Păienjenişul iluziilor: Pasiunile Războiului Civil Spaniol, ieri și azi

24/07/2015

În memoria mamei mele, Hermina Tismăneanu, născută Marcusohn (Botoşani, 25 iulie 1915-Haifa, 10 februarie 2000)

Guernica si Alcázar de Toledo, doua săbii in teaca numită Spania. Nu cred că există eveniment din veacul al XX-lea care să continue să suscite atâtea pasiuni precum Războiul Civil din Spania. Pentru unii a fost un experiment excitant, pentru alții o tragedie fără final. Extraordinarul roman al lui Leonardo Padura, “Omul care iubea câinii”, se petrece, direct sau indirect, în labirintul spaniol. Amintesc recentele cărți ale Katerinei Clark și Karl Schlögel, unde Războiul Civil figurează proeminent. Spania ca simbol al speranței a fost fundalul pe care se desfășurau procesele-spectacol. Avem acum răscolitoarea carte a lui Paul Preston despre Holocaustul spaniol (titlul este problematic, cum au scris atâția recenzenți). Brigăzile Internaționale au devenit subiect de teze doctorale.

Mobilizarea prin imagini. Poster pentru militiile din Catalonia in care a luptat George Orwell pe peretele cafeneli “La Llibertaria” din Barcelona. Fotografie de Marius Stan

Am crescut într-o familie pentru care amintirea Războiul Civil Spaniol era cât se poate de vie şi dureroasă. Tatăl meu şi-a pierdut braţul drept în bătălia de pe râul Ebro, în 1938. Avea 25 de ani, franchiştii au tras cu gloanţe dum-dum (interzise prin convenţii internaţionale), a fost rănit şi exista riscul să sară în aer. Braţul i-a fost amputat pe front, la un punct sanitar, fără anestezie. Mama, studentă la medicină în anul III, era infirmieră la Spitalul Internaţional unde a fost apoi tratat. Doctorul, de fapt directorul spitalului, un social-democrat german, se numea Glaser. Fiica sa, Erika (ai cărei părinți au murit în timpul bombardării Londrei de către nazişti), avea să fie ulterior adoptată de Noel Field, personaj enigmatic implicat în marile procese din anii ’50. Apare în toate cărțile importante despre procesele-spectacol (show-trials) din Europa de Est. Sub numele Erika Wallach, avea să scrie ea însăşi o carte cutremurătoare despre propria experienţă carcerală în RDG. Mama mea a fost apropiată de Erika şi a sperat mereu să o revadă. Nu s-a întâmplat. Regretata jurnalistă Flora Lewis de la International Herald Tribune a cunoscut-o bine pe Erika, cu care a stat de vorbă pentru cartea ei despre Noel Field. Am discutat eu însumi cu Flora Lewis despre Erika şi despre războiul din Spania la Budapesta, în martie 1999, când a venit la conferinţa “Between Past and Future: The Revolutions of 1989 and Their Aftermath”. În acel ciudat veac douăzeci, totul se leagă, urmând parcă o logică borgesiană…


La Spitalul Brigazilor Internationale, Vic, 1938. in stanga, parintii mei

Ca mare mutilat de război, tatăl meu a făcut parte, împreună cu mama, din grupul care a ajuns în URSS în mai 1939, pe vasul “Kooperaţia”, după înfrângerea taberei republicane şi perioada petrecută la Gurs, în lagărul de refugiaţi din Franța (despre acele lagăre şi acei refugiaţi de nimeni doriţi, „scum of the Earth”, a scris Arthur Koestler; într-un asemenea lagăr, marele scriitor a compus prima versiune din ceea ce avea să devină Darkness at Noon). Pe acelaşi vapor se aflau unii membri ai guvernului republican, între care Joan Comorera (alţii plecaseră spre Mexic). La Leningrad, pe demnitarii Republicii învinse îi așteptau Gheorghi Dimitrov şi conducerea Internaţionalei a III-a (tezaurul fusese de-acum acaparat de Kremlin). Din partea PCdR a venit secretarul general, Boris Ştefanov, care, deşi anti-fumător fanatic, i-a oferit tatălui meu un pachet de ţigări.

În anii războiului, ai mei s-au împrietenit cu comunistul spaniol Ramón Mendezona, ulterior membru al Biroului Politic. Erau la Moscova când a murit (s-a sinucis?) José Diaz, secretarul general al PC Spaniol în anii Războiului Civil. Mendezona a participat, din câte ţin minte, la înmormântarea tatălui meu. Am fost eu însumi coleg de clasă şi apropiat prieten, la începutul anilor ’60, cu Alejandro Pujolar, fiul lui Federico Melchior, alt personaj important în ierarhia comunismului spaniol, directorul lunarului teoretic Nuestra Bandera. Familia lui Alex (așa îi spuneam noi) venise din Franța, cred că în 1961, când generalul de Gaulle decisese expulzarea militanţilor comunişti spanioli. Mama sa era pictoriţă, iar un frate, Carlos, avea să studieze regia de film la Moscova. Locuiau într-un apartament din blocul în care se afla reprezentaţa companiei aeriene Sabena. Au revenit în Franța după 1966. L-am mai revăzut o singură dată pe Alex, cred că în 1970, era într-o scurtă vizită la Bucureşti.

Iunie 2015, la Vic, aici a fost Spitalul in care mama a lucrat ca infirmiera, iar tatal meu a stat cateva luni dupa amputarea bratului drept. Fotografie de Marius Stan

În anii ’70 am citit, graţie prietenului meu Radu Stern, cartea lui Semprún Autobiografia lui Federico Sanchez. Era tradusă în românește „numai pentru uz intern”, cum se spunea în acea vreme. Circula clandestin, o citeau cei câţiva aficionados ai literaturii deziluziei şi deşteptării. Cartea pe care o citea mama mea în momentul când s-a stins din viaţă era L’écriture ou la vie de Semprún. Vorbeşte acolo despre Buchenwald şi despre felul cum rememora, ca exerciţiu de supravieţuire, pasaje din Geschichte und Klassenbewußtsein, cartea mesianic-marxistă a tânărului Georg Lukács. O carte fără de care nu poţi înţelege nimic din aventura intelectuală a veacului al XX-lea (Slavoj Žižek o considera una din cărţile sale de căpătâi, iată, poate, un motiv pentru admiratorii săi să o citească). Am scris la moartea lui Semprún, textul poate fi citit în „Studii și materiale de istorie contemporană”, Vol. XI, 2012.

Am scris și la moartea lui Santiago Carrillo, cel care i-a exclus din partid pe Semprún și pe prietenul său de idei, Fernando Claudín.
Fac aceste digresiuni biografice pentru a arăta complexitatea lumilor care gravitează în jurul Războiului Civil din Spania. Cine vrea să ştie mai multe pe acest subiect (despre interbrigadişti, de pildă), s-ar putea întâlni cu amintirile doctorului David Iancu (apărute la Editura Vitruviu). Dr. Iancu a fost voluntar în Brigăzile Internaționale, apoi medic în China, în armata lui Mao. De-a lungul anilor am vorbit adeseori despre aceste sângerânde teme cu Ágnes Heller şi Ferenc Fehér, cu G. M. Tamás, cu Adam Michnik, cu Lászlo Rájk Jr. Ar merita citit şi volumul de documente despre rolul sovieticilor în Războiul Civil Spaniol editat de Ronald Radosh şi publicat la Yale University Press. Nu invoc aceste nume degeaba. Povestea Războiului Civil este în inima demersului žižekian de recuperare a „cauzelor pierdute”. Nu întâmplător se fac referinţe la cântecele lui Ernst Busch (Genossen in Graben. Singt alle mit/Lasst schweigen die anderen Lieder/Mit Panz und mit Fliegen so griffen sie an/Wir hatten nur Mut und Gewehre…)

Barcelona, iunie 2015, cafeneaua “La Llibertaria”, cu peretii plini de poze si postere legate de amintirea sperantelor nimicite in Razboiul Civil de catre fascisti si stalinisti. Fotografie de Marius Stan

Copil fiind, plângeam ascultând un cântec faimos despre bătălia din Valea Jarama. Ori ascultându-i pe Ernst Busch, Paul Robeson şi pe Pete Seeger cântând despre los quatro generales. Trecură anii, am trecut şi eu dincolo de imaginile îngheţat-maniheiste care demonizau dreapta şi inocentau stânga (ori viceversa). Ştiu că aceste rânduri îi pot irita pe mulţi. Mitul Războiului Civil Spaniol este de o tenacitate unică. Eram la Potsdam în 2005, la o conferinţă despre fascism şi comunism. Între participanţi, istoricul marxist Eric Hobsbawm, pentru care, orice s-ar fi întâmplat în ceea ce el a numit corect, cred eu, the age of extremes, Războiul Civil din Spania rămâne ca un punct imaculat, un tărâm neprihănit, cauza republicană fiind şi astăzi cea absolut dreaptă. Nicio îndoială, nicio rezervă. L-a susţinut cu entuziasm fostul megaspion Markus (Mischa) Wolf. A intervenit atunci Tony Judt, care a încercat să nuanţeze lucrurile…

