Ispita fascistă a tovarășului Putin (Un eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

23/03/2015

Vladimir Putin a devenit campionul global al barocului comunisto-fascist. În aceste zile, la hotelul “Holiday Inn” din Sankt Petersburg, sub patronajulul partidului “Rodina” de orientare putinistă, are loc ceea ce antifrastic se numește “Forumul Conservator”. Sunt prezenți reprezentanții unor formațiuni extremiste, neo-naziste, nostalgicii “Ordinii Europene” proclamate de Hitler și maniacii suprematismului alb, antisemiți de toate culorile, xenofobi isterici și alte creaturi pe care, în chip normal, le numim crackpots. Cei care au încercat să protesteze au fost ridicați de poliție.

Așadar, în apropierea aniversării a șapte decenii de la victoria împotriva Germaniei naziste, fostul locotenent-colonel KGB, cel care se jură urbi et orbi că venerează sacrificiile sovietice din acel teribil carnagiu mondial, mai brutal și mai sângeros decât orice a cunoscut omenirea până atunci, devine complicele unei reuniuni revanșarde de cea mai abjectă formulă fascistă. Această adunare are loc în orașul de pe Neva, Leningradul celor 900 de zile de supraviețuire în condițiile atroce ale blocadei. Dar este și orașul lui Putka și al mafiei care l-a adus la putere.

Ce-l unește pe Putin cu acești gangsteri politici deghizați în oameni politici? Simplu spus, oroarea de diversitate și de pluralism. Se zvârcolesc în mormânt scritori precum Konstantin Simonov, Aleksandr Tvardovski, Ilya Ehrenburg, Anna Ahmatova, Vasili Grossman, Mihail Șolohov, Aleksandr Soljenițîn — menționăm deliberat autori altminteri foarte diferiți, dar în mod cert cu toții anti-naziști.

Putin se joacă în aceste momente cu focul. Idila cu extremismul (de dreapta ori de stânga) nu poate duce decât la dezastre. Când Hillary Clinton a propus analogia între invazia Crimeii, acum un an, și cea a Cehoslovaciei, de către Hitler, au fost unii care au protestat. Mai sunt și acum destui, convinși sau stipendiați, care vorbesc despre “legitima apărare” a lui Putin și a camarilei sale. Timp în care hoțul strigă “Prindeți hoțul!”, acuzând de fascism Maidanul și alte expresii ale libertății civice.

A sosit din plin momentul să se renunțe la gândirea deziderativă, la ceea ce se cheamă wishful thinking. Putin este un dictator amoral căruia principiile dreptului internațional nu-i spun absolut nimic. El disprețuiește statul de drept și nu crede decât în forță. Este anti-occidental și anti-liberal în chip visceral. Cum scrie Alain Besançon în eseul tradus și prefațat de noi doi, Putin este urmașul sovietismului, împărtășește cu Lenin, Stalin, Hrușciov și Brejnev oroarea de libertate, de ceea ce înseamnă autonomia individului. Se regăsește în cultul disciplinei cazone, în imnurile și marșurile imperialiste, în doctrinele rasiste care inspiră, în unele privințe, proiectul eurasiatic. Nu are ce oferi poporului rus decât arme, agresiuni și circ de tipul Olimpiadei de la Soci (adevărată potemkinadă). Avem de-a face cu un regim corupt  integral și iremediabil, cu o metastază a abjecției și a turpitudinii.

Putin pariază pe starea de spirit disperată din Rusia acestor vremuri. În acest sens, ispita fascistă pe care o încarnează el este similară celei despre care a scris istoricul Fritz Stern când s-a ocupat de ascensiunea nazismului. Alianța extremei drepte vestice care îl glorifică pe Putin (probabil subvenționată de acesta) își zice “Pace și Libertate”. În fapt, e vorba de sclavie și război. Cine ignoră acest lucru nu pricepe natura sistemului putinist și adevăratele sale obiective. Ignoranța, în acest caz, duce în mod cert la catastrofă. Dacă sunăm cassandric în acest text, o facem cât se poate de responsabil, convinși că doar rezistența la acest proiect liberticid poate salva omenirea de un Armageddon — sau, de acea “apocalipsă într-o singură țară”, așa cum circula o glumă amară, după prăbușirea URSS, ca prelucrare a tezei staliniste. În acest sens, Kremlinul a devenit sinecdoca pandemoniului contemporan…

Recomandări:

http://www.contributors.ro/global-europa/foloasele-kremlinologiei-alain-besancon-deconstruie%C8%99te-absolutismul-putinist-partea-i-prezentare-si-traducere-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/clarificari-necesare-mitul-politic-al-rusofobiei-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/contrarevolutie-%C8%99i-omor-politic-in-rusia-lui-putin-pourquoi-ont-ils-tue-nemtov-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

http://www.frontpagemag.com/2015/vladimir-tismaneanu-and-marius-stan/counter-revolution-and-political-murder-in-putins-russia/


FrontPage magazine: On Disgrace and Honor. Hannah Arendt, Stefan Zweig, and Central European Despair (by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)

18/03/2015

were

 

“…those very stringencies sometimes telescope events into dreamlike absurdity.” William T. Vollmann, “Europe Central”

In 1943, when the news started to be confirmed of the Nazis’ implementation of what the ossified bureaucratic language called the “Endlösung” (The Final Solution) – the extermination of all European Jews –, Hannah Arendt published an essay in the émigré journal Aufbau (printed in New York) on Stefan Zweig and the bygone world of yesterday, namely the world of dreams and illusions of German culture’s bourgeois cosmopolitanism. Zweig had been a darling of that world, one of its most influential and admired voices. It was a world replete with neuroses, psychological mysteries, splendid pleasures, and no less bewildering anxieties. It was the world of Egon Schiele and Oskar Kokoschka, of Sigmund Freud and Gustav Mahler, of Ludwig Wittgenstein and Karl Kraus, of Robert Musil and Franz Kafka, of Elias Canetti and Alma Mahler. A universe in which heresies were not only tolerated, but downright encouraged.

