Vitala urgență a memoriei Răului (Recomandare de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu)

23/04/2015

Salutăm prezența grupajului (complex, informat, animat de compasiune) despre problematica genocidului armean la o sută de ani de la debutul ororii, în revista online LaPunkt. Am putut citi în această săptămână texte fascinante și absolut necesare care servesc cauzei memoriei universale a Răului în secolul XX. Excepțional articolul lui Mihai Chioveanu, specialist în fascisme și în totalitarisme în genere, despre genocid ca act fondator al statului turc, o analiză sintetică obiectivă și admirabil informată despre cum anume a fost posibil acel masacru organizat statal și în numele căror principii sau justificări politico-ideologice.

De asemenea, LaPunkt a dat voce și unor intelectuali mai puțin cunoscuți în România, de pildă doamnei Joanna Kornas-Warwas, traducătoarea oficială a lui Mircea Cărtărescu din română în limba polonă. În plus, iată acum, și a “Cărții șoaptelor”, romanul armeano-român al lui Varujan Vosganian care a stârnit atâtea reacții elogioase în ultimul timp și care, cu prilejul acestui centenar al genocidului, va beneficia de pasaje întregi citite în mai toate limbile pământului, la ora oficială a comemorării. Interviurile directe (cu Ara Sarafian) și indirecte (cu Gabriela Santighian) adaugă acea calitate aparte a martorului generațional și personalizează izbutit o discuție care nu este nici ușoară, nici confortabilă. Europarlamentarul Cristian Preda, cunoscut profesor și intelectual public, aduce în discuție dimensiunea politică militantă prin intervenția sa din Parlamentul European și amintește curajoasa și salutara declarație a Papei Francisc pe subiect (apoi invită la reconciliere între popoare prin asumarea directă din partea Ankarei a episodului genocidar).

Calde felicitări Oanei Suciu și lui Pietro Shakarian, precum și administratorilor platformei pentru acest exercițiu de memorie extrem de bine articulat și emoționant. Cititorii mai mult sau mai puțin familiarizați cu subiectul vor avea ocazia unică a unei incursiuni de înaltă calitate analitică (inclusiv comparativă) printr-un episod crucial din istoria genocidară a veacului trecut.

Recomandări:
http://www.lapunkt.ro/2015/04/19/genocidul-ca-act-fondator/
http://www.lapunkt.ro/2015/04/19/mirosul-omenesc-al-cartilor/
http://www.lapunkt.ro/2015/04/19/interviu-in-exclusivitate-cu-ara-sarafian/
http://www.lapunkt.ro/2015/04/19/pseudo-interviu-armeano-romanesc-cu-gabriela-santighian-cum-o-dam-tot-diaspora-suntem/
http://www.lapunkt.ro/2015/04/19/sa-indraznim-sa-speram/

De asemenea:

http://www.contributors.ro/global-europa/genocidul-armean-o-crima-absoluta-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/nemesis-ca-impara%C8%9Bie-morala-genocidul-armean-un-eseu-de-marius-stan-%C8%99i-vladimir-tismaneanu/

http://www.revista22.ro/genocidul-armenilor-dupa-100-de-ani-55196.html


Nemesis ca împărăție morală: Genocidul armean (Un eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu) — Actualizat

20/04/2015

Motto: “Îngerii sunt morți iar Domnul a orbit pe tărâmul Acrei,/ nu e nimeni în noapte care să vegheze pentru mine pe cei care s-au dus să-și afle odihna acolo” — Paul Celan

În urmă cu mai mulți ani, Germania a fost scena unui episod stânjenitor, atunci când, la presiunea Turciei, landul Brandenburg a eliminat dintr-o curiculă școlară referințele la genocidul armean. Liderul comunității armene din Germania spunea la acea dată că “este un scandal” sau că “este deprimant dacă ceea ce există în manualele din Brandenburg poate fi dictat de la Ankara”. A persistat așadar senzația, pentru o vreme, că alianța germano-turcă funcționează din nou. Împăratul german Wilhelm al II-lea se declarase în 1898 patronul tuturor musulmanilor din lume și văzuse problema armeană ca pe o afacere internă a Turciei. Astăzi, la o sută de ani de la genocidul împotriva armenilor, problema este una eminamente universală, prin toate implicațiile ei și toate reverberațiile etice pe care le poate produce.

Unul din principalii autori ai masacrului împotriva armenilor, Talaat Pasha, Marele Vizir (premierul) turc și membru important al Comitetului Central care autorizase genocidul, găsise refugiu după Primul Război Mondial chiar la Berlin, acolo unde însă avea să fie împușcat pe 15 martie 1921 de către un supraviețuitor al genocidului, armeanul Soghomon Tehlirian. Acesta va fi absolvit de crimă într-o curte germană, un eveniment considerat de mare anvergură în epocă. Apărătorii săi nu negaseră crima, dar insistaseră pe impactul emoțional al genocidului asupra lui Tehlirian, cel care susținuse că asistase la decapitarea mamei sale. A fost achitat cu celeritate de către juriul german într-un moment în care veștile din ce în ce mai numeroase despre masacrul împotriva armenilor l-au transformat pe Tehlirian într-un fel de “agent al justiției”. New York Times titra la acea dată, în urma verdictului: “They Simply Had to Let Him Go”.

