In Memoriam Leonidas Donskis (1962-2016)

21/09/2016

My close friend of soul, ideas, and values, Lithuanian political philosopher Leonidas Donskis passed away in a sudden, absurd, totally unexpected way. But is there any death expected? “Death transforms life in destiny,” wrote Malraux. In this case a noble, generous, altruistic destiny. We have been friends for many years. I can’t write details now, I am speechless. Below, a concise summary of a rich and inspiring life. A few months ago, Leonidas and I signed the contract with Brill Publishers in Netherlands for a book of dialogues in English to come out in their series “Value Inquiry.” The title is: “Demons: Metapolitics, Nihilism, and Radicalism in a Century of Ideological Passions.” We completed the first chapter. My plan was to work these days for the next one. Destiny decided otherwise. I extend my warmest feelings of compassion to his wife, Jolanta Donskienė. He will be immensely, irreplaceaby missed by all the friends of liberty.

 

Image result for leonidas donskis images

Leonidas Donskis, Ph.D., (August 13, 1962 – September 21, 2016) was Member of the European Parliament (MEP, 2009-2014), a philosopher, political theorist, historian of ideas, social analyst, and political commentator, Professor of Politics and Head of “VDU Academia Cum Laude” at Vytautas Magnus University and Honorary Consul of Finland in Kaunas.

As a public figure in Lithuania, he acted as a defender of human rights and civil liberties. In 2004, Donskis has been awarded by the European Commission the title of the Ambassador for Tolerance and Diversity in Lithuania. He has always been opposed to all extreme or exclusionary attitudes and forms of violent politics, and, instead, has been leaning to liberalism with its advocacy of individual reason and conscience, ability to coexist with democratic programs of other non-exclusive ideologies, and moderation.

He died on September 21, 2016, of an apparent heart attack.


Demonii…

31/08/2016

Posedații bolșevici au fost urmașii lui Serghei Neceaiev și ai colegilor acestuia. Neceaiev a fost prototipul care l-a inspirat pe Dostoievski pentru construcția personajului de o infinită amoralitate Piotr Verhovenski din romanul „Demonii”. Asemeni posedaților dostoievskieni, bolșevicii erau fanatici convinși că fericesc umanitatea, indiferent de metodele utilizate. În plus, ei erau înarmați cu o doctrină ce se pretindea infailibilă. Tocmai această aroganță epistemică l-a ferit pe Lenin de îndoieli și l-a făcut imun la orice considerente „sentimental-burgheze”.

http://www.europalibera.org/a/27957732.html


Prayer on Bastille Day

14/07/2016

God, please protect us from revolutionary saints! “Those who make revolutions by halves do nothing but dig their own tombs.” (January 1793) [Source: Oeuvres Complètes de Saint-Just, vol. 1 (2 vols., Paris, 1908), p. 414]

 


Tirania majoritatii, atunci si acum…

23/06/2016

Contemporary East-Central Europe, in particular Romania’s Parliament: “The one pervading evil of democracy is the tyranny of the majority, or rather of that party, not always the majority, that succeeds, by force or fraud, in carrying elections.” Lord Acton— The History of Freedom in Antiquity, 1877

 


Totalitarismul sub lupa: Hannah Arendt si Sigmund Neumann

21/06/2016

On his FB page, political scientist Marius Stan publishes a picture with two major students of totalitarianism, Hannah Arendt and Sigmund Neumann, accompanied by an excellent commentary: “Neumann’s groundbreaking book “Permanent Revolution: The Total State in a World War” (1942) deals with the structural framework which distinguishes modern dictatorship from the 19th century state. He was among the first scholars to discuss the role and the figure of the political lieutenant (or, in his own words, “the forgotten man”). SN was fully committed to the comparative study of politics (His credo: “To know thyself, compare thyself to others.”)  Nowadays, the city of Dresden, this powerful symbol of destruction and war, has the privilege to host two important institutions: Hannah Arendt Institute for the Research on Totalitarianism & Sigmund Neumann Institute for the Research on Freedom and Democracy. Neumann tackled the concept of “totalitarianism” quite early (“always on a march that never ends, incessantly at war with a world that it can not possess,” therefore its character of “permanent revolution”), Arendt added a much needed philosophical touch and turned it into a key-concept for the modern political science…”

Hannah Arendt and Sigmund Neumann, Wesleyan University, Middletown, CT.