Self-banished from this world of which nothing else but its geographic location remained, Stefan Zweig, born in Vienna in November 1881, committed suicide together with his wife in Petropolis, Brazil, in February 1942. He was convinced that Nazism would triumph and that the bourgeois civilization founded on respect for the individual and his liberties, a civilization which he had loved without reservation, was destined to perish. He could not envision being able to live in a world of totalitarian savagery.

Throughout those very same years, Hannah Arendt had started working on issues which led to the writing of her masterpiece, “The Origins of Totalitarianism,” including the ramifications and implications of modern anti-Semitism. It was at that time that she outlined the classification of the modern Jewish condition, namely its two alternatives: the pariah and the parvenu. For her and Zweig – with whom she obviously identified to a great extent, just as she had with her favorite, Rahel Varnhagen (“my closest friend, though she has been dead for some hundred years”) –, asserting their pariah status, becoming aware of it and embracing it, was essential. Not as a religious option, but as a political acknowledgement, in the profound sense of the word, that of a real situation.

In her famous 1963 letter to Gershom Scholem, Hannah Arendt states as clearly as possible: “I am myself Jewish” – therefore an undisputable and undeniable fact. Yet this fact does not compel me in line with reflex solidarities, with supposedly inevitable alignments. My honor is an individual one, not that of a group. But in order to save my honor, I will oppose the dishonoring of a people only because they are that people.

Just like Hannah Arendt, Zweig experienced the tragedy of what the former, in her book “The Origins of Totalitarianism,” called the superfluous populations – those huge masses of refugees unwanted by anyone, uprooted, banished, persecuted, people deprived of state passports, abandoned by the political communities where they had been born, raised, and educated. For the author of “The World of Yesterday,” the situation was simply unbearable. Similarly, in 1943 Hannah Arendt wrote an article about the refugees. Martin Heidegger had once written about Die Heimatlosigkeit des neuzeitlichen Menschen (the stateless condition of the contemporary man). The concept was taken further by some of his students, including Hannah Arendt, Hans Jonas, and Herbert Marcuse. We must emphasize that we are not discussing Heidegger’s proclivities towards National Socialism here, but his philosophical work. The philosopher’s intuition had prefigured the existential – and then the global – condition of the Jew.

The thinker herself had experienced, in a camp in France, the oppression characteristic of this maximally downgraded social status, what Arthur Koestler, himself a paradigmatic refugee, dubbed “the scum of the Earth”. Hannah Arendt reminds the parvenus of the following words written by Balzac: “On ne parvient pas deux fois.” Both categories are removed from under the protective power of the law, but the parvenus hope to somehow get an exemption from the lethal outcome. Pondering on the fate of Zweig, Walter Benjamin[1] (her good friend), and so many other noble spirits in those dark times (“Men in Dark Times”), Hannah Arendt writes the following:

“Those few refugees who insist upon telling the truth, even to the point of ‘indecency,’ get in exchange for their unpopularity one priceless advantage: history is no longer a closed book to them and politics is no longer the privilege of gentiles.” (Hannah Arendt, “We Refugees,” in The Jewish Writings, Edited by Jerome Kohn and Ron H. Feldman, Schocken Books, 2007, p. 274).

This is the very reason for Hannah Arendt’s unfaltering admiration for Rahel Varnhagen: the courage to be herself, to remain independent, without denying her identity. The essay on Stefan Zweig begins with the description of a dream by Rachel Varnhagen, the famous hostess of one of the great German literary salons in the first half of the 19th century. A dream in which Rahel is in heaven with her close friends Bettina von Arnim and Caroline von Humboldt. The keyword in that dream is disgrace. As Hannah Arendt adds: “Disgrace and honor are political concepts, categories of public life”. (From the essay “Stefan Zweig: Jews in the World of Yesterday”, ibidem, p. 317).

Her great objection concerning Zweig is precisely the hesitation to define himself as a political subject: “Not one of his reactions during all this period was the result of political convictions; they were all dictated by his hypersensitivity to social humiliation.” Zweig spent his life consumed between “the pleasure of fame and the curse of humiliation,” issues that he himself raised with that “coldness of genuine despair.” Foreshadowing not only “The Origins,” but also the explosive “Report on the Banality of Evil” (“Eichmann in Jerusalem”[2]), Hannah Arendt deems fleeing from politics a cause of the failure to foresee the disaster that followed:

“Had the Jews of Western and Central European countries displayed even a modicum of concern for the political realities of their times, they would have had reason enough not to feel secure.”

