onoarea intelectualilor bulgari atunci când mulți se prosternau și ridicau statuie unui tiran inept.

După năruirea regimului comunist, Jelev a ajuns liderul unei coaliții de partide și mișcări democratice, a devenit președintele țării. A susținut statul de drept și a denunțat neo-comunismul. Reșapați, dar fideli tradițiilor lor antiliberale și anti-democratice, comuniștii l-au atacat și l-au sabotat cât le-a stat în puteri. Jelio Jelev a continuat să lupte pentru valorile în care a crezut. Nu-și făcea iluzii despre spinosul drum spre democrație, dar refuza să cadă într-un negru pesimism.

Lucrăm la o carte despre destinele disidenților în lumea post-comunistă. Ne gândim la unii precum Václav Havel, Gábor Demszky, Jacek Kuroń, Karol Modzelewski, Zbigniew Bujak, Vytautas Landsbergis, György Konrád, Miklós Haraszti, Jelio Jelev, care au rămas loiali filosofiei disidente a libertății, universului său etic și valorilor societății deschise.

Dar ne gândim și la alții care, asemeni unui Mihailo Marković în Serbia, fost disident neo-marxist din grupul “Praxis”, persecutat sub Tito, a devenit ideolog al regimului populist și șovin al lui Slobodan Milošević. Ne gândim și la alții care au ajuns să disemineze tot felul de teze naționaliste, asociindu-se cu criptofasciștii ori chiar cu neo-fasciștii. Moștenirea lui Jelio Jelev este una nobilă și trebuie recunoscută drept parte a tot ceea ce înseamnă lupta pentru demnitate și onoare.

În anii în care era președinte, Jelio Jelev a vizitat Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington. A vorbit acolo despre salvarea evreilor din Bulgaria în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar și despre deportările din teritoriile controlate de bulgari în ceea ce numim acum Macedonia. Jelio Jelev a avut o mare pasiune în viață, anume aceea a adevărului. Nu era un absolutist politic, dar credea în valoarea absolută a adevărului.

Nu vrem să-l comparăm cu Ion Iliescu, diferența, în plan politic și etic, este astronomică. Nu e nevoie să spunem în favoarea cui. Iliescu a fost campionul neo-comunismului. Jelev a reprezentat liberalismul civic anticomunist. Ființe de pe planete ideologice diferite. Iată, de pildă, ce spunea Jelev într-un text publicat de Journal of Democracy, în 1996, și reprodus sub forma unui mini-capitol în volumul coordonat de unul din autorii acestui text, “Revoluțiile din 1989. Între trecut și viitor” (Iași, Polirom, 1999):

“Revoluțiile, chiar și cele de catifea, întâmpină rareori așteptările pe care le stârnesc. Dezamăgirea și pesimismul se strecoară pe nesimțite. Și aceasta atunci când realizăm că vechiul regim, al cărui clopot de înmormântare l-am bătut cu atâta nerăbdare, este încă în viață. Sentimentul euforic că totul s-a schimbat este urmat de o paralizantă suspiciune că nimic nu s-a schimbat” (p. 277)

http://www.polirom.ro/catalog/carte/revolutiile-din-1989-intre-trecut-si-viito-442/


De ce contează Ágnes Heller? Auschwitz, filosofia politică și conştiinţa tragică (Fotografii de Marius Stan)

28/01/2015

Există o memorie și un spirit al Europei Centrale. Există personalități emblematice pentru această viziune marcată deopotrivă de ceea ce s-a numit ironie apocaliptică şi de ceea ce înţelegem prin conştiinţă tragică. Născută în 1929, Ágnes Heller, Hannah Arendt Professor of Political Philosophy la New School University, laureată a Premiului “Hannah Arendt” oferit de oraşul Bremen şi membră a Academiei Maghiare de Ştiinţe, vocea cea mai influentă a Şcolii de la Budapesta de filosofie socială şi morală, fosta asistentă a lui Georg Lukács, este o asemenea personalitate. Fascinaţi de epigonii lui Althusser ori ai lui Lacan, seduși de sarabandele conceptuale ale lui Badiou și Žižek, stângiştii vestici şi estici par să ignore un demers în care filosofia morală si cea politică se îmbină magistral. Nu i se poate trece cu vederea lui Ágnes Heller faptul că a traversat cu demnitate îngheţul stalinist, că a rupt cu mirajul marxist, că a articulat conceptul disident al persoanei umane, al libertăţii şi al demnităţii. Demersul ei, asemeni celui al Hannei Arendt ori al lui Hans Jonas, este inspirat de ceea ce se cheamă amor mundi. Pentru Ágnes Heller, al cărei tată a pierit la Auschwitz, Holocaustul rămâne o temă perpetuă de reflecţie, un subiect menit să sfideze de-a pururi capacitatea noastră de înţelegere şi reprezentare. Shoah şi Gulag sunt pentru gânditoarea maghiară patologii abisale ale modernităţii, consecinţele genocidare ale unui hybris doritor să anihileze nu doar problematica sacrului, ci chiar şansele mântuirii.

 

 

Totalitarism şi introspecţie

Într-un interviu cu Csaba Polony, editorul revistei „Left Curve Journal”, Ágnes Heller mărturisea: “Întotdeauna am fost preocupată de această întrebare: cum a fost posibil aşa ceva? Cum putem înţelege ce s-a întâmplat? Experienţa Holocaustului s-a suprapus cu cea a vieţii sub un regim totalitar. Întrebările amintite au avut aşadar pentru mine şi un caracter introspectiv. Cum au putut unii oameni să facă ceea ce au făcut? Am decis astfel să încerc să înţeleg natura moralităţii, a naturii Binelui şi Răului, să înţeleg cum trebuie să mă situez faţă de crimă, cum pot afla sursele răului şi moralităţii. Aceasta a fost prima mea introspecţie. Cea de-a doua a avut un caracter social: ce fel de lume poate lua naştere în asemenea condiţii? Ce fel de lume permite apariţia barbariei? Care este sensul modernităţii? Putem spera la izbăvire?”

