Despre resentiment: Furtuni de foc, lacrimi şi sânge

26/02/2015

Motto: “Rigizi, palizi, fără respiraţie…”–Friedrich Nietzsche, “Der Fall Wagner”

Resentimentul este o stare de spirit, o măcinare launtrică necontenita, o gelozie abisală si o invidie născută din constiinta marginalitătii. Nu e vorba aici despre constiinta nefericită din Fenomenologia spiritului de Hegel, despre o negativitate ce-si află sensul intr-o neliniste creatoare. Resentimentarul nu se intreabă de ce a ajuns pe acest tăram fara sanse, preferă să-i acuze pe cei care nu-l acompaniază in directia sterilitătii. Culpa este intotdeauna a celuilalt. Esecul provine din malefice conspiratii.

Social, resentimentul capătă forme diverse, intotdeauna menite să găseasca tapi ispăsitori pentru propriile infrangeri (antisemitismul este un caz paradigmatic de mitologie resentimentară, la fel ca si anti-americanismul, desigur cu distinctiile de rigoare). Individual, resentimentul este expresia unei uri nestăvilite si de nedomesticit. O ură uneori refulată, rationalizată, camuflată, dar nu mai putin vicioasă. O configuratie a aversiunii, a saraciei etice si a unei umanităti atrofiate. Despre aceste lucruri este vorba in volumul pe care l-am coordonat, Anatomia resentimentului, aparut acum cinci ani, in 2010 la editura Curtea Veche. Tema cărtii se dovedeste extrem de actuală.

Secolul al XX-lea, ale cărui prelunigiri in noul veac sunt de netăgăduit, a fost marcat de competitia doctrinelor resentimentare. Radicalismul revolutionar al extremei stangi, ca si acela al extremei drepte, memorabil analizate in scrierile unui J. L. Talmon, isi aflau originea in sentimentul unei injustii nu doar sociale, ci de-a dreptul ontologice, ce nu putea fi depăsită decat printr-o purificare violentă absolută. „Azi nu sunteti nimic in lume/Luptati ca totul voi să fiti” sună textul Internaţionalei.

Nietzsche a anticipat ascensiunea acestor doctrine si miscari in scrierile sale profetic-apocaliptice, indeosebi in Ecce Homo. Socialismul, pe care el il detesta, sustinea un egalitarism menit sa anuleze nimbul sublimului, al valorii intr-adevar unice, al nobletii spiritului. La polul opus (ori, mai precis, doar aparent opus), nationalismul filistin si mai ales antisemitismul (de orice tip, teologic, sociologic, biologic) erau figurile unei neputinte de a recunoaste universalitatea conditiei umane si de a impune colectivismul primordialist drept principiu guvernant al spatiului politic. Mitului societatii fara clase din religia politica marxista ii coprespundea cel al unei Volksgemeinschaft perfect omogene. Fiinta a subteranei, oracolul resentimentar anuntă si doreste spasme fără precedent, furtuni de foc, lacrimi si sânge.

Cand Nietzsche se despartea de Richard Wagner, pe care initial il venerase, el rupea tocmai cu acest instinct al agresivitatii rasiste pentru care nu putea nutri decat un infinit dispret. Crezuse in Wagner ca autentic revolutionar intru vesnicie, se intalnea cu un personaj macinat de meschine invidii si teribile complexe. Nu este greu sa ne imaginam ce-ar fi avut Nietzsche de spus despre Hitler ori Goebbels. Romanul acestuia din urma, Michael, este un veritabil compendium al resentimentului. La fel, tanărul Hitler, cel despre a scris Brigitte Hamann, traia experienta vieneza prin prisma unun mistuitor complex de inferioritate. Nevroza sa inavuabila, ceea ce un Erich Fromm a definit drept caracterul sado-masochist, avea sa se converteasca ulterior in radicalismul genocidar al nazismului. Scriind despre carisma lui Hitler, istoricul Fritz Stern ii dezvaluia originile in trei dimensiuni: misterul, miracolul si autoritatea.

Marxismul, asezand in centrul cosmologiei sale lupta claselor, atacand cu justitiară fervoare proprietatea privată si promitand năpăstuitilor sortii sosirea mileniului, „saltul din imperiul necesitătii in acela al libertătii”, codifică resentimentul drept parte a matricii emotionale a unei miscari menite sa distruga prin violenţă globală veche ordine. Sa nu uitam textul incendiar al lui Marx despre problema evreiasca in care tanarul filosof hegelian de stanga nu poate vedea emanciparea evreimii decat prin depasirea (anihilarea) evreitatii (Judentum), pe care, reflex propriu socialismului epocii, o reduce la conditia practicii mercantile. In Londra deopotriva opulenta si sordida a anilor 1860-1870 va fi trait Marx momente de furie de nedomolit, va fi gasit el argumentele rationalizarii explozive a resentimentului social in ametitoarele dantelarii conceptuale din Das Kapital.

Oricine a citit Demonii lui Dostoievski isi aminteste de şigaliovism, acea schema utopica prin care se urmarea constructia unei societati a termitelor umane. Tot astfel, este greu sa uiti pornirile de ura anti-liberala ale posedatului Piotr Verhovenski, dorinta acestuia de a instaura anarhia universala, de a zdruncina definitiv capitala de gubernie adormita in pacea impardonabila a unei execrabile, intolerabile cumsecadenii. Resentimentarul nu suportă ceea ce N. Steinhardt vedea drept o virtute esentiala, anume dreapta-socotinţă, echilibrul, decenţa, civilitatea. El traieste, acest nihilist, sub semnul unei insatisfactii mefistofelice, al unei dureri interioare permanente.

Lenin, ascetul monoman, iacobinul iluminat, a fost de fapt omul resentimentului. In a sa Istorie a revolutiei ruse, Richard Pipes spunea ca inteligentsia a facut din resentiment fundamentul unei doctrine a negarii totale a ordinii stabilite. Asa apar nihilistii din romanele lui Turgheniev, asa sunt „vestitorii” din Asteptand ceasul de apoi, marele roman politic al lui Dinu Pillat despre pasiunile radicale interbelice din Romania . Nimic din ce-ar fi facut ţarismul, cu exceptia unei sinucideri, scria Pipes, nu ar fi potolit ura resentimentara a acestei clase intemeiata nu pe proprietate, ci pe atitudini, sentimente, viziuni, angoase si aversiuni. La fel s-ar putea spune ca nimic din ce-ar fi facut democratia liberal-constitutionala romneasca din anii 30 nu i-ar fi putut imblanzi pe legionari si pe comunisti, frati inamici jurati sa distruga edificiul pluralismului.


Diavolul in Istorie: “Sonata pentru Hitler” (un mini-documentar de Aleksandr Sokurov)

22/02/2015

“Sonata pentru Hitler” (1989) este o capodopera, ca tot ce face regizorul rus Aleksandr Sokurov. Sa ne amintim de “Arca rusa”, de “Alexandra”, de “Tata si fiu”, de dialogurile cu Aleksandr Soljenitin, de agonia lui Lenin in “Taurus”. Este  aici o meditatie despre Diavol in Istorie. Geneza puterii totale, mirajul dictatorial si hipnoza autoritatii sunt teme care il obsedeaza pe Sokurov. Lenin, Stalin, Hirohito, Hitler, tot atatea incarnari ale magiei puterii.

