Dragos Paul Aligica–Ofensiva rusa a ramas cam in ofsaid, cu armata de adunatura: Plevusca.

30/03/2015
Un scurt comentariu cu privire la absolut remarcabila si stupefianta interventie a ambasadorului Rusiei la adresa lui Tismaneanu si Stan dar cu bataie, evident, mai lunga: mass media, formatorii de opinie si clasa politica. Sunt doua intrebari ce necesita o analiza serioasa.
1. De ce un asa atac avertisment e o asemnea lipsa de diplomatie si duritate excutat prin cel mai inalt reprezentant al Rusiei? De ce expunerea sa intr-o asemnenea postura?
Din nevoie. Pentru ca esecul Rusiei de a gasi sau construi aici reprezentanti onorabili si credibili in spatiul public, voci care sa reprezinte interesele si punctul de vedere al Moscovei este acum evident si recunoscut. Plevusca pe care au finantat-o si incurajat-o, s-a dovedit in ciuda investitiilor si eforturilor facute de agentii sub acoperire din mass media si viata publica, incapabila sa isi depaseasca conditia: Plevusca. Dai un pol si fix un pol face.
Cand iti iei vector de opinie un viezure cu basca, un viezure cu basca ai ca varf de lance. Nici mai mult, nici mai putin. Sigur, basca in sine poate face ceva adepti in randul tinerimii. Totusi: e o basca pe un viezure. Si oricat de multi adepti capabili sa o admire aduna, ramane o basca pe un viezure, admirata si urmata exact de cei capabili sa o faca. Ceea ce spune ceva atat despre calitatea lor umana cat si despre basca si viezurele din dotarea ei.
La fel cu pravolsavnicii taumaturgi politici. Sigur: combinatia de grairile Parintelui Cutare, ozeneuri, minunile filocaliei care prezice viitorul, telepatie si telefilosofie teologica telemorala e o chestie tare. Dar nu poti sa-i folosesti pe panglicarii astia ca voce a Rusiei. Rusie pravoslavinca, e drept dar nici chiar asa nu a ajuns. Au si analistii si diplomatii in cauza un simt al proportiilor si o oarece jena.
Sigur, exista si ganditori si intelectuali de mare amploare -morala, intelectuala, agonomic-gastronomica si cu emisiuni TV- despre care stim ca nu sunt tocmai insensibili la ideea de schimburi economice avantajoase intre cele doua tari, vecine si prietene, adepti ai schimbului liber de servicii, marfa si bani, oameni de mare calibru. Cunoscuti pentru patrunzatoarele, curajoasele si profund informatele lor analize si luari de pozitii in care interesul national se impleteste armonios cu interesul individual, n-au avut curajul totusi sa o mai faca si pe asta. Asa ca ofensiva rusa a ramas cam in ofsaid, cu armata de adunatura: Plevusca.
Nu poti da semnale, teste si avertismente majore prin Plevusca, nu? Mai ales dupa ce ce au fost demantelati in corpore printr-un singur incident national provocat in jurul unei maini de oameni care lucreaza in blogosfera si care au rasturnat in cateva zile intregul sistem de tabuuri, taceri, presiuni, omerte si naivitati cu care reteaua rusa se acoperise si credea ca se va acoperi atat de bine profitand de naivitatea si corectitudinea politica indusa romanilor din mass media si formatorilor de opinie.
2. De ce acum?
Asta e intrebarea de 100 de puncte. Am sa revin cu o schita speculativa de raspuns.
(Text publicat pe pagina FB a lui Dragos Paul Aligica)

Siluirea istoriei: Ambasada Rusiei, MApN şi divizia creată de Ana Pauker, Vasile Luca, Petre Borilă şi Valter Roman

29/03/2015

În istoria românească, aşa-numită divizie “Tudor Vladimirescu” poate fi numită divizia Cominternului. A fost înfiinţată, cu aprobarea expresă a Comitetului de Stal al Apărării, organismul suprem din URSS în anii războiului, prezidat de Stalin.

Pe lângă ofiţerii care au acceptat să lupte de partea Armatei Roşii, existau comisarii politici, între care Ana Pauker, Vasile Luca, Petre Borilă, Dumitru Petrescu, Gheorghe Stoica, Manole H. Manole, Constantin Doncea, Dumitru Coliu şi Valter Roman. Toţi aceştia aveau să contribuie în chip decisiv şi nefast la satelizarea României şi la marile epurări din Armata Română după 1945 şi, mai ales, sub domnia lui Emil Bodnăraş, după 1947.

Faptul că tot mai vocalul ambasador Oleg Malginov (care ne-a gratulat pe politologul Marius Stan şi pe mine cu insulte pe drept cuvânt condamnate într-un admirabil comunicat de Monica Macovei, câtă vreme autorităţile oficiale tac mâlc) dă lecţii despre cum trebuie românii să-şi amintească cel de-a doilea război mondial este de-acum o depăşire a ceea ce ar trebui să definească cu maximă claritate limitele intruziunii în treburile interne ale unui stat suveran, membru în UE şi NATO.

Iar faptul că MApN pune o poză cu soldaţi şi ofiţeri din acea divizie pe pagină oficială de Facebook este de-a dreptul năucitor.

Nu putem să nu ne întrebăm care sunt azi priorităţile politicii externe româneşti? E nevoie de aceste reverenţe scandaloase? Este cazul să celebrăm o divizie a capitulării în faţă colosului sovietic formată cu luni de zile înainte de schimbarea de alianţe din august 1944? Au auzit cei de la MApN despre ce-a însemnat captivitatea sovietică pentru mii şi mii de soldaţi şi ofiţeri români? Chiar este nevoie să siluim istoria şi să schilodim adevărul? De ce?

