Marxism, bolșevism și hybrisul iacobin al lui Slavoj Žižek

04/03/2015

La această oră, filosoful sloven Slavoj Žižek este cel mai activ auto-proclamat leninist în mediile intelectuale, la Nord și Sud, Est și Vest. Visul său nu este doar acela de a-l “reconstitui pe Lenin”, ci și de a recrea situația marxistă a anilor 1930, acei ani pe care Arthur Koestler i-a denumit “deceniul roz”. Pentru a obține această renaștere neo-escatologică, Žižek a compus o întreagă artilerie metafizică, plină de referințe sofisticate și deliberat provocatoare la Robespierre, Hegel, Schelling, Fichte, Marx, Nietzsche, Freud, Lenin, Lukács, Buharin, Lacan, Althusser, Balibar și mulți alții. Ceea ce surprinde este atenta evitare de către Žižek a literaturii marxologice și sovietologice. Ca și cum Raymond Aron, Robert Conquest, Richard Pipes, Boris Souvarine, Robert C. Tucker, Adam Ulam, spre a numi doar câteva din figurile de vârf, n-au existat vreodată. Este, de asemenea, tulburător faptul că Žižek, care se arată gata să lupte “pentru apărarea cauzelor pierdute”, uită în mod cu totul convenabil că timp de decenii întregi bolșevismul nu a fost o cauză pierdută, ci tocmai opusul (Slavoj Žižek, In Defense of Lost Causes, London: Verso, 2008).

Marxismul a fost, așa cum a punctat odată Leszek Kołakowski, cea mai mare fantasmă filosofică a timpurilor moderne (Žižek și-a exprimat respectul pentru Kołakowski în Gazeta Wyborcza, atunci când filosoful polonez a decedat în 2009; în acel număr omagial am contribuit eu însumi). În pofida hybrisului său radical, marxismul ar fi rămas o simplă doctrină sociologică dacă Lenin nu l-ar fi transformat în cea mai potentă armă politică. Acesta este sensul comparației lui Antonio Gramsci dintre Lenin și Sfântul Pavel — Lenin a transformat viziunea (Weltanschauung) salvaționistă marxistă într-o practică politică globală. Revoluției bolșevice i-a fost aplicată dialectica escatologică, iar A Treia Internațională (Cominternul) a reprezentat universalizarea noii matrice revoluționare. Invenția instituțională crucială a lui Lenin (Partidul bolșevic) și intervenția sa temerară asupra practicii mișcării socialiste mondiale l-au entuziasmat pe Georg Lukács, care nu a mai abandonat vreodată profunda sa admirație pentru fondatorul bolșevismului. Referindu-se la atașamentul lui Lukács față de viziunea politică a lui Lenin, Žižek scrie: “…Lenin-ul său a fost cel care, referitor la scindarea social-democrației rusești în bolșevici și menșevici, când cele două fracțiuni se luptau asupra unei formule exacte care să definească cine poate fi membru de partid conform programului, a scris: ‘Uneori, soarta întregii mișcări proletare pe mulți ani de acum înainte poate fi decisă de un cuvânt sau două din programul partidului’”. (Slavoj Žižek, Did Somebody Say Totalitarianism?, London: Verso, 2001, p. 116)

Trebuie să ne reamintim că leninismul, în calitatea lui de construct ideologic pretins coerent, omogen, auto-suficient, a fost o creație post-1924: a fost în fapt rezultatul eforturilor lui Zinoviev și Stalin de a-l delegitimiza pe Troțki prin născocirea a ceva numit “leninism” ca opus ereziei denumită “troțkism”. În același timp, bolșevismul era o realitate intelectuală și politică, o direcție filosofică, etică și practico-politică totală și totalizatoare în sânul mișcării revoluționare globale (vezi în acest sens Bertram Wolfe, “Leninism”, în Milorad M. Drachkovitch, Marxism in the Modern World, Stanford: Stanford University Press, 1965, pp. 47-89).

