Neo-totemism secular: Mai are totalitarismul un viitor? (Un eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu)

20/05/2015

În memoria lui Robert Wistrich (1945-2015)

Motto: “Fiecare eveniment istoric debutează printr-o luptă centrată pe denumire” (Milan Kundera)

În ciuda nenumăratelor necrologuri, totalitarismul rămâne un important instrument analitic în efortul nostru de a înțelege experimentele politice moderne inspirate de modele ideologice de transformare nu doar a societății, ci și a naturii umane. În anii ’30 ai secolului trecut, gânditori politici anti-totalitari (democrați liberali, social-democrați, conservatori, creștin-democrați) au fost preocupați de apariția mișcărilor de masă carismatice și de consecințele potențial catastrofice ale acestora. Printre cei care au înțeles componentele definitorii mistice, chiar magice, ale proiectului totalitar au fost intelectuali ruși (menșevici, dar și existențialiști creștini precum Nikolai Berdiaev), liberali francezi (de exemplu, Élie Halévy, cel care spunea că era tiraniilor începe din august 1914, și adeptul său, tânărul Raymond Aron) și germani (Waldemar Gurian, care apoi și-a  construit o carieră academică în SUA, și Eric Voegelin). Despre modul în care s-a născut modelul totalitar în Germania weimariană și apoi în exilul intelectual german, ca reacție intelectuală la ascensiunea nazismului, recomandăm cartea lui Udi Greenberg, “The Weimar Century: German Emigres and the Ideological Foundations of the Cold War”, apărută în 2014 la Princeton University Press, îndeosebi capitolele despre Carl J. Friedrich, Waldemar Gurian și Hans Morgenthau.

O dezbatere fără sfârșit

Acest curent de gândire, combinat cu contribuțiile unor intelectuali italieni aparținând stângii anti-comuniste și antifasciste (Carlo Rosselli, Nicola Chiaromonte), a stat la baza dezvoltării, după cel de-Al Doilea Război Mondial, a conceptului de “totalitarism” ca principală paradigmă interpretativă pentru înțelegerea aparentei lipse de sens a nazismului și stalinismului. Admiratoare a lui Waldemar Gurian, un excepțional exeget al bolșevismului, și având o mare prețuire pentru opera lui Eric Voegelin (a se vedea cartea acestuia tradusă la Humanitas de către Bogdan Ivașcu și recenzia semnată de unul din autorii acestui eseu (MS) în revista History of Communism in Europe), Hannah Arendt nu a împărtășit fascinația pentru abordarea în termeni de religie politică a celor doi gemeni totalitari. În egală măsură însă, ea a accentuat centralitatea hybrisului ideologic al mișcărilor utopic-revoluționare, neo-chiliastice, pe care le-a analizat în lucrarea sa clasică Originile totalitarismului. Pentru mesianismul revoluționar rămâne esențială cartea lui Norman Cohn, The Pursuit of the Millenium (1961).

Mai târziu, în anii ’60, a luat amploare valul revizionist. O nouă generație de istorici, politologi și sociologi a început să conteste în mod fundamental abordarea totalitară, invocând caracterul static al acesteia, argumentând că nu reușea să explice dinamica internă a acestor societăți înregimentate și posibilitățile lor de a transcende, prin intermediul unor evoluții endogene, statutul de regim monopolist-ideocratic. Au apărut noi concepte, atât în Est cât și în Vest, printre ele acela al “post-totalitarismului” (Ágnes Heller și Ferenc Fehér). Disidenții est-europeni, în principal Václav Havel, Jacek Kuroń, Adam Michnik și George Konrád, au formulat strategii de rezistență centrate pe conceptul și practica societății civile, ca forță socială corozivă capabilă să submineze dominația aparent imutabilă a Partidului și să redea demnitatea civică. S-a configurat conceptul de “anti-politică”, un antonim al machiavelismului revoluționar, dar și al alienării birocratice din societățile pluraliste.

Câteva reflecții despre o carte incitantă pe acest subiect mereu controversat care este totalitarismul: A. James Gregor, Totalitarianism and Political Religion: An Intellectual History (Stanford, CA: Stanford University Press, 2012). Profesor de zeci de ani al Universității Berkeley, A. James Gregor este un important și recunoscut cercetător al marxismului, bolșevismului, fascismului italian și național-socialismului. Lucrările sale, care dovedesc o extraordinară erudiție și care sunt superb documentate, au influențat generații de istorici și politologi. Găsim în volumul la care ne referim o sinteză a contribuțiilor sale anterioare și un efort de a le lega de dezbaterile actuale privind religia politică în calitatea ei de substrat intelectual și moral al totalitarismului. Profesorul Gregor excelează atunci când examinează originile fascismului italian, ultra-naționalismul salvaționist promovat de filosoful hegelian Giovanni Gentile, pe care Mussolini a reușit să îl convingă să adere la regimul fascist, convertindu-l într-unul dintre partizanii acestuia. Așa cum sesiza și H. S. Harris în “The Social Philosophy of Giovanni Gentile”, cetățeanul exemplar al lui Gentile trebuia pur și simplu să “audă vocea Statului înlăuntru-i” (p. 125) și astfel “era deschisă calea către o identificare totală a cetățeanului cu obiectivele Statului” (vezi Adrian Lyttelton, “The Seizure of Power: Fascism in Italy, 1919-1929″, Routledge, 2009, pp. 376-377). Cum a fost posibil ca un filosof atât de subtil să susțină un regim represiv, anti-umanist și visceral anti-individualist rămâne una dintre cele mai tulburătoare dileme ce țin de istoria generală a auto-amăgirii intelectualilor, sau, cu alte cuvinte, a intoxicării de sine prin adeziunea la regimuri liberticide. Giovanni Gentile și Carl Schmitt, în cazul extremei drepte, Antonio Gramsci și Georg Lukács, în cazul extremei stângi, sunt doar cele mai faimoase exemple ale fascinației față de dogme totaliste, totalizante și totalitare. Elementul comun în toate aceste cazuri a fost ceea ce filosoful Mark Lilla a numit a fi mentalitatea tiranofilă. Pasiunile revoluționare moderne, declanșate odată cu Revoluția Franceză, au transformat însuși spațiul politicului, au îngăduit prezența maselor mobilizate prin propagandă la acțiuni menite –spre a-l cita pe Karl Marx– “să ia cu asalt cerul”. Exaltat în poemele romanticilor, demonul nesăbuinței, al hybrisului, s-a încarnat în Istorie cu consecințe cataclismice (vezi “Cataclysms“, de Dan Diner, și “Diavolul în istorie“, de VT).