“La Llibertaria”, Amintirea Razboiului Civil, trecutul nu e (inca) trecut. Fotografie de Marius Stan

A fost vorba de folclorul romantic al unei stângi în care iluziile naive s-au întâlnit cu calculele cinice ale comisarilor stalinişti şi cu cruzimea maniacală a franchiştilor. O confruntare pe viaţă şi pe moarte în care ambele tabere au recurs la violenţă extremă. În care niciuna nu putea invoca dreptatea absolută. În care una din tabere îl invoca pe Dumnezeu de partea sa, iar cealaltă îşi proclama logodna cu Istoria. De-o parte, intoxicată cu mitul fraternităţii internaţionaliste, avea loc masacrul de la Paracuellos, cu gropile comune în care au fost aruncate cadavrele a mii de bărbaţi, femei şi copii ucişi de forţele republicane (viitorul secretar general al PCS, Santiago Carrillo, mort abia în 2012, dar dând interviuri şi ţinând prelegeri și la 95 de ani, era responsabil cu „ordinea” la Madrid în acel cumplit noiembrie 1936), erau profanate biserici şi ucişi preoţi şi călugăriţe, de cealaltă parte, ataşată simbolurilor autorităţii şi ale unei ordini cazone, era bombardată Guernica şi era asasinat Federico García Lorca.

Simplu spus, şi aici Orwell ne ajută enorm, nu există un singur adevăr despre Războiul Civil din Spania. Nici azi nu ştim exact numărul victimelor (de ambele părţi). Vindecarea rănilor este departe de a se fi încheiat. Rămâne însă un fapt de necontestat că stânga libertară a fost ţinta principală pentru acţiunile criminal-represive ale oamenilor lui Stalin, conduşi pe linia NKVD de către Aleksandr Orlov, organizatorul masacrelor împotriva celor bănuiţi că sunt inamici „în chip obiectiv” (Orlov avea să „defecteze” la timp, conştient că risca să fie lichidat de către un comando de tipul celor pe care el însuşi le organizase la Barcelona). „Inamic obiectiv” – iată aplicarea „originală” de către Stalin a unei dialectici „vrăjite şi întoarse pe dos” (Marx). Se punea în practică „democraţia de tip nou” teoretizată de Togliatti, unul din corifeii Cominternului stalinizat (Stalintern, cum se spunea în epocă).

Să nu uităm că Războiul Civil s-a derulat pe fondul exacerbării climatului de isterie din URSS şi din mişcarea comunistă internaţională din anii Marii Terori („Despre ipocrizia autocriticii” este titlul uneia din ultimele scrieri ale lui Antonio Gramsci, efort târziu şi fără efecte de a se delimita de delirul proceselor-spectacol de la Moscova). Antifascismul a devenit acel principiu legitimizator, de fapt un instrument propagandistic de o eficienţă uluitoare, pe baza căruia nimic din ce poruncea ori făcea Stalin nu putea fi pus sub semnul întrebării spre „a nu aduce apă la moara” lui Hitler şi Mussolini. Au fost anii în care Raţiunea s-a aflat sub atac, atât dinspre extrema dreaptă, cât şi dinspre cea stângă.

Am auzit prima oară vorbindu-se despre Mihail Kolţov (jurnalistul favorit al lui Stalin, avea să fie rechemat din Spania în 1938, arestat, condamnat şi executat ca „spion terorist” în 1940 sau 1942) şi André Marty (comisarul suprem al Brigăzilor Internaţionale, exclus din PCF ca „agent provocator” în 1952) când aveam 10 ani (ambii sunt personaje în Pentru cine bat clopotele). Venise atunci în vizită în România Renato Bertolini, preşedintele Federaţiei Internaţionale a Rezistenţilor (FIR), a cărei filială din România s-a numit FIAP (după numele francez, Fédération Internationale des Anciens Politiques). De aici şi cuvântul fiapist, cu multiplele sale conotaţii din epocă (iată încă un termen care n-ar trebui să lipsească dintr-o enciclopedie a comunismului românesc). Mama mea îl îngrijise pe Bertolini în Spania, la spitalul din Vich, aproape de Barcelona (era după lichidarea POUM).

I se spunea Sarpi, al său nom de guerre. Nu puteam şti, nu ştiu de fapt nici acum ce rol a avut Sarpi. A fost prieten apropiat cu Vittorio Vidali (comandantul Carlos al detaşamentului de şoc comunist, El quinto regimiento, cu legendarii săi ofiţeri, Lister, El Campesino, Galan, Modesto), deci Vidali, cel direct însărcinat, împreună cu stalinistul maghiar Ernö Gerö (după război, mâna dreaptă a lui Mátyás Rákosi), să-l asasineze pe Andreu Nin, liderul POUM (după ce fusese direct implicat, în 1929, se pare că împreună cu iubita sa, fotografa italiană Tina Modotti, alias Maria Ruiz, dar şi Diego Rivera, în asasinarea militantului comunist cubanez Julio Antonio Mella, exilat în Mexic şi suspectat de troțkism). Despre perechea Vidali-Tina Modotti iată ce scrie Claudio Albertani într-un articol publicat în 2005 de Fundaţia Andreu Nin: “La trayectoria de ambos resume de alguna manera las pasiones, las contradicciones y también los crímenes cometidos por una generación de comunistas adictos a Stalin.” Textul are ca motto cuvintele lui Raul Vaneigem: ”Hacer el presente implica corregir el pasado”.

Vidali era unul din apropiaţii lui Luigi Longo (nom de guerre Gallo), comisarul politic al Brigăzilor Internaţionale, cel mai apropiat colaborator al lui Palmiro Togliatti (nom de guerre Ercoli), urmaşul acestuia în fruntea Partidului Comunist Italian. Ajuns în Mexic, Vidali, sub numele Carlos Contreras, a fost (împreună cu militanţii stalinişti ajunşi şi ei acolo, Joan Comorera şi Antonio Mije) unul dintre organizatorii atentatelor împotriva lui Troţki care au culminat în august 1940 cu asasinarea întemeietorului Armatei Roşii de către agentul sovietic, tânărul comunist spaniol infiltrat în cercurile troţkiste, Ramón Mercader (amintesc aici romanul lui Semprún, La deuxième mort de Ramón Mercader). Tina Modotti a murit în 1942, în Mexic, suferind un infarct într-un taxi, dar mulţi bănuiesc că a fost vorba de o moarte suspectă, de fapt de o crimă a NKVD-ului (prea ştia multe şi se pare că începuse să nutrească îndoieli asupra „cauzei”). În 1995, Muzeul de Artă din Philadelphia a organizat o expoziţie a fotografiilor ei cu un grant generos oferit de cântăreaţa Madonna (o mare admiratoare).

Am citit apoi pe nerăsuflate memoriile (nu întotdeauna cinstite) ale lui Ilya Ehrenburg (i le recomand oricui dornic să vadă cum ştia stânga post-stalinistă să se agaţe de minciuni, ori de jumătăţi de adevăr, dar şi pentru capitolele superbe despre Babel, Pasternak, Mandelștam, Ahmatova şi Tvetaieva). Apoi, de-a lungul anilor, am citit cam tot ce se putea despre Războiul Civil: Hugh Thomas, Franz Borkenau, Pierre Broué, Guy Hermet, Antony Beevor, Burnett Bolloten, Gerald Brenan, Stanley Payne, Paul Preston. Lista bibliografică este, acum, fără sfârşit (ar trebui adăugate zeci, poate sute de lucrări în spaniolă). I-am citit pe Hemingway şi pe Malraux. I-am citit pe apostaţii comunişti Valentín González (celebrul El Campesino), Jesús Hernández, Fernando Claudín şi Jorge Semprún. Mi-am apropiat şi cărţile supravieţuitorului POUM, Julián Gorkin. L-am parcurs pe Manuel Vázquez Montalbán (Pasionaria y los siete enanitos), îl citez în Stalinism pentru eternitate (cartea i-am dăruit-o lui Tony Judt, referentul editorial al lucrării mele despre comunismul românesc, cu care am stat de vorbă multe ore despre ceea ce povestesc aici). Am încercat să înţeleg cât a fost revoluţie şi cât contrarevoluţie în acel fratricid naţional.