Recomandări de lectură:

Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică

http://www.evz.ro/ploconire-de-proportii-a-mapn-divizia-tudor-vladimirescu-constituita-in-urss-omagiata-pe-pagina-de-facebook-ambasadorul-rus-tocmai-ne-trasese-de-urechi-ca-nu-recunoastem-contributia-sovieticilor-la-eliberarea-romaniei.html

Articolul de mai sus a apărut aici:

http://www.evz.ro/siluirea-istoriei-ambasada-rusiei-mapn-si-divizia-creata-de-ana-pauker-vasile-luca-petre-borila-si-valter-roman.html


Monica Macovei, despre declaratiile ambasadorului rus: Malginov sa fie RECHEMAT la Moscova. Au trecut vremurile cand Rusia DICTA la Bucuresti

29/03/2015

Monica Macovei, europarlamentar si fost candidat la presedintia Romaniei, a condamnat declaratiile lui Oleg Malginov, ambasadorul rus la Bucuresti, care i-a criticat pe Vladimir Tismaneanu si Marius Stan pentru un articol publicat pe Contributors.ro si preluat de Romania Libera. Macovei considera ca lipsa de reactie a autoritatile de la Bucuresti este inacceptabila si crede ca ambasadorul rus ar trebui rechemat la Moscova. Reactia Monicai Macovei a fost postata pe pagina sa de Facebook.

CITITI reactia Monicai Macovei:

Ambasadorul Rusiei insulta romanii chiar din Bucuresti, lipsa de reactie a presedintelui, premierului si a ministrului de Externe este inacceptabila.

Condamn cu fermitate atitudinea ambasadorului Rusiei, Oleg Malginov, si cer o reactie publica imediata, transanta si categorica a autoritatilor de la Bucuresti.

Agresivitatea verbala a ambasadorului Oleg Malginov a depasit cu mult limitele diplomatiei si nu trebuie sa ramana nesanctionata public. Ambasadorul Rusiei insulta doi intelectuali romani, Vladimir Tismaneanu si Marius Stan, pe care ii catalogheaza drept “badarani”, si da indicatii echipei redactionale a ziarului Romania Libera, criticand-o pentru ca a preluat un articol de opinie scris de cei doi. “Republicarea despre care este vorba sa ramana pe constiinta echipei editoriale”, afirma amenintator ambasadorul lui Putin.

Prim-ministrul Victor Ponta si ministrul de Externe, Bogdan Aurescu, tac inacceptabil in timp ce cetatenii romani sunt insultati si intimidati de reprezentantul lui Vladimir Putin la Bucuresti.

Presedintele Klaus Iohannis tace si el, la fel de inacceptabil, in timp ce romanii pe care ii reprezinta indura umilinte din partea ambasadorului Rusiei. Acelasi ambasador care se arata “foarte ingrijorat” de actiunea procurorilor la rafinaria Petrotel-Lukoil si voia ca ancheta sa se faca “nepartinitor si obiectiv in cadrul legii si tinand cont in mod cuvenit (…) de interesele relatiilor ruso-romane”.

Insultarea unor romani si incercarea de intimidare a redactiei unui ziar din Romania sunt “in interesul relatiilor ruso-romane”?

Presedintele Iohannis, prim-ministrul Ponta si ministrul Aurescu au obligatia sa raspunda. Oamenii lui Putin devin tot mai agresivi. Ambasadorului Malginov trebuie sa i se spuna, fara nicio ambiguitate, ca au trecut vremurile cand Rusia dicta la Bucuresti. Oleg Malginov trebuie sa fie rechemat la Moscova si sa fie inlocuit de un “ambasador” care sa ne respecte.

 

Ambasadorul Rusiei la Bucuresti: Publicatiile centrale sa nu mai dea cuvantul “la orice badaran”

 

Oleg Malginov, ambasadorul Rusiei la Bucuresti, a criticat un articol scris de Vladimir Tismaneanu si Marius Stan, “Ispita fascistă a tovarăşului Putin”, publicat pe Contributors.ro si preluat de Romania Libera. Malginov sfatuieste publicatiile centrale sa nu mai dea cuvantul “la orice badaran” si sustine ca atat Contributors.ro cat şi ziarul România Liberă au încetat să mai existe pentru el ca surse de informatie.

CITITI SI: Oleg MALGINOV, ambasadorul Rusiei, ATAC la Vladimir Tismaneanu: Publicatiile centrale sa nu dea cuvantul la orice BADARAN. Tismaneanu: Romania nu este un PROTECTORAT RUSESC

“Fiecare societate consistă din oameni diferiţi. Dar nu este deloc necesar ca pe paginile publicaţiilor centrale să se dea cuvântul la orice bădăran. Republicarea despre care este vorba să rămână pe conştiinţa echipei editoriale. E foarte regretabil că asemenea text i-a stârnit interesul. Iar pentru mine portalul informaţional Contributors.ro şi ziarul România Liberă au încetat să existe ca surse de mass-media demne de respect,” a scris ambasadorul rus.