A. James Gregor examinează o serie de etape paradigmatice ale istoriei intelectuale cu scopul de a explica conținutul cvasi-religios al ideologiilor totalitare. Cercetătorii ideilor radicale vor găsi o analiză pertinentă a viziunilor politice și ale căutărilor în direcția unei salvări imanente din scrierile lui Hegel, Moses Hess, Feuerbach, Marx, Richard Wagner, Lenin, Mussolini, Hitler, Alfred Rosenberg și ale altor autori mai puțin cunoscuți. Din acest punct de vedere, cartea de față este un excelent ghid pentru o arheologie a ideilor totalitare și a năzuinței pentru o comunitate purificată social și etno-rasial. Este surprinzător însă că profesorul Gregor nu se angajează într-un dialog cu unii dintre cei mai importanți autori care au scris pe acest subiect, de la Peter Viereck, cu al său superb volum Metapolitica, una dintre cele mai pătrunzătoare analize asupra originilor mentalității naziste, la Eric Voegelin, Raymond Aron, Norman Cohn, și întregul curent asociat cu identificarea elementelor milenariste, chiliastice și escatologice care au stat la baza mișcărilor politice ce au avut ca scop revoluții sociale și antropologice. Aceste partide-mișcări (party movements), așa cum le-a definit unul dintre cei mai importanți exegeți ai stalinismului, Robert C. Tucker, au secularizat experiența religioasă, au folosit și au abuzat nevoia umană de sacru. Această așa-zis necesitate a fost transpusă în totemizarea Liderului Providențial, a Partidului demiurgic și salvator, a Rasei, a Națiunii, a Clasei, a Istoriei învestită cu sens, adică în re-sacralizarea și re-vrăjirea lumii, tocmai opusul a ceea ce Max Weber numea Entzauberung. Să ne amintim apoi că Thomas Mann numea național-socialismul un neopăgânism și în acest sens am îndrăznit să introducem și noi, autorii acestui eseu, conceptul de neo-totemism secular, încă din titlu, pentru a marca prezența unei magii primitive în ritualurile cultice ale totalitarismului.

În fine, aceleași partide-mișcări au canonizat violența în numele promisiunii unui paradis terestru. Aceasta este și ideea centrală a volumului extraordinar al lui Andrzej Walicki publicat în 1995 tot la Stanford  University Press (Marxism and the Leap to the Kingdom of Freedom). Din păcate, interpretarea marxismului ca religie politică propusă de A. James Gregor ignoră scrierile lui Walicki, dar și fundamentala trilogie a lui Leszek Kołakowski, Principalele curente ale marxismului.

Am spune apoi că este discutabilă analiza lui Hegel și Feuerbach ca adepți ai unor autoproclamate religii politice. Este adevărat, cei doi au anticipat cultul istoriei, celebrarea unității organice, idolatrizarea statului, rasei sau a partidului, dar cei doi nu au fost implicați în mișcări politice de masă. Recomandăm în acest sens excelentul volum al lui Jacob L. Talmon, The Myth of the Nation and the Vision of the Revolution, sau, mai recent, superba analiză a religiilor politice a filosofului politic Emilio Gentile (pe care Gregor îl citează).

Chiliasm, milenarism, violență

Primul regim totalitar a fost cel bolșevic. Altfel spus, odată cu Lenin se constituie arhitectura totalitară: supremația ideologiei, monopolul puterii în mâinile partidului unic și disoluția completă a statului de drept. Leninismul așează în centrul cosmologie sale conceptul de dictatură a proletariatului, o formă de regim politic în care legalitatea este anulată în numele unei continue stări de excepție (război civil, încercuire imperialistă, comploturi interne, reale și, mai ales, imaginare). Trebuie menționate contribuții precum cea a lui Kenneth Jowitt, în special conceptul acestuia de impersonalism carismatic ca explicație pentru adorația bolșevicilor, fără limite și cvasi-extatică, pentru Partid ca agent mesianic sortit să realizeze postulatele Istoriei.

Este important să ne amintim de Georges Sorel ca sursă intelectuală atât pentru frenezia revoluționară de stânga, cât și pentru cea de dreapta. Radicalismul politic modern și-a găsit în Sorel profetul cel mai virulent. De la Sorel la Frantz Fanon și prefațatorul acestuia, Jean-Paul Sartre, violența este celebrată ca având potențial cathartic. Totalitarismul este, în substanța sa ireductibilă, un program purificator (a se vedea teza lui Zygmunt Bauman despre “statul-grădinar”). În acest sens, sociologul Daniel Chirot nu greșește, credem, când vorbește în cartea sa, “Modern Tyrants”, despre preponderența (prevalence) Răului în timpurile noastre.

Extremismul utopic a atins cote paroxistice în timpul Marii Terori din URSS, al Revoluției Culturale din China maoistă și în regimul lui Pol Pot din ceea ce s-a numit Kampuchea. Experimentul genocidar al khmerilor roșii a fost o catastrofă grotescă, având înfricoșătoare consecințe în ceea ce privește pierderile de vieți umane, și care, așijderea Gulagului sau Holocaustului, sfidează capacitatea noastră de înțelegere. Cu toate acestea, nu există o construcție ideologică a khmerilor roșii comparabilă cu cele care au mobilizat experimentele sovietic sau nazist. Mai mult decât atât, Pol Pot și clica sa au fost un foarte ciudat amestec de criminali ideologici foarte puțin legați de dogmele clasice ale marxismului, leninismului, maoismului sau castro-guevarismului.