O veste minunata pentru prietenii societatii deschise

05/05/2016

Great news for the friends of the open society! Congrats to Michael Ignatieff, influential human rights scholar and admirable public intellectual: “Farewell to @Harvard @Kennedy_School. From September 1, I will be President & Rector of Central European University in Budapest @CEUHungary.” One of my first book reviews in English came out in the 1980s in the journal “Orbis” and praised Michael Ignatieff’s wonderful “Russian Album.” In the 1990s, I used in my classes his film and book “Blood and Belonging,” one of the finest analyses of the Yugoslav debacle.

 

 

I read with an immense interest his biography of Isaiah Berlin,. In the pages of the NYRB, Michael has published seminal essays, including the insightfully prescient ones, last year, on the new authoritarian wave. I met him in Amsterdam a few years ago when we were on the same panel on nationalism as at a conference organized by Rob Riemen, the indefatigable director of the Nexus Institute. We talked about civil society’s metamorphoses in post-communist Europe (he had published an utterly thoughtful review of Ernest Gellner’s “Conditions of Liberty”). For those who have not visted CEU, let ma say that there is, in addition to a “Popper Room,” a “Gellner Room,” as well.

As one who has published several volumes with CEU Press, who has frequently lectured there, participated in doctoral committees, and co-organized a major conference in 1999 to explore the revolutions of 1989 and their aftermath, I am particularly pleased and happy for Michael Ignatieff and for entire CEU community, professors, library staff, students and alumni!


Totalitarismul ca organizare a urii: De ce contează Gabriel Liiceanu

19/04/2016

Când citesc unele rechizitorii împotriva „rezistenței prin cultură” mă întreb ce-ar fi făcut acești vajnici procurori de astăzi la acea vreme? Nu-și dau ei seama că la acel ceas al obscenității de partid și de stat, simpla decenţă era de-acum un gest de sfidare? Nu realizează acești inchizitori de ultimă oră că România lui Nicolae Ceaușescu nu era Ungaria lui János Kádár? Puţină istorie politică a Europei de Est și Centrale în perioada comunismului i-ar putea ajuta să se abțină de la judecăți absolutizante. N-am făcut parte dintre păltinișeni, dar vorbeam cu Gabriel și cu Andrei Pleșu despre Constantin Noica. Ne vedeam uneori și cu Alexandru Paleologu, nu aveam inhibiții niciunul în a conversa absolut deschis despre grotesca degringoladă a regimului, despre eroziunea marxismului, despre noii filosofi francezi, despre Soljenițîn, Hannah Arendt, George Orwell, Arhtur Koestler și câte alte teme situate la antipodul lecturilor neprimejdioase.

Am citit cartea sa despre limită cu creionul în mână, țin minte și acum unele pasaje. Era un mod de a scrie filosofie atât de diferit de ceea ce se practica oficial încât nu te puteai mira că volumul era publicat de o editură literară (Univers, dacă țin bine minte). Paginile despre marxism erau evident lipite, adăugate strict convențional, cel mai probabil la solicitarea cenzorului, ori a referentului editorial, erau scrise politicos, distant, erudit, dar în mod cert fără urmă de adeziune. La acel ceas istoric, Gabriel Liiceanu era de-acum un gânditor nu doar non-marxist, dar chiar anti-marxist în sensul că descoperise originea proiectului totalitar în chiar doctrina originară. În primul meu articol apărut în Statele Unite, în 1983, în revista Praxis International, „Critical Marxism and Eastern Europe”, prezentam itinerariul filosofic al lui Gabriel Liiceanu drept emblematic pentru un tânăr intelectual strălucit care refuză să îngenuncheze ideologic. Am citit de-a lungul anilor cam tot ce-a scris Gabriel. Am transmis, la „Europa Liberă”, în 1986, dacă nu mă înșel, un eseu intitulat „Gând întârziat despre Păltinișul magic”. Ne-am revăzut în februarie 1990, am zburat în același avion dinspre Viena spre București. Gabriel era de-acum șocat de recidiva metodelor dictatoriale, de ubicuitatea și impertinenţa servitorilor vechiului regim. Starea existențială firească a lui Gabriel este, în tradiția camusiană, aceea de îngrijorare etică.