Raspunsul lui Vladimir Tismaneanu si Marius Stan: Romania nu este un protectorat rusesc

Vladimir Tismaneanu si Marius Stan i-au raspuns ambasadorului rus, intr-un articol publicat pe Contributors.ro: “Domnul ambasador socoate că poate da lectii presei din România, o ţară liberă, membră in UE si NATO, despre ce să publice si ce să cenzureze. Credem că e vorba de o confuzie istorică: România nu mai este o “democraţie populară”. Pactul de la Varsovia a sucombat in urmă cu mulţi ani. Suntem in anul de graţie 2015, iar libertatea presei este garantată constituţional in România. La fel și libertatea de opinie. Dacă dl ambasador iși permite să reactioneze astfel, de o manieră intimidantă, la articolul nostru, mâine vine in mod sigur rândul altora. E nevoie să i se spună că România nu este un protectorat rusesc“.

http://www.revista22.ro/monica-macovei-despre-declaratiile-ambasadorului-rus-la-adresa-lui-vladimir-tismaneanu-malginov-sa-fie-rechemat-la-moscova-au-trecut-vremurile-cand-rusia-dicta-la-bucuresti-54568.html


Nimeni nu se poate simți confortabil într-o țară în care un ambasador își imaginează că e șeful Cenzurii (un articol de Radu Vancu)

28/03/2015

Când un ambasador SUA spunea, în octombrie 2012, un lucru de un bun-simț evident, anume că alegerile din decembrie sunt cruciale în a ține România pe  un curs civilizat și stabil, membrii USL reacționau vehement, acuzându-l că e „complet deplasat”, ba chiar că și-au „stricat dimineața amintindu-și că mai există Gittenstein în România”. Trusturi întregi de presă se isterizau pe tema „amestecului în treburile interne”, clamau că „noi nu primim lecții de la nimeni”, Statele Unite deveneau imediat „Înalta Poartă”, iar puținii care îndrăzneau să observe că dl Gittenstein a spus un lucru de bun-simț erau fără întârziere taxați de turciți vânduți ocupantului străin.

Acum, când un ambasador al Rusiei e la fel de evident lipsit de bun-simț și într-adevăr „complet deplasat”, jignind direct doi cetățeni români critici la adresa lui Vladimir Putin (ceea ce-i transformă, în viziunea ambasadorului rus, în „bădărani” – o treaptă mai sus ca intensitate față de „golani”, ce-i drept), tăcerea acelorași trusturi de presă față de insolența lui Oleg Malghinov e asurzitoare.

Există în România ultimilor ani trusturi de presă radical anti-americane; e, firește, dreptul lor. Să ne imaginăm însă că, după ce unii dintre colaboratorii lor l-ar fi făcut cu ou și cu oțet pe Barack Obama, ambasadorul SUA i-ar numi pe respectivii opiniaștri „orice bădărani” și ar da indicații de restrângere a libertății de exprimare și a politicii editoriale a publicației/postului TV în cauză.  E ușor de închipuit ce apocalipsă mediatică ar urma, cum s-ar activa de îndată toți bunii noștri anti-americani, de la dl Radu Tudor, autor de scrisori deschise către ambasadorul Gittenstein, până la dl Ciuvică, pentru care e o evidență că și Barack Obama, și Congresul sunt o clică băsistă. Exercițiul de inchiziție telegenică al dlui Gâdea e de la sine înțeles, nu mai insist. Ar ști cu toții să sublinieze apăsat, și pe bună dreptate, că astfel de atitudini față de cetățenii români și față de instituțiile de presă din România sunt inadmisibile.

Aș exagera dacă aș spune că mă întreb de ce tac toți acum atât de adânc. Știu de ce tac: din două motive pe care ei le consideră axiomatice.

1) Din punctul lor de vedere, dacă ambasadei SUA nu-i e permis nici măcar să spună lucruri de bun simț, ambasada Rusiei are dreptul să spună orice nesimțire. Nu vă întrebați de ce, pentru ei se cheamă geostrategie de inefabilă sofisticare.

2) Din punctul lor de vedere, cetățenii români care l-au susținut pe Traian Băsescu merită orice fel de tratament. Și nici măcar nu-s așa de sigur că, pentru ei, „băsiștii” sunt cetățeni români.  Și vă vor replica pe deasupra că, de vreme ce băsiștii-s filo-americani, și-au cerut singuri tratamentul delicat aplicat de admirabilul diplomat rus.

Știind cât de convinși sunt de cele două axiome, nu mă mir de lipsa lor de reacție.

Mă întreb însă dacă și instituțiile statului sunt la fel de convinse de aceste două axiome. Oare nu e cazul ca Ministerul de Externe și Președinția să reacționeze la această declarație? Domnule ministru Bogdan Aurescu, domnule prim-ministru Victor Ponta, domnule președinte Klaus Iohannis – vi se pare admisibil ca niște cetățeni români și instituții de presă din România să fie jignite astfel de către un ambasador, fie el și al Rusiei?

Sau trebuie să ne așteptăm ca, de azi înainte, orice tratament al Rusiei la adresa noastră să devină admisibil, indiferent de natura lui – doar pentru că e al Rusiei?

Nu e vorba doar de Vladimir Tismăneanu și Marius Stan, după cum nu e vorba doar de Contributors. Nu contează cât de simpatici vă sunt autorii și site-ul în cauză. Nimeni nu se poate simți confortabil într-o țară în care un ambasador își imaginează că e șeful Cenzurii.

Dacă vă veți cenzura orice reacție oficială, înseamnă că imaginația lui nu e în fond așa de creatoare. Și că „orice bădărani” vi se pare o etichetă admisibilă pentru cetățenii țării pe care o administrați. Chestiune care, pentru imaginația mea, ar fi și surprinzătoare, și deplorabilă.