Georges Bernanos înţelesese că fiecare tabără avea adevărul ei, că aceste adevăruri erau incompatibile. Plecase spre Spania ca monarhist, dar a descoperit acolo idealismul şi în partea opusă. A scris Les Grands Cimetières sous la Lune, o carte pe care tânărul Camus o comenta astfel în Alger républicain:”Bernanos est un écrivain deux fois trahi. Si les hommes de droite le répudient pour avoir écrit que les assassins de Franco lui soulèvent le cœur, les partis de gauche l’acclament quand il ne veut pas l’être par eux. Il faut respecter l’homme tout entier et ne pas tenter de l’annexer”.

Nimic nu a fost simplu în acel imbroglio istoric total. Înrolată de partea republicană (loialistă, cum se spunea în epocă), Simone Weil citeşte cartea lui Bernanos şi îi scrie acestuia: „On part en volontaire, avec des idées de sacrifice, et on tombe dans une guerre qui ressemble à une guerre de mercenaires, avec beaucoup de cruautés en plus et le sens des égards dus à l’ennemi en moins. Je pourrais prolonger indéfiniment de telles réflexions, mais il faut se limiter. Depuis que j’ai été en Espagne, que j’entends, que je lis toutes sortes de considérations sur l’Espagne, je ne puis citer personne, hors vous seul, qui, à ma connaissance, ait baigné dans l’atmosphère de la guerre espagnole et y ait résisté. Vous êtes royaliste, disciple de Drumont – que m’importe? Vous m’êtes plus proche, sans comparaison, que mes camarades des milices d’Aragon – ces camarades que, pourtant, j’aimais.
Ce que vous dites du nationalisme, de la guerre, de la politique extérieure française après la guerre m’est également allé au coeur. J’avais dix ans lors du traité de Versailles. Jusque-là j’avais été patriote avec toute l’exaltation des enfants en période de guerre. La volonté d’humilier l’ennemi vaincu, qui déborda partout à ce moment (et dans les années qui suivirent) d’une manière si répugnante, me guérit une fois pour toutes de ce patriotisme naïf.”

Scriind aceste rânduri, lăsând memoria să-şi urmeze cursul, mă uit la o fotografie în care părinţii mei se află lângă Dolores Ibárruri, atunci când cea căreia i se spunea La Pasionaria a împlinit 80 de ani (am inclus poza în volumul Lumea secretă a nomenclaturii, apărut în 2012 la Humanitas). Sunt în acea poză, împreună cu ai mei, Valter Roman şi Mihail Florescu. După 1949, când voluntarii din Spania au devenit suspecţi (schisma iugoslavă, procesul Rájk), au trecut cu toţii prin înfiorătoare anchete de partid. Am citit amintirile lui Valter Roman, Sub cerul Spaniei. Nu doar Roman, dar şi părinţii mei puteau spune, împreună cu Unamuno, Me duele España

Îi îndemn pe cei interesaţi să citească orice biografie a lui Orwell spre a afla că în acel micro-cosmos din Catalonia, în laboratorul dictaturii staliniste de la Barcelona în care au fost ucişi criticii de la stânga ai cominternismului, a descoperit Orwell natura totalitară a sovietismului. La fel şi Koestler (mai ales biografia acestuia datorată lui Michael Scammell). Orwell a fost un socialist sui generis, anticomunist şi antifascist. Acest lucru nu-l poate nega niciun intelectual de bună-credinţă. A criticat ipocriziile vremii lui şi a avut un dispreţ total pentru complicii totalitarismului.

Nu am livrat întotdeauna lecturi scrise la „rece”, mai ales atunci când am încercat să înţeleg în ce miraj, în ce păienjeniş al iluziilor şi intrigilor fuseseră prinşi părinţii mei şi, de fapt, o întreagă generaţie (la dreapta şi la stânga). Cine a citit Ghilotina de scrum poate îşi aminteşte finalul, acea scrisoare către Julien (personaj real, el însuşi fost voluntar în Spania, trezit din somnul stalinist mai devreme ca alții), dar, cum observa Monica Lovinescu, şi către tatăl meu, pe care am intitulat-o „Despre frenezia supunerii”.

În ceea ce privește semnificația autentică a ceea ce s-a petrect atunci în Spania, sunt de acord cu concluzia marelui istoric Stanley Payne: “Războiul Civil din 1936-9 a fost unul din evenimentele însemnate ale secolului. Un corespondent care l-a acoperit a descris războiul ca ‘pe securea unei crime într-un subsol’ din pricina extraordinarului număr de asasinate politice — mult peste 100.000 au fost duse la îndeplinire, aproape la fel de numeroase ca totalul deceselor militare spaniole. Cum puterile Axei și Uniunea Sovietică au intervenit curând de părțile adverse, a fost supranumit de unii ca lupta dintre fascism și comunism, deși mașina de propagandă republicană a preferat să încadreze războiul ca o luptă între fascism și democrație. În realitate, a fost o variantă națională a războaielor civile revoluționare/ contra-revoluționare din Europa începutului de secol XX, care s-au întins pe perioada 1917 – 1949, și care au scos aproape mereu în prim-plan atrocități în masă”. (“How Franco stayed on”, în Times Literary Supplement, 17 iunie 2015).


Neo-totemism secular: Mai are totalitarismul un viitor? (Un eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu)

20/05/2015

În memoria lui Robert Wistrich (1945-2015)

Motto: “Fiecare eveniment istoric debutează printr-o luptă centrată pe denumire” (Milan Kundera)

În ciuda nenumăratelor necrologuri, totalitarismul rămâne un important instrument analitic în efortul nostru de a înțelege experimentele politice moderne inspirate de modele ideologice de transformare nu doar a societății, ci și a naturii umane. În anii ’30 ai secolului trecut, gânditori politici anti-totalitari (democrați liberali, social-democrați, conservatori, creștin-democrați) au fost preocupați de apariția mișcărilor de masă carismatice și de consecințele potențial catastrofice ale acestora. Printre cei care au înțeles componentele definitorii mistice, chiar magice, ale proiectului totalitar au fost intelectuali ruși (menșevici, dar și existențialiști creștini precum Nikolai Berdiaev), liberali francezi (de exemplu, Élie Halévy, cel care spunea că era tiraniilor începe din august 1914, și adeptul său, tânărul Raymond Aron) și germani (Waldemar Gurian, care apoi și-a  construit o carieră academică în SUA, și Eric Voegelin). Despre modul în care s-a născut modelul totalitar în Germania weimariană și apoi în exilul intelectual german, ca reacție intelectuală la ascensiunea nazismului, recomandăm cartea lui Udi Greenberg, “The Weimar Century: German Emigres and the Ideological Foundations of the Cold War”, apărută în 2014 la Princeton University Press, îndeosebi capitolele despre Carl J. Friedrich, Waldemar Gurian și Hans Morgenthau.

O dezbatere fără sfârșit

Acest curent de gândire, combinat cu contribuțiile unor intelectuali italieni aparținând stângii anti-comuniste și antifasciste (Carlo Rosselli, Nicola Chiaromonte), a stat la baza dezvoltării, după cel de-Al Doilea Război Mondial, a conceptului de “totalitarism” ca principală paradigmă interpretativă pentru înțelegerea aparentei lipse de sens a nazismului și stalinismului. Admiratoare a lui Waldemar Gurian, un excepțional exeget al bolșevismului, și având o mare prețuire pentru opera lui Eric Voegelin (a se vedea cartea acestuia tradusă la Humanitas de către Bogdan Ivașcu și recenzia semnată de unul din autorii acestui eseu (MS) în revista History of Communism in Europe), Hannah Arendt nu a împărtășit fascinația pentru abordarea în termeni de religie politică a celor doi gemeni totalitari. În egală măsură însă, ea a accentuat centralitatea hybrisului ideologic al mișcărilor utopic-revoluționare, neo-chiliastice, pe care le-a analizat în lucrarea sa clasică Originile totalitarismului. Pentru mesianismul revoluționar rămâne esențială cartea lui Norman Cohn, The Pursuit of the Millenium (1961).

Mai târziu, în anii ’60, a luat amploare valul revizionist. O nouă generație de istorici, politologi și sociologi a început să conteste în mod fundamental abordarea totalitară, invocând caracterul static al acesteia, argumentând că nu reușea să explice dinamica internă a acestor societăți înregimentate și posibilitățile lor de a transcende, prin intermediul unor evoluții endogene, statutul de regim monopolist-ideocratic. Au apărut noi concepte, atât în Est cât și în Vest, printre ele acela al “post-totalitarismului” (Ágnes Heller și Ferenc Fehér). Disidenții est-europeni, în principal Václav Havel, Jacek Kuroń, Adam Michnik și George Konrád, au formulat strategii de rezistență centrate pe conceptul și practica societății civile, ca forță socială corozivă capabilă să submineze dominația aparent imutabilă a Partidului și să redea demnitatea civică. S-a configurat conceptul de “anti-politică”, un antonim al machiavelismului revoluționar, dar și al alienării birocratice din societățile pluraliste.

