Democracy, History, and Memory: An Insider’s Perspective on the Romanian Truth Commission


Vladimir Tismaneanu is Professor of Politics and Director of the Center for the Study of Post-Communist Societies at the University of Maryland. He was the Chair and Coordinator of the Presidential Commission for the Analysis of the Communist Dictatorship in Romania. His publications include The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century (University of California Press, 2012, paperback 2014), Stalinism for All Seasons: a Political History of Romanian Communism (University of California Press, 2003), Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism and Myth in Post-Communist Europe (Princeton University Press, 1998, paperback 2009), Reinventing Politics: Eastern Europe from Stalin to Havel (Free Press, 1992. paperback 1993), among many others. In 2014, he co-authored, together with political scientist Marius Stan, a book in Romanian titled, The Stalin Dossier: The Genialissimo Generalissimo (Curtea Veche Publishing).


Vladimir Tismaneanu gave a lecture Democracy, History, and Memory: An Insider’s Perspective on the Romanian Truth Commission at the Havighurst Colloquium “Secrecy, Sovereignty, and Power” organized by Neringa Klumbytė, Associate Professor of Anthropology, on September 29, 2014. During Tismaneanu’s visit to Miami University, Dennis Kontorovich, a MU REES major, interviewed him about secrecy in totalitarian and democratic societies, post-communist transitions in Eastern Europe, and political myths we lived with.

Dennis Kontorovich: Do you think are the key factors that determine whether a former communist republic successfully transitions to a liberal democracy?

Vladimir Tismaneanu: First and foremost, I think the key factor is the strategic vision and the political will for such a transition. This means a transformation of the political elites, not simply by wearing new masks on the old faces, but instead a new generation of elites educated in the spirit of democracy and ready to accept the rules of democracy. That is one key element, the second element is of course the opening of markets from the planned economy to the market economy and the assurance of the legal framework for the free market to operate in a procedural, rather than a predatory way. In other words, creating market capitalism, not grabbing capitalism. Privatization should be privatization, it should not be for the oligarchs to capture everything they can. The third element, equally important, is the building of a vibrant, robust, and viable civil society. A great American sociologist, Daniel Bell, used to say that civil society is the counterpart to a market economy. You cannot separate the two. Now, if you go into the history of the Scottish enlightenment, especially into the works of Adam Smith, you will learn that for a market economy to function, as a genuine market economy, not as a mascarade of a market economy, you need moral sentiments. Moral sentiments are built within the civil society. This is the reason, I think, that authors like Adam Smith, and even before him Montesquieu, are very important to read in order to pursue this vision of a civil society in which people organize themselves in different forms of communities. This is done in order to first, allow for civic participation, and second, limit, what a great political scientist once called, the great voracious appetite for power of the state.

Dennis Kontorovich: So what I got from that was that the change can’t be only from the bottom or the top. It has to come from both the elites and the general population.

Vladimir Tismaneanu: Exactly, the two of them have to be linked somehow. If I were to find a very important element for the transitions to be successful it would be the building of a democratic ethos. People have to start believing in democracy. The liberal values have to be internalized and people have to understand, not what they can do in the liberal values environment, but rather what they would miss if this liberal environment were not to exist. It is largely our fear of what can happen if we don’t have liberal rights that drives us towards these very rights. For example, if the current Hungarian prime minister comes out and says that the current liberal democratic values are on the decline and the future belongs to the different authoritarian regimes then the people would have to respond to this announcement. We have to respond to this because of our fear of losing what we know as liberal democratic values.

Dennis Kontorovich: Okay, going off of that, what part do you think political freedom plays in the transition from communism to democracy? How does the government’s choice to empower or take power away from its citizens impact the outcome of the transition?

Vladimir Tismaneanu: I hinted at this a little bit before by referring to the work of the political philosopher, and a great figure in the field of studying human rights who teaches at Harvard, Michael Ignatieff, who had two articles recently published in the New York Review of Books about the new authoritarianism. So this is very important because if we look into the revolutions of 1989 until 1991 basically, because I see this as a series which doesn’t stop in 1991, but it comes to a relative end with the disintegration of the Soviet Union in 1991. The major value people fought for and defended was the value of individual freedom. No matter how people try to revise the history of 1989, the revolutions were not for more socialism or even democratic socialism (there are people who would say this). They were for liberty and the constitution of liberty was the foundation of the agenda of 1989. What liberty? Political liberty, religious liberty, and economic liberty, these three liberties are fundamental. This is why a civic movement, which used to be called the independent self-managed or self-determined trade union in Solidarity in Poland, was simultaneously a deeply religious movement, very much inspired by the ideals of John Paul II, but not only by John Paul II; at the same time it was a social movement. A new type of social movement that belonged to what we call new social movements in the social science literature. We didn’t have such movements in the other Eastern European countries. Obviously, civil society was the most developed in Poland, less developed in Czechoslovakia and Hungary, and even less developed in Romania and Bulgaria. At the same time I always say that the lack of visibility of the civil society doesn’t mean its absence. It exists sometimes in different forms, including forms which people tend to dismiss. Since we will discuss here, in this colloquium, secrecy and the opposition to secrecy, it is relevant to remember the GDR so-called niche society. People would get into small niches and act more or less in a free way. I read recently the memoirs of Pastor Joachim Gauck, the current president of the Federal Republic of Germany. Joachim Gauck describes his own experiences as a Protestant pastor in the GDR. There were two main things he said in his philosophy during the existence of the GDR. First, that he refused to lie, which is a very important element. He refused to participate in perpetuation of the reproduction of lie. Second, he would defend his high school students who tried to find protection within the church. He came out of decades of the GDR regime without having cooperated with the Stasi. So it was possible for people not to cooperate with the regime. Then you have shades of what was called collaboration, but also shades of non-collaboration, how far would a person go in not collaborating with the regime.

Dennis Kontorovich: How does political myth differ in communist societies and democratic societies? Can you give some examples of the extremes of political myth?

Vladimir Tismaneanu: Political myth is a fact of political life. It has existed and will probably exist with us into the future. There are forms of organizing our understanding of the political world and they help in organizing our knowledge. Finding explanations for things which appear to be totally impenetrable and unfathomable. There is the myth of the state, there are also myths of origins and myths of resurrection. The difference between a political myth within a democratic order and communist order is obvious. In a democratic society the political myths are a compliment of a political culture which emphasizes nationality, dialogue, transparency and so on and so forth. These myths can be scrutinized, they are not the foundation of the political order. Communist societies are mythocratic societies, societies in which myth runs free. Communists would not be there unless they were set on building an unearthly paradise. They have a political myth that they then try to fulfill. This myth overlaps with their central ideology. So the political myth acts as the base for let’s call it their claim to epistemic infallibility. Their claim to the fact that they are epistemically inherent, in other words they cannot be wrong. Okay, so they see the future and this is very much a political myth. It is a myth of salvation because if you look into the story of communism as it was formulated in the times of Karl Marx, it is basically the leap from the kingdom of necessity to the kingdom of liberty. This is basically a political myth, the fundamentalist point here is that it claims to build what belongs to the city of God here and now. It claims the possibility to create a utopia.