Ceea ce însă nu s-a discutat în acel proces a fost faptul că “uciderea unui criminal” era parte dintr-o răzbunare armeană globală, o campanie numită “Operațiunea Nemesis”. Prima carte pe acest subiect, apărută în limba germană, a fost a lui Rolf Hosfeld (Operation Nemesis. Die Türkei, Deutschland und der Völkermord an den Armeniern), iar acum, Eric Bogosian, prozator și actor american de origine armeană, a scos un volum intitulat “Operation Nemesis: The Assassination Plot that Avenged the Armenian Genocide”. Subiectul este discutat pe larg într-un recent articol apărut în NYT Book Review, semnat de Joseph Kanon.

Cum s-a constituit, foarte pe scurt, această organizație Nemesis? Se pare că ea a luat ființă la Boston în iulie 1920 și a reușit ca în decurs de numai trei ani să identifice și elimine șapte importanți turci direct legați de episodul genocidar. Au avut sprijin din partea unor servicii de spionaj străine, contacte în varii orașe ale lumii, iar sediul și l-au fixat în Watertown, Massachusetts. O paranteză a memoriei: citind acest articol zilele trecute, unul din autorii prezentului eseu (MS) și-a amintit că a locuit pentru scurt timp, în 2009, în această aparent liniștită suburbie a Bostonului. Și da, magazinul armenesc din Watertown era cel pe care îl frecventa cu regularitate, fiind și cel mai ispititor. Nu poți să nu surâzi amar gândindu-te acum, retrospectiv, că bătrânii armeni cu care te salutai zilnic ar fi putut fi urmașii direcți ai Nemesisului. Foarte probabil… Atmosfera străzilor, caselor din Watertown, dar mai ales a acelei liniști încărcate istoric este greu reproductibilă în cuvinte. Trebuie, poate, căutată printre mirosurile de cafea și privirile oblonite ale urmașilor foștilor martori și răzbunători ai Apocalipsului exterminator. Sau, nu poți să nu te gândești la Herschel Grynszpan, adolescentul evreu-polonez care l-a împușcat pe diplomatul german Ernst vom Rath la Paris în 1938, pretextul ulterior al declanșării Nopții de Cristal. Se răzbuna și el pentru îngrozitoare umilințe ale familiei și neamului său. O întrebare tulburătoare la care nu pretindem că avem un răspuns: când este ucis un exponent al terorii, cel care acționează este terorist, vigilante, ori făptuitor al unui act de dreptate care transcende legalitatea vremurilor normale? Când a fost ucis Reinhard Heydrich la Praga în 1942 de către partizanii cehi, a fost un act de teroare, cum a declarat imediat după aceea Hitler, ori unul justificat de imperative morale?

Cauza operațiunii Nemesis, chiar dacă a avut momentul ei de maximă vizibilitate la nivelul anului 1921 (s-a renunțat la ea până la sfârșitul 1922), a intrat rapid în conul de umbră al evenimentelor mai mari din acele timpuri, emergența lui Mustafa Kemal Atatürk, expansionismul sovietic, ș.a.m.d. Ca argument al “conului de umbră” istoric, autorul articolului reia cuvintele atribuite lui Hitler în timpul conversațiilor sale nocturne, cel care ar fi spus: “Cine își mai amintește de armeni?” Ne amintim noi, la o sută de ani, dar senzația Lupului (una din porecle) nazist a fost în secolul trecut că poate comite o crimă și mai mare și că poate scăpa cu ea. Cum la fel vor fi simțit și Slobodan Milošević, Ratko Mladić, Radovan Karadžić…

Ceea ce rămâne într-adevăr a fi discutat, istoric, filosofic și moral, este auto-proiecția celor din Nemesis ca agenți ai memoriei. Cutremurător acest tablou al istoriei moderne în care o mână de oameni au decis să răzbune și să facă și mai cunoscută soarta sinistră a sute de mii de armeni, în acest mod. O crimă individuală care dorea să spele o alta în masă. Singularul memoriei în luptă cu pluralul terorii. Situația ne este familiară. Nakam-ul (“Răzbunare”) israelian vs. criminalii de război naziști.

Spune Kanon: “Dar șablonul este acum dureros de familiar — tragedia personală (o familie ucisă), iadul nesfârșit al nedreptății, recrutarea într-o nouă ‘familie’, strângătorii expați de fonduri, etosul ochi-pentru-ochi care promite niciun final, ci doar mai multă moarte. Am putea fi în Belfast la sfârșitul secolului XX sau Gaza în cel de-al XXI-lea”. Într-o lume a zilelor noastre care a născocit tot felul de macanisme justițiare, de la curți și comisii de adevăr, la varii reparații și locuri ale memoriei, drama armeană a rămas cumva suspendată între neant și infinit. Se fac o sută de ani de la acele tragice evenimente. O capsulă a timpului la care merită să medităm, credem, cu atenție. Specia umană –ne-o spune fără putință de tăgadă ferocele și sângerosul veac XX– este predispusă la autoanihilare, la crimă și atrocitate. Există ceea ce sociologul Daniel Chirot numește “the power and prevalence of Evil in our age” (puterea și prevalența Răului în epoca noastră). În opinia autorilor, genocidul armean se înscrie în istoria a ceea ce Immanuel Kant a anticipat ca fiind Răul radical (vezi și Richard J. Bernstein, “Radical Evil: A Philosophical Interrogation”, Cambridge, UK: Polity Press, 2002; Susan Neiman, “Evil in Modern Thought: An Alternative History of Philosophy”, Princeton: Princeton University Press, 2002).

