Ipoteze despre antisemitism

28/07/2015

“Evreul este creat de antisemit”, scria cîndva Sartre (citez din memorie, dar nu cred că trădez sensul ideii sale). Într-adevăr, soarta antisemitului ar fi extrem de tristă dacă nu ar putea imagina la infinit crimele, conspirațiile și păcatele celui etern detestat. În germană, “evreul ratacitor” este “der ewige Jude”, adică “evreul veșnic”. Antisemitismul se întîlnește la stînga și la dreapta (mă refer îndeosebi la extremele acestor orientări). Socialismul ca anticapitalism a utilizat și dezvoltat acest filon otrăvit.

Evident, mulți socialiști au detestat și deplîns antisemitismul (Engels, Bebel, Clara Zetkin), dar alții lau cultivat (să nu-l uităm chiar pe Marx, inspirat de ideile antisemite ale stîngii anarho-socialiste a timpului său). Scientismul combinat cu mistica de tip Volk (ceea ce Marcuse a numit cîndva “eroismul istoricopopular”) a generat la dreapta mentalități exclusivist-rasiste. Wagner însuși a glisat de la populismul romantic de stînga al juneții sale revoluționare către elitismul rasist al perioadei cînd a teoretizat ideea absurdă a sterilității evreilor în creația muzicală.

Mă grăbesc să adaug că nu mă refer la dreapta moderată, de tip liberal-conservator. Din cîte știu, conservatorul P.P. Carp a fost omul politic cel mai favorabil încetățenirii evreilor după 1877. În discuția despre antisemitism trebuie să păstrăm distincțiile istorice. Bolșevismul, cel puțin în faza sa leninistă, nu includea antisemitismul, însă era ostil sionismului și socialismului bundist. Ulterior, din motive ce pot fi examinate cu alt prilej, Stalin a virat către antisemitismul virulent al perioadei 1946-1953. Era vorba despre ceea ce biograful lui Stalin, profesorul Robert C. Tucker, a numit “bolșevismul de extremă dreaptă”.

Ceea ce se atacă în figura evreului este principiul însuși al alterității. Pentru imaginarul antisemit evreul apare drept simbolul, ori mai precis spus, personificarea diferenței. Antisemitismul înseamnă, între altele, negarea dreptului la diferență. Antisemitul unifică ceea ce este separat șI chiar incompatibil. Să ne gîndim la mitul “iudeo-bolșevismului” îngemănat, în cosmologia antisemită, cu acel al dominației globale a “iudeo-plutocrației”. Recomand spre lectură partea despre antisemitism din lucrarea clasică a Hannei Arendt Originile totalitarismului. Antisemitismul este o ură veche, care în timpurile moderne a căpătat note și dimensiuni noi. A devenit element al unor ideologii politice moderne. Nu mai este antisemitismul teologic al Evului Mediu. Cînd Mikis Theodorakis își exprimă aversiunea pentru evrei și pentru statul Israel, o face ca om de stînga, partizan al unei doctrine de tip socialist. Fantasmele antisemite cuprind deopotrivă demonizarea și supralicitarea puterii evreilor.

În mintea antisemitului presa este în mîna evreilor ca grup compact, cu interese monolitice. La fel și băncile. Pentru antisemitul clasic toți evreii se află simultan în slujba familiei Rotschild și a Cominternului generic. Dacă îi spui unui antisemit că nu există o unitate a evreilor din toată lumea, îți va zîmbi neîncrezător și te va acuza că încerci să negi ceea ce este știut “prea bine”. “Agresiunea Talmudului împotriva Evangheliei lui Hristos” era mitul invocat de Nechifor Crainic în cartea sa Etnocrație și ortodoxie. Mitul revine în zona “Noii Drepte” din România. (…)

S-a crezut că după Auschwitz antisemitismul va înceta să fie tolerabil, măcar în cercurile intelectuale onorabile. Din păcate, cum a notat cîndva regretatul Petru Creția, chiar oameni care se jură că sînt democrați convinși utilizează în particular limbaje inacceptabile. Nimeni nu cere ca intelectualii democrați să fie filosemiți. Important, demn și necesar este să fie anti-antisemiți. Atunci cînd un fost disident, personaj celebru, scrie în termeni cataclismici despre culpa “evreilor” (nu a unor evrei) pentru crimele bolșevice, el pășește pe un teritoriu minat. Cum scria Milosz, adeziunea unor evrei la comunism în Europa Centrală și de Est nu a fost un “mister rasial”.


Păienjenişul iluziilor: Pasiunile Războiului Civil Spaniol, ieri și azi

24/07/2015

În memoria mamei mele, Hermina Tismăneanu, născută Marcusohn (Botoşani, 25 iulie 1915-Haifa, 10 februarie 2000)

Guernica si Alcázar de Toledo, doua săbii in teaca numită Spania. Nu cred că există eveniment din veacul al XX-lea care să continue să suscite atâtea pasiuni precum Războiul Civil din Spania. Pentru unii a fost un experiment excitant, pentru alții o tragedie fără final. Extraordinarul roman al lui Leonardo Padura, “Omul care iubea câinii”, se petrece, direct sau indirect, în labirintul spaniol. Amintesc recentele cărți ale Katerinei Clark și Karl Schlögel, unde Războiul Civil figurează proeminent. Spania ca simbol al speranței a fost fundalul pe care se desfășurau procesele-spectacol. Avem acum răscolitoarea carte a lui Paul Preston despre Holocaustul spaniol (titlul este problematic, cum au scris atâția recenzenți). Brigăzile Internaționale au devenit subiect de teze doctorale.

Mobilizarea prin imagini. Poster pentru militiile din Catalonia in care a luptat George Orwell pe peretele cafeneli “La Llibertaria” din Barcelona. Fotografie de Marius Stan

Am crescut într-o familie pentru care amintirea Războiul Civil Spaniol era cât se poate de vie şi dureroasă. Tatăl meu şi-a pierdut braţul drept în bătălia de pe râul Ebro, în 1938. Avea 25 de ani, franchiştii au tras cu gloanţe dum-dum (interzise prin convenţii internaţionale), a fost rănit şi exista riscul să sară în aer. Braţul i-a fost amputat pe front, la un punct sanitar, fără anestezie. Mama, studentă la medicină în anul III, era infirmieră la Spitalul Internaţional unde a fost apoi tratat. Doctorul, de fapt directorul spitalului, un social-democrat german, se numea Glaser. Fiica sa, Erika (ai cărei părinți au murit în timpul bombardării Londrei de către nazişti), avea să fie ulterior adoptată de Noel Field, personaj enigmatic implicat în marile procese din anii ’50. Apare în toate cărțile importante despre procesele-spectacol (show-trials) din Europa de Est. Sub numele Erika Wallach, avea să scrie ea însăşi o carte cutremurătoare despre propria experienţă carcerală în RDG. Mama mea a fost apropiată de Erika şi a sperat mereu să o revadă. Nu s-a întâmplat. Regretata jurnalistă Flora Lewis de la International Herald Tribune a cunoscut-o bine pe Erika, cu care a stat de vorbă pentru cartea ei despre Noel Field. Am discutat eu însumi cu Flora Lewis despre Erika şi despre războiul din Spania la Budapesta, în martie 1999, când a venit la conferinţa “Between Past and Future: The Revolutions of 1989 and Their Aftermath”. În acel ciudat veac douăzeci, totul se leagă, urmând parcă o logică borgesiană…


La Spitalul Brigazilor Internationale, Vic, 1938. in stanga, parintii mei

Ca mare mutilat de război, tatăl meu a făcut parte, împreună cu mama, din grupul care a ajuns în URSS în mai 1939, pe vasul “Kooperaţia”, după înfrângerea taberei republicane şi perioada petrecută la Gurs, în lagărul de refugiaţi din Franța (despre acele lagăre şi acei refugiaţi de nimeni doriţi, „scum of the Earth”, a scris Arthur Koestler; într-un asemenea lagăr, marele scriitor a compus prima versiune din ceea ce avea să devină Darkness at Noon). Pe acelaşi vapor se aflau unii membri ai guvernului republican, între care Joan Comorera (alţii plecaseră spre Mexic). La Leningrad, pe demnitarii Republicii învinse îi așteptau Gheorghi Dimitrov şi conducerea Internaţionalei a III-a (tezaurul fusese de-acum acaparat de Kremlin). Din partea PCdR a venit secretarul general, Boris Ştefanov, care, deşi anti-fumător fanatic, i-a oferit tatălui meu un pachet de ţigări.

În anii războiului, ai mei s-au împrietenit cu comunistul spaniol Ramón Mendezona, ulterior membru al Biroului Politic. Erau la Moscova când a murit (s-a sinucis?) José Diaz, secretarul general al PC Spaniol în anii Războiului Civil. Mendezona a participat, din câte ţin minte, la înmormântarea tatălui meu. Am fost eu însumi coleg de clasă şi apropiat prieten, la începutul anilor ’60, cu Alejandro Pujolar, fiul lui Federico Melchior, alt personaj important în ierarhia comunismului spaniol, directorul lunarului teoretic Nuestra Bandera. Familia lui Alex (așa îi spuneam noi) venise din Franța, cred că în 1961, când generalul de Gaulle decisese expulzarea militanţilor comunişti spanioli. Mama sa era pictoriţă, iar un frate, Carlos, avea să studieze regia de film la Moscova. Locuiau într-un apartament din blocul în care se afla reprezentaţa companiei aeriene Sabena. Au revenit în Franța după 1966. L-am mai revăzut o singură dată pe Alex, cred că în 1970, era într-o scurtă vizită la Bucureşti.