Dennis Kontorovich: So basically in a communist society the political myth is really the concrete structure base, and in a democratic society it is more loosely based and held, it is not an absolute given truth.

Vladimir Tismaneanu: Exactly, now I am hesitant to say something, myth is not to be judged in terms of true or false. Some political myths are true and others are very obviously false. The power of political myth however, rests in its credibility, not its truthfulness. When, as political scientists, we look into political myth we want to understand why it is credible and why people are ready to buy it. Putin for instance has clearly the myth of defending Russia against fascists, this is a myth, and in this case it is also a lie. But ultimately people buy into it and this is perpetuated when there is only one type of message being broadcasted to the public.

Dennis Kontorovich: Would you consider secrecy, a government technology in both communist and democratic societies, as the building block for political myth, such as nationalism or liberalism, or political myth as the foundation for secrecy?

Vladimir Tismaneanu: I know that some of my liberal friends may not be happy with my response, but you know we are not here to make people happy necessarily, we are here to say what we think to have a closer perspective to truth. I don’t pretend as if truth is in my pocket as we talk, but at the same time I have been thinking a lot about this issue. I think that secrecy is part of totalitarianism’s DNA. The point of secrecy is fundamental for the persistence of totalitarian methods of control of the population. Secrecy is used in order to ensure the state’s control over the population, this is the way that dictatorships function. This is the main purpose of secrecy within a dictatorship, especially in a totalitarian dictatorship which was a brand new form of dictatorship which emerged with Lenin and the Bolshevik revolution in 1917-1918. I think, in liberal societies, secrecy is there to protect the democracy, not to subvert it, so I think that the goal of secrecy is fundamentally different in a democracy and in a totalitarian society. This being said, and having managed to dissatisfy some of my friends, I would add that I think that any form of excess, any form of overgrowth is dangerous. That is the reason that I emphasize that civil society is such an important component of a democratic order and I emphasis the importance of procedural institutions and accountability. Now communism is by definition opposed to accountability. There are no communist leaders that can be held accountable. So, transparency and accountability, which are the key features of the democratic order, are basically simulated to some extent, but they don’t really exist in totalitarian societies or dictatorships in general. Okay, so yes, secrecy is inevitable since we are surrounded by possible attacks against our democratic order by people who don’t make a secret of the fact that they dislike our democratic order. At the same time, I think that secret based agencies should be held accountable by professional, institutional bodies like Congress, special commissions, and oversight committees. On the top of that, the media. I don’t have a problem with the media disclosing things, up to a certain point, because at the same time there are limits with how much we want to disclose without threatening some very important operations.

Când este miez de noapte în secol: Eternul eretic Panait Istrati (eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)


Motto: “Bunăstarea umanității nu mă interesează decât din clipa in care incetează de a mai fi criminală și devine morală”–Panait Istrati (1929)

Există în veacul XX destine absolut extraordinare. Să ne gândim, de pildă la un Malraux, plecat în anii ’20 spre Asia în căutarea comorilor unor imperii dispărute și a revoluției mondiale. Revenit în Franța, devine campion al antifascismului și romancier de geniu. A luptat in Spania in tabăra republicană, a făcut parte din Rezistența antinazistă, apoi a devenit gaullist, chiar ministru al culturii. Mai aproape de noi, Panait Istrati (1884-1935), alt căutător de adevăruri absolute, un mare naiv, ar spune unii (inclusiv Ilia Ehrenburg, supraviețuitorul de profesie, care chiar l-a privit pe Istrati ca pe un lumpen aventurier), un spirit nobil, ar zice alții, inclusiv noi, autorii acestui eseu.

In viziunea lui Malraux, pe care o impărtășim, Istrati “considera revoluția ca fiind inseparabilă de o voință etică, de o voință de justitie”. Cand a constatat absența acestei dimensiuni, a denunțat dictatura bolșevică drept un stat terorist-polițienesc. Spre deosebire de prietenul sau Nikos Kazantzakis, rămas fidel utopiei leniniste și atras de liderii carismatici totalitari, Istrati și-a recunoscut eroarea despărtindu-se in chip sfașietor de o intreagă familie politică si spirituală. Cartea lui Istrati “Vers l’autre flamme” (octombrie 1929) a fost una primele mari confesiuni despre ceea ce s-a numit zeul care a dat greș. Fapt fascinant, Panait Istrati a fost cel care a scris prefața primei cărți de George Orwell apărută in Franța, la Gallimard, in 1935.

Când a rupt cu stalinismul, aceiași oameni care îl adoraseră până atunci l-au acuzat că este vocea “lumpen proletariatului”, o categorie pe care se cuvine, dacă ești un marxist ortodox, să o disprețuiești fără rezerve. A încetat a mai fi “un Gorki al Balcanilor”, cum l-a numit, primind scrisoarea sa dintr-un spital în care era tratat după o eșuată tentativă de sinucidere, autorul lui “Jean-Christophe”, laureatul premiului Nobel pentru literatură, Romain Rolland.

Cum a ajuns Istrati, acest autodidact de geniu, un premergător poate al lui Eric Hoffer, greco-românul cosmopolit, inamicul mortal al filistinismului burghez, cel care a prefațat prima carte a lui Orwell tradusă în franceză, să rupă cu sovietismul? Cum a văzut el, nostalgicul haiducilor, al cuțitarilor beți, al târfelor cu și fără respect, dar și al tavernelor rău-famate, peregrinul prin Cairo, Istanbul, Marsilia și Constanța, să descopere adevărul despre Rusia lui Stalin înaintea atâtor spirite erudite și scorțoase? Credem că tocmai în această dezrădăcinare totală, în refuzul înregimentărilor mecanice, deprimant de previzibile, se află secretul trezirii lui Panait Istrati, marele prieten al lui Victor Serge și al lui Boris Souvarine. Vom reveni curând asupra personajului Victor Serge, emblematic pentru acea minoritate care nu a capotat moral atunci când era miez de noapte în secol (e titlul marelui său roman, admirat de Susan Sontag și nu doar de ea).

Când scrie, cu oarecare acră condescendență despre Istrati, Ehrenburg plătește tribut poziției oficiale: asemeni unui Gide (doar că acesta după zece ani!), Istrati a denunțat Marea Minciună. O minciună pe care Ilia Grigorievici a servit-o din plin, cel puțin până la moartea lui Stalin. Sigur, după aceea a scris “Dezghețul”, o nuvelă care a dat numele epocii în care se sfârșea marea glaciațiune. Cu toate omisiunile și chiar falsificările, memoriile lui Ehrenburg, “Oameni, ani, viață”, au fost una din cărțile care au schimbat percepții și au reabilitat memoria multor victime, între care Isaac Babel, Marina Țvetaeva și Tițian Tabidze. La fel de important, Ehrenburg a avut curajul, pentru că nu se poate nega că și în anii ’60 tot curaj era, să atace antisemitismul sovietic.