Fapt este că scandalul Răului încastrat în episoadele pe care pretindem a le cunoaște atât de bine este în fapt o continuă provocare pentru o conștiință morală universală, în abesența căreia ne prăbușim în relativism amnezic. Iar dacă acceptăm acest lucru, atunci trebuie, implicit, să ne întrebăm și dacă o crimă o justifică pe o alta. Nu avem toate răspunsurile, deși ne place nouă, oamenilor, în genere, să ne lăsăm pradă unor atari vanități. Dar subiectul crimei îndreptățite, în toate formele ei contemporane și indiferent de partidă, rămâne una din cele mai teribile aporii ale condiției umane. O știa Camus când a scris “Omul revoltat”, o știa Hannah Arendt când scria concluziile cărții “Eichmann la Ierusalim”. Intrarea și ieșirea din împărăția morală a răzbunării seamănă însă foarte tare cu un supliciu dans la longue durée. La urma urmelor, una din cărțile născute din această sufocare, datorată lui Theodor W. Adorno, avea subtitlul “reflecții dintr-o viață vătămată”…

PS:  în traducerea din engleză a domnilor Ion Dur și Mircea Ivănescu (ediția a III-a, Humanitas, 2014, p. 565) cei interesați de problema răului radical în dezbaterile filosofic-morale contemporane pot găsi ceea ce noi considerăm a fi o contribuție esențială a Hannei Arendt: “Este o trăsătură inerentă întregii noastre tradiții filozofice că nu putem concepe un ‘rău radical’, și lucrul este adevărat atât pentru teologia creștină, care i-a acordat diavolului însuși o origine cerească, cât și pentru Kant, singurul filosof care, în cuvântul pe care l-a formulat pentru a spune aceasta, trebuie să fi bănuit cel puțin existența acestui rău, chiar dacă l-a raționalizat imediat în conceptul unei ‘rele voințe pervertite’, explicabilă doar prin motive inteligibile. Așadar, nu avem nimic pe care să ne sprijinim pentru a înțelege un fenomen care ne confruntă, totuși, cu realitatea lui copleșitoare și care distruge toate standardele pe care le cunoaște. Există un singur lucru care mai pare perceptibil: putem spune că răul radical a apărut în legătură cu un sistem în care toți oamenii au devenit în egală măsură de prisos”.

Recomandări:

http://www.contributors.ro/global-europa/genocidul-armean-o-crima-absoluta-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/


Noam Chomsky, Ken Jowitt și Noua Dezordine Mondială (o reacție rapidă de Vladimir Tismaneanu si Marius Stan)–Updated

19/04/2015

Celebrul lingvist și activist radical de stânga Noam Chomsky, consecvent cu opțiunile sale de-o viață, anunță că, în secolul XXI, Statele Unite se fac vinovate de cea mai gravă campanie teroristă din lumea contemporană. Nimic nou și surprinzător. Ar fi fost spectaculos dacă Chomsky ar fi spus altceva. Tocmai de aceea ni se pare că merită să reluăm aici concluziile recenziei-eseu pe tema scrierilor politice ale lui Chomsky, apărută în “Times Literary Supplement” în data de 10 februarie 1995, semnată de profesorul de științe politice de la Universitatea California din Berkeley, Ken Jowitt. Două viziuni despre pericolele lumii de azi, una apocaliptică și acuzatoare, cealaltă născută din sociologia lui Max Weber, încercând să lumineze, nu să accentueze sursele anxietății din lumea în care trăim.

Iată concluzia eseului lui Jowitt:

“Chomsky’s wrong. There is something new in the world; not the end of history, or the clash of civilizations, or the inexorable terminal decline into criminal anarchy. Rather, we are at a point and in a time when boundaries give way to frontiers, when well-delineated, predictable, familiar practices, institutions and ways of life give way to ill-defined, diffuse, anxiety-producing and violent realities. The kind of time Augustine may have had in mind when he said, “it was not absolute nothingness. It was a kind of formlessness without any definition.” In increasing measure, this is the reality of the post-Cold-War world. And these violent frontier settings (more evocatively and accurately captured in The Bonfire of the Vanities than in World Orders, Old and New), far from being the product of American action, threaten both the United States and the world.”

Chomsky se înșeală. Există într-adevăr ceva nou în lume; nu sfârșitul istoriei ori ciocnirea civilizațiilor, ori căderea terminală inexorabilă în anarhie criminală. Mai degrabă, ne aflăm în punctul și la momentul în care granițele lasă locul frontierelor, când practici, instituții și moduri de viață bine structurate, previzibile și familiare lasă locul unor realități vagi, difuze, creatoare de anxietate și violente. Genul de timp pe care îl avea în minte Sf. Augustin atunci când spunea “nu era neantul absolut. Era un fel de lipsă de formă indefinibilă.” Într-un grad mereu crescând, aceasta este realitatea lumii de după Războiul Rece. Iar aceste structuri violente de frontiere (mai evocator și mai pertinent surprinse în “The Bonfire of Vanities” [Tom Wolfe] decât în “World Orders, Old and New” [Noam Chomsky]), departe de a fi un produs al acțiunii americane, amenință deopotrivă Statele Unite și lumea.