Asta nu e țara lui „orice bădărani”. Demonstrați-i domnului ambasador. Demonstrați-ne-o.

http://www.contributors.ro/reactie-rapida/%e2%80%9eorice-badarani%e2%80%9d/


Destin de disident: Paradoxalul Aleksandr Zinoviev

25/03/2015

Fenomenologia disidenţei, cu ale sale eroisme sublime si, uneori, cu ulterioare derapaje ce te lasă perplex, este una ce-si asteaptă cronicarul. Aleksandr Zinoviev (1922-2006), unul dintre cei mai cunoscuţi disidenţi sovietici, a fost un personaj controversat: dupa ce a oferit in anii 70 si la inceputul anilor 80, unul dintre cele mai convingătoare diagnostice ale comunismului, a devenit un critic extrem de sever al gorbaciovismului, scriind chiar un eseu intitulat „Katastroika”. După perioada exilului la Munchen, a revenit in Rusia unde s-a manifestat ca un inversunat critic al lui Boris Eltin. A susţinut exact ideile pe care cândva le atacase cu o devastatoare forţă analitică. De fapt, Zinoviev a fost mereu un intelectual sfâsiat. A detestat sovietismul, insă , in unele interviuri si eseuri, chiar in anii 80, a găsit elemente „pozitive” in modelul sovietic. S-a dorit fondatorul unei stiinţe comunismologice. A crezut că sovietismul este etern si a fost socat când a asistat la prăbusirea sistemului. Imi amintesc de o conferinţă la New York, in octombrie 1987, când, in prezenţa multor disidenti si intelectuali critici din Europa de Est, Zinoviev a declarat că reformele lui Gorbaciov sunt doar praf in ochi menit să camufleze dorinţa de conservare a sistemului.

Titlul interventiei sale, de un scepticism nemărginit, era „Crocodilii nu pot zbura”. Ei bine, au zburat. Erau acolo Agnes Heller, Ferenc Feher, Eduard Kuznetsov, Aleksa Djilas, Dorin Tudoran, Mihai Botez, Geza Szocs, Aleksander Smolar, Jakub Karpinski, Helmut Sonnenfeldt, Jerzy Kosinski, Irena Lasota, Midge Decter, William Luers, Carlos Franqui, Humberto Belli, Richard Pipes, Susan Sontag, Carl Gershman, Daniel Pipes, Svetozar Stojanovici, Mihajlo Markovici, Michael S. Radu, Paul Hollander, Jan Vladislav, Antonin Liehm, Andrei Brezianu, Alvin Z. Rubinstein, Carlos Alberto Montaner. Lui Janos Kis autoritatile regimului comunist din Ungaria i-au refuzat pasaportul. Textul lui Miklos Haraszti, “Paradigma cizmelor”, a fost citit de Steve Wasserman, pe vremea aceea editorul seriei “The New Republic Books”. Pregatind conferinta, l-am vizitat pe Aleksandr Zinoviev intr-o seara, in vara acelui an, la Munchen. Avea pe pereti propriile picturi, cu lupi, tigri si alte asemenea lighioane. Privire fixă, discurs monocord, complet self-absorbed. Volumul cu prezentările de la acea conferinta, inclusiv cea a lui Zinoviev, a apărut, coordonat de Judith Shapiro si de mine, la editura Macmillan in 1991.

Pe la mijlocul anilor 80, Zinoviev a dat un lung interviu „Europei Libere”. Discutia cu George Urban a apărut in lunarul britanic „Encounter” sub titlul „Portretul disidentului ca om sovietic” si a provocat multe discutii. Stilul lui Zinovier era să pretinda că găseste raţionalitatea poziţiei pe care de fapt o submina. Ii plăcea să contrazică si să pălmulască orice prejudecată. De aici si voluptatea creării unor situatii moralmente revoltătoare, precum apărarea menţinerii mumiei lui Lenin in Mauzoleul din Piaţa Rosie.

„Eroul tineretii noastre” se intitulează eseul literar si sociologic scris de Zinoviev la inceputul anilor 80 despre Stalin si stalinism. Multe din ideile acestui eseu, deopotrivă fascinant si iritant, au fost reluate in anii recenti. Cum relata „The Economist” in necrologul consacrat lui Zinoviev, intrebat de Vladimir Bukovski cum era posibil ca tocmai el să ajungă să-l apere pe Stalin, Zinoviev a răspuns: „Oricine il poate ataca pe Stalin. Este mai interesant să găsesti argumente in favoarea lui; fără el, familia mea ar fi ramas formată din tărani”. Evident că era vorba de o exagerare menită să-l exaspereze pe Bukovski. Si totusi, cand acesta i-a replicat că milioanele de victime ale stalinismului au fost un pret cam mare pentru ascensiunea socială a familiei lui Zinoviev, filosoful a acceptat imediat critica. Antistalinismul era de fapt convingerea sa profundă, iar joaca de-a explicatiile sociologice nu era decit o alta faţă a naturii fundamental pesimiste a viziunii sale despre lumea in care ne este dat să trăim.