O trăsătură a totalitarismului care se cere accentuată ține de personalitățile care au încarnat etosul totalitar, acei lideri profetici și cultul lor. Într-o carte extrem de interesantă, The Stalin Cult: A Study in the Alchemy of Power (Yale University Press, 2012), istoricul Jan Plamper deconstruiește impresionant mecanismele instituționale și psihologice din cadrul sistemului sovietic care au ca scop obținerea obedienței totale a individului în raport cu autoritatea partidului și interiorizarea culturilor ritualice centrale regimului. Cititorul interesat de o nouă și edificatoare interpretare a rolului lui Stalin în codificarea credinței mitologice a bolșevismului în timpul Marii Terori va aprecia cu siguranță admirabilul volum al lui David Brandenberger, Propaganda State in Crisis: Soviet Ideology, Indoctrination, and Terror under Stalin, 1927-1941 (Yale University Press, 2012). Ceea ce reiese ține de natura hierofanică, mistică de-a dreptul, a logocrației comuniste. Fascinația textului echivalat cu unul divin e o temă explorată și de Stephen Kotkin în primul volum al monumentalei sale trilogii despre Stalin. Lupta pentru mantia lui Lenin a fost una, mai presus de toate, de natură teologic-dogmatică. Totalitarismul este o teocrație seculară.

Strict supravegheat, atent editat și parțial redactat de Stalin însuși, Cursul Scurt de istorie al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, pandantul bolșevic al Mein Kampf-ului, a fost o colecție de obsesii, demonizări și lozinci auto-justificatoare. A atins un statut sacru similar cu cel al cărții lui Hitler. Întreg sistemul de propagandă a fost centrat pe acesta, Cursul Scurt devenind materializarea adevărului revelat. Până la moartea lui Stalin în 1953, a funcționat ca alfa și omega al religiei politice sovietice.

Mituri revoluționare și religii politice

Înțelegerea relației dintre totalitarism și religiile politice constă în explicarea naturii textelor oficiale, în demistificarea acestora și în demonstrarea modului în care ele au reușit să devină echivalentul Bibliei în imaginația politică și morală a milioane de oameni. Un astfel de proces presupune re-analizarea nu numai a momentelor de fanatism orb, bolșevismul și național-socialismul ca tentație (pentru a folosi formula istoricului Franz Stern), dar și a rolului tendințelor regeneratoare, eretice și, în final, al apostaziei. De fapt, aceasta este una dintre cele mai importante dileme pentru un gânditor politic preocupat de enigma totalitarismului: de ce au existat atât de mulți eretici în Biserica Comunismului și atât de puțini în cea a Fascismului? Poate că răspunsul se găsește în chiar matricea sa ideologică, în structura ei paleo-simbolică (termen propus de Alvin W. Gouldner) ambivalentă, în ceea ce Raymond Aron a numit opiul intelectualilor (cartea cu acest titlu a apărut în românește la Curtea Veche Publishing, în colecția “Constelații”, coordonată acum de autorii acestui eseu).

Totalitarismul s-a născut în condițiile de neo-barbarizare europeană și globală generate de Primul Război Mondial. Istoricul Eric Hobsbawm a vorbit despre această erupție a barbariei în cartea sa “The Age of Extremes”. A fost expresia unor stări de malaise, disperare, frustrare, debusolare, dezrădăcinare la nivelul unor largi straturi sociale. A predicat omogenizarea completă a corpului politic și a respins tradiția drepturilor omului și cetățeanului. A pretins că rezolvă toate problemele sociale, economice și morale prin declanșarea unui război civil internațional menit să culmineze în dispariția vechii ordini și geneza uneia noi.

Asistăm azi la o nouă ofensivă împotriva valorilor liberale, contestate de partidele-mișcări totalitare. Ne referim, desigur, la islamismul revoluționar, dar și la putinism. Civilizația burghez-liberală este contestată cu aceeași ferocitate cu care era atacată, în anii ’20, Republica de la Weimar. Se dispută proiectul Luminilor, intelectuali celebri susțin revoluții obscurantiste. Ne întâlnim cu un nou nihilism situat la confluența dintre relativismul post-modern, pe de-o parte, și pasiunea utopică resuscitată. Nu e vorba de comunismul clasic, ci mai degrabă de un construct eclectic, așa cum este ceea ce Alain Besançon numește la pensée Poutine. Motive fasciste se contopesc cu mituri neo-leniniste. Neo-totalitarismul este baroc și negativist, se definește, mai presus de orice, prin faptul că este anti-. Obsesiile sale sunt anti-liberalismul, anti-occidentalismul, anti-americanismul și antisemitismul. Rămâne de văzut care vor fi avatarurile acestei erupții a resentimentului politic, dar putem afirma fără teama că greșim că nu ne aflăm nicicum în apropierea a ceea ce Francis Fukuyama, un gânditor din școala straussiană, anunța acum un sfert de veac drept iminent și inevitabil –sfârșitul Istoriei! Totalitarismul s-a dorit un răspuns la problema salvării imanente. Cum problema rămâne una insolubilă, totalitarismul nu poate fi considerat definitiv defunct.


Felicitari, Ana Blandiana! O carte deopotriva fermecatoare si tulburatoare aparuta in Anglia

14/05/2015

Exista momente sarbatoresti pentru o cultura. Public aici, cu mare bucurie, elogioasa recenzie semnata de Matt Mac Donald din “Glasgow Review of Books” a volumului marii poete Ana Blandiana aparut in 2014 in Anglia in traducerea realizata de Paul Scott Derrick si Viorica Patea.  Intitulata My Native Land A4, cartea este o marturisire despre iubire si adevar, despre rezistenta spiritului atunci cand materia se destrama, despre suferinta si divinitate. Poeta stie ce inseamna supliciul tacerii impusa de teroare, vocea ei este una a sperantei ca, dincolo de efemer si perisabil, exista cel secret imperiu al vesniciei pe care doar Poezia il poate face sesizabil.

“Coming to this collection as an outsider, to both the native language of the poems and the native culture, may at first appear a fool’s errand. Commentary on poems which will be so completely grounded in the timeline of Romania and it’s often tumultuous recent past, from a Western poet with a cultural normativity that has been untouched in generations may seem incongruous, but there is something that this collection explores which in fact make this commentary more receptive than may at first have been expected.

Paul Scott Derrick and Viorica Patea’s translation of Ana Blandiana’s beautiful and entrancing collection consists of deftly composed vignettes full of emotive moments, captured and released. What can be felt most keenly from this collection, from one of the most engaging yet ethereal poets of the 21st Century, is the notion of space.

