Andrzej Wajda at 90

06/03/2016

There are no words to say how much East European cinema owes to Andrzej Wajda. The Polish director was born 90 years ago. Happy birthday to a great artist whose works represent the felicitous encounter that Romanian anti-totalitarian thinker Monica Lovinescu called East-ethics. In more than one way, Pawel Pawlikowski’s “Ida” is a tribute to Wajda’s path-breaking films…

 

https://www.google.com/#q=katyn+trailer+english


“Hail, Caesar”: Fabulously funny!

15/02/2016

Riotous entertainment at its best, with passions, lies, greed, delusions, dance, a little dog called Engels, and professor Marcuse pontificating dialectically about the antagonistic contradictions of the reified capitalist Kulturindustrie :) Saw it today, loved it!

http://www.nytimes.com/2016/02/05/movies/hail-caesar-review-coen-brothers-george-clooney.html?referrer=google_kp&_r=1


Casablanca and us

09/02/2016

When all is said and done, this is what it is all about. From “Casablanca,” my favorite movie of all times.


When all is said and done, this is what it is all about. From “Casablanca,” my favorite movie of all times:

“Rick: Don’t you sometimes wonder if it’s worth all this? I mean what you’re fighting for.

Victor Laszlo: You might as well question why we breathe. If we stop breathing, we’ll die. If we stop fighting our enemies, the world will die.

Rick: Well, what of it? It’ll be out of its misery.

Victor Laszlo: You know how you sound, Mr. Blaine? Like a man who’s trying to convince himself of something he doesn’t believe in his heart.”


Her Majesty, Queen Ingrid of the Movies,

29/08/2015

born in Stockholm on August 29, 1915, as Maria, with Gary Cooper in “For Whom the Bell Tolls” (1943)

 

 

 


“Viața e cobaiu soartei”: Neuitatul Alex. Leo Șerban

09/04/2015

Alex. Leo Șerban a fost un prieten drag, un om extraordinar, o fiintă de o ardentă intensitate etică, de o blândețe si de o candoare cum rar mi-a fost dat să intâlnesc. Critic de film prin instinct si vocație, era in egală masură un un intelectual de o modernitate formidabilă, atent la pulsațiile a ceea ce numim Zeitgeist. Tocmai pentru că era de o autenticitate profundă și cât se poate de reală, ii repugna orice cabotinaj, orice impostură, orice psitacism snob. Leo era un critic de o sensibilitate unică si tocmai de aceea de o mare vulnerabilitate. Am fost impreună patru zile la New York in decembrie 2010, am petrecut serile impreună cu el, cu Mihai Chirilov, cu Nae Caranfil, cu Corina Șuteu si fiica ei Elvira, cu Oana Radu, cu Silvia Rogozea, cu Monica Bârlădeanu si Bobby Păunescu, cu Tudor Giurgiu, iar diminețile am avut sansa sa fim impreună cu Mariana Mihuț si Victor Rebengiuc. Impreună cu Leo am prezentat la Festivalul de film românesc de la Tribeca “Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”, filmul lui Andrei Ujică. Gândurile noastre convergeau, ne-am ințeles si ne-am completat cum rar mi s-a mai intamplat vreodată cu cineva. Am vazut acolo filmul lui Cristi Puiu, “Aurora”, am vorbit mult cu Leo după aceea despre similitudinile dintre viziunea lui Puiu si aceea a lui Camus din “L’Etranger”. Aceeasi disperare a căderii irezistibile, aceeasi solitudine a trăirii ineluctabilei nefericiri, parte ghinion ontologic, parte libertate a auto-distrugerii.

Intr-o dimineață ne-a scos Ștefan Benedict să vedem galerii pe Madison Avenue, apoi am mers in trei la Met. Acolo ne-am intalnit cu marele regizor de teatru Gabor Tompa. Nu voi uita niciodată comentariile lui Leo in fața post-impresionistilor. Era mereu intr-o alertă culturală si moral. Cand am scris pe Contributors despre acel festival excepțional organizat de ICR New York, s-au găsit unii să posteze mesaje sarcastice. Leo le-a răspuns imediat. Intervenea, oricat de suferind era, pe varii forumuri, risipindu-si energia pentru a taxa nesimțirea. O facea senin, cu umor, fără urma de severitate enervată. Tot de o briliantă seninătate a a fost in timpul unui pranz in Greenwich Village unde am mers in trei, Leo, Corina si cu mine. Vestea morții sale (8 apirilie 2011), atât de timpurii, atat de nedrepte, am aflat-o chiar in hotelul new-yorkez (“Jolly”) unde stătuserăm in 2010, Leo si ceilalti oaspeti ai Festivalului.