Logician de mare clasă, a cultivat paradoxul, sarcasmul si umorul negru. A scris romane si eseuri care au influenţat puternic viziunea intelectualilor vestici despre comunism. Impactul scrierilor sale a fost uneori comparat cu cel al operei lui Soljeniţin. Pentru intelectualii din statele comuniste, scrierile lui Zinoviev, acest Swift al „socialismului real”, au contat imens. As aminti influenţa sa asupra interpretării socialismului lui Ceausescu in dialogul dintre Dan Petrescu si Liviu Cangeopol, „Ce-ar mai fi de spus? Convorbiri libere intr-o tara ocupata””. Romanul sau, „Inăltimile abisale” a fost publicat in Elvetia in 1976. Tot acolo a aparut si “Viitorul luminos”. Pe vremea aceea Zinoviev era inca profesor la Facultatea de filosofie a Universităţii din Moscova, autor al unor studii respectate de logică simbolică. Cunostea marxismul mai bine decât mulţi dintre profitorii regimului bolsevic. In carte, descria viaţa din orasul Ibansk (ma abţin sa propun aici echivalentul românesc!), atmosfera de ipocrizie, infinit plictis si cras oportunism din acel loc emblematic pentru viaţa din URSS in timpul lui Brejnev. Zinoviev avea placerea combinării ficţiunii cu documentul sociologic precis. Si-a construit o autobiografie menită să prezinte contradicţiile inevitabile din viaţa a ceea ce el insusi a identificat drept Homo Sovieticus.

Apropierea lui Zinoviev de Ghenadi Ziuganov si PC al Federaţiei Ruse, exaltarea memoriei lui Lenin si sustinerea pentru Slobodan Milosevici, socantele declaraţii despre Stalin (intre altele, a sustinut că Stalin avusese dreptate să-l aresteze in anii 30 ca „terorist”), i-au facut pe mulţi să se indoiască de trecutul disident al lui Zinoviev. Cred insă că este o eroare să judecăm o biografie prin erorile din finalul unei vieţi. Iar aceste erori trebuie la rândul lor privite ca expresie a unei formule psihologice a unui personaj dostoievskian. Cu cuvintele unui fost deţinut politic, Serghei Miheiev, putem spune că Zinoviev a fost un om „nu tocmai sănătos si mai degrabă idealist, sensibil, emotiv si plin de contradicţii”.

http://www.clivejames.com/pieces/shadows/zinoviev-laughter

http://www.theguardian.com/news/2006/may/19/guardianobituaries.russia

http://www.waterstonesmarketplace.com/Debates-on-the-future-of-communism-Professor-Vladimir-Tismaneanu/book/1532037

Pentru comentarii:

Destin de disident: Paradoxalul Aleksandr Zinoviev


FrontPage magazine: On Disgrace and Honor. Hannah Arendt, Stefan Zweig, and Central European Despair (by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)

18/03/2015

were

 

“…those very stringencies sometimes telescope events into dreamlike absurdity.” William T. Vollmann, “Europe Central”

In 1943, when the news started to be confirmed of the Nazis’ implementation of what the ossified bureaucratic language called the “Endlösung” (The Final Solution) – the extermination of all European Jews –, Hannah Arendt published an essay in the émigré journal Aufbau (printed in New York) on Stefan Zweig and the bygone world of yesterday, namely the world of dreams and illusions of German culture’s bourgeois cosmopolitanism. Zweig had been a darling of that world, one of its most influential and admired voices. It was a world replete with neuroses, psychological mysteries, splendid pleasures, and no less bewildering anxieties. It was the world of Egon Schiele and Oskar Kokoschka, of Sigmund Freud and Gustav Mahler, of Ludwig Wittgenstein and Karl Kraus, of Robert Musil and Franz Kafka, of Elias Canetti and Alma Mahler. A universe in which heresies were not only tolerated, but downright encouraged.

Self-banished from this world of which nothing else but its geographic location remained, Stefan Zweig, born in Vienna in November 1881, committed suicide together with his wife in Petropolis, Brazil, in February 1942. He was convinced that Nazism would triumph and that the bourgeois civilization founded on respect for the individual and his liberties, a civilization which he had loved without reservation, was destined to perish. He could not envision being able to live in a world of totalitarian savagery.

Throughout those very same years, Hannah Arendt had started working on issues which led to the writing of her masterpiece, “The Origins of Totalitarianism,” including the ramifications and implications of modern anti-Semitism. It was at that time that she outlined the classification of the modern Jewish condition, namely its two alternatives: the pariah and the parvenu. For her and Zweig – with whom she obviously identified to a great extent, just as she had with her favorite, Rahel Varnhagen (“my closest friend, though she has been dead for some hundred years”) –, asserting their pariah status, becoming aware of it and embracing it, was essential. Not as a religious option, but as a political acknowledgement, in the profound sense of the word, that of a real situation.

In her famous 1963 letter to Gershom Scholem, Hannah Arendt states as clearly as possible: “I am myself Jewish” – therefore an undisputable and undeniable fact. Yet this fact does not compel me in line with reflex solidarities, with supposedly inevitable alignments. My honor is an individual one, not that of a group. But in order to save my honor, I will oppose the dishonoring of a people only because they are that people.

Just like Hannah Arendt, Zweig experienced the tragedy of what the former, in her book “The Origins of Totalitarianism,” called the superfluous populations – those huge masses of refugees unwanted by anyone, uprooted, banished, persecuted, people deprived of state passports, abandoned by the political communities where they had been born, raised, and educated. For the author of “The World of Yesterday,” the situation was simply unbearable. Similarly, in 1943 Hannah Arendt wrote an article about the refugees. Martin Heidegger had once written about Die Heimatlosigkeit des neuzeitlichen Menschen (the stateless condition of the contemporary man). The concept was taken further by some of his students, including Hannah Arendt, Hans Jonas, and Herbert Marcuse. We must emphasize that we are not discussing Heidegger’s proclivities towards National Socialism here, but his philosophical work. The philosopher’s intuition had prefigured the existential – and then the global – condition of the Jew.