Iunie 2015, la Vic, aici a fost Spitalul in care mama a lucrat ca infirmiera, iar tatal meu a stat cateva luni dupa amputarea bratului drept. Fotografie de Marius Stan

În anii ’70 am citit, graţie prietenului meu Radu Stern, cartea lui Semprún Autobiografia lui Federico Sanchez. Era tradusă în românește „numai pentru uz intern”, cum se spunea în acea vreme. Circula clandestin, o citeau cei câţiva aficionados ai literaturii deziluziei şi deşteptării. Cartea pe care o citea mama mea în momentul când s-a stins din viaţă era L’écriture ou la vie de Semprún. Vorbeşte acolo despre Buchenwald şi despre felul cum rememora, ca exerciţiu de supravieţuire, pasaje din Geschichte und Klassenbewußtsein, cartea mesianic-marxistă a tânărului Georg Lukács. O carte fără de care nu poţi înţelege nimic din aventura intelectuală a veacului al XX-lea (Slavoj Žižek o considera una din cărţile sale de căpătâi, iată, poate, un motiv pentru admiratorii săi să o citească). Am scris la moartea lui Semprún, textul poate fi citit în „Studii și materiale de istorie contemporană”, Vol. XI, 2012.

Am scris și la moartea lui Santiago Carrillo, cel care i-a exclus din partid pe Semprún și pe prietenul său de idei, Fernando Claudín.
Fac aceste digresiuni biografice pentru a arăta complexitatea lumilor care gravitează în jurul Războiului Civil din Spania. Cine vrea să ştie mai multe pe acest subiect (despre interbrigadişti, de pildă), s-ar putea întâlni cu amintirile doctorului David Iancu (apărute la Editura Vitruviu). Dr. Iancu a fost voluntar în Brigăzile Internaționale, apoi medic în China, în armata lui Mao. De-a lungul anilor am vorbit adeseori despre aceste sângerânde teme cu Ágnes Heller şi Ferenc Fehér, cu G. M. Tamás, cu Adam Michnik, cu Lászlo Rájk Jr. Ar merita citit şi volumul de documente despre rolul sovieticilor în Războiul Civil Spaniol editat de Ronald Radosh şi publicat la Yale University Press. Nu invoc aceste nume degeaba. Povestea Războiului Civil este în inima demersului žižekian de recuperare a „cauzelor pierdute”. Nu întâmplător se fac referinţe la cântecele lui Ernst Busch (Genossen in Graben. Singt alle mit/Lasst schweigen die anderen Lieder/Mit Panz und mit Fliegen so griffen sie an/Wir hatten nur Mut und Gewehre…)

Barcelona, iunie 2015, cafeneaua “La Llibertaria”, cu peretii plini de poze si postere legate de amintirea sperantelor nimicite in Razboiul Civil de catre fascisti si stalinisti. Fotografie de Marius Stan

Copil fiind, plângeam ascultând un cântec faimos despre bătălia din Valea Jarama. Ori ascultându-i pe Ernst Busch, Paul Robeson şi pe Pete Seeger cântând despre los quatro generales. Trecură anii, am trecut şi eu dincolo de imaginile îngheţat-maniheiste care demonizau dreapta şi inocentau stânga (ori viceversa). Ştiu că aceste rânduri îi pot irita pe mulţi. Mitul Războiului Civil Spaniol este de o tenacitate unică. Eram la Potsdam în 2005, la o conferinţă despre fascism şi comunism. Între participanţi, istoricul marxist Eric Hobsbawm, pentru care, orice s-ar fi întâmplat în ceea ce el a numit corect, cred eu, the age of extremes, Războiul Civil din Spania rămâne ca un punct imaculat, un tărâm neprihănit, cauza republicană fiind şi astăzi cea absolut dreaptă. Nicio îndoială, nicio rezervă. L-a susţinut cu entuziasm fostul megaspion Markus (Mischa) Wolf. A intervenit atunci Tony Judt, care a încercat să nuanţeze lucrurile…

“La Llibertaria”, Amintirea Razboiului Civil, trecutul nu e (inca) trecut. Fotografie de Marius Stan

A fost vorba de folclorul romantic al unei stângi în care iluziile naive s-au întâlnit cu calculele cinice ale comisarilor stalinişti şi cu cruzimea maniacală a franchiştilor. O confruntare pe viaţă şi pe moarte în care ambele tabere au recurs la violenţă extremă. În care niciuna nu putea invoca dreptatea absolută. În care una din tabere îl invoca pe Dumnezeu de partea sa, iar cealaltă îşi proclama logodna cu Istoria. De-o parte, intoxicată cu mitul fraternităţii internaţionaliste, avea loc masacrul de la Paracuellos, cu gropile comune în care au fost aruncate cadavrele a mii de bărbaţi, femei şi copii ucişi de forţele republicane (viitorul secretar general al PCS, Santiago Carrillo, mort abia în 2012, dar dând interviuri şi ţinând prelegeri și la 95 de ani, era responsabil cu „ordinea” la Madrid în acel cumplit noiembrie 1936), erau profanate biserici şi ucişi preoţi şi călugăriţe, de cealaltă parte, ataşată simbolurilor autorităţii şi ale unei ordini cazone, era bombardată Guernica şi era asasinat Federico García Lorca.

Simplu spus, şi aici Orwell ne ajută enorm, nu există un singur adevăr despre Războiul Civil din Spania. Nici azi nu ştim exact numărul victimelor (de ambele părţi). Vindecarea rănilor este departe de a se fi încheiat. Rămâne însă un fapt de necontestat că stânga libertară a fost ţinta principală pentru acţiunile criminal-represive ale oamenilor lui Stalin, conduşi pe linia NKVD de către Aleksandr Orlov, organizatorul masacrelor împotriva celor bănuiţi că sunt inamici „în chip obiectiv” (Orlov avea să „defecteze” la timp, conştient că risca să fie lichidat de către un comando de tipul celor pe care el însuşi le organizase la Barcelona). „Inamic obiectiv” – iată aplicarea „originală” de către Stalin a unei dialectici „vrăjite şi întoarse pe dos” (Marx). Se punea în practică „democraţia de tip nou” teoretizată de Togliatti, unul din corifeii Cominternului stalinizat (Stalintern, cum se spunea în epocă).

Să nu uităm că Războiul Civil s-a derulat pe fondul exacerbării climatului de isterie din URSS şi din mişcarea comunistă internaţională din anii Marii Terori („Despre ipocrizia autocriticii” este titlul uneia din ultimele scrieri ale lui Antonio Gramsci, efort târziu şi fără efecte de a se delimita de delirul proceselor-spectacol de la Moscova). Antifascismul a devenit acel principiu legitimizator, de fapt un instrument propagandistic de o eficienţă uluitoare, pe baza căruia nimic din ce poruncea ori făcea Stalin nu putea fi pus sub semnul întrebării spre „a nu aduce apă la moara” lui Hitler şi Mussolini. Au fost anii în care Raţiunea s-a aflat sub atac, atât dinspre extrema dreaptă, cât şi dinspre cea stângă.

Am auzit prima oară vorbindu-se despre Mihail Kolţov (jurnalistul favorit al lui Stalin, avea să fie rechemat din Spania în 1938, arestat, condamnat şi executat ca „spion terorist” în 1940 sau 1942) şi André Marty (comisarul suprem al Brigăzilor Internaţionale, exclus din PCF ca „agent provocator” în 1952) când aveam 10 ani (ambii sunt personaje în Pentru cine bat clopotele). Venise atunci în vizită în România Renato Bertolini, preşedintele Federaţiei Internaţionale a Rezistenţilor (FIR), a cărei filială din România s-a numit FIAP (după numele francez, Fédération Internationale des Anciens Politiques). De aici şi cuvântul fiapist, cu multiplele sale conotaţii din epocă (iată încă un termen care n-ar trebui să lipsească dintr-o enciclopedie a comunismului românesc). Mama mea îl îngrijise pe Bertolini în Spania, la spitalul din Vich, aproape de Barcelona (era după lichidarea POUM).

I se spunea Sarpi, al său nom de guerre. Nu puteam şti, nu ştiu de fapt nici acum ce rol a avut Sarpi. A fost prieten apropiat cu Vittorio Vidali (comandantul Carlos al detaşamentului de şoc comunist, El quinto regimiento, cu legendarii săi ofiţeri, Lister, El Campesino, Galan, Modesto), deci Vidali, cel direct însărcinat, împreună cu stalinistul maghiar Ernö Gerö (după război, mâna dreaptă a lui Mátyás Rákosi), să-l asasineze pe Andreu Nin, liderul POUM (după ce fusese direct implicat, în 1929, se pare că împreună cu iubita sa, fotografa italiană Tina Modotti, alias Maria Ruiz, dar şi Diego Rivera, în asasinarea militantului comunist cubanez Julio Antonio Mella, exilat în Mexic şi suspectat de troțkism). Despre perechea Vidali-Tina Modotti iată ce scrie Claudio Albertani într-un articol publicat în 2005 de Fundaţia Andreu Nin: “La trayectoria de ambos resume de alguna manera las pasiones, las contradicciones y también los crímenes cometidos por una generación de comunistas adictos a Stalin.” Textul are ca motto cuvintele lui Raul Vaneigem: ”Hacer el presente implica corregir el pasado”.