Noul val al fimului romanesc ii datorează enorm lui Leo. Curajul sau estetic, viziunea de o prospețime si de o profunzime impresionante, umorul sau contagios, bunătatea atat de firească a acestui om au facut posibilă schimbarea de paradigmă in interpretarea a ce poate aduce original filmul românesc. Nu si-a propus poate acest lucru, nu a anticipat cată rezistența stupid-reacționară i se va opune lui si celor care gandeau ca el. A fost criticul care a asigurat o schimbare de direcție in discursul despre film in România. Și-a asumat o conditie existențială pentru care mulți in România si nu doar acolo nu au avut si nu au ințelegere. A fost el insusi cu o bucurie a vieții menită sa ne intărească pe toți cei din jurul sau. Mesajele sale pe forumurile unde bântuiau marxistii ludici si alți nostalgici ai diverselor totalitarisme erau incisive, mordante, de un haz irezistibil si, in fond, nimicitoare prin umor…

Detesta ascunzisurile lase, camuflajele nedemne, era intotdeauna bucuros cand putea fi franc si direct. In fapt, nu putea fi decat astfel: onest, transparent, franc si direct. Asa au fost articolele sale din “Dilema”, din “Idei in Dialog”, din alte reviste. Asa sunt toate scrierile sale. Asa a fost prietenul nostru, neuitatul Leo. Mi-a vorbit despre magia nocturnă din Buenos Aires, orasul in care alesese să-si inceapă a sa despărțire de România. Mi-a promis ca va fi ghidul meu cind si dacă voi ajunge vreodată la Lisabona, alt oras unde trăise si de care era indrăgostit (nu mai vorbesc de mare sa iubire care a fost New York-ul). Luind trenul vinerea trecuta dinspre Washington catre Penn Station, la New York, am citit pe drum, in “Lettre Internationale” (numărul din primavara anului 2010), un articol al scriitorului columbian Hector Abad intitulat “Pagini de buzunar”. Este vorba de o borgesiană istorie autobiografică privind soarta a cinci sonete (reale? imaginare”? veritabile? apocrife?) de Borges. Nu stiam, atunci cand citeam acest text si mă gandeam la Leo, că in aceeasi seară aveam să aflu vestea insuportabilă a sfarsitului său. Intre timp, cartea lui Abad a aparut in româneste, la Curtea Veche Publishing, in minunata traducere a Marianei Sipos. Ne-am propus, Marius Stan si cu mine, să scriem despre ea. O vom face…

Ya somos el olvido que seremos…

Suntem uitarea ce-o sa fim curand…

Titlul acestui articol contine cuvintele de incheiere ale ultimului mesaj postat de Leo pe twitter. Imi imaginez că acolo unde este Leo acum el poartă in fine cu Susan Sontag acea conversatie pe care si-o va fi visat despre film, imagine, fotografii, istorie, violentă, represiune (de orice fel), transgresiune, eliberare si maladie ca mod de mantuire.

Recomandări:

http://www.revista22.ro/ultimul-Serban-54854.html

http://www.curteaveche.ro/blog/2014/08/25/o-poveste-columbiana-suntem-deja-uitarea-ce-vom-fi-de-hector-abad-haciolince/

http://www.contributors.ro/cultura/viata-e-cobaiu-soartei-in-memoriam-alex-leo-servan/


Clarificări necesare: Mitul politic al rusofobiei (eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

11/02/2015
Auzim tot mai des, în ultima vreme, că s-ar fi născut un front global rusofob, că a critica regimul Putin, cu al său imperialism militarist și cu ideologia salvaționistă(-autarhică) ce-l subîntinde, ar fi o probă de rusofobie. Exact la fel cum în anii Războiului Rece, sovietologi cunoscuți, precum Richard Pipes și Adam Ulam, erau denigrați drept rusofobi (din păcate o poziție împărtășită chiar și de un Aleksandr Soljenițîn). Poate că la fel de “rusofobă” s-a simțit (chiar recent) și Karen Dawisha, profesoara de la Miami University din Ohio, directoarea Centrului Havighurst, atunci când editorul ei de la Cambridge University Press de la Londra, acolo unde publicase în trecut, fără probleme, o serie de alte volume, i-a respins apariția celei mai recente cărți, “Putin’s Kleptocracy: Who Owns Russia?”: “Given the controversial subject matter of the book, and its basic premise that Putin’s power is founded on his links to organised crime, we are not convinced that there is a way to rewrite the book that would give us the necessary comfort”. Cartea a apărut, în cele din urmă, în septembrie anul trecut, la Simon & Schuster. Deci se poate! Dar reacția unei edituri de un asemenea prestigiu este elocventă pentru maniera “înmănușată” cu care foarte mulți contemporani aleg să trateze un subiect atât de îngrijorător precum cel al imperialismului militarist și corupt. Nu, nu este deloc o glumă, este chiar istoria Rusiei putinofile la zi și ea poate degenera în oroare dacă nu îi spunem constant și apăsat pe nume.