The thinker herself had experienced, in a camp in France, the oppression characteristic of this maximally downgraded social status, what Arthur Koestler, himself a paradigmatic refugee, dubbed “the scum of the Earth”. Hannah Arendt reminds the parvenus of the following words written by Balzac: “On ne parvient pas deux fois.” Both categories are removed from under the protective power of the law, but the parvenus hope to somehow get an exemption from the lethal outcome. Pondering on the fate of Zweig, Walter Benjamin[1] (her good friend), and so many other noble spirits in those dark times (“Men in Dark Times”), Hannah Arendt writes the following:

“Those few refugees who insist upon telling the truth, even to the point of ‘indecency,’ get in exchange for their unpopularity one priceless advantage: history is no longer a closed book to them and politics is no longer the privilege of gentiles.” (Hannah Arendt, “We Refugees,” in The Jewish Writings, Edited by Jerome Kohn and Ron H. Feldman, Schocken Books, 2007, p. 274).

This is the very reason for Hannah Arendt’s unfaltering admiration for Rahel Varnhagen: the courage to be herself, to remain independent, without denying her identity. The essay on Stefan Zweig begins with the description of a dream by Rachel Varnhagen, the famous hostess of one of the great German literary salons in the first half of the 19th century. A dream in which Rahel is in heaven with her close friends Bettina von Arnim and Caroline von Humboldt. The keyword in that dream is disgrace. As Hannah Arendt adds: “Disgrace and honor are political concepts, categories of public life”. (From the essay “Stefan Zweig: Jews in the World of Yesterday”, ibidem, p. 317).

Her great objection concerning Zweig is precisely the hesitation to define himself as a political subject: “Not one of his reactions during all this period was the result of political convictions; they were all dictated by his hypersensitivity to social humiliation.” Zweig spent his life consumed between “the pleasure of fame and the curse of humiliation,” issues that he himself raised with that “coldness of genuine despair.” Foreshadowing not only “The Origins,” but also the explosive “Report on the Banality of Evil” (“Eichmann in Jerusalem”[2]), Hannah Arendt deems fleeing from politics a cause of the failure to foresee the disaster that followed:

“Had the Jews of Western and Central European countries displayed even a modicum of concern for the political realities of their times, they would have had reason enough not to feel secure.”

In this regard – although he was a citizen of the world, or perhaps even because of it –, one can safely assume that “There is no better document of the Jewish situation in this period than the opening chapters of Zweig’s book.”

At the end of this disturbing essay, Hannah Arendt quotes from one of Zweig’s last articles. Once more, the writer puts himself forward as an example of European consciousness – that of a Europe torn, mutilated, maimed –, but argues strongly that yesterday cannot be separated from today “as if a man had been hurled down from a great height as the result of a violent blow.”

This is the way in which Zweig came to discover, and especially embrace, that same Jewishness which Hannah Arendt considered a matter of course, a factual truth:

“Since he had wanted all his life to live in peace with the political and social standards of his time, he was unable to fight against a world in whose eyes it was and is a disgrace to be a Jew. […] For honor never will be won by the cult of success or fame, by cultivation of one’s own self, nor even by personal dignity. From the ‘disgrace’ of being a Jew there is but one escape – to fight for the honor of the Jewish people as a whole.”

This is the main reason why Hannah Arendt never hesitated to criticize things that she believed objectionable, yet without ever calling into question, after 1948, the non-negotiable right to existence of the state of Israel, which she saw as a chance for the Jewish people to enter into a genuine modern political contract.

Vladimir Tismaneanu is a professor of politics at the University of Maryland (College Park) and author of numerous books, including most recently “The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century.” Marius Stan is a Romanian political scientist, author of books in Romanian and Polish, and currently a postdoctoral fellow at the University of Bucharest. This essay was translated from Romanian into English by Monica Got.

Notes:

[1] See The Times Literary Supplement for Anthony Phelan’s review (“Uncarnal,” 25 February 2015) of Howard Eiland and Michael W. Jennings’s book Walter Benjamin: A Critical Life, Belknap Press, 2014.

[2] See also The Times Literary Supplement for Lawrence Douglas’s review (“A very deliberate banality,” 25 February 2015) of Bettina Stangneth’s book Eichmann Before Jerusalem: The Unexamined Life of a Mass Murderer, Knopf, 2014.

http://www.frontpagemag.com/2015/vladimir-tismaneanu-and-marius-stan/on-disgrace-and-honor-hannah-arendt-stefan-zweig-and-central-european-despair/


Luciditate, cinism şi comunism: Kołakowski, Žižek şi Troţki

17/03/2015

Puține texte au formulat mai direct, mai limpede, ori chiar mai brutal natura violentă a ideocrației bolșevice, disprețul total al leninismului în raport cu orice formă de legalitate, deci cu însăși ideea de Rechtsstaat, decât pamfletul lui Lev Troțki, “Terorism și comunism”. În volumul al II-lea din trilogia sa, “Principalele curente ale marxismului” (apărută la Curtea Veche Publishing), Leszek Kołakowski observa că lucrarea, scrisă atunci când Troțki, universal perceput ca mâna dreaptă a lui Lenin, se afla la putere, era comandantul suprem al Armatei Roșii în plin război civil și război cu Polonia, reprezintă cea mai generală prezentare a teoriei statului sub “dictatura proletariatului”, dar și “relatarea cea mai explicită a ceea ce avea să fie numit sistemul totalitar”.