A fost grație lui Lenin că un nou tip de politică a apărut în secolul XX, una bazată pe elitism, fanatism, devotament statornic față de cauza sacră și o substituire completă a rațiunii critice cu credința într-o auto-proclamată “avangardă” de zeloți iluminați (revoluționarii de profesie). Leninismul, inițial un fenomen politic, cultural și istoric rus, apoi unul global, a fost de fapt piatra de temelie a sistemului care s-a năruit prin revoluțiile din 1989-1991. Indiferent de ce crede cineva despre lupta anti-birocratică a lui Lenin în timpul ultimilor săi ani, sau despre inițierea de către el a Noii Politici Economice (NEP), impulsul acțiunii sale a fost esențialmente opus pluralismului politic.

Natura “democrației intra-partinice” bolșevice a fost în mod fundamental potrivnică dezbaterii libere și competiției între viziunile și platformele politice rivale (așa cum Lenin însuși a insistat, Partidul nu era un “club de discuții”). Rezoluția din martie 1921 de “interzicere a fracțiunilor”, direct legată de zdorbirea insurecției din Kronstadt, a arătat propensiunea persistent dictatorială a bolșevismului. Persecutarea socialist-revoluționarilor (eserii) și a menșevicilor, pentru a nu vorbi și de alți adversari, confirmă faptul că pentru Lenin și asociații săi, “dictatura proletariatului” a însemnat consolidarea permanentă a controlului lor asupra corpului politic. Toleranța față de diversitatea culturală și acceptarea temporară a relațiilor de piață (economică) nu erau menite să pună sub semnul îndoielii relația fundamentală de putere: dominația monopolistă a partidului și înăbușirea oricărei alternative ideologice la bolșevism (Andrzej Walicki, Marxism and the Leap into the Kingdom of Freedom, Stanford: Stanford University Press, 1995, pp. 269-397). În acest sens, nu au existat diferențe serioase între membrii Politburo-ului lui Lenin, Troțki, Zinoviev, Kamenev, Stalin și chiar “moderatul” Buharin. Să o spunem concis, fără leninism, n-ar fi existat totalitarism, cel puțin nu în versiunea sa stalinistă. Secolul XX a fost în fapt secolul lui Lenin…

Articol transmis la postul de radio Europa Libera:

http://www.europalibera.org/content/blog/26882386.html

Recomandări:

http://www.contributors.ro/global-europa/marxism-apocaliptic-lukacs-gramsci-%C8%99i-soteriologia-bol%C8%99evica/

http://www.contributors.ro/cultura/un-lenin-al-vestului-bolsevismul-gnostic-al-lui-antonio-gramsci/

http://www.curteaveche.ro/ati-spus-cumva-totalitarism.html

http://www.contributors.ro/global-europa/ideile-au-consecin%C8%9Be-despre-marxism-marxologie-%C8%99i-gulag-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

http://www.newrepublic.com/article/books/the-deadly-jester

http://www.contributors.ro/cultura/bufonul-dialectic-zizek-lenin-si-fratii-marx/

http://www.frontpagemag.com/2013/vladimir-tismaneanu/why-kolakowski-matters/

http://www.contributors.ro/cultura/marxism-leninism-stalinism-rebelul-leszek-kolakowski/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/marxism-bol%c8%99evism-%c8%99i-hybrisul-iacobin-al-lui-slavoj-zizek/


Despre resentiment: Furtuni de foc, lacrimi şi sânge

26/02/2015

Motto: “Rigizi, palizi, fără respiraţie…”–Friedrich Nietzsche, “Der Fall Wagner”

Resentimentul este o stare de spirit, o măcinare launtrică necontenita, o gelozie abisală si o invidie născută din constiinta marginalitătii. Nu e vorba aici despre constiinta nefericită din Fenomenologia spiritului de Hegel, despre o negativitate ce-si află sensul intr-o neliniste creatoare. Resentimentarul nu se intreabă de ce a ajuns pe acest tăram fara sanse, preferă să-i acuze pe cei care nu-l acompaniază in directia sterilitătii. Culpa este intotdeauna a celuilalt. Esecul provine din malefice conspiratii.