În ce ne privește, am scris constant și cu pasiune în favoarea valorilor Rusiei democratice, a unei tradiții care îi include pe decembriști, pe Herzen, pe Struve, pe constituționaliștii-democrați, pe Andrei Saharov și Elena Bonner, pe Natalia Gorbanevskaia și pe Serghei Kovaliov. A numi regimul Putin drept o dictatură născută din moștenirile politice și ideologice ale KGB-ului nu înseamnă a fi rusofob, cum nu însemna a fi fost serbofob, în anii ’90, când identificai manipulările scandaloase la care se preta propaganda conspiraționistă a regimului Miloșevici. Atunci, ca și acum, sunt integrate în ideologia regimului dictatorial componente religioase preluate din arsenalul ortodoxist. Auto-victimizarea și martirologia ostentativă se îngemănează în această retorică menită să justifice o tiranie obscurantistă și cinică. Recomandăm, în acest sens, extraordinarul film “Leviathan” al lui Andrei Zviaghințev.

Pentru noi există acea tradiție rusă pe care țarismul a atacat-o și a prigonit-o, iar bolșevismul, în toate etapele sale, a înjosit-o și a călcat-o în picioare. Este vorba de valorile în care au crezut marii autori despre care am avut și vom mai avea bucuria sa scriem: Anna Ahmatova, Boris Pasternak, Osip Mandelștam, Marina Țvetaieva, Iosif Brodsky. Această Rusie este opusul dughinismului, fundamentul ideologic al dictaturii fesebiste.

Vorbim de un mit politic pentru că narațiunea pusă în funcțiune de propaganda putinistă și sprijinitorii din Rusia (și de aiurea) combină secvențe de realitate cu ficțiuni menite să genereze anxietate și o agonizantă incertitudine. Se reiau temele izolării Rusiei, se sugerează, ca pe vremea lui Stalin, că ar fi vorba de o fortăreață asediată, că întregul univers conspiră pentru molestarea Rusiei, că este așadar nevoie de o mobilizare generală și totală în serviciul supraviețuirii țării. Evident, este un bricolaj panicard și cu valențe clar instrumentale, menit să-l ajute pe Vladimir Putin într-un moment de dramatică și ireparabilă criză.

Mitul politic este un discurs care organizează, incită și mobilizează sentimente, emoții, speranțe și aprehensiuni colective. Nu este neapărat fals în integralitatea sa, dar poate să includă, și adeseori chiar include, elemente care distorsionează deliberat adevărul istoric. Un exemplu clasic de mit politic vindicativ este legenda “cuțitului pe la spate” (Dolchstosslegende) utilizată de extrema dreaptă din Germania după Primul Război Mondial pentru delegitimarea Republicii de la Weimar și pentru justificarea celui mai abject antisemitism. Este de fapt, de multe ori, o raționalizare a resentimentului politic și a unor fobii inavuabile.

Recomandări:

http://www.nybooks.com/articles/archives/2014/dec/18/how-he-and-his-cronies-stole-russia/

http://www.amazon.com/Putins-Kleptocracy-Who-Owns-Russia/dp/1476795193

http://www.imdb.com/title/tt2802154/?ref_=nv_sr_1

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/clarificari-necesare-mitul-politic-al-rusofobiei-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/


“Marele jaf” si tenebrele stalinismului

07/03/2014

Ma intereseaza in cel mai inalt grad filmul lui Nae Caranfil “Closer to the Moon” si sper sa-l vad cat mai curand. Excelentul documentar al lui Alexandru Solomon despre „marele jaf comunist” a oferit cadrul istoric de referinta, dar a evitat sa lanseze ipoteze si, cu atat mai putin, explicatii definitive. Fictiunea insa, cum stim, se poate apropia de adevar pe cai ce tin de intuitie, imaginatie, empatie. Se poate ca fictiunea, adica filmul lui Nae Caranfil, sa rezolve un mister care pluteste de decenii in legatura cu ceea ce a intrat in istorie sub numele de “banda Ioanid”.