Istrati a greșit de multe ori în viață, inclusiv în momentul în care a acceptat să devină editorialist al ziarului lui Mihail Stelescu, “Cruciada românismului”. Ni-l putem închipui zâmbind amar la gândul că tocmai el, cel care scrisese despre Ștefan Gheorghiu și Cristian Racovski, a ajuns în tabăra xenofobă. Dar nu a devenit niciodată legionar. Nu a fost nici comunist, nici fascist. A fost un spirit liber, a alunecat în direcții pe care, când a mai avut putere, le-a recunoscut ca eronate. În istoria onoarei dintr-un veac fără onoare, numele lui Panait Istrati strălucește diamantin. In felul său, ingenuu, franc si spontan, a fost un inainte-mergător a ceea ce marele kremlinolog Robert Conquest a numit, doar parțial in glumă, the United Front against Bulshit (citat de Christopher Hitchens in “Why Orwell Matters”). Un front mai necesar ca oricând, ne grăbim să adăugam noi…

S-a spus că cele trei volume semnate de Istrati ar fi fost scrise în realitate de Serge și Souvarine. Ne îndoim că autorul “Chirei Chiralina” avea nevoie de o asemenea tutelă. Cei doi l-au ajutat, negreșit, în documentare și în structurarea reflecțiilor sale. Dar erau ale sale. Indignarea sa în raport cu ignominiile birocratice din Rusia Sovietică era genuină, nu avea nevoie de imbold exterior. Istrati nu era nici troțkist, nici anarhist. A detestat stalinismul. Era un indrăgostit de libertate, se ferea de orice corset ideologic.

Ar fi interesant să-l comparăm pe Istrati cu Alexandru Sahia, autorul reportajului apologetic “URSS azi”. Sahia era și el, probabil, un om cinstit, dar un exaltat, un fanatic. A justificat nejusticabilul. A murit tânăr, tot de tuberculoză, ca și Istrati. Nu știm dacă cei doi se vor fi întâlnit. Dar un dialog între Sahia și Istrati despre utopia bolșevică ar fi fost egalul unei piese de Tom Stoppard. Au fost amândoi îndrăgostiți de revoluție, s-au hrănit cu mituri. Doar că Istrati a știut să vadă, înaintea lui Koestler și a lui Orwell, schizofrenia sistemului, câtă vreme Sahia a participat la perpetuarea și consolidarea unor funeste himere. Pentru Panait Istrati, chiar dacă regimul bolșevic și-ar atinge scopurile codificate in primul cincinal stalinist, “tot ar trebui să răspundă pentru oasele pe care le-a zdrobit in a sa mașină de fabricat fericirea”.

Revoluția rusă din februarie 1917: origini, semnificații, implicații (Eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

În urmă cu 98 de ani avea loc în Rusia unul din evenimentele foarte controversate ale istoriei contemporane. Revoluția din februarie, fără de care aceea din octombrie nu poate fi nicicum înțeleasă,  a fost înfrântă, iar acest lucru a dat naștere la și mai multe polemici și interpretări. Există însă suficient de multe dovezi pentru a susține cel puțin două cauze majore ale evenimentelor: pe de-o parte, teza protestului condus de soldații și cetățenii patrioți împotriva catastrofalei strategii de război a guvernului țarist; pe de altă parte, teza potrivit căreia (și îmbrățișată, printre alții, și de Lenin) răzmerițele din Petrograd care s-au transformat în revoluție au fost produse de sentimentele anti-război ce n-au mai putut fi ținute în frâu. Era vorba de fapt de continuarea revoluției din 1905, catalizată, ca și atunci, de înfrângeri militare și disperare socială.

Pavel Miliukov, liderul kadeților (Partidul Constituțional Democratic), istoric de meserie și ministru de Externe în guvernul provizoriu de după abdicarea Țarului Nicolae al II-lea (pe 15 martie 1917), considera că războiul a fost cel care a dus deopotrivă la revoluțiile din februarie și octombrie. El și-a scris versiunea de poveste la câțiva ani după evenimentele din 1917 și a accentuat asupra faptului că revoluția a fost prilejuită de defectuoasa administrare a efortului de război de către birocrația țaristă. În pofida numeroaselor critici care i-au fost aduse, cert este că a fost unul din puținii oameni ai vremii care au știut exact ce doreau și au acționat cu mână forte: anume, o politică imperialistă condusă de un guvern burghez, din care să lipsească reprezentanții stângii. În cele din urmă, singurul personaj de stânga pe care l-a acceptat a fost eserul (socialist-revoluționarul) moderat Alexandr Kerenski, care a ajuns ministru al Justiției în același organ de stat provizioriu (până în octombrie același an, când bolșevicii preiau frâiele puterii, acesta avea să mai ocupe funcțiile de ministru de Război și premier; Kerenski și-a trăit apoi întreaga viață în exil, în Statele Unite, până în 1970, când moare la New York ca unul din ultimii supraviețuitori ai tumultului istoric din 1917; este îngropat la Londra deoarece Biserica Ortodoxă rusă din New York i-a refuzat înmormântarea pe motiv de apartenență la Francmasonerie). Este una din acele stranii coincidențe din istorie faptul că Aleksandr Kerenski și Vladimir Ulianov s-au născut în același oraș, la Simbirsk, și că tatăl lui Kerenski a fost directorul liceului unde a studiat cel care avea să semneze ulterior “N. Lenin”.

Dualitatea puterii

Convingerea lui Miliukov a fost așadar că eșecul regimului din februarie s-a datorat naturii duale a puterii politice: pe de-o parte, guvernul provizoriu, condus de (simplu spus) clasele burgheze, pe de alta, consiliile (sovietele) muncitorești, dominate până în septembrie de menșevici și blocul socialist-revoluționar. Să adăugăm că menșevicii erau facțiunea moderată a social-democrației ruse, iar eserii erau un partid de extremă stânga cu baza de masă în mediile rurale, dar și în inteligentsia epocii. Brațul armat al acestui partid de stânga, dar nemarxist, se ocupa cu acțiuni teroriste, iar doctrina sa promova violența socială și politică. Fapt e că deciziile guvernului provizoriu trebuiau susținute și de Comitetul Executiv al Sovietelor, ceea ce a dus la și mai multe blocaje în funcționarea puterii.

Acest tablou s-a tradus în practică prin următorul lucru: în lunile care au urmat revoluției din februarie, adică în martie și aprilie, guvernul burghez a încercat să implementeze politici socialiste. Era imposibil ca așa ceva să funcționeze. Guvernul provizoriu n-a avut practic altceva de făcut decât să tolereze imixtiunile sovietelor. După ce Miliukov a renunțat la poziția sa guvernamentală, pe 2 mai 1917, ca urmare a poziției sale inflexibile privind continuarea războiului și a protestelor pe care le-a stârnit din partea militarilor și cetățenilor din Petrograd, s-a ajuns la situația paradoxală, în fond un ecou al Revoluției Franceze,  în care socialiștii moderați apărau revoluția liberal-burgheză (cea din februarie) împotriva atacurilor din ce în ce mai violente ale socialiștilor radicali! În perioada mai-iunie 1917, dar și la începutul lui iulie, atunci când bolșevicii ratează prima oportunitate de a prelua puterea, socialiștii moderați au aplicat în toate domeniile fostul program politic al lui Miliukov. Eșecurile pe linie, inclusiv pe frontul conflagrației, le-au știrbit credibilitatea acestor moderați și au fortificat-o pe cea a bolșevicilor și socialiștilor-revoluționari. Să precizăm că radicalismul bolșevic fusese declanșat odată cu revenirea lui Lenin din exilul elvețian și a lui Lev Troțki din acela american. Marele critic literar american Edmund Wilson (apropiat prieten al scriitorului Vladimir Nabokov) a scris, în anii ’30, o carte superbă purtând titlul “To the Finland Station”, despre reîntoarcerea lui Lenin și efectul electrizant al “Tezelor din aprilie” pe fondul unei analize a întregii tradiții a stângii revoluționare. Vom reveni la acel fascinant volum. Este ceea ce accentuează și Slavoj Žižek în mega-prefața antologiei scrierilor lui Lenin din perioada dintre cele două revoluții (“Revolution at the Gates”, Verso, 2002).