Împreună cu soţul ei, regretatul filosof politic Ferenc Fehér, Ágnes Heller a sfidat, în anii ’80, capitulările politice şi etice ale unei stângi occidentale care identifica inamicul în democraţia liberală. Cartea lor, „Eastern Left, Western Left”, rămâne un manifest al onoarei, responsabilităţii şi lucidităţii. Nimeni nu poate înţelege dinamica Opoziţiei Democratice din Ungaria, ruptura cu amoralismul bolşevic în oricare din ipostazele sale, respingerea “despotismului luminat” de tip Kádár, itinerariul unor János Kis ori György Bence, fără a cunoaște experiențele precurosorilor acestora, între care Ágnes Heller rămâne figura tutelară. De asemenea, studiile ei despre viaţa cotidiană (cotidianitate) au marcat, alături de acelea ale lui Henri Lefebvre, inceputul unei noi direcţii in gandirea neo-marxistă anti-totalitară. Le-a continuat apoi, după despărţirea de marxism, cu eseuri despre condiţia politică post-modernă si despre noile mişcări sociale. Un traseu, in fond, asemănător cu al unui Zygmunt Bauman ori al lui Leszek Kołakowski.

Am auzit prima dată de Ágnes Heller când eram adolescent în România. S-a vorbit la Europa Liberă despre excluderea ei din partid după ce, la întrunirea de vară de pe insula Korčula, din Iugoslavia, semnase, în august 1968, protestul internaţional împotriva invaziei Cehoslovaciei (alături de Habermas, Fromm, Ernst Bloch, Lucien Goldmann). Evident, la cursurile de istoria filosofiei ori de marxism de la Facultatea de Filosofie din Bucureşti nu se sufla o vorbă despre ereticii de la Budapesta sau Varşovia. Scrierile lor circulau sub formă de “Caiete documentare” pregătite confidenţial la Academia “Ştefan Gheorghiu”. Ideologii oficiali (Niculescu-Mizil, Răutu, Dumitru Popescu, Constantin Vlad, Ion Iliescu, Ştefan Voicu, Ilie Rădulescu) intuiau prefect potenţialul subversiv al marxismului critic. Nimeni nu ne-a pomenit vreun cuvânt despre Kołakowski, Lukács, Heller ori Kosik. Ştiu că Miron Constantinescu, cu a sa complicată biografie (va apare curând, la Humanitas, biografia sa scrisă de istoricul Stefan Bosomitu), îl preţuia pe András Hegedüs, fostul premier stalinist devenit sociolog marxist critic şi apropiat al Şcolii de la Budapesta, dar erau simpatii tăinuite cu mare grijă. I-am descoperit pe revizioniştii marxişti maghiari, cehi şi polonezi pe cont propriu, ori mai exact spus, graţie Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca. Când am ajuns în Statele Unite, am explorat destinul marxismului în regimurile totalitar-leniniste, am publicat un articol despre “Marxismul critic în Europa de Est” în “Praxis International” (octombrie 1983), revista din al cărei comitet editorial făceau parte, între alţii, Ágnes Heller, Ferenc Fehér, Jürgen Habermas, Shlomo Avineri și Charles Taylor.

Membrii Şcolii de la Budapesta au fost forţaţi să părăsească Ungaria (a existat o celebră rezoluţie a Biroului Politic în acest sens). După ce au ajuns la New York, venind din Australia, în 1986, invitaţi să predea la New School, i-am vizitat pe Ágnes și pe Ferenc în repetate rânduri. Am devenit prieteni apropiaţi. Mi-au fost mentori în cel mai veritabil sens al cuvântului. Prima mea carte în engleză “Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste în Europa Răsăriteană” (Routledge, 1988; Polirom, 1997), s-a bucurat de generosul lor sprijin intelectual. Au citit manuscrisul, au făcut observaţii extrem de utile, mi-au dat un “endorsement” entuziast. Am admirat mereu la aceşti doi critici redutabili ai totalitarismului, erudiţia filosofică, rigoarea metodologică, adâncimea reflecţiei istorice şi pasiunea etică. Impreună cu soţul ei, Ferenc Fehér, şi cu bunul lor prieten, György Márkus, a scris una dintre cele mai patrunzătoare critici a regimurilor de tip leninist, “Dictatorship over Needs”, volum deschizător de drumuri publicat in 1983. Intr-adevar, leninismul a fost o tentativă de a institui controlul total asupra celor mai intime trebuinţe umane, de la cele fizice la acelea spirituale. Deconstrucţia acestui efort liberticid este realizată cu ceea ce C. Wright Mills preţuia atât de mult, imaginaţia sociologică. Care, la rândul ei ei, este indisociabilă de inteligenţa morală.

Cicatrici nevindecate

Apărut la editura Hasefer în 2006, în splendida traducere semnată de Eva Galambos şi Eva Țuţui, volumul de eseuri (lecturi şi relecturi) al lui Ágnes Heller, Fiorul evocării unor lumi ucise, este o mărturie tragică despre o lume dispărută, ori mai precis spus despre un univers anihilat. Este vorba de spaţiul central european, cu ale sale cafenele, burg-teatre, gimnazii, catedrale, shtetl-uri, pasiuni refulate, reviste de avangardă, dezbateri infinite între liberali, conservatori, sionişti, marxişti de diverse tendinţe, bolşevici, cu ale sale nevroze, traume, năluciri, utopii. Lumea lui Herzl şi Freud, a lui Miłosz şi Herbert, a lui Klimt, Schiele şi Mahler, a lui Attila Jozsef şi Fejtö, a lui Paul Celan, Fondane şi Danilo Kiš, a tânărului Cioran şi a lui Karl Kraus. Titlul cărţii spune totul despre dimensiunea metafizică a analizei, despre dificultăţile logice şi psihologice de a scrie cu conştiinţa că vorbeşti cumva pentru milioanele de victime ale unor sisteme demonic-nihiliste. “Prin ce este actual un scriitor? Cu siguranţă, nu stilul îl face actual, deşi unii scriitori – mai puţin talentaţi – cred că da şi încearcă să fie cu orice preţ ‘actuali’. Scriitor actual este cel care nu minte sau cel puţin ne face să credem că ceea ce scrie este adevărat, mai exact, impresionează pentru că este adevărat”. “Adevărul este lucrul vital”, spunea Max Weber pe patul de moarte. De aceea sunt actuali Camus, Kafka, Faulkner, Koestler, Thomas Mann, Amos Oz, Havel, Ionesco, Orwell, Soljeniţîn.