Vidali era unul din apropiaţii lui Luigi Longo (nom de guerre Gallo), comisarul politic al Brigăzilor Internaţionale, cel mai apropiat colaborator al lui Palmiro Togliatti (nom de guerre Ercoli), urmaşul acestuia în fruntea Partidului Comunist Italian. Ajuns în Mexic, Vidali, sub numele Carlos Contreras, a fost (împreună cu militanţii stalinişti ajunşi şi ei acolo, Joan Comorera şi Antonio Mije) unul dintre organizatorii atentatelor împotriva lui Troţki care au culminat în august 1940 cu asasinarea întemeietorului Armatei Roşii de către agentul sovietic, tânărul comunist spaniol infiltrat în cercurile troţkiste, Ramón Mercader (amintesc aici romanul lui Semprún, La deuxième mort de Ramón Mercader). Tina Modotti a murit în 1942, în Mexic, suferind un infarct într-un taxi, dar mulţi bănuiesc că a fost vorba de o moarte suspectă, de fapt de o crimă a NKVD-ului (prea ştia multe şi se pare că începuse să nutrească îndoieli asupra „cauzei”). În 1995, Muzeul de Artă din Philadelphia a organizat o expoziţie a fotografiilor ei cu un grant generos oferit de cântăreaţa Madonna (o mare admiratoare).

Am citit apoi pe nerăsuflate memoriile (nu întotdeauna cinstite) ale lui Ilya Ehrenburg (i le recomand oricui dornic să vadă cum ştia stânga post-stalinistă să se agaţe de minciuni, ori de jumătăţi de adevăr, dar şi pentru capitolele superbe despre Babel, Pasternak, Mandelștam, Ahmatova şi Tvetaieva). Apoi, de-a lungul anilor, am citit cam tot ce se putea despre Războiul Civil: Hugh Thomas, Franz Borkenau, Pierre Broué, Guy Hermet, Antony Beevor, Burnett Bolloten, Gerald Brenan, Stanley Payne, Paul Preston. Lista bibliografică este, acum, fără sfârşit (ar trebui adăugate zeci, poate sute de lucrări în spaniolă). I-am citit pe Hemingway şi pe Malraux. I-am citit pe apostaţii comunişti Valentín González (celebrul El Campesino), Jesús Hernández, Fernando Claudín şi Jorge Semprún. Mi-am apropiat şi cărţile supravieţuitorului POUM, Julián Gorkin. L-am parcurs pe Manuel Vázquez Montalbán (Pasionaria y los siete enanitos), îl citez în Stalinism pentru eternitate (cartea i-am dăruit-o lui Tony Judt, referentul editorial al lucrării mele despre comunismul românesc, cu care am stat de vorbă multe ore despre ceea ce povestesc aici). Am încercat să înţeleg cât a fost revoluţie şi cât contrarevoluţie în acel fratricid naţional.

Georges Bernanos înţelesese că fiecare tabără avea adevărul ei, că aceste adevăruri erau incompatibile. Plecase spre Spania ca monarhist, dar a descoperit acolo idealismul şi în partea opusă. A scris Les Grands Cimetières sous la Lune, o carte pe care tânărul Camus o comenta astfel în Alger républicain:”Bernanos est un écrivain deux fois trahi. Si les hommes de droite le répudient pour avoir écrit que les assassins de Franco lui soulèvent le cœur, les partis de gauche l’acclament quand il ne veut pas l’être par eux. Il faut respecter l’homme tout entier et ne pas tenter de l’annexer”.

Nimic nu a fost simplu în acel imbroglio istoric total. Înrolată de partea republicană (loialistă, cum se spunea în epocă), Simone Weil citeşte cartea lui Bernanos şi îi scrie acestuia: „On part en volontaire, avec des idées de sacrifice, et on tombe dans une guerre qui ressemble à une guerre de mercenaires, avec beaucoup de cruautés en plus et le sens des égards dus à l’ennemi en moins. Je pourrais prolonger indéfiniment de telles réflexions, mais il faut se limiter. Depuis que j’ai été en Espagne, que j’entends, que je lis toutes sortes de considérations sur l’Espagne, je ne puis citer personne, hors vous seul, qui, à ma connaissance, ait baigné dans l’atmosphère de la guerre espagnole et y ait résisté. Vous êtes royaliste, disciple de Drumont – que m’importe? Vous m’êtes plus proche, sans comparaison, que mes camarades des milices d’Aragon – ces camarades que, pourtant, j’aimais.
Ce que vous dites du nationalisme, de la guerre, de la politique extérieure française après la guerre m’est également allé au coeur. J’avais dix ans lors du traité de Versailles. Jusque-là j’avais été patriote avec toute l’exaltation des enfants en période de guerre. La volonté d’humilier l’ennemi vaincu, qui déborda partout à ce moment (et dans les années qui suivirent) d’une manière si répugnante, me guérit une fois pour toutes de ce patriotisme naïf.”

Scriind aceste rânduri, lăsând memoria să-şi urmeze cursul, mă uit la o fotografie în care părinţii mei se află lângă Dolores Ibárruri, atunci când cea căreia i se spunea La Pasionaria a împlinit 80 de ani (am inclus poza în volumul Lumea secretă a nomenclaturii, apărut în 2012 la Humanitas). Sunt în acea poză, împreună cu ai mei, Valter Roman şi Mihail Florescu. După 1949, când voluntarii din Spania au devenit suspecţi (schisma iugoslavă, procesul Rájk), au trecut cu toţii prin înfiorătoare anchete de partid. Am citit amintirile lui Valter Roman, Sub cerul Spaniei. Nu doar Roman, dar şi părinţii mei puteau spune, împreună cu Unamuno, Me duele España

Îi îndemn pe cei interesaţi să citească orice biografie a lui Orwell spre a afla că în acel micro-cosmos din Catalonia, în laboratorul dictaturii staliniste de la Barcelona în care au fost ucişi criticii de la stânga ai cominternismului, a descoperit Orwell natura totalitară a sovietismului. La fel şi Koestler (mai ales biografia acestuia datorată lui Michael Scammell). Orwell a fost un socialist sui generis, anticomunist şi antifascist. Acest lucru nu-l poate nega niciun intelectual de bună-credinţă. A criticat ipocriziile vremii lui şi a avut un dispreţ total pentru complicii totalitarismului.

Nu am livrat întotdeauna lecturi scrise la „rece”, mai ales atunci când am încercat să înţeleg în ce miraj, în ce păienjeniş al iluziilor şi intrigilor fuseseră prinşi părinţii mei şi, de fapt, o întreagă generaţie (la dreapta şi la stânga). Cine a citit Ghilotina de scrum poate îşi aminteşte finalul, acea scrisoare către Julien (personaj real, el însuşi fost voluntar în Spania, trezit din somnul stalinist mai devreme ca alții), dar, cum observa Monica Lovinescu, şi către tatăl meu, pe care am intitulat-o „Despre frenezia supunerii”.

În ceea ce privește semnificația autentică a ceea ce s-a petrect atunci în Spania, sunt de acord cu concluzia marelui istoric Stanley Payne: “Războiul Civil din 1936-9 a fost unul din evenimentele însemnate ale secolului. Un corespondent care l-a acoperit a descris războiul ca ‘pe securea unei crime într-un subsol’ din pricina extraordinarului număr de asasinate politice — mult peste 100.000 au fost duse la îndeplinire, aproape la fel de numeroase ca totalul deceselor militare spaniole. Cum puterile Axei și Uniunea Sovietică au intervenit curând de părțile adverse, a fost supranumit de unii ca lupta dintre fascism și comunism, deși mașina de propagandă republicană a preferat să încadreze războiul ca o luptă între fascism și democrație. În realitate, a fost o variantă națională a războaielor civile revoluționare/ contra-revoluționare din Europa începutului de secol XX, care s-au întins pe perioada 1917 – 1949, și care au scos aproape mereu în prim-plan atrocități în masă”. (“How Franco stayed on”, în Times Literary Supplement, 17 iunie 2015).


