Speechless in Washington, DC…

14/08/2015

Tocmai am citit ce-a scris Dragos Aligica. Sunt fara cuvinte.

“Impresia pe care o lasa evolutiile curente este ca abia acum adevarata relevanta a operei lui Vladimir Tismaneanu si a prezentei sale in campul dezbaterii publice din Romania devine clara. Abia acum, in contrast cu ceea ce vedem public, putem sa luam pe deplin masura a ceea ce inseamna echilibru, discernamant, buna judecata istorica si morala, eleganta intelectuala, scholarship si, mai ales, mult curaj in a asuma o pozitie publica dupa ce ai asumat una profund personala si existentiala deloc facila.

Dincolo de toate scaderile sale – si cine dintre noi nu are scaderi si slabiciuni?! – Tismaneanu a aratat ca se poate. Si pentru asta multi – care au simtit instinctiv implicatiile intelectuale, politice si umane ale exemplului sau existential – l-au urat si il urasc cu intensitati patologice.

Iata de ce trebuie sa fie foarte frustrant pentru ei sa constate ca azi, cand sunt la gramada, cu totii, de-a valma, tavaliti si manjiti in noroiul ignobil cu care isi dau unii altora cu strambatati si jumatati de adevar in cap, sa constate, deci, cum statura lui Tismaneanu se ridica si pluteste deasupra lor, purtatoare – in ciuda tuturor scaderilor sale omenesti – a unui mesaj si a unui exemplu, a unui standard pe care, orice ar face, ei nu pot nici sa-l atinga, nici sa-l mai ascunda.

Cine are ochi sa vada, vede. Cine are minte sa inteleaga, intelege.

Vladimir Tismaneanu – The Devil in history

Multumesc Dragos, multumesc, Florina Neghina! Multumesc, Marius Stan, pentru formidabila traducere in romaneste a “Diavolului in istorie”! Ai facut nu doar opera de traducator, ci si una de constructor intru concepte inexistente, din ratiuni stute, in limba romana. Ratiuni care, vai, continua sa inhibe conversatia democratica si azi. Iar in lipsa conceptelor, dezbaterile, atatea cate sunt, raman facile, sterile, futile…


Onoare şi responsabilitate: Apostazia lui Ágnes Heller

10/08/2015

La 86 de ani, Ágnes Heller, Hannah Arendt Professor of Political Philosophy  la New School University, laureată a Premiului „Hannah Arendt” oferit de oraşul Bremen şi membră a Academiei Maghiare de Ştiinţe, vocea cea mai influentă a Şcolii de la Budapesta de filosofie socială şi morală, fosta asistentă a lui Georg Lukács, este mai activă ca oricand…

Fascinaţi de epigonii lui Althusser ori ai lui Lacan, stângiştii vestici şi estici prefera sa-i ignore monumentala opera. Nu i se poate trece cu vederea lui Ágnes Heller faptul că a traversat cu demnitate îngheţul stalinist, că a rupt cu mirajul marxist, că a articulat conceptul disident al persoanei umane, al libertăţii şi al demnităţii. Demersul ei, asemeni celui al Hannei Arendt ori al lui Hans Jonas, este inspirat de ceea ce se cheamă amor mundi. Pentru Ágnes Heller, al cărei tată a pierit la Auschwitz, Holocaustul rămâne o tema esenţială de reflecţie, un subiect menit să sfideze de-a pururi capacitatea noastră de înţelegere şi reprezentare. Shoah şi Gulag sunt pentru gânditoarea maghiară patologii abisale ale modernităţii, consecinţele genocidare ale unui hubris doritor să anihileze nu doar problematica sacrului, ci chiar şansele mântuirii.