Social, resentimentul capătă forme diverse, intotdeauna menite să găseasca tapi ispăsitori pentru propriile infrangeri (antisemitismul este un caz paradigmatic de mitologie resentimentară, la fel ca si anti-americanismul, desigur cu distinctiile de rigoare). Individual, resentimentul este expresia unei uri nestăvilite si de nedomesticit. O ură uneori refulată, rationalizată, camuflată, dar nu mai putin vicioasă. O configuratie a aversiunii, a saraciei etice si a unei umanităti atrofiate. Despre aceste lucruri este vorba in volumul pe care l-am coordonat, Anatomia resentimentului, aparut acum cinci ani, in 2010 la editura Curtea Veche. Tema cărtii se dovedeste extrem de actuală.

Secolul al XX-lea, ale cărui prelunigiri in noul veac sunt de netăgăduit, a fost marcat de competitia doctrinelor resentimentare. Radicalismul revolutionar al extremei stangi, ca si acela al extremei drepte, memorabil analizate in scrierile unui J. L. Talmon, isi aflau originea in sentimentul unei injustii nu doar sociale, ci de-a dreptul ontologice, ce nu putea fi depăsită decat printr-o purificare violentă absolută. „Azi nu sunteti nimic in lume/Luptati ca totul voi să fiti” sună textul Internaţionalei.

Nietzsche a anticipat ascensiunea acestor doctrine si miscari in scrierile sale profetic-apocaliptice, indeosebi in Ecce Homo. Socialismul, pe care el il detesta, sustinea un egalitarism menit sa anuleze nimbul sublimului, al valorii intr-adevar unice, al nobletii spiritului. La polul opus (ori, mai precis, doar aparent opus), nationalismul filistin si mai ales antisemitismul (de orice tip, teologic, sociologic, biologic) erau figurile unei neputinte de a recunoaste universalitatea conditiei umane si de a impune colectivismul primordialist drept principiu guvernant al spatiului politic. Mitului societatii fara clase din religia politica marxista ii coprespundea cel al unei Volksgemeinschaft perfect omogene. Fiinta a subteranei, oracolul resentimentar anuntă si doreste spasme fără precedent, furtuni de foc, lacrimi si sânge.

Cand Nietzsche se despartea de Richard Wagner, pe care initial il venerase, el rupea tocmai cu acest instinct al agresivitatii rasiste pentru care nu putea nutri decat un infinit dispret. Crezuse in Wagner ca autentic revolutionar intru vesnicie, se intalnea cu un personaj macinat de meschine invidii si teribile complexe. Nu este greu sa ne imaginam ce-ar fi avut Nietzsche de spus despre Hitler ori Goebbels. Romanul acestuia din urma, Michael, este un veritabil compendium al resentimentului. La fel, tanărul Hitler, cel despre a scris Brigitte Hamann, traia experienta vieneza prin prisma unun mistuitor complex de inferioritate. Nevroza sa inavuabila, ceea ce un Erich Fromm a definit drept caracterul sado-masochist, avea sa se converteasca ulterior in radicalismul genocidar al nazismului. Scriind despre carisma lui Hitler, istoricul Fritz Stern ii dezvaluia originile in trei dimensiuni: misterul, miracolul si autoritatea.