Muzica aleasa, suava, celesta, de o puritate serafica, este fenomenala, credem ca aceasta este si intentia sa: sa contrasteze cu maleficul personaj! Se obtine astfel un efect cu totul cutremurator. Se vede din plin influenta mentorului sau Andrei Tarkovski (tehnic, conceptual, etc). Acest acest mini-documentar da seama totodata si despre o conceptie a lui despre istorie si adevar istoric. Pe Sokurov nu-l intereseaza foarte tare realul, pentru ca se recunoaste infrant in fata lui, nu-l poate cuprinde, ci mai mult imaginea poetica, tranzitia intr-o sfera a mortii, a catastrofei si a eternitatii. Extazul maselor, histrionismul liderului, cataclismele, ruinele, cadavrele, gropile comune, tot atatea semne ale demonismului totalitar. (Text de Marius Stan si Vladimir Tismaneanu)

 


Hannah Arendt, celălalt Scholem și tragedia stângii germane (eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

15/02/2015

Motto: “… the worst have lost their fear and the best have lost their hope.”–Hannah Arendt

“Nu vin dinspre stânga. Dacă vin de undeva, o fac dinspre tradiția filosofiei germane”, îi scria Hannah Arendt, în 1963, lui Gershom Scholem, profesor la Universitatea Ebraică din Ierusalim, învățat universal admirat al Kabbalei, specialist în mistica iudaică și figură marcantă a exilului intelectual dinspre Germania nazistă către Palestina în anii ’30. Cei doi se cunoscuseră încă din 1932, au intrat într-o corespondență care avea să dureze până în 1964. În fapt, Hannah Arendt a fost cea care l-a informat pe Scholem despre sinuciderea prietenului comun, Walter Benjamin. Un pasaj din scrisoarea ei este întru totul răscolitor: “Mor evreii Europei și sunt îngropați precum câinii” (“Juden sterben in Europa und man verscharrt sie wie Hunde.”)



Când declară acel lucru, Hannah Arendt se gândește, credem, la atâția dintre cunoscuții comuni, ba chiar la ființe foarte apropiate: soțul ei, Heinrich Blücher, fost susținător al facțiunii Heinrich Brandler-August Thalheimer din PCG (KPD), și Werner, fratele lui Gershom. Se gândește, poate, la familia Benjamin, la frații Eisler. Nu a simpatizat-o câtuși de puțin pe Elfriede (Eisler), devenită Ruth Fischer, autoarea cărții clasice din anii Războiului Rece despre Stalin și comunismul german. Dar a citit-o și a citat-o, inclusiv cu iritare, în eseul despre Rosa Luxemburg. Werner Scholem a fost de fapt al treilea membru al grupului Ruth Fischer-Maslow. Erau oamenii lui Grigori Zinoviev. La sfârșitul vieții, Ruth care se referea la frații ei (Hanns și Gerhart) ca la “ex-frați”, a revenit la iluzii de tinerețe și a sperat în șansele dezghețului hrușciovist. Iubitul ei, Arkadi Maslow, împreună cu care îl sfidase pe Stalin în anii ’20, atrăgându-și ura tiranului, a fost ucis, după toate datele, la Havana de un comando al NKVD.

Hannah Arendt se gândea și la frații Elfriedei, compozitorul Hanns Eisler, exponent al avangardei muzicale, devenit după reîntoarcerea din exilul american, autorul imnului de stat al RDG. Dar și la Gerhart Eisler, probabil spion sovietic în Statele Unite –cel puțin așa sugera sora sa, dar și Arthur Koestler–, întors în Berlinul de Est și numit șef al propagandei regimului comunist condus de Walter Ulbricht și Wilhelm Pieck. Sau se referea la Heinz Neumann, ultimul șef al fracțiunii parlamentare a KPD, considerat un favorit al lui Djugașvili, un orator de mare clasă, refugiat în URSS și lichidat în anii Marii Terori; dar mai ales, la Margarete Buber-Neumann, fosta noră a lui Martin Buber, remăritată cu Heinz, pe care Hannah o citează admirativ în “Originile totalitarismului” cu a ei autobiografie despre detenția în lagărele de concentrare ale celor două dictaturi totalitare, cea stalinistă și cea nazistă.

Deci nu din această lume venea Hannah, dar o știa teribil de bine. Lumea ei era aceea a spiritului, detașată de constrângerile impuse de atât de înșelătorul binom stânga-dreapta: ea putea fi prietenă simultan cu Karl Jaspers, Hans Jonas și, oricât de șocant pentru unii, cu Martin Heidegger. Rupturile au intervenit cu Jonas și alți intelectuali evrei (și nu numai) în momentul apariției lui “Eichmann la Ierusalim”. S-a format un fel de “front unit” al cărui scop era să o prezinte ca pe un fel de apărătoare a lui Eichmann, o inamică a propriului popor, a self-hating Jewess și câte altele. Într-un exces al peniței înmuiate în fiere, Norman Podhoretz, editorul influentului mensual Commentary, a scris un eseu polemic de o rară virulență, intitulat “The Perversity of Brilliance” (aluzie la sintagma ei, “The Banality of Evil”).

Werner Scholem a iubit cu pasiune ideea comunistă. Sionismul, îmbrățișat de Gershom, i se părea limitat, îngust, prea puțin cosmic. Revoluția leninistă era idealul lui Werner, în fond ca și al lui Benjamin, doar că la acesta totul se petrecea în sotto voce. Pentru Werner, era vorba de un clocot planetar menit să arunce în aer un sistem întemeiat pe injustiție și opresiune. Fascismul era expresia contra-revoluției, Uniunea Sovietică era numele speranței. A intrat în conflict cu emisarii Cominternului, era un spirit prea independent. A devenit “fracționist”, a fost expulzat din KPD. În fruntea partidului se afla omul lui Stalin, proletarul german Ernst Thälmann. Trecuse vremea intelectualilor mesianici, sosise aceea a birocraților revoluției. Venirea lui Hitler la putere a anulat orice șansă pentru mult-visata revoluției comunistă. Stânga germană a fost distrusă cu o viteză uluitoare.

Liderii comuniști și figurile marcante ale stângii, dincolo de fricțiunile lor anterioare, au ajuns fie în exil (la Paris, la Praga, la Moscova și Harkov), fie în lagărele naziste. Fost deputat al stângii radicale în Reichstag, Werner Scholem a fost internat în lagărul Buchenwald, unde a fost executat de un SS-ist în iulie 1940. Era un apostat, fusese excomunicat din sectă. Pentru naziști, era un comunist. Pentru comuniști, era un troțkist, deci un trădător. În lagărele naziste, acele locuri în care infernul devenise o realitate cotidiană, organizațiile clandestine ale KPD erau extrem de puternice. Comuniștii aveau structuri organizatorice solide, în plus aveau o experiență a acțiunilor clandestine care le lipsea altor deținuți. O știm din cărtile unui Jorge Semprún, el însuși deportat la Buchenwald ca membru al rezistenței comuniste din Franța. Din clipa când îndrăznise să înfrunte un kapo comunist, Scholem era un paria. A plătit cu viața această sfidare. Pe 26 septembrie 1940, într-un moment de neagră, definitivă disperare, se sinucidea Walter Benjamin. Pentru Gershom Scholem: două pierderi ireparabile în doar două luni.

Werner murea așadar în solitudine, ucis de un glonte nazist, un învins, asemeni revoluției pe care o iubise până la auto-extincție și pentru care se rupsese de propria familie și de visele inițiale ale propriei adolescențe, asemeni poate acelei Republici de la Weimar pe care, la un ceas de mare vulnerabilitate, a ales să o atace în loc să o susțină.

În mod cert, nu dinspre această stângă sectară și nesăbuită venea autoarea minunatului volum despre destine umane în vremuri sumbre (“Men in Dark Times”). Dar, trebuie spus, nu sunt mulți gânditorii care să o fi cunoscut la fel de bine și de adânc precum ea.