Gaps dominate these poems. This collection, perhaps more than her others, deals with the distance between the country we imagine we are proud of, and the country we have to deal with when we open our doors. In ‘Between Him and Me’, she puts these gaps front and centre, wistfully proscribed as part of a discussion about the distance between the poet and the tree that gives her her pages:

There’s a silence so enormous
That it contains everything.

These silences that Blandiana explores are not external to her, they are part of her, they are her history, her present, her future. A deep and resonant feeling for the silences in her world is shown in every poem. The words echo with tremors of shifting theological attitudes. They shake with the crush and intolerance of a totalitarianism that was not merely viewed from afar but that was endured, rebelled against, and satirised.

The title of the collection, My Native Land A4, shows something of her overall aim: Can you fit a country, an origin, on a sheet of A4 paper? This is the question to which Blandiana is attempting to find a solution. And I think her answer is yes. It cannot be done completely at one time or by one person. But if we all filled our A4 pages with our countries, the atlas we built would show so much more links than divisions, would create so much connection, could link the most antipodean people. This atlas would show that even though we grow in different soil, there is so much that can be shared simply with words.

That Blandiana loves her country is obvious, that she is unhappy with the history of it and that history’s affect on her country is equally obvious. Though the poems feature often un-contextualised moments of human life (hill walking, cafés, rollerskating, TV, conversations, watching buildings), there is always the challenge towards theological dogmatism (as in poems ‘In the Frescoes’, ‘Pigeons’, ‘Prayer’, ‘Exorcism’) in  those who declaimed themselves gods, but have fallen:

It’s odd that men never wonder
Where the gods live when they stop being gods […].

Blandiana writes with passion, satire, humour yet never loses sight of the fire within herself, and her country.

Much of this collection removes the mystique of God and religious thought. Her angels have pulled out their wings and cast themselves as hillwalkers and explorers, as in ‘The Strap of the Rucksack’:

On the edges of shoulder-blades
The strap of the rucksack
Rubs against the stumps of feathers […].

To consider Blandiana’s relationship with religion, one has to remember that for her youth and young adulthood, violence and intolerance were staples of the country and culture that she lived in. Therefore, the prevailing understanding of a benevolent creator has to do battle with a world filled with informers, totalitarianism, despotism and violence bordering on the casual. Several poems deal with the division between the God we are taught in Sunday School, and the violence wreaked by his creations, but none more directly, or with more freed aggression than ‘Prayer’:

 

I’d like to know what you felt

[…]

When you placed a song in one beak
And a cackle in another

[…]

For making some of them victims and
Others hangmen

[…]

Wounded body
Of your son, who
Does not resemble you at all […]

This poem, which begins with a series of invocations to the God of creatures, insects, night, turns swiftly to short, aggressive lines, laden with plosives and choppy words. This narrator carries less sympathy than others in the collection, and may be closest to the poet’s own opinion.

It is not just angels, or God himself targeted for criticism; even the least well defined and understood element of the Trinity, the Holy Ghost, is vilified. Blandiana carefully counterpoints the innate otherness that the Holy Ghost implies with the truly mundane pigeon, managing to represent both the presence of something divine and yet utterly menacing in the poem ‘Pigeons’:

We look at them uneasily
Too many clones […]
Of the Holy Ghost […]

Most of the poems in this collection are short, nearly Imagist, captured moments. They illuminate a small space in the world for a small time, and they draw the simplest, yet most detailed picture of that time.

However, in ‘Requiem’, the poet faces the most insubstantial, yet the most inescapable distinction – death. This poem, a paean to her mother, is full of a much more human emotion:  dealing with coming loss, and the small, indefinable ways that life changes when a loved one has gone:

The fact that I can’t see you
That now we can’t meet anymore,
That I go to
Pick up the phone we used to talk on
And stop my hand in midair –
None of that means that you aren’t here […]

While the actual moment of death is noted in the poem as a small time/date reference, the ripples from that moment feature large in the rest of the poem. Blandiana takes the bold step of denoting that the act of dying is not the primary element of death, of crossing that boundary. The primary element is the way in which life is changed, and whether we choose to remember the lost.

Michael Lee, in his poem ‘Pass On’, notes “when we die, we go everywhere / there is always a breath of wind somewhere” – there is much of this feeling in Blandiana’s eulogy to her departed mother.

This collection strips back to the heart and muscle the poet’s understanding of her country, raising a fist towards the boundaries between physical and metaphysical, while exploring an the silence and space between people and between moments in life. There is a melancholy to much of the poems, but there is still hope and patience in the collection.

Everything is too far away,
Or else too close […]

We all live in a world where boundaries and divisions have become so commonplace, we barely notice how many we clamber over on any given day. Yet, Blandiana can still demonstrate the poignancy of boundaries, the ineffectuality of enforced division, can still speak to the heart of what is sad about separation without the bombast and rhetoric too often used in this area.

She is soft-spoken, yet each carefully chosen word is loaded with meaning, connotation and to move even a fraction out of place would cause the whole elaborately beautiful display to fall apart before both author and audience. Adam Falkner notes that poets spend time writing towards the silences in their life, exploring those areas not normally looked into; Blandiana embraces this concept with this collection. In the concluding poem ‘Country of Unease’, she acknowledges that “This is a country of unease” and asks:

Will I manage some day
To decipher the traces that no-one else can see
But that I know are there, and waiting
For me to write them out […]

There is something incredibly calming about spaces in the world, and there is something concrete about how Blandiana explores the spaces she knows. Her eloquence evokes a clear understanding of her world, and this eloquence connects all those who read these poems, no matter their origins.

http://glasgowreviewofbooks.com/2015/02/13/the-sound-of-silence-ana-blandianas-my-native-land-a4/

http://www.bloodaxebooks.com/titlepage.asp?isbn=1780371055


Lumina in miez de noapte: In amintirea mamei mele si a Ericai Wallach

10/05/2015

Este Mother’s Day, recitesc cartea Ericai Wallach “Light at Midnight”aparuta la editura Doubleday din New York in 1967. Mama mea, Hermina Tismaneanu, nascuta la Botosani in 1915, a cunoscut-o pe Erica in Spania Razboiului Civil. Era fiica de 14 ani a celui care conducea spitalul Brigazilor Internationale din apropierea Barcelonei. Studenta la Medicina, mama plecase in Spania ca infirmiera. Cum era perioada non-interventiei, a pretins ca studiaza istoria artelor si ca merge sa viziteze manastiri medievale. La Paris, a luat legatura cu Irma Miko si cu alti comunisti din exil care se ocupau de pasapoarte pentru voluntarii din Brigazi. A ajuns in Spania prin Perpignan.