Frăția gangsterilor: Svetlana Allilueva, fiica lui Stalin, despre Vladimir Putin

22/07/2015

Dacă a existat vreodată cineva care să știe bine cine sunt „ei” cu adevărat, acea persoană a fost Svetlana Allilueva (Lana Peters). „Ei” fiind frăția gangsterilor KGB, cu cinismul lor, cu brutalitatea, viclenia, ipocrizia și grosolănia lor. Așa cum atestă Rosemary Sullivan în fascinant de detaliata și profund revelatoarea ei carte (“Stalin’s Daughter: The Extraordinary and Tumultuous Life of Svetlana Alliluyeva,” Harper, 2015), Svetlana a crescut sub totala supraveghere a poliției secrete. Într-un fel, întreaga viață și-a ispășit o vină imaginară: nu ea a ales să fie fiica monstrului și mulți membri ai familiei sale au pierit în timpul Marii Terori: Alioșa Svanidze, Stanislav Redens etc. Mult iubitul ei „unchi Sergo” (Ordjonikidze) s-a sinucis. De fapt, Svetlana a crescut într-o cultură a crimei, a trădărilor și a multor sinucideri…

A trebuit să-și trăiască viața în etena companie a bodyguarzilor. Vlasik și Poskriobișev, figuri notorii și cei mai de încredere slujitori ai lui Stalin, au fost cei care s-au ocupat de ea, alegându-i până și bona, prietenii, școala primară, liceul etc. „Prințesa de la Kremlin” știa că aceștia îl informau pe tatăl ei despre fiecare detaliu al existenței sale. Îl disprețuia și îl ura cu patimă pe Lavrenti Beria. Când buna ei prietenă Marfa Peșkova s-a măritat cu Sergo Beria, fiul lui Lavrenti, a rupt orice legătură cu aceasta. Pentru ea, Beria – poate chiar mai mult decât Iosif Djugașvili – era întruchiparea Răului. Noua carte despre Beria scrisă de Françoise Thom propune însă un alt punct de vedere…

După moartea tiranului, din ce în ce mai critică la adresa vremurilor de teroare universală impusă de tatăl ei, Svetlana și-a schimbat numele de familie din Stalina în Allilueva, luând numele de fată al mamei sale, Nadejda, care se sinucisese în noiembrie 1932. După fuga în Vest, a devenit o țintă principală a campaniilor de dezinformare conduse de KGB. Prim-ministrul Alexei Kosîghin a decretat-o „instabilă mental”. Să critici stalinismul, mai ales în calitatea de fiică a lui Stalin, era pentru aparatcicul sovietic o boală psihică. Iuri Andropov s-a ocupat personal de cazul ei. Într-o scrisoare trimisă unui prieten imediat după alegerea lui Putin ca președinte în 2000, Svetlana și-a exprimat fără ocolișuri dezgustul față de mascarada politică desfășurată la Moscova, precum și dezamăgirea față de naivitatea administrației americane:

„Rusia și-a schimbat steagul și câteva nume, fără îndoială – dar rămâne în continuare aceeași URSS, din punctul meu de vedere. Iar astăzi – când un colonel KGB dubios a ajuns la conducere (pentru că a fost îndeajuns de înțelept încât să-i garanteze lui Boris Elțîn că va fi scutit de o anchetă publică—și cel mai probabil de o punere sub acuzare –, în acea sferă a corupției și a banilor furați), când Omul Nou de la Kremlin este descris de către postul meu local de radio public drept „eroul incontestabil al rușilor”, drept „alegerea indiscutabilă” ca viitor președinte—nu pot decât să înjur în rusește (o înjurătură cumplită, pe care slavă Domnului că nu o înțelege nimeni)…” (p. 615). Citind aceste cuvinte, profetice în luciditatea lor, putem înțelege de ce, vreme de mulți ani, până la deteriorarea unei foarte strânse legături de familie, George Kennan a considerat gândirea politică a Svetlanei Allilueva drept una care merită ascultată cu mare atenție. (Traducere din engleză de Monica Got)

Recomandări:

http://www.contributors.ro/global-europa/foloasele-kremlinologiei-alain-besancon-deconstruie%c8%99te-absolutismul-putinist-partea-i-prezentare-si-traducere-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/contrarevolutie-%c8%99i-omor-politic-in-rusia-lui-putin-pourquoi-ont-ils-tue-nemtov-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/cultura/%e2%80%9csunt-pentru-razboiul-rece%e2%80%9d-un-dialog-cu-alain-besanc%cc%a7on-realizat-de-marius-stan-%c8%99i-vladimir-tismaneanu-paris-28-iunie-2015/

http://www.contributors.ro/cultura/comrade-putin%e2%80%99s-fascist-temptation/

http://www.contributors.ro/global-europa/proprietatea-statului-despre-svetlana-allilueva-nascuta-stalina/

http://www.contributors.ro/global-europa/cine-a-fost-maresalul-urss-lavrenti-pavlovici-beria-gangster-sociopat-reformator/


“Sunt pentru Războiul Rece!” — Un dialog cu Alain Besançon realizat de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu (Paris, 28 iunie 2015)

14/07/2015

V.T. – A existat un atac asupra modului de înțelegere a modelului totalitar, venind dinspre stânga, în timpul anilor ’70: școala revizionistă și așa mai departe. Când priviți acum ceea ce s-a întamplat, colapsul Uniunii Sovietice, al blocului estic, sunteți în continuare convins că modelul totalitar explică funcționarea sistemelor comuniste?

A.B. – Cuvantul “totalitar” a fost utilizat pentru două regimuri care nu se aseamănă și care au sfârșit prin a lupta unul împotriva celuilalt: nazismul și comunismul. Nazismul a fost distrus din exterior. Complet. Cât despre comunism, el s-a prăbușit și și-a căutat o nouă legitimitate. Iar această legitimitate și-o găsește în trecutul Rusiei ortodoxe: în ortodoxia lui Ivan cel Groaznic, în voința de a domina ca imperiu și nu ca națiune, utilizând mijloacele moștenite de la totalitarismul precedent.

M.S. – Dar totalitarismul, dacă ne gândim la scrierile dumneavoastră, ale Hannei Arendt, ale lui Martin Malia, etc., se legitima printr-o ideologie: fie național-socialismul, fie bolșevismul. Putem găsi elemente ideologice cristalizate în ceea ce se întâmplă acum în Rusia?

A.B. – Nu, căci acum modelul intelectual instaurat nu mai crede în comunism și asta de multă vreme. Acum se plimbă cu cruci mari, în procesiuni lungi. Este modelul naționalismului ortodox. Modelul sectei extremiste ortodoxe ruse, așa cum a existat începând de la Ivan al III-lea, începând de la refuzul Conciliului din Florența, începând de la rusificarea clerului, începând de la crearea patriarhatului rus de la Moscova. Acest model a fost puțin estompat sub țarii modernizatori, de la Petru cel Mare până la Nicolae al II-lea exclusiv (căci Nicolae al II-lea revine la o poziție fidelă ortodoxiei), iar acum e prezentat peste tot, așa încât vedem fotografii ale lui Stalin sub formă de icoane, soldați ruși care sărută icoane cu Putin, avem deci tot cultul care e, în același timp, absolut creștin, dar care utilizează fanatismul religios centrat pe Putin. Există ideologi în jurul lui Putin care exploatează subiectul imperiului rus. Un imperiu rus care nu e doar pravoslavnic, ci, în același timp, orientat către lumea musulmană. Acestea două merg foarte bine împreună, deoarece, actualmente, francezii au necazuri cu musulmanii, toată Europa are necazuri cu musulmanii, pe când Putin se descurca aparent bine cu musulmanii.  Relațiile nu merg rău deloc. În fine, acum, de când cu Nazarbayev și Cadirov care nu mai merg chiar atât de bine, dar măcar nu merg rău… Pentru că musulmanii speră să realizeze o ummah (termenul care desemnează lumea musulmană), dar în același timp și o ummah slavă împreună cu ortodocșii. Bun, nu se știe către ce se poate merge.

M.S. – Întrucât se poartă discuții despre moștenirea bolșevismului, îl vedeți pe unul ca Putin (și oricare din anturajul lui Putin) moștenind ceea ce a fost cultura politică a bolșevismului?

A.B. – Cultura politică a lui Putin este KGB-ul. În vremea lui Stalin și chiar în cea a lui Brejnev, KGB-ul era, totuși, subordonat statului rus. Statul rus întemeiat pe limba de lemn și pe pseudo-marxism, care nu era crezut, dar era utilizat ca instrument. Acum “KGB”-ul guvernează în întregime singur. Are mijloacele, are banii, are puterea, obligă la supunere marile întreprinderi, a jefuit o mare parte din bunurile Rusiei. Deci KGB-ul [sub noua lui denumire] este cel care guvernează. E un sistem destul de nou în Rusia. Poliția a fost întotdeauna subordonată, dar acum e la putere.

M.S. – Credeti, deci, că e pentru prima dată în istoria modernă rusă când poliția guvernează cu autonomie completă. Nu răspunde în fața nimănui, căci Partidul nu mai există, țarul nu mai există, prin urmare poliția controlează totul.

A.B. – Da.

V.T. – În urmă cu zece zile, prietenul meu Marius și cu mine am petrecut o săptămână la Tbilisi. Sunteți foarte cunoscut acolo. Rectorul Universității din Tbilisi e un tânăr filosof. I s-a spus că vom ajunge la Paris și atunci și-a exprimat admirația pentru opera dumneavoastră.

A.B. – Lucrările mele au fost traduse în georgiană pentru poliție, pentru partidul comunist.

V.T. – Deci Sevardnadze voia să vă citească.

A.B. – Da.

V.T. – Ați avut, deci, un mare cititor! Asta a contribuit, poate, la perestroika!

A.B. – Există un tânăr foarte capabil care se ocupă de Georgia, căsătorit actualmente cu excelenta istorică Françoise Thom. După părerea mea e cea mai bună specialistă în istorie, mult mai bună ca mine, deoarece e o profesionistă, în timp ce eu mă ocup cu alte lucruri. Deci, el este căsătorit cu Françoise Thom. Se numește Guiorgui Mamoulia. Îl cunoașteți?

V.T. – Nu, dar prietenul nostru, rectorul Universității l-a menționat. O cunosc pe Françoise, tocmai i-am cumpărat cartea. Cu ani în urmă am luat masa împreună, pe când ea lucra pentru Centrul de polemologie al Ministerului Apărării.

A.B. – Mi-a fost elevă, o cunosc de aproape 40 de ani. După părerea mea este, pe plan internațional, cea mai bună expertă în politica sovietică. Mai am o prietenă, de asemeni foarte competentă. Se numește Maria Malonciuk și e ucraineană.

