O veste minunata pentru prietenii societatii deschise

05/05/2016

Great news for the friends of the open society! Congrats to Michael Ignatieff, influential human rights scholar and admirable public intellectual: “Farewell to @Harvard @Kennedy_School. From September 1, I will be President & Rector of Central European University in Budapest @CEUHungary.” One of my first book reviews in English came out in the 1980s in the journal “Orbis” and praised Michael Ignatieff’s wonderful “Russian Album.” In the 1990s, I used in my classes his film and book “Blood and Belonging,” one of the finest analyses of the Yugoslav debacle.

 

 

I read with an immense interest his biography of Isaiah Berlin,. In the pages of the NYRB, Michael has published seminal essays, including the insightfully prescient ones, last year, on the new authoritarian wave. I met him in Amsterdam a few years ago when we were on the same panel on nationalism as at a conference organized by Rob Riemen, the indefatigable director of the Nexus Institute. We talked about civil society’s metamorphoses in post-communist Europe (he had published an utterly thoughtful review of Ernest Gellner’s “Conditions of Liberty”). For those who have not visted CEU, let ma say that there is, in addition to a “Popper Room,” a “Gellner Room,” as well.

As one who has published several volumes with CEU Press, who has frequently lectured there, participated in doctoral committees, and co-organized a major conference in 1999 to explore the revolutions of 1989 and their aftermath, I am particularly pleased and happy for Michael Ignatieff and for entire CEU community, professors, library staff, students and alumni!


Totalitarismul ca organizare a urii: De ce contează Gabriel Liiceanu

19/04/2016

Când citesc unele rechizitorii împotriva „rezistenței prin cultură” mă întreb ce-ar fi făcut acești vajnici procurori de astăzi la acea vreme? Nu-și dau ei seama că la acel ceas al obscenității de partid și de stat, simpla decenţă era de-acum un gest de sfidare? Nu realizează acești inchizitori de ultimă oră că România lui Nicolae Ceaușescu nu era Ungaria lui János Kádár? Puţină istorie politică a Europei de Est și Centrale în perioada comunismului i-ar putea ajuta să se abțină de la judecăți absolutizante. N-am făcut parte dintre păltinișeni, dar vorbeam cu Gabriel și cu Andrei Pleșu despre Constantin Noica. Ne vedeam uneori și cu Alexandru Paleologu, nu aveam inhibiții niciunul în a conversa absolut deschis despre grotesca degringoladă a regimului, despre eroziunea marxismului, despre noii filosofi francezi, despre Soljenițîn, Hannah Arendt, George Orwell, Arhtur Koestler și câte alte teme situate la antipodul lecturilor neprimejdioase.

Am citit cartea sa despre limită cu creionul în mână, țin minte și acum unele pasaje. Era un mod de a scrie filosofie atât de diferit de ceea ce se practica oficial încât nu te puteai mira că volumul era publicat de o editură literară (Univers, dacă țin bine minte). Paginile despre marxism erau evident lipite, adăugate strict convențional, cel mai probabil la solicitarea cenzorului, ori a referentului editorial, erau scrise politicos, distant, erudit, dar în mod cert fără urmă de adeziune. La acel ceas istoric, Gabriel Liiceanu era de-acum un gânditor nu doar non-marxist, dar chiar anti-marxist în sensul că descoperise originea proiectului totalitar în chiar doctrina originară. În primul meu articol apărut în Statele Unite, în 1983, în revista Praxis International, „Critical Marxism and Eastern Europe”, prezentam itinerariul filosofic al lui Gabriel Liiceanu drept emblematic pentru un tânăr intelectual strălucit care refuză să îngenuncheze ideologic. Am citit de-a lungul anilor cam tot ce-a scris Gabriel. Am transmis, la „Europa Liberă”, în 1986, dacă nu mă înșel, un eseu intitulat „Gând întârziat despre Păltinișul magic”. Ne-am revăzut în februarie 1990, am zburat în același avion dinspre Viena spre București. Gabriel era de-acum șocat de recidiva metodelor dictatoriale, de ubicuitatea și impertinenţa servitorilor vechiului regim. Starea existențială firească a lui Gabriel este, în tradiția camusiană, aceea de îngrijorare etică.

Prin eseul său „Despre ură”, apărut la Humanitas în 2007, ne-a dăruit unul dintre cele mai frumoase și adevărate texte ale literaturii anti-totalitare. Izvorât dintr-o irepresibilă pasiune morală, inspirat deopotrivă de dezgustul în raport cu infinitul tupeu al lacheilor, dar și de o imensă dragoste pentru semenii săi, umiliți și insultați de profitorii timpurilor de tristețe și înjosire, Liiceanu trage un binevenit semnal de alarmă, opunându-se pe față ignominiei și infamiei. Ca unul care am scris admirativ despre „Jurnalul de la Păltiniș”, nu pot să nu observ continuitatea demersului metafizic și moral al gânditorului român. Paginile despre Marx și Lenin surprind exact modul în care certitudinile oraculare se convertesc în realități concentraționare. Este vorba de consecințele „urii din pornire” înzestrată cu acoperământ ideologic. La ceasul în care ni se comunică, cu dubios aplomb, că intelectualii ar face mai bine să nu se amestece în chestiunile publice, ori, dacă o fac, să fie atenți să nu cadă într-un mortal „partizanat”, Gabriel Liiceanu își asumă, deschis și transparent, poziția de intelectual democrat. În acest caz, o spun apăsat, nu este vorba de o „trădare” a intelectualilor ci, dimpotrivă, de onoarea lor.

