Destin de disident: Paradoxalul Aleksandr Zinoviev

25/03/2015

Fenomenologia disidenţei, cu ale sale eroisme sublime si, uneori, cu ulterioare derapaje ce te lasă perplex, este una ce-si asteaptă cronicarul. Aleksandr Zinoviev (1922-2006), unul dintre cei mai cunoscuţi disidenţi sovietici, a fost un personaj controversat: dupa ce a oferit in anii 70 si la inceputul anilor 80, unul dintre cele mai convingătoare diagnostice ale comunismului, a devenit un critic extrem de sever al gorbaciovismului, scriind chiar un eseu intitulat „Katastroika”. După perioada exilului la Munchen, a revenit in Rusia unde s-a manifestat ca un inversunat critic al lui Boris Eltin. A susţinut exact ideile pe care cândva le atacase cu o devastatoare forţă analitică. De fapt, Zinoviev a fost mereu un intelectual sfâsiat. A detestat sovietismul, insă , in unele interviuri si eseuri, chiar in anii 80, a găsit elemente „pozitive” in modelul sovietic. S-a dorit fondatorul unei stiinţe comunismologice. A crezut că sovietismul este etern si a fost socat când a asistat la prăbusirea sistemului. Imi amintesc de o conferinţă la New York, in octombrie 1987, când, in prezenţa multor disidenti si intelectuali critici din Europa de Est, Zinoviev a declarat că reformele lui Gorbaciov sunt doar praf in ochi menit să camufleze dorinţa de conservare a sistemului.

Titlul interventiei sale, de un scepticism nemărginit, era „Crocodilii nu pot zbura”. Ei bine, au zburat. Erau acolo Agnes Heller, Ferenc Feher, Eduard Kuznetsov, Aleksa Djilas, Dorin Tudoran, Mihai Botez, Geza Szocs, Aleksander Smolar, Jakub Karpinski, Helmut Sonnenfeldt, Jerzy Kosinski, Irena Lasota, Midge Decter, William Luers, Carlos Franqui, Humberto Belli, Richard Pipes, Susan Sontag, Carl Gershman, Daniel Pipes, Svetozar Stojanovici, Mihajlo Markovici, Michael S. Radu, Paul Hollander, Jan Vladislav, Antonin Liehm, Andrei Brezianu, Alvin Z. Rubinstein, Carlos Alberto Montaner. Lui Janos Kis autoritatile regimului comunist din Ungaria i-au refuzat pasaportul. Textul lui Miklos Haraszti, “Paradigma cizmelor”, a fost citit de Steve Wasserman, pe vremea aceea editorul seriei “The New Republic Books”. Pregatind conferinta, l-am vizitat pe Aleksandr Zinoviev intr-o seara, in vara acelui an, la Munchen. Avea pe pereti propriile picturi, cu lupi, tigri si alte asemenea lighioane. Privire fixă, discurs monocord, complet self-absorbed. Volumul cu prezentările de la acea conferinta, inclusiv cea a lui Zinoviev, a apărut, coordonat de Judith Shapiro si de mine, la editura Macmillan in 1991.

Pe la mijlocul anilor 80, Zinoviev a dat un lung interviu „Europei Libere”. Discutia cu George Urban a apărut in lunarul britanic „Encounter” sub titlul „Portretul disidentului ca om sovietic” si a provocat multe discutii. Stilul lui Zinovier era să pretinda că găseste raţionalitatea poziţiei pe care de fapt o submina. Ii plăcea să contrazică si să pălmulască orice prejudecată. De aici si voluptatea creării unor situatii moralmente revoltătoare, precum apărarea menţinerii mumiei lui Lenin in Mauzoleul din Piaţa Rosie.

„Eroul tineretii noastre” se intitulează eseul literar si sociologic scris de Zinoviev la inceputul anilor 80 despre Stalin si stalinism. Multe din ideile acestui eseu, deopotrivă fascinant si iritant, au fost reluate in anii recenti. Cum relata „The Economist” in necrologul consacrat lui Zinoviev, intrebat de Vladimir Bukovski cum era posibil ca tocmai el să ajungă să-l apere pe Stalin, Zinoviev a răspuns: „Oricine il poate ataca pe Stalin. Este mai interesant să găsesti argumente in favoarea lui; fără el, familia mea ar fi ramas formată din tărani”. Evident că era vorba de o exagerare menită să-l exaspereze pe Bukovski. Si totusi, cand acesta i-a replicat că milioanele de victime ale stalinismului au fost un pret cam mare pentru ascensiunea socială a familiei lui Zinoviev, filosoful a acceptat imediat critica. Antistalinismul era de fapt convingerea sa profundă, iar joaca de-a explicatiile sociologice nu era decit o alta faţă a naturii fundamental pesimiste a viziunii sale despre lumea in care ne este dat să trăim.

Logician de mare clasă, a cultivat paradoxul, sarcasmul si umorul negru. A scris romane si eseuri care au influenţat puternic viziunea intelectualilor vestici despre comunism. Impactul scrierilor sale a fost uneori comparat cu cel al operei lui Soljeniţin. Pentru intelectualii din statele comuniste, scrierile lui Zinoviev, acest Swift al „socialismului real”, au contat imens. As aminti influenţa sa asupra interpretării socialismului lui Ceausescu in dialogul dintre Dan Petrescu si Liviu Cangeopol, „Ce-ar mai fi de spus? Convorbiri libere intr-o tara ocupata””. Romanul sau, „Inăltimile abisale” a fost publicat in Elvetia in 1976. Tot acolo a aparut si “Viitorul luminos”. Pe vremea aceea Zinoviev era inca profesor la Facultatea de filosofie a Universităţii din Moscova, autor al unor studii respectate de logică simbolică. Cunostea marxismul mai bine decât mulţi dintre profitorii regimului bolsevic. In carte, descria viaţa din orasul Ibansk (ma abţin sa propun aici echivalentul românesc!), atmosfera de ipocrizie, infinit plictis si cras oportunism din acel loc emblematic pentru viaţa din URSS in timpul lui Brejnev. Zinoviev avea placerea combinării ficţiunii cu documentul sociologic precis. Si-a construit o autobiografie menită să prezinte contradicţiile inevitabile din viaţa a ceea ce el insusi a identificat drept Homo Sovieticus.

Apropierea lui Zinoviev de Ghenadi Ziuganov si PC al Federaţiei Ruse, exaltarea memoriei lui Lenin si sustinerea pentru Slobodan Milosevici, socantele declaraţii despre Stalin (intre altele, a sustinut că Stalin avusese dreptate să-l aresteze in anii 30 ca „terorist”), i-au facut pe mulţi să se indoiască de trecutul disident al lui Zinoviev. Cred insă că este o eroare să judecăm o biografie prin erorile din finalul unei vieţi. Iar aceste erori trebuie la rândul lor privite ca expresie a unei formule psihologice a unui personaj dostoievskian. Cu cuvintele unui fost deţinut politic, Serghei Miheiev, putem spune că Zinoviev a fost un om „nu tocmai sănătos si mai degrabă idealist, sensibil, emotiv si plin de contradicţii”.

http://www.clivejames.com/pieces/shadows/zinoviev-laughter

http://www.theguardian.com/news/2006/may/19/guardianobituaries.russia

http://www.waterstonesmarketplace.com/Debates-on-the-future-of-communism-Professor-Vladimir-Tismaneanu/book/1532037

Pentru comentarii:

Destin de disident: Paradoxalul Aleksandr Zinoviev


Foloasele kremlinologiei: Alain Besançon deconstruiește absolutismul putinist (Prezentare si traducere de Vladimir Tismaneanu si Marius Stan)

19/03/2015

A trecut un an de la anexarea Crimeii, moment decisiv în renașterea, cât se poate de palpabilă, a imperialismului rus, direct legat de intensificarea măsurilor autocratice interne. S-a reconstituit, iată, ideologia militarismului expansionist, Occidentul este diabolizat, se cultivă nostalgia pentru țarism și stalinism. Plutesc destule confuzii despre originile și semnificațiile putinismului. Se fac speculații prea puțin informate și se ignoră genealogia ideilor îmbrățișate de ofițerul KGB devenit șeful oligarhiei cleptocratice care controlează Federația Rusă. Tocmai de aceea este importantă claritatea ideilor și a scriiturii, capacitatea de a lumina liniamentele și conexiunile adeseori invizibile care definesc un sistem de gândire întemeiat pe mituri imperiale și nostalgii teluric-ancestrale. Alain Besançon este ghidul ideal în acest voiaj prin gândirea lui Putin. Este unul dintre cei mai avizați cunoscători ai tradițiilor intelectuale ruse, a scris cărți esențiale de istorie rusă și de sovietologie. A fost printre acei puțini gânditori care au prevestit, cu argumente cât se poate de solide, ineluctabila prăbușire a sovietismului.

Pentru Besançon, la fel ca pentru Robert Conquest, Martin Malia, Richard Pipes, Leonard Schapiro ori Robert C. Tucker, tradiția rusă este una a luptei dintre valorile liberale, mereu amenințate, și tendința dictatorială înrădăcinată într-o viziune mesianică despre calea specială a Rusiei eterne. Nu este vorba aici de niciun fel de esențialism, ci de recunoașterea unor departajări incontestabile, a unor clivaje ideatice care, doar ele, pot explica pasiuni de atâtea ori ireconciliabile.

Boileau nu greșea: Ce qui se conçoit bien s’énonce clairement. Dovadă acest text pe care avem bucuria să-l publicăm aici, pe “Contributors”, cu acordul lui Alain Besançon, mijlocit de profesorul Toma Pavel. Le mulțumim cordial amândurora. Fie ca publicarea sa aici să ajute la depășirea stereotipurilor simplificatoare și a entuziasmelor naive. Este nevoie de luciditate și de competență epistemică atunci când avem de-a face cu lumea ideilor.

Gândirea Putin nu este câtuși de puțin un talmeș-balmeș incoerent și cacofonic, ea își are proprii invarianți, topoi, zone ocultate, inclusiv afinitățile bolșevizante și fascizante, care se cer puse sub reflector rațional. În acest sens, studiul lui Alain Besançon, sovietologul favorit al Monicăi Lovinescu și al lui Virgil Ierunca, ni se pare indispensabil. Îl recomandăm tuturor celor care refuză ochelarii de cal ai ideologiilor procustiene. (Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

Gândirea Putin (de Alain Besançon)

Dacă Occidentul se găsește într-o asemenea penibilă postură în fața Rusiei este deoarece s-a înșelat asupra ei ca și asupra direcției pe care aceasta o urmează. Și totuși, revista “Commentaire” a văzut lucrurile în chip just. Trecerea de la ideea comunistă la ideea rusă nu a fost evaluată corect. Două cărți sosesc la timp pentru a ne lămuri.

Se scrie adeseori că Putin este imprevizibil. În fapt, este într-o oarecare măsură care ține de caracterul său și de poziția sa profesională. Un politician conservă în genere o anumită ambiguitate dacă nu vrea să devină prizonierul propriilor declarații. Lucrul este valabil pentru Obama, Merkel, Hollande, Sarkozy, pentru oricine altcineva. Dincolo de declarații, se detașează un fond de gândire pe care îl putem cunoaște. Acest fond este un cadru care nu ne îngăduie să prevedem decizii, însă care ne permite să le interpretăm.