V.T. – N-am avut plăcerea.

A.B. – Este o specialistă excelentă.

M.S. – Françoise Thom, cu cartea sa despre limba de lemn a avut o enormă influență în țările estice.

A.B. – Este chiar teza pe care i-am îndrumat-o.

M.S. – E reconfortant de știut.

A.B. – Este minunat să ai asemenea elevi!

V.T. – Eu învăț mult de la doctoranzii mei.

A.B. – Eu de asemeni.

V.T. – Pentru că tot ați menționat-o pe Françoise Thom: tocmai am cumpărat cartea sa despre Beria.

A.B. – E o muncă enormă, colosală!

V.T. – O considerați o contribuție fundamentală?

A.B. – Enormă. Am redactat o recenzie un pic filosofică a acestei cărți. În Commentaire. Citiți Commentaire?

V.T. – Desigur. A apărut anul trecut?

A.B. – A apărut în 2013, în numărul 144.

V.T. – Revenind la discuția noastră: cum vedeți viitorul unei țări ca Georgia în acest moment? Credeți că Georgia e acum salvată, sau pericolul rus e încă foarte puternic?

A.B. – Cred că e foarte puternic. Dar… nu e etern! Puterea lui Putin, după părerea mea, nu e o putere eternă și nu e foarte solidă. Putin a ratat, totuși, multe lucruri nereușind să supună Ucraina. Apoi sunt oligarhii, care nu-l iubesc prea mult. Nu vorbim de opoziția democratică, ea nu există, ci de oligarhii care l-au atacat și care nu sunt mulțumiți să împartă câștigurile cu clanul Putin, care are o cantitate de bani absolut imensă. Averea lui Putin este estimată la 40 miliarde de dolari.

V.T. – Averea personală.

A.B. – Personală, da.

V.T. – Investită unde? În Elveția, în Paraguay, nu se știe…

A.B. – Peste tot. Și în special în Rusia, unde are acțiuni pe toate piețele. Deci, Putin nu a reușit să supună Ucraina. S-a certat cu Occidentul. Jocul dublu cu țările vestice nu prea mai merge, reset-ul este îngropat. Se revine la Războiul Rece. Eu sunt pentru Războiul Rece!

M.S. – E un titlu bun pentru interviu: “Sunt pentru Războiul Rece”!

A.B. – Da, sunt pentru Războiul Rece. Războiul Rece e pur și simplu rezistența în fața ofensivei rusești. În întreaga epocă a lui Stalin și mai departe a fost, simplu, rezistență […] Pur și simplu e atitudinea de apărare a Occidentului vis-à-vis de Rusia, iar eu sunt pentru Războiul Rece în măsura în care se conturează o atitudine de conștientizare a pericolului rus actual. O conștientizare care este extrem de acută mai ales în Țările Baltice, care sunt cel mai expuse, în Polonia, în România nu știu…

V.T. – În România există grupuri care sunt conștiente, dar totul e foarte edulcorat, difuz. Și există o propagandă rusească foarte subtilă.

A.B. – Da, există o propagandă rusă feroce în România, Bulgaria, în țările ortodoxe…

V.T. – Este momentul ortodox, fără îndoială, iar în România a existat întotdeauna o partidă rusă, din câte îmi spun prietenii mei care sunt istorici.

A.B. – Da, există o partidă rusă și în Polonia, există o partidă rusă și în Franța, anume la extrema dreaptă. Extrema dreaptă e pro-rusă. Partida rusă e reprezentată de Le Pen, de oameni precum Fillon, etc. Toți aceștia sunt pro-ruși.

V.T. – Chiar și în Statele Unite, printre paleo-conservatorii ca Patrick Buchanan și alții se poate observa aceeași tendință de a-l privi pe Putin ca pe un individ frecventabil…

A.B. – La fel în Germania. Apoi, în Italia lucrul e foarte periculos. Chiar cineva ca Mogherini, care reprezintă Italia în Uniunea Europeană, este o pro-rusă autentică  și declarată!

M.S. – Pe germani cum îi vedeți în acest moment?

A.B. – Nu cunosc Germania. Germania e întotdeauna misterioasă, e o țară complicată…

V.T. – Ați amintit că ați fost prieten cu Kołakowski. În finalul capodoperei sale despre marile curente ale marxismului…

A.B. – Kołakowski are mai multe capodopere. E un foarte bun filosof. Îmi place mult!

V.T. – În lucrarea “Creștini fără biserică”…

A.B. – Aceea e o lucrare de tinerețe.

V.T. – De tinerețe, da. Nu a fost tradusă în engleză, ceea ce e regretabil, pentru că e o carte foarte interesantă.

A.B. – Dar a fost tradusă în franceză.

M.S. – Am fi vrut să vă întrebăm: Kołakowski, în epilogul ultimei ediții a lucrării sale publicate în volum la editura Norton vedea posibilitatea unei întoarceri, nu chiar a comunismului, dar a utopiilor revoluționare.

A.B. – Posibil!

M.S. – E posibil?

A.B. – Da, utopiile…

M.S. – Nu vorbim de secte à la Badiou.

A.B. – Nu. Iată ecologia, de exemplu: nu e încă o ideologie revoluționară, dar poate deveni. Nazismul trebuia să omoare evreii, comunismul trebuia să omoare proprietarii, ecologia ar putea dori să omoare o mare parte a umanității. Nu sunt nocivi încă, dar ideologia lor e periculoasă.

V.T. – Dacă se poate găsi un profet suficient de carismatic…

A.B. – Nu au încă profetul!

V.T. – La începutul dialogului nostru, când v-am dat cartea pe care Marius a tradus-o în românește pentru Humanitas, “Diavolul în istorie” – aceasta e imaginea lui Kołakowski – ați spus că nu putem înțelege istoria fără a menționa existența diavolului.

A.B. – Toată lumea a vorbit de el. Nu numai Kołakowski, ci și Soljeniţîn, și Wat, polonezul – el chiar l-a văzut, în închisoarea Butyrka.

V.T. – Da, în “Secolul meu”…

A.B. – …Și Orwell… Toți cei care au spirit metafizic nu pot înțelege amenințările ideologice care depășesc capacitățile imaginației umane fără să se gândească la diavol, firește.

M.S. – Ați publicat cartea despre Orwell și Soloviov, “Falsificarea binelui”, care pentru mulți dintre noi e una dintre cele mai vizionare, căci ani de zile s-a spus mereu că problema totalitarismului este abolirea distincției dintre bine și rău. Ceea ce spuneți dumneavoastră este că nu a abolit-o, ci a falsificat binele.

A.B. – Așa este.

M.S. – Puteți explica pentru cititorii noștri despre ce este vorba? Ce înseamnă falsificarea binelui?

A.B. – Constă în a lua indivizi curajoși, devotați, bine orientați și de a-i face să comită crime cu conștiința împăcată, fără măcar să-și dea seama că sunt criminali. Pentru nazism a fost mai dificil, deoarece nazismul afirma că oamenii sunt împărțiți în rase, ceea ce contraria principii foarte vechi ale culturii europene. Dar comunismul a pretins că reproduce programul creștinismului primitiv. Adică egalitate pentru toți, dreptate pentru toți, fericire pentru toți, fără o justă reflecție asupra acestor lucruri. Iar cei ce se lasă atrași pot comite crime fiind oameni de bine. Iată-l, de pildă, pe Kundera, care îmi place mult: la 19 ani comite o crimă din ignoranță, căci era un tânăr comunist. Acum e nefericit pentru totdeauna, căci asemenea amintiri nu se șterg. Annie Kriegel era foarte fericită că, deși a fost o comunistă fanatică, nu a comis crime. Era foarte ușor să faci crime când erai comunist, chiar fără să-ți dai seama. Asta se găsește în Troțki: “Morala lor și a noastră”.

V.T. – Două moralități, două registre ale binelui și răului. Totul se poate justifica în numele unei mari cauze…

A.B. – Iată!

*

V.T. – Acum o chestiune pe care Marius și cu mine am discutat-o mult (el a și scris despre acest sociolog român care a trăit în Anglia și a sfârșit în Brazilia, Zevedei Barbu): problema apostaziei în secolul XX. Dumneavoastră ați fost, ca tânăr, atras de comunism.

A.B. – Timp de câțiva ani, până în ’56.

M.S. – Până la Congresul XX?

A.B. – Da, până la Congres. Atunci s-a sfâșiat farmecul ideologic. Până la urmă e o magie.

M.S. – A fost o sfâșiere?

A.B. – Da, dar în trei luni totul era lichidat. Am devenit liberal-conservator precum Raymond Aron, mentorul meu începând de atunci.

V.T. – Marius a scris despre Merleau-Ponty. Cum îl vedeți în acest moment?

A.B. – Îmi plăcea Merleau-Ponty, dar “Umanism și teroare” este totalmente cumplită, frizează monstruosul.

M.S. – Credeți că a justificat cu adevărat teroarea?

A.B. – Cred, însă, de la un anumit punct încolo, eu nu am mai citit acest fel de literatură. Sartre, de exemplu.

M.S. – Și pe ceilalți socialiști cum îi vedeți? Lefort, Castoriadis?

A.B. – Sunt mai simpatici, dar îi continuă pe utopiști. Utopiști care nu iubeau comunismul, asta e sigur! Castoriadis, Lefort sunt, până la urmă, niște “troțkiști superiori”.