Ágnes Heller (imagine din colecția Bibliotecii Universitare din Szeged)
Într-un interviu cu Csaba Polony, editorul revistei „Left Curve Journal”, Ágnes Heller mărturisea: „Întotdeauna am fost preocupată de acestă întrebare: cum a fost posibil aşa ceva? Cum putem înţelege ce s-a întâmplat? Experienţa Holocaustului s-a suprapus cu cea a vieţii sub un regim totalitar. Întrebările amintite au avut aşadar pentru mine şi un caracter introspectiv. Cum au putut unii oameni să facă ceea ce au făcut? Am decis astfel să încerc să înţeleg natura moralităţii, a naturii Binelui şi Răului, să înţeleg cum trebuie să mă situez faţă de crimă, cum pot afla sursele răului şi moralităţii. Aceasta a fost prima mea introspecţie. Cea de-a doua a avut un caracter social: ce fel de lume poate lua naştere în asemnea condiţii? Ce fel de lume permite apariţia barbarismului? Care este sensul modernităţii? Putem spera la izbăvire?”

Împreună cu soţul ei, regretatul filosof politic Ferenc Feher, Ágnes Heller a sfidat, în anii ’80, capitulările politice şi etice ale unei stângi occidentale care identifica inamicul în democraţia liberală. Cartea lor, „Eastern Left, Western Left”, rămâne un manifest al onoarei, responsabilităţii şi lucidităţii. Nimeni nu poate înţelege dinamica Opoziţiei Democratice din Ungaria, ruptura cu amoralismul bolşevic în oricare din ipostazele sale, respingerea „despotismului luminat” de tip Kadar, itinerariul unor Janos Kis, Gyorgy Bence, Gaspar Miklos Tamas, fără a cunoaşte gândirea precursorilor acestora, între care Ágnes Heller rămâne figura tutelară.

Am auzit prima dată de Ágnes Heller când eram adolescent în România. S-a vorbit la Europa Liberă despre excluderea ei din partid după ce, la întrunirea de vară de pe insula Korcula, din Iugoslavia, semnase, în august 1968, protestul internaţional împotriva invaziei Cehoslovaciei (alături de Habermas, Fromm, Ernst Bloch, Lucien Goldmann). Evident, la cursurile de istoria filosofiei ori de marxism de la Facultatea de Filosofie din Bucureşti nu se sufla o vorbă despre ereticii de la Budapesta sau Varşovia. Scrierile lor circulau sub forma de „Caiete documentare” pregătite confidenţial la Academia „Ştefan Gheorghiu”. Ideologii oficiali (Paul Niculescu-Mizil, Leonte Răutu, Dumitru Popescu, Constantin Vlad, Ion Iliescu, Ştefan Voicu, Ilie Rădulescu) intuiau prefect potenţialul subversiv al marxismului critic.

Nimeni nu ne-a pomenit vreun cuvânt despre Kolakowski, Lukács, Heller ori Kosik. Ştiu că Miron Constantinescu, cu a sa complicată biografie, îl preţuia pe Andras Hegedüs, fostul premier stalinist devenit sociolog marxist critic şi apropiat al Şcolii de la Budapesta, dar erau simpatii tăinuite cu mare grijă. I-am descoperit pe revizioniştii marxişti maghiari, cehi şi polonezi pe cont propriu, ori mai exact spus, graţie Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca. Când am ajuns în Statele Unite am explorat destinul marxismului în regimurile totalitar-leniniste, am publicat un articol despre „Marxismul critic în Europa de Est” în „Praxis International” (octombrie 1983), revista din al cărei comitet editorial făceau parte, între alţii, Ágnes Heller, Ferenc Feher, Jürgen Habermas, Shlomo Avineri si Charles Taylor.