Update: Excelente remarcile dlui William Stearns pe subiectul discutat mai sus: Whether one agrees or disagrees or sometimes agrees or disagrees with the political views of Noam Chomsky, one thing is clear: He is no political scientist. There is no scholarly analysis in his political works–they are all screed. And for someone who is so critical of globalization, he seems to have no problem with the globalizing nature of his ego–he feels he can write about any topic under the sun because he is s “famous linguist.” I would like to write a book review article on his latest book with the title, “Noam Chomsky’s 59th Book.” I couldn’t get through the documentary film “Manufacturing Consent,” not just because of it’s elitist condescension toward media audiences and it’s crude Pavlovian psychology and economic determinism, but because he actually has, at least twice, people introduce him as “the smartest man in the world.” No wonder people like Hugo Chavez like him. Oh!–did I fail to mention that Chomsky claimed that Pol Pot’s genocidal campaign in Cambodia was CIA propaganda?

https://www.facebook.com/tismaneanu

Recomandări:

http://www.curteaveche.ro/noua-dezordine-mondiala-extinctia-leninista.html

http://www.curteaveche.ro/ordinea-mondiala-dupa-leninism.html

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/noam-chomsky-ken-jowitt-%c8%99i-noua-dezordine-mondiala-o-reac%c8%9bie-rapida-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-sta/


Genocidul armean şi etica neuitării (Un eseu de Vladimir Tismaneanu şi Marius Stan)

12/04/2015

Motto: “A ascunde ori a nega Răul este ca şi cum ai ingădui ca o rană să sângereze fără a o bandaja.”–Papa Francisc, aprilie 2015

Masacrarea, in urmă cu 100 de ani, a unui milion şi jumatate de armeni (bărbati, femei, bătrani, copii) a fost prima experiență genocidară din ceea ce un istoric american numeşte era catastrofelor sociale. Acel cataclism exterminist a fost Holocaustul armenilor. Nu a fost vorba de o explozie spontană de ura asasină, ci de un plan precis alcătuit şi sistematic executat de anihilare a celor decretați drept sub-oameni ori chiar non-oameni. A omori un armean, cum mai târziu a omori un evreu, un kulak, un bosniac, un individ aparținând unei colectivități stigmatizată drept superfluă, era ca şi cum ai scăpa de o insectă pernicioasă. Dezumanizarea simbolică pregătea desfiintarea fizică.

Pentru Hitler, masacrul armenilor (termenul de genocid nu fusese conceput incă), a fost proba că umanitatea uită repede, că nu trebuie să te blochezi in reticențe morale. Totalitarismul pariază pe oportunism, laşitate şi amnezie. Evident, şi pe sadism, fie el social ori rasial. In convorbirile cu acoliții sai, Hitler spunea, atunci când explica “necesitatea” exterminării evreimii europene: “Cine-şi mai aminteste azi de lichidarea armenilor?” Infiorător este că multi dintre cei care au comis aceste crime in masă păreau persoane normale, indivizi care “n-ar fi ucis nici măcar o muscă” ( a se vedea cartea Slavenkai Drakulić). N-ar fi vătămat o furnică, dar ar fi masacrat fără milă femei şi copii. Ba chiar ar fi făcut şi fotografii…

Iată reproducerea unui tablou celebru de Arshile Gorky, născut Vostanik Adoyan. Alături de creatiile lui Mark Rothko si Jackson Pollock, opera lui Gorky a reprezentat momentul de maximă glorie a expresionismului abstract american. Artisul a fost el insuşi un supraviețuitor al genocidului, mama sa a murit de foame in 1918…

Este admirabil faptul că Papa Francisc indeamnă umanitatea la neuitarea Răului şi subscriem la cuvintele sale preluate ca motto al acestui articol. In spiritul lui Albert Camus, al Nadejdei Mandelstam, al Monicai Lovinescu, pledăm in scrierile noastre pentru etica neuitării. Indrăznim totusi să ne intrebăm dacă formularea “stalinism” este suficient de limpede ca să se ințeleagă că este vorba de crimele comuniste din secolul trecut, inclusiv cele ale maoismului. Aceste crime impotriva umanității au fost genocidare. Ele trebuie numite, cunoscute, condamnate şi comemorate cu durere si empatie, orice ar spune diversele cancelarii specializate in ocultarea diplomatică a adevărului. Orice ar spune auto-desemnații experți in “igiena lingvistică”.

Recomandăm aici răscolitorul film al lui Atom Egoyan, “Ararat”, si nu mai putin zguduitorul cântec al lui Charles Aznavour, “Ils sont tombés”:

https://www.youtube.com/watch?v=PmNw_7NoWms

https://www.youtube.com/watch?v=kuhj32HChs4

De asemenea:

http://www.bbc.com/news/world-europe-32272604

http://www.contributors.ro/global-europa/anti-totalitarismul-ca-obliga%c8%9bie-morala/

http://boryanabooks.com/?p=4127

http://www.curteaveche.ro/n-ar-face-rau-nici-unei-muste.html


Spiritul revoluţionar, spiritul critic și interogaţiile fierbinţi (Un eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

10/04/2015

Motto: “N-am încredere decât în omul singur, dar in el am foarte multă încredere.” –Mihail Sebastian

Secolul XX a fost unul al fanatismelor ideologice, al utopiilor redemptive și al pasiunilor colectiviste. In anii 30, numiţi de poetul englez W. H. Auden “a low and dishonest decade”, spiritul revoluţionar, încarnat in extremele de stânga (bolșevism) si de dreapta (fascism) a purtat un război deschis împotriva spiritului democratic, liberal, burghez, pe scurt critic. Una din cărtile la care ţinem în chip deosebit, autorii acestui articol, este “Cum am devenit huligan” de Mihail Sebastian (1907-1945).  Apariţia in 1935 a acelei cărti, ca ripostă la controvesele generate de incendiara prefaţă a profesorului Nae Ionescu la romanul “De două mii de ani” (1934), o tentativă de justificare logică a antisemitismului teologic, a devenit ceea ce se cheamă une cause célèbre. Dar nu prefaţa lui Nae Ionescu ne interesează acum, nici mistica politică propagată de acesta. Ceea ce ne propunem aici este să readucem in discutie câteva idei ale lui Sebastian care ni se par de o incontestabilă, dogoritoare actualitate acum, când noi radicalisme populiste si noi ideologii totalitare ameninţă, fluturând drapelul anti-burghez, fundamentele unei ordini întemeiată pe refuzul înregimentărilor oarbe, deci pe spiritul critic. Pentru cei mai tineri e bine să amintim că eseul-pamflet scris de Sebastian, de fapt un manifest anti-totalitar, unul dintre primele la nivel european, a fost interzis în anii comunismului. Cenzorii știau bine de ce. Ideologia rece nu putea admite interogaţiile fierbinţi.

