“¡Me duele España!” Toledo, June 22, 2015

28/08/2015

O calatorie magica, pe urmele Razboiului Civil, cu ale sale iluzii, pasiuni, adversitati ireconciliabile, indarjiri sangeroase…


Memento: Există Legea de comemorare a victimelor fascismului si comunismului

19/08/2015

Discuția despre comunism, fascism, anticomunism și antifascism devine, se pare, tot mai aprinsă. S-au format tabere ad hoc de sustinatori si de inamici ai asa-numitei Legi antti-legionară. Poate că nu este inutil să propun aici o invitație la luciditate, la claritate morală și la respect pentru fapte. Pledez pentu un anticomunism de factură civic-liberală, asemeni antifascismului civic-liberal. Resping orice tentativă de reabilitare a unui totalitarism doar pentru că era, mai mult sau mai puțin credibil, dacă luăm in considerație reflectiile unui Vasili Grossman, opusul celuilalt. Nu e un secret că, intre 23 august 1939 și 22 iunie 1941, cei doi briganzi totalitari, gangsterii ideologici Adolf Schickelgruber și Iosif Djugașvili, s-au imbrătișat obscen.

Imaginea lui Orwell despre totalitarism surprinde impecabil care este natura sistemului, aparenta sa ineluctabilitate: “Inchipuiți-vă un om peste a cărui gură se află un bocanc. Pentru totdeauna”. Acest “pentru totdeauna” este lucrul cel mai terifiant în tragedia pe care a impus-o totalitarismul. Încă din anii 50, Hannah Arendt a spus, și avea dreptate, că lagărul de concentrare este spațiul totalitar desăvârșit. Tot ea numea universul concentraționar drept infernul devenit lume. Nu era o metaforă, cum nu a fost o metaforă la Aleksander Wat și la Leszek Kołakowski desemnarea diavolului ca prezență palpabilă în istoria veacului trecut. Totalitarismul nu este pur și simplu o negare a moralității. El falsifică, vorba lui Vladimir Soloviov, noțiunea binelui. Alain Besançon si Robert Conquest au scris tranșant și persuasiv despre acest subiect. La fel, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca.

Autoritarismul este un regim politic tradițional în sensul că nu-și propune scopuri de transformare radicală a societății și condiției umane. Nu propune o mutație seismică în condiția umană. Nu este, spre a relua termenu listoricului britanic Roger Griffin, palingenetic. Teroarea polițienească este instrumentată pentru intimidarea și prigonirea opoziției reale, nu a celei imaginare. Totalitarismul ii prigonește și pe cei care spun “da”, cum observa Hannah Arendt. Este ceva nou în istoria ideilor și instituțiilor politice: își intinde tentaculele dominatoare asupra a tot ce definește umanul, de la corpul politic și social la cel biologic. Este ceea ce-au examinat în scrierile lor gânditori precum Cornelius Castoriadis, Claude Lefort, Ágnes Heller și Ferenc Fehér. Este concluzia lui Leszek Kołakowski din finalul marii sale trilogii despre aventura intelectuală a marxismului.

Propun să medităm la aceste lucruri atunci când, pe 23 august 2015, comemorăm memoria victimelor celor doua totalitarisme, patologii absolute intr-un veac in care au abundat patologiile politice, ideologice, morale:

LEGE Nr. 198 din 7 noiembrie 2011 privind declararea zilei de 23 august Ziua Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului şi a zilei de 21 decembrie Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România

EMITENT: PARLAMENTUL ROMÂNIEI
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 799 din 11 noiembrie 2011
Parlamentul României adoptă prezenta lege.

ART. 1
(1) Se declară ziua de 23 august Ziua Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului.
(2) Se declară ziua de 21 decembrie Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România.
ART. 2
Parlamentul României, Guvernul României, autorităţile publice centrale şi locale vor organiza activităţi festive pentru marcarea acestor evenimente, în limita alocaţiilor bugetare aprobate.
Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR
ROBERTA ALMA ANASTASE
PREŞEDINTELE SENATULUI


Speechless in Washington, DC…

14/08/2015

Tocmai am citit ce-a scris Dragos Aligica. Sunt fara cuvinte.