În plus, le-aș sugera celor care îl tot invocă pe Julien Benda cu a sa La trahison des clercs, să țină cont că teza sa (nuanțată ulterior) riscă să conducă la grave întârzieri de reacție în raport cu ascensiunea dictaturilor revoluționare de dreapta și de stânga. În acest sens, o știm de la Élie Halévy, apoi de la Aron și Camus, intelectualul trebuie să fie un spectator angajat. A nu consimți la răul din jur este o formă de a-ți fortifica propria statură verticală. Nu orice proiect politic este prin definiție cinic. Când Cetatea se întâlnește cu mari amenințări, intelectualii democrați nu-și pot permite să se mențină voios-indiferenți. A-l categorisi pe Liiceanu drept intelelectual extremist, opus democrației, mi se pare o stupiditate bazată pe resentimente prea firav camuflate pentru a fi luate în serios.

Scriind despre comunism ca formă supremă de organizare intelectuală a urii, el confirmă o poziție împărtășită de întreaga tradiție a disidenței democratice. Opoziția sa față de totalitarism, fascist ori comunist, este una ce ține de ordinea însăși a valorilor liberale: respectul pentru individ și drepturile sale, refuzul înregimentărilor bigote, curajul de a rosti adevăruri incomode riscând să torpileze diversele conformisme placide. Liiceanu este un om al înaltei temperaturi etice, ceea ce poate stârni reacții cât se poate de diverse: de la susținători necondiționați la adversari ireductibili. I se reproșează că ar poza în „erou al anticomunismului”, câtă vreme tot ce a susținut este că a trecut prin anii dictaturii fără să pactizeze cu forțele Răului. Au sărit împotriva sa personagii ignare care și-au permis să debiteze cele mai aiuritoare imbecilități, troglodiți pozând în erudiți, incapabili să înțeleagă ce înseamnă să trudești o viață pentru a-l împământeni pe Heidegger în casa limbii române.

Articol transmis azi la postul de radio Europa Liberă:

http://www.europalibera.org/content/blog/27682043.html


Despre Emil Cioran: La jeunesse comme péché…

08/04/2016

“Pour reprendre le diagnostic de Cioran lui-même, je dirais que son péché de jeunesse, c’est la jeunesse comme péché. Dans un texte du début des années 1950, Cioran écrit : « À l’époque où j’étais jeune, toute l’Europe croyait à la jeunesse. Ce sont les jeunes qui promeuvent les doctrines d’intolérance et les mettent en pratique, ce sont eux qui ont besoin de sang, de cris, de tumulte et de barbarie. » Il me semble que Cioran met le doigt sur ce qu’a été le grand malheur du XXe siècle. Un malheur prophétisé par Dostoïevski dans cette conversation des Possédés où Piotr Verkhovensky demande aux conjurés ce qu’ils préfèrent : patauger dans le marécage à une allure de tortue ou le traverser à toute vapeur. Un « collégien enthousiasmé » lui répond : « Moi, je suis pour le traverser à toute vapeur ! » Cioran a été ce collégien enthousiasmé. Il a également cédé à l’historicisme. Il reviendra sur cette illusion dans ses Cahiers : « N’exigez pas de moi de croire que l’Histoire ait un sens et l’humanité un avenir. L’homme passera de difficulté en difficulté et il en sera ainsi jusqu’à ce qu’il en crève. » Par là, on voit que toute son œuvre est une méditation critique sur ce délire inaugural.” (Alain Finkielkraut)

 

Emil (E. M.) Cioran, Eugène Ionesco and Mircea Eliade

 


Totalitarismul și cultul terorii

06/04/2016

Marele roman al dezintegrării modernității liberal-burgheze, “Muntele vrăjit” de Thomas Mann, a apărut in noiembrie 1924. Personajul Leo Naphta, iezuitul fanatic, a fost inspirat de Georg Lukács cu al său bolșevism gnostic. Iată pasajul din Mann evocat de Marius Stan in dialogul care deschide cartea noastră “Dosar Lenin. Vraja nihilismului”, in curs de apariție la Curtea Veche Publishing:

„Dacă este nevoie, mă pot lipsi de contra-argumentele tale – sunt la curent cu ideologia politică a burgheziei. Țelul tău este un imperiu democratic, statul-mondial, apoteoza principiului statului-națiune într-un plan universal. Iar împăratul imperiului tău? Îl cunoaștem. Planul tău este o înfiorătoare utopie și totuși – tocmai asupra acestui punct ne aflăm mai mult sau mai puțin în acord. Pentru că există ceva transcendent în această republică a ta mondială capitalistă –, într-adevăr, republica mondială este statul secular transcendent, iar noi împărtășim amândoi aceeași credință, anume că, într-un orizont îndepărtat, o condiție finală perfectă așteaptă omenirea și că ea va corespunde condiției sale originare perfecte. Încă din vremea lui Grigore cel Mare, fondatorul Cetății lui Dumnezeu pe pământ, Biserica a crezut că menirea ei este să readucă omenirea înapoi pe calea legii divine. Pretenția sa papală la autoritate temporală nu a apărut doar așa, de dragul ei însăși; dictatura prin împuternicire a fost, mai degrabă, un mijloc, o cale de a atinge un țel redemptiv, o fază de tranziție de la statul păgân la împărăția cerurilor. Ai vorbit cu elevii noștri aici despre faptele sângeroase ale Bisericii și impaciența ei disciplinată – dar asta a fost foarte nesăbuit din partea ta, pentru că zelul dumnezeiesc prin definiție nu poate fi pacifist. Și Grigore însuși a zis: ‚blestemat fie omul care-și ține sabia departe de vărsarea de sânge’. Știm că puterea este demonică. Dar dacă împărăția va să vie, dualitatea dintre bine și rău, dintre această lume și următoarea, dintre putere și Spirit, trebuie să fie temporar abrogată și transformată într-un principiu ce unește ascetismul și dominația. Asta este ce numesc necesitatea terorii.”


Unlikely Encounter: Trotsky and Dewey

15/03/2016

Immensely interesting! In September 1937, the Dewey Commission exonerated Lev Trotsky of all the hallucinating charges concocted by Stalin, Yagoda, Yezhov, Vysihnsky etc At the same time, there was a clash of visions between the one whom Isaac Deutscher called “the prophet outcast” and the paradigmatic radical-liberal philosopher. Dewey believed in absolute moral values, Trotsky saw all moral norms as class–determined. Until the end of his life, Trotsky remained attached to the Leninist cult of terror. Only years later, his widow, Natalia Sedova, would mention to Victor Serge that, privately, Trotsky wondered, during the last months of his life, whether the whole Leninist revolutionary adventure was nothing but a disastrous commitment to an impossible cause.

http://www.publicseminar.org/2014/03/john-deweys-encounter-with-leon-trotsky/#.VuhSOMvmp9D

At the very beginning of my American life, New School philosopher Richard J. Bernstein, who was then teaching at Haverford College, helped me publish my first article in English. Titled “Critical Marxism and Eastern Europe,” it came out in the journal he was then co-editing, “Praxis International.” I remember vividly my visit to his office and the conversation we had about the absence of a Marxian theory of morality. He showed me the chair in which Hannah Arendt used to sit whenever she was coming to lecture at Haverford. The relationship between means and ends is the crucial philosophical question in Arthur Koestler’s “Darkness at Noon.”…


“Hail, Caesar!” and phenomenological Marxism

14/03/2016

Professor Marcuse, a tragically funny Hegelian-Marxist radical thinker and a self-styled revolutionary oracle, is a character in “Hail Caesar!”, the wonderful movie by the Coen brothers. He was an American German-Jewish philosopher who believed that the unhappy consciounsness, the downtrodden, the marginals, the wretched of the Earth, the pariahs, can save the world. Angela Davis was his student. I wrote my PhD thesis at the University of Bucharest focusing on the Critical Theory and its relationship with contemporary left-wing radicalism. In the times of Berni Sanders, the topic and the emotions do come back, as we see. Maybethey never died off. Marcuse ended his magnum opus, “The One-Dimensional Man” (1964), quoting Walter Benjamin: “It is only because of the hopeless that hope is given to us” (Nur um der Hoffnungslosen willen ist uns die Hoffnung gegeben). Like Hannah Arendt, Hans Jonas, and Karl Lowith, he had studied under Martin Heidegger in pre-Htiler Germany. He was, to use Jurgen Habermas’s term, a phenomenological Marxist…

http://forward.com/culture/211598/deconstructing-the-jewishness-of-the-frankfurt-sch/

 


Nous sommes tous des Juifs allemands!

13/03/2016

 Hannah Arendt writes to Karl Jaspers on June 13,1968: “It seems to me that one day the children of the 21st century will learn about the year 1968 the same way we have learned about the year 1848. I am personally concerned. Dany Le Rouge, Cohn-Bendit, is the son of very close friends, an excellent lad.” On June 28, she writes a letter to Daniel: “I am convinced that your parents, especially your father, would be very proud if they were still alive. …In case you run into trouble and may be needing money, you’ll always have us.” Mention should be made that the French communist leader Georges Marchais called Daniel Cohn-Bendit “a German Jew” and the police considerea expelling him from French territory. “. In response, a huge demonstation took place in Paris with thousands of people proclaiming: “Nous sommes tous des Juifs allemands.”

http://next.liberation.fr/…/…/la-lettre-a-cohn-bendit_164696

 

 


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 218 other followers