Să spunem că antiteza spirit revoluţionar-spirit critic este prezentă si într-un eseu faimos al lui Leszek Kolakowski publicat, în traducere franceză, cu prefata lui Jorge Semprun. Pentru Kolakowski, mentalitatea revoluţionară este una care opune salvarea imediată, totală si absolută, damnaţiunii totale, la fel de definitivă si absolută. Deci “totul sau nimic”. Altfel spus, revoluţionarii nu cred in purgatoriu. (v. Leszek Kolakowski, “L’esprit révolutionnaire”, Paris, Médiations/Denoel, 1985, pp, 14-15). Asa gândeau și revoluţionarii mistici din România anilor 30, fie ei leniniști sau fasciști, admiratori ai Cominternului sau ai Căpitanului.

Scrie așadar cu acută luciditate Mihail Sebastian in 1935, in plin război civil internaţional, spre a relua conceptul politologului exilat german Sigmund Neumann: “Comunistii si fascistii isi fac din ‘spiritul de cazarmă’ axa actiunilor lor politice. Mai mult decat atât: justificarea lor morală. ‘Omul in unformă’ este tipul de grandoare umană, pe care experienţele extremiste de dreapta si de stânga incearca să-l impună timpului nostru. Cămășile negre, brune, albastre si verzi simplifică violent ideile, atitudinile, si sentimentele reducându-le la o culoare, la un semn, la un strigăt”. Altfel spus, spiritul revoluţionar, intotdeauna profetic si maniheist, uniformizează, masifică, sterge diferenţele de personalitate, reduce totul la numitorul comun al obedienţei cazone. Spiritul revoluţionar se pretinde creator, este in fapt nihilist.

Scrie Sebastian mai departe despre modul in care tiraniile totalitare pariază exact pe dorinta de supunere si pe voluptatea auto-emascularii autonomiei persoanei: “Se retează astfel dintr-odată toate indoielile posibile, se strivesc nuantele, se tesesc sub o formdabilă presiune nivelatoare positiile personale de gândire. Nu ramân in joc decât doua-trei adevăruri absolute si nebuloase, asupra cărora nimeni nu are voise să se intrebe, dar pentru care toata lumea trebuie să moara. Da,da–alb, negru. Atat. Restul e suprimat, sters din constiinta noastră, sterilizat in sensibilitatea noastră. Cu o camasă, cu un imn, cu un salut si cu o insignă, ai rezolvat toate problemele, ai găsit toate răspunsurile. Vrei o religie? Iată o carte de membru. Vrei o metafizică? Iată un imn. Vrei o pasiune? Iată un sef”.

Este vorba, spune Sebastian, de extazul omului in uniformă: “O suta de mii de tineri care ridică intr-o arenă bratul drept in sus, o sută de mii de brate tresărind parca dintr-un singur umăr, este o masină care flatează nu stiu ce instinct de putere, nu stiu ce senzatie biologică”. Da, există ceva ce tine poate de instinctul mortii detectat de Freud in aceasta frenezie a supunerii. In 1935, scriitorul romano-evreu Mihail Sebastian anticipează demonstratiile unor Elias Canetti, Arthur Koestler, George Orwell, Manes Sperber: “Corurile, marsul in cadentă si simbolurile vagi, aceste betii psihologice, sunt materia primă a oricarei dictaturi. Că sunt dezonorante sau nu, putin interesează. Ele sunt eficace, si asta e de ajuns. Există un singur dusman care le poate sta impotrivă: spiritul critic. De aceea, orice dictatură, fascistă sau comunistă, debutează prin suprimarea lui…. Noaptea de chef va trece insă, si in zori va veni dezgustul. Noptile de chef tin uneori foarte mult in istorie: ani si decenii, dacă nu veacuri. La sfarsitul lor, dezgustul insă vine fără gres. … Marxismul si fascismul pot cuprinde o sută de adevăruri politice si economice decisive, dar amandouă pornesc de la o groaznică ignorare a omului. Este si in marxism, si in fascism o lipsă de viată si un abuz de scheme care le face din capul locuului artificiale. Acest lucru se va răzbuna astăzi sau peste o sută de ani, dar se va răzbuna. … Se circulă greu astăzi prin lumea ideilor, fără uniformă. Spiritul critic n-a avut niciodata uniformă. E un civil”.