“Impresia pe care o lasa evolutiile curente este ca abia acum adevarata relevanta a operei lui Vladimir Tismaneanu si a prezentei sale in campul dezbaterii publice din Romania devine clara. Abia acum, in contrast cu ceea ce vedem public, putem sa luam pe deplin masura a ceea ce inseamna echilibru, discernamant, buna judecata istorica si morala, eleganta intelectuala, scholarship si, mai ales, mult curaj in a asuma o pozitie publica dupa ce ai asumat una profund personala si existentiala deloc facila.

Dincolo de toate scaderile sale – si cine dintre noi nu are scaderi si slabiciuni?! – Tismaneanu a aratat ca se poate. Si pentru asta multi – care au simtit instinctiv implicatiile intelectuale, politice si umane ale exemplului sau existential – l-au urat si il urasc cu intensitati patologice.

Iata de ce trebuie sa fie foarte frustrant pentru ei sa constate ca azi, cand sunt la gramada, cu totii, de-a valma, tavaliti si manjiti in noroiul ignobil cu care isi dau unii altora cu strambatati si jumatati de adevar in cap, sa constate, deci, cum statura lui Tismaneanu se ridica si pluteste deasupra lor, purtatoare – in ciuda tuturor scaderilor sale omenesti – a unui mesaj si a unui exemplu, a unui standard pe care, orice ar face, ei nu pot nici sa-l atinga, nici sa-l mai ascunda.

Cine are ochi sa vada, vede. Cine are minte sa inteleaga, intelege.

Vladimir Tismaneanu – The Devil in history

Multumesc Dragos, multumesc, Florina Neghina! Multumesc, Marius Stan, pentru formidabila traducere in romaneste a “Diavolului in istorie”! Ai facut nu doar opera de traducator, ci si una de constructor intru concepte inexistente, din ratiuni stute, in limba romana. Ratiuni care, vai, continua sa inhibe conversatia democratica si azi. Iar in lipsa conceptelor, dezbaterile, atatea cate sunt, raman facile, sterile, futile…


Un umanist revoltat: Despre Ferenc Fehér (1933-1994)–Updated

08/08/2015

Impreuna cu sotia sa, Ágnes Heller, Ferenc Fehér, de la a carui moarte s-au implinit anul trecut douazeci de ani, a fost o figura centrala a valului revizionist marxist care a zdruncinat si, in final, prin Mihail Gorbaciov, a dus la naruirea ideocratiilor de tip leninist. Stingerea sa din viata, teribil de prematura, a fost pentru mine un soc. Am fost extrem de apropiat el, sunt si azi prieten bun cu Ágnes Heller. Din opera lui Fehér as aminti cartea scrisa impreuna cu Ágnes Heller si György Márkus, “Dictatorship over Needs”, in opinia mea, si nu doar a mea, una dintre cele mia convingatoare analize ale sistemelor totalitare comuniste.

Am participat impreuna cu Fernc si Agnes la numeroase conferinte, inclusiv una pe care am organizat-o la New York, in octombrie 1987, pe tema supravietuirii regimurilor comuniste. Apoi, in martie 1991, la Timisoara, la conferinta pe care am organizat-o, impreuna cu Mircea Mihaies si Vasile Popovici, despre “Power and Opposition in Post-Communist States”. Vorbeam la telefon cam in fiecare duminica dimineata. Am stat uneori in locuinta lor din New York (erau amandoi profesori la New School for Social Research, unde ajunsesera din Australia exilului provocat de regimul Kadar).

Avea intuitii extraordinare, era dezinhibat si detesta tabuurile. La conferinta legata de aniversarea a patru decenii de aparitie a revistei “Problems of Communism” (octombrie 1991), Ferenc Fehér a vorbit pe tema “Marxism as Politics: An Obituary”. Recunoscand grandoarea initiala a universalismului radical, ganditorul maghiar lumina crepuscului acestei doctrine politice redemptive. Au urmat doua comentarii:primul, al lui Giorgio Napolitano, intitulat “The Message of Marxism” si al doilea, al meu, “Secular Prophecy and Radical Dreams–Reflections on the Fate of Marxism”.