Consider memorabile două fragmente din Isaac Bashevis Singer citate de Ágnes Heller: “Ce să fac, rabine?/Să nu faci nimic rău./Asta-i tot?/Asta-i foarte mult.” şi “Ai văzut adevărul?/Nu întru totul. Dar am văzut minciuna lor, răspunde Ezriel./E totuna.” Unele pasaje mi-au amintit memoriile Nadejdei Mandelștam sau de Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt, altele melancolia rănită a unor pagini din Hannah Arendt ori Walter Benjamin. Este păcat că, din câte ştiu, nu prea s-a vorbit despre această carte. Evocarea dedicată lui Singer, “Romanul picaresc în umbra Auschwitz-ului”, este extraordinară. La fel, studiul despre Stefan Zweig, pentru care a trăi în Cosmopolis însemna unicul mod de supravieţuire. Când hoardele neo-barbare au distrus acest vis, când “lumea de ieri” s-a năruit, Zweig şi-a pierdut orice urmă de răbdare şi s-a sinucis în exilul brazilian.

 

 

Istoria Europei Centrale este a una a cicatricilor nevindecate, a iluziilor sfărâmate, a sârmelor ghimpate, a stelelor galbene, a “soarelui negru”, a “destinelor fără destin”, spre a relua titlul romanului lui Imre Kertész, alt autor discutat în carte. Scrie Ágnes Heller: “Simt cât de cumplită trebuie să fi fost trăirea acestei prăbuşiri. Vorbesc ca membră a unei generaţii care s-a născut în infern şi care, dintr-unul din cercurile infernului, a ajuns într-un cerc superior, apoi, încet, foarte incet, a început să se înalţe până când astăzi, rezistând cu succes vieţii, poate să-şi aleagă din nou nu lumea, ci propriul trecut”.

Liberalismul fricii

Generaţia lui Ágnes Heller este cea care a învăţat din propriile experienţe ale supliciului, ale prigoanei, ale pierderii-de-sine şi ale izbăvirii, ce înseamnă liberalismul fricii, concept propus de regretata gânditoare americană Judith Shklar, menţionat de Tony Judt în impresionantul articol în memoria lui Leszek Kołakowski din New York Review of Books din 24 septembrie 2009.

Ágnes Heller a scris în repetate rânduri despre Hannah Arendt, a accentuat relevanţa durabilă a “Originilor totalitarismului”. A insistat că partidul-stat sovietic era unul totalitar încă din 1921, deci din timpul vieţii lui Lenin. Ceea ce-a realizat Stalin cu a sa “revoluţie de sus”, declanşată în 1928, a fost totalizarea spaţiului social care a avut drept efect un sistem social cu totul nou, fără precedent în istorie. Totalitarismul, susţine Ágnes Heller pe urmele Hannei Arendt, nu este o “recădere” în barbaria pre-modernă, ci o formă alternativă de modernitate. (v. Ágnes Heller, “Le totalitarisme en 1984″, in Enzo Traverso, Le totalitarisme: Le XXe siecle en debat, Paris, Seuil, 2001, pp. 673-693).

 

 

Despre Ágnes Heller putem spune cu egală îndreptăţire ceea ce sugera Tony Judt în acest tulburător text: “Pentru două generații de bărbaţi şi femei născute între 1880 şi 1930, experienţa caracteristic central europeană în secolul douăzeci a fost cea a unei educaţii multiculturale în sofisticatul centru urban al Europei, şlefuită, completată şi umbrită de experienţa dictaturii, războiului, devastării şi genocidului în aceeaşi inimă a continentului.” Putem spune aşadar, că liberalismul lui Ágnes Heller, precum cel al lui Leszek Kołakowski, “apără mai presus de orice raţiunea şi moderaţia. El este rezultatul exprienţei nemijlocite a exceselor ideologice, provine din conştiinţa mereu trează a posibilităţii unei catastrofe, a tentaţiei exercitate de gândirea totalizantă în oricare dintre multiplele ei forme (mai ales în cazurile în care aceasta din urmă este eronat percepută drept o oportunitate sau o renaştere).” (New York Review of Books, September 24, 2009). Socot că opera filosofică a lui Ágnes Heller se plasează la loc de cinste în cea mai curată şi nobilă tradiţie a umanismului occidental.

 

 

Articol transmis la postul de radio Europa Liberă:

http://www.europalibera.org/content/blog/26818576.html

Textul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26818574.html

Recomandări:

http://www.europalibera.org/contentinfographics/auschwitz-70-ani/26809603.html

http://www.contributors.ro/cultura/amintirea-unei-lumi-ucise-agnes-heller-stefan-zweig-wes-anderson/


Superlativul Anului la categoria “Subterana intelectuala”

11/01/2015

Se acorda ex aequo profesoarei Alina Mungiu-Pippidi de la Hertie Schoool din Berlin, si lui Dorin Tudoran, fost disident anticomunist si fost sfetnic politic al partidului-televiziune din buzunarul lui Dan Voiculescu, aka Felix.

Motivatie: Sa fii sotia nepotului de fiica a lui Nicolae Iorga si sa te distrezi pe seama celor care critica decorarea de catre presedintele Klaus Iohannis a unui admirator al “moralitatii legionare”, este o realizare unica. De asemenea, sa fi fost prieten cu Monica Lovinescu si cu Virgil Ierunca, iar acum sa fii luat in brate de fratii Roncea, de Ovidiu Hurduzeu, de Mircea Platon si de Iulian Capsali, este, nu mai putin, o realizare unica.