Membrii Şcolii de la Budapesta au fost forţaţi să părăsească Ungaria (a existat o celebră rezoluţie a Biroului Politic în acest sens). După ce au ajuns la New York în 1986, invitaţi să predea la New School, i-am vizitat în repetate rânduri. Am devenit prieteni apropiaţi. Mi-au fost mentori în cel mai veritabil sens al cuvântului. Prima mea carte în engleză „Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste în Europa Răsăriteană(Routledge, 1988; Polirom, 1997), s-a bucurat de generosul lor sprijin intelectual. Au citit manuscrisul, au făcut observaţii extrem de utile, mi-au dat un „endorsement” entuziast. Consider că opera filosofică a lui Ágnes  Heller se plasează la loc de cinste în cea mai curată şi nobilă tradiţie a umanismului occidental.

http://www.europalibera.org/content/blog/27181408.html


Insomnii kremlinologice: List der Vernunft

05/08/2015

Era prin 1974, poate 1975. Mona Țepeneag mi-a dăruit câteva din cărtile din biblioteca sovietologică (dar și anarhistă) a lui Dumitru Țepeneag, rămas la Paris unde edita revista “Cahiers de l’Est”.  Intre acestea, “La Grande Terreur” de Robert Conquest. Am citit-o de cel puțin trei ori înainte de plecarea mea din țară. Este una din cărțile care m-au convins definitiv că regimurile comuniste, fără excepție, au înscrisă in codul lor genetic criminalitatea. Care criminalitate provine din ideologia lor rece, vorba lui Kostas Papaioannou. Imi amintesc de comisarul poporului pentru justitie (sic), Nikolai Krîlenko, care era si președintele Asociației Sahistilor din URSS. Vechiul bolșevic, amic candva cu Lenin, scria despre necesitatea de a aplica principiul luptei de clasă in șah. Suna hilar, dar povestea se incheia cu plutoane de execuție și deportari in Gulag.

Era nevoie de vigilență revolutionară chiar și acolo. Trebuiau demascați “vraghi naroda” (dușmanii poporului), “năpârcile contrarevoluționare”, “cainii turbati”. Si nu doar ei, ci și neamurile lor, până la a n-a generatie. Teoria lui Stalin a ascuțirii luptei de clasă pe măsură inaintării spre socialism era culmea acestei eclipse a rațiunii, pre relua titlul unei cărți de Max Horkheimer. Delir ce se pretinde dialectic. “Humanisme et terreur”, ca să citez titlul unei cărți nefericite de Merleau-Ponty. Sau, tot din el, “Les aventures de la dialectique”. Krîlenko fost el insuși impușcat in iulie 1938, in timpul Marii Terori. Cum să nu ai insomnii când iți amintești acum, când Robert Conquest nu mai e, de aceste lecturi?

Suntem la Sinaia, cred că in 1978, in apartamentul parinților prietenului meu Radu Stern. Sosesc Andrei și Catrinel Pleșu. Este cu noi și istoricul de arta Radu Bogdan. Vorbim despre câte-n lună și in in stele, ajungem, inevitabil, la problema “ideii care ne sucește mintile”. Le povestesc despre Conquest. Le spun că, dacă Hegel ar fi trăit in veacul XX, aceasta carte ar fi fost esențială pentru scrierea unei noi “Filosofii a istoriei”. Una care să-i includa, in tentativa sisifică de a vorbi despre viclenia Rațiunii, pe Lenin, pe Stalin si pe Hitler. List der Vernunft, n’est-ce pas?


Istoria onoarei la români: Despre N. Steinhardt

29/07/2015

Azi, 29 iulie, este ziua cand s-a nascut, in 1912, N. Steinhardt. Reiau un articol de pe “Contributors” scris cu ocazia centenarului Steinhardt. Scriam acolo ca anul 2012 era nu doar unul Caragiale, ci si unul Steinhardt. In fond, gânditorul liberal-conservator devenit calugar ortodox, dar asumându-si pana in uiltima clipa evreitatea, un intelectual critic de superba tinuta morala despre care am avut sansa sa stau mult de vorba cu Toma Pavel si cu Dragos Aligica, l-a inteles ca nimeni altul pe autorul “Scrisorii pierdute”. Cum i-a inteles si pe Dostoievski, Koestler, Soljenitin, Bulgakov (Serghei si Mihail), Camus. Numele lui N. Steinhardt se inscrie luminos in ceea ce-ar putea fi o carte cu titlul “Istoria onoarei la români”.