In this regard – although he was a citizen of the world, or perhaps even because of it –, one can safely assume that “There is no better document of the Jewish situation in this period than the opening chapters of Zweig’s book.”

At the end of this disturbing essay, Hannah Arendt quotes from one of Zweig’s last articles. Once more, the writer puts himself forward as an example of European consciousness – that of a Europe torn, mutilated, maimed –, but argues strongly that yesterday cannot be separated from today “as if a man had been hurled down from a great height as the result of a violent blow.”

This is the way in which Zweig came to discover, and especially embrace, that same Jewishness which Hannah Arendt considered a matter of course, a factual truth:

“Since he had wanted all his life to live in peace with the political and social standards of his time, he was unable to fight against a world in whose eyes it was and is a disgrace to be a Jew. […] For honor never will be won by the cult of success or fame, by cultivation of one’s own self, nor even by personal dignity. From the ‘disgrace’ of being a Jew there is but one escape – to fight for the honor of the Jewish people as a whole.”

This is the main reason why Hannah Arendt never hesitated to criticize things that she believed objectionable, yet without ever calling into question, after 1948, the non-negotiable right to existence of the state of Israel, which she saw as a chance for the Jewish people to enter into a genuine modern political contract.

Vladimir Tismaneanu is a professor of politics at the University of Maryland (College Park) and author of numerous books, including most recently “The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century.” Marius Stan is a Romanian political scientist, author of books in Romanian and Polish, and currently a postdoctoral fellow at the University of Bucharest. This essay was translated from Romanian into English by Monica Got.

Notes:

[1] See The Times Literary Supplement for Anthony Phelan’s review (“Uncarnal,” 25 February 2015) of Howard Eiland and Michael W. Jennings’s book Walter Benjamin: A Critical Life, Belknap Press, 2014.

[2] See also The Times Literary Supplement for Lawrence Douglas’s review (“A very deliberate banality,” 25 February 2015) of Bettina Stangneth’s book Eichmann Before Jerusalem: The Unexamined Life of a Mass Murderer, Knopf, 2014.

http://www.frontpagemag.com/2015/vladimir-tismaneanu-and-marius-stan/on-disgrace-and-honor-hannah-arendt-stefan-zweig-and-central-european-despair/


Istoria pe butuci: Un ministru Syriza bate campii

15/03/2015

Este vremea minciunii, a tupeului, a ignominiei. Imi scrie un prieten din Atena, cunoscut romancier, jurnalist si eseist: “Ultima capodopera, Alekos Flambouraris, ministru de stat si consilier personal al premierului Tzipras, a declarat ieri intr-un interviu la radio: “Toti europenii au suferit de pe urma nazistilor, cu exceptia austriecilor si a polonezilor, care au colaborat cu ei’. ” (!!!) Ce se mai poate adauga? Imi pare rau ca nu am adresa personajului, i-as trimite cateva DVD-uri cu filmele lui Andrzej Wajda. Este limpede ca omul traieste pe alta planeta, mental si moral. Din pacate, acest gen de aberatii devin tot mai frecvente. Asaltul impotriva memoriei, minciunile desantate, fabricatiile cele mai nerusinate, iata registrul in care se exercita barocul comunisto-fascist, sindrom al timpurilor noastre. Care baroc se manifesta in chiar alianta dintre Syriza, o formatiune radicala de stanga, si o entitate de extrema dreapta, deschis anti-liberala si antisemita.


Despre rușine și onoare: Hannah Arendt, Stefan Zweig și disperarea central-europeană (Un eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

08/03/2015

Motto: “…those very stringencies sometimes telescope events into dreamlike absurdity.”–William T. Vollmann, “Europe Central”

În 1943, când știrile despre punerea în practică de către naziști a ceea ce osificata limbă birocratică a numit “Endlösung” (Soluția Finală), adică exterminarea întregii evreimi europene, începeau să fie confirmate, Hannah Arendt a publicat în revista de exil Aufbau (care apărea la New York) un eseu despre Stefan Zweig și dispăruta lume de ieri, deci lumea viselor și iluziilor cosmopolitismului burghez de cultură germană. Zweig fusese un răsfățat al acelei lumi, una din vocile ei cele mai ascultate și admirate. Era o lume plină de nevroze, de mistere psihologice, de splendide desfătări și neliniști nu mai puțin năucitoare. Era lumea lui Egon Schiele și Oskar Kokoschka, a lui Sigmund Freud și Gustav Mahler, a lui Ludwig Wittgenstein și Karl Kraus, a lui Robert Musil și Franz Kafka, a lui Elias Canetti și a Almei Mahler. Un univers în care ereziile erau nu doar tolerate, ci de-a dreptul încurajate.