Citez aici un fragment din atat de profundul text al lui Ferenc Fehér: “Le bilan du communisme est globalement negatif (to turn on its head Georges Marchais’s well known 1968 positive assessment of the situation of communism); indeed on all counts, communism can be accused of the wholesale corruption of a still-young modernity with its sophistry called ‘dialectic’. For what the ‘tyranny of freedom’ left behind were the monuments of mass extermination in the same class as Hitler’s camps; together, they constitute a museum exhibiting the fragility of the Enlightenment.” Sunt aceste cuvinte care ar merita sa-i puna pe ganduri pe cei care, azi, ne cer sa luam in consideratie pretinsele merite ale comunismului…

Mare pacat ca neo-stangistii zilelor noastre, prizonieri ai unor lecturi de ultim ceas, nu se ocupa de mostenirea intelectuala a Scolii de la Budapesta. Cei care azi il elogiaza pe actualul G. M. Tamas, cel indragostit de redialismul de stanka al anilor 20, ar trebui sa stie rolul ideilor lui Ágnes Heller si Ferenc Fehér in itinerariul spiritual al acestuia.Doar ca drumurile or au fost diferite: Fehér a plecat ca marxist si a devenit un liberal civic, Tamas a plecat ca liberal civic si a ajuns marxist…

Ferenc Fehér a fost un om revoltat, un umanist central-european care a protestat impotriva ororilor secolului XX, a scris despre Auschwitz (unde a pierdut o parte din familie) si despre Gulag. I-a descris pe birocratii comunisti fara menajamente. A fost printre cei care au explorat originile iacobine ale maximalismului leninist. A scris o carte esentiala despre Revolutia Franceza (“The Frozen Revolution”). A stiut sa transforme, deziluzia, mai bine spus desvrajirea, intr-o opera densa, originala si menita sa dainuie.

Update: Articolul de mai sus l-am scris, pe nerasuflate, azi dimineata. Dar el se afla de ani de zile in mintea si in inima mea. Este, in egala masura, un exercitiu de admiratie si unul de gratitudine. Ágnes Heller si Ferenc Fehér mi-au acordat intregul lor sprijin intelectual si afectiv in momentele dificile ale debutului meu academic american. Au facut-o cu maxima generoziate, invatandu-ma un comportament pe care straduiesc sa-l emulez. Cand am publicat, in 1995, studiul meu “The Leninist Debris or Wating for Peron” in trimestrialul “East European Politics and Societies”, l-am dedicat memoriei lui Ferenc. Acel articol a fost embrionul cartii mele “Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism, and Myth in Post-Communist Europe” care a aparut la Princeton University Press in 1998 (paperbackul a aparut in 2009) Ruinele leniniste sunt aici, iar noii Juan Domingo Peron sunt si ei prezenti, cu ale lor demagogice, iresponsabile promisiuni…

Vladimir Tismaneanu's photo.

Insomnii kremlinologice: List der Vernunft

05/08/2015

Era prin 1974, poate 1975. Mona Țepeneag mi-a dăruit câteva din cărtile din biblioteca sovietologică (dar și anarhistă) a lui Dumitru Țepeneag, rămas la Paris unde edita revista “Cahiers de l’Est”.  Intre acestea, “La Grande Terreur” de Robert Conquest. Am citit-o de cel puțin trei ori înainte de plecarea mea din țară. Este una din cărțile care m-au convins definitiv că regimurile comuniste, fără excepție, au înscrisă in codul lor genetic criminalitatea. Care criminalitate provine din ideologia lor rece, vorba lui Kostas Papaioannou. Imi amintesc de comisarul poporului pentru justitie (sic), Nikolai Krîlenko, care era si președintele Asociației Sahistilor din URSS. Vechiul bolșevic, amic candva cu Lenin, scria despre necesitatea de a aplica principiul luptei de clasă in șah. Suna hilar, dar povestea se incheia cu plutoane de execuție și deportari in Gulag.

Era nevoie de vigilență revolutionară chiar și acolo. Trebuiau demascați “vraghi naroda” (dușmanii poporului), “năpârcile contrarevoluționare”, “cainii turbati”. Si nu doar ei, ci și neamurile lor, până la a n-a generatie. Teoria lui Stalin a ascuțirii luptei de clasă pe măsură inaintării spre socialism era culmea acestei eclipse a rațiunii, pre relua titlul unei cărți de Max Horkheimer. Delir ce se pretinde dialectic. “Humanisme et terreur”, ca să citez titlul unei cărți nefericite de Merleau-Ponty. Sau, tot din el, “Les aventures de la dialectique”. Krîlenko fost el insuși impușcat in iulie 1938, in timpul Marii Terori. Cum să nu ai insomnii când iți amintești acum, când Robert Conquest nu mai e, de aceste lecturi?