Spiritul revolutionar se prevalează de categorii politice “tari”, imparte lumea in tabere ireconciliabil opuse, in prieteni si dusmani. In România, cel putin, acestea sunt vorbe fără noimă, afirmă Sebastian, iar diagnosticul său uimeste prin perenitate: “…’stânga’ si ‘dreapta’ romanească adăpostesc cele mai variate compromisuri, cele mai fanteziste contradictii. Lipsei lor de continut politic li se adaugă o gravă lipsă de sinceritate personaăa care le goleste de orice continut. E o discrepanţă strigătoare intre ceea ce spun oamenii si ceea ce fac ei, e un dezacord intre scrisul lor si viaţa lor. Democraţi cu scandaloase averi, socialisti cu strălucitoare cariera mondenă, teologi cu chef si temperament–e prea plină societatea noastra de asemenea exemplare pentru a ne mai osteni să credem in ‘democraţia’, in ‘socialismul’ si in ‘ortodoxia’ lor”. Aceste cuvinte au fost scrise acum 80 de ani, dar avem impresia că ele surprind o realitate care ne este, vai, extrem de familiară…

http://www.libhumanitas.ro/cum-am-devenit-huligan-humanitas-2008.html


Autoritarismul cleptocratic al lui Vladimir Putin: Povestea unui regim și a unei cărți (Un eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

07/04/2015

Să spunem din capul locului că volumul profesoarei Karen Dawisha despre originile și întemeierea regimului Putin este unul devastator, colosal de informat și menit să ofere un probatoriu irefutabil privind natura mafiotică a simulacrului de stat care este Rusia astăzi. Cu uluitoare acribie și o pasiune impresionantă pentru documentarea celui mai mic detaliu din această arheologie a cotropirii și acaparării resurselor Rusiei de către un grup înrădăcinat în structurile KGB, devenit FSB, Karen Dawisha a scris nu doar o analiză pătrunzătoare, ci un veritabil rechizitoriu. Este vorba de o dictatură nu doar politică, ci, poate ca o cheie pentru înțelegerea acesteia, de una economică. Înainte de a cuceri puterea politică prin sordide manopere și florentine alianțe de culise, jucându-și cu talent rolul de om de încredere pentru magnații gen Berezovski și Abramovici, câștigând suportul fiicei și al ginerelui lui Boris Elțin, “omul fără față”, cum l-a numit Masha Gessen, a urcat treptele puterii până la poziția supremă pe care, afirmă Karen Dawisha, nu are nici cea mai mică intenție să o cedeze într-un viitor previzibil. Am zice că dimpotrivă.

Nu există nimic senzaționalist în această sisifică deconstrucție a sistemului Putin pe care o propune directoarea Centrului Havighurst de Studii Ruse de la Universitatea Miami din Ohio, respectată specialistă în comunism și post-comunism. Tonul este sobru, detaliile personalizate sunt evitate. Scopul este unul științific, dar implicațiile sunt, evident, morale și trimit spre zona policy-making. Mai ales că sancțiunile adoptate în urmă cu un an se aplică exact personajelor numite în carte drept arhitecți și beneficiari ai regimului condus de mega-oligarhul kaghebist. Acești oameni urăsc Occidentul, dar și-au investit banii în băncile vestice, își fac vacanțele în Monaco și la Biarritz, schiază în Austria și Bavaria, cumpără, la propriu, castele în Spania. Putin este Homo Sovieticus devenit miliardar cu cont bancar la Zürich. Poate că aceasta este suprema diferență dintre el el și modelul său asumat deschis, Andropov. Și răposatul președinte al KGB, apoi scurtă vreme secretar general al PCUS, era gata să calce pe cadavre, a făcut-o de multe ori, dar scopurile erau de altă natură. Firește, tot una malignă. Putin este un parvenit cupid, Andropov era în felul său un bolșevic din specia asceților revoluționari, nu-și visa un ceas Vacheron Constantin, se mulțumea cu unul sovietic…

Povestea începe la Leningrad, în 1975, când Vladimir (Vova) Putin intră în cadrele KGB. Lucrează în contra-spionaj, urmărește disidenții. Unii spun că îi și anchetează. Idolul său, atunci și azi, este Iuri Andropov. Mimează stilul ascetic, dar este îndrăgostit de obiecte de consum occidentale. Ajunge ofițer la Dresda, recrutează cetățeni est-germani ca agenți ai KGB. Își face amici printre ofițerii Stasi specializați în furt tehnologic. Unii aveau să devină figuri majore în băncile germane care și-au stabilit branșe în Rusia după 1991. Revine la Sankt Petersburg, intră în grațiile primarului Anatoli Sobceak, o figură proeminentă  a cercurilor care se declarau reformiste și chiar democratice.

Începe marile afaceri, profită de relațiile germane. Filiera germană, reiese din această carte, este esențială. Își trimite fiicele să urmeze liceul acolo. La fel, contează foarte mult pentru el cum e perceput în Germania. Îl cultivă pe Alexander Rahr, fost analist al RFE, biograful său german, acesta primește varii titluri onorifice în Rusia, are acces privilegiat la Putin. Timp în care are loc sugrumarea libertății de expresie.

Averea lui Putin și a cercului său (siloviki) de foști (sic) kaghebiști leningrădeni crește exponențial, atinge cote astronomice. Își construiește palate, are ceasuri în valoare de 700.000 de dolari. Timp în care afișează o figură ermetică, impenetrabilă. Convinge Vestul că este angajat în “războiul împotriva terorii”, timp în care duce un război împotriva memoriei și a societății civile în propria sa țară. George W. Bush se uită în ochii săi și simte că poate avea încredere în el. Mai târziu, Barack Obama merge într-o direcție similară când proclamă nevoia de “reset”, de a-i mai da lui Putin o șansă.