Doctorul Glaser si sotia sa conduceau acel spital, mama s-a imprietenit cu Erica. Cand Brigazile Internationale au fost desfiintate, in septembrie 1938, Erica si parintii ei, asemeni parintilor mei, asemeni atator mii de interbrigadisti, au ajuns in lagarele de refugiati din Franta. Arthur Koestler a descris condtiile ingrozitoare din acele lagare in cartea sa “The Scum of the Earth”. A scris si Hannah Arendt despre ceea ce insemna sa faci parte din populatia superflua a planetei, traise ea insasi intr-un asemenea lagar.

Erica a acceptat sa fie adoptata, cu acordul parintilor sai, de catre Noel Field si sotia sa. I-a revazut abia peste sapte ani. Field era un quaker idealist, amic cu Allen Dulles.  Nimeni nu stia ca Dulles este seful pentru Europa al OSS (Office of Stategic Studies, predecesorul CIA). Erika a ajuns in Elvetia. A cunoscut acolo, prin familia Field, numerosi refugiati comunisti din tarile ocupate de Wehrmacht. Dupa razboi, s-a casatorit cu un ofiter american. In 1949, disparutul Noel Field  a devenit principalul martor al acuzarii in procesul Rajk. A spus tot ce i s-a cerut sa spuna. Era convins ca serveste cauza revolutionara. Disparuse din 1948, Erika a ajuns in Berlinul de Est in 1950,  incercand sa-l ajute. Era naiva, credea ca exista o ratiune in ceea ce parea sa fie absurdul desavarsit. Amicul ei, comunistul german Leo Bauer, a fost arestat ca sionist. Erika a fost si ea arestata, a fost condasmnata la moarte, apoi sentinta a fost comutata in 15 ani, au urmat cinci ani de temnita in RDG si in URSS, deportarea in Gulag in apropierea Cercului Polar.

Mama si-a dorit mult sa o revada, nu a fost sa fie. Dar, in povestirile ei despre Barcelona, numele Ericai, in care vazuse o sora mai mica, revenea mereu, ca o raza de lumina intr-un ocean de tenebre. Cartea ei, asemenea amintirilor unei Margarete Buber-Neumann, personaj central intr-un fabulos proiect intelectual al lui Marius Stan, este reconstituirea unui destin tragic in acele vremuri extraordinare, in care demnitatea umana a fost supusa unor suplicii fara precedent si fara egal. Era la Buda-pesta, in martie 1999, participam la o conferinta la Central European University legata de trecerea unui deceniu de la revolutiile din 1989.

Am stat mult de vorba, intr-o seara, cu Flora Lewis, marea jurnalista americana, care o cunoscuse bine pe Erica. Flora a publicat in 1966 o carte intitulata “The Man Who Disappeared: The Strange History of Noel Field”. O istorie halucinanta si  stranie, asemeni celei a unui Otto Katz (zis si Andre Simone), spanzurat la Praga in noiembrie 1952, unul dintre cei acuzati de spionaj in procesul Slansky. Ori a lui Bedrich Geminder, Vladimir Clementis, Lucretiu Patrascanu si a atator altor soldati ai revolutiei mondiale, acea Fata Morgana pentru care au fost nimicite atatea destine in veacul XX.

http://www.nybooks.com/articles/archives/1965/feb/11/left-field/

http://www.nytimes.com/1994/01/12/obituaries/erica-wallach-71-a-prisoner-of-soviets-in-cold-war-intrigue.html

 


Vitala urgență a memoriei Răului (Recomandare de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu)

23/04/2015

Salutăm prezența grupajului (complex, informat, animat de compasiune) despre problematica genocidului armean la o sută de ani de la debutul ororii, în revista online LaPunkt. Am putut citi în această săptămână texte fascinante și absolut necesare care servesc cauzei memoriei universale a Răului în secolul XX. Excepțional articolul lui Mihai Chioveanu, specialist în fascisme și în totalitarisme în genere, despre genocid ca act fondator al statului turc, o analiză sintetică obiectivă și admirabil informată despre cum anume a fost posibil acel masacru organizat statal și în numele căror principii sau justificări politico-ideologice.

De asemenea, LaPunkt a dat voce și unor intelectuali mai puțin cunoscuți în România, de pildă doamnei Joanna Kornas-Warwas, traducătoarea oficială a lui Mircea Cărtărescu din română în limba polonă. În plus, iată acum, și a “Cărții șoaptelor”, romanul armeano-român al lui Varujan Vosganian care a stârnit atâtea reacții elogioase în ultimul timp și care, cu prilejul acestui centenar al genocidului, va beneficia de pasaje întregi citite în mai toate limbile pământului, la ora oficială a comemorării. Interviurile directe (cu Ara Sarafian) și indirecte (cu Gabriela Santighian) adaugă acea calitate aparte a martorului generațional și personalizează izbutit o discuție care nu este nici ușoară, nici confortabilă. Europarlamentarul Cristian Preda, cunoscut profesor și intelectual public, aduce în discuție dimensiunea politică militantă prin intervenția sa din Parlamentul European și amintește curajoasa și salutara declarație a Papei Francisc pe subiect (apoi invită la reconciliere între popoare prin asumarea directă din partea Ankarei a episodului genocidar).

Calde felicitări Oanei Suciu și lui Pietro Shakarian, precum și administratorilor platformei pentru acest exercițiu de memorie extrem de bine articulat și emoționant. Cititorii mai mult sau mai puțin familiarizați cu subiectul vor avea ocazia unică a unei incursiuni de înaltă calitate analitică (inclusiv comparativă) printr-un episod crucial din istoria genocidară a veacului trecut.