Două cărți ce trebuie citite urgent

Iată motivul pentru care mi se par cu precădere instructive următoarele două cărți. Prima este de Marlène Laruelle, La quête d’une identité impériale, le néo-eurasisme dans la Russie contemporaine (Editions Pétra, 2007). Nu o cunosc pe autoare, deși a publicat câteva cărți despre ideologiile naționaliste ale lumii ruse ori ale lumii musulmane rusificate. Are doctoratul de la INALCO și, neputând obține un post universitar în Franța, a plecat la Washington. Cea de-a doua, care tocmai a apărut, Dans la tête de Vladimir Poutine, este de Michel Eltchaninoff (Solin/Actes Sud, 2015). Acest nume este bine știut în Rusia și în Franța de câteva generații încoace. Este normalien, doctor în filosofie, redactor-șef adjunct la Philosophie Magazine.

Putin nu este comunist și probabil că nu a fost niciodată. Îl citează foarte rar pe Marx ori chiar pe Lenin. În schimb, este un om sovietic pătimaș. Comunismul doctrinar a încetat să mai fie crezut în URSS de mult timp. Hrușciov a fost probabil unul dintre ultimii comuniști sinceri. Diamat, limba marxism-leninismului, a continuat până în 1989 să fie limba publică obligatorie. Dar ca doctrină profesată cu sinceritate, trebuie să mergi în Franța spre a-i mai găsi adepți. Sunt astfel destul de numeroși cei care, în forme pure ori atenuate, au menținut formula spirituală marxist-leninistă, chiar fără să-și dea seama, întrucât “gândirea burgheză” nu a reușit să construiască o respingere intelectuală categorică, francă și eficientă.

În ce constă sovietismul lui Putin?

Acest sovietism constă în adoptarea fără rezerve a practicii Uniunii Sovietice, și în particular a KGB-ului, al cărui elev și membru activ a fost Putin până când a ajuns la putere. Este vorba, mai presus de toate, de idolatria statului rus sub toate formele sale, cele mai canonice fiind cele mai autoritare, Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare, Alexandru al III-lea și, la vârf, Iosif Stalin. În această amplă idolatrie au intrat recent nu numai generalii Vechiului Regim, Suvorov și Kutuzov, dar și generalii albgardiști. Se vorbește acum de strămutarea rămășițelor lui Denikin spre pământul Rusiei.

Marile figuri ale poliției, în primul rând Dzerjinski, sunt din nou venerate. Educația kaghebistă a lui Putin îl face să considere firești practicile poliției politice bolșevice, asasinatul, tortura, șantajul, construcția de dosare “kompromat” asupra eventualilor adversari. Nu poate fi uitat faptul că, în ajunul celui de-al doilea război din Cecenia, au explodat două imobile făcând sute de morți, iar atentatul a fost atribuit cecenilor. Nimeni nu se îndoiește asupra identității celui responsabil, Putin. Cineva care a îndrăznit să facă așa ceva, merită teamă și respect.

O altă tehnică încercată a sovietismului este aceea a minciunii siderante. Am trăit-o personal la Riga cu prilejul unei reuniuni diplomatice. Tânărul ambasador al Rusiei a declarat liniștit în fața ambasadorilor Statelor Unite, Germaniei, Israelului și a altora: “Noi n-am ocupa niciodată Letonia”. Cei aflați la acea masă diplomatică au fost stupefiați, dar n-au replicat acestei enorme aserțiuni. Voi regreta toată viața că nu am spus: “Domnule ambasador, aveți bunăvoința să repetați această frază”. Trebuiau să o facă ambasadorii, dar ei rămăseseră cu răsuflarea tăiată. Atunci când Putin afirmă de zece ori că el nu trimite nici tancuri, nici arme sofisticate, nici trupe antrenate militar în Ucraina, nimeni nu îndrăznește să-i spună în față: Mințiți! Occidentul nu cunoaște arta minciunii deconcertante. Politețea sa îl deservește. Să imaginăm că Obama ar trimite ucrainenilor tot ceea ce au nevoie ca smart weapons, spunând calm că nu le-a trimis nimic și că nu are de-a face cu redresarea militară a țării. Imaginați-vă…

Forțe spirituale

Dar sovietismul nu se poate auto-susține fără sprijinul forțelor spirituale. Comunismul a fost o asemenea forță. Este nevoie acum de una nouă care, strat după strat, se constituie de zece ani încoace. Rădăcinile sale sunt înfipte mai pofund în istoria intelectuală rusă decât în marxism-leninism.

Cel mai vechi strat este slavofilismul secolului al XIX-lea care a supraviețuit șaizeci de ani de opresiune. S-a născut în jurul anului 1850, dezvoltând două argumente. Primul spune că Rusia este o civilizație distinctă care nu se va dezvolta conform modelelor europene. Calea ei este separată. Al doilea este că aparenta ei rămânere în urmă ar fi de fapt un salt peste soluțiile moderne ale țărilor occidentale. Raporturile sociale sunt mai sănătoase și mai umane decât în societatea capitalistă. Aceasta încearcă să-și soluționeze contradicțiile prin socialism. Dar socialismul exista de-acum de mult timp în țărănimea rusă. Rusia este deopotrivă viitorul adevăratului creștinism și al adevăratului socialism. Trebuie să notăm că slavofilismul s-a dovedit fecund. Reușita literară, filosofică, muzicală a Rusiei a depins de el. Slavofilismul se confundă cu naționalismul.

La sfârșitul secolului, și la începutul celui de-al XX-lea, imperiul s-a extins considerabil, a cucerit Turanul, a dobândit nordul Chinei prin construcția trans-siberianului, un alt strat al gândirii slavofile se suprapune peste primul și se amplifică într-o versiune nouă, eurasianismul. Numele sunt necunoscute în Occident: Konstantin Leontiev, Nikolai Danilevski. Au prelungiri în mediile emigrației albe, la Praga, Berlin și Paris. Se mențin aceleași teme. Europa și-a epuizat forța vitală. A venit rândul Rusiei, ale cărei civilizație și religie sut incompatibile cu acelea ale Europei. Confruntarea este inevitabilă și trebuie să fim pregătiți pentru ea. Eurasienii, în ce-i privește, revizuiesc istoria canonică a Rusiei. Descoperă ceea ce poporul, și mai cu seamă statul, datorează tătarilor și altor hoarde asiatice și turcice care au guvernat vreme îndelungată Rusia. Statul moscovit nu provine doar din Bizanț, ci, de asemenea, ori chiar mai mult, din Sarai, marele oraș tătar de pe Volga de jos. Mongolii au adus dreptul, prosperitatea economică, principiile de guvernământ, legăturile prețioase cu Asia. Faimoasa “tiară a lui Monomah”, coroana purtată de țari la încoronare, nu este decât o tichie uzbekă. Legitimitatea țarului nu vine doar dinspre împărații de la Constantinopol, ci, în egală măsură, de la Ginghis Han, ale cărui simboluri figurează pe cupolele sfintei catedrale a Kremlinului. Prin eurasianism, Rusia face un pas către Est și se îndepărtează un pic mai mult de Europa. Islamul este, într-o oarecare măsură, reabilitat.

Ce se citește astăzi la Moscova și în particular în mediile intelectuale din anturajul lui Putin? Marlène Laruelle și Michel Eltchaninoff ne-o aduc la cunoștință. Numele cele mai citate sunt Gumiliov, Ilin, Panarin, Savițki, Dughin…

Lev Gumiliov este fiul marii poete Anna Ahmatova și al poetului Nikolai Gumiliov (împușcat în 1921). A petrecut câțiva ani în Gulag și a încetat din viață în 1972. Pentru el, două entități superetnice domină pestrița lume sovietică: cea rusă și cea stepică (a stepelor). Amenințarea mongolă este un mit creat în Occident cu scopul de a ascunde rușilor cine sunt adevărații lor inamici, lumea romano-germanică, și în special balticii, suedezii și polonezii. Convertindu-se la Islam, Hoarda de Aur a rupt simbioza între lumea mongolă și superethnosul stepic, ceea ce făcea din Moscova singura moștenitoare legitimă a imperiului stepelor. “Tătarii nu există ca popor în afara noastră, ei fac parte din noi”. Nu avem nimic de așteptat de la germani, francezi, englezi, “exploatatori vicleni”. “Răul a venit întotdeauna din Occident”. Gumiliov nu-i iubește pe “cosmopoliți”, care sunt evrei și/sau comuniști. Crede că marile ethnos-uri dominante sunt puse în mișcare de forțe cosmice și biologice care hrănesc “pasionaritatea”, adică puterea voinței, capacitatea de a da un impuls irezistibil mișcării istorice. Este de la sine înțeles că “pasionaritatea” a dispărut din Europa decadentă, dar înflorește în spațiul rus. Mergând pe această direcție de gândire, Gumiliov se îndepărtează de raționalism și se apropie de iraționalismul nazist, nu fără a-l justifica prin elucubrații cu alură “științifică”, asemeni lui Hitler cu al său darvinism de bazar.

Ivan Ilin este un filosof expulzat din Rusia în 1922. Este interesant prin respingerea teoriilor lui Tolstoi. Instalat în Germania, partizan feroce al albilor, a salutat mișcarea nazistă. “Patriotismul, credința în identitatea poporului german și în forța geniului germanic, sentimentul onoarei, faptul de a fi gata pentru sacrificiul de sine, justiția socială, unitatea care transcende clasele, fraternă și națională, acesta este spiritul care întemeiază substanța acestei mișcări”. După război, constată “erorile” nazismului și preferă principiile lui Franco și Salazar. Putin îl citează cu plăcere pe Ilin. În fapt, acesta spera în sosirea unui lider (guide) care “să izbească în inamic în loc de a rosti vorbe goale; care conduce, în loc de a se vinde străinului”. Este vorba de “verticala puterii”.

Igor Panarin, profesor la Universitatea din Moscova, a primit premiul Soljenițin pentru o carte despre “Civilizația ortodoxă într-o lume globalizată” care saluta revanșa unei Rusii înapoiată tehnologic, dar avansată din perspectiva spirituală în raport cu un Occident înfeudat tehnologiei. Teoretizează pentru Rusia un “capitalism conservator”. Face adeseori referințe la Huntington –cu a sa carte The Clash of Civilizations– și la Alain de Benoist. Între Occident și Asia, Rusia se găsește într-o poziție mediană, adăpostește în sinea ei un “orient interior”. Asemeni evreilor, Rusia este aleasa, dar evreii s-au normalizat creându-și propriul stat și adoptând modurile de viață și gândirea Occidentului. Doar poporul rus, călăuzit de ortodoxie, rămâne purtătorul speranțelor umanității. El, acest popor, este în chip intrinsec, unul mesianic.