Auto-expulzat din această lume din care nu mai rămăsese decât locația geografică, Stefan Zweig, născut la Viena în noiembrie 1881, s-a sinucis împreună cu soția sa la Petropolis, în Brazilia, în februarie 1942. Era convins că nazismul va triumfa și că acea civilizație burgheză, întemeiată pe respectul pentru individ și libertățile sale, pe care o iubise fără rezerve, fusese osândită la dispariție. Nu-și putea imagina că ar putea trăi într-o lume a barbariei totalitare. Exact în acei ani, Hannah Arendt începuse să lucreze pe subiecte care aveau să ducă la scrierea capodoperei ei, “Originile totalitarismului”, inclusiv ramificațiile și implicațiile antisemitismului modern. În acea perioadă schițează ea tipologia condiției evreului modern, cele două alternative: paria și parvenitul. Pentru ea și Zweig, cu care evident se identifica în mare măsură, tot așa cum se identificase cu favorita ei, Rahel Varnhagen (“prietena de peste veacuri”), era esențială afirmarea statutului de paria, conștientizarea și asumarea sa, nu ca opțiune religioasă, ci ca admitere politică, în sensul profund al cuvântului, al unei situații reale. În faimoasa ei scrisoare din 1963 către Gershom Scholem, Hannah Arendt spune cât se poate de clar: “Sunt evreică”, deci e vorba de un fapt de necontrazis și de netăgăduit. Dar acest lucru nu mă obligă la solidarități mecanice, la înregimentări presupus inevitabile. Onoarea mea este una individuală, nu de grup. Dar pentru a-mi salva onoarea, mă voi opune dezonorării unui popor numai pentru că este acel popor.


Zweig a trăit, asemeni Hannei Arendt, tragedia a ceea ce aceasta din urmă avea să numească în “Origini” populația superfluă, acele mase imense de refugiați nedoriți de nimeni, dezrădăcinați, izgoniți, prigoniți, oameni lipsiți de pașapoarte statale, abandonați de comunitățile politice în care se născuseră, crescuseră, fuseseră educați. Pentru autorul “Lumii de ieri”, această situație era insuportabilă. La fel, Hannah Arendt scrie în 1943 un articol despre refugiați. Heidegger scrisese cândva despre Die Heimatlosigkeit des neuzeitlichen Menschen (starea de apatrid a omului contemporan). Conceptul a fost dezvoltat de unii din studenții săi, inclusiv Hannah Arendt, Hans Jonas și Herbert Marcuse. Precizăm că nu discutăm aici alunecările lui Heidegger spre național-socilalism, ci ne referim la opera sa filosofică. Intuiția filosofului prefigurase condiția existențială a evreului, apoi una planetară.

Gânditoarea trăise ea însăși într-un lagăr din Franța oprimarea proprie acestui statut social degradat la maximum. Parveniților, Hannah Arendt le reamintește cuvintele lui Balzac: “On ne parvient pas deux fois”. Și unii și alții sunt sustrași forței apărătoare a legii, dar parveniții speră că vor obține cumva o derogare de la deznodământul fatal. Meditând la soarta lui Zweig, a lui Walter Benjamin[i] (bunul ei prieten) și a atâtor altor spirite nobile în ceea ce au fost timpurile întunecate (“Men in Dark Times”), Hannah Arendt scrie: “Acei puțini refugiați care insistă să spună adevărul, mergând până la punctul ‘indecenței’, capătă în schimbul lipsei lor de popularitate un avantaj neprețuit: istoria nu mai este pentru ei o carte închisă iar politica nu mai este privilegiul ne-evreilor.” (Hannah Arendt, “We Refugees”, in The Jewish Writings, Edited by Jerome Kohn and Ron H. Feldman, Schocken Books, 2007, p. 274).

Acesta este și sensul admirației nedezmințite a Hannei Arendt pentru Rahel Varnhagen: curajul de a fi ea însăși, de a rămâne independentă, fără a-și nega identitatea. Eseul despre Stefan Zweig începe cu descrierea unui vis al Rahelei Varnhagen, celebra amfitrioană a unuia din marile saloane literare germane din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Un vis în care Rahel se află în cer împreună cu bunele ei prietene Bettina von Arnim și Caroline von Humboldt.  Cuvântul-cheie din acel vis este rușine. Adaugă Hannah Arendt: “Rușinea și onoarea sunt concepte politice, categorii ale vieții publice”. (eseul “Stefan Zweig: Jews in the World of Yesterday”, ibidem, p. 316).

Marele reproș pe care i-l aduce lui Zweig este tocmai ezitarea definirii de sine ca subiect politic: “Niciuna din reacțiile sale în această perioadă nu a fost rezultatul convingerilor sale politice; toate au fost dictate de hipersensibilitatea sa în raport cu umilirea socială”. Viața lui Zweig s-a consumat între “plăcerea gloriei și blestemul umilirii”, teme pe care le-a evocat chiar el cu acea “răceală proprie autenticei disperări”. Prefigurând nu doar “Originile”, dar și dinamitardul “Raport despre banalitatea răului” (“Eichmann la Ierusalim”[ii]), Hannah Arendt vede în fuga de politic o cauză a incapacității de a prevedea dezastrul ce avea să urmeze: “Dacă evreii din Europa Centrală și de Vest ar fi avut măcar un minim de preocupare pentru realitățile politice ale timpurilor lor, ar fi avut suficiente motive să nu se simtă în siguranță”. În acest sens, deși cetățean al lumii, ori poate tocmai de aceea, se poate spune că “nu există un document [mai revelator] privind situația evreimii în acea perioadă decât primele capitole din cartea lui Zweig”.