Recomandări:
http://www.lapunkt.ro/2015/04/19/genocidul-ca-act-fondator/
http://www.lapunkt.ro/2015/04/19/mirosul-omenesc-al-cartilor/
http://www.lapunkt.ro/2015/04/19/interviu-in-exclusivitate-cu-ara-sarafian/
http://www.lapunkt.ro/2015/04/19/pseudo-interviu-armeano-romanesc-cu-gabriela-santighian-cum-o-dam-tot-diaspora-suntem/
http://www.lapunkt.ro/2015/04/19/sa-indraznim-sa-speram/

De asemenea:

http://www.contributors.ro/global-europa/genocidul-armean-o-crima-absoluta-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/nemesis-ca-impara%C8%9Bie-morala-genocidul-armean-un-eseu-de-marius-stan-%C8%99i-vladimir-tismaneanu/

http://www.revista22.ro/genocidul-armenilor-dupa-100-de-ani-55196.html


Nemesis ca împărăție morală: Genocidul armean (Un eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu) — Actualizat

20/04/2015

Motto: “Îngerii sunt morți iar Domnul a orbit pe tărâmul Acrei,/ nu e nimeni în noapte care să vegheze pentru mine pe cei care s-au dus să-și afle odihna acolo” — Paul Celan

În urmă cu mai mulți ani, Germania a fost scena unui episod stânjenitor, atunci când, la presiunea Turciei, landul Brandenburg a eliminat dintr-o curiculă școlară referințele la genocidul armean. Liderul comunității armene din Germania spunea la acea dată că “este un scandal” sau că “este deprimant dacă ceea ce există în manualele din Brandenburg poate fi dictat de la Ankara”. A persistat așadar senzația, pentru o vreme, că alianța germano-turcă funcționează din nou. Împăratul german Wilhelm al II-lea se declarase în 1898 patronul tuturor musulmanilor din lume și văzuse problema armeană ca pe o afacere internă a Turciei. Astăzi, la o sută de ani de la genocidul împotriva armenilor, problema este una eminamente universală, prin toate implicațiile ei și toate reverberațiile etice pe care le poate produce.

Unul din principalii autori ai masacrului împotriva armenilor, Talaat Pasha, Marele Vizir (premierul) turc și membru important al Comitetului Central care autorizase genocidul, găsise refugiu după Primul Război Mondial chiar la Berlin, acolo unde însă avea să fie împușcat pe 15 martie 1921 de către un supraviețuitor al genocidului, armeanul Soghomon Tehlirian. Acesta va fi absolvit de crimă într-o curte germană, un eveniment considerat de mare anvergură în epocă. Apărătorii săi nu negaseră crima, dar insistaseră pe impactul emoțional al genocidului asupra lui Tehlirian, cel care susținuse că asistase la decapitarea mamei sale. A fost achitat cu celeritate de către juriul german într-un moment în care veștile din ce în ce mai numeroase despre masacrul împotriva armenilor l-au transformat pe Tehlirian într-un fel de “agent al justiției”. New York Times titra la acea dată, în urma verdictului: “They Simply Had to Let Him Go”.

Ceea ce însă nu s-a discutat în acel proces a fost faptul că “uciderea unui criminal” era parte dintr-o răzbunare armeană globală, o campanie numită “Operațiunea Nemesis”. Prima carte pe acest subiect, apărută în limba germană, a fost a lui Rolf Hosfeld (Operation Nemesis. Die Türkei, Deutschland und der Völkermord an den Armeniern), iar acum, Eric Bogosian, prozator și actor american de origine armeană, a scos un volum intitulat “Operation Nemesis: The Assassination Plot that Avenged the Armenian Genocide”. Subiectul este discutat pe larg într-un recent articol apărut în NYT Book Review, semnat de Joseph Kanon.

Cum s-a constituit, foarte pe scurt, această organizație Nemesis? Se pare că ea a luat ființă la Boston în iulie 1920 și a reușit ca în decurs de numai trei ani să identifice și elimine șapte importanți turci direct legați de episodul genocidar. Au avut sprijin din partea unor servicii de spionaj străine, contacte în varii orașe ale lumii, iar sediul și l-au fixat în Watertown, Massachusetts. O paranteză a memoriei: citind acest articol zilele trecute, unul din autorii prezentului eseu (MS) și-a amintit că a locuit pentru scurt timp, în 2009, în această aparent liniștită suburbie a Bostonului. Și da, magazinul armenesc din Watertown era cel pe care îl frecventa cu regularitate, fiind și cel mai ispititor. Nu poți să nu surâzi amar gândindu-te acum, retrospectiv, că bătrânii armeni cu care te salutai zilnic ar fi putut fi urmașii direcți ai Nemesisului. Foarte probabil… Atmosfera străzilor, caselor din Watertown, dar mai ales a acelei liniști încărcate istoric este greu reproductibilă în cuvinte. Trebuie, poate, căutată printre mirosurile de cafea și privirile oblonite ale urmașilor foștilor martori și răzbunători ai Apocalipsului exterminator. Sau, nu poți să nu te gândești la Herschel Grynszpan, adolescentul evreu-polonez care l-a împușcat pe diplomatul german Ernst vom Rath la Paris în 1938, pretextul ulterior al declanșării Nopții de Cristal. Se răzbuna și el pentru îngrozitoare umilințe ale familiei și neamului său. O întrebare tulburătoare la care nu pretindem că avem un răspuns: când este ucis un exponent al terorii, cel care acționează este terorist, vigilante, ori făptuitor al unui act de dreptate care transcende legalitatea vremurilor normale? Când a fost ucis Reinhard Heydrich la Praga în 1942 de către partizanii cehi, a fost un act de teroare, cum a declarat imediat după aceea Hitler, ori unul justificat de imperative morale?