Recomandări:

Peter Baehr (editor), “The Portable Hannah Arendt”, Penguin Classics, 2000.

http://blogs.forward.com/the-arty-semite/133576/pen-pals-reunited-gershom-scholem-and-hannah-aren/#ixzz3RpOoo7p6

http://blogs.forward.com/the-arty-semite/134360/gershom-scholems-brother/?

http://www.lapunkt.ro/2014/04/25/pesimismul-lui-walter-benjamin-si-ingerul-istoriei/

http://www.contributors.ro/reactie-rapida/iluziile-si-deziluziile-lui-federico-sanchez-la-moartea-lui-jorge-semprun/

http://www.contributors.ro/global-europa/rosa-luxemburg-lenin-%c8%99i-cauzele-pierdute-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/


Anticomunism și antifascism: Marius Oprea și idealurile lui Ion Gavrilă Ogoranu

06/02/2015

Asemeni d-lui Octav Bjoza, președintele AFDPR, recent decorat de presedintele Klaus Iohannis cu ordinul “Steaua României”, dl Marius Oprea nu-și ascunde datoria de recunoștință pentru “modelul etic” al unor combatanți anticomuniști legionari. E dreptul său. Dupa cum este dreptul celor care cred in valorile democratice să se delimiteze deschis, tranșant si fără urma de echivoc de asemenea opțiuni. Că legionarii au fost anticomuniști, e un fapt. Ceea ce nu se traducea in respect pentru pluralismul democratic. Si comunistii au fost antifasciști. Dar nici ei nu au iubit democrația. Precizez că AFDPR (Asociația Foștilor Deținuți Politici din România, al cărei președinte a fost regretatul militant țărănist Constantin Ticu Dumitrescu (1928-2008), este altceva, instituțional, decât Federația Foștilor Deținuți Politici, condusă de dl Marcel Petrișor, participant, in luna ianuarie 2015, la “comemorarea sfinților martiri Moța si Marin”. (VT)

 

Florin Dobrescu din partea Istitutului Ion Gavilă Ogoranu, Marius Oprea, Marcel Petrişor (Eugen Horoiu / Epoch Times România)

Florin Dobrescu (Fundația “Ogoranu” și Partidul “Totul pentru Țară”), Marius Oprea, Marcel Petrișor (Federația Foștilor Deținuți Politici)

https://tismaneanu.wordpress.com/2014/12/28/apartin-unei-categorii-de-degenerati/

http://www.observatorcultural.ro/Centrul-pentru-Combaterea-Asociatiei-Fostilor-Detinuti-Politici*articleID_31264-articles_details.html

https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2015/01/02/majadahonda-2015-comemorarea-sfintilor-martiri-ion-mota-si-vasile-marin/

https://tismaneanu.wordpress.com/2013/08/03/un-fel-de-auschwitz-marius-oprea-si-patima-retorica/

“Vineri, 25 mai 2012, la Sala Unirii din Alba Iulia a avut loc un simpozion „In memoriam Ion Gavrilă Ogoranu”, dedicat eroului anticomunist Ion Gavrilă, cel ce a condus grupul de rezistenţă din Munţii Făgăraş şi a fost condamnat la moarte pentru aceasta. În ciuda condamnării, „Moşu’” Gavrilă (cum era supranumit de camarazii săi, graţie unei înţelepciuni ce-i depăşea cu mult vârsta) Ion Gavrilă a scăpat ascunzându-se peste 20 de ani la Galtiu, fiind astfel singurul supravieţuitor al grupului. El a trecut la cele veşnice abia în anul 2006, după ce, deja ajuns la o vârstă înaintată, apucase să scrie cronica acelor ani de lupte în volumul „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, precum şi în altele. La manifestare au participat numeroşi tineri de la Liceul Militar „Mihai Viteazul”, de la Colegiul „Horea, Cloşca şi Crişan” şi de la Colegiul Economic din Alba Iulia, alături de un grup important de studenţi şi profesori. Gazdă fiind Muzeul Naţional al Unirii, prezentator al evenimentelor din program a fost muzeograful Liviu Zgârciu. Acesta le-a dat invitaţilor, rând pe rând, prilejul de a împărtăşi participanţilor din experienţa şi din rodul cercetărilor lor. Astfel, Marius Oprea, directorul Centrului de Investigare a Crimelor Comunismului a evocat figura lui Ion Gavrilă Ogoranu, ca a unui demn înaintaş de la care a avut de învăţat în ceea ce priveşte morala şi consecvenţa în urmarea unui ideal, iar cercetătorii Florian Banu şi Liviu Pleşa, din cadrul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, au prezentat două materiale de mare interes, unul despre metodele şi mijloacele folosite de Securitate pentru prinderea grupului lui Ion Gavrilă şi altul despre modul în care se făcea supravegherea elevilor şi profesorilor din judeţul Alba de către Securitate. De asemenea, muzeografii Tudor Roşu şi Liviu Zgârciu au expus rodul cercetărilor lor în ceea ce priveşte propaganda în perioada 1945-1950, respectiv profilul informatorului Securităţii în perioada 1948-1989. A mai evocat figura marelui luptător şi unul dintre cei ce au au fost foarte apropiaţi de acesta: Coriolan Baciu, preşedintele unei fundaţii ce poartă numele lui Ion Gavrilă Ogoranu.
Manifestarea a fost organizată de Consiliul Judeţean Alba, Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Alba, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici Alba, Fundaţia „Ion Gavrilă Ogoranu” şi Muzeul Naţional al Unirii.” (sublinierea imi apartine–VT).

http://www.ziarulunirea.ro/simpozion-in-memoriam-ion-gavrila-ogoranu-88800.html

http://epochtimes-romania.com/news/marcel-petrisor-parasutatii-in-romania-comunista-au-fost-eroi-nu-spioni-video—225149

http://ogoranu.ro/evenimente


Despre Ialta și compromisuri în politică

04/02/2015

Există un mit politic al Ialtei conform căruia, în februarie 1945, ar fi avut loc o mare trădare a Estului de către Vest. Spun că este un mit politic pentru că se întemeiază mai mult pe percepții discutabile și mai puțin pe evidențe documentare incontestabile. În fapt, în acel moment, Armata Roșie se afla de-acum în România și Polonia, mișcările comuniste din aceste țări erau angajate într-o luptă acerbă pentru capturarea puterii. În Bulgaria, regimul dictatorial organizase de-acum represiuni sângeroase. Mitologia antifascistă era din plin utilizată pentru delegitimarea partidelor democratice. În conversațiile de la Moscova cu Milovan Djilas, Stalin spusese clar că acel război nu era unul obișnuit, mai exact, că oricine ajunge primul cu armata sa într-o țară va impune acolo un regim politic care să-i fie favorabil. În Iugoslavia, independent de Ialta, Tito era de-acum la putere, în fapt fără o intervenție sovietică decisivă.

Occidentul era de-acum predispus la concesii, dovadă acordul procentelor, din 1944, dintre Stalin și Churchill, ale cărui urmări pentru România și Grecia au durat vreme de decenii, cu consecințele știute. La fel, pentru Polonia și Ungaria. Dar e bine să reamintim că pentru Churchill, și cu atât mai puțin pentru Roosevelt, ostil însăși ideii de “sfere de influență”, acel acord nu însemna acceptarea unei sovietizări, deci satelizări totale, a statelor implicate. Se putea imagina într-o Europă eliberată și o strategie de tipul numit mai târziu “finlandizare”. Dar buna credință vestică se întâlnea cu nemărginitul cinism stalinist. Avem acum o întreagă literatură care explorează metodele utilizate de Stalin și oamenii săi pentru ceea ce au numit “cucerirea puterii”. Să amintesc aici cărțile recente ale unor Robert Gellately și Anne Applebaum.