Câteva reflecții despre o carte incitantă pe acest subiect mereu controversat care este totalitarismul: A. James Gregor, Totalitarianism and Political Religion: An Intellectual History (Stanford, CA: Stanford University Press, 2012). Profesor de zeci de ani al Universității Berkeley, A. James Gregor este un important și recunoscut cercetător al marxismului, bolșevismului, fascismului italian și național-socialismului. Lucrările sale, care dovedesc o extraordinară erudiție și care sunt superb documentate, au influențat generații de istorici și politologi. Găsim în volumul la care ne referim o sinteză a contribuțiilor sale anterioare și un efort de a le lega de dezbaterile actuale privind religia politică în calitatea ei de substrat intelectual și moral al totalitarismului. Profesorul Gregor excelează atunci când examinează originile fascismului italian, ultra-naționalismul salvaționist promovat de filosoful hegelian Giovanni Gentile, pe care Mussolini a reușit să îl convingă să adere la regimul fascist, convertindu-l într-unul dintre partizanii acestuia. Așa cum sesiza și H. S. Harris în “The Social Philosophy of Giovanni Gentile”, cetățeanul exemplar al lui Gentile trebuia pur și simplu să “audă vocea Statului înlăuntru-i” (p. 125) și astfel “era deschisă calea către o identificare totală a cetățeanului cu obiectivele Statului” (vezi Adrian Lyttelton, “The Seizure of Power: Fascism in Italy, 1919-1929″, Routledge, 2009, pp. 376-377). Cum a fost posibil ca un filosof atât de subtil să susțină un regim represiv, anti-umanist și visceral anti-individualist rămâne una dintre cele mai tulburătoare dileme ce țin de istoria generală a auto-amăgirii intelectualilor, sau, cu alte cuvinte, a intoxicării de sine prin adeziunea la regimuri liberticide. Giovanni Gentile și Carl Schmitt, în cazul extremei drepte, Antonio Gramsci și Georg Lukács, în cazul extremei stângi, sunt doar cele mai faimoase exemple ale fascinației față de dogme totaliste, totalizante și totalitare. Elementul comun în toate aceste cazuri a fost ceea ce filosoful Mark Lilla a numit a fi mentalitatea tiranofilă. Pasiunile revoluționare moderne, declanșate odată cu Revoluția Franceză, au transformat însuși spațiul politicului, au îngăduit prezența maselor mobilizate prin propagandă la acțiuni menite –spre a-l cita pe Karl Marx– “să ia cu asalt cerul”. Exaltat în poemele romanticilor, demonul nesăbuinței, al hybrisului, s-a încarnat în Istorie cu consecințe cataclismice (vezi “Cataclysms“, de Dan Diner, și “Diavolul în istorie“, de VT).

A. James Gregor examinează o serie de etape paradigmatice ale istoriei intelectuale cu scopul de a explica conținutul cvasi-religios al ideologiilor totalitare. Cercetătorii ideilor radicale vor găsi o analiză pertinentă a viziunilor politice și ale căutărilor în direcția unei salvări imanente din scrierile lui Hegel, Moses Hess, Feuerbach, Marx, Richard Wagner, Lenin, Mussolini, Hitler, Alfred Rosenberg și ale altor autori mai puțin cunoscuți. Din acest punct de vedere, cartea de față este un excelent ghid pentru o arheologie a ideilor totalitare și a năzuinței pentru o comunitate purificată social și etno-rasial. Este surprinzător însă că profesorul Gregor nu se angajează într-un dialog cu unii dintre cei mai importanți autori care au scris pe acest subiect, de la Peter Viereck, cu al său superb volum Metapolitica, una dintre cele mai pătrunzătoare analize asupra originilor mentalității naziste, la Eric Voegelin, Raymond Aron, Norman Cohn, și întregul curent asociat cu identificarea elementelor milenariste, chiliastice și escatologice care au stat la baza mișcărilor politice ce au avut ca scop revoluții sociale și antropologice. Aceste partide-mișcări (party movements), așa cum le-a definit unul dintre cei mai importanți exegeți ai stalinismului, Robert C. Tucker, au secularizat experiența religioasă, au folosit și au abuzat nevoia umană de sacru. Această așa-zis necesitate a fost transpusă în totemizarea Liderului Providențial, a Partidului demiurgic și salvator, a Rasei, a Națiunii, a Clasei, a Istoriei învestită cu sens, adică în re-sacralizarea și re-vrăjirea lumii, tocmai opusul a ceea ce Max Weber numea Entzauberung. Să ne amintim apoi că Thomas Mann numea național-socialismul un neopăgânism și în acest sens am îndrăznit să introducem și noi, autorii acestui eseu, conceptul de neo-totemism secular, încă din titlu, pentru a marca prezența unei magii primitive în ritualurile cultice ale totalitarismului.

În fine, aceleași partide-mișcări au canonizat violența în numele promisiunii unui paradis terestru. Aceasta este și ideea centrală a volumului extraordinar al lui Andrzej Walicki publicat în 1995 tot la Stanford  University Press (Marxism and the Leap to the Kingdom of Freedom). Din păcate, interpretarea marxismului ca religie politică propusă de A. James Gregor ignoră scrierile lui Walicki, dar și fundamentala trilogie a lui Leszek Kołakowski, Principalele curente ale marxismului.

Am spune apoi că este discutabilă analiza lui Hegel și Feuerbach ca adepți ai unor autoproclamate religii politice. Este adevărat, cei doi au anticipat cultul istoriei, celebrarea unității organice, idolatrizarea statului, rasei sau a partidului, dar cei doi nu au fost implicați în mișcări politice de masă. Recomandăm în acest sens excelentul volum al lui Jacob L. Talmon, The Myth of the Nation and the Vision of the Revolution, sau, mai recent, superba analiză a religiilor politice a filosofului politic Emilio Gentile (pe care Gregor îl citează).

Chiliasm, milenarism, violență

Primul regim totalitar a fost cel bolșevic. Altfel spus, odată cu Lenin se constituie arhitectura totalitară: supremația ideologiei, monopolul puterii în mâinile partidului unic și disoluția completă a statului de drept. Leninismul așează în centrul cosmologie sale conceptul de dictatură a proletariatului, o formă de regim politic în care legalitatea este anulată în numele unei continue stări de excepție (război civil, încercuire imperialistă, comploturi interne, reale și, mai ales, imaginare). Trebuie menționate contribuții precum cea a lui Kenneth Jowitt, în special conceptul acestuia de impersonalism carismatic ca explicație pentru adorația bolșevicilor, fără limite și cvasi-extatică, pentru Partid ca agent mesianic sortit să realizeze postulatele Istoriei.

Este important să ne amintim de Georges Sorel ca sursă intelectuală atât pentru frenezia revoluționară de stânga, cât și pentru cea de dreapta. Radicalismul politic modern și-a găsit în Sorel profetul cel mai virulent. De la Sorel la Frantz Fanon și prefațatorul acestuia, Jean-Paul Sartre, violența este celebrată ca având potențial cathartic. Totalitarismul este, în substanța sa ireductibilă, un program purificator (a se vedea teza lui Zygmunt Bauman despre “statul-grădinar”). În acest sens, sociologul Daniel Chirot nu greșește, credem, când vorbește în cartea sa, “Modern Tyrants”, despre preponderența (prevalence) Răului în timpurile noastre.

Extremismul utopic a atins cote paroxistice în timpul Marii Terori din URSS, al Revoluției Culturale din China maoistă și în regimul lui Pol Pot din ceea ce s-a numit Kampuchea. Experimentul genocidar al khmerilor roșii a fost o catastrofă grotescă, având înfricoșătoare consecințe în ceea ce privește pierderile de vieți umane, și care, așijderea Gulagului sau Holocaustului, sfidează capacitatea noastră de înțelegere. Cu toate acestea, nu există o construcție ideologică a khmerilor roșii comparabilă cu cele care au mobilizat experimentele sovietic sau nazist. Mai mult decât atât, Pol Pot și clica sa au fost un foarte ciudat amestec de criminali ideologici foarte puțin legați de dogmele clasice ale marxismului, leninismului, maoismului sau castro-guevarismului.