Textul complet poate fi citit aici:

http://www.contributors.ro/cultura/istoria-onoarei-la-romani-despre-n-steinhardt/

 

 


Ipoteze despre antisemitism

28/07/2015

“Evreul este creat de antisemit”, scria cîndva Sartre (citez din memorie, dar nu cred că trădez sensul ideii sale). Într-adevăr, soarta antisemitului ar fi extrem de tristă dacă nu ar putea imagina la infinit crimele, conspirațiile și păcatele celui etern detestat. În germană, “evreul ratacitor” este “der ewige Jude”, adică “evreul veșnic”. Antisemitismul se întîlnește la stînga și la dreapta (mă refer îndeosebi la extremele acestor orientări). Socialismul ca anticapitalism a utilizat și dezvoltat acest filon otrăvit.

Evident, mulți socialiști au detestat și deplîns antisemitismul (Engels, Bebel, Clara Zetkin), dar alții lau cultivat (să nu-l uităm chiar pe Marx, inspirat de ideile antisemite ale stîngii anarho-socialiste a timpului său). Scientismul combinat cu mistica de tip Volk (ceea ce Marcuse a numit cîndva “eroismul istoricopopular”) a generat la dreapta mentalități exclusivist-rasiste. Wagner însuși a glisat de la populismul romantic de stînga al juneții sale revoluționare către elitismul rasist al perioadei cînd a teoretizat ideea absurdă a sterilității evreilor în creația muzicală.

Mă grăbesc să adaug că nu mă refer la dreapta moderată, de tip liberal-conservator. Din cîte știu, conservatorul P.P. Carp a fost omul politic cel mai favorabil încetățenirii evreilor după 1877. În discuția despre antisemitism trebuie să păstrăm distincțiile istorice. Bolșevismul, cel puțin în faza sa leninistă, nu includea antisemitismul, însă era ostil sionismului și socialismului bundist. Ulterior, din motive ce pot fi examinate cu alt prilej, Stalin a virat către antisemitismul virulent al perioadei 1946-1953. Era vorba despre ceea ce biograful lui Stalin, profesorul Robert C. Tucker, a numit “bolșevismul de extremă dreaptă”.

Ceea ce se atacă în figura evreului este principiul însuși al alterității. Pentru imaginarul antisemit evreul apare drept simbolul, ori mai precis spus, personificarea diferenței. Antisemitismul înseamnă, între altele, negarea dreptului la diferență. Antisemitul unifică ceea ce este separat șI chiar incompatibil. Să ne gîndim la mitul “iudeo-bolșevismului” îngemănat, în cosmologia antisemită, cu acel al dominației globale a “iudeo-plutocrației”. Recomand spre lectură partea despre antisemitism din lucrarea clasică a Hannei Arendt Originile totalitarismului. Antisemitismul este o ură veche, care în timpurile moderne a căpătat note și dimensiuni noi. A devenit element al unor ideologii politice moderne. Nu mai este antisemitismul teologic al Evului Mediu. Cînd Mikis Theodorakis își exprimă aversiunea pentru evrei și pentru statul Israel, o face ca om de stînga, partizan al unei doctrine de tip socialist. Fantasmele antisemite cuprind deopotrivă demonizarea și supralicitarea puterii evreilor.

În mintea antisemitului presa este în mîna evreilor ca grup compact, cu interese monolitice. La fel și băncile. Pentru antisemitul clasic toți evreii se află simultan în slujba familiei Rotschild și a Cominternului generic. Dacă îi spui unui antisemit că nu există o unitate a evreilor din toată lumea, îți va zîmbi neîncrezător și te va acuza că încerci să negi ceea ce este știut “prea bine”. “Agresiunea Talmudului împotriva Evangheliei lui Hristos” era mitul invocat de Nechifor Crainic în cartea sa Etnocrație și ortodoxie. Mitul revine în zona “Noii Drepte” din România. (…)

S-a crezut că după Auschwitz antisemitismul va înceta să fie tolerabil, măcar în cercurile intelectuale onorabile. Din păcate, cum a notat cîndva regretatul Petru Creția, chiar oameni care se jură că sînt democrați convinși utilizează în particular limbaje inacceptabile. Nimeni nu cere ca intelectualii democrați să fie filosemiți. Important, demn și necesar este să fie anti-antisemiți. Atunci cînd un fost disident, personaj celebru, scrie în termeni cataclismici despre culpa “evreilor” (nu a unor evrei) pentru crimele bolșevice, el pășește pe un teritoriu minat. Cum scria Milosz, adeziunea unor evrei la comunism în Europa Centrală și de Est nu a fost un “mister rasial”.