Prin eseul său „Despre ură”, apărut la Humanitas în 2007, ne-a dăruit unul dintre cele mai frumoase și adevărate texte ale literaturii anti-totalitare. Izvorât dintr-o irepresibilă pasiune morală, inspirat deopotrivă de dezgustul în raport cu infinitul tupeu al lacheilor, dar și de o imensă dragoste pentru semenii săi, umiliți și insultați de profitorii timpurilor de tristețe și înjosire, Liiceanu trage un binevenit semnal de alarmă, opunându-se pe față ignominiei și infamiei. Ca unul care am scris admirativ despre „Jurnalul de la Păltiniș”, nu pot să nu observ continuitatea demersului metafizic și moral al gânditorului român. Paginile despre Marx și Lenin surprind exact modul în care certitudinile oraculare se convertesc în realități concentraționare. Este vorba de consecințele „urii din pornire” înzestrată cu acoperământ ideologic. La ceasul în care ni se comunică, cu dubios aplomb, că intelectualii ar face mai bine să nu se amestece în chestiunile publice, ori, dacă o fac, să fie atenți să nu cadă într-un mortal „partizanat”, Gabriel Liiceanu își asumă, deschis și transparent, poziția de intelectual democrat. În acest caz, o spun apăsat, nu este vorba de o „trădare” a intelectualilor ci, dimpotrivă, de onoarea lor.

În plus, le-aș sugera celor care îl tot invocă pe Julien Benda cu a sa La trahison des clercs, să țină cont că teza sa (nuanțată ulterior) riscă să conducă la grave întârzieri de reacție în raport cu ascensiunea dictaturilor revoluționare de dreapta și de stânga. În acest sens, o știm de la Élie Halévy, apoi de la Aron și Camus, intelectualul trebuie să fie un spectator angajat. A nu consimți la răul din jur este o formă de a-ți fortifica propria statură verticală. Nu orice proiect politic este prin definiție cinic. Când Cetatea se întâlnește cu mari amenințări, intelectualii democrați nu-și pot permite să se mențină voios-indiferenți. A-l categorisi pe Liiceanu drept intelelectual extremist, opus democrației, mi se pare o stupiditate bazată pe resentimente prea firav camuflate pentru a fi luate în serios.

Scriind despre comunism ca formă supremă de organizare intelectuală a urii, el confirmă o poziție împărtășită de întreaga tradiție a disidenței democratice. Opoziția sa față de totalitarism, fascist ori comunist, este una ce ține de ordinea însăși a valorilor liberale: respectul pentru individ și drepturile sale, refuzul înregimentărilor bigote, curajul de a rosti adevăruri incomode riscând să torpileze diversele conformisme placide. Liiceanu este un om al înaltei temperaturi etice, ceea ce poate stârni reacții cât se poate de diverse: de la susținători necondiționați la adversari ireductibili. I se reproșează că ar poza în „erou al anticomunismului”, câtă vreme tot ce a susținut este că a trecut prin anii dictaturii fără să pactizeze cu forțele Răului. Au sărit împotriva sa personagii ignare care și-au permis să debiteze cele mai aiuritoare imbecilități, troglodiți pozând în erudiți, incapabili să înțeleagă ce înseamnă să trudești o viață pentru a-l împământeni pe Heidegger în casa limbii române.

Articol transmis azi la postul de radio Europa Liberă:

http://www.europalibera.org/content/blog/27682043.html