O trăsătură a totalitarismului care se cere accentuată ține de personalitățile care au încarnat etosul totalitar, acei lideri profetici și cultul lor. Într-o carte extrem de interesantă, The Stalin Cult: A Study in the Alchemy of Power (Yale University Press, 2012), istoricul Jan Plamper deconstruiește impresionant mecanismele instituționale și psihologice din cadrul sistemului sovietic care au ca scop obținerea obedienței totale a individului în raport cu autoritatea partidului și interiorizarea culturilor ritualice centrale regimului. Cititorul interesat de o nouă și edificatoare interpretare a rolului lui Stalin în codificarea credinței mitologice a bolșevismului în timpul Marii Terori va aprecia cu siguranță admirabilul volum al lui David Brandenberger, Propaganda State in Crisis: Soviet Ideology, Indoctrination, and Terror under Stalin, 1927-1941 (Yale University Press, 2012). Ceea ce reiese ține de natura hierofanică, mistică de-a dreptul, a logocrației comuniste. Fascinația textului echivalat cu unul divin e o temă explorată și de Stephen Kotkin în primul volum al monumentalei sale trilogii despre Stalin. Lupta pentru mantia lui Lenin a fost una, mai presus de toate, de natură teologic-dogmatică. Totalitarismul este o teocrație seculară.

Strict supravegheat, atent editat și parțial redactat de Stalin însuși, Cursul Scurt de istorie al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, pandantul bolșevic al Mein Kampf-ului, a fost o colecție de obsesii, demonizări și lozinci auto-justificatoare. A atins un statut sacru similar cu cel al cărții lui Hitler. Întreg sistemul de propagandă a fost centrat pe acesta, Cursul Scurt devenind materializarea adevărului revelat. Până la moartea lui Stalin în 1953, a funcționat ca alfa și omega al religiei politice sovietice.

Mituri revoluționare și religii politice

Înțelegerea relației dintre totalitarism și religiile politice constă în explicarea naturii textelor oficiale, în demistificarea acestora și în demonstrarea modului în care ele au reușit să devină echivalentul Bibliei în imaginația politică și morală a milioane de oameni. Un astfel de proces presupune re-analizarea nu numai a momentelor de fanatism orb, bolșevismul și național-socialismul ca tentație (pentru a folosi formula istoricului Franz Stern), dar și a rolului tendințelor regeneratoare, eretice și, în final, al apostaziei. De fapt, aceasta este una dintre cele mai importante dileme pentru un gânditor politic preocupat de enigma totalitarismului: de ce au existat atât de mulți eretici în Biserica Comunismului și atât de puțini în cea a Fascismului? Poate că răspunsul se găsește în chiar matricea sa ideologică, în structura ei paleo-simbolică (termen propus de Alvin W. Gouldner) ambivalentă, în ceea ce Raymond Aron a numit opiul intelectualilor (cartea cu acest titlu a apărut în românește la Curtea Veche Publishing, în colecția “Constelații”, coordonată acum de autorii acestui eseu).

Totalitarismul s-a născut în condițiile de neo-barbarizare europeană și globală generate de Primul Război Mondial. Istoricul Eric Hobsbawm a vorbit despre această erupție a barbariei în cartea sa “The Age of Extremes”. A fost expresia unor stări de malaise, disperare, frustrare, debusolare, dezrădăcinare la nivelul unor largi straturi sociale. A predicat omogenizarea completă a corpului politic și a respins tradiția drepturilor omului și cetățeanului. A pretins că rezolvă toate problemele sociale, economice și morale prin declanșarea unui război civil internațional menit să culmineze în dispariția vechii ordini și geneza uneia noi.

Asistăm azi la o nouă ofensivă împotriva valorilor liberale, contestate de partidele-mișcări totalitare. Ne referim, desigur, la islamismul revoluționar, dar și la putinism. Civilizația burghez-liberală este contestată cu aceeași ferocitate cu care era atacată, în anii ’20, Republica de la Weimar. Se dispută proiectul Luminilor, intelectuali celebri susțin revoluții obscurantiste. Ne întâlnim cu un nou nihilism situat la confluența dintre relativismul post-modern, pe de-o parte, și pasiunea utopică resuscitată. Nu e vorba de comunismul clasic, ci mai degrabă de un construct eclectic, așa cum este ceea ce Alain Besançon numește la pensée Poutine. Motive fasciste se contopesc cu mituri neo-leniniste. Neo-totalitarismul este baroc și negativist, se definește, mai presus de orice, prin faptul că este anti-. Obsesiile sale sunt anti-liberalismul, anti-occidentalismul, anti-americanismul și antisemitismul. Rămâne de văzut care vor fi avatarurile acestei erupții a resentimentului politic, dar putem afirma fără teama că greșim că nu ne aflăm nicicum în apropierea a ceea ce Francis Fukuyama, un gânditor din școala straussiană, anunța acum un sfert de veac drept iminent și inevitabil –sfârșitul Istoriei! Totalitarismul s-a dorit un răspuns la problema salvării imanente. Cum problema rămâne una insolubilă, totalitarismul nu poate fi considerat definitiv defunct.


Mesaj catre fiul meu Adam, aflat in zbor spre Spania…

11/05/2015
Dear Adam,

Have a smooth and enjoyable flight to the magic country of Spain! For our family, it is a very special place, what historians call a site of memory, even if we (me, your mother, my two sisters) did not experience directly the bloodily tragic Civil War. But our close relatives, your grandfather and grandmother, did. At 24, your grandfather lost his right arm in the battle on the river Ebro, the most ferocious during that ferocious war.

Your grandmother was only 21 when she left Romania to go to Spain to work as a nurse in the International Brigades hospital in Madrid, then in Catalonia.

Galea Burca, Sanda (Sara) Sauvard, Hermina Tismaneanu

Try to imagine their feelings, hopes, illusions, the sense of fraternity that linked people of many nations. Spain was betrayed, it is true. But those who fought there against Fascism deserve our respect. Not the Stalinist commissars or the NKVD agents, of course, but the romantics who went there to die in order to prevent the triumph of Fascism.

Try to imagine the battles in which one of your favorite writers, George Orwell, was involved. Read “Hotel Florida” to learn about another writer you admire, Ernest Hemingway, and his times as a reporter in Madrid and Barcelona…

Poze facute de marele fotojurnalist Robert Capa in timpul Razboiului Civil din Spania

As you know, I and Marius are working on a book about “Two Sisters in Dark Times”. We will be in Spain trying to reconstruct my mother’s itinerary (but this time from Spain to France). I have never been to Barcelona, but I have dreamed a lot about that city. I know you did too…

Love,

Your father

http://www.nytimes.com/2014/06/22/books/review/hotel-florida-by-amanda-vaill.html?_r=0

http://www.polirom.ro/catalog/carte/omagiu-cataloniei-3425/

http://www.lapunkt.ro/2013/01/27/mituri-fondatoare-sub-lupa/

 


Adolf Hitler și iraționala raționalitate a nazismului (Un eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

29/04/2015
Pe fondul ofensivei irezistibile a Armatei Roșii, cel care se crezuse uns de Istorie să refacă traiectoria unor Friedrich cel Mare și Napoleon Bonaparte se sinucidea la Berlin, cu șapte decenii în urmă, pe data de 30 aprilie 1945, împreună cu partenera sa, devenită soție în ajunul plecării pe cealaltă lume, Eva Braun. Se încheia astfel o epocă de delir apocaliptic și de transă ideologică, al cărei efect a fost un carnagiu universal care a culminat în crima absolută a Holocaustului. Hitler nu a fost doar încarnarea principiului demonic în istorie, ci mai ales personificarea a ceea ce Hannah Arendt a numit Răul radical. Prezentăm aici un număr de reflecții pe tema Hitler și ideologia național-socialistă. Nu avem pretenția exhaustivității, ne propunem doar să împărtășim cu cititorii câteva ipoteze explicative, născute din propriile noastre lecturi și analize.

1. Adolf Hitler (1889–1945) nu poate fi înțeles în absența unei cunoașteri aprofundate a mediului vienez în care s-a format din punct de vedere intelectual. Dacă Stephen Toulmin și Allan Janik au explorat Viena lui Wittgenstein (cosmopolită, nevrotică și de o orbitoare modernitate), Brigitte Hamann a scos la iveală resorturile mult timp uitate și ocultate ale contactelor și influențelor culturale în urma cărora a rezultat concepția despre lume (Weltanschauung) a tânărului Hitler. A existat așadar, în contrast cu prima Vienă, o alta, impregnată de șovinism, rasism, xenofobie și, mai presus de orice, antisemitism.