Cauza operațiunii Nemesis, chiar dacă a avut momentul ei de maximă vizibilitate la nivelul anului 1921 (s-a renunțat la ea până la sfârșitul 1922), a intrat rapid în conul de umbră al evenimentelor mai mari din acele timpuri, emergența lui Mustafa Kemal Atatürk, expansionismul sovietic, ș.a.m.d. Ca argument al “conului de umbră” istoric, autorul articolului reia cuvintele atribuite lui Hitler în timpul conversațiilor sale nocturne, cel care ar fi spus: “Cine își mai amintește de armeni?” Ne amintim noi, la o sută de ani, dar senzația Lupului (una din porecle) nazist a fost în secolul trecut că poate comite o crimă și mai mare și că poate scăpa cu ea. Cum la fel vor fi simțit și Slobodan Milošević, Ratko Mladić, Radovan Karadžić…

Ceea ce rămâne într-adevăr a fi discutat, istoric, filosofic și moral, este auto-proiecția celor din Nemesis ca agenți ai memoriei. Cutremurător acest tablou al istoriei moderne în care o mână de oameni au decis să răzbune și să facă și mai cunoscută soarta sinistră a sute de mii de armeni, în acest mod. O crimă individuală care dorea să spele o alta în masă. Singularul memoriei în luptă cu pluralul terorii. Situația ne este familiară. Nakam-ul (“Răzbunare”) israelian vs. criminalii de război naziști.

Spune Kanon: “Dar șablonul este acum dureros de familiar — tragedia personală (o familie ucisă), iadul nesfârșit al nedreptății, recrutarea într-o nouă ‘familie’, strângătorii expați de fonduri, etosul ochi-pentru-ochi care promite niciun final, ci doar mai multă moarte. Am putea fi în Belfast la sfârșitul secolului XX sau Gaza în cel de-al XXI-lea”. Într-o lume a zilelor noastre care a născocit tot felul de macanisme justițiare, de la curți și comisii de adevăr, la varii reparații și locuri ale memoriei, drama armeană a rămas cumva suspendată între neant și infinit. Se fac o sută de ani de la acele tragice evenimente. O capsulă a timpului la care merită să medităm, credem, cu atenție. Specia umană –ne-o spune fără putință de tăgadă ferocele și sângerosul veac XX– este predispusă la autoanihilare, la crimă și atrocitate. Există ceea ce sociologul Daniel Chirot numește “the power and prevalence of Evil in our age” (puterea și prevalența Răului în epoca noastră). În opinia autorilor, genocidul armean se înscrie în istoria a ceea ce Immanuel Kant a anticipat ca fiind Răul radical (vezi și Richard J. Bernstein, “Radical Evil: A Philosophical Interrogation”, Cambridge, UK: Polity Press, 2002; Susan Neiman, “Evil in Modern Thought: An Alternative History of Philosophy”, Princeton: Princeton University Press, 2002).

Fapt este că scandalul Răului încastrat în episoadele pe care pretindem a le cunoaște atât de bine este în fapt o continuă provocare pentru o conștiință morală universală, în abesența căreia ne prăbușim în relativism amnezic. Iar dacă acceptăm acest lucru, atunci trebuie, implicit, să ne întrebăm și dacă o crimă o justifică pe o alta. Nu avem toate răspunsurile, deși ne place nouă, oamenilor, în genere, să ne lăsăm pradă unor atari vanități. Dar subiectul crimei îndreptățite, în toate formele ei contemporane și indiferent de partidă, rămâne una din cele mai teribile aporii ale condiției umane. O știa Camus când a scris “Omul revoltat”, o știa Hannah Arendt când scria concluziile cărții “Eichmann la Ierusalim”. Intrarea și ieșirea din împărăția morală a răzbunării seamănă însă foarte tare cu un supliciu dans la longue durée. La urma urmelor, una din cărțile născute din această sufocare, datorată lui Theodor W. Adorno, avea subtitlul “reflecții dintr-o viață vătămată”…

PS:  în traducerea din engleză a domnilor Ion Dur și Mircea Ivănescu (ediția a III-a, Humanitas, 2014, p. 565) cei interesați de problema răului radical în dezbaterile filosofic-morale contemporane pot găsi ceea ce noi considerăm a fi o contribuție esențială a Hannei Arendt: “Este o trăsătură inerentă întregii noastre tradiții filozofice că nu putem concepe un ‘rău radical’, și lucrul este adevărat atât pentru teologia creștină, care i-a acordat diavolului însuși o origine cerească, cât și pentru Kant, singurul filosof care, în cuvântul pe care l-a formulat pentru a spune aceasta, trebuie să fi bănuit cel puțin existența acestui rău, chiar dacă l-a raționalizat imediat în conceptul unei ‘rele voințe pervertite’, explicabilă doar prin motive inteligibile. Așadar, nu avem nimic pe care să ne sprijinim pentru a înțelege un fenomen care ne confruntă, totuși, cu realitatea lui copleșitoare și care distruge toate standardele pe care le cunoaște. Există un singur lucru care mai pare perceptibil: putem spune că răul radical a apărut în legătură cu un sistem în care toți oamenii au devenit în egală măsură de prisos”.

Recomandări:

http://www.contributors.ro/global-europa/genocidul-armean-o-crima-absoluta-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/


Noam Chomsky, Ken Jowitt și Noua Dezordine Mondială (o reacție rapidă de Vladimir Tismaneanu si Marius Stan)–Updated

19/04/2015

Celebrul lingvist și activist radical de stânga Noam Chomsky, consecvent cu opțiunile sale de-o viață, anunță că, în secolul XXI, Statele Unite se fac vinovate de cea mai gravă campanie teroristă din lumea contemporană. Nimic nou și surprinzător. Ar fi fost spectaculos dacă Chomsky ar fi spus altceva. Tocmai de aceea ni se pare că merită să reluăm aici concluziile recenziei-eseu pe tema scrierilor politice ale lui Chomsky, apărută în “Times Literary Supplement” în data de 10 februarie 1995, semnată de profesorul de științe politice de la Universitatea California din Berkeley, Ken Jowitt. Două viziuni despre pericolele lumii de azi, una apocaliptică și acuzatoare, cealaltă născută din sociologia lui Max Weber, încercând să lumineze, nu să accentueze sursele anxietății din lumea în care trăim.

Iată concluzia eseului lui Jowitt:

“Chomsky’s wrong. There is something new in the world; not the end of history, or the clash of civilizations, or the inexorable terminal decline into criminal anarchy. Rather, we are at a point and in a time when boundaries give way to frontiers, when well-delineated, predictable, familiar practices, institutions and ways of life give way to ill-defined, diffuse, anxiety-producing and violent realities. The kind of time Augustine may have had in mind when he said, “it was not absolute nothingness. It was a kind of formlessness without any definition.” In increasing measure, this is the reality of the post-Cold-War world. And these violent frontier settings (more evocatively and accurately captured in The Bonfire of the Vanities than in World Orders, Old and New), far from being the product of American action, threaten both the United States and the world.”