Piotr Savițki este de formație geograf. Demonstrează prin floră și faună faptul că are bune cunoștințe despre unitatea zonei pe care o acoperă Rusia, Siberia, Turanul, cât și despre originalitatea ei în raport cu zonele vecine. De aici își extrage argumentele pentru atașamentul său la eurasianism.

În fine, Aleksandr Dughin, cel mai celebru dintre ei, care a ajuns la o anumită notorietate în Europa occidentală. Se pretinde un guru à la Russe, cu barba sa deasă și cu deghizarea în veștminte de țăran. Dughin se prezintă ca geopolitician. Se inspiră fără probleme din autori occidentali precum Carl Schmitt. Propune, în jurul zonei propriu-zis ruso-asiatice, alianțe transformabile în protectorat, între care cea dintâi ar fi Germania. Are planuri de cucerire (a se vedea textul citat de F. Thom, publicat în Commentaire), gândirea sa utilizează tradiționalismul din care îi citează și îi traduce pe marii autori, în primul rând René Guénon, și se asociază cu versiunile ezoteriste ale creștinismului, în special cel ruso-ortodox. Îl citează adeseori pe Alain de Benoist.

Pentru detalii despre aceste doctrine și pentru alți autori din aceeași specie, trimit la cele două cărți de Laruelle și Eltchaninoff. Este vorba, dincolo de variațiuni individuale, de aceeași cașă (kacha), de aceeași mâncare de hrișcă. Temele care apar din această amestecătură conceptuală sunt mereu aceleași: un melanj de istoriozofie, însă blindat de “știință”. Scientismul face legătura dintre aceste mari narațiuni și ideologiile garantate de științele care au fost materialismul dialectic leninist și nazismul. În raport cu acesta din urmă, remarcăm deschidere și admirație. Dacă Hitler nu ar fi avut nefericita idee de a ataca Rusia, ar fi fost multe de preluat din regimul pe care l-a instituit. Trupele Waffen-SS prezintă, de pildă, soluții interesante. Primatul voinței asupra analizei raționale, “passionarnost’”, sunt trăsături împrumutate de la fascism, din orientarea vag nietzscheană adoptată de nazismul hitlerist. Prin intermediul ezoterismului, Dughin și amicii săi se întâlnesc cu gândirea ocultistă a Epocii de argint de la începutul secolului XX, care a infiltrat atât de puternic pictura (Kandinski, Malevici), muzica, literatura și, de asemenea, ceea ce se numește “relighioznaia filosofia”.

Musulmanii

Marlène Laruelle mi-a dat cheia pentru a înțelege acest fapt surprinzător: în timp ce impregnarea zonei ruse de către populațiile musulmane este cel puțin la fel de avansată ca în Franța, ea nu pare, pentru moment, să pună statului rus atâtea probleme precum cele cu care se confruntă guvernul francez. Moscova adăpostește probabil două milioane de musulmani la o populație de zece milioane. Au loc tot timpul mici pogromuri rapid avortate. Vânzătorii de fructe și de legume sunt în mod regulat expulzați, nu fără oarecare jenă pentru moscoviți. Aceste popoare sunt eterogene. Musulmanii tătari de pe Volga sunt diferiți. Nu au complexe în raport cu rușii întrucât își amintesc faptul că i-au guvernat multă vreme. Musulmanii din Caucaz sunt fragmentați într-o mulțime de popoare, câte unul situat într-o vale lângă marele munte, fiecare cu limba și tradițiile sale. Dificilul caz cecen a fost rezolvat prin masacrul care a distrus o cincime din acest popor, dar și prin impunerea unui tiran local, Kadîrov, care face ce vrea la el acasă cu condiția de a servi statul rus. Formula de bizuire pe tiranul local menține ordinea în republicile Asiei Centrale. Decupajul operat de Stalin în această regiune a reușit să facă din fiecare republică un grup de etnii fără ca vreuna să coincidă cu teritoriul și frontierele acestor republici. Și totuși, un fel de naționalism a sfârșit prin a prinde ființă și a le opune între ele. Încă o diviziune. Tiranii locali sunt inamovibili, cruzi, bogați. Cel mai cunoscut este cel din Kazahstan, o republică imensă, unde un sfert din populație este de sorginte rusă. Nazarbaiev încearcă să-și garanteze poziția apropiindu-se de China. Cu toate acestea, a intrat, cu unele rețineri, în Uniunea economică pe care încearcă să o construiască Putin.

Marlène Laruelle mi-a deschis ochii și asupra altui factor: formarea eurasianismului musulman. Unii scriitori și universitari din țările Islamului estimează că există legături între neo-slavofilism și acest eurasianism. Ei cunosc izolaționismul rus, versiunea sa xenofobă și componenta cuceritoare. Se fac comparații cu Umma, noțiunea de comunitate sub aceeași Lege, care urmărește același obiectiv al solidarității interne și al triumfului pe termen lung. Ei socotesc că rușii și musulmanii pot participa și adera la aceeași Umma. Ei văd asemănări între ortodoxia exclusivă practicată de patriarhatul de Moscova și frontiera care separă în Islam țara convertită și țara care urmează a fi convertită prin Jihad. Iată motive de reflecție.

Nu știm dacă acești autori îl influențează într-adevăr pe Putin. Despre Dughin s-a spus multă vreme că este un apropiat. Acum se pare că s-a îndepărtat. Singurul citat adeseori este Ilin. Știm prea puține lucruri despre Putin. Începând din 2008, a făcut o cotitură “conservatoare”: protejează bunele moravuri, interzice homosexualitatea, se pretinde apărătorul creștinătăților primejduite în Orientul Mijlociu, exaltă ortodoxia patriarhală. Poartă cruci ortodoxe sub cămașă, asistă la marile sărbători. Nu este sigur că acele cărți excentrice, purtătoare ale unui anti-occidentalism turbat, analizate de Eltchaninoff și de Marlène Laruelle, sunt cărțile sale de căpătâi și subiectul meditațiilor sale. Are el, oare, un căpătâi? Meditează Putin? Le utilizează, exact la fel cum ieri utiliza temele sovietice, dar nimic nu ne spune că ar crede în ele în chip sincer. Este el capabil de sinceritate? Nu sinceritatea era predată în școlile KGB-ului. Acolo se preda mai degrabă înșelătoria, ceea ce convine să-i spui adversarului pentru a-l neutraliza, a-l înșela, a-l înfricoșa, a-l liniști. Și-a învățat bine lecția.

Acești autori neo-slavofili și neo-eurasieni sunt la modă. Cărțile lor sunt publicate în mari tiraje, sunt predate în universități, sunt discutate în toate mediile. Ele formează climatul intelectual în care Putin calculează și acționează, din ele se inspiră, acolo găsește idei. Poate să schimbe rețeta de gândire dacă circumstanțele se schimbă. Ceea ce rămâne stabil este ura sa de tip sovietic față de Occident și gustul puterii absolute. Această formă de a detesta se exprimă într-un stil pe care noi îl privim ca fiind de extremă dreapta ori de extremă stânga, categorii care nu au sens decât în Europa. Sensul lor veritabil în Rusia este forma cea mai potrivită din punct de vedere politic a ostilității față de modul nostru de a trăi, față de existența noastră, față de libertatea noastră. Această ură este aceea a lui Lenin, Stalin, Hrușciov, Brejnev. Ea nu dezarmează. Putin este moștenitorul lor.

Ideea rusă

Mi se citau cuvintele unui tânăr: “Știu perfect că în Europa este o mare abundență, că instituțiile sunt respectate, că dreptul îi protejează pe cetățeni. Dar n-am nevoie de ele. Eu lupt pentru o idee, “ideea rusă”. Comunismul se adresa direct întregii lumi. Expresia “ideea rusă” plonjează direct în secolul al XIX-lea. Ea nu este propusă decât acelora care fac ori vor face parte din Imperiul rus. Și-a găsit expresia literară magnifică odată cu Dostoievski. Pornind dintr-acolo, a colonizat o parte a Occidentului, cea care este vrăjită de sufletul rus, de sensibilitatea slavă, de “larghețea caracterului”, de anarhismul sentimentelor de compasiune. Ea ispitește această parte a Occidentului pe care o trec frisoanele în apele calculului egoist, care nu cedează legalismului precis, regularității necruțătoare a contractelor, constrângerilor bunelor maniere, “capitalismului”, pentru a lua un concept care le rezumă pe toate acestea.

Astăzi, guvernele occidentale se găsesc într-o situație stingheritoare. Această stare nefericită este înainte de toate provocată de o tenace eroare asupra Rusiei, o prejudecată falsă și greu de dezrădăcinat, în 1990, li se părea că ea (Rusia) avea să evolueze în direcția asimilării normelor vestice. Nu arătau acest drum Polonia și Cehia? Prăbușirea Cortinei de Fier, posibilitatea de a călători, deschiderea unei părți din arhive, abandonarea ideologiei leniniste, nu erau acestea semne de bun augur? Rusia a mers în direcția opusă, dar Occidentul nu a recunoscut acest lucru.

Erori occidentale

Occidentul nu a dat atenție refuzului de a condamna comunismul, refuzul căinței în raport cu crimele. În loc de aceasta, Rusia a făcut din comunism un simplu accident al istoriei sale, menit unei uitări prompte.

Într-o primă etapă, l-a privit ca pe o simplă paranteză și l-a înglobat în a sa memorie restaurată, din vremurile cele mai vechi, convertirea la creștinism, gloria împăraților petersburghezi. A restaurat palatele imperiale. Pentru Occident, era semnul vindecării. Într-o a doua etapă, Putin, urmând povestea pe care i-o propuneau noii ideologi, adoptând viziunile lor despre lume, a dizolvat complet episodul comunist în naționalismul istoric. A restabilit unitatea fără ruptură a istoriei naționale, a cărei culme este de-acum Stalin, acel Stalin care a câștigat Marele Război pentru Apărarea Patriei, care a menținut statul rus și a extins imperiul.

Statele vestice nu au văzut în noua paradigmă decât pitorescul și folclorul. Au luat, fără grija de a pansa rănile de amor propriu, “umilințele” Rusiei, sângerândă și în lacrimi pentru a fi trebuit să-și abandoneze cuceririle, gulagul său, teroarea pe care o făcuse să domenească peste lume. Aveau mulți bani și erau în căutare de noi piețe. Guvernul rus lua banii și accepta investițiile. Era insațiabil și făcea să strălucească promisiunile noii piețe.

Unele după altele, guvernele occidentale diminuau parte din PIB-ul destinat apărării naționale. Până la o reduce la 1% și 2 %. O cereau nevoile proprii unui Welfare State, satisfacția dată alegătorilor, mecanismele democrației. Niciun guvern european n-ar putea considera astăzi un program de reînarmare. Într-atât încât, atunci când fulgerul s-a abătut asupra Crimeii, sub forma unei infanterii bine antrenate și bine înarmate, Europa a trebuit să realizeze că nu mai avea soldați. Mai erau unii în Germania, în Polonia. Foarte modesta armată franceză servea în Africa. Armata engleză, modestă și ea, nu avea să se angajeze în Europa. Statele Unite continuau să aibă o armată puternică, dar cum se găsesc într-o stare de nemulțumire politică, vegheate de spiritul izolaționist, nu se poate conta pe această țară în chip automat. Îndărătul tuturor negocierilor doamnei Merkel și ale președintelui Hollande cu președintele Putin era faptul despre care nu se vorbea, dar la care era imposibil să nu te gândești: nulitatea militară a Europei.