Cartea nu pretinde că oferă o radiografie exhaustivă a sistemului politic din Rusia contemporană, ci un instrument de înțelegere a naturii acestuia. Chiar și așa, Cambridge University Press a decis să nu o publice în Anglia, deși Karen Dawisha era o autoare de succes a acelei edituri. Legile britanice pe tema defăimării (libel) sunt intimidante. Dictatorii de pretutindeni se folosesc cinic de ele. Nu e vorba doar de CUP. Nici Simon and Schuster, editorul american, nu a difuzat-o în Anglia. Șansa cea mare a fost că Edward Lucas, directorul săptămânalului The Economist, auzind despre aventura cu CUP, a făcut povestea publică în paginile revistei pe care o conduce. Așa s-a născut, în mai puțin de trei zile, contractul cu gigantul editorial american. Cartea a fost preluată de Alice Mayhew, legendară ca redactor.

Odată publicată, lucrarea s-a bucurat de recenzii ultra-elogioase. O menționăm aici pe aceea semnată de Anne Applebaum în New York Review of Books. Teza cărții este tranșantă și clară: regimul Putin nu s-a născut în chip accidental, prin voia hazardului, ci este rezultatul unei strategii sistematice de acaparare a celor mai importante resurse ale Rusiei, de la exorbitanta cantitate de valută forte a defunctului PCUS, depozitată în bănci vestice, la petrol și gaze naturale. “Gazprom” este într-adevăr casa lui Putin. Avem aici o lectură tulburătoare și vital necesară în aceste timpuri când unii încearcă să justifice nejustificabilul și să găsească tot felul de scuze și alibiuri pentru un regim autoritar, cleptocratic, corupt până în măduva oaselor, agresiv, militarist, represiv și expansionist. Un regim care, când întâlnește critici ce nu pot fi domesticiți, recurge la orice mijloace spre a-i amuți, inclusiv crimă.

Recomandări:

http://www.nybooks.com/articles/archives/2014/dec/18/how-he-and-his-cronies-stole-russia/

http://www.wsj.com/articles/book-review-putins-kleptocracy-by-karen-dawisha-1412118992

http://books.simonandschuster.com/Putins-Kleptocracy/Karen-Dawisha/9781476795195

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/autoritarismul-cleptocratic-al-lui-vladimir-putin-povestea-unui-regim-%c8%99i-a-unei-car%c8%9bi-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/


Admirabil și peren! Noël Bernard: Polonius trăiește (Editorial la Radio Europa Libera)

06/04/2015

1 august 1981

Transmitem editorialul săptămânal. La microfon, Noel Bernard, directorul postului nostru de radio.

În raportul prezentat Congresului Extraordinar al Partidului Comunist Polonez, primul secretar Stanislaw Kania a declarat că cele ce s-au întâmplat în Polonia în ultimul an ar trebui să constituie o bogată sursă de învățăminte pentru celelalte țări comuniste est-europene.

La cele spuse de Stanislaw Kania, am adăuga doar că nicăieri aceste învățăminte nu sunt mai actuale decât în România. Polonia lui Gierek a fost, în fond, o țară infectată de exact aceleași boli ca și România. Cu singura diferență că, în ciuda revoluției pașnice care bântuie Polonia de un an încoace, bolile de care suferea Polonia lui Gierek, deși similare cu cele care afectează România, erau mai puțin acute.

Cultul personalității lui Gierek era mai puțin absurd decât cel al conducătorului de la București. Voluntarismul economic al conducerii Partidului polonez era mai puțin absolut decât cel exercitat de domnul Ceaușescu. Corupția, deși foarte răspândită, era ceva mai pudică decât în România. Nepotismul domnului Gierek era mai limitat decât al domnului Ceaușescu. Și, totuși, revolta s-a produs în Polonia, și nu în România. Aceasta din motive istorice, din motive de caracter și experiență națională, pe care le cunoașteți la fel de bine ca noi, și asupra cărora nu e nevoie să insistăm.

Un bine cunoscut ziarist polonez, Henrik Bratkowski, vorbind la Radio Varșovia în ziua de 18 iulie, a conturat cu o deosebită claritate vina Partidului Comunist Polonez pentru dezastrul economic din Polonia. Voi reproduce cele spuse de Bratkowski, rugându-vă ca, ascultându-le, să vă gândiți dacă cele spuse de el nu se aplică și la România.

„Acum, a declarat Bratkowski, când sistemul directivelor de sus în jos a încetat practic să mai existe, când noile mecanisme economice și financiare mai sunt încă în fază embrionară, partidul trebuie să regândească întreaga situație și să recâștige controlul, dar în mod eficace și cu înțelepciune. Modul în care partidul a dirijat economia poloneză, a declarat Bratkowski, s-a dovedit ineficace, fapt confirmat de nenumărate exemple din viața de toate zilele a Poloniei din ultimele 11 luni,  exemple bine cunoscute, însă, și înainte de aceasta. Lipsa de pâine, cozile pentru lapte, investițiile greșite, birocrația absurdă, toate acestea, a declarat Bratkowski, sunt vina partidului, deoarece partidul este acela care a jucat și continuă să joace rolul conducător în Polonia. Planurile cincinale, a declarat el, au fost o completă ficțiune. Comitetul de planificare, a adăugat Bratkowski, nu a fost niciodată somat să explice dacă planurile au fost îndeplinite sau nu. Nici congresele partidului, nici ședințele Comitetului Central ale Biroului Politic sau ale Parlamentului nu par să fi fost prea interesate să afle ce se întâmplă în realitate cu cincinalele.”

Toate problemele care au măcinat viața Poloniei, ducând la faliment economic, cât și politic, sunt prezente în România. Ce lipsește în România este o Biserică independentă și o muncitorime conștientă care să ceară socoteală Partidului și să insiste să se lepede de incompetenți și corupți. Să-și recunoască greșelile și să pună bazele unei vieți noi și democratice în care autoritățile superioare de partid și de stat să poate fi controlate și trase la răspundere de cei în numele cărora guvernează.