Marxismul, asezand in centrul cosmologiei sale lupta claselor, atacand cu justitiară fervoare proprietatea privată si promitand năpăstuitilor sortii sosirea mileniului, „saltul din imperiul necesitătii in acela al libertătii”, codifică resentimentul drept parte a matricii emotionale a unei miscari menite sa distruga prin violenţă globală veche ordine. Sa nu uitam textul incendiar al lui Marx despre problema evreiasca in care tanarul filosof hegelian de stanga nu poate vedea emanciparea evreimii decat prin depasirea (anihilarea) evreitatii (Judentum), pe care, reflex propriu socialismului epocii, o reduce la conditia practicii mercantile. In Londra deopotriva opulenta si sordida a anilor 1860-1870 va fi trait Marx momente de furie de nedomolit, va fi gasit el argumentele rationalizarii explozive a resentimentului social in ametitoarele dantelarii conceptuale din Das Kapital.

Oricine a citit Demonii lui Dostoievski isi aminteste de şigaliovism, acea schema utopica prin care se urmarea constructia unei societati a termitelor umane. Tot astfel, este greu sa uiti pornirile de ura anti-liberala ale posedatului Piotr Verhovenski, dorinta acestuia de a instaura anarhia universala, de a zdruncina definitiv capitala de gubernie adormita in pacea impardonabila a unei execrabile, intolerabile cumsecadenii. Resentimentarul nu suportă ceea ce N. Steinhardt vedea drept o virtute esentiala, anume dreapta-socotinţă, echilibrul, decenţa, civilitatea. El traieste, acest nihilist, sub semnul unei insatisfactii mefistofelice, al unei dureri interioare permanente.

Lenin, ascetul monoman, iacobinul iluminat, a fost de fapt omul resentimentului. In a sa Istorie a revolutiei ruse, Richard Pipes spunea ca inteligentsia a facut din resentiment fundamentul unei doctrine a negarii totale a ordinii stabilite. Asa apar nihilistii din romanele lui Turgheniev, asa sunt „vestitorii” din Asteptand ceasul de apoi, marele roman politic al lui Dinu Pillat despre pasiunile radicale interbelice din Romania . Nimic din ce-ar fi facut ţarismul, cu exceptia unei sinucideri, scria Pipes, nu ar fi potolit ura resentimentara a acestei clase intemeiata nu pe proprietate, ci pe atitudini, sentimente, viziuni, angoase si aversiuni. La fel s-ar putea spune ca nimic din ce-ar fi facut democratia liberal-constitutionala romneasca din anii 30 nu i-ar fi putut imblanzi pe legionari si pe comunisti, frati inamici jurati sa distruga edificiul pluralismului.


Hannah Arendt și Karl Jaspers: Despre sublima frumusețe a prieteniei (Un articol de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

20/02/2015

Pentru Gabriel Liiceanu și H.-R. Patapievici, in memoria Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca

Hannah Arendt a fost studenta marelui filosof existențialist Karl Jaspers, după ce îl avusese ca prim mentor pe Martin Heidegger. S-a întemeiat nu doar o relație discipol-profesor, ci și una de adâncă, sublimă prietenie intelectuală. Volumul corespondenței dintre cei doi se întinde pe o perioadă de peste patru decenii, între 1926 și 1969, anul stingerii din viață a lui Jaspers. Apărut în traducere americană la editura Harcourt Brace Jovanovich în 1992, editat de Lotte Kohler și Hans Saner, cartea este un tezaur intelectual și moral, o invitație la reflecții despre marile probleme care au frământat omenirea într-un secol dominat de proiecte revoluționare de o distructivitate fără egal și fără precedent.

Nu vom intra aici în detalii, sperăm că volumul va fi tradus în românește, mai ales că anul acesta se împlinesc patruzeci de ani de la trecerea Hannei Arendt în lumea celor drepți. Să spunem doar că găsim în carte discuții fascinante despre problema culpabilității germane (o temă despre care Jaspers a scris o carte esențială), despre totalitarism, despre Marx și marxism, dar, mai presus de orice, principii călăuzitoare pentru a trăi ceea ce se cheamă o viață decentă printre ruinele civilizației distruse de totalitarisme. Pe 29 ianuarie 1946, Hannah îi scrie lui Jaspers: “Sunt mai mult decat oricând convinsă că o existență umană decentă nu este posibilă astăzi decât la marginea societății, acolo unde te întâlnești cu riscul foametei ori al lapidării mortale. În asemenea circumstanțe, simțul umorului este de mare folos”.