Menșevici, bolșevici, kadeți, eseri

În iulie 1917, șef al armatei ruse a fost numit Lavr Kornilov, cel care, în numele guvernului provizoriu condus în acel moment de Kerenski, a încercat o lovitură armată împotriva Sovietului din Petrograd. Eșecul acestei tentative a amplificat și mai mult neîncrederea generală în guvernul provizoriu. Totdată, eșecul lui Kornilov l-a transformat pe Lenin în succesorul logic, aproape inevitabil, la conducerea țării. Dar, cum spuneam, aceasta a fost istoria văzută și consemnată prin ochii istoricului și politicianului Miliukov.

Interesant este și faptul că Lev Troțki, în a sa Istorie a Revoluției Ruse, deși plecând de la premise diferite, a urmat un fir logic similar. Pentru istoricul revoluționar bolșevic, evenimentele din februarie n-au fost decât o anticipație a celor din octombrie. Dacă vrem, etapa moderată (burgheză) a revoluției finale socialiste. Tot Troțki susține că Revoluția din februarie a fost marcată de un puternic paradox: muncitorii, soldații și marinarii insurgenți din Petrograd și-au delegat puterea Comitetului Executiv al Sovietelor, dominat în epocă de blocul moderat al menșevicilor și socialist-revoluționarilor, care, la rându-le, asumând caracterul burghez al revoluției, au pasat responsabilitatea puterii aceluiași guvern provizoriu. Un alt aspect interesant este acela că Troțki a oferit interpretările sale asupra diformităților regimului născut în februarie abia la începutul anilor 1930, pe când se afla în exil pe insula Prinkipo, în Turcia. Frapează acuzele sale vehemente la adresa atitudinii menșevicilor în respectivele evenimente, mai ales că Istoria sa a fost scrisă în 1930 (republicată în engleză, în 1932), pe când era deja liber să ofere o perspectivă necenzurată asupra evenimentelor.

La rându-i, Kerenski fusese împins să devină figură centrală a guvernului provizoriu la doar 36 de ani. Foarte curând după aceea, el a început să se privească drept lider providențial care poate salva unitatea națiunii. Potrivit lui, acest mare plan i-a fost dejucat de cele două “comploturi”: al lui Erich Ludendorff, și al lui Lenin. Chiar și așa, pentru Kerenski, Revoluția din februarie a fost un succes iar țara se îndrepta, pasămite, spre stabilitatea mult visată. Ar fi existat apoi un subit val al sentimentului patriotic, reînnoit mai ales după ofensiva militară germană de la Tarnopol și tentativa de lovitură bolșevică din iulie (deci Ludendorff și Lenin, concomitent). Potrivit istoriei văzute prin ochii lui Kerenski (memoriile sale publicate în 1966 la Cassell), în pofida îngenuncherii bolșevicilor, nesăbuita rebeliune a lui Kornilov ar fi zădărnicit toate eforturile anterioare. Moderații începeau să lase locul bolșevicilor și altor radicali în sovietele marilor orașe și comitetele acestora.

Sigur, nimeni nu poate astăzi contesta rolul rebeliunii lui Kornilov în zădărnicirea eforturilor întru stabilizare a țării din partea guvernului provizoriu. “Afacerea Kornilov”, cum i se mai spune, a fost confirmată de doi dintre cei mai mari critici ai ei: Vladimir Dimitrievici Nabokov (tatăl mai celebrului romanicer și secretar al guvernului provizoriu, forțat să părăsească Sankt Petersburgul după succesul Revoluției din Octombrie) și Lev Troțki. Același Kerenski insistă în memoriile sale asupra naivității liderilor sovietici moderați care n-ar fi fost capabili să vadă foarte limpede jocul pregătit de Vladimir Ilici Lenin. Potrivit viziunii sale, Lenin și partidul acestuia au jucat un rol-cheie în demoralizarea frontului rusesc și astfel în ușurarea misiunii germanilor care nu mai aveau a se bate pe două fronturi. Se știe acum că, pe 24 octombrie 1917, deci cu o zi înainte de revoluția bolșevică, la inițiativa liderului menșevic Fiodor Dan, însoțit de Avram Gots (din partea socialist-revoluționarilor), a avut loc întâlnirea acestei delegații a stângii moderate cu Kerenski, în tentativa de a alcătui un guvern socialist care să solicite Aliaților să înceapă imediat negocierile de pace, care să împropietărească rapidissim țărănimea și care să convoace Adunarea Constituantă. Programul în trei puncte ar fi slăbit poziția bolșevicilor pe tabla de șah a frământărilor anului 1917, cei care se bazau, la fel ca stângiștii moderați și guvernul provizoriu, pe soldați și marinari, în marea lor majoritate de origine țărănească. Nu știm dacă acestă ultimă tentativă de a preîntâmpina lovitura bolșevică ar fi avut sorți de izbândă, cert este că Dan și apropiații săi i-au acordat o mare importanță. În istoria rescrisă de Kerenski, Fiodor Dan este singurul creditat cu acest plan, în vreme ce rolul lui Gots și al celorlalți este minimalizat.

De asemenea, în Arhivele Revoluției Ruse, publicate de Iosif Vladimirovici Gessen (jurist și publicist, unul din fondatorii Partidului kadeților) în 1922, Vladimir Nabokov (tatăl) este creditat cu o discuție pe care ar fi avut-o cu Kerenski cu doar câteva zile înainte de lovitura din octombrie. Nabokov l-ar fi întrebat pe liderul guvernului provizoriu ce părere are despre posibilitatea unei astfel de lovituri de stat, la care Kerenski ar fi răspuns că îi surâde, convins fiind că îi poate strivi militar pe bolșevici. Știm acum că nu a fost cazul, iar atitudinea lui Aleksandr Kerenski vorbește și despre piederea completă a contactului cu realitatea.