Pentru Troțki, principiile kantiene despre natura sacră a vieții umane nu erau decât un jalnic verbiaj demagogic-preoțesc. Criticii Revoluției Bolșevice, între care social-democratul Karl Kautsky, erau stigmatizați, în spiritul manicheismului leninist, drept mizerabili renegați. Troțki recurgea cu arogantă fervoare, fără urmă de reticență ori de auto-îndoială, la glorificarea delirantă a violenței. Îl prefigura în acest sens nu doar pe hiper-rivalul său Stalin, dar și pe Mussolini, ori mai târziu pe Mao, Fanon și Che Guevara. Scriu aceste rânduri și parcă aud reproșul că am devenit noltist (așa cum a fost acuzată Monica Lovinescu). Faptele nu mai contează în discursul ventriloc al unei corectitudini istorice care anulează cronologia pentru a susține ideologia. Afinitățile indubitabile dintre cele două totalitarisme gemene sunt negate în numele “idealismului” primordial al bolșevismului, ori al marxismului, offspring [vlăstar] al Luminilor.

Bolșevismul originar pe care Troțki l-a îmbrățișat necondiționat în 1917, însemna cultul partidului-predestinat, al avangardei înzestrate cu acces la cunoașterea istorică absolută, substitut lumesc al Spiritului Absolut hegelian, deci al divinității. Tocmai acest hybris a dus al cultivarea unui demonism salvaționist-profetic cu efecte cataclismice. Fundamentul acestei viziuni, dar și al practicilor teroriste pe care le-a inspirat, este utilitarismul exacerbat în plan etic. Apoteoza devotamentului necondiționat, a acelui spirit de partid (partiinost‘) care avea să facă atâtea ravagii, a credinței oarbe. Ceea ce sociologul Steven Lukes numește the moral blindness of communism [cecitatea morală a comunismului]. Spunea Lenin: “Afirmăm că moralitatea noastră este în întregime subordonată intereselor luptei de clasă a proletariatului”. Care interese, desigur, vor fi identificate (dictate) de “Statul Major” al revoluției, deci de Lenin și camarazii săi. Concluzia lui Kołakowski: “Omnipotența Minciunii nu s-a datorat ticăloșiei personale a lui Stalin, ci a fost singura formă de legitimare a unui regim întemeiat pe principii leniniste. Sloganul vânturat constant în timpul dictaturii lui Stalin, ‘Stalin este Leninul zilelor noastre’, era astfel de o perfectă acuratețe”. O abordare care merge dincolo de caracterologie, de psihopatologie (neîndoios importante) și luminează resorturile interne, cauzale ale dezastrului. Este doar aparent paradoxal faptul că marxiști jurați continuă să vadă în “deraierea” stalinistă efectul paranoiei individuale. Chestiunea este că paranoia făcea parte din codul genetic al sistemului.

Așa a văzut lucrurile Leszek Kołakowski. Filosoful sloven Slavoj Žižek, altminteri un informat exeget al tradiției hegeliano-marxiste, dar și un neo-stângist pentru care declarațiile cele mai teribiliste par să fie forma firească (și unica) de a obține atenția mediilor academice vestice (și, mai nou, estice), ne prezintă un alt Lev Davidovici în introducerea la ediția din 2007 a cărții lui Troțki (v. Terrorism and Communism, London: Verso, 2007). Volumul face parte dintr-o serie de texte faimoase (ori mai degrabă infamous) din tradiția radicalismului revoluționar. Bijuterii teoretice precum “Slavoj Žižek presents Mao: On Practice and Contradictions” [Slavoj Žižek îl prezintă pe Mao: Despre practică și contradicții]. Ori, dacă doriți să ajungeți la sursele paradigmelor redemptiv-utopice ale veacului XX, Slavoj Žižek presents Robespierre: “Virtue and Terror”. [Slavoj Žižek îl prezintă pe Robespierre: Virtute și Teroare]

Fac parte dintre cei care mai cred că merită să polemizezi cu Žižek. Fostul disident sloven, admirator mărturisit nu doar al lui Karl, dar și al fraților Marx, nu este doar un farseur (deși este fără îndoială și un self-promoting buffoon), în mod cert nu s-a înrolat în mișcări politice nihiliste (deși pare să simpatizeze cu ele). Este un Tariq Ramadan al stângii neo-marxiste. Jonglează cu concepte preluate de la Adorno, Lacan, Derrida, Deleuze, Eagleton, Jameson, Agamben, Badiou, cunoaște în detaliu istoria marxismului și a mișcării comuniste mondiale, a citit cam tot ce se poate citi în teoria ideologiei și în filosofia post-modernă, se simte la el acasa în sociologia cunoașterii (cu recente incursiuni în domeniul teologiei). În plus, când vrea, poate scrie captivant. Pe scurt, un (frivol-pervers) magician al ideilor (nu întâmplător se ocupa Thomas Mann de tema magicianului). Din specia tânărului Georg Lukács, dar și din aceea a lui Nae Ionescu: un regat pentru un bon mot…

Motiv pentru care, tocmai el, maniacul notelor bibliografice, nu consideră de cuviință să trimită la trilogia kołakowskiană. I-ar strica jucăria conceptuală, micul edificiu categorial menit să-i exonereze pe Lenin și pe Troțki, în detrimentul demonizatului Stalin (cvasi-inconștient reflex hrușciovist). Ca și cum Stalin s-ar fi născut din neant, nu din cultura politică a bolșevismului. Se fac referințe la Lars Lih (absolut OK), dar se recurge la ironii deloc subtile la adresa lui Martin Malia și Orlando Figes. Intelectualii din jurul lui Partisan Review în ultima fază a revistei sunt anatemizați drept “neoconservatori belicoși” (mă mândresc că fac parte din acel grup pentru care liberalismul anticomunist, inspirat de Daniel Bell, William Philips, Lionel Trilling, Sidney Hook, Melvin Lasky, Nicola Chiaromonte și Dwight Macdonald rămâne o opțiune vitală). Se sugerează că însuși asceticul torționar Felix Edmundovici Dzerjinski, arhitectul Cekăi, a fost un romantic, un idealist dispus să ucidă în numele purificării umanității.