V.T. – Ce-ar fi să facem un pic de istorie contrafactuală? Dacă Troțki n-ar fi fost asasinat de Mercader… (a propos, s-a publicat o biografie a lui Mercader în spaniola…)

A.B. – Mercader a murit în Cehoslovacia?

V.T. – În Cehoslovacia sau în Uniunea Sovietică?

A.B. – Da, a plecat în Uniunea Sovietică…

V.T. – Dacă vreți să citiți o carte absolut superbă, o carte a unui cubanez, se numește “Omul care iubea câinii” și este despre Mercader. V-o voi trimite. E tradusă în engleză.

A.B. – Mercader era spaniol, nu-i așa?

V.T. – Catalan. Mama sa era îndrăgostită de Leonid Eitingon. Ei doi au supravegheat operațiunea, el era acolo, conform acestei cărți a lui Leonardo Padura, “The Man who loved dogs”.

*

A.B. – Cât despre mine, de douăzeci de ani nu mă mai ocup de așa ceva. Am lăsat deoparte aceste lucrări, nu le mai citesc. Am citit, cu toate astea, cartea admirabilă a lui Snyder, “Ținuturi însângerate” (“Bloodlands”, “Les terres sanglantes”)…

V.T. – Mi-a fost un foarte bun prieten.

A.B. – …și pe acest bielorus, Alexandrovici, care a scris o carte foarte interesantă  și care arată ce e în mintea sovieticilor de azi: oroarea!

M.S. – Și din generația, să spunem, mai tânără de analiști, istorici, politologi specializați în problemele rusești? Ați menționat-o pe Françoise Thom, pe Maria Malanciuc, pe Timothy Snyder…

A.B. – Pe Timothy Snyder, da. Și mai este un ucrainean extraordinar de bun, a cărui carte am prefațat-o, se numește… [încearcă să-și aducă aminte]

V.T. – Ne vom aminti. Dar ați avut ocazia să citiți măcar câteva capitole din primul volum al cărții “Stalin” de Stephen Kotkin?

A.B. – Da.

V.T. – Nu găsiți multe noutăți acolo…?

A.B. – O, nu, mersul lucrurilor era deja cunoscut.

M.S. – Deci, pentru a recapitula: dacă nu mai citiți lucrări privitoare la comunism, ce anume vă preocupă în prezent? Problema religiilor?

A.B. – Da, problema religiilor, deoarece comunismul conduce la diavol, dar diavolul conduce la Dumnezeu. În general, trebuie să aflăm din punct de vedere metafizic tot ce s-a întâmplat. De aceea mă ocup mai degrabă de criza bisericilor. Am scris o carte despre protestantismul american, o alta despre Rusia care se numește “Sfânta Rusie” (nu știu unde am citit această expresie). Ați citit ”Sfânta Rusie”?

M.S. – Nu încă…

A.B. – Ah, dar e o carte bună! E tradusă în română, cred.

M.S. – E adevărat. La Humanitas.

A.B. – E bună, e foarte scurtă și cred că e bine gândită. E tradusă și în rusă, în poloneză. E tradusă și în slovacă și în nu puține alte limbi. E o carte bună, dar e singura despre Rusia, am terminat cu asta.

V.T. – Să tragem o concluzie provizorie a acestei discuții care sperăm să continue, căci revenim pentru cercetarea noastră la anul… A, și mai avem un prieten comun, Daniel Mahony.

A.B. – Sunt foarte drăguți soții Mahony. El e foarte bun și curajos, deoarece predă într-o universitate mică și… ține piept… Ține piept!

V.T. – Dacă-mi permiteți, în doua minute: am fost coordonatorul, în România, al unei comisii prezidențiale pentru analiza comunismului și a dictaturii…

A.B. – În fine, România e un pic fluctuantă, nu?

V.T. – Fluctuantă. Dar fostul președinte a citit public raportul acestei comisii. S-a mai înființat și un institut pentru investigarea crimelor comunismului, iar Marius a fost editorul unei reviste a acestui institut, care se numește “History of Communism in Europe”, revistă în care cărțile dumneavoastră au fost comentate.  Pentru a încerca să tragem un fel de concluzie provizorie în acest moment: când v-ați ocupat de religie, de rolul religiei în general, ca fapt esențial al existenței umane…

A.B. – Ipoteza mea de bază a fost că leninismul e un fel de gnosticism.

V.T. – Gnosticism.

A.B. – Da, am spus-o în prima mea carte amplă asupra chestiunii originilor intelectuale ale leninismului, care, de altfel, a fost tradusă în românește.

V.T. – Și în engleză, dar cu un titlu imposibil: “The Rise of the Gulag”.

A.B. – Da, e idiot.

V.T. – Absolut, știu asta, dar nu suntem responsabili de titluri.

A.B. – Da, nu suntem responsabili de asta.

M.S. – În orice caz, pe mine unul m-a influențat mult ideea gnosticismului aflat în inima ezoterică a programului comunist. În fine, asupra conceptului de religie și politică, am urmărit, în secolul XX, apariția și ascensiunea marilor religii politice. Considerați conceptul de religie politică

A.B. – Aș spune ideocrație. Sunt religii, dar diferența față de religia propriu-zisă este că ele pretind că au un nucleu științific: un soi de darwinism stupid la Hitler, o specie de leninism (nu-mi place să întrebuințez termenul de stalinism, este de fapt leninism!)… Deci leninismul este, de asemeni, o ideologie, e ceva care pretinde a explica totul, pretinde a corija limbajul și a da seama pentru tot. E în fapt o mântuire. Mântuirea pentru întreaga umanitate și pentru acela care devine militant. Bun, dar asta sună mai mult a maniheism, sau a marcionism, sau, să zicem, a catharism, ori a gnosticism, decât a religie iudaică sau creștină.

M.S. – Spuneați că reacționați cu iritare la utilizarea cuvântului “stalinism”. Poate explicați puțin de ce.

A.B. – Da, pentru că ascunde unitatea comunismului. Unitatea comunismului este în leninism. În ceea ce-l privește pe Mao Zedong, există un tânăr care a scris recent o carte despre China, în care arată că și acolo e vorba de leninism, pur și simplu. Și tot leninism este ceea ce vedeți în Cuba, în Cambodgia… în fine, e leninism, nu altceva. Există un colorit național, dacă vreți, dar în mod fundamental este leninism.

V.T. – Sunt tendințe acum în țările Europei de Est (în Polonia e o revistă care se numește “Krytyka Polityczna”, în România există un grup care se cheamă “Critic Atac”), de a admira și promova ideile filosofului sloven Slavoj Žižek și ideile lui Jacques Rancière și Badiou.

A.B. – Da, dar asta e neocomunism, e sinistru!

V.T. – Și cum îl explicați? E vorba de ignoranță, de veleitarism, de orgoliu de idei, e vorba de iresponsabilitatea intelectualilor, care ar fi răspunsul?

A.B. – Eu sunt foarte sever față de Franța, pentru că Franța n-a fost capabilă să furnizeze mari critici ai totalitarismului. Îi aveți în Anglia, în Germania, în Polonia, în România, în fine, sunt veritabili. În Franța n-aveți decât idioți: Sartre, Beauvoir…

M.S. – Dar Aron?

A.B. – Aron e singurul.

M.S. – Și școala lui Aron, oameni ca Gauchet, Manent și ceilalți?

A.B. – Da, da, dar e vorba de prieteni. Suntem același grup.

V.T. – Dar în ce grad influențează acest grup, în prezent, dezbaterea intelectuală din Franța?

A.B. – Nu știu nimic despre asta. Televiziunea în Franța e oricum controlată de stângism. Lumea cărților e uluitoare, în timp ce oameni care au o foarte bună cunoaștere asupra Rusiei (sunt niște fete foarte competente care au fost în Rusia, în fine, mai multe jurnaliste: Nougaret, Marie Jégo, excelente pe problema Rusiei), totuși nu pot împiedica faptul că lumea cărților, adică partea ideologică a ei, aparține totalmente stângismul.

M.S. – Am o scurtă întrebare, generală, privind soarta Uniunii Europene. Cum o percepeți, luând în considerare criza din Grecia, Ungaria lui Viktor Orban, etc.?

A.B. – Tot efortul lui Putin este de a scinda Europa, de a exploata faptul că se are destul de bine cu Franța, cu Germania, cu Olanda, cu Italia. De a le separa, de a negocia cu fiecare în parte, de a propune acorduri, de a le inunda cu bani, căci există întotdeauna suficienți bani în Rusia pentru a corupe și cred că România a trecut prin această experiență… Bulgaria și România sunt țări cumpărate. Și, de asemeni, parțial, Slovacia.

V.T. – Și Ungaria.

A.B. – Și Ungaria.

V.T. – Viktor Orban, care în prezent îl proslăvește pe Putin.

A.B. – E bizar, da. E bizar.

V.T. – Căci în urmă cu, să zicem, douăzeci de ani, Ungaria părea un model de succes.

A.B. – Da, e și cazul Poloniei, mai mult sau mai puțin. Apoi, m-ați descurajat cu Moldova. Nu există speranță pentru moment…

V.T. – Nu. Am un foarte bun prieten [Igor Cașu] care a publicat o carte (are un Centru pentru totalitarism care e atacat de stânga) despre totalitarism, represiune, etc., în Moldova sovietică și care spune că el nu vede lumina de la capătul tunelului.

A.B. – Dar apoi sunt foarte săraci, nu?