 

 

 

Mentiuni (ne)onorabile: Vasile Ernu, Costel Rogozanu, Iulian Capsali. Vor fi luati in consideratie pentru anul viitor.

Articolul de mai sus se doreste un raspuns cordial la aceste doua postari:

http://www.dorintudoran.com/o-victorie-stralucita/

PS Din motive pe care profesoara de la Hertie School le intelege foarte bine, sunt convins, o anunt pe aceasta cale ca imi dau demisia din board-ul consultativ international (International Advisory Board)  al revistei “Romanian Journal of Political Science”. Este evident pentru orice persoana de buna-credinta ca nu pot dezonora, tocmai eu, cel infierat de “Romania Curata”, un asemenea consiliu. Cum se obisnuieste, cand te retragi dintr-un asemenea Board, poti nominaliza pe cineva. Eu il nominalizez pe dl Dorin Tudoran. Motivatia este expusa mai sus.

http://www.sar.org.ro/polsci/

Recomandari de lectura:

http://www.contributors.ro/editorial/il-mai-%c8%9bine%c8%9bi-minte-pe-relu-fenechiu-despre-gafele-preziden%c8%9biale-ale-d-lui-klaus-iohannis/

http://www.contributors.ro/cultura/a-fost-ucis-un-brad-tanar-ioan-petru-culianu-ar-fi-putut-implini-65-de-ani/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/sindromul-capsali-ayatolahul-tismaneanu-si-pungu%c8%9bele-de-sange/

http://www.contributors.ro/cultura/despre-civilitate-si-acuratete-cateva-precizari-pentru-doamna-alina-mungiu-pippidi/

http://www.contributors.ro/cultura/presupusul-plagiat-al-d-lui-ponta-si-onoarea-mediului-academic-romanesc-un-scurt-raspuns-profesoarei-alina-mungiu-pippidi/


Revoluțiile din 1989 și renașterea conștiinței civice: Amintirea lui Václav Havel

30/12/2014

In “New York Times” de duminică, profesoara Marci Shore de la Universitatea Yale recenzează noua biografie a lui Václav Havel datorată lui Michael Zantovsky, fost militant in cadrul miscării civice “Carta 77″, consilier al lui Havel dupa triumful revoluției de catifea, ambasador al Republicii Cehe la Washington, acum ambasador la Londra. Este un prilej de a regândi lecțiile acelor revoluții anti-totalitare, născute din pasiunea libertății si din vointa de a pune capăt complicității cu minciuna. Este ceea ce filosoful Max Horkheimer numea obligația de a nu colabora cu un status quo al falsitații, ingenuncherii si terorii (nicht mitzumachen). Au fost revoluții impotriva oricărei forme de colectivism etatist, impotriva dominației partidului unic și a gandirii unice. Ceea ce a făcut din Havel un altfel de politician decat cei tradiționali (nu vorbesc aici de dictatorii totalitari, ei de fapt nu erau politicieni in sensul clasic al noțiunii) a fost tocmai acest curaj de a nu consimți la compromisuri putrede (spre a relua distincția filosofului Avishai Margalit intre compromisuri si compromisuri putrede).

Da, a existat un idealism in viziunea si acțiunea lui Havel si tocmai acest idealism a lăsat in urma un arhetip al verticalității morale. Havel a intruchipat politica responsabilității cu tot ceea ce implică aceasta, inclusiv asumarea unor măsuri nepopulare (de pildă atunci cand si-a cerut iertare pentru expulzarea germanilor sudeți dupa cel de-al doilea război mondial). Nimeni nu si l-ar fi putut inchipui pe Havel pactizând cu extremistii, fie ei de stânga ori de dreapta. Era autentic in tot ce făcea, a trăit sub semnul francheții, al adevărului. Ganditorii care l-au influențat au fost Jan Patocka, Martin Heidegger si Emmanuel Levinas. Alte influențe au fost Franz Kafka, Frank Zappa si Dalai Lama. Era un umanist programatic eclectic, un adversar ireconciliabil al oricarei inregimentări.

Deloc surprinzător, bătăliile care s-au purtat în post-comunism au fost fundamental centrate pe conceptele de civilitate, memorie, justiție și responsabilitate. Politica, relațiile sociale, cultura, erau toate conectate, într-un fel sau altul, la definirea a ceea ce înseamnă să fii cetățean. Perioada imediat următoare lui 1989 ne-a arătat două posibile căi de urmat: cea în care revoluțiile au reușit să inducă un simț sustenabil al apartenenței civice, și acele cazuri în care revoluțiile însele au fost temporar trase pe o linie secundară și chiar negate, anulate sau confiscate. Una peste alta, pare că formularea sintetică excepțională a lui Ralf Dahrendorf va dăinui: „cetățeni în căutare de sens”. Provocarea esențială după 1989 a fost aceea de a construi cu succes (sau măcar satisfăcător) un consens moral și politic bazat pe o încredere împărtășită în instituții răspunzătoare și proceduri predictibile. Revoluțiile ulterioare în spațiul post-sovietic și Orientul Mijlociu au confirmat această tendință.

Au trecut 25 de ani din 1989, ar trebui să interpretăm cu luciditate și cumpătare tranziția de la dictatură la democrație. În ultimii doi, trei ani, evoluțiile din Ungaria, România, Slovacia sau Bulgaria au arătat că democrația liberală rămâne o construcție contestată și fragilă în regiune. Cu toate acestea, în special fostele țări comuniste care au aderat la Uniunea Europeană au reușit să se sincronizeze destul de mult cu tendințele de democratizare mai largi (vezi Tomas Kavaliauskas, “Transformations in Central Europe Between 1989 and 2012: Geopolitical, Cultural, and Socioeconomic Shifts”, Rowman and Littlefield, Lanham, MD: Lexington, 2012).