Afacerea „bandei Ioanid” este una din cele mai tenebroase din istoria comunismului romanesc. Pe scurt, in 1959, in anul cind regimul sarbatorea cu mare pompa 15 ani de la 23 august 1944, un grup de fosti ilegalisti, toti de origine evreiasca, uniii dintre ei intelectuali cu pozitii importante, inclusiv o femeie (Monica Alfandari-Sevianu) au atacat o sucursala a Bancii Nationale. In chip uluitor, in plin totalitarism, se producea un hold-up de tipul Bonnie si Clyde.

 
M-am ocupat de multi ani de aceasta afacere. Mama mea, colega la Institutul de Igiena din Bucuresti cu sotia unuia dintre „banditi” (Harry Obedeanu) mi-a povestit despre filmul „Reconstituirea” prezentat in epoca la diverse sedinte menite sa stirneasca indignarea „oamenilor muncii” impotriva „lipitorilor sioniste”. In epoca, familia mea locuia pe strada Grigore Mora, deci pe aceasi strada cu astrofizianul Paul Ioanid (nascut Leibovici). Casa sa se afla vis-avis de fosta vila a Principesei Ileana, in care pe atunci locuia Anton Moisescu (adjunctul lui Apostol la sindicate, membru al CC). Fratele lui Paul, colonelul de militie Alexandru Ioanid fusese casatorit cu sora Marthei Cziko, sotia omnipotentului Ministru de Interne, membru al Biroului Politic si sef al Securitatii, Alexandru Draghici. Fiul lor, Alexandru (cu diminutivul Sanyi), asatzi matematician in Anglia, casatorit cu o fosta colega a mea de scoala, dupa divortul tatalui sau de sora Marthei, a preluat numele de familie al mamei sale. Apoi, dupa ce acesta s-a remaritat cu ilegalistul Galis, a devenit Alexandru Galis (vezi marturisirile sale din “Jurnalul national” si din film).

Acum citiva ani, Irene Lusztig, absolventa a scolii de film de la Harvard, a facut un film documentar intitulat, ca si filmul de propaganda din epoca, regizat de Virgil Calotescu, „Reconstruction” (Reconstituirea). Impreuna cu istoricul Radu Ioanid (nici o legatura cu fratii implicati in afacerea din 1959), am fost consultant al acelui film. La scoala de film de la Harvard, Irene a fost colega cu fiul unui coleg al meu de catedra de la Universitatea Maryland. Prin Josh Oppenheimer (autorul formidabilului documentar “The Act of Killing”), am cunoscut-o pe Irene. Filmul era un efort de a intelege viata bunicii sale: Irene era nepoata de fiica a Monicai Sevianu (vezi si amintirile Monicai Lovinescu despre Monica Sevianu, cea care a cunoscut-o in inchisoare pe mama scriitoarei, Ecaterina Balacioiu). Pe unchiul ei, Gadi (astazi, din cate stiu, redactor la Kol Israel), il intilnisem cindva la 2 Mai. Nimeni nu vorbea deschis despre ce se petrecuse in acel misterios episod. Unul dintre cei direct implicati in arestarea fratilor Ioanid a fost cel mai bun prieten al lui Alexandru, colonelul de securitate Hristache Zambetti. Personaj taciturn, cultivat si ironic, ilegalist si absolvent asl Academiei Comerciale, avea sa devina, in anii 70, vicepresedintele Camerei de Comert a RSR. In mai 1971, in “Scanteia”, era pe lista inaintarilor in grad a unor ofiteri in rezerva. Ajungea general-maior. Partidul isi sarbatorea semicentenarul rasplatindu-i pe cei care servisera Cauza…

Stiam ca filmul produs de Securitate, fusese „interpretat” chiar de catre acuzati. L-am vazut gratie Irinei Lusztig si m-a frapat prin tendentiozitatea sa vituperanta. La prezentarile din 1960, este probabil ca „interpretii” (minus Monica Sevianu)  fusesera de-acum executati. De ce jucasera acele roluri ignobile? De ce acceptasera acea sinistra mascarada? In epoca, imi amintesc, in cercurile ilegaliste, se soptea ca intreaga afacere era „razbunarea familiei Draghici”. Un rol crucial in povestea respectiva l-a jucat un personaj despre care am apucat sa vorbesc de-a lungul anilor cu o apropiata a sa, profesoara de filosofie Magda Stroe (o vedem in filmul lui Alexandru Solomon).