Comuniștii au cultivat ceea ce istoricul Alfred Rieber a numit “iluzia democrației populare”. Unii poate au crezut în “căile originale spre socialism”, de pildă Władysław Gomułka, în Polonia, și Lucrețiu Pătrășcanu în România. Dar nu acesta era scopul lui Stalin, ci întemeierea unor regimuri care să reproducă fidel modelul sovietic. Toate stenogramele convorbirilor dintre tiranul de la Kremlin și cei care aveau să devină micii Stalini din Europa de Est și Centrală (Gheorghe Gheorghiu-Dej, Mátyás Rákosi, Klement Gottwald, Bołeslaw Bierut) dovedesc că era vorba de o viziune cât se poate de articulată, de un plan sistematic, deci nu de improvizații și răspunsuri grăbite la presupuse “provocări vestice”.

Partidele democratice din Europa de Est au înțeles limitele spațiului de manevră vestic, erau conștiente de superioritatea militară sovietică în regiune. Dacă citim declarațiile unui Iuliu Maniu din acea perioadă, scrierile politice ale unor Mihail Fărcășanu și N. Carandino, vedem că nu era câtuși de puțin un mister ce doresc sovieticii și cum vor acționa agenții lor. Dar, în datele concrete de atunci, prietenii democrației au încercat să salveze ceea ce mai putea fi salvat, adică micile oaze de pluralism.

Ialta a fost ultima conferință la vârf la care au participat cei doi mari din Vest (FDR si Churchill). A urmat Potsdamul, apoi Războiul Rece în toată amploarea sa, crescând ca intensitate de la o zi la alta. Promisiunile sovietice la Ialta s-au dovedit minciuni absolute. Pe 6 martie 1945, la București, prin dictat sovietic, era impus guvernul de largă concentrare colaboraționistă condus de “tovarășul de drum” Petru Groza. Teroarea roșie era exercitată de-acum fățiș, cenzura funcționa draconic. Se alcătuiau liste negre. Ziarul “Scînteia” declanșa campaniile urii împotriva partidelor istorice. Nu erau cruțați nici liderii social-democrați care refuzau să îngenuncheze, în primul rând Constantin Titel Petrescu, Iosif Jumanca și Ion Flueraș. Regele Mihai a încercat la rândul său să se opună samavolniciei comuniste, iar acțiunile sale merită respectul nostru.

În concluzie, putem spune că la Ialta s-a vădit că pentru Stalin compromisul înseamnă cu totul altceva decât pentru politicienii democratici. Scopul său nu era un aranjament convenabil ambelor părți, ci triumful total prin colonizarea teritoriilor pe care reușise să le controleze militar. Tot așa cum, peste ani, pentru Leonid Brejnev, Edward Gierek și Nicolae Ceaușescu, politica numită de “destindere” era de fapt o oportunitate de a submina ideologic Occidentul. Este ceea ce probează istoricul polonez Paweł Machcewicz, profesor in cadrul Institutului de Studii Politice de la Varșovia si directorul Muzeului celui de-al II-lea Război Mondial care va fi inaugurat in decembrie 2015 la Gdansk, în cartea sa despre războiul Poloniei comuniste împotriva postului de radio Europa Liberă, apărută zilele acestea la Stanford University Press în colaborare cu Woodrow Wilson Center Press. Spre a relua titlul unei remarcabile cărți de Ágnes Heller si Ferenc Fehér, istoria Europei de Est intre 1945 si 1989 a fost un drum plin de obstacole, de iluzii si deziluzii, de avânturi eroice si represiuni brutale, de la Ialta la glasnost. Sau, cu cuvintele lui François Mitterrand, tot ce ne scoate din sistemul Ialta, este benefic (Tout ce qui permettra de sortir de Yalta sera bon).

Articol transmis la postul de radio Europa Libera:

http://www.europalibera.org/content/blog/26830219.html?nocache=1

Textul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26830218.html


De ce contează Ágnes Heller? Auschwitz, filosofia politică și conştiinţa tragică (Fotografii de Marius Stan)

28/01/2015

Există o memorie și un spirit al Europei Centrale. Există personalități emblematice pentru această viziune marcată deopotrivă de ceea ce s-a numit ironie apocaliptică şi de ceea ce înţelegem prin conştiinţă tragică. Născută în 1929, Ágnes Heller, Hannah Arendt Professor of Political Philosophy la New School University, laureată a Premiului “Hannah Arendt” oferit de oraşul Bremen şi membră a Academiei Maghiare de Ştiinţe, vocea cea mai influentă a Şcolii de la Budapesta de filosofie socială şi morală, fosta asistentă a lui Georg Lukács, este o asemenea personalitate. Fascinaţi de epigonii lui Althusser ori ai lui Lacan, seduși de sarabandele conceptuale ale lui Badiou și Žižek, stângiştii vestici şi estici par să ignore un demers în care filosofia morală si cea politică se îmbină magistral. Nu i se poate trece cu vederea lui Ágnes Heller faptul că a traversat cu demnitate îngheţul stalinist, că a rupt cu mirajul marxist, că a articulat conceptul disident al persoanei umane, al libertăţii şi al demnităţii. Demersul ei, asemeni celui al Hannei Arendt ori al lui Hans Jonas, este inspirat de ceea ce se cheamă amor mundi. Pentru Ágnes Heller, al cărei tată a pierit la Auschwitz, Holocaustul rămâne o temă perpetuă de reflecţie, un subiect menit să sfideze de-a pururi capacitatea noastră de înţelegere şi reprezentare. Shoah şi Gulag sunt pentru gânditoarea maghiară patologii abisale ale modernităţii, consecinţele genocidare ale unui hybris doritor să anihileze nu doar problematica sacrului, ci chiar şansele mântuirii.

 

 

Totalitarism şi introspecţie

Într-un interviu cu Csaba Polony, editorul revistei „Left Curve Journal”, Ágnes Heller mărturisea: “Întotdeauna am fost preocupată de această întrebare: cum a fost posibil aşa ceva? Cum putem înţelege ce s-a întâmplat? Experienţa Holocaustului s-a suprapus cu cea a vieţii sub un regim totalitar. Întrebările amintite au avut aşadar pentru mine şi un caracter introspectiv. Cum au putut unii oameni să facă ceea ce au făcut? Am decis astfel să încerc să înţeleg natura moralităţii, a naturii Binelui şi Răului, să înţeleg cum trebuie să mă situez faţă de crimă, cum pot afla sursele răului şi moralităţii. Aceasta a fost prima mea introspecţie. Cea de-a doua a avut un caracter social: ce fel de lume poate lua naştere în asemenea condiţii? Ce fel de lume permite apariţia barbariei? Care este sensul modernităţii? Putem spera la izbăvire?”

Împreună cu soţul ei, regretatul filosof politic Ferenc Fehér, Ágnes Heller a sfidat, în anii ’80, capitulările politice şi etice ale unei stângi occidentale care identifica inamicul în democraţia liberală. Cartea lor, „Eastern Left, Western Left”, rămâne un manifest al onoarei, responsabilităţii şi lucidităţii. Nimeni nu poate înţelege dinamica Opoziţiei Democratice din Ungaria, ruptura cu amoralismul bolşevic în oricare din ipostazele sale, respingerea “despotismului luminat” de tip Kádár, itinerariul unor János Kis ori György Bence, fără a cunoaște experiențele precurosorilor acestora, între care Ágnes Heller rămâne figura tutelară. De asemenea, studiile ei despre viaţa cotidiană (cotidianitate) au marcat, alături de acelea ale lui Henri Lefebvre, inceputul unei noi direcţii in gandirea neo-marxistă anti-totalitară. Le-a continuat apoi, după despărţirea de marxism, cu eseuri despre condiţia politică post-modernă si despre noile mişcări sociale. Un traseu, in fond, asemănător cu al unui Zygmunt Bauman ori al lui Leszek Kołakowski.