Robert C. Tucker, bolșevismul de extremă dreaptă și originile putinismului

27/07/2015

Marele istoric si politolog Robert C. Tucker a incetat din viață acum cinci ani, pe 29 iulie 2010. A fost o personalitate remarcabilă a marxologiei și sovietologiei. Antologiile sale din Marx și Lenin, cartea despre filosofie și mit la Karl Marx, studiile reunite în volumul clasic The Soviet Political Mind, monumentalele prime două volume din biografia lui Stalin (neterminată, din păcate, dar suficient de bogată analitic și conceptual pentru a rămâne una din cele mai strălucite contribuții pe acest subiect inepuizabil), sunt repere fundamentale în gândirea politică a veacului al XX-lea. Actuala trilogie despre Stalin a lui Stephen Kotkin, din care a apărut in 2014 primul volum, se situează, in chip original, in prelungirea directiei propusă de Tucker. (…)

Robert C. Tucker a fost un prieten drag, un model și un mentor. De la el, de la Ghiță Ionescu, de la Alvin Z. Rubinstein și de la Ken Jowitt am preluat accentul pe analiza ethos-ului, a matricii simbolic-emoționale proprii formațiunii politice pe care mă străduiesc să o explorez. În volumul al doilea al biografiei lui Stalin (Stalin in Power: The Revolution from Above. 1928-1941), Tucker a analizat bolșevismul de extremă dreaptă. În interpretarea sa, această metamorfoză (unii ar numi-o pseudomorfoza) s-a produs în momentul în care Stalin „a combinat propria versiune a revoluționarismului leninist cu naționalismul velicorus”. La baza acestui fenomen s-a aflat un proces de dublă identificare: cea de factură etnică (rusocentrism) și implicarea totală în procesul de transformare, de re-creare a lumii.

Încă de la începutul anilor 20, Stalin era una dintre cele mai proeminente figuri ale așa-zisului grup al „patrioților ruși, roșii”. Într-un alt loc, sovietologul a folosit și formula „bolșevism național rus”. Aceste observații ale lui Tucker și teoretizarea sa a procesului de reversion (reapariția unor fenomene istorice din trecut în comunism) sunt, în opinia mea, punctul de plecare al înțelegerii fenomenului de hibridizare fascistă a comunismului. De fapt, putem spune că una din sursele principale ale putinismului este exact acest bolșevism de extremă dreaptă. Cand am scris, impreună cu politologul Marius Stan, despre ispita fascistă a tovarășului Putin, un articol care l-a infuriat teribil pe Oleg Malghinov, ambasadorul Rusiei la București, acest concept ne-a inspirat.

Articol transmis la postul de radio Europa Libera:

http://www.europalibera.org/content/blog/27155157.html?nocache=1

Textul poate fi ascultat aici:

http://www.europalibera.org/audio/27155154.html

Recomandare:

http://www.contributors.ro/global-europa/l-am-suparat-pe-ambasadorul-rusiei-badaranie-sau-luciditate/


DIGICULT| Vladimir Tismăneanu despre galeria nomenclaturiştilor

04/07/2015

În anul 1988, jurnalista şi scriitoarea poloneză Teresa Toranska a publicat volumul Them: Stalin’s Polish Puppets, in traducere Marionetele lui Stalin, în Polonia. Cartea a cuprins o serie de interviuri cu figuri proeminente ale Partidului Comunist Polonez şi a devenit una dintre cele mai importante lucrări de analiză a epocii totalitare din Polonia. Într-o manieră similară Teresei Toranska, politologul român Vladimir Tismăneanu a publicat de curând volumul „Efigii ale unui coşmar istoric”, o galerie complexă a portretelor în care apar magnaţii epocii totalitare din România, de după anul 1945.