Cazul francez

Cazul francez merită să fie observat pentru el însuși. Marea afacere constă, pentru a relua un clișeu, în mod deosebit lipsită de sens și totuși de neînlăturat, în a “conserva relațiile privilegiate cu Rusia.” Clișeul, îmi pare, datează din perioada când Rusia fusese parte din marea alianță împotriva Germaniei naziste. Generalul de Gaulle, pentru a se distinge în sânul marii alianțe, datorită politicii sale interne care cerea să se dea garanții partidului comunist, a construit așadar mitul “relațiilor privilegiate”.

Atâta vreme cât ideea rusă a fost identificată cu comunismul, aceste relații privilegiate au fost oarecum ascunse, însă nu complet. Comunismul sovietic a raliat un sfert din electoratul francez și trebuia ținut cont de acest lucru. Acest comunism a impregant aripa stângii care vedea în revoluția bolșevică o continuare și chiar desăvârșirea revoluției franceze. Era respectat de dreapta din motive gaulliste, ca o contrapondere la “anglo-saxoni”, dar și din ignoranță.

Acum, cotitura spre “dreapta totală” efectuată de către Putin remaniază opinia franceză. Se constituie un partid rus care nu se aseamănă cu cel dintâi. Are partizani în extrema stângă, dar cei mai mulți se găsesc la dreapta. Motivele sunt diverse. Sunt adeseori reactive: detestarea construcției europene și a Statelor Unite, dezgustul în raport cu “modernizarea societală” întreprinsă de partidul socialist și față de mediile de informare, revenirea izolaționismului, teama de schimbări brutale în viața economică. Acest partid rus deținea un număr semnificativ de oameni care iubesc sincer Rusia. Diversitatea motivelor de afecțiune pentru un personaj într-atât de antipatic precum Putin, amestecul de fascinație, calcule false, frică, toate acestea fac ca partidul rus să se asemene partidului colaborator din Al Doilea Război Mondial.
Avem impresia unei reveniri a aceluiași tip uman.

Ceea ce este dezolant la cei implicați în această poveste este ignoranța în raport cu Rusia. Un rol îl joacă și formidabila propagandă rusă. “Arta de a-i înșela pe străini” a fost o specialitate cultivată de toate regimurile. Chiar și în fazele de maximă mizerie, Rusia a găsit mijloace financiare spre a o susține. A întreținut agenți, voluntari sau stipendiați, “idioți utili” pe care a știut cum să-i plaseze în locuri bune. Pe măsura trecerii timpului, numele lor încep să iasă la iveală. Sunt destul de numeroși în Germania, Statele Unite, Anglia. Dar Franța este în mod regulat campioană la capitolul naivitate și al credulității facile. S-a investit în acesta.

Ignoranța voluntară, menită să conserve “relațiile privilegiate”, a condus adesea pe panta lașității și servilismului. Pe vremea lui Brejnev, se râdea în Rusia despre “cea de-a șaisprezecea republică sovietică”, adică Franța. Un fost ambasador la Moscova, de departe nu cel mai rău, refuza în mod absolut, într-un moment în care “războiul rece” se încălzea primejdios, să recunoască în fața mea că Rusia era un “inamic”. De atfel, el iubea țara și își făcuse acolo prieteni dragi. (…)

Teama de inamic și teama de a avea un inamic

Rusia nu este deci inamicul nostru. Se pare că teama pe care o inspiră Occidentului nu este una directă. Pentru a evita să o înfrunte, Occidentul se ascunde sub o altă teamă: teama de a avea un inamic. Este o teamă generală. Democrația caută compromisul. Întreprinderile comerciale caută acordul, contractul respectat. Bisericile creștine consideră că a avea inamici este contrariul iubirii și al carității. Nu ne vom mira dacă vom vedea cum se concentrează toate eforturile pentru a îndepărta nu inamicul, ci perspectiva de a avea unul. De unde și “reset”-ul, dialogul pe care îl încercăm mereu pentru a transforma inamicul în partener. Rușii știu teama noastră pe două niveluri: cel general și abstract, și cel concret și de-a dreptul înspăimântător. Tocmai de aceea îl întăresc pe primul. Pe vremea lui Stalin, când unicul pericol de război venea dinspre Rusia, au reușit să ne angajeze în “lupta pentru pace”. Toate partidele comuniste luptau pentru pace, progresiștii militau pentru pace și reușeau să ne facă coresponsabili pentru pericolele care veneau peste noi dinspre ei, într-atât încât oamenii de bună-credință luptau și ei pentru pace, semnau Apelul de la Stockholm. Astăzi, aceeași menevră se aplică spre a ne face să ne temem de “revenirea la războiul rece”. Când occidentalii pretind că rezistă atacurilor belicoase ale rușilor, aceștia ne avertizează cu un aer de reproș: reveniți la războiul rece. Din punctul nostru de vedere, războiul rece a fost un lucru bun, întrucât nu avea alt sens decât să îndiguiască (containment) expansiunea sovietică. Iată că Rusia încearcă să ni-l interzică în prezent și să-l culpabilizeze pentru trecut. Trebuie să revenim la adagiul lui Clausewitz: cel care face războiul este cel care se apără. Cine capitulează dinainte nu face război. Rușii îl felicită atunci spunând că este “realist”. În 1968, cehii au fost realiști. Fuseseră deja în 1938.

Nu înțelegem dificultatea de a trata cu Rusia soluții de tip win/win. Ne miră că ei nu cunosc decât o diplomație de tipul “kto/kogo” care se traduce prin cine-l va învinge pe cine. Putin, gândesc diplomații noștri, întoarce spatele intereselor sale, n-ar fi nevoie decât ca el să intre amical în concertul popoarelor. Ar avea bani, prosperitate, dezvoltare, pace. În acest scop i-am oferit fotolii și strapontine în toate organizațiile internaționale. S-a așezat acolo, dar spre a dăuna. De ce? Pentru că el își vede interesele altfel decât occidentalii. Interesele sale nu au nimic comun cu ale noastre. Nu există un bine care să fie comun între “ei” și “noi”.

Se pare că Putin, în afacerea ucraineană, a riscat să frângă bariera protectoare a fricii de a avea un inamic și de a se prezenta deschis drept inamic real. Câte regrete la noi! Nu trebuie oare să ne agățăm de “dialog”, să menajăm soluții pașnice, să păstrăm “relații privilegiate”? Să negociem, cum am negociat la Minsk, fără a câștiga nimic, dar compromițându-ne în proiectele lui Putin, ba chiar ajutându-l să le realizeze.

La Minsk, cum a scris în Le monde Françoise Thom (18 februarie 2015), l-am forțat pe Poroșenko să cedeze exigențelor lui Putin și ne-am angajat să subvenționăm zonele cucerite din Ucraina. Va trebui să negociem și când va cuceri Mariupol, când va submina Letonia? Da, vom negocia pentru a salva “șansele păcii” și pentru a alunga din spiritele noastre oribila perspectivă de a face față unui inamic, Rusia.

Un motiv de optimism

Nu știm care vor fi bornele pe care Putin le va pune ambiției sale. Aș dori să termin pe o notă optimistă.

Politica rusă este condusă din 1917 de o idee, mai întâi ideea comunistă care era mondială și, de un deceniu încoace, de “ideea rusă”. Aceasta este sortită unei expansiuni mai modeste, cea a unui “imperiu-biserică”. Însă ambele eșuează în același mod. Ele se ciocnesc de realitate și nu au de partea lor decât idealitatea. Or, această idealitate distruge realitatea rusă. În numele comunismului, Rusia era o forță imensă, dar abia la sfârșit a reieșit, inclusiv pentru ea, că era o forță goală, imaginară, asemeni unei sperietori. În 1990, Rusia era un peisaj devastat, un câmp de ruine. Pentru a redeveni o putere reală, Rusia are nevoie să-și construiască un aparat de producție dinamic a cărui dezvoltare să fie spontană și liberă. Pentru aceasta e nevoie de drept, de proprietate, de inițiativă antreprenorială. Regimul Putin, încarnare a ideii ruse, sufocă o asemenea inițiativă de îndată ce se naște. În 1990, Rusia nu știa decât să producă arme. În 2015, ea continuă a le produce, pe o bază economică tot mai bolnavă și mai precară. Dacă Occidentul nu s-ar fi lăsat înșelat într-un asemenea grad, dacă judecata sa n-ar fi atât de falsă, dacă nu s-ar fi dezarmat până la punctul de a nu mai avea decât câteva regimente ocupate aiurea, “pericolul rus” ar fi de-a dreptul rizibil. Situația teribilă din Ucraina ar trebui să servească la deschiderea ochilor.

Traducere de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan

Recomandări:

http://www.contributors.ro/global-europa/recomandare-de-lectura-alain-besancon-si-utopia-incarnata/

http://www.contributors.ro/global-europa/despre-dughin-dughinism-si-barocul-stalino-fascist/

http://www.frontpagemag.com/2015/vladimir-tismaneanu-and-marius-stan/counter-revolution-and-political-murder-in-putins-russia/

http://www.lapunkt.ro/2014/06/26/maica-rusie-in-ofensiva-despre-dughin-dughinism-si-putinism/

http://www.contributors.ro/global-europa/putinism-dughinism-si-pseudo-conservatorism-chipurile-national-bolsevismului/

http://www.frontpagemag.com/2014/vladimir-tismaneanu/from-andropov-to-putin-the-last-spasm-of-a-decrepit-dictatorship/

http://www.contributors.ro/global-europa/robert-conquest-%C8%99i-onoarea-sovietologiei/

http://www.contributors.ro/global-europa/de-4-iulie-un-nou-termen-pe-dexonline-kremlinologie/


FrontPage magazine: On Disgrace and Honor. Hannah Arendt, Stefan Zweig, and Central European Despair (by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)

18/03/2015

were

 

“…those very stringencies sometimes telescope events into dreamlike absurdity.” William T. Vollmann, “Europe Central”

In 1943, when the news started to be confirmed of the Nazis’ implementation of what the ossified bureaucratic language called the “Endlösung” (The Final Solution) – the extermination of all European Jews –, Hannah Arendt published an essay in the émigré journal Aufbau (printed in New York) on Stefan Zweig and the bygone world of yesterday, namely the world of dreams and illusions of German culture’s bourgeois cosmopolitanism. Zweig had been a darling of that world, one of its most influential and admired voices. It was a world replete with neuroses, psychological mysteries, splendid pleasures, and no less bewildering anxieties. It was the world of Egon Schiele and Oskar Kokoschka, of Sigmund Freud and Gustav Mahler, of Ludwig Wittgenstein and Karl Kraus, of Robert Musil and Franz Kafka, of Elias Canetti and Alma Mahler. A universe in which heresies were not only tolerated, but downright encouraged.