Am auzit prima dată de Ágnes Heller când eram adolescent în România. S-a vorbit la Europa Liberă despre excluderea ei din partid după ce, la întrunirea de vară de pe insula Korčula, din Iugoslavia, semnase, în august 1968, protestul internaţional împotriva invaziei Cehoslovaciei (alături de Habermas, Fromm, Ernst Bloch, Lucien Goldmann). Evident, la cursurile de istoria filosofiei ori de marxism de la Facultatea de Filosofie din Bucureşti nu se sufla o vorbă despre ereticii de la Budapesta sau Varşovia. Scrierile lor circulau sub formă de “Caiete documentare” pregătite confidenţial la Academia “Ştefan Gheorghiu”. Ideologii oficiali (Niculescu-Mizil, Răutu, Dumitru Popescu, Constantin Vlad, Ion Iliescu, Ştefan Voicu, Ilie Rădulescu) intuiau prefect potenţialul subversiv al marxismului critic. Nimeni nu ne-a pomenit vreun cuvânt despre Kołakowski, Lukács, Heller ori Kosik. Ştiu că Miron Constantinescu, cu a sa complicată biografie (va apare curând, la Humanitas, biografia sa scrisă de istoricul Stefan Bosomitu), îl preţuia pe András Hegedüs, fostul premier stalinist devenit sociolog marxist critic şi apropiat al Şcolii de la Budapesta, dar erau simpatii tăinuite cu mare grijă. I-am descoperit pe revizioniştii marxişti maghiari, cehi şi polonezi pe cont propriu, ori mai exact spus, graţie Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca. Când am ajuns în Statele Unite, am explorat destinul marxismului în regimurile totalitar-leniniste, am publicat un articol despre “Marxismul critic în Europa de Est” în “Praxis International” (octombrie 1983), revista din al cărei comitet editorial făceau parte, între alţii, Ágnes Heller, Ferenc Fehér, Jürgen Habermas, Shlomo Avineri și Charles Taylor.

Membrii Şcolii de la Budapesta au fost forţaţi să părăsească Ungaria (a existat o celebră rezoluţie a Biroului Politic în acest sens). După ce au ajuns la New York, venind din Australia, în 1986, invitaţi să predea la New School, i-am vizitat pe Ágnes și pe Ferenc în repetate rânduri. Am devenit prieteni apropiaţi. Mi-au fost mentori în cel mai veritabil sens al cuvântului. Prima mea carte în engleză “Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste în Europa Răsăriteană” (Routledge, 1988; Polirom, 1997), s-a bucurat de generosul lor sprijin intelectual. Au citit manuscrisul, au făcut observaţii extrem de utile, mi-au dat un “endorsement” entuziast. Am admirat mereu la aceşti doi critici redutabili ai totalitarismului, erudiţia filosofică, rigoarea metodologică, adâncimea reflecţiei istorice şi pasiunea etică. Impreună cu soţul ei, Ferenc Fehér, şi cu bunul lor prieten, György Márkus, a scris una dintre cele mai patrunzătoare critici a regimurilor de tip leninist, “Dictatorship over Needs”, volum deschizător de drumuri publicat in 1983. Intr-adevar, leninismul a fost o tentativă de a institui controlul total asupra celor mai intime trebuinţe umane, de la cele fizice la acelea spirituale. Deconstrucţia acestui efort liberticid este realizată cu ceea ce C. Wright Mills preţuia atât de mult, imaginaţia sociologică. Care, la rândul ei ei, este indisociabilă de inteligenţa morală.

Cicatrici nevindecate

Apărut la editura Hasefer în 2006, în splendida traducere semnată de Eva Galambos şi Eva Țuţui, volumul de eseuri (lecturi şi relecturi) al lui Ágnes Heller, Fiorul evocării unor lumi ucise, este o mărturie tragică despre o lume dispărută, ori mai precis spus despre un univers anihilat. Este vorba de spaţiul central european, cu ale sale cafenele, burg-teatre, gimnazii, catedrale, shtetl-uri, pasiuni refulate, reviste de avangardă, dezbateri infinite între liberali, conservatori, sionişti, marxişti de diverse tendinţe, bolşevici, cu ale sale nevroze, traume, năluciri, utopii. Lumea lui Herzl şi Freud, a lui Miłosz şi Herbert, a lui Klimt, Schiele şi Mahler, a lui Attila Jozsef şi Fejtö, a lui Paul Celan, Fondane şi Danilo Kiš, a tânărului Cioran şi a lui Karl Kraus. Titlul cărţii spune totul despre dimensiunea metafizică a analizei, despre dificultăţile logice şi psihologice de a scrie cu conştiinţa că vorbeşti cumva pentru milioanele de victime ale unor sisteme demonic-nihiliste. “Prin ce este actual un scriitor? Cu siguranţă, nu stilul îl face actual, deşi unii scriitori – mai puţin talentaţi – cred că da şi încearcă să fie cu orice preţ ‘actuali’. Scriitor actual este cel care nu minte sau cel puţin ne face să credem că ceea ce scrie este adevărat, mai exact, impresionează pentru că este adevărat”. “Adevărul este lucrul vital”, spunea Max Weber pe patul de moarte. De aceea sunt actuali Camus, Kafka, Faulkner, Koestler, Thomas Mann, Amos Oz, Havel, Ionesco, Orwell, Soljeniţîn.

Consider memorabile două fragmente din Isaac Bashevis Singer citate de Ágnes Heller: “Ce să fac, rabine?/Să nu faci nimic rău./Asta-i tot?/Asta-i foarte mult.” şi “Ai văzut adevărul?/Nu întru totul. Dar am văzut minciuna lor, răspunde Ezriel./E totuna.” Unele pasaje mi-au amintit memoriile Nadejdei Mandelștam sau de Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt, altele melancolia rănită a unor pagini din Hannah Arendt ori Walter Benjamin. Este păcat că, din câte ştiu, nu prea s-a vorbit despre această carte. Evocarea dedicată lui Singer, “Romanul picaresc în umbra Auschwitz-ului”, este extraordinară. La fel, studiul despre Stefan Zweig, pentru care a trăi în Cosmopolis însemna unicul mod de supravieţuire. Când hoardele neo-barbare au distrus acest vis, când “lumea de ieri” s-a năruit, Zweig şi-a pierdut orice urmă de răbdare şi s-a sinucis în exilul brazilian.

 

 

Istoria Europei Centrale este a una a cicatricilor nevindecate, a iluziilor sfărâmate, a sârmelor ghimpate, a stelelor galbene, a “soarelui negru”, a “destinelor fără destin”, spre a relua titlul romanului lui Imre Kertész, alt autor discutat în carte. Scrie Ágnes Heller: “Simt cât de cumplită trebuie să fi fost trăirea acestei prăbuşiri. Vorbesc ca membră a unei generaţii care s-a născut în infern şi care, dintr-unul din cercurile infernului, a ajuns într-un cerc superior, apoi, încet, foarte incet, a început să se înalţe până când astăzi, rezistând cu succes vieţii, poate să-şi aleagă din nou nu lumea, ci propriul trecut”.

Liberalismul fricii

Generaţia lui Ágnes Heller este cea care a învăţat din propriile experienţe ale supliciului, ale prigoanei, ale pierderii-de-sine şi ale izbăvirii, ce înseamnă liberalismul fricii, concept propus de regretata gânditoare americană Judith Shklar, menţionat de Tony Judt în impresionantul articol în memoria lui Leszek Kołakowski din New York Review of Books din 24 septembrie 2009.