V.T. – Teribil de săraci.

A.B. – Mult mai săraci decât românii, nu-i așa?

M.S. – Absolut. Pot fi comparați numai cu albanezii, cred, sau cu bulgarii. Așa cum Rusia e țara “KGB”-ului, Bulgaria e țara mafiei. E complet mafiotizată.

A.B. – Și în Italia sunt relații între mafie și KGB. Italia nu e bine. Nu a făcut curățenie, e înconjurată de oameni îndoielnici… Să vă arăt câteva fotografii…

V.T. – Mulțumim!

Calde mulțumiri Deliei Pavlovici pentru traducerea și transcrierea acestui dialog!


Serghei Paradjanov, colectionar de imposibilitati sau sensibilitatea camp (anti)sovietica

12/07/2015

Motto: “One should either be a work of art, or wear a work of art.”–Oscar Wilde

Am vazut filmul lui Sergei Paradjanov, “Umbrele stramosilor uitati”, prin 1968, la cinematograful Central, unde este acum o librarie, la parterul Cercului Militar. Spargea toate canoanele. Solemn si inaltator precum o catedrala. Izbitor cromatic precum o esarfa pe care o admiri la o galerie cu lucruri artizanale din Georgia. Deci exact acolo unde m-am aflat acum cateva saptamani. Expozitia Paradjanov de la Muzeul de Istorie al orasului Tbilisi este caleidoscopica. Omul era indragostit de insolit, iubea tot ce tinea de sfidare, de revolta, de diferenta. Practica, in pofida unei draconice, imbecile cenzuri, ceea ce Susan Sontag a definit drept sensibilitatea camp. De altfel, eseista il mentioneaza explicit in “Styles of Radical Will”. A platit fiind trimis intr-un “camp”, adica intr-un lagar. A devenit disident pentru ca detesta uniformitatea cazona. Margele, oglinzi, nasturi, etichete, radiouri vechi,  obiecte banale incarcate cu sensuri enigmatice, totul sub semnul unei alteritati care a subminat Sistemul.

 

 

Recomand foto-eseul lui Marius Stan, transmis la Radio Europa Libera, despre expozitia de la Tbilisi dedicata acestui mare artist prigonit care a reusit sa invinga un regim obtuz, obscurantist si axiofob.

http://www.europalibera.org/content/article/27122402.html

De asemenea:

 


Romantismul anti-capitalist reloaded (Interviu in “Timpolis”)

09/07/2015

Vladimir Tismaneanu bust 2„Utopia comunistă clasică şi-a pierdut nimbul de odinioară, dar proiectele colectiviste cu pretenţii escatologice nu au dispărut”, spune profesorul de ştiinţe politice Vladimir Tismăneanu. O declaraţie făcută în cadrul unui dialog la care l-am invitat, în timpul celei mai recente vizite la Timişoara, prilejuită de lansarea noului său volum, Efigii ale unui coşmar istoric. Un dialog printre ale cărui teme de discuţie au fost modul în care, după 1945, s-a construit eşafodajul Puterii, în România, posibila revigorare a comunismului, sub o formă sau alta, şi pericolele care ar putea declanşa reversibilitatea democraţiei în Europa.

„Fanatismul nu poate şi nu trebuie să fie subestimat”

Aţi lansat cu puţin timp în urmă, şi la Timişoara, Efigii ale unui coşmar istoric, o carte în care analizaţi modul în care s-a construit, după 1945, eşafodajul puterii în România. Ce a prevalat în cazul celor 27 de „efigii” asupra cărora v-aţi îndreptat atenţia: crezul orb în doctrină sau dorinţa, de nestăvilit, de parvenire?

Cele două se suprapun adeseori. Chiar şi cei ce se pretindeau idealişti au acceptat cu bucurie privilegiile nomenclaturiste. Li se părea normal să trăiască în lux, se credeau legitimaţi de Istorie. Dar fanatismul nu poate şi nu trebuie să fie subestimat. Citiţi memoriile unui Dumitru Popescu şi veţi înţelege de ce. Omul rămâne şi azi un fanatic comunist. Mai exact spus, naţional-stalinist. Fără ingredientul ideologic, cum l-a numit Soljeniţîn, comunismul n-ar fi putut să se menţină la putere atâtea decenii. De altfel, tocmai eroziunea ideologiei explică, în mare măsură, colapsul final.

Acest volum este primul dintr-o trilogie, după cum spuneţi. Cum le veţi structura pe următoarele două? Ce perioade, ce personaje politice vizaţi?

Depinde în mare măsură de cum va vedea Marius Stan, coordonatorul acestui proiect, structura celor două cărţi. În mare, al doilea volum se va ocupa de personajele de după 1990, în special de perioada pe care o numesc a pontocraţiei, originile şi dinamica acestui populism cleptocratic. Al treilea volum va include eseurile mele (unele scrise împreună cu Marius Stan) despre comunismul global, despre putinism etc.

„Proiectele colectiviste cu pretenţii escatologice nu au dispărut”

CV Vladimir Tismăneanu

Vladimir Tismăneanu locuieşte la Washington şi este profesor de ştiinţe politice la Universitatea Maryland.

Este autorul a numeroase cărţi, între care „Diavolul în istorie” (Humanitas, 2013), „Stalinism pentru eternitate” (Humanitas, 2014), „Cartea preşedinţilor” (Humanitas, 2013), „Lumea secretăa nomenclaturii” (Humanitas, 2012) şi, împreună cu Marius Stan, „Efigii ale unui coşmar istoric” (Humanitas, 2015) şi „Dosar Stalin. Genialissimul generalissim” (Curtea Veche, 2014).

A fost preşedinte şi coordonator al Comisiei prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Este Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest, din Timişoara (2002) şi al Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative (2003).

Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Horia Roman Patapievici vorbesc, într-un volum recent, despre comunism ca despre „o idee care ne suceşte minţile”. Cum percepeţi folosirea prezentului în această construcţie: reală sau puţin forţată?

Nu mi se pare câtuşi de puţin forţată această imagine. Sigur, utopia comunistă clasică şi-a pierdut nimbul de-odinioară, dar proiectele colectiviste cu pretenţii escatologice nu au dispărut. Chavismul este unul dintre acestea. Acţiunile unui Alexis Tsipras fac parte din aceeaşi tradiţie a anti-capitalismului şi anti-liberalismului. Este vorba despre romantismul anti-capitalist reloaded.

Vedeţi posibilă o revigorare a comunismului, o revenire a acestuia la starea din anii de glorie ai săi? Ce ar putea-o cauza?

Nu va fi o revenire a bolşevismului în forma sa originară, ci mai degrabă vom vedea (de fapt, vedem de-acum) coagularea unui nou val anti-liberal, autoritarist, care pune sub semnul întrebării individualismul civic, contractualismul, piaţa liberă etc.Ce nume vor purta aceste noi mitologii este greu de anticipat, dar sunt sigur că ele vor avea afinităţi cu comunismul în planul apelului la resentimente sociale.

De ce este „cool” pentru destul de mulţi tineri să fie de stânga? Şi vorbesc despre ceea ce Cristian Pătrăşconiu numea, în Noua şcoală de gândire a dreptei, „stânga de Bamboo”.

Parte este mimetism, parte ţine de ignoranţa istorică. Se citeşte tot mai puţin, istoria pare o disciplină de pe altă planetă. Stânga radicală (nu mă refer la cea de tip social-democrat) se pretinde exponenta imaginarului social, este inventivă în plan mito-poetic, propune un soi de romantism care generează entuziasme rapide, prea puţin controlate de informaţii riguros examinate.

„În vara lui 2012, în România, am avut de-a face cu un efort de de-democratizare”

Aţi avertizat, într-o conferinţă recentă, pe care aţi susţinut-o la Timişoara, că totalitarismul nu poate fi considerat definitiv defunct. Întrevedeţi vreun pericol care, la un moment dat, ar putea declanşa reversibilitatea democraţiei în Europa?

În vara lui 2012, în România, am avut de-a face cu un efort de de-democratizare. Nu cred că poate contesta cineva în chip serios acest lucru. Strategiile lui Viktor Orban, în Ungaria, vorbesc clar despre acest neo-autoritarism cu potenţial totalitar. Cât despre Putin şi putinism, acolo, potenţialul s-a cam actualizat. Ştiţi cum a reacţionat ambasadorul Federaţiei Ruse la articolul scris împreună cu Marius Stan cu titlul Ispita fascistă a tovarăşului Putin... Nu era vorba de doi autori, ci de un diagnostic care enervează enorm la Kremlin. Noi doi am fost stigmatizaţi, dar nu persoanele noastre contează, ci ideile din articol. Mă grăbesc să spun că reacţiile de solidaritate cu poziţia noastră au fost impresionante.

„Înfiinţarea unuiTribunal European care să investigheze crimele dictaturilor comuniste ţine doar de voinţă politică”

Tőkés László s-a referit, de curând, într-o dezbatere la care a participat, la Timişoara, la necesitatea înființării unui Tribunal European menit să investigheze crimele împotriva umanității, înfăptuite de dictaturile comuniste, spunând: „Europa și statele membre ale UE pot urma drumul credibil al democrației și al statului de drept dacă sunt gata să aducă în fața justiției pe cei care pot fi învinuiți de comiterea crimelor împotriva umanității”. La atâţia ani de la căderea regimurilor comuniste, mai e viabil un astfel de proiect?