În concepția lui Žižek, bolșevismul anului disperării (1920) a avut “grandoare istorică” (o temă care se conturează mai nou și în gândirea lui G. M. Tamás, alt reper al neo-stângiștilor). Tot așa cum pentru Heidegger național-socialismul anului 1933 avea “grandoare istorică”. Tragedia sovietică, crede Žižek, nu a fost a popoarelor supuse unui experiment halucinant, ci a liderilor bolșevici însingurați, izolați, luptând cu “eroism” pentru salvarea himerelor lor. Pentru Žižek, adevăratul Troțki nu este cel care a criticat, încă din 1903, iacobinismul leninist, ci febrilul administrator al fericirii universale, cel care dispunea militarizarea forțată a economiei și distrugerea oricărui spațiu de pluralism în numele inventării/plăsmuirii Omului Nou: “…probabil că semnificantul ‘Troțki’ este cea mai apropiată etichetare a ceea ce merită salvat din moștenirea leninistă”. Cât privește “moștenirile leniniste”, evident că Žižek nu are nimic de spus despre contribuțiile lui Ken Jowitt…

Concluzia lui Žižek, pe urmele noului/vechiului său idol Troțki, este că leninismul nu conducea logic spre stalinism, că totul a fost de fapt un joc al contingențelor, al rătăcirilor și al destinelor individuale: “Sugerăm aici că deși este limpede că stalinismul s-a născut din condițiile originare ale Revoluției din Octombrie și ceea ce i-a urmat imediat după, nimeni nu ar trebui să excludă aprioric posibilitatea ca, dacă Lenin ar mai fi rămas sănătos câțiva ani și l-ar fi îndepărtat pe Stalin, ceva cu totul diferit să fi apărut — sigur, nu utopia ‘socialismului democratic’, dar, cu toate acestea, ceva substanțial diferit de stalinistul ‘socialism într-o singură țară’, rezultatul unei serii de decizii politice și economice mult mai ‘pragmatice’ și spontane, complet conștiente de propriile limitări”. (p. XXIII)

Rar mi-a fost dat să citesc un text mai anistoric, mai fals, mai rarefiat din punct de vedere al relației cu personajele, evenimentele și conjuncturile acelor timpuri: Žižek preferă să uite că Lenin și Troțki au fost cei care au lichidat Adunarea Constituantă (lucru care a provocat acerba critică din partea Rosei Luxemburg), au interzis partidele politice (inclusiv pe foștii aliați, eserii de stânga), au suprimat dreptul la fracțiuni în corpul absolut omogen al entității mistice a Partidului și ordonat reprimarea revoltei anti-totalitare de la Kronstadt (martie 1921). “Eroismul” lor a fost unul al iresponsabilității istorice, politice și mai ales morale. Jucând cu ostentativă plăcere rolul noului Naphta, oracol al resurecției a ceea ce s-ar putea defini drept le désir de révolution [pofta de revoluție], Žižek pledează pentru reabilitarea experiențelor chiliastice, a soteriologiilor seculare, a mesianismelor vizionare, pentru regăsirea unei “authentically apocalyptical Paulinian atmosphere” [“atmosfere apocaliptice paveliste [v. Sf. Pavel] autentice”], fără să se sinchisească de gropile comune pe care nu vom conteni să le descoperim pretutindeni unde s-a încercat aplicarea visurilor leniniste. Cu vișinskiană elocință, el acuză establishmentul liberal-conservator (“the canailles of cynical wisdom”/canaliile înțelepciunii cinice) de toate viciile, erorile și păcatele posibile. În fapt, diagnosticul îi poate fi aplicat cu minime schimbări lexicale: la canaille of cynical irresponsibility/ canalia iresponsabilității cinice.

PS: Precizez că volumul lui Slavoj Žižek, Ați spus cumva totalitarism? (trad. rom. de Veronica Tomescu), apărut în 2005 la Curtea Veche Publishing în colecția Constelații, pe care o coordonez, precede (chiar dacă anunță cumva) radicalizarea din ultimii ani a filosofului sloven.

Eseul meu despre Kołakowski, „Filosoful libertății”, a apărut în traducere poloneză în Gazeta Wyborcza, cotidanul condus de Adam Michnik. Tot acolo au apărut texte de Krzysztof Pomian, Timothy Garton Ash, Tadeusz Mazowiecki, Zygmunt Bauman, Marcin Król, precum și un interviu cu Slavoj Žižek, noul teolog al revoluției, care revine asupra divergențelor sale cu Kołakowski legate de leninism, dar și de Ernst Bloch, Școala de la Frankfurt, etc.

Articolul de mai sus a fost transmis la postul de radio Europa Liberă:

http://www.europalibera.org/content/blog/26906022.html

Textul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26906018.html

Recomandări:

http://www.contributors.ro/global-europa/ideile-au-consecin%C8%9Be-despre-marxism-marxologie-%C8%99i-gulag-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/rosa-luxemburg-lenin-%c8%99i-cauzele-pierdute-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/marxism-bol%C8%99evism-%C8%99i-hybrisul-iacobin-al-lui-slavoj-zizek/

http://www.contributors.ro/global-europa/14404/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 192 other followers