Însă în contextul crizei economice și cu presiunile schimbătoarei geopolitici din Europa și de pretutindeni pe glob, asistăm la o a doua viață a fantasmelor salvării (tratate pe larg și în cărțile mele Mizeria utopiei și Fantasmele salvării) generate de mituri ale redempțiunii politice excluzionare, vindicative și potențial dezastruoase. Prin urmare, perseverența în tentativa de a înțelege semnificația, natura și lecțiile lui 1989 poate funcționa ca un corector esențial al apetiturilor radicale ale vremurilor noastre. Anti-utopismul lor fundamental poate fi o contrapondere importantă la reveriile egalitare colectiviste sau radicale.

Leszek Kołakowski, un gânditor ale cărui idei au anticipat idealurile lui 1989, avertiza împotriva renașterilor contemporane ale proiectelor utopice prometeice: „Egalitatea absolută poate fi stabilită doar într-un sistem de conducere despotic care implică privilegii, adică distruge egalitatea; libertatea totală înseamnă anarhie și anarhia rezultă în dominația celor mai puternici fizic, adică libertatea totală se transformă în opusul ei. …Dacă repet aceste vechi truisme este pentru că ele par încă să treacă neobservate în gândirea utopică; și acesta este motivul pentru care nimic în lume nu este mai ușor decât să pui pe hârtie utopii” (Leszek Kołakowski, “Este Dumnezeu fericit?”, Curtea Veche Publishing, 2014). Într-un fel, cuvintele filosofului condensează validitatea exercițiului de întoarcere constantă la învățăturile conținute de idealurile și iluziile anului 1989.

Societățile post-comuniste nu sunt în niciun fel perfecte. Dar, spre a-l parafraza pe Adam Michnik, ele sunt alcătuite din oameni obișnuiți și sunt definite de conflicte „normale”. Așa cum a spus cândva Ken Jowitt, pentru a supraviețui, „democrația are nevoie de eroi obișnuiți”. Democrația are încrustată în ea o contradicție și un paradox: „fără eroism, virtuțile publice nu pot fi susținute; ele se deteriorează gradual până ajung să fie vectori egoiști ai propriului interes social, economic și politic. Individul este înlocuit de către sine”. În același timp, deși „un erou carismatic detestă, el este de fapt incapabil să evalueze democratic defectele oamenilor obișnuiți” (Ken Jowitt, „Foreword: In Praise of the Ordinary,” in Adam Michnik, “Letters from Freedom. Post-Cold War Realities and Perspectives”, ed. Irena Grudzinska Gross, with new translations from Polish by Jane Crane, Berkeley: University of California Press, 1999, xiii-xxxiii). Într-adevăr, Ralf Dahrendorf nu se înșela: revoluțiile din 1989 au distrus vechiul regim, dar ele puteau construi doar în mod dureros lumea complet străină și adesea uluitoare a democrației liberale. Acest drum al Damascului care a fost tranziția i-a condus pe est-europeni la eliberarea de vraja „speranțelor extravagante într-o lume nouă a discursului liber, egalitate și democrație fundamentală” (Ralf Dahrendorf, “After 1989: Morals, Revolution, and Civil Society”, New York: Saint Martin’s, 1997).

Dar asta nu înseamnă că revoluțiile au eșuat. A fost chiar scopul lor să nu sucombe în fața noilor proiecte utopice, și, sub acest aspect, au reușit. Nu au proslăvit o „Republică a Virtuții” și au respins tentațiile fundamentaliste, neo-iacobine. Anul 1989 a deschis calea normalității democratice, revitalizării societății, una care încă poartă stigmatul experienței totalitare comuniste. Formele apocaliptice de radicalism nu au reușit să triumfe. Claritatea morală este cu siguranță necesară, dar nicio societate nu poate trăi într-o stare continuă de panică pusă față în față cu dorința arzătoare de predictibilitate și stabilitate. După 1989, realitatea regiunii a fost inevitabil eclectică. Declinul leninist a produs un vid care a fost umplut gradual cu tradiții pre-comuniste și comuniste deopotrivă: de la naționalism (fie civic sau etnic) la conservatorism, de la neo-leninism la cvasi-fascism. În ultimii 25 de ani, am asistat la o fluiditate a credințelor, partizanatelor și angajamentelor politice. Într-un anumit sens, cineva ar putea spune că fostul Bloc Sovietic este un gigantic experiment de politică democratică în derulare.

Una dintre chestiunile care se evidențiază în cele mai multe din țările regiunii este problema neadministrării trecutului lor. S-a dovedit a fi un obstacol formidabil în calea stabilirii unei legături durabile între democrație, memorie și activism civic. Consider că cineva poate reînnoi identitatea individuală și colectivă pe baza lecțiilor negative și exemplelor pe care le poate furniza istoria națională. În afară de trauma perioadei staliniste timpurii, toate țările în chestiune au avut și încă au a negocia cu „vălul gri al ambiguității morale” (Tony Judt, “Europa postbelică”) care a fost trăsătura definitorie a „socialismului realmente existent”. Aceste societăți și majoritatea membrilor lor au o conștiință negativă a propriului lor trecut. O nouă solidaritate bazată pe datoria rememorării este încă în faza ei incipientă, dar cultivarea ei are potențialul de a avansa țelurile politice aflate dincolo de actuala perioadă de tranziție, pentru atâția oameni întunecată și aparent nesfârșită.

In februarie 2012, comparându-l pe Istvan Csurka, un scriitor maghiar cu trecut anticomunist (dar si cu unul de informator), devenit profet al unui populism etnocentric, cu Václav Havel, scriam: “La polul opus a gandit si a actionat Václav Havel. Pentru că era sceptic in raport cu orice ideologie, cu orice tentativă de a-l substitui pe Eu prin Noi, Havel a respins naționalismul. Era un patriot luminat pentru care cosmopolitismul, ori universalismul, de inspirație kantiană rămanea un deziderat demn de a fi susținut. Intr-un superb articol aparut in „The New Republic”, Paul Berman accentuează trei elemente care definesc mostenirea intelectuală si morală a autorului „Scrisorilor catre Olga”: refuzul ideologiilor totale si totalizante, al doctrinelor politice pretins izbăvitoare; angajamentul de a trăi in adevar si credinta intr-o transcendență care nu poate fi abolită si in raport cu care ne măsuram propria umanitate. Csurka a exaltat colectivitatea organică, Havel a luminat orizontul de speranță, dar si de neliniste, al unei subiectivități ireductibile la primatul colectivității. Două destine, două viziuni, două mosteniri fundamental diferite.