Iată așadar doar 3 dintre marile narațiuni despre semnificația evenimentelor din februarie 1917 și tot ceea ce a urmat după. Revoluția din februarie este însă importantă și dintr-o altă perspectivă: ea este privită adesea ca o revoluție “democratică” (sau “democratic-burgheză”), spre deosebire de “surata” ei bolșevică! Să ne aducem așadar aminte fie doar și de faptul că în anii gorbaciovismului și ai perestroikăi, contrastarea celor două momente revoluționare ale aceluiași an (1917) a constituit un argument istoric esențial pentru mișcarea anticomunistă. În vreme ce sovietizarea/bolșevizarea Rusiei era formal condamnată, mișcarea din februarie a fost privită ca o tentativă dramatică de a salva patria și de moderniza și democratiza Rusia. Sigur, este o interpretare față de care noi, ca istorici neutri, trebuie să avem anumite rezerve, mai ales că ea corespunde inclusiv viziunii lui Kerenski (actor implicat) despre cele petrecute. Nu facem decât să probăm semnificația și importanța indubitabilă a momentului februarie 1917 pentru tot ceea ce a urmat după. Richard Pipes confirmă această intrerpretare în a sa magistrală lucrare “The Russian Revolution” (Vintage Books, 1991).

Apoi, au existat suficiente acțiuni și tentative de politici ale guvernului provizioriu care ne îndreptășesc să acceptăm o parte din “argumentul modernizator” al lui Kerenski. “Democratizarea” cuprinsese nu doar cadrele armate, dar și artele, cultura și alte domenii ale vieții în Rusia. Se ajunsese într-acolo încât inclusiv decizia anumitor atacuri armate era supusă votului. Toate acestea, fenomene intempestive și majore cu care societatea rusă, abia ieșită din zodia țarismului și aflată în plină conflagrație mondială, nu era obișnuită. Tot atunci se îmbogățește vizibil vocabularul politic: “democrație” (demokratiia), dar și “popor” (narod), “libertate” (svoboda) sau “socialism” (sotsializm) circulă pe buzele tuturor, dar, mai mult, sunt percepute ca sintagme corecte și legitime (până și nava de luptă “Împăratul Nicolae I” își schimbă numele în “Democrația”). Într-un articol apărut în Slavic Review în 1994 (Andrew M. Verner, “What’s in a Name? Of Dog-Killers, Jews and Rasputin”, Slavic Review, Vol. 53, No. 4, 1994, pp. 1046-1070), se vorbește fascinant despre numele care după Revoluția din februarie deveniseră de-a dreptul stânjenitoare pentru cei ce le purtau: în special “Romanov” și “Rasputin”. În presa rusă vremii puteai găsi istorii precum cea a soldatului Serghei Romanov, care, în aprilie 1917, dorise să-și schimbe numele, pe motiv că era prea “monarhist”, în cel de Serghei “Demokratov”.

Toate aceste istorii dau seama despre o anumită ideologie a guvernului provizoriu, despre o schimbare de paradigmă care n-a mai apucat să fie substanțială din motive de instabilitate politică și Revoluție bolșevică (octombrie). Până și Vladimir Lenin era văzut de susținătorii săi ca “lider al democrației”, într-atât de puternic pătrunsese acest virus al transformării în lexicul vremii. Evul revoluționar rus a stat așadar, cel puțin din acest punct de vedere, sub semnul “democrației” (evident, facem apăsat precizarea, ceea ce înțelegem astăzi prin termen este foarte diferit). Contextul în care plasăm aceste constatări de natură istorică este cel al unui stat aflat la periferia Europei și a Asiei, purtând povara înapoierii și despotismului, dar care încerca să iasă dintr-o zodie politică vetustă și să intre într-o nouă epocă, a promisiunilor și iluziilor iraționale. Pe acest fond, mesianismul rus, șlefuit în manieră bolșevică după chipul și asemănarea lui Vladimir Ilici, și-a făcut foarte rapid loc pe bolta aspirațiilor politice ale țării. Nu este așadar deloc de mirare, privind retrospectiv, că de același morb par a fi suferit, în bună măsură, și liderii Revoluției așa-zis “democratice” din februarie. Într-o singură frază, așa cum cutezau a vehicula mai toate broșurile de agitație, rușii, moderați sau radicali, socialiști sau burghezi, visau o “patrie perfectă”, eliberată de sub povara absolutismului țarist, “cea mai tânără din familia națiunilor”. În acest sens, adversarul principal în război, Germania Hohenzollernilor, era perceput ca “ultim bastion al monarhismului european”, și, pe cale de consecință, înzecit detestat. Odată ajunși la putere, prin puciul din 25 octombrie (7 noiembrie, stil nou), bolșevicii, conduși de tandemul Lenin-Troțki, vor face tot ce stătea în puterile lor pentru a încuraja o “revoluție proletară” în Germania. Pentru cei doi, ca și pentru camarazii lor implicați în acea aventură istorică, comparabilă doar cu Comuna din Paris, șansele triumfului socialismului în Rusia atârnau în chip decisiv de expansiunea revoluției în Occident. Orice se poate spune despre Lenin, dar nu că nu știa că în absența revoluției mondiale (în primul rând a celei germane), soarta socialismului în Rusia era dacă nu una imposibilă, în orice caz una cât se poate de problematică. Convinși, cu milenaristă pasiune, că Istoria universală îi alesese pe ei să-i ducă la îndeplinire planurile, că nu vor avea de răspuns decât în fața Tribunalului acestei Istorii, liderii bolșevici vor spera, împotriva oricărei evidențe sociale, morale și politice, că scânteia aprinsă în octombrie 1917 va duce la năruirea vechii ordini globale și la nașterea uneia radical nouă, la saltul prevestit de Marx, “din imperiul necesității în acela al libertății”.

Diavolul in Istorie: “Sonata pentru Hitler” (un mini-documentar de Aleksandr Sokurov)


“Sonata pentru Hitler” (1989) este o capodopera, ca tot ce face regizorul rus Aleksandr Sokurov. Sa ne amintim de “Arca rusa”, de “Alexandra”, de “Tata si fiu”, de dialogurile cu Aleksandr Soljenitin, de agonia lui Lenin in “Taurus”. Este  aici o meditatie despre Diavol in Istorie. Geneza puterii totale, mirajul dictatorial si hipnoza autoritatii sunt teme care il obsedeaza pe Sokurov. Lenin, Stalin, Hirohito, Hitler, tot atatea incarnari ale magiei puterii.

Muzica aleasa, suava, celesta, de o puritate serafica, este fenomenala, credem ca aceasta este si intentia sa: sa contrasteze cu maleficul personaj! Se obtine astfel un efect cu totul cutremurator. Se vede din plin influenta mentorului sau Andrei Tarkovski (tehnic, conceptual, etc). Acest acest mini-documentar da seama totodata si despre o conceptie a lui despre istorie si adevar istoric. Pe Sokurov nu-l intereseaza foarte tare realul, pentru ca se recunoaste infrant in fata lui, nu-l poate cuprinde, ci mai mult imaginea poetica, tranzitia intr-o sfera a mortii, a catastrofei si a eternitatii. Extazul maselor, histrionismul liderului, cataclismele, ruinele, cadavrele, gropile comune, tot atatea semne ale demonismului totalitar. (Text de Marius Stan si Vladimir Tismaneanu)


Cuvintele Monicăi Lovinescu (Un remarcabil articol de Cristina Cioabă)


“Am revăzut de curând sketch-ul umoristic al lui Toma Caragiu despre tenis. Mulți dintre noi folosim, în anumite situații, expresia pe care această glumă televizată a făcut-o celebră: „…c-așa e-n tenis“. Privind înregistrarea pe YouTube împreună cu copiii, mi-am dat seama că ei nu pricep mai nimic și, prin urmare, nu se amuză deloc. Am încercat să le explic poantele, una câte una, însă n-am obținut decât niște oftaturi plictisite. Mi-am dat seama că, în ciuda explicațiilor, efectul este zero. Râsul spontan nu poate fi stimulat prin glose istorico-politice.