În finalul acestui răscolitor eseu, Hannah Arendt citează dintr-unul din ultimele articole ale lui Zweig. Din nou, scriitorul se propune pe sine drept conștiință europeană, a unei Europe sfâșiate, mutilate, schilodite, dar afirmă cu tărie că ieri nu poate fi despărțit de azi “precum un om care cade de la o mare înălțime ca rezultat al unei lovituri violente”. Astfel avea Zweig să-și descopere, și mai ales să-și asume, acea evreitate pe care Hannah Arendt a considerat-o un lucru de la sine înțeles, un adevăr factual: “Întrucât voise să se adapteze standardelor politice și sociale ale timpului său, nu a putut să lupte împotriva unei lumi în ai cărei ochi a fost și este o rușine să fii evreu… Pentru că onoarea nu este niciodată câștigată prin cultul succesului ori prin faimă, prin cultivarea propriului ego și nici măcar prin demnitate personală. Nu există o altă cale pentru a scăpa de ‘rușinea’ de a fi evreu decât lupta pentru onoarea poporului evreu în ansamblul său”. Iată și motivul principal pentru care Hannah Arendt nu a ezitat să critice lucruri care i se păreau reprobabile, nepunând însă niciodată sub semnul întrebării, după 1948, dreptul non-negociabil la existență al statului Israel, în care vedea intrarea poporului evreu într-un veritabil contract politic modern.

PS: Este limpede ca aliatii stiau despre ce se petrece in lagarele mortii de pe teritoriul polonez ocupat de Germania nazista. Informatii cat se poate de credibile au fost aduse de emisarul secret al guvernului de la Londra, Jan Karski. Tema continua sa fie dezbatuta, exista destui istorici, inclusiv Dan Diner, Paul Johnson, Mark Mazower, Timothy Snyder, Bernard Wasserstein, care au scris pe acest subiect.

In august 1941, Hitler a declat emfatic: “Europa nu este o entitate geografica, ci una rasiala”. Exterminarea evremii europene decurgea inevitabil din aceasta Weltanschauung exterminista. Cum arata Mark Mazower (“Dark Continent: Europe’s Twentieth Century”, Knopf, 1999), razboiul a radicalizat politicile naziste pe linia a ceea ce s-a numit “the twisted road to Auschwitz”. In 1944, pe baza informatiilor incontestabile despre crimele in masa organizate de nazisti impotriva populatiei evreiesti, Raphael Lemkin a scris studiul “Axis Rule in Occupied Europe” in care a introdus conceptul de genocid. Pentru nazisti, era vorba de un razboi rasial (“a race war”, cum scrie Mazower): “Centralitatea gandirii rasiale diferentiaza esential imperiul lui Hitler de acela al lui Stalin.” (Mazower, p.160). De retinut ca insurectia ghetto-ului din Varsovia a avut loc in 1943.

Evrerii urmau sa dispara complet (Vernichtung), polonezii, rusii si alti slavi erau sortiti sa supravietuiasca redusi la conditia de “Untermenschen” (suboameni). Hannah Arendt si Stefan Zweig stiau aceste lucruri in inca din 1942. El a ales sa plece, prin sinucidere, din aceasta lume. Ea a luptat prin scris pentru salvarea a ceea ce defineste umanitatea din noi.

In acei ani, amandoi au trait sub semnul disperarii. Un celebru aforism al lui Walter Benjamin spune: “Doar datorita celor fara de speranta ne este data speranta”. Aceste cuvinte incheie una din importantele carti ale aniilor 60 scrisa de prietenul lui Adorno, Horkheimer si Benjamin, Herbert Marcuse. Ma refer la “Omul unidimensional”.

http://www.yadvashem.org/yv/en/righteous/stories/karski.asp

http://history.hanover.edu/hhr/94/hhr94_5.html

Recomandări:

http://www.randomhouse.com/book/4708/the-jewish-writings-by-hannah-arendt

http://www.humanitas.ro/humanitas/lumea-de-ieri

http://www.humanitas.ro/humanitas/originile-totalitarismului-1

http://www.humanitas.ro/humanitas/eichmann-la-ierusalim

http://www.humanitas.ro/humanitas/f%C4%83g%C4%83duin%C5%A3a-politicii

http://www.contributors.ro/cultura/hannah-arendt-%C8%99i-karl-jaspers-despre-sublima-frumuse%C8%9Be-a-prieteniei-un-articol-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/hannah-arendt-celalalt-scholem-%C8%99i-tragedia-stangii-germane-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/cultura/inaltimile-suverane-hannah-arendt-amor-mundi-si-catastrofele-secolului-xx/

http://www.contributors.ro/cultura/amintirea-unei-lumi-ucise-agnes-heller-stefan-zweig-wes-anderson/


[i] Vezi în Times Literary Supplement recenzia semnată de Anthony Phelan (“Uncarnal”, 25 februarie 2015) la cartea semnată de Howard Eiland și Michael W. Jennings, Walter Benjamin: A Critical Life, Belknap Press, 2014.

[ii] Vezi în Times Literary Supplement și recenzia semnată de Lawrence Douglas (“A very deliberate banality”, 25 februarie 2015) la cartea Bettinei Stangneth, Eichmann Before Jerusalem: The Unexamined Life of a Mass Murderer, Knopf, 2014.