Self-banished from this world of which nothing else but its geographic location remained, Stefan Zweig, born in Vienna in November 1881, committed suicide together with his wife in Petropolis, Brazil, in February 1942. He was convinced that Nazism would triumph and that the bourgeois civilization founded on respect for the individual and his liberties, a civilization which he had loved without reservation, was destined to perish. He could not envision being able to live in a world of totalitarian savagery.

Throughout those very same years, Hannah Arendt had started working on issues which led to the writing of her masterpiece, “The Origins of Totalitarianism,” including the ramifications and implications of modern anti-Semitism. It was at that time that she outlined the classification of the modern Jewish condition, namely its two alternatives: the pariah and the parvenu. For her and Zweig – with whom she obviously identified to a great extent, just as she had with her favorite, Rahel Varnhagen (“my closest friend, though she has been dead for some hundred years”) –, asserting their pariah status, becoming aware of it and embracing it, was essential. Not as a religious option, but as a political acknowledgement, in the profound sense of the word, that of a real situation.

In her famous 1963 letter to Gershom Scholem, Hannah Arendt states as clearly as possible: “I am myself Jewish” – therefore an undisputable and undeniable fact. Yet this fact does not compel me in line with reflex solidarities, with supposedly inevitable alignments. My honor is an individual one, not that of a group. But in order to save my honor, I will oppose the dishonoring of a people only because they are that people.

Just like Hannah Arendt, Zweig experienced the tragedy of what the former, in her book “The Origins of Totalitarianism,” called the superfluous populations – those huge masses of refugees unwanted by anyone, uprooted, banished, persecuted, people deprived of state passports, abandoned by the political communities where they had been born, raised, and educated. For the author of “The World of Yesterday,” the situation was simply unbearable. Similarly, in 1943 Hannah Arendt wrote an article about the refugees. Martin Heidegger had once written about Die Heimatlosigkeit des neuzeitlichen Menschen (the stateless condition of the contemporary man). The concept was taken further by some of his students, including Hannah Arendt, Hans Jonas, and Herbert Marcuse. We must emphasize that we are not discussing Heidegger’s proclivities towards National Socialism here, but his philosophical work. The philosopher’s intuition had prefigured the existential – and then the global – condition of the Jew.

The thinker herself had experienced, in a camp in France, the oppression characteristic of this maximally downgraded social status, what Arthur Koestler, himself a paradigmatic refugee, dubbed “the scum of the Earth”. Hannah Arendt reminds the parvenus of the following words written by Balzac: “On ne parvient pas deux fois.” Both categories are removed from under the protective power of the law, but the parvenus hope to somehow get an exemption from the lethal outcome. Pondering on the fate of Zweig, Walter Benjamin[1] (her good friend), and so many other noble spirits in those dark times (“Men in Dark Times”), Hannah Arendt writes the following:

“Those few refugees who insist upon telling the truth, even to the point of ‘indecency,’ get in exchange for their unpopularity one priceless advantage: history is no longer a closed book to them and politics is no longer the privilege of gentiles.” (Hannah Arendt, “We Refugees,” in The Jewish Writings, Edited by Jerome Kohn and Ron H. Feldman, Schocken Books, 2007, p. 274).

This is the very reason for Hannah Arendt’s unfaltering admiration for Rahel Varnhagen: the courage to be herself, to remain independent, without denying her identity. The essay on Stefan Zweig begins with the description of a dream by Rachel Varnhagen, the famous hostess of one of the great German literary salons in the first half of the 19th century. A dream in which Rahel is in heaven with her close friends Bettina von Arnim and Caroline von Humboldt. The keyword in that dream is disgrace. As Hannah Arendt adds: “Disgrace and honor are political concepts, categories of public life”. (From the essay “Stefan Zweig: Jews in the World of Yesterday”, ibidem, p. 317).

Her great objection concerning Zweig is precisely the hesitation to define himself as a political subject: “Not one of his reactions during all this period was the result of political convictions; they were all dictated by his hypersensitivity to social humiliation.” Zweig spent his life consumed between “the pleasure of fame and the curse of humiliation,” issues that he himself raised with that “coldness of genuine despair.” Foreshadowing not only “The Origins,” but also the explosive “Report on the Banality of Evil” (“Eichmann in Jerusalem”[2]), Hannah Arendt deems fleeing from politics a cause of the failure to foresee the disaster that followed:

“Had the Jews of Western and Central European countries displayed even a modicum of concern for the political realities of their times, they would have had reason enough not to feel secure.”

In this regard – although he was a citizen of the world, or perhaps even because of it –, one can safely assume that “There is no better document of the Jewish situation in this period than the opening chapters of Zweig’s book.”

At the end of this disturbing essay, Hannah Arendt quotes from one of Zweig’s last articles. Once more, the writer puts himself forward as an example of European consciousness – that of a Europe torn, mutilated, maimed –, but argues strongly that yesterday cannot be separated from today “as if a man had been hurled down from a great height as the result of a violent blow.”

This is the way in which Zweig came to discover, and especially embrace, that same Jewishness which Hannah Arendt considered a matter of course, a factual truth:

“Since he had wanted all his life to live in peace with the political and social standards of his time, he was unable to fight against a world in whose eyes it was and is a disgrace to be a Jew. […] For honor never will be won by the cult of success or fame, by cultivation of one’s own self, nor even by personal dignity. From the ‘disgrace’ of being a Jew there is but one escape – to fight for the honor of the Jewish people as a whole.”

This is the main reason why Hannah Arendt never hesitated to criticize things that she believed objectionable, yet without ever calling into question, after 1948, the non-negotiable right to existence of the state of Israel, which she saw as a chance for the Jewish people to enter into a genuine modern political contract.

Vladimir Tismaneanu is a professor of politics at the University of Maryland (College Park) and author of numerous books, including most recently “The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century.” Marius Stan is a Romanian political scientist, author of books in Romanian and Polish, and currently a postdoctoral fellow at the University of Bucharest. This essay was translated from Romanian into English by Monica Got.

Notes:

[1] See The Times Literary Supplement for Anthony Phelan’s review (“Uncarnal,” 25 February 2015) of Howard Eiland and Michael W. Jennings’s book Walter Benjamin: A Critical Life, Belknap Press, 2014.

[2] See also The Times Literary Supplement for Lawrence Douglas’s review (“A very deliberate banality,” 25 February 2015) of Bettina Stangneth’s book Eichmann Before Jerusalem: The Unexamined Life of a Mass Murderer, Knopf, 2014.

http://www.frontpagemag.com/2015/vladimir-tismaneanu-and-marius-stan/on-disgrace-and-honor-hannah-arendt-stefan-zweig-and-central-european-despair/


Luciditate, cinism şi comunism: Kołakowski, Žižek şi Troţki

17/03/2015

Puține texte au formulat mai direct, mai limpede, ori chiar mai brutal natura violentă a ideocrației bolșevice, disprețul total al leninismului în raport cu orice formă de legalitate, deci cu însăși ideea de Rechtsstaat, decât pamfletul lui Lev Troțki, “Terorism și comunism”. În volumul al II-lea din trilogia sa, “Principalele curente ale marxismului” (apărută la Curtea Veche Publishing), Leszek Kołakowski observa că lucrarea, scrisă atunci când Troțki, universal perceput ca mâna dreaptă a lui Lenin, se afla la putere, era comandantul suprem al Armatei Roșii în plin război civil și război cu Polonia, reprezintă cea mai generală prezentare a teoriei statului sub “dictatura proletariatului”, dar și “relatarea cea mai explicită a ceea ce avea să fie numit sistemul totalitar”.

Pentru Troțki, principiile kantiene despre natura sacră a vieții umane nu erau decât un jalnic verbiaj demagogic-preoțesc. Criticii Revoluției Bolșevice, între care social-democratul Karl Kautsky, erau stigmatizați, în spiritul manicheismului leninist, drept mizerabili renegați. Troțki recurgea cu arogantă fervoare, fără urmă de reticență ori de auto-îndoială, la glorificarea delirantă a violenței. Îl prefigura în acest sens nu doar pe hiper-rivalul său Stalin, dar și pe Mussolini, ori mai târziu pe Mao, Fanon și Che Guevara. Scriu aceste rânduri și parcă aud reproșul că am devenit noltist (așa cum a fost acuzată Monica Lovinescu). Faptele nu mai contează în discursul ventriloc al unei corectitudini istorice care anulează cronologia pentru a susține ideologia. Afinitățile indubitabile dintre cele două totalitarisme gemene sunt negate în numele “idealismului” primordial al bolșevismului, ori al marxismului, offspring [vlăstar] al Luminilor.

Bolșevismul originar pe care Troțki l-a îmbrățișat necondiționat în 1917, însemna cultul partidului-predestinat, al avangardei înzestrate cu acces la cunoașterea istorică absolută, substitut lumesc al Spiritului Absolut hegelian, deci al divinității. Tocmai acest hybris a dus al cultivarea unui demonism salvaționist-profetic cu efecte cataclismice. Fundamentul acestei viziuni, dar și al practicilor teroriste pe care le-a inspirat, este utilitarismul exacerbat în plan etic. Apoteoza devotamentului necondiționat, a acelui spirit de partid (partiinost‘) care avea să facă atâtea ravagii, a credinței oarbe. Ceea ce sociologul Steven Lukes numește the moral blindness of communism [cecitatea morală a comunismului]. Spunea Lenin: “Afirmăm că moralitatea noastră este în întregime subordonată intereselor luptei de clasă a proletariatului”. Care interese, desigur, vor fi identificate (dictate) de “Statul Major” al revoluției, deci de Lenin și camarazii săi. Concluzia lui Kołakowski: “Omnipotența Minciunii nu s-a datorat ticăloșiei personale a lui Stalin, ci a fost singura formă de legitimare a unui regim întemeiat pe principii leniniste. Sloganul vânturat constant în timpul dictaturii lui Stalin, ‘Stalin este Leninul zilelor noastre’, era astfel de o perfectă acuratețe”. O abordare care merge dincolo de caracterologie, de psihopatologie (neîndoios importante) și luminează resorturile interne, cauzale ale dezastrului. Este doar aparent paradoxal faptul că marxiști jurați continuă să vadă în “deraierea” stalinistă efectul paranoiei individuale. Chestiunea este că paranoia făcea parte din codul genetic al sistemului.