Ágnes Heller a scris în repetate rânduri despre Hannah Arendt, a accentuat relevanţa durabilă a “Originilor totalitarismului”. A insistat că partidul-stat sovietic era unul totalitar încă din 1921, deci din timpul vieţii lui Lenin. Ceea ce-a realizat Stalin cu a sa “revoluţie de sus”, declanşată în 1928, a fost totalizarea spaţiului social care a avut drept efect un sistem social cu totul nou, fără precedent în istorie. Totalitarismul, susţine Ágnes Heller pe urmele Hannei Arendt, nu este o “recădere” în barbaria pre-modernă, ci o formă alternativă de modernitate. (v. Ágnes Heller, “Le totalitarisme en 1984″, in Enzo Traverso, Le totalitarisme: Le XXe siecle en debat, Paris, Seuil, 2001, pp. 673-693).

 

 

Despre Ágnes Heller putem spune cu egală îndreptăţire ceea ce sugera Tony Judt în acest tulburător text: “Pentru două generații de bărbaţi şi femei născute între 1880 şi 1930, experienţa caracteristic central europeană în secolul douăzeci a fost cea a unei educaţii multiculturale în sofisticatul centru urban al Europei, şlefuită, completată şi umbrită de experienţa dictaturii, războiului, devastării şi genocidului în aceeaşi inimă a continentului.” Putem spune aşadar, că liberalismul lui Ágnes Heller, precum cel al lui Leszek Kołakowski, “apără mai presus de orice raţiunea şi moderaţia. El este rezultatul exprienţei nemijlocite a exceselor ideologice, provine din conştiinţa mereu trează a posibilităţii unei catastrofe, a tentaţiei exercitate de gândirea totalizantă în oricare dintre multiplele ei forme (mai ales în cazurile în care aceasta din urmă este eronat percepută drept o oportunitate sau o renaştere).” (New York Review of Books, September 24, 2009). Socot că opera filosofică a lui Ágnes Heller se plasează la loc de cinste în cea mai curată şi nobilă tradiţie a umanismului occidental.

 

 

Articol transmis la postul de radio Europa Liberă:

http://www.europalibera.org/content/blog/26818576.html

Textul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26818574.html

Recomandări:

http://www.europalibera.org/contentinfographics/auschwitz-70-ani/26809603.html

http://www.contributors.ro/cultura/amintirea-unei-lumi-ucise-agnes-heller-stefan-zweig-wes-anderson/


Criptoantisemitismul domnului Șimonca? Despre unul din lucrurile care nu se fac. Și care totusi se face…(Actualizat)

13/01/2015

Update: Dl Ovidiu Șimonca a răspuns in “Observator Cultural” la acest articol. Nu se distanțează nici acum de revoltatorul text al lui Marius Oprea publicat in acea revistă pe care o conduce, impreună cu doamna Carmen Mușat. Nu spune nici acum că orice implicație cauzală, directă ori mediată, intre pozițiile politice ale cuiva si originea etnică a acelei persoane este o ignominie. Da, domnule Șimonca, voi studia cu maximă rigoare fenomenul criptoantisemit, mai ales in incarnarea sa ostentativ corectă politic si istoric, o formă de mistificare prea frecventă in zonele stangiste vestice pentru a avea nevoie de o deconstrucție hiper-sofisticată. Da, domnule Șimonca, “brucanizarea” ori “rollerizarea” cuiva cu care te afli in dezacord este o formă de criptoantisemitism. Este o stigmatizare. O practicau Eugen Barbu, Mihai Ungheanu, Artur Silvestri, Marian Popa si Mihai Pelin, este in continuare practicată de personaje pe care chiar nu vreau să le mai numesc. Nu vă prefaceți că nu știți acest lucru! Din punctul meu de vedere, acest dezgreabil si indezirabil “dialog” incetează acum. Nu ii voi mai răspunde d-lui Șimonca. Vorba unui bun prieten, avem treabă!

Aflu că in același numar în același număr al “Observatorului Cultural” în care istoricul Marius Oprea numește Centrul pentru Combaterea Antisemitismului drept “Centrul pentru Combaterea Foștilor Deținuți Politici”, dl Ovidiu Șimonca imi cere dovezi pentru afirmația mea că il socot antisemit. De fapt, mă gândeam la el ca la un antisemit rușinat, așa cum o spuneam, cu toate dovezile aferente prezente, într-un eseu din 2010 apărut pe blogul meu. Dl Ovidiu Șimonca nu împărtășește multe din obsesiile ortodoxist-securiste care circulă prin diverse publicații. Dl Șimonca face parte din altă categorie, aceea, insidioasa, a criptoantisemitismului voalat, deghizat, deci acel antisemitism care poate recurge la cele mai perfide atacuri mimând un fel de bună-credință. Ca atunci când, fiind atacat imund de un grup huliganic antisemit (atacat în efigie, nu eram prezent fizic acolo, altfel mă lapidau) la un fel de “protest” în fața Ambasadei SUA, dl Șimonca a avut grijă ca mai întâi să deplângă incidentul. După care, odată “acoperit” de această superficială distanțare, să mă anunțe că îmi binemerit soarta, că luările mele de poziție pot duce la asemenea reacții. Deci, blame the victim.

Îi precizez domnului Șimonca un lucru semnificativ: sunt politolog, studiez fenomenul antisemitismului în variile sale ipostaze de peste trei decenii. Nu este unul monocrom, există diferite forme de antisemitism, la fel cum există și grade de intensitate. Unii vorbesc despre iudeofobie. Există o întreagă literatură pe tema Zydokomunei, adică a mitului unei conspirații mondiale iudeo-bolșevică. Tipul de cauzalitate pe care l-a invocat dl Șimonca în 2010, și de care nu s-a delimitat nicicum vreme de cinci,ani, aparține modului de gândire antisemit, intră în categoria fantasmei țapului ispășitor. În rest, nu pot decât să-mi exprim mirarea că dl Șimonca nu a găsit de cuviință să ceară darea în judecată a lui Victor Ponta, prim ministru al României, atunci când l-a numit pe Mircea Mihăieș “fascist bătrân” și “neo-nazist”. Indignări cu geometrie variabilă într-un timp al disprețului, spre a relua titlul un roman de Malraux.

 

ovidiu simonca

 

Prima întrebare a oricui vrea să participe în chip onest la această discuție, deci chiar și dl Șimonca, în pofida polemicilor din trecut, ar trebui să fie: Are VT autoritatea științifică, deci profesională, pentru ca afirmația să fie validă? Ar fi el un martor credibil într-un proces pe acest subiect? A publicat studii în reviste recunoscute în plan epistemic și respectate moral despre antisemitism, fascism, extremism, limbaje totalitare? Exemple: East European Politics and Societies, Partisan Review, Gazeta Wyborcza, Idei în dialog, Nexus. În OC, au scris elogios despre lucrările mele pe subiect profesorii Caius Dobrescu și Victor Neumann. Deci, pe această bază consensuală, VT poate fi numit un expert. Sigur, și experții se pot înșela. Dar atunci proba erorii trebuie să o facă dl Șimonca. De pildă, să admită public că nimic, dar absolut nimic pe lumea asta nu justifică huliganisme antisemite. Că a scrie despre cauzalități gen focul și fumul în asemenea cazuri este o expresie a antisemitismului, la fel ca propozițiile gen “Brucan generează antisemitism”.