Pe 19 februarie 1953, Hannah Arendt îi scrie celui căruia i se adresează constant cu cuvintele “Lieber Verehtester” pe tema care a contat decisiv în propria ei definire a ceea ce înseamnă identitate, loialitate și apartenența la prietenia admirativă: “Vreau să vă mulțumesc pentru cei șaptezeci de ani ai vieții Dumneavoastră, care sunt un motiv suficient de gratitudine. Vreau să vă mulțumesc pentru anii timpurii de la Heidelberg când mi-ați fost profesor, unicul pe care am fost vreodată capabilă să-l recunosc ca atare; dar și pentru fericirea și ușurarea pe care le-am descoperit văzând că cineva poate fi educat întru libertate. Din acel moment nu am uitat că lumea și Germania, indiferent de ceea ce pot fi ele pe lângă acest lucru, sunt lumea în care trăiți Dumneavoastră și patria care v-a dat naștere”.

Peste ani, la insistențele lui Jaspers, Hannah Arendt va accepta să-l tutuiască, dar va refuza până la sfârșit să i se adreseze pe nume, să-i spună Karl. În aceeași scrisoare sunt cuvinte direct legate de atașamentul de-o viață, definitiv și irevocabil, al Hannei Arendt pentru limba germană și pentru cultura umanistă reprezentată de filosofia germană: “…cred că va pot făgădui că nu voi înceta să fiu germană în sensul pe care îl conferiți Dumneavoastră cuvântului; altfel spus, nu voi nega nimic, nu voi nega Germania Dumneavoastră și a lui Heinrich (Blücher, soțul Hannei Arendt, nota noastră), nici tradiția în care am crescut și limba în care gândesc și în care au fost scrise poemele pe care le iubesc cel mai tare. Nu voi pretinde în chip fals că am un trecut evreiesc ori american”. Credem că acest mesaj al gânditoarei către cel pe care l-a prețuit la maximum luminează semnificațiile scrisorii ei din 1963 către Gershom Scholem care a dus la întreruperea prieteniei cu marele specialist în mistica iudaică.

Tot lui Jaspers i se confesează Hannah Arendt în timpul controversei (ne exprimăm eufemistic) care a urmat publicării volumului “Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalității Răului”: “Fără să-mi dau seama, am săpat într-o parte a trecutului evreiesc care este departe de a se fi încheiat: foști membri ai Consiliilor Evreiești ocupă poziții înalte în guverne pretutindeni, dar în special în Israel… Campania de calomnii la adresa mea continuă cu mare intensitate. Organizată la cel mai josnic nivel, ea afirmă că aș fi spus exact opusul a ceea ce-am scris de fapt… Dacă aș fi știut că se întâmplă astfel, aș fi făcut probabil exact ceea ce-am făcut” (scrisoare expediată din New York pe 20 iulie 1963).

Răspunsul lui Jaspers, trimis de la Basel pe 25 iulie 1953, este o lecție de onoare și inteligență morală, baza de granit a unei prietenii autentice: “Ai pătruns fără să te aștepți într-o ambuscadă, iar inamicul conduce o campanie înjositoare împotriva ta. Încep să fiu eu însumi îngrijorat. Întrucât ai atins o rană deschisă pentru mulți oameni și ai arătat că viețile lor sunt ghidate de o minciună, ei te urăsc. Mi s-a întâmplat odată să prind un hoț în plină acțiune și încă mai simt privirea sa: nu am mai trăit nicicând o asemenea înfiorătoare experiență a urii. Ceea ce-ai comunicat tu era, deși ascuns în cărți, un lucru în mare parte cunoscut. Puterea ta ca scriitoare–asemeni celei a lui Lessing– l-a făcut să fie mult mai larg știut acum. Adevărul este ucis prin bătaie, cum a spus Kierkegaard despre Socrate și Iisus”.