2. Pentru Adolf Hitler, Imperiul Habsburgic era unul întemeiat pe slăbiciune, lașitate și funest internaționalism. Multiculturalismului Kakaniei, spre a relua formula lui Robert Musil, mentorii lui Hitler îi opuneau pangermanismul, exaltarea rasei nordice, a Valhallei, a purității de sânge și a rădăcinilor atavice. În această viziune, evreul imaginar era întruchiparea simultană a decadenței prin bani (plutocrație) și prin subversiune socială (marxism).

3. Hitler nu a fost pur și simplu un naționalist de tip tradițional, cu nostalgii militariste de sorginte conservatoare. Lumea sa mentală era una în care “rasa superioară” era obligată să distrugă orice altă colectivitate percepută drept patogenă. Viziunea lui Pasteur despre bacterii era proiectată hiperbolic într-un război purificator menit să elimine definitiv presupusa vermină. Lagărele de exterminare, așa cum avea să demonstreze Zygmunt Bauman, făceau parte din programul de “grădinărire socială”, deci plivirea tuturor buruienilor. Naziștii nu erau roboți care acționau mecanic, ci aveau propriul sistem de valorizare înrădăcinat în această gramatică a exterminării.

4. Gândirea politică a lui Hitler a codificat la nivel global resentimentul social și etnic. Ostil religiilor tradiționale, Führerul era profetul fanatismului exclusivist, făcea din ură o virtute și promitea celor care se simțeau frustrați, umiliți și înjosiți, o demnitate la care, până la el, aceștia nici măcar nu îndrăzniseră să viseze. Despre triumfului lui Hitler, scrie istoricul Fritz Stern: “În 1933, germanii, înșelați și autoînșelați, au capitulat în fața unui fals profet și geniu parțial, și cu timpul ura sa fără de margini i-a consumat pe inamicii săi și a provocat suferință chiar în rândul celor care, susținându-l, au încercat să evite suferința”.

5. Pentru Hitler, coerența ideologică era insignifiantă, ceea ce conta era consecvența în susținerea unei idei-forță, simplă și simplificatoare, pe scurt — un protomit politic! De la Mein Kampf și până la testamentul dictat în preajma sinuciderii sale, obsesiile sunt aceleași, sfidând cu infinit orgoliu ceea ce se poate numi, pe urmele lui Freud, principiul realității: anticapitalism, antiliberalism, antimarxism, antisocialism (oricare ar fi acesta, cu excepția național-socialismului), antisemitism redemptiv (conceptul lui Saul Friedländer), rasism, imperialism, expansionism, exaltarea violenței, demonizarea celor fantasmați drept inamici ireductibili.

6. Hitler nu a fost, cum susținea propaganda stalinistă, un contrarevoluționar, ci un revoluționar nu mai puțin ostil modernității burgheze decât adepții lui Lenin. Revoluția sa era una anticapitalistă iar capitalismul era definit mitopoetic, ecou wagnerian, ca imperiul degenerescent al spiritului iudaic. Național-socialismul a atras intelectuali sofisticați (de la Gottfried Benn la Martin Heidegger) tocmai prin această insurecție radicală împotriva presupusei mediocrități burgheze (“americanizarea lumii”).

7. O diferență esențială între național-socialism și bolșevism este legată de localizarea carismei. În topografia sacralității bolșevice, carisma era învestită în figura Partidului (“Principele modern”, cum îl numea Gramsci), în vreme ce în hierocrația național-socialistă carisma aparținea originar și definitiv Führerului.

8. La fel ca în bolșevism, în fascismul italian ori în maoism, ideologia este punctul de pornire și destinația finală. Atunci când Magda Goebbels decide să-și otrăvească proprii-i copii, un doctor SS o roagă să renunțe la această înfiorătoare idee. Răspunsul ei rezumă, credem noi, întreaga raționalitate irațională a nazismului: “Nu-mi pot imagina că vor crește într-o lume fără național-socialism”. Deci nu înfrângerea militară era pentru Hitler suprema umilință, ci naufragiul ideologic. Lichidarea copiilor lui Goebbels este la fel de emblematică pentru catastrofa finală a promisiunii național-socialiste precum autolichidarea lui Adolf Hitler. Este ceea ce presimțise Thomas Mann atunci când a scris “Mario și vrăjitorul”. Apostolul nihilismului nu putea termina decât prin propria anihilare.

9. De ce ne ocupăm de Hitler? Răspunsul îl găsim tot la Fritz Stern: “Național-socialismul are nevoie să fie rememorat — și nu doar în monografii academice și filme de duzină, ci în conștiința morală a noastră, a tuturor. Există un epitaf potrivit pentru el, ca și pentru stalinism, pe care îl evocă strigătul Nadejdei Mandelștam: ‘Tăcerea este adevărată crimă împotriva umanității’”.

PS: Nu fără legătura cu eseul de mai sus: “Hungary’s nationalist rightwing leader, Viktor Orbán, has threatened to reintroduce the death penalty, outlawed in the European Union.”

http://www.theguardian.com/world/2015/apr/29/hungary-pm-death-penalty-work-camps-for-immigrants-viktor-orban?CMP=share_btn_fb

Recomandări:

https://www.youtube.com/watch?v=SGpx3SAHx1I

http://modernism.research.yale.edu/wiki/index.php/Mario_and_the_Magician

https://tismaneanu.wordpress.com/2015/02/03/despre-zeitgeistul-secolelor-si-istoriei-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/

https://www.foreignaffairs.com/reviews/capsule-review/1997-05-01/nazi-germany-and-jews-vol-1-years-persecution

http://www.humanitas.ro/humanitas/originile-totalitarismului-1

http://yalepress.yale.edu/yupbooks/book.asp?isbn=0300076223

http://www.humanitas.ro/humanitas/diavolul-în-istorie


10 (zece) punkte: Hannah Arendt (din revista online “LaPunkt”)

18/04/2015

1.” Revoluţionarii nu fac revoluţii. Revoluţionarii sunt cei care ştiu când puterea zace pe stradă şi ei o pot lua.” & „Cel mai radical revoluţionar va deveni conservator a doua zi după revoluţie.” – Hannah Arendt.

2.Hannah Arent despre monumentala sa carte „Originile totalitarismului”: „„Cartea aceasta a fost scrisă având tot timpul în faţa ochilor un fundal atât de optimism disproporţionat, cât şi de disperare fără limite. Ea susţine că Progresul şi Catastrofa sunt două feţe ale aceleiaşi medalii; că amândouă sunt produse ale unei superstiţii, nu ale credinţei. A fost scrisă cu convingerea că ar trebui să fie posibilă descoperirea mecanismelor ascunse prin care toate elementele tradiţionale ale lumii noastre politice şi spirituale s-au dizolvat într-un conglomerat în care totul pare să-şi fi pierdut valoarea specifică ajungând să nu mai poată fi recunoscut de înţelegerea umană, să nu mai poată fi folosit în scopuri omeneşti. Abandonul în faţa acestui proces brutal de dezintegrare a devenit o ispită căreia, s-ar părea, nu i se mai rezistă, nu numai din cauză că procesul de care e vorba şi-a asumat proporţiile măreţiei mincinoase a «necesităţii istorice», ci, de asemenea, pentru că tot ceea ce nu mai aparţine acestei evoluţii pare acum lipsit de viaţă, secătuit de sânge, fără nici un înţeles şi ireal. Nu ne mai putem permite să dăm la o parte răul şi să-l privim efectiv doar ca pe o greutate moartă pe care timpul o va îngropa de la sine în uitare.“”

3.humanitas.ro (Humanitas este editura la care au fost traduse majoritatea titlurilor care au apărut în româneşte ale acestei extraordinare gînditoare): HANNAH ARENDT s-a născut la Hanovra în 14 octombrie 1906. În 1924 s-a înscris la Universitatea din Marburg pentru a studia teologia, dar a sfârşit prin a-şi lua doctoratul în filozofie la Heidelberg (1929), după ce studiase cu Heidegger, Husserl şi Jaspers. A fost arestată de Gestapo în 1933, a reuşit să scape şi s-a refugiat în Franţa. În 1941 a ajuns în SUA, unde iniţial a scris pentru ziarul de limbă germană Aufbau şi a lucrat la Editura Schocken Books, ocupând în acelaşi timp poziţii-cheie în diverse organizaţii evreieşti. A fost una dintre figurile marcante ale gândirii socio-politice contemporane, abordând în lucrările sale cele două mari şi dificile teme ale epocii postbelice: totalitarismul şi antisemitismul. În 1951 a apărut monumentala monografie The Origins of Totalitarianism, în care analiza mecanismelor ce au făcut posibilă instaurarea unor regimuri totalitare, fasciste sau comuniste, este completată de evidenţierea structurilor care le asigură menţinerea, precum şi a consecinţelor antiumane pe care le generează. În 1962 a participat la Ierusalim, ca ziarist trimis de revista The New Yorker, la procesul lui Adolf Eichmann, experienţă descrisă în cartea Eichmann in Jerusalem (Eichmann la Ierusalim, trad. rom. Humanitas, 2008), în care formulează celebra teză a „banalităţii răului“. În anii ’60 şi ’70 a ţinut cursuri la mai multe universităţi (Berkeley, Princeton, Chicago) şi la New School for Social Research (New York). A scris pentru numeroase ziare şi reviste, între care Review of PoliticsJournal of PoliticsThe New YorkerSocial Research. A murit la New York în 1975. La Editura Humanitas au mai apărut Scrisori. 1925- (corespondenţa cu Martin Heidegger, 2007) şi Făgăduinţa politicii (2010).