Aș ține să adaug, pe langa argumentul competenței academice, pe care sper că nici măcar “Observatorul Cultural” nu mi-l poate nega, există și un element, recunosc, de natură personală. Ca om care s-a aflat de sute de ori in poziția de obiect al celor mai abjecte insulte antisemite, am invățat cum să recunosc un antisemit. Fie el si unul rușinat.

Apoi, în text se spune limpede că despre antisemitismul d-lui Șimonca am mai scris. Când anume? În 2010. Deci domnii Serban Foarță, Liviu Ornea, Paul Cernat et alii, vor observa că a durat circa cinci ani pentru ca dl Șimonca să reacționeze. Nu contestând factual și logic ce scrisesem atunci, ci amenințându-mă cu tribunalul. Acum, este nervos că nu i-am răspuns instantaneu, in două zile.

Meditând la un raspuns pentru dl Șimonca, mi-am amintit de modul in care a fost prezentat dl Dorin Tudoran in Raportul Final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului in România (Editura Polirom, 2005, pp. 380-383). Mă refer la tematica “monopolului prin suferință” (propriu unui anume grup etnic, i.e., evreii) si la modul cum se examinează articolele lui D. Tudoran drept “derapaje” (in niciun caz filosemite). Fie-mi permis să am și eu dreptul să consider editorialul lui Ovidiu Șimonca din 2010 și articolul lui Marius Oprea din 2015 drept “derapaje” similare.

De ce l-am numit pe dl Șimonca antisemit rușinat? Nu pot decât să-i îndemn pe domnii Foarță, Ornea și Cernat să piardă câteva minute citind motivele.
Citatele sunt foarte clare:

1. “Dezavuînd comportamentul antisemit împotriva lui Vladimir Tismăneanu, putem să remarcăm, pe de altă parte, modul în care analistul de Washington s-a poziţionat pe scena politică românească – de natură să-i aducă prejudicii.” – Prin urmare, antisemitismul ca prejudiciu devine consecintă a opiniei politice. Perfecta continuitate de la logica “Homo Brucanus” – optiunea politică a unei persoane de origine evreu poate explica antisemitismul impotriva acelei persoane.

2. “…cine seamănă vînt culege furtună. Nu se poate să te porţi cu mănuşi, să-i menajezi pe Băsescu, pe Boc, pe Videanu, pe Udrea, iar pe toţi ceilalţi să-i consideri o adunătură de şnapani. A privi violent într-o parte şi extrem de îngăduitor în cealaltă parte este marea problemă a analizei politice româneşti.” – articolul se deschide cu o condamnare a antisemitismului si se inchide cu una a opțiunii politice a lui VT. In această construcție ‘logică’, antisemitismul si opțiunile pro-Băsescu sunt poziții comparabile, intră in acelasi gen ideologic, deci justifică cauzalitatea. QED.

Azi îl numesc un criptoantisemit pentru că îl consider responsabil de publicarea, fără nicio delimitare, a articolului lui Marius Oprea, cu al său titlu revoltător. Preiau conceptul din excepționala carte de dialoguri dintre Peter Vardy si Imre Toth, In viata sunt lucruri care nu se fac. Si totusi se fac (Humanitas, 2014, p. 144). In opinia mea, dl Șimonca a făcut, prin editorialul din 2010, un lucru care nu se face. Azi, se adaugă o nuanță la ceea ce-am scris in 2010–tăcerea complice in raport cu articolul scandalos al lui Marius Oprea și focalizarea iritată, chiar amenințătoare, pe mine. Imi cer asadar scuze pentru o oarecare imprecizie terminologica. Dl Simonca nu este antisemit. El este criptoantisemit, o categorie pe care imi propun sa o studiez cu maxima acribie. (Washington, DC, 13 ianuarie 2015)

Ovidiu Șimonca și problema antisemitismului

Mărturisesc că nu-mi face nici cea mai mică plăcere să scriu aceste rânduri. Editorialul lui Ovidiu Șimonca din Observator Cultural este însă plin de inexactități și afirmații care distorsionează natura activității actuale a IICCMER. Nu aș fi scris acest text dacă ar fi fost vorba de un articol de opinie al ziaristului Șimonca. Dar este editorialul unui important săptămânal cultural care își face un titlu de onoare din respingerea oricărei forme de intoleranță. Iar Ovidiu Șimonca este numărul doi, redactorul-șef adjunct al OC. Nu mai vorbesc de numele sonore care fac parte din consiliul consultativ, persoane cunoscute pentru opiniile lor anti-șovine și anti-totalitare, inclusiv un fost membru al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste cu care IICCMER colaborează direct (Sorin Alexandrescu, Ştefan Borbely, Paul Cornea, Caius Dobrescu, Mihaela Anghelescu Irimia, Liviu Papadima). Mă întreb dacă acești intelectuali pe care îi cunosc și îi respect au citit textul d-lui Șimonca și mă întreb ce reacție au avut, dacă au avut.

Primul titlu pe care m-am gândit să-l dau acestei intervenții era “Ovidiu Șimonca și ispita antisemitismului”. Trec peste atitudinea condescendentă (ori chiar mai rău) în raport cu mine și cu dl Mihail Neamțu, ca și peste suveranul dispreț arătat față de un demers științific perfect normal precum conferințele academice. Nu cred că problema expertizei științifice validată internațional în analiza și interpretarea dictaturii comuniste din România poate fi expediata atât de ușor. Trec peste ignorarea școlilor de vară, a colaborării cu Arhivele Naționale, cu CNSAS, cu Fundația “Corneliu Coposu”, cu Fundația “Konrad Adenauer”, cu Asociația “21 Decembrie”, cu Institutul Diplomatic Român, pe linia recuperării moștenirii exilului democratic. Trec peste ignorarea portalului mineriadei, a expoziției din pasajul Pieții Universității, elemente-cheie pentru a pricepe atacurile antisemite recente împotriva mea ca Președinte al Consiliului Științific (cei câțiva demonstranți protestau împotriva “anexării” analizei mineriadei de către “Tismăneanu și ai lui”).

Ceea ce uimește este faptul că dl Șimonca ocultează faptul că IICCMER a continuat să ofere elemente dezbaterii publice pentru aducerea în fața justiției a criminalilor securiști (v. workshopul despre călăul Gh. Enoiu “Tortura este profesiunea mea”), continuă să publice fișele matricole ale deținuților politici, colaborează cu Evenimentul Zilei în mod constant pe teme legate confruntarea cu trecutul dictatorial, analizează sistematic instituțiile comuniste (v. recenta dezbatere despre Comisia Controlului de Partid), susține apariția unor cărți de mare valoare legate de crimele și de ideologia comunismului, de destinele unor pesonalități remarcabile în acei ani tragici, de soarta minorităților naționale sub regimul comunist, de tulburătoarea și însângerata perioadă de după prăbușirea oficială a regimului totalitar, este implicat în proiectul Muzeului Național al Dictaturii Comuniste. Nu este scopul meu să documentez aici exhaustiv aceste contribuții. Există site-ul IICCMER care poate fi consultat de orice persoană interesată. Există o conducere executivă care poate oferi suficiente informații. Recomand în acest sens lectura Comunicatului publicat pe data de 16 august de către Comitetul Director al IICCMER:

http://www.crimelecomunismului.ro/

Personalizarea excesivă a discuției și fixarea obsesională pe persoana mea (ori pe a altcuiva) mi se par penibile, reducționiste, simplificatoare și păgubitoare. Dar și revelatoare, din nefericire. Dragoș Paul Aligică a publicat anul trecut în Idei în dialog un articol ce-și menține pe deplin actualitatea (“Controversele Tismăneanu”). Trec și peste ideea absurdă și insultătoare că oameni ca H.-R. Patapievici ori Mircea Mihăieș ar fi cumva “remorcați” de mine pentru a servi o fictivă mașină progandistică pro-Traian Băsescu (aflați în “trena” mea). Nu ni se acordă, se pare, creditul autonomiei de gândire, al independenței de atitudine. Suntem marionete, ființe fără demnitate și fără libertate interioară. Suntem deficitari la capitolul onoare. Oricum, în spiritul jurnalisticii autentice, ar fi normal ca Ovidiu Șimonca să viziteze IICCMER și să constate la fața locului ce se face și ce nu se face acolo. Redacția OC și sediul IICCMER nu se află pe planete diferite. Firesc ar fi să compare ceea ce se face în Institut cu obiectivele stipulate în mandatul nostru.