  • 480p
  • 240p
  • 360p
  • mp4
–:–

Umbra lui Gheorghiu Dej, un trepăduş de curte nouă, spion rus şi dinozaur leninist, eternul tovarăş Cozmâncă sau tragicomedia comunismului dinastic“. Sunt doar câteva dintre apelativele sub care apar foştii demnitari comunişti în volumul lui Vladimir TismăneanuEfigii ale unui coşmar istoric“.

De la stalinistul Emil Bodnăraş, tovarăşul de cursă lungă Emil Bobu, aristocratul roşu Ion Gheorghe Maurer sau …Manea Mănescu, şi până la Ilie Verdeţ, executantul perfect sau Ştefan Andrei, aparatcicul politicii externe ceauşiste, figurile de primă linie ale fostei nomenclaturi comuniste alcătuiesc un tablou pe cât de bine conturat, pe atât de… monstruos.

Vladimir Tismăneanu, politolog, explică: E o continuare a unei frământări, dacă vreţi obsesii a mea, am scris despre caracterologia nomenclaturii şi a ideologilor, securiştilor, mă refer la personajele de vârf. Mircea Mihăieş numea „Galeria monştrilor” dacă vreţi. Fiecare personaj pe care l-am pus în această galerie are caracteristicile lui. Unii sunt mai cultivaţi, unii sunt mai brute, unii sunt mai ticăloşi, unii se pretind mai puţin ticăloşi, alţii sunt subtili şi dialecticieni, alţii sunt primitivi şi rudimentari, deci avem diverse tipuri pe care le întâlnim aici. Există însă un element care îi uneşte pe toţi, de fapt două, o combinaţie de …între fanatismul cum spunea şi coordonatorul cărţii politologul Marius Stan, şi pe de altă parte cinism. Cele două n-ar trebui să meargă împreună, ei bine, în cultura politică a comunismului românesc şi nu numai, le vedem mergând împreună.

Despre foştii premieri comunişti autorul spune, în cartea sa, că au fost în general personaje şterse, fără prea mare influenţă. Există, însă, o excepţie: Ion Gheorghe Maurer sau…„aristocratul roşu”.

Am încercat foarte mult să fac portretul atât cât m-au dus puterile şi l-am cunoscut bine pe fiul său Jean, am cunoscut-o pe nora sa la un moment dat care mi-a fost colegă de facultate şi am fost prieteni…//..Deci Maurer ar fi un personaj pentru că el este …paradoxal părea un tip supra lucid. Pe de altă parte într-o carte de interviuri spunea că până la sfârşitul vieţii şi-a dorit să scrie o carte Marx şi lumea de azi. Şi a rămas până la sfârşit un intelectual marxist. Altminteri foarte cinic. Se ştie fraza lui celebră, eu sunt …maică-mea era franţuzoaică, taică-miu era german dar eu sunt român get beget. Adică ăsta era stilul lui Maurer spune politologul.

Încă de la începutul lucrării sale, Vladimir Tismăneanu recunoaşte că unul dintre motivele pentru care a scris această carte este şi faptul că totalitarismul, dar mai ales comunismul, nu au încetat să fie teme de actualitate: „Mai merită să medităm la ceea ce Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi H.R.Patapievici identifică drept „o idee care ne suceşte minţile”? Chiar faptul că aceşti admirabili intelectuali critici folosesc timpul prezent este de-acum un răspuns“.