4.Vladimir Tismăneanu despre Hannah Arendt: „A explora semnificatiile Raului in gindirea Hannei Arendt inseamna a medita asupra tribulatiilor politicii in tumultuosul, spasmodicul si insingeratul secol douazeci. Intelectualii nu se pot sustrage lumii in care le este dat sa traiasca. Volens nolens, trebuie sa ne pronuntam, sa luam pozitie, sa decidem unde ne situam in lupta cu fortele Raului. Cum scria un filosof, „indepartarea de concret umileste”. In propriile mele eseuri de pedagogie a libertatii (cum le numeste Ioan Stanomir), doresc sa ilustrez faptul ca Hannah Arendt nu se insela cind scria ca „atunci cind gindirea si actiunea se despart, spatiul libertatii este in primejdie”.
Opera Hannei Arendt a fost un continuu efort de a conecta chestiunile imediate cu marile dileme ale filosofiei politice. Intre acestea, probleme legate de relatia dintre scopuri si mijloace in actiunea politica, modul in care ideologiile pot deveni forme de inregimentare mentala, abdicarile unor intelectuali in raport cu cintecele de sirena ale utopiilor radicale, fie ele de extrema dreapta sau stinga. Gindirea Hannei Arendt conteaza pentru ca ea a stiut sa vibreze la tensiuni morale sfisietoare si nu s-a pretat la celebrarea unor platitudini stufoase. Gratie ei, intelegem astazi diferit chestiunea stalinismului ca univers al minciunii absolute, precum si pe aceea a nazismului ca delir rasist, ori, spre a relua titlul unei carti de Pieter Viereck, ca metapolitica nihilist-profetica. A fost vorba de ideocratii manicheiste pentru care inventarea inamicului era o necesitate vitala. Ambele ideologii nascocesc si hiperbolizeaza maniacal existenta unor pretinse conspiratii diabolice: iudeo-plutocratia, iudeo-bolsevismul, sionismul, crestinismul, cosmopolitismul lipsit de radacini. Ambele sint exclusiviste, narcisiste, demagogice si moralmente caduce. Ambele detesta trairea fireasca in lume, incurajeaza cultul actiunii si organizeaza ura ca forta sociala.”

5.Un amplu şi faimos interviu cu Hannah Arendt – „Zur person” (cu subtitrare în limba engleză):

 

6.Volumul de scrisori întinse pe durata a unei jumătăţi de secol care pune multe nuanţe uneia dintre cele mai discutate relaţii (inclusiv relaţie de iubire) de lumea intelectuală, cea dintre Hannah Arendt şi Martin Heidegger: http://www.humanitas.ro/humanitas/scrisori-1

7.I-a fost dedicat un film, în regia lui Margarethe von Trotta. Titlul filmului este „Hannah Aredent” şi a fost lansat în 2012.

8.Hannah Arendt, scurt mesaj către marele său prieten şi marele său mentor, Karl Jaspers, atunci cînd acesta a împlinit 70 de ani: “Vreau să vă mulțumesc pentru cei șaptezeci de ani ai vieții Dumneavoastră, care sunt un motiv suficient de gratitudine. Vreau să vă mulțumesc pentru anii timpurii de la Heidelberg când mi-ați fost profesor, unicul pe care am fost vreodată capabilă să-l recunosc ca atare; dar și pentru fericirea și ușurarea pe care le-am descoperit văzând că cineva poate fi educat întru libertate. Din acel moment nu am uitat că lumea și Germania, indiferent de ceea ce pot fi ele pe lângă acest lucru, sunt lumea în care trăiți Dumneavoastră și patria care v-a dat naștere”.. Cu ani în urmă, la nici un an după terminarea celui de-al doilea război mondial, îi scrisese aceluiaşi Karl Jaspers: Sunt mai mult decat oricând convinsă că o existență umană decentă nu este posibilă astăzi decât la marginea societății, acolo unde te întâlnești cu riscul foametei ori al lapidării mortale. În asemenea circumstanțe, simțul umorului este de mare folos”. Mai multe despre relaţia specială de prietenie dintre cei doi mari gînditori ai veacului trecut, aici: http://www.contributors.ro/cultura/hannah-arendt-%C8%99i-karl-jaspers-despre-sublima-frumuse%C8%9Be-a-prieteniei-un-articol-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

9.Un portret al Hannei Arendt pe jewishvirtuallibrary.org: https://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/biography/arendt.html

10.Hannah Arendt: „pentru că cea mai mare parte a experienţei noastre cu politica a fost obţinută pe cîmpul de luptă al forţei brute, e firesc să înţelegem acţiunea politică în termenii constrîngerii şi ai faptului de a fi constrîns, ai conducerii şi ai faptului de a fi condus, căci în aceste categorii se dezvăluie adevăratul sens al oricărei violenţe. Suntem înclinaţi să privim pacea – care, ca ţel, e menită să pună forţa la locul ei şi să-i limiteze elanul distructiv – drept ceva venit de dincolo de spaţiul politicii pentru a ţine politica în frîu; la fel cum suntem înclinaţi să întîmpinăm perioadele de pace, care chiar şi în secolul nostru s-au strecurat între catastrofe, drept acele intervale de cinci sau zece ani în care politica ne lasă să ne tragem sufletul” („Făgăduinţa politicii”)

http://www.lapunkt.ro/2015/04/17/10-zece-punkte-hannah-arendt/


Spiritul revoluţionar, spiritul critic și interogaţiile fierbinţi (Un eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

10/04/2015

Motto: “N-am încredere decât în omul singur, dar in el am foarte multă încredere.” –Mihail Sebastian

Secolul XX a fost unul al fanatismelor ideologice, al utopiilor redemptive și al pasiunilor colectiviste. In anii 30, numiţi de poetul englez W. H. Auden “a low and dishonest decade”, spiritul revoluţionar, încarnat in extremele de stânga (bolșevism) si de dreapta (fascism) a purtat un război deschis împotriva spiritului democratic, liberal, burghez, pe scurt critic. Una din cărtile la care ţinem în chip deosebit, autorii acestui articol, este “Cum am devenit huligan” de Mihail Sebastian (1907-1945).  Apariţia in 1935 a acelei cărti, ca ripostă la controvesele generate de incendiara prefaţă a profesorului Nae Ionescu la romanul “De două mii de ani” (1934), o tentativă de justificare logică a antisemitismului teologic, a devenit ceea ce se cheamă une cause célèbre. Dar nu prefaţa lui Nae Ionescu ne interesează acum, nici mistica politică propagată de acesta. Ceea ce ne propunem aici este să readucem in discutie câteva idei ale lui Sebastian care ni se par de o incontestabilă, dogoritoare actualitate acum, când noi radicalisme populiste si noi ideologii totalitare ameninţă, fluturând drapelul anti-burghez, fundamentele unei ordini întemeiată pe refuzul înregimentărilor oarbe, deci pe spiritul critic. Pentru cei mai tineri e bine să amintim că eseul-pamflet scris de Sebastian, de fapt un manifest anti-totalitar, unul dintre primele la nivel european, a fost interzis în anii comunismului. Cenzorii știau bine de ce. Ideologia rece nu putea admite interogaţiile fierbinţi.

Să spunem că antiteza spirit revoluţionar-spirit critic este prezentă si într-un eseu faimos al lui Leszek Kolakowski publicat, în traducere franceză, cu prefata lui Jorge Semprun. Pentru Kolakowski, mentalitatea revoluţionară este una care opune salvarea imediată, totală si absolută, damnaţiunii totale, la fel de definitivă si absolută. Deci “totul sau nimic”. Altfel spus, revoluţionarii nu cred in purgatoriu. (v. Leszek Kolakowski, “L’esprit révolutionnaire”, Paris, Médiations/Denoel, 1985, pp, 14-15). Asa gândeau și revoluţionarii mistici din România anilor 30, fie ei leniniști sau fasciști, admiratori ai Cominternului sau ai Căpitanului.