Suntem la Sinaia, cred că in 1978, in apartamentul parinților prietenului meu Radu Stern. Sosesc Andrei și Catrinel Pleșu. Este cu noi și istoricul de arta Radu Bogdan. Vorbim despre câte-n lună și in in stele, ajungem, inevitabil, la problema “ideii care ne sucește mintile”. Le povestesc despre Conquest. Le spun că, dacă Hegel ar fi trăit in veacul XX, aceasta carte ar fi fost esențială pentru scrierea unei noi “Filosofii a istoriei”. Una care să-i includa, in tentativa sisifică de a vorbi despre viclenia Rațiunii, pe Lenin, pe Stalin si pe Hitler. List der Vernunft, n’est-ce pas?


Inteligenţa morală in acţiune: In numele celor ucişi in zori…

04/08/2015
Felicitări lui Andrei Pleşu pentru un articol cat se poate de nuantat care lămureste, cu maximă claritate, mizele actualelor dezbateri despre legiferarea interdicţiei cultului, simbolurilor si elogiilor legionare. Legea a fost promulgată. Condamnarea simbolurilor fasciste si comuniste (deci nu doar “ceausiste”), precum si rezistenta la amnezie sunt dezirabile si laudabile. Unidimensionalizarea memoriei regimurilor totalitare poate fi, insă, o eroare stiinţifică, politică si morală.

Memoria colectivă si legile menite sa o consfinţească (in fine, legiferarea memoriei poate fi dezbatută, fireste) trebuie să fie echilibrate, inglobante si să probeze empatie pentru victime. Normalizarea memoriei nu se va intampla cată vreme se ierarhizează supliciile si se uită ca nu e vorba de egalitarism cand spunem ca victimele sunt egale. Despărţirea de trecut nu inseamnă să ne complacem in mistificări auto-victimizante si auto-glorificante. Fără căinta, iertarea este o vorbă goală. Spre a cita un răscolitor vers din Zbigniew Herbert: “Cum putem noi ierta in numele celor ucisi in zori?” Legiferarea memoriei, dacă are loc, trebuie să fie non-partizană.

http://adevarul.ro/news/societate/o-dezbatere-blocata-1_55bef291f5eaafab2c2f778c/index.html


Totalitarismul si statul de drept

01/08/2015

Vorbind in martie 1937, deci in plina Mare Teroare, subordonatilor sai din cadrul Procuraturii Generale a URSS, ex-mensevicul Andrei Ianuarievici Visinski a declarat, pe baza instructiunilor, explicit mentionate, primite de la Stalin: “Exista perioade in istoria omenirii, ca si in vietile noastre, cand legile trebuie privite ca anacronice si sa fie date de-o parte”. Conform doctrinei Visinski, confesiunea acuzatului era o proba juridica suficienta pentru pronuntarea sentintei.

Extorcarea acestor confesiuni (prin tortura fizica si psihica, prin santaj emotional etc) devenea sarcina numarul unu a politiei secrete (v. volumul “Marea Teroare” de Robert Conquest si romanul “Intuneric la amiaza” de Arthur Koestler).

Cum scria candva Boris Levitsky, “chestiunea culpabilitatii ca atare nu era una care sa fie dezbatuta”. Era suficient ca o persoana sa fie desemnata drept “inamic obiectiv”. NKVD-ul si Gestapo-ul stiau cum sa o transforme in “inamic subiectiv”. Totalitarismul, cum a demonstrat Hannah Arendt, are doi inamici fundamentali care trebuie nimiciti: persoana morala si persoana juridica. Teoreticienii legali ai celui de-al Treilea Reich impartaseau aceasta viziune. De-radicalizarea unui regim totalitar insemna, de fapt, resurectia acestor doua persoane.

Dar cat de departe poate merge o asemenea de-radicalizare fara a anihila sistemul insusi? Adam Michnik avea dreptate cand scria, in anii 70, ca nu exista totalitarism cu chip uman, ci doar unul cu dintii sfaramati…


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 202 other followers