Despre resentiment: Furtuni de foc, lacrimi şi sânge

26/02/2015

Motto: “Rigizi, palizi, fără respiraţie…”–Friedrich Nietzsche, “Der Fall Wagner”

Resentimentul este o stare de spirit, o măcinare launtrică necontenita, o gelozie abisală si o invidie născută din constiinta marginalitătii. Nu e vorba aici despre constiinta nefericită din Fenomenologia spiritului de Hegel, despre o negativitate ce-si află sensul intr-o neliniste creatoare. Resentimentarul nu se intreabă de ce a ajuns pe acest tăram fara sanse, preferă să-i acuze pe cei care nu-l acompaniază in directia sterilitătii. Culpa este intotdeauna a celuilalt. Esecul provine din malefice conspiratii.

Social, resentimentul capătă forme diverse, intotdeauna menite să găseasca tapi ispăsitori pentru propriile infrangeri (antisemitismul este un caz paradigmatic de mitologie resentimentară, la fel ca si anti-americanismul, desigur cu distinctiile de rigoare). Individual, resentimentul este expresia unei uri nestăvilite si de nedomesticit. O ură uneori refulată, rationalizată, camuflată, dar nu mai putin vicioasă. O configuratie a aversiunii, a saraciei etice si a unei umanităti atrofiate. Despre aceste lucruri este vorba in volumul pe care l-am coordonat, Anatomia resentimentului, aparut acum cinci ani, in 2010 la editura Curtea Veche. Tema cărtii se dovedeste extrem de actuală.

Secolul al XX-lea, ale cărui prelunigiri in noul veac sunt de netăgăduit, a fost marcat de competitia doctrinelor resentimentare. Radicalismul revolutionar al extremei stangi, ca si acela al extremei drepte, memorabil analizate in scrierile unui J. L. Talmon, isi aflau originea in sentimentul unei injustii nu doar sociale, ci de-a dreptul ontologice, ce nu putea fi depăsită decat printr-o purificare violentă absolută. „Azi nu sunteti nimic in lume/Luptati ca totul voi să fiti” sună textul Internaţionalei.

Nietzsche a anticipat ascensiunea acestor doctrine si miscari in scrierile sale profetic-apocaliptice, indeosebi in Ecce Homo. Socialismul, pe care el il detesta, sustinea un egalitarism menit sa anuleze nimbul sublimului, al valorii intr-adevar unice, al nobletii spiritului. La polul opus (ori, mai precis, doar aparent opus), nationalismul filistin si mai ales antisemitismul (de orice tip, teologic, sociologic, biologic) erau figurile unei neputinte de a recunoaste universalitatea conditiei umane si de a impune colectivismul primordialist drept principiu guvernant al spatiului politic. Mitului societatii fara clase din religia politica marxista ii coprespundea cel al unei Volksgemeinschaft perfect omogene. Fiinta a subteranei, oracolul resentimentar anuntă si doreste spasme fără precedent, furtuni de foc, lacrimi si sânge.

Cand Nietzsche se despartea de Richard Wagner, pe care initial il venerase, el rupea tocmai cu acest instinct al agresivitatii rasiste pentru care nu putea nutri decat un infinit dispret. Crezuse in Wagner ca autentic revolutionar intru vesnicie, se intalnea cu un personaj macinat de meschine invidii si teribile complexe. Nu este greu sa ne imaginam ce-ar fi avut Nietzsche de spus despre Hitler ori Goebbels. Romanul acestuia din urma, Michael, este un veritabil compendium al resentimentului. La fel, tanărul Hitler, cel despre a scris Brigitte Hamann, traia experienta vieneza prin prisma unun mistuitor complex de inferioritate. Nevroza sa inavuabila, ceea ce un Erich Fromm a definit drept caracterul sado-masochist, avea sa se converteasca ulterior in radicalismul genocidar al nazismului. Scriind despre carisma lui Hitler, istoricul Fritz Stern ii dezvaluia originile in trei dimensiuni: misterul, miracolul si autoritatea.

Marxismul, asezand in centrul cosmologiei sale lupta claselor, atacand cu justitiară fervoare proprietatea privată si promitand năpăstuitilor sortii sosirea mileniului, „saltul din imperiul necesitătii in acela al libertătii”, codifică resentimentul drept parte a matricii emotionale a unei miscari menite sa distruga prin violenţă globală veche ordine. Sa nu uitam textul incendiar al lui Marx despre problema evreiasca in care tanarul filosof hegelian de stanga nu poate vedea emanciparea evreimii decat prin depasirea (anihilarea) evreitatii (Judentum), pe care, reflex propriu socialismului epocii, o reduce la conditia practicii mercantile. In Londra deopotriva opulenta si sordida a anilor 1860-1870 va fi trait Marx momente de furie de nedomolit, va fi gasit el argumentele rationalizarii explozive a resentimentului social in ametitoarele dantelarii conceptuale din Das Kapital.

Oricine a citit Demonii lui Dostoievski isi aminteste de şigaliovism, acea schema utopica prin care se urmarea constructia unei societati a termitelor umane. Tot astfel, este greu sa uiti pornirile de ura anti-liberala ale posedatului Piotr Verhovenski, dorinta acestuia de a instaura anarhia universala, de a zdruncina definitiv capitala de gubernie adormita in pacea impardonabila a unei execrabile, intolerabile cumsecadenii. Resentimentarul nu suportă ceea ce N. Steinhardt vedea drept o virtute esentiala, anume dreapta-socotinţă, echilibrul, decenţa, civilitatea. El traieste, acest nihilist, sub semnul unei insatisfactii mefistofelice, al unei dureri interioare permanente.