Cam același lucru i se întâmplă şi unui cititor tânăr care încearcă să se apropie de cărțile publicate înainte de 1989. Pentru a înţelege în detaliu aluziile subtile („șopârlele“) din romanele de atunci, are nevoie o cercetare temeinică a epocii. Și, bineînțeles, de răbdare și bunăvoință. Căci toată această literatură „a făcutului cu ochiul“ (Monica Lovinescu) a devenit, între timp, sibilinică. De fapt, cam același lucru se poate spune și despre critica vremii, unde exegeții se străduiau să descifreze producțiile literare fără a putea spune explicit la ce anume făcea aluzie un autor sau altul, în pasaje care rămân acum obscure. Exista, desigur, un cod comun al descifrării, împărtășit de autor, critic și cititor, însă acesta era marele secret al celor trei. Nimeni nu-l divulga, era suficient ca autorul să facă cu ochiul, iar cititorul să „se prindă“, pentru ca emoția etico-estetică să se producă. Nu pot spune, la rândul meu, că am cunoscut și împărtășit în epocă acest cod. Însă, la un moment dat, am fost nevoită să mă confrunt eu însămi cu nespusul ascuns în spatele acestor pagini de literatură, scriind o monografie despre Mircea Ciobanu. Poet și prozator al generației ’70, acesta trecea, în exegeza de specialitate, drept un autor ermetic, încifrat, abscons. Mai mult decât atât, nicăieri nu puteai găsi o interpretare care să descifreze plauzibil textele sale. Doar epitete vagi, la rândul lor susceptibile de încifrare. Cum poți aborda atunci astfel de scrieri? Glosând pe marginea lor doar presupuneri?

Am fost poet în vremea Ahab, de exemplu, este titlul unei volum de versuri publicat în 1984. Cheia de lectură nu este cea biblică, ci una politică. Ahab, dictatorul din vremea profetului Ilie, care îl omorâse pe Nahor pentru a-i lua via, devenise în epocă chiar dictatorul comunist. „De mânia lui, ah, n-am cântat/ de tristețea lui n-am scris o vorbă“, zice poetul, care scrie pe nisip „doar pentru vânt, pentru limba și rarița lui.“ Este transpusă aici o viziune care nu-i aparținea doar lui Mircea Ciobanu, ci era împărtășită de mai mulți scriitori talentați, care încercau să-și urmeze cinstit vocația, fără a fi propriu-zis disidenți. Reuşeau astfel să nu-și pună cuvintele în slujba puterii politice, într-o lume în care aceasta era rețeta de succes a supraviețuirii (sau chiar, în unele cazuri, a relativei bunăstări). Acest refuz mut a fost numit rezistență prin cultură. Așa-zisul ermetism al poeziei lui Mircea Ciobanu avea deci o cheie hermeneutică unică – adevărul pe care erai nevoit să-l taci. Trebuie să recunosc că am tatonat îndelung până să aflu o poziționare corectă în interpretarea scrierilor sale. Abia după ce am citit cronicile Monicăi Lovinescu am înțeles că, pentru toată literatura vremii, există o singură cale de a-ţi lămuri lucrurile: cea est-etică.

Acest concept hermeneutic original – singurul instrument eficient în descifrarea corectă a literaturii dintr-o epocă în care sistemul totalitar scinda schizofrenic conștiința artistică – a stârnit după 1989 și mai stârnește încă reacții vehemente de contestare, care disimulează, cel mai adesea, pure resentimente. Există chiar o tipologie a resentimentarilor: unii i-au reproșat Monicăi Lovinescu trădarea „autonomiei esteticului“ și, în prelungire, a propriului tată, alții s-au supărat că rezistența prin cultură nu a fost pusă mai presus de disidență, iar, mai nou, cei mai tineri sunt deranjați de anticomunismul ei declarat.

În consecință, aceștia din urmă își pun spiritul critic la lucru, animați în mare măsură de iritarea față de un presupus cult al personalității, căruia i se dedică  „anumite cercuri literare“ folosind în mod excesiv majusculele când vine vorba despre Monica Lovinescu. Și conchid, înainte de a aduce vreun argument, că autoarea cronicilor radiofonice, ce țineau în viață lumea culturală din deșertul  anilor comuniști, ar avea o viziune critică eminamente politică, fiind „o voce cu autoritate“ (înainte de 1989) care ar fi devenit ulterior autoritară, lipsită de nuanțe, dominată de idiosincrazii[1] .

Desigur, orice reevaluare critică este binevenită în dialogul unei culturi. Chiar și atunci când ia forma unei polemici. Cu condiția, însă, să pună în joc argumente şi să aibă un minim nivel comprehensiv. Or, în cazul de față, argumentele sunt înlocuite de afirmații definitive sau de o serie de citate trunchiate care servesc de fapt unei idiosincrazii ideologice. Ce i se reproșează de fapt Monicăi Lovinescu? Răspunsul e simplu: tocmai insistența cu care a încercat să atragă atenția asupra faptului că totalitarismul comunist, ilegitim și criminal, a mutilat nu doar o perioadă anume a istoriei recente, ci suceşte şi astăzi destule minţi, atâta timp cât trecutul nu este cunoscut și înțeles așa cum a fost. Repetitivitatea asumată cu care Monica Lovinescu vorbește, până la sfâșitul vieții, despre memorie ca datorie vine din conștientizarea unui adevăr, altminteri ușor de probat: comunismul nu s-a încheiat istoric în 1989, ci, sub diverse măști democratice purtate de aceiași indivizi, ne-a lucrat subtil vreme de 25 de ani. Cum altfel se explică faptul că, în 16 noiembrie 2014, s-a strigat pe străzi „Jos comunismul!“? Și nu oricum, ci din toți rărunchii.

Or, tinerii critici nu pot accepta asta. Ei au căzut sub vraja reinventării unei noi stângi, pe care nu se sfiesc s-o asume în varianta ei radicală[2]. Sigur, spun ei, nu e vorba despre comunism, nici despre totalitarism, ci despre o stângă pură, fără de păcate, însă tot marxistă. Cum ar putea fi obținută, cum i-ar putea fi șterse păcatele care, fie vorba între noi, numără aproape 100 de milioane de victime în întreaga lume (Cartea neagră a comunismului)? Simplu: punând la lucru „spiritul critic“, re-evaluând temeinic. Adoptând o atitudine pretins dubitativă, care subminează orice adevăr evident. Scoțând, la o adică, de la naftalină, drept premergător, pe Dobrogeanu-Gherea (!) și, având ca îndreptar de creativitate chiar realismul-socialist, din pălăria căruia vor fi scoase noi producții artistice anti-corporatiste și anti-capitaliste.[3]

Oare nu așa au făcut și comuniștii când au venit la putere? Au re-evaluat tot trecutul, l-au prins în mengina propagandei și l-au pilit bine, până au scos din el ceea ce au vrut.  Ce-a rămas din marea poezie interbelică, ce-a rămas din Caragiale,  sau din Eminescu, din orice autor român important după celebrele re-evaluări din anii ’50? Un imens deșert populat de năpârci și hiene.