Așa a văzut lucrurile Leszek Kołakowski. Filosoful sloven Slavoj Žižek, altminteri un informat exeget al tradiției hegeliano-marxiste, dar și un neo-stângist pentru care declarațiile cele mai teribiliste par să fie forma firească (și unica) de a obține atenția mediilor academice vestice (și, mai nou, estice), ne prezintă un alt Lev Davidovici în introducerea la ediția din 2007 a cărții lui Troțki (v. Terrorism and Communism, London: Verso, 2007). Volumul face parte dintr-o serie de texte faimoase (ori mai degrabă infamous) din tradiția radicalismului revoluționar. Bijuterii teoretice precum “Slavoj Žižek presents Mao: On Practice and Contradictions” [Slavoj Žižek îl prezintă pe Mao: Despre practică și contradicții]. Ori, dacă doriți să ajungeți la sursele paradigmelor redemptiv-utopice ale veacului XX, Slavoj Žižek presents Robespierre: “Virtue and Terror”. [Slavoj Žižek îl prezintă pe Robespierre: Virtute și Teroare]

Fac parte dintre cei care mai cred că merită să polemizezi cu Žižek. Fostul disident sloven, admirator mărturisit nu doar al lui Karl, dar și al fraților Marx, nu este doar un farseur (deși este fără îndoială și un self-promoting buffoon), în mod cert nu s-a înrolat în mișcări politice nihiliste (deși pare să simpatizeze cu ele). Este un Tariq Ramadan al stângii neo-marxiste. Jonglează cu concepte preluate de la Adorno, Lacan, Derrida, Deleuze, Eagleton, Jameson, Agamben, Badiou, cunoaște în detaliu istoria marxismului și a mișcării comuniste mondiale, a citit cam tot ce se poate citi în teoria ideologiei și în filosofia post-modernă, se simte la el acasa în sociologia cunoașterii (cu recente incursiuni în domeniul teologiei). În plus, când vrea, poate scrie captivant. Pe scurt, un (frivol-pervers) magician al ideilor (nu întâmplător se ocupa Thomas Mann de tema magicianului). Din specia tânărului Georg Lukács, dar și din aceea a lui Nae Ionescu: un regat pentru un bon mot…

Motiv pentru care, tocmai el, maniacul notelor bibliografice, nu consideră de cuviință să trimită la trilogia kołakowskiană. I-ar strica jucăria conceptuală, micul edificiu categorial menit să-i exonereze pe Lenin și pe Troțki, în detrimentul demonizatului Stalin (cvasi-inconștient reflex hrușciovist). Ca și cum Stalin s-ar fi născut din neant, nu din cultura politică a bolșevismului. Se fac referințe la Lars Lih (absolut OK), dar se recurge la ironii deloc subtile la adresa lui Martin Malia și Orlando Figes. Intelectualii din jurul lui Partisan Review în ultima fază a revistei sunt anatemizați drept “neoconservatori belicoși” (mă mândresc că fac parte din acel grup pentru care liberalismul anticomunist, inspirat de Daniel Bell, William Philips, Lionel Trilling, Sidney Hook, Melvin Lasky, Nicola Chiaromonte și Dwight Macdonald rămâne o opțiune vitală). Se sugerează că însuși asceticul torționar Felix Edmundovici Dzerjinski, arhitectul Cekăi, a fost un romantic, un idealist dispus să ucidă în numele purificării umanității.

În concepția lui Žižek, bolșevismul anului disperării (1920) a avut “grandoare istorică” (o temă care se conturează mai nou și în gândirea lui G. M. Tamás, alt reper al neo-stângiștilor). Tot așa cum pentru Heidegger național-socialismul anului 1933 avea “grandoare istorică”. Tragedia sovietică, crede Žižek, nu a fost a popoarelor supuse unui experiment halucinant, ci a liderilor bolșevici însingurați, izolați, luptând cu “eroism” pentru salvarea himerelor lor. Pentru Žižek, adevăratul Troțki nu este cel care a criticat, încă din 1903, iacobinismul leninist, ci febrilul administrator al fericirii universale, cel care dispunea militarizarea forțată a economiei și distrugerea oricărui spațiu de pluralism în numele inventării/plăsmuirii Omului Nou: “…probabil că semnificantul ‘Troțki’ este cea mai apropiată etichetare a ceea ce merită salvat din moștenirea leninistă”. Cât privește “moștenirile leniniste”, evident că Žižek nu are nimic de spus despre contribuțiile lui Ken Jowitt…

Concluzia lui Žižek, pe urmele noului/vechiului său idol Troțki, este că leninismul nu conducea logic spre stalinism, că totul a fost de fapt un joc al contingențelor, al rătăcirilor și al destinelor individuale: “Sugerăm aici că deși este limpede că stalinismul s-a născut din condițiile originare ale Revoluției din Octombrie și ceea ce i-a urmat imediat după, nimeni nu ar trebui să excludă aprioric posibilitatea ca, dacă Lenin ar mai fi rămas sănătos câțiva ani și l-ar fi îndepărtat pe Stalin, ceva cu totul diferit să fi apărut — sigur, nu utopia ‘socialismului democratic’, dar, cu toate acestea, ceva substanțial diferit de stalinistul ‘socialism într-o singură țară’, rezultatul unei serii de decizii politice și economice mult mai ‘pragmatice’ și spontane, complet conștiente de propriile limitări”. (p. XXIII)

Rar mi-a fost dat să citesc un text mai anistoric, mai fals, mai rarefiat din punct de vedere al relației cu personajele, evenimentele și conjuncturile acelor timpuri: Žižek preferă să uite că Lenin și Troțki au fost cei care au lichidat Adunarea Constituantă (lucru care a provocat acerba critică din partea Rosei Luxemburg), au interzis partidele politice (inclusiv pe foștii aliați, eserii de stânga), au suprimat dreptul la fracțiuni în corpul absolut omogen al entității mistice a Partidului și ordonat reprimarea revoltei anti-totalitare de la Kronstadt (martie 1921). “Eroismul” lor a fost unul al iresponsabilității istorice, politice și mai ales morale. Jucând cu ostentativă plăcere rolul noului Naphta, oracol al resurecției a ceea ce s-ar putea defini drept le désir de révolution [pofta de revoluție], Žižek pledează pentru reabilitarea experiențelor chiliastice, a soteriologiilor seculare, a mesianismelor vizionare, pentru regăsirea unei “authentically apocalyptical Paulinian atmosphere” [“atmosfere apocaliptice paveliste [v. Sf. Pavel] autentice”], fără să se sinchisească de gropile comune pe care nu vom conteni să le descoperim pretutindeni unde s-a încercat aplicarea visurilor leniniste. Cu vișinskiană elocință, el acuză establishmentul liberal-conservator (“the canailles of cynical wisdom”/canaliile înțelepciunii cinice) de toate viciile, erorile și păcatele posibile. În fapt, diagnosticul îi poate fi aplicat cu minime schimbări lexicale: la canaille of cynical irresponsibility/ canalia iresponsabilității cinice.

PS: Precizez că volumul lui Slavoj Žižek, Ați spus cumva totalitarism? (trad. rom. de Veronica Tomescu), apărut în 2005 la Curtea Veche Publishing în colecția Constelații, pe care o coordonez, precede (chiar dacă anunță cumva) radicalizarea din ultimii ani a filosofului sloven.

Eseul meu despre Kołakowski, „Filosoful libertății”, a apărut în traducere poloneză în Gazeta Wyborcza, cotidanul condus de Adam Michnik. Tot acolo au apărut texte de Krzysztof Pomian, Timothy Garton Ash, Tadeusz Mazowiecki, Zygmunt Bauman, Marcin Król, precum și un interviu cu Slavoj Žižek, noul teolog al revoluției, care revine asupra divergențelor sale cu Kołakowski legate de leninism, dar și de Ernst Bloch, Școala de la Frankfurt, etc.

Articolul de mai sus a fost transmis la postul de radio Europa Liberă:

http://www.europalibera.org/content/blog/26906022.html

Textul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26906018.html

Recomandări:

http://www.contributors.ro/global-europa/ideile-au-consecin%C8%9Be-despre-marxism-marxologie-%C8%99i-gulag-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/rosa-luxemburg-lenin-%c8%99i-cauzele-pierdute-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/marxism-bol%C8%99evism-%C8%99i-hybrisul-iacobin-al-lui-slavoj-zizek/

http://www.contributors.ro/global-europa/14404/


Despre rușine și onoare: Hannah Arendt, Stefan Zweig și disperarea central-europeană (Un eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

08/03/2015

Motto: “…those very stringencies sometimes telescope events into dreamlike absurdity.”–William T. Vollmann, “Europe Central”

În 1943, când știrile despre punerea în practică de către naziști a ceea ce osificata limbă birocratică a numit “Endlösung” (Soluția Finală), adică exterminarea întregii evreimi europene, începeau să fie confirmate, Hannah Arendt a publicat în revista de exil Aufbau (care apărea la New York) un eseu despre Stefan Zweig și dispăruta lume de ieri, deci lumea viselor și iluziilor cosmopolitismului burghez de cultură germană. Zweig fusese un răsfățat al acelei lumi, una din vocile ei cele mai ascultate și admirate. Era o lume plină de nevroze, de mistere psihologice, de splendide desfătări și neliniști nu mai puțin năucitoare. Era lumea lui Egon Schiele și Oskar Kokoschka, a lui Sigmund Freud și Gustav Mahler, a lui Ludwig Wittgenstein și Karl Kraus, a lui Robert Musil și Franz Kafka, a lui Elias Canetti și a Almei Mahler. Un univers în care ereziile erau nu doar tolerate, ci de-a dreptul încurajate.


Auto-expulzat din această lume din care nu mai rămăsese decât locația geografică, Stefan Zweig, născut la Viena în noiembrie 1881, s-a sinucis împreună cu soția sa la Petropolis, în Brazilia, în februarie 1942. Era convins că nazismul va triumfa și că acea civilizație burgheză, întemeiată pe respectul pentru individ și libertățile sale, pe care o iubise fără rezerve, fusese osândită la dispariție. Nu-și putea imagina că ar putea trăi într-o lume a barbariei totalitare. Exact în acei ani, Hannah Arendt începuse să lucreze pe subiecte care aveau să ducă la scrierea capodoperei ei, “Originile totalitarismului”, inclusiv ramificațiile și implicațiile antisemitismului modern. În acea perioadă schițează ea tipologia condiției evreului modern, cele două alternative: paria și parvenitul. Pentru ea și Zweig, cu care evident se identifica în mare măsură, tot așa cum se identificase cu favorita ei, Rahel Varnhagen (“prietena de peste veacuri”), era esențială afirmarea statutului de paria, conștientizarea și asumarea sa, nu ca opțiune religioasă, ci ca admitere politică, în sensul profund al cuvântului, al unei situații reale. În faimoasa ei scrisoare din 1963 către Gershom Scholem, Hannah Arendt spune cât se poate de clar: “Sunt evreică”, deci e vorba de un fapt de necontrazis și de netăgăduit. Dar acest lucru nu mă obligă la solidarități mecanice, la înregimentări presupus inevitabile. Onoarea mea este una individuală, nu de grup. Dar pentru a-mi salva onoarea, mă voi opune dezonorării unui popor numai pentru că este acel popor.


Zweig a trăit, asemeni Hannei Arendt, tragedia a ceea ce aceasta din urmă avea să numească în “Origini” populația superfluă, acele mase imense de refugiați nedoriți de nimeni, dezrădăcinați, izgoniți, prigoniți, oameni lipsiți de pașapoarte statale, abandonați de comunitățile politice în care se născuseră, crescuseră, fuseseră educați. Pentru autorul “Lumii de ieri”, această situație era insuportabilă. La fel, Hannah Arendt scrie în 1943 un articol despre refugiați. Heidegger scrisese cândva despre Die Heimatlosigkeit des neuzeitlichen Menschen (starea de apatrid a omului contemporan). Conceptul a fost dezvoltat de unii din studenții săi, inclusiv Hannah Arendt, Hans Jonas și Herbert Marcuse. Precizăm că nu discutăm aici alunecările lui Heidegger spre național-socilalism, ci ne referim la opera sa filosofică. Intuiția filosofului prefigurase condiția existențială a evreului, apoi una planetară.