Lenin, ascetul monoman, iacobinul iluminat, a fost de fapt omul resentimentului. In a sa Istorie a revolutiei ruse, Richard Pipes spunea ca inteligentsia a facut din resentiment fundamentul unei doctrine a negarii totale a ordinii stabilite. Asa apar nihilistii din romanele lui Turgheniev, asa sunt „vestitorii” din Asteptand ceasul de apoi, marele roman politic al lui Dinu Pillat despre pasiunile radicale interbelice din Romania . Nimic din ce-ar fi facut ţarismul, cu exceptia unei sinucideri, scria Pipes, nu ar fi potolit ura resentimentara a acestei clase intemeiata nu pe proprietate, ci pe atitudini, sentimente, viziuni, angoase si aversiuni. La fel s-ar putea spune ca nimic din ce-ar fi facut democratia liberal-constitutionala romneasca din anii 30 nu i-ar fi putut imblanzi pe legionari si pe comunisti, frati inamici jurati sa distruga edificiul pluralismului.


Diavolul in Istorie: “Sonata pentru Hitler” (un mini-documentar de Aleksandr Sokurov)

22/02/2015

“Sonata pentru Hitler” (1989) este o capodopera, ca tot ce face regizorul rus Aleksandr Sokurov. Sa ne amintim de “Arca rusa”, de “Alexandra”, de “Tata si fiu”, de dialogurile cu Aleksandr Soljenitin, de agonia lui Lenin in “Taurus”. Este  aici o meditatie despre Diavol in Istorie. Geneza puterii totale, mirajul dictatorial si hipnoza autoritatii sunt teme care il obsedeaza pe Sokurov. Lenin, Stalin, Hirohito, Hitler, tot atatea incarnari ale magiei puterii.

Muzica aleasa, suava, celesta, de o puritate serafica, este fenomenala, credem ca aceasta este si intentia sa: sa contrasteze cu maleficul personaj! Se obtine astfel un efect cu totul cutremurator. Se vede din plin influenta mentorului sau Andrei Tarkovski (tehnic, conceptual, etc). Acest acest mini-documentar da seama totodata si despre o conceptie a lui despre istorie si adevar istoric. Pe Sokurov nu-l intereseaza foarte tare realul, pentru ca se recunoaste infrant in fata lui, nu-l poate cuprinde, ci mai mult imaginea poetica, tranzitia intr-o sfera a mortii, a catastrofei si a eternitatii. Extazul maselor, histrionismul liderului, cataclismele, ruinele, cadavrele, gropile comune, tot atatea semne ale demonismului totalitar. (Text de Marius Stan si Vladimir Tismaneanu)

 


Hannah Arendt, celălalt Scholem și tragedia stângii germane (eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

15/02/2015

Motto: “… the worst have lost their fear and the best have lost their hope.”–Hannah Arendt

“Nu vin dinspre stânga. Dacă vin de undeva, o fac dinspre tradiția filosofiei germane”, îi scria Hannah Arendt, în 1963, lui Gershom Scholem, profesor la Universitatea Ebraică din Ierusalim, învățat universal admirat al Kabbalei, specialist în mistica iudaică și figură marcantă a exilului intelectual dinspre Germania nazistă către Palestina în anii ’30. Cei doi se cunoscuseră încă din 1932, au intrat într-o corespondență care avea să dureze până în 1964. În fapt, Hannah Arendt a fost cea care l-a informat pe Scholem despre sinuciderea prietenului comun, Walter Benjamin. Un pasaj din scrisoarea ei este întru totul răscolitor: “Mor evreii Europei și sunt îngropați precum câinii” (“Juden sterben in Europa und man verscharrt sie wie Hunde.”)



Când declară acel lucru, Hannah Arendt se gândește, credem, la atâția dintre cunoscuții comuni, ba chiar la ființe foarte apropiate: soțul ei, Heinrich Blücher, fost susținător al facțiunii Heinrich Brandler-August Thalheimer din PCG (KPD), și Werner, fratele lui Gershom. Se gândește, poate, la familia Benjamin, la frații Eisler. Nu a simpatizat-o câtuși de puțin pe Elfriede (Eisler), devenită Ruth Fischer, autoarea cărții clasice din anii Războiului Rece despre Stalin și comunismul german. Dar a citit-o și a citat-o, inclusiv cu iritare, în eseul despre Rosa Luxemburg. Werner Scholem a fost de fapt al treilea membru al grupului Ruth Fischer-Maslow. Erau oamenii lui Grigori Zinoviev. La sfârșitul vieții, Ruth care se referea la frații ei (Hanns și Gerhart) ca la “ex-frați”, a revenit la iluzii de tinerețe și a sperat în șansele dezghețului hrușciovist. Iubitul ei, Arkadi Maslow, împreună cu care îl sfidase pe Stalin în anii ’20, atrăgându-și ura tiranului, a fost ucis, după toate datele, la Havana de un comando al NKVD.