Așadar, noua direcție în critica actuală nu e deloc nouă, dar nici prea veche. Ea  reînvie sloganuri prăfuite de acum câteva decenii și intră în arena înarmată pînă-n dinți, decisă să nu lase în urmă decât praful și pulberea. Interesant este că, mimând aerul rebel al luptei între generații, nu-i disprețuiește chiar pe toții bătrânii! Mai ales când unii sunt bine instalați în scaune academice sau sunt poziționați corect (a se citi mai la stânga) în lumea ideilor. În schimb, e necruțătoare cu boierii minții, aceia care, în cel mai pur stil corporatisto-capitalist, nu-i așa?, au monopolizat chipurile succesul pe piața autohtonă. Unii ca aceștia merită re-evaluați la sânge.

În ceea ce o privește pe Monica Lovinescu, nu trebuie însă să ne temem. A supravieţuit celor mai crâncene „re-evaluări“ ani în șir, atât în paginile Săptămânii lui Barbu, dar și „brațului lung la Securității“, întins până la Paris, spre a o anihila. Iar re-evaluările îi faceau, culmea!, bine. O țineau în formă. Indignarea îi sculpta fraza și-i ascuțea idea. E suficient să citești o pagină ca să înțelegi că avea de partea ei nu doar adevărul, ci și frumosul.

Privind aceste zbateri tinerești, nu pot decât să constat că, din moment ce cuvintele Monicăi Lovinescu ating dureros şi în clipa de faţă, e limpede că sunt de o fierbinte actualitate. Merită să le reascultăm.


[1] Vezi articolul Biancăi Burța-Cernat, Un epilog diaristic și prologul unei re-evaluări critice, I-II în Observator cultural, nr. 758-759.

[2] Vezi platforma Criticatac.

[3] Iată aici câteva creații plastice relevante pentru prelungirea realismului socialist în arta contemporană.”

Articolul de mai sus a apărut aici:

Hannah Arendt, celălalt Scholem și tragedia stângii germane (eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)


Motto: “… the worst have lost their fear and the best have lost their hope.”–Hannah Arendt

“Nu vin dinspre stânga. Dacă vin de undeva, o fac dinspre tradiția filosofiei germane”, îi scria Hannah Arendt, în 1963, lui Gershom Scholem, profesor la Universitatea Ebraică din Ierusalim, învățat universal admirat al Kabbalei, specialist în mistica iudaică și figură marcantă a exilului intelectual dinspre Germania nazistă către Palestina în anii ’30. Cei doi se cunoscuseră încă din 1932, au intrat într-o corespondență care avea să dureze până în 1964. În fapt, Hannah Arendt a fost cea care l-a informat pe Scholem despre sinuciderea prietenului comun, Walter Benjamin. Un pasaj din scrisoarea ei este întru totul răscolitor: “Mor evreii Europei și sunt îngropați precum câinii” (“Juden sterben in Europa und man verscharrt sie wie Hunde.”)

Când declară acel lucru, Hannah Arendt se gândește, credem, la atâția dintre cunoscuții comuni, ba chiar la ființe foarte apropiate: soțul ei, Heinrich Blücher, fost susținător al facțiunii Heinrich Brandler-August Thalheimer din PCG (KPD), și Werner, fratele lui Gershom. Se gândește, poate, la familia Benjamin, la frații Eisler. Nu a simpatizat-o câtuși de puțin pe Elfriede (Eisler), devenită Ruth Fischer, autoarea cărții clasice din anii Războiului Rece despre Stalin și comunismul german. Dar a citit-o și a citat-o, inclusiv cu iritare, în eseul despre Rosa Luxemburg. Werner Scholem a fost de fapt al treilea membru al grupului Ruth Fischer-Maslow. Erau oamenii lui Grigori Zinoviev. La sfârșitul vieții, Ruth care se referea la frații ei (Hanns și Gerhart) ca la “ex-frați”, a revenit la iluzii de tinerețe și a sperat în șansele dezghețului hrușciovist. Iubitul ei, Arkadi Maslow, împreună cu care îl sfidase pe Stalin în anii ’20, atrăgându-și ura tiranului, a fost ucis, după toate datele, la Havana de un comando al NKVD.

Hannah Arendt se gândea și la frații Elfriedei, compozitorul Hanns Eisler, exponent al avangardei muzicale, devenit după reîntoarcerea din exilul american, autorul imnului de stat al RDG. Dar și la Gerhart Eisler, probabil spion sovietic în Statele Unite –cel puțin așa sugera sora sa, dar și Arthur Koestler–, întors în Berlinul de Est și numit șef al propagandei regimului comunist condus de Walter Ulbricht și Wilhelm Pieck. Sau se referea la Heinz Neumann, ultimul șef al fracțiunii parlamentare a KPD, considerat un favorit al lui Djugașvili, un orator de mare clasă, refugiat în URSS și lichidat în anii Marii Terori; dar mai ales, la Margarete Buber-Neumann, fosta noră a lui Martin Buber, remăritată cu Heinz, pe care Hannah o citează admirativ în “Originile totalitarismului” cu a ei autobiografie despre detenția în lagărele de concentrare ale celor două dictaturi totalitare, cea stalinistă și cea nazistă.

Deci nu din această lume venea Hannah, dar o știa teribil de bine. Lumea ei era aceea a spiritului, detașată de constrângerile impuse de atât de înșelătorul binom stânga-dreapta: ea putea fi prietenă simultan cu Karl Jaspers, Hans Jonas și, oricât de șocant pentru unii, cu Martin Heidegger. Rupturile au intervenit cu Jonas și alți intelectuali evrei (și nu numai) în momentul apariției lui “Eichmann la Ierusalim”. S-a format un fel de “front unit” al cărui scop era să o prezinte ca pe un fel de apărătoare a lui Eichmann, o inamică a propriului popor, a self-hating Jewess și câte altele. Într-un exces al peniței înmuiate în fiere, Norman Podhoretz, editorul influentului mensual Commentary, a scris un eseu polemic de o rară virulență, intitulat “The Perversity of Brilliance” (aluzie la sintagma ei, “The Banality of Evil”).