Gânditoarea trăise ea însăși într-un lagăr din Franța oprimarea proprie acestui statut social degradat la maximum. Parveniților, Hannah Arendt le reamintește cuvintele lui Balzac: “On ne parvient pas deux fois”. Și unii și alții sunt sustrași forței apărătoare a legii, dar parveniții speră că vor obține cumva o derogare de la deznodământul fatal. Meditând la soarta lui Zweig, a lui Walter Benjamin[i] (bunul ei prieten) și a atâtor altor spirite nobile în ceea ce au fost timpurile întunecate (“Men in Dark Times”), Hannah Arendt scrie: “Acei puțini refugiați care insistă să spună adevărul, mergând până la punctul ‘indecenței’, capătă în schimbul lipsei lor de popularitate un avantaj neprețuit: istoria nu mai este pentru ei o carte închisă iar politica nu mai este privilegiul ne-evreilor.” (Hannah Arendt, “We Refugees”, in The Jewish Writings, Edited by Jerome Kohn and Ron H. Feldman, Schocken Books, 2007, p. 274).

Acesta este și sensul admirației nedezmințite a Hannei Arendt pentru Rahel Varnhagen: curajul de a fi ea însăși, de a rămâne independentă, fără a-și nega identitatea. Eseul despre Stefan Zweig începe cu descrierea unui vis al Rahelei Varnhagen, celebra amfitrioană a unuia din marile saloane literare germane din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Un vis în care Rahel se află în cer împreună cu bunele ei prietene Bettina von Arnim și Caroline von Humboldt.  Cuvântul-cheie din acel vis este rușine. Adaugă Hannah Arendt: “Rușinea și onoarea sunt concepte politice, categorii ale vieții publice”. (eseul “Stefan Zweig: Jews in the World of Yesterday”, ibidem, p. 316).

Marele reproș pe care i-l aduce lui Zweig este tocmai ezitarea definirii de sine ca subiect politic: “Niciuna din reacțiile sale în această perioadă nu a fost rezultatul convingerilor sale politice; toate au fost dictate de hipersensibilitatea sa în raport cu umilirea socială”. Viața lui Zweig s-a consumat între “plăcerea gloriei și blestemul umilirii”, teme pe care le-a evocat chiar el cu acea “răceală proprie autenticei disperări”. Prefigurând nu doar “Originile”, dar și dinamitardul “Raport despre banalitatea răului” (“Eichmann la Ierusalim”[ii]), Hannah Arendt vede în fuga de politic o cauză a incapacității de a prevedea dezastrul ce avea să urmeze: “Dacă evreii din Europa Centrală și de Vest ar fi avut măcar un minim de preocupare pentru realitățile politice ale timpurilor lor, ar fi avut suficiente motive să nu se simtă în siguranță”. În acest sens, deși cetățean al lumii, ori poate tocmai de aceea, se poate spune că “nu există un document [mai revelator] privind situația evreimii în acea perioadă decât primele capitole din cartea lui Zweig”.

În finalul acestui răscolitor eseu, Hannah Arendt citează dintr-unul din ultimele articole ale lui Zweig. Din nou, scriitorul se propune pe sine drept conștiință europeană, a unei Europe sfâșiate, mutilate, schilodite, dar afirmă cu tărie că ieri nu poate fi despărțit de azi “precum un om care cade de la o mare înălțime ca rezultat al unei lovituri violente”. Astfel avea Zweig să-și descopere, și mai ales să-și asume, acea evreitate pe care Hannah Arendt a considerat-o un lucru de la sine înțeles, un adevăr factual: “Întrucât voise să se adapteze standardelor politice și sociale ale timpului său, nu a putut să lupte împotriva unei lumi în ai cărei ochi a fost și este o rușine să fii evreu… Pentru că onoarea nu este niciodată câștigată prin cultul succesului ori prin faimă, prin cultivarea propriului ego și nici măcar prin demnitate personală. Nu există o altă cale pentru a scăpa de ‘rușinea’ de a fi evreu decât lupta pentru onoarea poporului evreu în ansamblul său”. Iată și motivul principal pentru care Hannah Arendt nu a ezitat să critice lucruri care i se păreau reprobabile, nepunând însă niciodată sub semnul întrebării, după 1948, dreptul non-negociabil la existență al statului Israel, în care vedea intrarea poporului evreu într-un veritabil contract politic modern.

PS: Este limpede ca aliatii stiau despre ce se petrece in lagarele mortii de pe teritoriul polonez ocupat de Germania nazista. Informatii cat se poate de credibile au fost aduse de emisarul secret al guvernului de la Londra, Jan Karski. Tema continua sa fie dezbatuta, exista destui istorici, inclusiv Dan Diner, Paul Johnson, Mark Mazower, Timothy Snyder, Bernard Wasserstein, care au scris pe acest subiect.

In august 1941, Hitler a declat emfatic: “Europa nu este o entitate geografica, ci una rasiala”. Exterminarea evremii europene decurgea inevitabil din aceasta Weltanschauung exterminista. Cum arata Mark Mazower (“Dark Continent: Europe’s Twentieth Century”, Knopf, 1999), razboiul a radicalizat politicile naziste pe linia a ceea ce s-a numit “the twisted road to Auschwitz”. In 1944, pe baza informatiilor incontestabile despre crimele in masa organizate de nazisti impotriva populatiei evreiesti, Raphael Lemkin a scris studiul “Axis Rule in Occupied Europe” in care a introdus conceptul de genocid. Pentru nazisti, era vorba de un razboi rasial (“a race war”, cum scrie Mazower): “Centralitatea gandirii rasiale diferentiaza esential imperiul lui Hitler de acela al lui Stalin.” (Mazower, p.160). De retinut ca insurectia ghetto-ului din Varsovia a avut loc in 1943.

Evrerii urmau sa dispara complet (Vernichtung), polonezii, rusii si alti slavi erau sortiti sa supravietuiasca redusi la conditia de “Untermenschen” (suboameni). Hannah Arendt si Stefan Zweig stiau aceste lucruri in inca din 1942. El a ales sa plece, prin sinucidere, din aceasta lume. Ea a luptat prin scris pentru salvarea a ceea ce defineste umanitatea din noi.

In acei ani, amandoi au trait sub semnul disperarii. Un celebru aforism al lui Walter Benjamin spune: “Doar datorita celor fara de speranta ne este data speranta”. Aceste cuvinte incheie una din importantele carti ale aniilor 60 scrisa de prietenul lui Adorno, Horkheimer si Benjamin, Herbert Marcuse. Ma refer la “Omul unidimensional”.

http://www.yadvashem.org/yv/en/righteous/stories/karski.asp

http://history.hanover.edu/hhr/94/hhr94_5.html

Recomandări:

http://www.randomhouse.com/book/4708/the-jewish-writings-by-hannah-arendt

http://www.humanitas.ro/humanitas/lumea-de-ieri

http://www.humanitas.ro/humanitas/originile-totalitarismului-1

http://www.humanitas.ro/humanitas/eichmann-la-ierusalim

http://www.humanitas.ro/humanitas/f%C4%83g%C4%83duin%C5%A3a-politicii

http://www.contributors.ro/cultura/hannah-arendt-%C8%99i-karl-jaspers-despre-sublima-frumuse%C8%9Be-a-prieteniei-un-articol-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/hannah-arendt-celalalt-scholem-%C8%99i-tragedia-stangii-germane-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/cultura/inaltimile-suverane-hannah-arendt-amor-mundi-si-catastrofele-secolului-xx/

http://www.contributors.ro/cultura/amintirea-unei-lumi-ucise-agnes-heller-stefan-zweig-wes-anderson/


[i] Vezi în Times Literary Supplement recenzia semnată de Anthony Phelan (“Uncarnal”, 25 februarie 2015) la cartea semnată de Howard Eiland și Michael W. Jennings, Walter Benjamin: A Critical Life, Belknap Press, 2014.

[ii] Vezi în Times Literary Supplement și recenzia semnată de Lawrence Douglas (“A very deliberate banality”, 25 februarie 2015) la cartea Bettinei Stangneth, Eichmann Before Jerusalem: The Unexamined Life of a Mass Murderer, Knopf, 2014.


Marxism, bolșevism și hybrisul iacobin al lui Slavoj Žižek

04/03/2015

La această oră, filosoful sloven Slavoj Žižek este cel mai activ auto-proclamat leninist în mediile intelectuale, la Nord și Sud, Est și Vest. Visul său nu este doar acela de a-l “reconstitui pe Lenin”, ci și de a recrea situația marxistă a anilor 1930, acei ani pe care Arthur Koestler i-a denumit “deceniul roz”. Pentru a obține această renaștere neo-escatologică, Žižek a compus o întreagă artilerie metafizică, plină de referințe sofisticate și deliberat provocatoare la Robespierre, Hegel, Schelling, Fichte, Marx, Nietzsche, Freud, Lenin, Lukács, Buharin, Lacan, Althusser, Balibar și mulți alții. Ceea ce surprinde este atenta evitare de către Žižek a literaturii marxologice și sovietologice. Ca și cum Raymond Aron, Robert Conquest, Richard Pipes, Boris Souvarine, Robert C. Tucker, Adam Ulam, spre a numi doar câteva din figurile de vârf, n-au existat vreodată. Este, de asemenea, tulburător faptul că Žižek, care se arată gata să lupte “pentru apărarea cauzelor pierdute”, uită în mod cu totul convenabil că timp de decenii întregi bolșevismul nu a fost o cauză pierdută, ci tocmai opusul (Slavoj Žižek, In Defense of Lost Causes, London: Verso, 2008).