Sunt de acord cu această poziţie, crimele împotriva umanităţii sunt imprescriptibile, conform legislaţiei internaţionale. Nu este niciodată prea târziu să se facă dreptate. Viabilitatea proiectului ţine de voinţă politică.

De pildă, ştiu cu precizie că Monica Macovei crede în necesitatea acţiunilor de tragere la răspundere pe cale legală a celor care au participat la acţiunile criminale ale totalitarismului comunist.

Cum vă explicaţi faptul că memoria Vestului a refuzat, în sfertul ăsta de veac trecut de la momentul 89, să preia, să spun aşa, părţi dureroase din cea a Estului?

Poate pentru marile crime comuniste au avut loc departe de Vest, în ţări abia ştiute, în locuri cu nume greu de pronunţat. Dar mai ales, e vorba despre convingerea multora din Vest că, dincolo de ororile Gulagulului, a existat un proiect iniţial altruist, care a fost apoi trădat, abandonat, desfigurat.

„Condamnarea dictaturii comuniste de către Traian Băsescu a fost un act de refondare simbolică a Statului român”

Vladimir TismaneanuSunt aproape nouă ani de la condamnarea comunismului ca regim ilegitim şi criminal, făcută în baza Raportului final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, pe care aţi coordonat-o. Ce ar fi fost firesc să urmeze după acest pas? Ce s-ar fi putut face concret?

Se predă Istoria comunismului, în şcoli, au avut loc acţiuni de reparaţie, în Justiţie, deci s-au făcut numeroase lucruri. Nu aş spune, aşadar, că totul a fost doar o acţiune simbolică. Dar, evident, s-a făcut încă prea puţin. E nevoie de acel Muzeul al Dictaturi Comuniste ca loc de memorie, inspirat, desigur, de impresionantul Memorial de la Sighet.

Vă adresasem întrebarea anterioară pentru că sunt voci, apropiate de fostul preşedinte Emil Constantinescu, care văd în condamnarea morală a comunismului ca regim nelegitim şi criminal – „decretată” de fostul preşedinte Traian Băsescu –, drept „un gest pur retoric şi discutabil”. De ce este necesară această condamnare, fie ea şi doar morală?

Emil Constantinescu este, regret să o spun, un om foarte frustrat. Nu poate admite nici azi ca el însuşi a ratat şansa condamnării oficiale, în numele Statului român, a acelui regim totalitar care a funcţionat în România vreme de peste patru decenii. Mai sunt şi alte motive, dar acesta mi se pare cel decisiv. Condamnarea dictaturii comuniste de către Traian Băsescu a fost un act de refondare simbolică a Statului român. Valoarea sa este nu doar terapeutica, ci şi profilactică.

Pentru că aminteam de preşedinţi… În Cartea preşedinţilor, faceţi trei comparaţii scurtissime: Traian Băsescu – Henric al V-lea, Emil Constantinescu – Hamlet, Ion Iliescu – Macbeth. Pe ce se bazează aceste analogii cu personaje shakespeariene?

Pe faptul că nimeni nu a surprins cu mai mare acuitate tragedia politicii decât Shakespeare. O tragedie care, în multe situaţii, se poate îngemăna cu farsa.

Citeşte şi:

Vladimir Tismăneanu a lansat, la Timişoara, „Efigii ale unui coşmar istoric”

Vladimir Tismăneanu atenţionează: „Totalitarismul nu poate fi considerat un sistem defunct”

Vladimir Tismăneanu: „România şi Polonia sunt direct vizate de ofensiva propagandistică şi politică a Rusiei lui Putin” 

Intimidări

Gabriela Adameşteanu: „Acum, când ştiu cum arată de fapt România, Punctul 8 al Proclamaţiei mi se pare un text utopic”

Tőkés László, la Timişoara: „Europa poate urma drumul credibil al democrației dacă e gata să aducă în fața justiției pe cei care pot fi învinuiți de comiterea crimelor împotriva umanității”

Interviul a fost realizat de Melania Cincea careia ii multumesc pentru excelentele intrebari.

http://timpolis.ro/vladimir-tismaneanu-romantismul-anti-capitalist-reloaded/

 


Romantismul populist ca mit politic: Ipoteze despre criza elena (si europeana)

07/07/2015

Populismul etnocentric, o viziune care unifica obsesii ale extremei drepte si ale extremi stangi, a revenit cu maxima vigoare pe scena politica europeana. Odata cu el, si mitul politic ca naratiune identitara, menita sa ofere explicatii definitive si monocauzale unor fenomene extrem de diverse. Nu adevarul este substanta mitului politic, ci credibilitatea. Alexis Tsipras nu este singur in aceasta noua explozie a emotiilor, sentimentelor acute si resentimentelor apasate. Iata ca Pablo Iglesias de la “Podemos” si Marine LePen, de la Frontul National ajung sa proclame lucruri similare sub semnul unei deloc camufllate euforii anti-UE. Cum scria candva Albert Hirschman, un mare ganditor social, “Shared hatreds make for strange bedfellowships”. Urile comune duc la aliante straniii.

Mitul politic nu este o ideologie, lucru pe care l-am accentuat intr-o carte aparuta in 1998 (“Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism, and Myth in Post-Communist Europe”, Princeton UP, 1998, trad. rom. de Magda Teodorescu, Polirom, 1999). In inima ideologiilor pot pulsa miturile politice, dar ele au un grad sporit de coerenta si, se poate spune, de “rationalitate”. Un capitol era intitulat “Ruinele leniniste sau asteptandu-l pe Peron”. Iata-l ca a sosit.

Mitul politic apeleaza la stratul infra-rational al actiunii sociale, are capacitati galvanizante pe care ideologiile cel mai adesea nu le poaseda. Gratie miturilor politice gen “lupta claselor” ori “lupta raselor”, ideologiile tari ale secolului XX au putut sa se transforme in religii politice. Spre a relua titlul unei celebre carti a lui Raymond Aron, este vorba aici de opium spiritual. Primul ganditor major care s-a ocupat de chestiunea mitului politic modern a fost sindicalistul revolutionar Georges Sorel. De la Sorel a invatat Benito Mussolini cum un set de pasiuni politice poate sa fie transformat in ingredient al unei miscari revolutionare care pretinde regenerarea umanitatii (in acest caz, fascismul). Lenin l-a pretuit pe Sorel, Acesta din urma l-a admirat pe Lenin.

Tsipras s a crescut intr-o cultura politica a unei stangi impenitente, a absorbit miturile auto-glorificatoare (si simultan auto-victimizante) care prezinta rezistenta elena drept un sir continuu de eforturi supra-omenesti de a tine piept agresiunilor externe si infamiilor interne. Vreau sa fiu bine-inteles: nu consider mitul politic o minciuna, ci doar o naratiune cu valente metaforice mai degraba decat analitice. Ideologiile legitimeaza, miturile politice angajeaza. Evident ca a existat rezistenta antifascista in Grecia, ca au fost nu putine momente de eroism veritabil. Dar ne aflam in 2015, nu in 1941, Germania de azi nu este Germania lui Hitler. Cand unii spun ca Grecia lupta sa se elibereze de “colonialismul UE”, ei comit o eroare: Grecia nu este ocupata de UE, ci face parte, in chip voluntar, din aceasta constructie.

Mitul politic apeleaza la afecte, pulsiuni, sentimente si, mai ales, resentimente. Nu negam ca austeritatea a fost adeseori asociata cu masuri extrem de dure. Dar nu despre austeritate este vorba in mitologiile populiste, ci de respingerea unui intreg proiect al modernitatii liberale, care include elemente insitutionale, ideologice, de proceduri impersonale.Este vorba de o repudiere a contractualismului in numele colectivismului.

Alexis Tsipras nu este Aris Velouchiotis, liderul miscarii de rezistenta din anii celui de-al II-lea Razboi Mondia, nici generalul Markos Vafiadis, comandantul asa-zisei “Armate de Eliberare Greaca” din perioada Razboiului Civil (1946-1949). Ceea ce nu inseamna ca, imbatandu-se cu elixirul mitologic, el nu se concepe, asemeni unui Slobodan Milosevici, drept ultimul garant al unei libertati primejduite, incarnare profetica a unei misiuni de o urgenta extrema, de care depinde supravietuirea insasi a demnitatii pe pamantul Eladei (si chiar al Europei). In centrul viziunii sale mesianice se afla mitul poporului, al comunitatii de destin, un maximalism romantic ale carui consecinte se vad cat se poate de limpede la acest ceas de descumpanire europeana.

Sugestii:

http://www.nytimes.com/2015/07/07/world/europe/greek-no-vote-may-have-its-roots-in-heroic-myths-and-real-resistance.html?_r=1

http://www.contributors.ro/global-europa/barocul-comunisto-fascist-syriza-putin-dughin-si-adevaratele-probleme-ale-europei/

http://www.contributors.ro/global-europa/la-ordinea-zilei-destinul-radicalismului-de-stanga-din-grecia-%c8%99i-nu-numai-de-acolo/

http://www.contributors.ro/economie/chavism-a-la-grec/

http://www.contributors.ro/global-europa/apres-nous-le-deluge-triumful-cinismului-ludic-in-grecia/

http://www.lapunkt.ro/2015/04/15/venele-deschise-si-bunul-salbatic-eduardo-galeano-versus-carlos-rangel-un-eseu-de-marius-stan-si-vladimir-tismaneanu/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 202 other followers