Tensiunea dintre aceste doua concepții defineste, iată, situația ideologică a Europei de Est, in general, si din România, in particular, in acest moment. Din păcate, chiar unii fosti disidenți care păreau să impărtașească valorile lui Havel au ajuns să gandească și să scrie precum Csurka.

Textul de mai sus este versiunea largita a articolului meu transmis saptamana trecuta la Radio Europa Liberă:

http://www.europalibera.org/archive/vladimir-tismaneanu-blog/latest/2269/17100.html

Textul poate fi ascultat aici:

http://www.europalibera.org/content/blog/26760100.html

Recomandari:

http://www.vaclavhavel-library.org/en/

http://www.groveatlantic.com/?isbn=9780802123152

http://www.contributors.ro/cultura/democratie-si-etnocratie-vaclav-havel-versus-istvan-csurka/

https://tismaneanu.wordpress.com/2011/12/18/a-trai-in-adevar-in-memoriam-vaclav-havel-1936-2011/


10 (zece) punkte: Aleksandr Soljenițîn

28/12/2014

1.„Toţi scriitorii care au vorbit despre închisoare fără să fi trecut prin ea s-au simţit obligaţi să-şi arate simpatia faţă de deţinuţi şi să blesteme închisoarea. Eu am stat acolo mult timp, acolo mi-am făurit sufletul şi pot spune fără ocol: Binecuvântată fii, închisoare…, binecuvântat fie rolul pe care l-ai jucat în existenţa mea!” & „Mi-a fost dat ca, din anii petrecuţi în închisoare, să duc cu mine, pe spatele meu bătut, care aproape s-a frânt sub povară, această experienţă esenţială: cum devine fiinţa umană rea şi cum devine bună. În tinereţe, intoxicat de succese, mă simţeam infailibil şi, din această cauză, eram crud‚ îmbătat de putere, am fost un ucigaş şi un tiran. În cele mai rele momente ale mele, eram convins că fac bine şi mă acopeream complet cu argumente sistematice. Şi numai când m-am întins pe paiele mucezite din închisoare, am simţit înlăuntrul meu primele semne ale binelui.”

2.Autobiografie, de pe siteul Fundaţiei Nobel: s-a născut pe 11 decembrie 1918 la Kislovodsk. A luptat în Al Doilea Război Mondial (1942-1945), fiind decorat. În 1945 a fost arestat pentru o scrisoare în care îl critica pe Stalin şi a petrecut opt ani în închisoare şi în lagăre de muncă forţată, apoi încă trei ani în exil. Reabilitat în 1956, i s-a permis să se stabilească la Riazan, unde a predat matematica şi a început să scrie. Nuvela O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, publicată în 1962, îi aduce notorietatea. Continuă să scrie romane şi povestiri, care circulă însă în samizdat sau sunt publicate în Occident. În 1970 este distins cu Premiul Nobel pentru literatură, dar refuză să participe la ceremonia de la Stockholm, de teamă că nu i se va permite să se întoarcă în ţară. În 1973, la apariţia primului volum din Arhipelagul Gulag (o cutremurătoare frescă a sistemului concentraţionar din URSS), este vehement atacat de presa sovietică. Pe 12 februarie 1974 este arestat, acuzat de trădare şi exilat, iar în decembrie intră în posesia Premiului Nobel. Din 1975 se stabileşte în Statele Unite, unde continuă să scrie. În 1990, după căderea comunismului, îşi recapătă cetăţenia rusă. Moare în 2008, la Moscova.

3.Motivaţia juriului Nobel la acordarea Marelui Premiu, în 1974: „Pentru forţa morală cu care a continuat marea tradiţie a literaturii ruse.“

4.Monica Lovinesc îl numea “zekul paradigmatic”. Într-un text care repune în circulaţie această extraordinară sintagmă, Vladimir Tismăneanu spunea despre Al. Soljeniţân: “Graţie lui Aleksandr Isaieivici Soljeniţîn cuvântulGulaga intrat în vocabularul curent ca sinonim cu universul concentraţionar comunist. Monica Lovinescu scria odată că dacă ar veni un nou potop şi ar trebui alese trei cărţi care să exprime catastrofa totalitară, acestea ar fi “Arhipelagul Gulag” de Soljeniţîn, “1984” de Orwell şi “Zero şi infinitul” de Koestler. Într-adevăr, Soljeniţîn a fost martorul suprem dintr-un veac al sîrmei ghimpate, al terorii genocidare, al infamiei şi cruzimii duse la paroxism. În consens cu Vasili Grossman, a fost cel care a explicat că totalitarismul (comunist şi nazist) ar fi fost imposibil fără monstruosul ingredient ideologic: “Thanks to ideology, the twentieth century was fated to experience evildoing on a scale calculated in the millions. This cannot be denied or passed over or suppressed. How, then, do we dare insist that evildoers do not exist? And who was it that destroyed these millions? Without evildoers there would have been no Archipelago.”