Ce învățăminte ar putea să tragă domnul Ceaușescu din cele petrecute în Polonia? O posibilitate ar fi să preîntâmpine o evoluție similară în România, pregătind terenul și luând măsurile necesare pentru o democratizare a țării de sus în jos. Acțiunea de revizuire a cadrelor, de restabilire a unei scări de valori și competențe, de descentralizare economică și politică, de liberalizare a mediilor de informare a opiniei publice, de transformare a ziarelor din fițuici de propagandă în surse de informații, de respectare a prevederilor constituționale referitoare la drepturile omului. Toate acestea ar putea să pornească chiar de la domnul Ceaușescu. Deși actuala sa putere absolută ar descrește considerabil, este mai mult decât probabil că popularitatea sa personală ar crește, în sens, cel puțin, invers proporțional.

Domnul Ceaușescu ar putea să tragă și învățăminte opuse din întâmplările din Polonia. Ar putea să-şi zică: pe moșia mea, nu am să permit așa ceva. Ar putea să înăsprească și mai mult măsurile de securitate și de oprimare, să accentueze și mai mult terorizarea morală a unei țări întregi, nimicind fără milă orice urmă de rezistență sau de opoziție, încercând ca în așa fel să împiedice o evoluție de tip polonez în România. Dacă domnul Ceaușescu ar alege această din urmă metodă, ar fi două lucruri de spus.

În primul rând, că succesul nu este deloc garantat, am spune chiar, dimpotrivă. Apatia oamenilor ar crește și mai mult, odată cu ea dezinteresul față de muncă și, concomitent, criza economică în care se zbate țara s-ar adânci și mai mult. Și, după cum s-a văzut în Polonia, foamea poate să digere, nu numai mai multe conduceri ale unui partid comunist, dar chiar și un partid întreg. În al doilea rând, ar fi de spus că, în acest caz, domnul Ceaușescu va fi dat definitiv arama pe față, demonstrând, în mod concludent, că patriotismul său se reduce în mod exclusiv la dragostea de puterea sa personală. S-ar vedea atunci clar că nu bunăstarea țării îl interesează, nu demnitatea cetățenilor, ci, pur și simplu, păstrarea puterii personale absolute.

Ce învățăminte ar fi de tras de către populația României, de către Dvs., care ascultați acest editorial? La această întrebare este extrem de greu de dat un răspuns, deoarece una este să te afli în cușca leului și alta  – să te dai cu părerea de departe. Postul nostru de radio a adoptat de mai mulți ani de zile, principiul ferm de a nu-și permite luxul să vă dea sfaturi Dvoastră.  Nu avem autoritatea morală să o facem. Nu suntem în pielea Dvs. și nu putem suporta consecințele pe care sfaturile noastre l-ar putea avea pentru Dvs. De aceea, ne abținem cu încăpățânare și fermitate. Dvs. sunteți aceia, fiecare în parte, în lumina conștiinței sale și a situației în care se află. Dvs. sunteți aceia care trebuie să trageți sau să nu trageți învățăminte din evenimentele din Polonia.

Mulți din țară ne spun că există acolo certitudinea larg răspândită că în Polinia lucrurile se vor isprăvi rău și că rușii vor pune capăt experienței poloneze, așa cum au pus capăt în trecut revoluției din Ungaria și Primăverii de la Praga. Posibilitatea rămâne întotdeauna deschisă. Dar, până acum, invazia sovietică nu s-a produs. Aceasta, deși presa poloneză este astăzi o presă liberă. Deși 90% din cadrele superioare ale partidului au fost măturate. Deși există în Polonia un sindicat liber și care are de patru ori mai mulți membri decât are partidul. Deși la radio și la televiziune se transmit liturghii duminicale ale Bisericii catolice, deși țăranii s-au organizat și ei într-un sindicat independent. Deși Congresul partidului de la Varșovia a fost cel mai democratic văzut vreodată în Europa răsăriteană. Deși Polonia, astăzi, pe scurt, e o altă țară, decât era Polonia de acum un an.  Și, totuși, rușii se freacă la ochi, fac presiuni, dar, până acum, nu au invadat. Cert este un singur lucru: că cele ce s-au întâmplat în Polonia în ultimul an au schimbat fundamental parametrii situației din Europa-răsăriteană și au o profundă semnificație pentru fiecare țară est-europeană în parte, ca și pentru toate laolaltă.

Americanii au o zicală: „Nimic nu e mai puternic decât o idee bună a cărei vreme a venit”. S-ar putea ca zicala să se adeverească mâine în Europa răsăriteană. La București, circulă deocamdată gluma că datorită evenimentelor din Polonia s-a interzis ca piesa „Hamlet” de Shakespeare să mai fie jucată pe scenele țării, deoarece e vorba acolo de un personaj numit Polonius. Gluma e foarte bună, dar Polonius nu va dispare nici din Hamlet și nici din Europa răsăriteană. Piesa se va termina probabil altfel decât cu asasinarea lui Polonius.

Am transmis editorialul săptămânal. V-a vorbit Noel Bernard, directorul postului nostru de radio. Aici e Radio Europa Liberă.

[Textul integral al editorialului a fost publicat în vol. Noël Bernard, Aici e Radio Europa Liberă, Ion Dumitru Verlag, München, 1982 și ed. 2-a, Editura Tinerama, 1991. Arhivă sonoră păstrată în colecția și prin curtoazia dnei Ioana Măgură-Bernard].

 

http://www.europalibera.org/content/article/26929677.html


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 194 other followers