Werner Scholem a iubit cu pasiune ideea comunistă. Sionismul, îmbrățișat de Gershom, i se părea limitat, îngust, prea puțin cosmic. Revoluția leninistă era idealul lui Werner, în fond ca și al lui Benjamin, doar că la acesta totul se petrecea în sotto voce. Pentru Werner, era vorba de un clocot planetar menit să arunce în aer un sistem întemeiat pe injustiție și opresiune. Fascismul era expresia contra-revoluției, Uniunea Sovietică era numele speranței. A intrat în conflict cu emisarii Cominternului, era un spirit prea independent. A devenit “fracționist”, a fost expulzat din KPD. În fruntea partidului se afla omul lui Stalin, proletarul german Ernst Thälmann. Trecuse vremea intelectualilor mesianici, sosise aceea a birocraților revoluției. Venirea lui Hitler la putere a anulat orice șansă pentru mult-visata revoluției comunistă. Stânga germană a fost distrusă cu o viteză uluitoare.

Liderii comuniști și figurile marcante ale stângii, dincolo de fricțiunile lor anterioare, au ajuns fie în exil (la Paris, la Praga, la Moscova și Harkov), fie în lagărele naziste. Fost deputat al stângii radicale în Reichstag, Werner Scholem a fost internat în lagărul Buchenwald, unde a fost executat de un SS-ist în iulie 1940. Era un apostat, fusese excomunicat din sectă. Pentru naziști, era un comunist. Pentru comuniști, era un troțkist, deci un trădător. În lagărele naziste, acele locuri în care infernul devenise o realitate cotidiană, organizațiile clandestine ale KPD erau extrem de puternice. Comuniștii aveau structuri organizatorice solide, în plus aveau o experiență a acțiunilor clandestine care le lipsea altor deținuți. O știm din cărtile unui Jorge Semprún, el însuși deportat la Buchenwald ca membru al rezistenței comuniste din Franța. Din clipa când îndrăznise să înfrunte un kapo comunist, Scholem era un paria. A plătit cu viața această sfidare. Pe 26 septembrie 1940, într-un moment de neagră, definitivă disperare, se sinucidea Walter Benjamin. Pentru Gershom Scholem: două pierderi ireparabile în doar două luni.

Werner murea așadar în solitudine, ucis de un glonte nazist, un învins, asemeni revoluției pe care o iubise până la auto-extincție și pentru care se rupsese de propria familie și de visele inițiale ale propriei adolescențe, asemeni poate acelei Republici de la Weimar pe care, la un ceas de mare vulnerabilitate, a ales să o atace în loc să o susțină.

În mod cert, nu dinspre această stângă sectară și nesăbuită venea autoarea minunatului volum despre destine umane în vremuri sumbre (“Men in Dark Times”). Dar, trebuie spus, nu sunt mulți gânditorii care să o fi cunoscut la fel de bine și de adânc precum ea.


Peter Baehr (editor), “The Portable Hannah Arendt”, Penguin Classics, 2000.

Clarificări necesare: Mitul politic al rusofobiei (eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

Auzim tot mai des, în ultima vreme, că s-ar fi născut un front global rusofob, că a critica regimul Putin, cu al său imperialism militarist și cu ideologia salvaționistă(-autarhică) ce-l subîntinde, ar fi o probă de rusofobie. Exact la fel cum în anii Războiului Rece, sovietologi cunoscuți, precum Richard Pipes și Adam Ulam, erau denigrați drept rusofobi (din păcate o poziție împărtășită chiar și de un Aleksandr Soljenițîn). Poate că la fel de “rusofobă” s-a simțit (chiar recent) și Karen Dawisha, profesoara de la Miami University din Ohio, directoarea Centrului Havighurst, atunci când editorul ei de la Cambridge University Press de la Londra, acolo unde publicase în trecut, fără probleme, o serie de alte volume, i-a respins apariția celei mai recente cărți, “Putin’s Kleptocracy: Who Owns Russia?”: “Given the controversial subject matter of the book, and its basic premise that Putin’s power is founded on his links to organised crime, we are not convinced that there is a way to rewrite the book that would give us the necessary comfort”. Cartea a apărut, în cele din urmă, în septembrie anul trecut, la Simon & Schuster. Deci se poate! Dar reacția unei edituri de un asemenea prestigiu este elocventă pentru maniera “înmănușată” cu care foarte mulți contemporani aleg să trateze un subiect atât de îngrijorător precum cel al imperialismului militarist și corupt. Nu, nu este deloc o glumă, este chiar istoria Rusiei putinofile la zi și ea poate degenera în oroare dacă nu îi spunem constant și apăsat pe nume.

În ce ne privește, am scris constant și cu pasiune în favoarea valorilor Rusiei democratice, a unei tradiții care îi include pe decembriști, pe Herzen, pe Struve, pe constituționaliștii-democrați, pe Andrei Saharov și Elena Bonner, pe Natalia Gorbanevskaia și pe Serghei Kovaliov. A numi regimul Putin drept o dictatură născută din moștenirile politice și ideologice ale KGB-ului nu înseamnă a fi rusofob, cum nu însemna a fi fost serbofob, în anii ’90, când identificai manipulările scandaloase la care se preta propaganda conspiraționistă a regimului Miloșevici. Atunci, ca și acum, sunt integrate în ideologia regimului dictatorial componente religioase preluate din arsenalul ortodoxist. Auto-victimizarea și martirologia ostentativă se îngemănează în această retorică menită să justifice o tiranie obscurantistă și cinică. Recomandăm, în acest sens, extraordinarul film “Leviathan” al lui Andrei Zviaghințev.

Pentru noi există acea tradiție rusă pe care țarismul a atacat-o și a prigonit-o, iar bolșevismul, în toate etapele sale, a înjosit-o și a călcat-o în picioare. Este vorba de valorile în care au crezut marii autori despre care am avut și vom mai avea bucuria sa scriem: Anna Ahmatova, Boris Pasternak, Osip Mandelștam, Marina Țvetaieva, Iosif Brodsky. Această Rusie este opusul dughinismului, fundamentul ideologic al dictaturii fesebiste.

Vorbim de un mit politic pentru că narațiunea pusă în funcțiune de propaganda putinistă și sprijinitorii din Rusia (și de aiurea) combină secvențe de realitate cu ficțiuni menite să genereze anxietate și o agonizantă incertitudine. Se reiau temele izolării Rusiei, se sugerează, ca pe vremea lui Stalin, că ar fi vorba de o fortăreață asediată, că întregul univers conspiră pentru molestarea Rusiei, că este așadar nevoie de o mobilizare generală și totală în serviciul supraviețuirii țării. Evident, este un bricolaj panicard și cu valențe clar instrumentale, menit să-l ajute pe Vladimir Putin într-un moment de dramatică și ireparabilă criză.

Mitul politic este un discurs care organizează, incită și mobilizează sentimente, emoții, speranțe și aprehensiuni colective. Nu este neapărat fals în integralitatea sa, dar poate să includă, și adeseori chiar include, elemente care distorsionează deliberat adevărul istoric. Un exemplu clasic de mit politic vindicativ este legenda “cuțitului pe la spate” (Dolchstosslegende) utilizată de extrema dreaptă din Germania după Primul Război Mondial pentru delegitimarea Republicii de la Weimar și pentru justificarea celui mai abject antisemitism. Este de fapt, de multe ori, o raționalizare a resentimentului politic și a unor fobii inavuabile.


Pentru comentarii:


Get every new post delivered to your Inbox.

Join 189 other followers