Hannah Arendt se gândea și la frații Elfriedei, compozitorul Hanns Eisler, exponent al avangardei muzicale, devenit după reîntoarcerea din exilul american, autorul imnului de stat al RDG. Dar și la Gerhart Eisler, probabil spion sovietic în Statele Unite –cel puțin așa sugera sora sa, dar și Arthur Koestler–, întors în Berlinul de Est și numit șef al propagandei regimului comunist condus de Walter Ulbricht și Wilhelm Pieck. Sau se referea la Heinz Neumann, ultimul șef al fracțiunii parlamentare a KPD, considerat un favorit al lui Djugașvili, un orator de mare clasă, refugiat în URSS și lichidat în anii Marii Terori; dar mai ales, la Margarete Buber-Neumann, fosta noră a lui Martin Buber, remăritată cu Heinz, pe care Hannah o citează admirativ în “Originile totalitarismului” cu a ei autobiografie despre detenția în lagărele de concentrare ale celor două dictaturi totalitare, cea stalinistă și cea nazistă.

Deci nu din această lume venea Hannah, dar o știa teribil de bine. Lumea ei era aceea a spiritului, detașată de constrângerile impuse de atât de înșelătorul binom stânga-dreapta: ea putea fi prietenă simultan cu Karl Jaspers, Hans Jonas și, oricât de șocant pentru unii, cu Martin Heidegger. Rupturile au intervenit cu Jonas și alți intelectuali evrei (și nu numai) în momentul apariției lui “Eichmann la Ierusalim”. S-a format un fel de “front unit” al cărui scop era să o prezinte ca pe un fel de apărătoare a lui Eichmann, o inamică a propriului popor, a self-hating Jewess și câte altele. Într-un exces al peniței înmuiate în fiere, Norman Podhoretz, editorul influentului mensual Commentary, a scris un eseu polemic de o rară virulență, intitulat “The Perversity of Brilliance” (aluzie la sintagma ei, “The Banality of Evil”).

Werner Scholem a iubit cu pasiune ideea comunistă. Sionismul, îmbrățișat de Gershom, i se părea limitat, îngust, prea puțin cosmic. Revoluția leninistă era idealul lui Werner, în fond ca și al lui Benjamin, doar că la acesta totul se petrecea în sotto voce. Pentru Werner, era vorba de un clocot planetar menit să arunce în aer un sistem întemeiat pe injustiție și opresiune. Fascismul era expresia contra-revoluției, Uniunea Sovietică era numele speranței. A intrat în conflict cu emisarii Cominternului, era un spirit prea independent. A devenit “fracționist”, a fost expulzat din KPD. În fruntea partidului se afla omul lui Stalin, proletarul german Ernst Thälmann. Trecuse vremea intelectualilor mesianici, sosise aceea a birocraților revoluției. Venirea lui Hitler la putere a anulat orice șansă pentru mult-visata revoluției comunistă. Stânga germană a fost distrusă cu o viteză uluitoare.

Liderii comuniști și figurile marcante ale stângii, dincolo de fricțiunile lor anterioare, au ajuns fie în exil (la Paris, la Praga, la Moscova și Harkov), fie în lagărele naziste. Fost deputat al stângii radicale în Reichstag, Werner Scholem a fost internat în lagărul Buchenwald, unde a fost executat de un SS-ist în iulie 1940. Era un apostat, fusese excomunicat din sectă. Pentru naziști, era un comunist. Pentru comuniști, era un troțkist, deci un trădător. În lagărele naziste, acele locuri în care infernul devenise o realitate cotidiană, organizațiile clandestine ale KPD erau extrem de puternice. Comuniștii aveau structuri organizatorice solide, în plus aveau o experiență a acțiunilor clandestine care le lipsea altor deținuți. O știm din cărtile unui Jorge Semprún, el însuși deportat la Buchenwald ca membru al rezistenței comuniste din Franța. Din clipa când îndrăznise să înfrunte un kapo comunist, Scholem era un paria. A plătit cu viața această sfidare. Pe 26 septembrie 1940, într-un moment de neagră, definitivă disperare, se sinucidea Walter Benjamin. Pentru Gershom Scholem: două pierderi ireparabile în doar două luni.

Werner murea așadar în solitudine, ucis de un glonte nazist, un învins, asemeni revoluției pe care o iubise până la auto-extincție și pentru care se rupsese de propria familie și de visele inițiale ale propriei adolescențe, asemeni poate acelei Republici de la Weimar pe care, la un ceas de mare vulnerabilitate, a ales să o atace în loc să o susțină.

În mod cert, nu dinspre această stângă sectară și nesăbuită venea autoarea minunatului volum despre destine umane în vremuri sumbre (“Men in Dark Times”). Dar, trebuie spus, nu sunt mulți gânditorii care să o fi cunoscut la fel de bine și de adânc precum ea.

Recomandări:

Peter Baehr (editor), “The Portable Hannah Arendt”, Penguin Classics, 2000.

http://blogs.forward.com/the-arty-semite/133576/pen-pals-reunited-gershom-scholem-and-hannah-aren/#ixzz3RpOoo7p6

http://blogs.forward.com/the-arty-semite/134360/gershom-scholems-brother/?

http://www.lapunkt.ro/2014/04/25/pesimismul-lui-walter-benjamin-si-ingerul-istoriei/

http://www.contributors.ro/reactie-rapida/iluziile-si-deziluziile-lui-federico-sanchez-la-moartea-lui-jorge-semprun/

http://www.contributors.ro/global-europa/rosa-luxemburg-lenin-%c8%99i-cauzele-pierdute-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 190 other followers