Chomsky se înșeală. Există într-adevăr ceva nou în lume; nu sfârșitul istoriei ori ciocnirea civilizațiilor, ori căderea terminală inexorabilă în anarhie criminală. Mai degrabă, ne aflăm în punctul și la momentul în care granițele lasă locul frontierelor, când practici, instituții și moduri de viață bine structurate, previzibile și familiare lasă locul unor realități vagi, difuze, creatoare de anxietate și violente. Genul de timp pe care îl avea în minte Sf. Augustin atunci când spunea “nu era neantul absolut. Era un fel de lipsă de formă indefinibilă.” Într-un grad mereu crescând, aceasta este realitatea lumii de după Războiul Rece. Iar aceste structuri violente de frontiere (mai evocator și mai pertinent surprinse în “The Bonfire of Vanities” [Tom Wolfe] decât în “World Orders, Old and New” [Noam Chomsky]), departe de a fi un produs al acțiunii americane, amenință deopotrivă Statele Unite și lumea.

Update: Excelente remarcile dlui William Stearns pe subiectul discutat mai sus: Whether one agrees or disagrees or sometimes agrees or disagrees with the political views of Noam Chomsky, one thing is clear: He is no political scientist. There is no scholarly analysis in his political works–they are all screed. And for someone who is so critical of globalization, he seems to have no problem with the globalizing nature of his ego–he feels he can write about any topic under the sun because he is s “famous linguist.” I would like to write a book review article on his latest book with the title, “Noam Chomsky’s 59th Book.” I couldn’t get through the documentary film “Manufacturing Consent,” not just because of it’s elitist condescension toward media audiences and it’s crude Pavlovian psychology and economic determinism, but because he actually has, at least twice, people introduce him as “the smartest man in the world.” No wonder people like Hugo Chavez like him. Oh!–did I fail to mention that Chomsky claimed that Pol Pot’s genocidal campaign in Cambodia was CIA propaganda?

https://www.facebook.com/tismaneanu

Recomandări:

http://www.curteaveche.ro/noua-dezordine-mondiala-extinctia-leninista.html

http://www.curteaveche.ro/ordinea-mondiala-dupa-leninism.html

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/noam-chomsky-ken-jowitt-%c8%99i-noua-dezordine-mondiala-o-reac%c8%9bie-rapida-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-sta/


Genocidul armean şi etica neuitării (Un eseu de Vladimir Tismaneanu şi Marius Stan)

12/04/2015

Motto: “A ascunde ori a nega Răul este ca şi cum ai ingădui ca o rană să sângereze fără a o bandaja.”–Papa Francisc, aprilie 2015

Masacrarea, in urmă cu 100 de ani, a unui milion şi jumatate de armeni (bărbati, femei, bătrani, copii) a fost prima experiență genocidară din ceea ce un istoric american numeşte era catastrofelor sociale. Acel cataclism exterminist a fost Holocaustul armenilor. Nu a fost vorba de o explozie spontană de ura asasină, ci de un plan precis alcătuit şi sistematic executat de anihilare a celor decretați drept sub-oameni ori chiar non-oameni. A omori un armean, cum mai târziu a omori un evreu, un kulak, un bosniac, un individ aparținând unei colectivități stigmatizată drept superfluă, era ca şi cum ai scăpa de o insectă pernicioasă. Dezumanizarea simbolică pregătea desfiintarea fizică.

Pentru Hitler, masacrul armenilor (termenul de genocid nu fusese conceput incă), a fost proba că umanitatea uită repede, că nu trebuie să te blochezi in reticențe morale. Totalitarismul pariază pe oportunism, laşitate şi amnezie. Evident, şi pe sadism, fie el social ori rasial. In convorbirile cu acoliții sai, Hitler spunea, atunci când explica “necesitatea” exterminării evreimii europene: “Cine-şi mai aminteste azi de lichidarea armenilor?” Infiorător este că multi dintre cei care au comis aceste crime in masă păreau persoane normale, indivizi care “n-ar fi ucis nici măcar o muscă” ( a se vedea cartea Slavenkai Drakulić). N-ar fi vătămat o furnică, dar ar fi masacrat fără milă femei şi copii. Ba chiar ar fi făcut şi fotografii…

Iată reproducerea unui tablou celebru de Arshile Gorky, născut Vostanik Adoyan. Alături de creatiile lui Mark Rothko si Jackson Pollock, opera lui Gorky a reprezentat momentul de maximă glorie a expresionismului abstract american. Artisul a fost el insuşi un supraviețuitor al genocidului, mama sa a murit de foame in 1918…

Este admirabil faptul că Papa Francisc indeamnă umanitatea la neuitarea Răului şi subscriem la cuvintele sale preluate ca motto al acestui articol. In spiritul lui Albert Camus, al Nadejdei Mandelstam, al Monicai Lovinescu, pledăm in scrierile noastre pentru etica neuitării. Indrăznim totusi să ne intrebăm dacă formularea “stalinism” este suficient de limpede ca să se ințeleagă că este vorba de crimele comuniste din secolul trecut, inclusiv cele ale maoismului. Aceste crime impotriva umanității au fost genocidare. Ele trebuie numite, cunoscute, condamnate şi comemorate cu durere si empatie, orice ar spune diversele cancelarii specializate in ocultarea diplomatică a adevărului. Orice ar spune auto-desemnații experți in “igiena lingvistică”.

Recomandăm aici răscolitorul film al lui Atom Egoyan, “Ararat”, si nu mai putin zguduitorul cântec al lui Charles Aznavour, “Ils sont tombés”:

https://www.youtube.com/watch?v=PmNw_7NoWms

https://www.youtube.com/watch?v=kuhj32HChs4

De asemenea:

http://www.bbc.com/news/world-europe-32272604

http://www.contributors.ro/global-europa/anti-totalitarismul-ca-obliga%c8%9bie-morala/

http://boryanabooks.com/?p=4127

http://www.curteaveche.ro/n-ar-face-rau-nici-unei-muste.html


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 199 other followers