Datorită lui Soljeniţîn, omenirea a aflat ce a însemnat supravieţuirea în lagărele staliniste. Cu un curaj extraordinar, el a ţinut piept imensului aparat poliţienesc al statului totalitar comunist. Cînd nu au mai ştiut cum să-l amuţească, cînd campaniile defăimatoare nu mai serveau la nimic, Brejnev, Suslov şi Andropov l-au expulzat. Din exil, Soljeniţin a continuat să lupte împotriva minciunii, scriind cu o mistuitoare pasiune şi adăugînd mii şi mii de pagini epopeii istorice a unei Rusii martirizate. A fost una din marile conştiinţe ale veacului douazeci.”

solje 2

5.În 1962, cu aprobarea lui Nikita Hruşciov, este publicată, în revista “Novîi Mir” nuvela “O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”. Puţine texte au marcat mai puternic istoria modernă decît a făcut-o acesta. Şi datorită acestei nuvele – care descrie viaţa în lagăr, într-o zi, a unui deţinut dintre milioanele de deţinuţi aruncaţi de comunişti în închisori – s-a spus, pe bună dreptate despre marele scriitor rus că este “omul care a învins comunismul”. Un rezumat al acestui text poate fi consultat la această adresă – http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/o-zi-gulag-descrisa-aleksandr-soljenitin-o-zi-viata-lui-ivan-denisovici

6.Amănunt interesant – doar două ţări din fostul lagăr comunist au decis să nu publice mare nuvelă a lui Soljeniţân.  România a fost una dintre cele două.Vladimir Tismăneanu, despre acest episod: “La vremea respectivă, cu excepţia Albaniei, România a fost singura ţară din Europa de Est unde nu s-a publicat în traducere nuvela lui Soljeniţîn. A vegheat Leonte Răutu ca acest lucru să nu se petreacă, deşi a existat o propunere de publicare în revista “Secolul XX”. Nu ţin minte dacă profesorul Ion Ianoşi, pe atunci instructor al Secţiei Cultura a CC al PMR, deci unul din subordonaţii lui Răutu, excelent vorbitor de rusă, cititor asiduu al revistelor sovietice, explică în memoriile sale de ce şi cum s-a ajuns la decizia de a nu publica nuvela lui Soljeniţîn. Iată o palpitantă temă de istorie politică şi intelectuală. Ştiau instructorii de la Secţie ce bombă reprezenta “Ivan Denisovici”. Cei care continuă să exalte “autonomismul” unor Dej (la sfirşitul vieţii) ori al unui Ceauşescu ar face bine să-şi amintească acest episod.”. Bonus – Vl. Tismăneanu: ““Ivan Denisovici” a schimbat busola literaturii din statele comuniste, a introdus o nouă matrice morală, a fost fundamentul est-eticii (a se citi scrierile Monicăi Lovinescu). Întreaga tablă de valori oficială era sfidată de această invitaţie la adevăr. Nici presa de stînga din Vest nu a rămas neafectată. Pierre Daix, ginerele lui Artur London, unul din cei trei supravieţuitori ai procesului Slansky, cîndva un stalinist feroce, a prefaţat ediţia franceză a cărţii. Revista condusa de Daix şi Louis Aragon, “Les Lettres Françaises”, a devenit o voce a solidarităţii cu disidenţii din Est. Ironia era maximă, ţinînd cont că în 1949, revista fusese megafonul abjectei propagande staliniste în încercarea de compromitere a fostului diplomat sovietic Viktor Kravcenko, rămas în Occident, care denunţase într-o carte faimoasă Gulagul.”

7.Al Soljenitîn: “Treptat mi s-a descoperit că linia care desparte binele de rău nu trece printre state, nici printre clase sociale, nici printre partide politice, ci direct prin inima fiecarui om – şi apoi prin toate inimile omeneşti… Şi chiar şi înlăuntrul inimilor copleşite de rău, se păstrează un mic cap de pod al binelui. Şi chiar şi în cea mai bună dintre toate inimile, rămâne nedezrădăcinat… un colţişor de rău.”

8.Un portret al lui Al. Soljeniţîn: https://www.youtube.com/watch?v=mOHFjCu7d4A

9.În limba română, cărţile marelui autor rus au apărut la mai multe edituri. Actulmente, la editura Univers există o serie de autor Al. Soljeniţân, aceasta fiind, de altfel, editura care a publicat cele mai multe titluri care poartă semnătura autorului “Arhupelagului Gulag” ori al “Pavilionului canceroşilor”.

10.Matematician, fizician, scriitor şi, mai ales, o mare conştiinţă a contemporaneităţii (totuşi, cu un ultim deceniu, cel petrecut în Rusia putinistă cu multe ieşiri discutabile), Al. Soljeniţân, 2007, Der Spiegel: “Ce înseamnă credinta pentru dumneavoastră?”, Alekandr Soljenitin: “Pentru mine, credinţa este temelia şi sprijinul vieţii omu­lui.” Reporter: “Vă e frică de moarte?”, Al. Soljenitîn: “Nu îmi mai este frică. Simt că este un eveniment natural, dar în nici un caz ultimul din existenşa unui om.”

Articolul de mai sus a aparut in revista online LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2014/12/28/10-zece-punkte-aleksandr-soljenitin/

 

 


Intelectualii, anti-politica și tradiția lui 1989

25/11/2014

Trebuie să avem în vedere că intelectualii critici ai Europei de Est, agenții (vocile) unei societăți civile emergente în anii 1970 și 1980, nu au dorit să preia puterea. În fapt, erau dezgustați de conceptul atotcuprinzător și practica puterii coercitive. Esența acțiunilor și scrierilor lor, și implicit a influenței lor asupra subiecților conducerii comuniste, a fost devotamentul pentru restaurarea adevărului, civilității și moralității în sfera publică, reabilitarea virtuților civice și sfârșitul metodei totalitare de control, intimidare și coerciție. Susțin că discursul disidenților despre un corp social activ, auto-conștient, împuternicit, a însemnat o provocare formidabilă la adresa Marii Minciuni a Partidului. Reabilitarea unor noțiuni ca libertate, demnitate, cetățenie, suveranitate populară și pluralism, a reprezentat o provocare politică simbolică și practică radicală la adresa lumii totalitare. Mai mult, pentru prima dată în istoria comunismului din regiune, a apărut un grup de gânditori care prin acțiune și cuvânt au încercat “să umple spațiul anomic dintre individ și stat” (Tony Judt, “Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945″, Iași: Polirom, 2008). Cu alte cuvinte, putea fi întrezărit un viitor diferit pentru societățile aflate sub comunism odată ce intelectualii și segmente ale populației abandonau tăcerea. Aș merge până acolo încât aș spune că importanța societății civile rezidă nu neapărat în greutatea ei politică, ci în faptul că aproape devenise o profeție autoindusă, autoîmplinită.