Nu e deloc că s-a terminat, nu e o poveste care s-a încheiat în 1989 şi putem să punem cruce şi să spunem de acum omenirea poate să respire liniştită, demonii totalitari au sucombat. N-au sucombat, se vor găsi alte încarnări, şi dacă nu suntem dispuşi să le identificăm din vreme atunci vom suferi consecinţele de rigoare. De aici şi discuţiile care au legătură cu Putin şi putinismul. El oferă de fapt identificări cvasi-religioase, naţiunea unică şi omogenă, eurasianismul ca nouă ideologie, antioccidentalismul dus la paroxism, toate acestea fac parte din arsenalul lingvistic şi emoţional al totalitarismului.

Ideologiile totalitariste au fost, de altfel, pârghiile prin care foştii demnitari comunişti şi-au construit uriaşul mecanism al puterii.

O putere al cărei ADEVĂRAT scop nu era altul decât dispreţul pentru cetatean şi pentru libertăţile acestuia. Prim prisma acestei psihobiografii dacă vreţi a personajului de care mă ocup, fie Iliescu, Ceauşescu, Maurer sau Gogu Rădulescu, Ion Constantinescu, deci …Ana Pauker sau cine mai sunt în cartea respectivă încerc să prind de fapt modelul totalitar aşa cum a funcţionat în toate statele de tip leninist sau de tip fascist. Şi atunci m-am uitat la trei dimensiuni. Dimensiunea partidului, partidul unic şi liderul de partid respectiv cultul liderului de partid, pe care îl întâlnim şi sunt Stalin şi sub Ceauşescu şi sub Enver Hoxha în Albania şi sub Tito în Iugoslavia, şi sub cine vreţi dvs, Mao Tse Dun în China, Ho Shi Min în Vietnam, al doilea ar fi ideologia. Şi al treilea este poliţia secretă.

Totalitarismul nu a fost invenţia unor minţi bolnave, spune politologul. Atâta vreme cât în lume încă mai există oameni politici care se ghidează după ideologiile totalitariste, o viziune apocaliptică asupra viitorului politic al omenirii este…justificabilă. E suficient să citim ce se întâmplă în anumite ţări din America Latină dar nu mai departe decât ce se întâmplă în Rusia. Pentru că ideea nu va fi aceeaşi, ideea are capacitate proteică, se va reinventa, vor fi alte forme ale utopiei care pretinde egalitate absolută. Sau, de fapt lucrul central pe care îl prezintă este chestiunea centrală a totalitarismului, ideologiei centrale totalitare este că promite salvare umană aici şi acum. Religia tradiţională o promite dincolo, în transcendent. Fundamentalismele totalitare spun că se poate aici şi acum. Prin revoluţie rasială, prin revoluţie comunistă, prin revoluţie bolivariană ar fi spus Hugo Chavez, găsim noi ce să adaugăm acolo, revoluţie să fie. Şi de obicei apocaliptică care schimbă complet, urmăreşte să schimbe natura umană.

Cea mai mare eroare cu privire la felul în care oamenii percep comunismul în zilele noastre este faptul că acesta este considerat o simplă greşeală a istoriei. Cea mai bună lecţie, în acest sens, este finalul romanului „Ciuma”, al celebrului autor francez Albert Camus. Totalitarismul şi monştrii nomenclaturilor comuniste stau mereu…la pândă.

Ascultând, într-adevăr, strigătele de bucurie nestăpânită care urcau dinspre oraş, Rieux îşi amintea că bucuria este mereu ameninţată. (sună al naibii de contemporan). Căci el ştia un lucru pe care această mulţime cuprinsă de bucurie îl ignora şi care poate fi citit în cărţi, că bacilul ciumei (adică al totalitarismului) nu moare şi nici nu dispare vreodată, că el poate să stea timp de zeci de ani adormit în mobile şi rufărie, că el aşteaptă cu răbdare în odăi, în pivniţe, în lăzi, în batiste şi în hârţoage şi că poate să vină o zi când, spre nenorocirea şi învăţătura oamenilor, ciuma îşi va trezi şobolanii şi-i va trimite să moară într-o cetate fericită. (aş adăuga într-o altă cetate fericită sau aceeaşi)” concluzionează politologul Vladimir Tismăneanu.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 202 other followers