Scrie așadar cu acută luciditate Mihail Sebastian in 1935, in plin război civil internaţional, spre a relua conceptul politologului exilat german Sigmund Neumann: “Comunistii si fascistii isi fac din ‘spiritul de cazarmă’ axa actiunilor lor politice. Mai mult decat atât: justificarea lor morală. ‘Omul in unformă’ este tipul de grandoare umană, pe care experienţele extremiste de dreapta si de stânga incearca să-l impună timpului nostru. Cămășile negre, brune, albastre si verzi simplifică violent ideile, atitudinile, si sentimentele reducându-le la o culoare, la un semn, la un strigăt”. Altfel spus, spiritul revoluţionar, intotdeauna profetic si maniheist, uniformizează, masifică, sterge diferenţele de personalitate, reduce totul la numitorul comun al obedienţei cazone. Spiritul revoluţionar se pretinde creator, este in fapt nihilist.

Scrie Sebastian mai departe despre modul in care tiraniile totalitare pariază exact pe dorinta de supunere si pe voluptatea auto-emascularii autonomiei persoanei: “Se retează astfel dintr-odată toate indoielile posibile, se strivesc nuantele, se tesesc sub o formdabilă presiune nivelatoare positiile personale de gândire. Nu ramân in joc decât doua-trei adevăruri absolute si nebuloase, asupra cărora nimeni nu are voise să se intrebe, dar pentru care toata lumea trebuie să moara. Da,da–alb, negru. Atat. Restul e suprimat, sters din constiinta noastră, sterilizat in sensibilitatea noastră. Cu o camasă, cu un imn, cu un salut si cu o insignă, ai rezolvat toate problemele, ai găsit toate răspunsurile. Vrei o religie? Iată o carte de membru. Vrei o metafizică? Iată un imn. Vrei o pasiune? Iată un sef”.

Este vorba, spune Sebastian, de extazul omului in uniformă: “O suta de mii de tineri care ridică intr-o arenă bratul drept in sus, o sută de mii de brate tresărind parca dintr-un singur umăr, este o masină care flatează nu stiu ce instinct de putere, nu stiu ce senzatie biologică”. Da, există ceva ce tine poate de instinctul mortii detectat de Freud in aceasta frenezie a supunerii. In 1935, scriitorul romano-evreu Mihail Sebastian anticipează demonstratiile unor Elias Canetti, Arthur Koestler, George Orwell, Manes Sperber: “Corurile, marsul in cadentă si simbolurile vagi, aceste betii psihologice, sunt materia primă a oricarei dictaturi. Că sunt dezonorante sau nu, putin interesează. Ele sunt eficace, si asta e de ajuns. Există un singur dusman care le poate sta impotrivă: spiritul critic. De aceea, orice dictatură, fascistă sau comunistă, debutează prin suprimarea lui…. Noaptea de chef va trece insă, si in zori va veni dezgustul. Noptile de chef tin uneori foarte mult in istorie: ani si decenii, dacă nu veacuri. La sfarsitul lor, dezgustul insă vine fără gres. … Marxismul si fascismul pot cuprinde o sută de adevăruri politice si economice decisive, dar amandouă pornesc de la o groaznică ignorare a omului. Este si in marxism, si in fascism o lipsă de viată si un abuz de scheme care le face din capul locuului artificiale. Acest lucru se va răzbuna astăzi sau peste o sută de ani, dar se va răzbuna. … Se circulă greu astăzi prin lumea ideilor, fără uniformă. Spiritul critic n-a avut niciodata uniformă. E un civil”.

Spiritul revolutionar se prevalează de categorii politice “tari”, imparte lumea in tabere ireconciliabil opuse, in prieteni si dusmani. In România, cel putin, acestea sunt vorbe fără noimă, afirmă Sebastian, iar diagnosticul său uimeste prin perenitate: “…’stânga’ si ‘dreapta’ romanească adăpostesc cele mai variate compromisuri, cele mai fanteziste contradictii. Lipsei lor de continut politic li se adaugă o gravă lipsă de sinceritate personaăa care le goleste de orice continut. E o discrepanţă strigătoare intre ceea ce spun oamenii si ceea ce fac ei, e un dezacord intre scrisul lor si viaţa lor. Democraţi cu scandaloase averi, socialisti cu strălucitoare cariera mondenă, teologi cu chef si temperament–e prea plină societatea noastra de asemenea exemplare pentru a ne mai osteni să credem in ‘democraţia’, in ‘socialismul’ si in ‘ortodoxia’ lor”. Aceste cuvinte au fost scrise acum 80 de ani, dar avem impresia că ele surprind o realitate care ne este, vai, extrem de familiară…

http://www.libhumanitas.ro/cum-am-devenit-huligan-humanitas-2008.html


Eliberare à la russe: “La grande parade” continuă (reacție rapidă de Vladimir Tismaneanu si Marius Stan)

06/04/2015

Motto: “Je me refuse à croire qu’il va se faire là-bas un Biafra de l’esprit”–Louis Aragon, octombrie 1968

Nu e greu de imaginat ce-ar fi avut de spus influentul ganditor politic Jean-François Revel dacă ar fi apucat să fie martorul capitulărilor contemporane in fața agresiunii deschise a Rusiei impotriva Ucrainei. Este vorba de aceeasi paradă a imposturilor colaboraționiste pe care o denunțat-o acest intelectual de o admirabilă luciditate intr-o carte ce se menține, vai, de o tot mai nelinistitoare actualitate. Agresorul neo-țarist si neo-stalinist Vladimir Putin calcă in picioare dreptul internațional, iar presedintele Miloš Zeman al Republicii Cehe il pune la punct pe ambasadorul Statelor Unite pentru ca a cutezat să se intrebe cât de oportună ar fi participarea sa la marea paradă moscovită.

Miloš Zeman nu este presedintele Confederației Elvetiene, un stat neutru care nu a suferit ororile veacului trecut, ci acela al unei țări care a trăit invazia germană in 1939, devenind protectoratul Boemiei si Moraviei, si pe aceea din august 1968, când sovieticii si aliații lor au impus o lugubră “normalizare”, transformarea țării in ceea ce chiar si poetul comunist francez Louis Aragon, trezit mult prea tarziu la realitate, numea “o Biafră a spiritului”. Este imposibil să-ti refuzi tentația unei comparații, prea puțin măgulitoare pentru cel care se află acum la Castel, cu Václav Havel, cel care. in anii 80, in colonia penitenciară a “normalizatorului” Gustáv Husák, acel Quisling al Cehoslovaciei, a scris eseul “Anatomia unei reticențe” impotriva pernicioaselor iluzii ale pacifistilor occidentali…

http://www.vaclavhavel.cz/showtrans.php?cat=eseje&val=4_aj_eseje.html&typ=HTML

Nu este scopul nostru să spunem ce trebuie sau ce nu trebuie să faca un sef de stat ori de guvern. Dar avem dreptul să constatăm, ca gânditori politici si ca oameni interesați de istoria secolului XX, secolul Diavolului in Istorie, că orice concesii făcute dictatorilor totalitari sau neo-totalitari nu pot fi decat auto-distructive pentru democrațiile liberale. Eliberarea celebrată de Putin este cea a colonizării sovietice a Europei Centrale si de Est. Să reamintim ce scria Milan Kundera despre tragedia Europei Centrale?

Nimeni nu are dreptul să nege imensele sacrificii ale poporului rus in acel carnagiu. Dar nu numai ale rusilor, ci si ale ucrainienilor, georgienilor si al celorlalte natiuni care făceau parte din URSS. A fost o eliberare care a dus la o noua sclavie. Iar Putin nu face decat să continue opera lui Stalin atunci când isi extinde dominația spre Ucraina, Georgia, Republica Moldova. Cine crede că a uitat de țarile baltice se inseală. Cum nu a uitat de Polonia si România. Si nici măcar de Republica Cehă, orice ar crede dl Zeman. Cat priveste decizia presedintelui Klaus Iohannis legată de acea participare sau neparticipare, o asteptăm si noi cu maxim interes…

http://www.bbc.com/news/world-europe-32189757

http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/ce-asteapta-iohannis-ca-sa-i-spuna-%E2%80%9Enein–lui-putin–373552

http://www.humanitas.ro/humanitas/marea-parada

http://passouline.blog.lemonde.fr/2011/05/03/ce-que-leurope-centrale-doit-a-kundera/

http://www.nytimes.com/1991/11/19/world/gustav-husak-czechoslovak-leader-dies-at-78.html


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 201 other followers