Edgar Reichmann a publicat in Vest, dupa emigrarea in Franta, un roman intitulat “Denuntatorul”, in care Saşa Muşat aparea drept creierul intregii afaceri. Istoric fara studii terminate (din cite stiu), el a fost lider al tineretului social democrat, colaborind cu comunistii in anii de dupa razboi. Apoi a „defectat” in Franta, cel mai probabil cu misiunea de a penetra cercurile exilului  (apare mentionat in “Jurnalul” lui Virgil Ierunca). A revenit in tara (proba ca lucrase pentr Securitate)  si a fost numit prodecan si secretar de partid la facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti. O asemenea numire nu putea fi facuta decat cu stirea si aprobarea lui Leonte Rautu. Apoi a fost debarcat (ratiune de a dezvolta un complex de persecutie). Era prieten  cu fratii Ioanid si cu Igor (Gugu) Sevianu. Fusesera cu totii elevii lui Mihail Sebastian si Jacques Byck la Liceul Cultura.

Musat era var primar cu sotia lui Bodnaras (Florica Münzer)—de care liderul comunist s-a despartit cam in aceeasi perioda (1960). Pentru unii istoricii profesionisti, Musat eraun impostor. Altii si-l amintesc mai putin odios. Oricum, avea temperament de aventurier. Am stat de vorba despre acest personaj cu profesorul Paul Cornea (partea legata de Liceul Cultura) si cu profesoara Zoe Petre (cea legata de rolul sau nefast in Facultatea de Istorie). In anii 70, in lungi plimbari bucurestene, mi-a vorbid despre Muşat istoricul Alexandru (Sami) Vianu. In toate discutiile revenea ca un laitmotiv termenul “aventurier”. L-a cunoscut bine si doctorul Gheorghe Bratescu, ginerele Anei Pauker, mi-a povestit lucruri fascinante. Si-l imagina pe Saşa traind undeva, in Argentina, revenind pentru o scurta vizita la Bucuresti, locul unde  “gangsterii” fusesera lichidati.

Jaful a fost real. Ramine intrebarea: a fost Muşat un agent provocator, un colaborator al Securitatii in construirea unei actiuni menite sa compromita un grup politic (ilegalisti) si etnic (evrei)? Apoi, in “Cartea Alba a Securitatii”, publicata in timpul si sub egida lui Virgil Magureanu, exista un document cre sustine ca „banda Ionaid” pregatea atentate teroriste contra lui Draghici si a lui Leonte  Rautu, pe atunci membru supleant al Biroului Politic si sef suprem al propagandei.  Aceasta tema a disparut din acuzatiile ulterioare.

Se spune ca Gheorghiu-Dej l-ar fi intrebat pe Draghici: „Ce nevoie au evreii de milionul si mai bine de lei” „Ce sa faca cu ei?” Profesorul Paul Ioanid era o vedeta a stiintei romanesti. Mi-l amintesc la televizor prezentind lansarea sputnikului. Toti acesti oameni cistigau excelent dupa criteriile epocii. Erau ei „haiduci sionisti” ori comunisti deziluzionati? Afacerea a coincis cu arestarile unor figuri de virf,  tot evrei, ale Ministerului Comertului Exterior. De asemenea, este perioada arestarii grupului ce avea sa fie numit „lotul Constantin Noica”.

„Actorii” marelui jaf si ai filmului securist au fost cu totii condamnati la moarte. Cu exceptia Monicai Sevianu, au fost executati (plutesc mistere privind decesul real al lui Musat, chiar doctorul Bratescu, cum spuneam, avea unele indoieli). Cred ca a fost vorba de o operatie propagandistica, cu certe implicatii antisemite. Actorii si regizorii veneau din aceeeasi parte a spectrului politic, fusesera membrii aceleiasi familii. Ramine de studiat ce-i facuse sa se desparta cu atita clocotitoare aversiune mutuala. Inteleg ca ipoteza filmului lui Nae Caranfil sugereaza o revansa in numele idealurilor tradate. O lectie a celor care au crezut sincer data arivistilor si poltronilor. O actiune sinucigasa menita sa resuscite, in febra unei sfidari absolute a “ordinii legale” staliniste, fraternitatea pierduta si sperantele asasinate?

Textul de mai sus este versiunea adusa la zi a unui articol pe care l-am publicat in 2007 in acel ziar admirabil care era, pe atunci, “Cotidianul”.

http://www.hotnews.ro/stiri-film-16756381-video-cronica-film-closer-the-moon-entertainment-autor.htm

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-a-fost-alexandru-draghici-arhitectul-terorii-staliniste-din-romania/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/marele-jaf-si-tenebrele-stalinismului-romanesc/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 216 other followers