Volumul se încheie prin cuvântarea Hannei Arendt la serviciul memorial public pentru Karl Jaspers, ținută la Universitatea din Basel, pe 4 martie 1969: “Așa cum vorbea el, n-a mai vorbit nimeni și probabil că nu va mai vorbi într-un viitor previzibil. Acest lucru arată ce-am pierdut, dar nu este totuși chestiunea cea mai importantă. Pentru că, în ultimă instanță, Goethe avea dreptate: ‘Pământul îi va aduce din nou printre noi, așa cum i-a adus din timpuri imemoriale’. Lucrul cel mai important este ca aceia care îi aud și îi înțeleg limbajul să nu devină mai puțini”.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/hannah-arendt-%c8%99i-karl-jaspers-despre-sublima-frumuse%c8%9be-a-prieteniei-un-articol-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/


Democrație și totalitarism

17/02/2015

În lumea ideilor există interferențe, tropisme, magnetisme, eredități adeseori greu de perceput, genealogii și afinități misterioase, chiar inavuabile. Așa stau lucrurile și cu concepte precum democrație, autoritarism, totalitarism. Prima carte care m-a marcat în legătură cu tema democrație și totalitarism a fost cea intitulată exact asfel, scrisă de marele sociolog și politolog Raymond Aron. Aveam 20 de ani când am citit-o. Am împrumutat-o, din câte țin minte, de la Biblioteca Franceză de pe Bulevardul Dacia. Este vorba de o abordare liberală, Aron a fost un admirator al lui Tocqueville și a scris pagini nepieritoare despre marxism ca religie politică. A studiat în Germania în anii ascensiunii nazismului și a putut constata pe viu relația dintre ideologie și teroare care, în viziunea sa, dar și în aceea a Hannei Arendt, se află în inima proiectului totalitar.

Totalitarismul nu este neapărat opusul democrației, folosește instrumentele democratice spre a-și lărgi baza de masă, dar în mod cert este antiteza valorilor liberale, a pluralismului. Tocmai de acea a putut formula filosoful politic Jacob L. Talmon conceptul de democrație totalitară, deci o dictatură întemeiată pe entuziasm de masă. L-am aplicat în primăvara anului 1990, într-un eseu apărut în “România Literară”, spre a explica atracția exercitată de ideologia și practicile FSN-ului asupra a milioane de oameni. Evident că este vorba de o democrație mistificată și desfigurată, deci nici vorbă de suveranitate reală a poporului. Pe de altă parte, nu trebuie subestimată disponibilitatea maselor pentru tiraniile carismatice. În jurnalul său ținut în anii ciumei naziste, filologul evreu german Victor Klemperer, specialist în iluminismul francez, are un pasaj în care afirmă, anticipându-l de fapt pe Talmon, că secretul triumfului nazist se află în exacerbarea tezei lui Jean-Jacques Rousseau despre ceea ce acesta numea la volonté générale.

Cum ajung intelectuali erudiți și rafinați să cadă victima discursului totalitar? Cum a putut, de pildă, un Georg Lukács, cel atât de prețuit în tinerețe de către Max Weber, să rămână până la sfârșitul vieții, fidel unui crez liberticid? Cum ajunge neo-marxistul Ernesto Laclau să îmbratiseze dichotomia exlusivistă “prieten-dușman” celebrată de filosoful politic Carl Schmitt, doctrinarul juridic al celui de-al Treilea Reich, de fapt, un manicheism de sorginte leninistă? Nu în anii 60, ci mai târziu, în anii 80. În ultimii ani de viață, Laclau a scris cu admirație despre președinta peronistă a Argentinei, Cristina Fernandez de Kirchner. La fel, cum explicam itinerariul unui membru al Școlii de la Budapesta (cercul de gânditori neo-marxiști format în jurul bătrânului Lukács) precum István Meszaros devenit unul dintre favoriții ideologici ai lui Hugo Chavez? Mai nou, cunosc cel puțin un caz de gânditor politic vestic care a încercat să prezinte regimul Gaddafi drept unul democratic. Fiul lui Gaddafi, Sayed, a scris chiar o teză de doctorat la London School of Economics despre “societatea civilă globală”. Urma să apară la Oxford Univerity Press, în doua volume. Contractul a fost anulat în urma implicării doctorului în științe politice în masacrele din Libia.