Ar trebui discutat atent și responsabil un lucru extrem de important: niciun fel de atitudine publică a mea ori a oricui altcuiva, pro sau anti o personalitate politică, nu poate justifica în chip “cauzal” (vântul și furtuna) antisemitismul. O intervenție pe forumul OC semnată “Aya” luminează cu exactitate acest element. A afirma (ori a sugera) public acest fals nexus (VT a îmbrățișat cauza lui Traian Băsescu, a devenit un “propagandist”, a mers la Neptun în 2007, a zămislit “vântul”, deci iată de unde se naște “furtuna”) îl califică, din punctul meu de vedere, uman, dar și profesional, pe Ovidiu Șimonca drept promotor al unei argumentații de tip antisemit (deocamdată rușinat). Andrei Pleșu a publicat recent în Adevărul un text cât se poate de limpede legat de aceste atacuri venite dinspre extrema dreaptă (revista Axa și alte asemenea formațiuni). Nu e vorba de mine, ci de un principiu: antisemitismul este intolerabil, este imund, este abject. Fără niciun fel de adăugiri, fără explicații suplimentare, fără echivocuri și mai ales fără inventarea de cauzalități justificative.

Judecarea cuiva pe bază de antecedente genetice (origine socială ori etnică) este o atitudine inadmisibilă, ofensatoare și repugnantă. Niciun intelectual democrat nu poate accepta acest gen de cauzalitate pe care istoricul Léon Poliakov o definea drept diabolică. Exercițiul de șchiopătândă logică și inexistentă empatie al lui Ovidiu Șimonca este un ecou al pozițiilor de genul: “X” a colaborat cu comunismul, “X” este evreu, de ce se miră “X” că este atacat de pe poziții antisemite (pe care eu, firește, am grijă să le declar blamabile). Dacă Ovidiu Șimonca ținea să condamne aceste atacuri pestilențiale, trebuia să se mențină la subiect, nu să propună o divagație explicativă, de fapt o raționalizare menită să devină justificare. Nu știe el oare că, spre a relua ideea lui Sartre, nu evreul creează antisemitismul, ci antisemiții îl construiesc pe evreu? Nu este la curent cu scrierile unui cunoscut prozator român pentru care există o legătură (tot quasi-cauzală) între “comportamentul evreilor” în iunie 1940 și masacrele antisemite care au urmat după iunie 1941?

Ovidiu Șimonca are merite importante în jurnalistica democratică românească. În ultimii ani am ajuns pe poziții adeseori divergente, chiar greu de reconciliat, dar n-am uitat dialogurile noastre. El nu este Dan Culcer, iar Observator Cultural nu este Asymetria. N-aș polemiza niciodată cu Dan Culcer tocmai pentru că îi știu fixațiile. Cum nu polemizez cu Vadim și alții ca el. Ovidiu Șimonca a făcut și erori (între acestea, cum probabil o recunoaște chiar el, încrederea în Cornel Nistorescu, asocierea nemijlocită cu el și cu campaniile sale la un ceas când acesta nu mai avea nici cea mai mică legătură cu fostul director al Evenimentului Zilei din anii luptei împotriva mexicanizării țării). Toți putem face ceea ce se cheamă des faux pas. Putem discuta multe lucruri în care suntem în dezacord câtă vreme nu practicăm critica de anihilare. Dacă aș fi în locul lui Ovidiu Șimonca mi-aș reciti textul și aș înțelege că am alunecat pe o pantă lamentabilă. Sper sincer că nu și ireversibilă.

PS: Este interesant că dl Șimonca face un număr considerabil de precizări pe forum, de dimensiuni egale cu editorialul său. Rămâne însă faptul că articolul se intitulează “Cine seamănă vânt culege furtună” și se referă expressis verbis, în primul paragraf, la atacurile antisemite împotriva mea, după care urmează povestea “cauzelor furtunii”. Unele dintre aceste atacuri infame au fost respinse cum se cuvine în articolul menționat al d-lui Andrei Pleșu (celelalte au venit ulterior). Simplu, clar, tranșant, fără fandări și fără trimiteri piezișe la pretinse explicații pentru ceea ce este absolut nejustificabil. Aceste atacuri nu au nimic de-a face cu schimbarea conducerii IICCMER ori cu analiza pe care o fac situației din România și pe care Ovidiu Șimonca o consideră “propagandă pro-Traian Băsescu”. Ele durează din anii ’90, cum ușor poate constata dl Șimonca dacă va răsfoi presa extremistă (și nu numai, ba chiar și cea fesenistă) a epocii. Îi reamintesc că în 2006, în Ziua, doamna Miruna Munteanu publica un articol, cu “argumente” similare celor din Asymetria, intitulat “Tismăneanu, comunismul și evreii”. Mi-e teamă că noua tematică, la care regret să-l văd subscriind, ar suna “Tismăneanu, Băsescu și evreii”. Asociat așadar cu Băsescu, susținându-l pe acesta, Tismăneanu să nu se plângă că devine ținta atacurilor antisemite. “Cui i-e frică de lup nu se duce în pădure”. Deci, devenind, în opinia sa, “partizanul” lui Traian Băsescu, aș fi declanșat “furtuna antisemită”. Îmi pare rău, dar nu am cum să accept o asemenea logică întoarsă pe dos. Este un non sequitur care mă stupefiază și mă înfioară. (Updated 16 august 2010)”

http://www.observatorcultural.ro/Cine-seamana-vint-culege-furtuna*articleID_24121-articles_details.html

https://tismaneanu.wordpress.com/2010/08/15/ovidiu-simonca-si-problema-antisemitismului/

http://www.contributors.ro/cultura/a-fost-ucis-un-brad-tanar-ioan-petru-culianu-ar-fi-putut-implini-65-de-ani/

http://www.observatorcultural.ro/Cerere-catre-profesorul-Vladimir-Tismaneanu*articleID_31296-articles_details.html

Recomandări bibliografice:

http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-via%C5%A3%C4%83-sunt-lucruri-care-nu-se-fac-%C5%9Fi-care-totu%C5%9Fi-se-fac

http://www.polirom.ro/catalog/carte/fantasmele-salvarii-381/

Pentru expertiza mea in chestiunea variilor chipuri ale antisemitismului post-comunist, cazul românesc:

Vladimir Tismaneanu, “Fascism, Anti-Semitism, and Mythmaking in East Central Europe–the Case of Romania,” in Randolph L. Braham, ed. “The Destruction of Romanian and Ukrainian Jews During the Antonescu Era.” Social Science Monographs; East European Monographs, no. 483. Boulder; New York: Columbia University Press, 1998 (http://www.phdn.org/archives/www.ess.uwe.ac.uk/genocide/reviewsh15.htm)

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/criptoantisemitismul-domnului-%c8%99imonca-despre-unul-din-lucrurile-care-nu-se-fac-%c8%99i-care-totusi-se-face/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 189 other followers