Cred că aserțiunea lui Stephen Kotkin potrivit căreia “1989 nu s-a întâmplat datorită unui larg impuls spre libertate sau unui impuls al establishmentului spre auto-îmbunătățire” reprezintă o rectificare crucială a înțelegerii noastre generale a transformărilor acelui an. Cu toate acestea, ceea ce istoricul pare să nu ia în seamă este efectul epuizant și coroziv al argumentelor disidenților în favoarea autenticității (“a trăi în adevăr”) și reîntoarcerii la normalitate asupra unui sistem care își pierduse elanul escatologic. Simple dar atotpătrunzătoare, ideile au săpat continuu la temelia monolitului partidului-stat. Se prea poate să nu fi fost un larg impuls spre libertate marșul triumfal al societății civile prezentat în literatura timpurie. O religie seculară, adusă la putere și păstrată de idei, comunismul a pierit ca urmare a ideilor.

Societatea civilă a fost o metaforă puternică a revoltei și renașterii gândirii independente care a câștigat proeminență pe măsură ce partidele-stat au devenit din ce în ce mai uzate și elitele lor deziluzionate. Societatea civilă a fost simbolul posibilității unei alternative la regimurile putrefacte atinse de bolile clientelismului, corupției și cinismului. Boala, în orice caz, poate fi un proces extrem de lung. Un hermeneut perspicace al politicii central-europene a folosit chiar metafora predictivă a “otomanizării” (Timothy Garton Ash, “The Empire in Decay,” New York Review of Books, 29 September 1988, 56: http://www.nybooks.com/articles/archives/1988/sep/29/the-empire-in-decay/). Fără un sfârșit evident la orizont, ceea ce a rămas a fost că, până în anii 1980, Europa de Est a inventat un mit politic care a furnizat critică și opoziție la adresa comunismului, precum și o viziune strategică pentru perioada care ar fi urmat acestor regimuri.

Disidenții și intelectualii critici au creat cu succes un orizont de așteptare care nu mai existase în Europa de Est de la Primăvara pragheză. Nu este deloc surprinzător că Papa Ioan Paul al II-lea a jucat un rol crucial în articularea acestei noi gramatici a opoziției la comunism prin definirea solidarității umane și libertății ca valori non-negociabile. În mod semnificativ (și impresionant), una din cele mai influente enciclice ale papei s-a intitulat “Splendoarea adevărului”. Kotkin furnizează un citat elocvent pentru această stare de lucruri: mesajul papei a fost “dreptul inviolabil, în ordinea lucrurilor lui Dumnezeu și a omului, al ființelor umane de a trăi în libertate și demnitate”. Societatea civilă a fost teritoriul autonomiei umane redobândite care a scăpat strânsorii și contracarat partocrația comunistă. Discursul despre adevăr și drepturi a avut într-adevăr putere revoluționară. A lovit în inima sistemului politic însuși pentru că a căutat demnitatea în niște societăți devastate de minciuni ideologice fetișizate. Activiștii acestei societăți civile au aruncat în aer miturile de durată ale fatalității, futilității, neputinței, resemnării, abandonului și conformismului.

Mitul politic al societății civile nu trebuie judecat în termenii veridicității sale, ci în cei ai potențialului său de a deveni adevărat: discuția despre societatea civilă a dus la emergența societății civile. Nu a fost nimic surprinzător atunci când conducerea Partidului Comunist Chinez a interzis însuși conceptul de “societate civilă” în toate publicațiile oficiale. De asemenea, toate relatările oneste despre “revoluția iasomiei” din Tunisia și în special mișcarea Pieței Tahrir din Egipt, au insistat pe rolul central al auto-împuternicirii civice (Shibley Telhami, “Egypt, Tunisia . . . Iran,” The National Interest, 15 February 2011: http://nationalinterest.org/commentary/egypt-tunisia-iran-4868).

Transformările din Orientul Mijlociu au fost izbucniri ale unei îndelung reprimate nevoi de libertate civică și pluralism politic. În mod similar, în Europa de Est a anului 1989, oamenii au ieșit pe străzi în Berlin, Leipzig, Praga, Budapesta și Timișoara, convinși că a sosit ora cetățeanului. Aceasta a fost forța propulsivă a mișcărilor disidente încă din anii 1970.

În 1989, demonstrațiile publice nu au condus în mod direct la prăbușirea elitelor comuniste aflate la putere. Poate că societatea civilă nu a fost cauza imediată a dispariției politice a unor Honecker, Jaruzelski, Jivkov sau Husák. Dar dinamica, ideile și, cel mai important, perioada imediat următoare evenimentelor care au însoțit distrugerea domniei partidelor comuniste în toată regiunea, nu pot fi înțelese fără accentuarea semnificației societății civile ca o constelație de idei fundamentale, ca mit politic și ca mișcare reală, istorică, ce a acompaniat implozia partidelor-stat din Europa Răsăriteană. Da, au existat multe măști, travestiuri, șarade și mituri implicate în evenimentele care s-au petrecut la București, Praga sau Sofia. Cu toate acestea, opunându-se cămășii de forță ideologice, sfidând controlul omniprezent al nomenclaturii și pretenția stupid de stridentă a acesteia de a hotărî asupra destinelor umane, aceste revoluții au fost, așa cum a arătat sociologul S. N. Eisenstadt, anti-utopice, anti-teleologice și non-mesianice. Valoarea centrală pe care au redat-o, prețuit-o și promovat-o a fost bunul-simț istoric, politic, moral. Aceasta este cea mai importantă lecție a lui 1989.

Articol transmis la Radio Europa Libera:

http://www.europalibera.org/content/blog/26708370.html

Textul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26708369.html


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 189 other followers