Un democrat sincer nu poate să nu constate care sunt resursele și efectele veritabile ale totalitarismului. Să luam de pildă cazul lui Thomas Mann pentru care nu exista dubiu că era vorba, în cazul național-socialismului, de resurecția unui colectivism primordialist, a unui conglomerat mitologic mult timp refulat și negat, dar care continuase să pulseze sub pojghița prea puțin rezistentă a civilizației burgheze. Să recitim discuțiile dintre Settembrini și Naphta din Muntele vrăjit–vom regăsi acolo întreaga problematică intelectuală și morală a veacului al XX-lea. De altfel, prototipul lui Naphta, evident transfigurat, sublimat, reconstruit literar, a fost chiar cel care, înainte de convertirea la marxism, în 1918, s-a numit Georg von Lukács. Democratul liberal se mefiază de situațiile gregare, de defilările în masă, de “marșuri, ode și simboluri vagi”, spre a-l cita pe Mihail Sebastian din Cum am devenit huligan, una din cărțile într-adevăr importante ale respingerii ispitei totalitare.

Totalitarismul, comunist și nazist, este un tip de regim situat la antipodul tradiției raționaliste și umaniste. Scopul totalitarismului comunist nu era doar să planifice economia, ci, mai important, era să modifice condiția umană. Niciun sacrificiu nu era prea costisitor pentru a atinge acest scop. Argumentul era, pentru acei true believers despre care a scris Eric Hoffer, că nu se poate face omletă fără să spargi ouă. Panait Istrati a fost poate primul care a replicat acestui sofism că s-au văzut mii și mii de ouă sparte, dar nimeni n-a gustat încă omleta. Istrati a scris în anii 20. Mai târziu, filosoful liberal Isaiah Berlin a reluat acest trist adagiu, spunând, pe bună dreptate, că era vorba de milioane de vieți distruse. Printre cei dintâi care au denunțat natura criminală a bolșevismului numindu-l chiar cu acest termen, totalitarism, au fost social-democrații reformiști, între care inamicii lui Lenin din mișcarea socialistă rusă, menșevicii. La fel, eserul de stânga, Isaak Steinberg. S-a tradus în româneste superba carte a profesorului André Liebich despre exilul menșevicilor și analizele lor asupra dictaturii din Rusia sovietică. Era vorba de ceea ce istoricul Martin Malia a numit, preluând un concept al lui Abdurahman Avtorhanov, partocrație ideocratică. Pe platforma “Contributors” politologul Marius Stan a scris un remarcabil articol despre Malia. Mă grăbesc să spun și aici ce-am mai scris și spus de-a lungul anilor: este nevoie de cultură sovietologică pentru a înțelege ce-a reprezentat experimentul de tip sovietic în oricare din ipostazele sale.