Marxismul a fost, așa cum a punctat odată Leszek Kołakowski, cea mai mare fantasmă filosofică a timpurilor moderne (Žižek și-a exprimat respectul pentru Kołakowski în Gazeta Wyborcza, atunci când filosoful polonez a decedat în 2009; în acel număr omagial am contribuit eu însumi). În pofida hybrisului său radical, marxismul ar fi rămas o simplă doctrină sociologică dacă Lenin nu l-ar fi transformat în cea mai potentă armă politică. Acesta este sensul comparației lui Antonio Gramsci dintre Lenin și Sfântul Pavel — Lenin a transformat viziunea (Weltanschauung) salvaționistă marxistă într-o practică politică globală. Revoluției bolșevice i-a fost aplicată dialectica escatologică, iar A Treia Internațională (Cominternul) a reprezentat universalizarea noii matrice revoluționare. Invenția instituțională crucială a lui Lenin (Partidul bolșevic) și intervenția sa temerară asupra practicii mișcării socialiste mondiale l-au entuziasmat pe Georg Lukács, care nu a mai abandonat vreodată profunda sa admirație pentru fondatorul bolșevismului. Referindu-se la atașamentul lui Lukács față de viziunea politică a lui Lenin, Žižek scrie: “…Lenin-ul său a fost cel care, referitor la scindarea social-democrației rusești în bolșevici și menșevici, când cele două fracțiuni se luptau asupra unei formule exacte care să definească cine poate fi membru de partid conform programului, a scris: ‘Uneori, soarta întregii mișcări proletare pe mulți ani de acum înainte poate fi decisă de un cuvânt sau două din programul partidului’”. (Slavoj Žižek, Did Somebody Say Totalitarianism?, London: Verso, 2001, p. 116)

Trebuie să ne reamintim că leninismul, în calitatea lui de construct ideologic pretins coerent, omogen, auto-suficient, a fost o creație post-1924: a fost în fapt rezultatul eforturilor lui Zinoviev și Stalin de a-l delegitimiza pe Troțki prin născocirea a ceva numit “leninism” ca opus ereziei denumită “troțkism”. În același timp, bolșevismul era o realitate intelectuală și politică, o direcție filosofică, etică și practico-politică totală și totalizatoare în sânul mișcării revoluționare globale (vezi în acest sens Bertram Wolfe, “Leninism”, în Milorad M. Drachkovitch, Marxism in the Modern World, Stanford: Stanford University Press, 1965, pp. 47-89).

A fost grație lui Lenin că un nou tip de politică a apărut în secolul XX, una bazată pe elitism, fanatism, devotament statornic față de cauza sacră și o substituire completă a rațiunii critice cu credința într-o auto-proclamată “avangardă” de zeloți iluminați (revoluționarii de profesie). Leninismul, inițial un fenomen politic, cultural și istoric rus, apoi unul global, a fost de fapt piatra de temelie a sistemului care s-a năruit prin revoluțiile din 1989-1991. Indiferent de ce crede cineva despre lupta anti-birocratică a lui Lenin în timpul ultimilor săi ani, sau despre inițierea de către el a Noii Politici Economice (NEP), impulsul acțiunii sale a fost esențialmente opus pluralismului politic.

Natura “democrației intra-partinice” bolșevice a fost în mod fundamental potrivnică dezbaterii libere și competiției între viziunile și platformele politice rivale (așa cum Lenin însuși a insistat, Partidul nu era un “club de discuții”). Rezoluția din martie 1921 de “interzicere a fracțiunilor”, direct legată de zdorbirea insurecției din Kronstadt, a arătat propensiunea persistent dictatorială a bolșevismului. Persecutarea socialist-revoluționarilor (eserii) și a menșevicilor, pentru a nu vorbi și de alți adversari, confirmă faptul că pentru Lenin și asociații săi, “dictatura proletariatului” a însemnat consolidarea permanentă a controlului lor asupra corpului politic. Toleranța față de diversitatea culturală și acceptarea temporară a relațiilor de piață (economică) nu erau menite să pună sub semnul îndoielii relația fundamentală de putere: dominația monopolistă a partidului și înăbușirea oricărei alternative ideologice la bolșevism (Andrzej Walicki, Marxism and the Leap into the Kingdom of Freedom, Stanford: Stanford University Press, 1995, pp. 269-397). În acest sens, nu au existat diferențe serioase între membrii Politburo-ului lui Lenin, Troțki, Zinoviev, Kamenev, Stalin și chiar “moderatul” Buharin. Să o spunem concis, fără leninism, n-ar fi existat totalitarism, cel puțin nu în versiunea sa stalinistă. Secolul XX a fost în fapt secolul lui Lenin…

Articol transmis la postul de radio Europa Libera:

http://www.europalibera.org/content/blog/26882386.html

Recomandări:

http://www.contributors.ro/global-europa/marxism-apocaliptic-lukacs-gramsci-%C8%99i-soteriologia-bol%C8%99evica/

http://www.contributors.ro/cultura/un-lenin-al-vestului-bolsevismul-gnostic-al-lui-antonio-gramsci/

http://www.curteaveche.ro/ati-spus-cumva-totalitarism.html

http://www.contributors.ro/global-europa/ideile-au-consecin%C8%9Be-despre-marxism-marxologie-%C8%99i-gulag-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

http://www.newrepublic.com/article/books/the-deadly-jester

http://www.contributors.ro/cultura/bufonul-dialectic-zizek-lenin-si-fratii-marx/

http://www.frontpagemag.com/2013/vladimir-tismaneanu/why-kolakowski-matters/

http://www.contributors.ro/cultura/marxism-leninism-stalinism-rebelul-leszek-kolakowski/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/marxism-bol%c8%99evism-%c8%99i-hybrisul-iacobin-al-lui-slavoj-zizek/


Despre resentiment: Furtuni de foc, lacrimi şi sânge

26/02/2015

Motto: “Rigizi, palizi, fără respiraţie…”–Friedrich Nietzsche, “Der Fall Wagner”

Resentimentul este o stare de spirit, o măcinare launtrică necontenita, o gelozie abisală si o invidie născută din constiinta marginalitătii. Nu e vorba aici despre constiinta nefericită din Fenomenologia spiritului de Hegel, despre o negativitate ce-si află sensul intr-o neliniste creatoare. Resentimentarul nu se intreabă de ce a ajuns pe acest tăram fara sanse, preferă să-i acuze pe cei care nu-l acompaniază in directia sterilitătii. Culpa este intotdeauna a celuilalt. Esecul provine din malefice conspiratii.

Social, resentimentul capătă forme diverse, intotdeauna menite să găseasca tapi ispăsitori pentru propriile infrangeri (antisemitismul este un caz paradigmatic de mitologie resentimentară, la fel ca si anti-americanismul, desigur cu distinctiile de rigoare). Individual, resentimentul este expresia unei uri nestăvilite si de nedomesticit. O ură uneori refulată, rationalizată, camuflată, dar nu mai putin vicioasă. O configuratie a aversiunii, a saraciei etice si a unei umanităti atrofiate. Despre aceste lucruri este vorba in volumul pe care l-am coordonat, Anatomia resentimentului, aparut acum cinci ani, in 2010 la editura Curtea Veche. Tema cărtii se dovedeste extrem de actuală.

Secolul al XX-lea, ale cărui prelunigiri in noul veac sunt de netăgăduit, a fost marcat de competitia doctrinelor resentimentare. Radicalismul revolutionar al extremei stangi, ca si acela al extremei drepte, memorabil analizate in scrierile unui J. L. Talmon, isi aflau originea in sentimentul unei injustii nu doar sociale, ci de-a dreptul ontologice, ce nu putea fi depăsită decat printr-o purificare violentă absolută. „Azi nu sunteti nimic in lume/Luptati ca totul voi să fiti” sună textul Internaţionalei.

Nietzsche a anticipat ascensiunea acestor doctrine si miscari in scrierile sale profetic-apocaliptice, indeosebi in Ecce Homo. Socialismul, pe care el il detesta, sustinea un egalitarism menit sa anuleze nimbul sublimului, al valorii intr-adevar unice, al nobletii spiritului. La polul opus (ori, mai precis, doar aparent opus), nationalismul filistin si mai ales antisemitismul (de orice tip, teologic, sociologic, biologic) erau figurile unei neputinte de a recunoaste universalitatea conditiei umane si de a impune colectivismul primordialist drept principiu guvernant al spatiului politic. Mitului societatii fara clase din religia politica marxista ii coprespundea cel al unei Volksgemeinschaft perfect omogene. Fiinta a subteranei, oracolul resentimentar anuntă si doreste spasme fără precedent, furtuni de foc, lacrimi si sânge.

Cand Nietzsche se despartea de Richard Wagner, pe care initial il venerase, el rupea tocmai cu acest instinct al agresivitatii rasiste pentru care nu putea nutri decat un infinit dispret. Crezuse in Wagner ca autentic revolutionar intru vesnicie, se intalnea cu un personaj macinat de meschine invidii si teribile complexe. Nu este greu sa ne imaginam ce-ar fi avut Nietzsche de spus despre Hitler ori Goebbels. Romanul acestuia din urma, Michael, este un veritabil compendium al resentimentului. La fel, tanărul Hitler, cel despre a scris Brigitte Hamann, traia experienta vieneza prin prisma unun mistuitor complex de inferioritate. Nevroza sa inavuabila, ceea ce un Erich Fromm a definit drept caracterul sado-masochist, avea sa se converteasca ulterior in radicalismul genocidar al nazismului. Scriind despre carisma lui Hitler, istoricul Fritz Stern ii dezvaluia originile in trei dimensiuni: misterul, miracolul si autoritatea.

Marxismul, asezand in centrul cosmologiei sale lupta claselor, atacand cu justitiară fervoare proprietatea privată si promitand năpăstuitilor sortii sosirea mileniului, „saltul din imperiul necesitătii in acela al libertătii”, codifică resentimentul drept parte a matricii emotionale a unei miscari menite sa distruga prin violenţă globală veche ordine. Sa nu uitam textul incendiar al lui Marx despre problema evreiasca in care tanarul filosof hegelian de stanga nu poate vedea emanciparea evreimii decat prin depasirea (anihilarea) evreitatii (Judentum), pe care, reflex propriu socialismului epocii, o reduce la conditia practicii mercantile. In Londra deopotriva opulenta si sordida a anilor 1860-1870 va fi trait Marx momente de furie de nedomolit, va fi gasit el argumentele rationalizarii explozive a resentimentului social in ametitoarele dantelarii conceptuale din Das Kapital.

Oricine a citit Demonii lui Dostoievski isi aminteste de şigaliovism, acea schema utopica prin care se urmarea constructia unei societati a termitelor umane. Tot astfel, este greu sa uiti pornirile de ura anti-liberala ale posedatului Piotr Verhovenski, dorinta acestuia de a instaura anarhia universala, de a zdruncina definitiv capitala de gubernie adormita in pacea impardonabila a unei execrabile, intolerabile cumsecadenii. Resentimentarul nu suportă ceea ce N. Steinhardt vedea drept o virtute esentiala, anume dreapta-socotinţă, echilibrul, decenţa, civilitatea. El traieste, acest nihilist, sub semnul unei insatisfactii mefistofelice, al unei dureri interioare permanente.

Lenin, ascetul monoman, iacobinul iluminat, a fost de fapt omul resentimentului. In a sa Istorie a revolutiei ruse, Richard Pipes spunea ca inteligentsia a facut din resentiment fundamentul unei doctrine a negarii totale a ordinii stabilite. Asa apar nihilistii din romanele lui Turgheniev, asa sunt „vestitorii” din Asteptand ceasul de apoi, marele roman politic al lui Dinu Pillat despre pasiunile radicale interbelice din Romania . Nimic din ce-ar fi facut ţarismul, cu exceptia unei sinucideri, scria Pipes, nu ar fi potolit ura resentimentara a acestei clase intemeiata nu pe proprietate, ci pe atitudini, sentimente, viziuni, angoase si aversiuni. La fel s-ar putea spune ca nimic din ce-ar fi facut democratia liberal-constitutionala romneasca din anii 30 nu i-ar fi putut imblanzi pe legionari si pe comunisti, frati inamici jurati sa distruga edificiul pluralismului.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 192 other followers