Articol transmis la postul de radio Europa Liberă si apărut aici:

http://www.europalibera.org/content/blog/26854904.html?nocache=1

Textul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26854903.html


Hannah Arendt, celălalt Scholem și tragedia stângii germane (eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

15/02/2015

Motto: “… the worst have lost their fear and the best have lost their hope.”–Hannah Arendt

“Nu vin dinspre stânga. Dacă vin de undeva, o fac dinspre tradiția filosofiei germane”, îi scria Hannah Arendt, în 1963, lui Gershom Scholem, profesor la Universitatea Ebraică din Ierusalim, învățat universal admirat al Kabbalei, specialist în mistica iudaică și figură marcantă a exilului intelectual dinspre Germania nazistă către Palestina în anii ’30. Cei doi se cunoscuseră încă din 1932, au intrat într-o corespondență care avea să dureze până în 1964. În fapt, Hannah Arendt a fost cea care l-a informat pe Scholem despre sinuciderea prietenului comun, Walter Benjamin. Un pasaj din scrisoarea ei este întru totul răscolitor: “Mor evreii Europei și sunt îngropați precum câinii” (“Juden sterben in Europa und man verscharrt sie wie Hunde.”)



Când declară acel lucru, Hannah Arendt se gândește, credem, la atâția dintre cunoscuții comuni, ba chiar la ființe foarte apropiate: soțul ei, Heinrich Blücher, fost susținător al facțiunii Heinrich Brandler-August Thalheimer din PCG (KPD), și Werner, fratele lui Gershom. Se gândește, poate, la familia Benjamin, la frații Eisler. Nu a simpatizat-o câtuși de puțin pe Elfriede (Eisler), devenită Ruth Fischer, autoarea cărții clasice din anii Războiului Rece despre Stalin și comunismul german. Dar a citit-o și a citat-o, inclusiv cu iritare, în eseul despre Rosa Luxemburg. Werner Scholem a fost de fapt al treilea membru al grupului Ruth Fischer-Maslow. Erau oamenii lui Grigori Zinoviev. La sfârșitul vieții, Ruth care se referea la frații ei (Hanns și Gerhart) ca la “ex-frați”, a revenit la iluzii de tinerețe și a sperat în șansele dezghețului hrușciovist. Iubitul ei, Arkadi Maslow, împreună cu care îl sfidase pe Stalin în anii ’20, atrăgându-și ura tiranului, a fost ucis, după toate datele, la Havana de un comando al NKVD.

Hannah Arendt se gândea și la frații Elfriedei, compozitorul Hanns Eisler, exponent al avangardei muzicale, devenit după reîntoarcerea din exilul american, autorul imnului de stat al RDG. Dar și la Gerhart Eisler, probabil spion sovietic în Statele Unite –cel puțin așa sugera sora sa, dar și Arthur Koestler–, întors în Berlinul de Est și numit șef al propagandei regimului comunist condus de Walter Ulbricht și Wilhelm Pieck. Sau se referea la Heinz Neumann, ultimul șef al fracțiunii parlamentare a KPD, considerat un favorit al lui Djugașvili, un orator de mare clasă, refugiat în URSS și lichidat în anii Marii Terori; dar mai ales, la Margarete Buber-Neumann, fosta noră a lui Martin Buber, remăritată cu Heinz, pe care Hannah o citează admirativ în “Originile totalitarismului” cu a ei autobiografie despre detenția în lagărele de concentrare ale celor două dictaturi totalitare, cea stalinistă și cea nazistă.

Deci nu din această lume venea Hannah, dar o știa teribil de bine. Lumea ei era aceea a spiritului, detașată de constrângerile impuse de atât de înșelătorul binom stânga-dreapta: ea putea fi prietenă simultan cu Karl Jaspers, Hans Jonas și, oricât de șocant pentru unii, cu Martin Heidegger. Rupturile au intervenit cu Jonas și alți intelectuali evrei (și nu numai) în momentul apariției lui “Eichmann la Ierusalim”. S-a format un fel de “front unit” al cărui scop era să o prezinte ca pe un fel de apărătoare a lui Eichmann, o inamică a propriului popor, a self-hating Jewess și câte altele. Într-un exces al peniței înmuiate în fiere, Norman Podhoretz, editorul influentului mensual Commentary, a scris un eseu polemic de o rară virulență, intitulat “The Perversity of Brilliance” (aluzie la sintagma ei, “The Banality of Evil”).

Werner Scholem a iubit cu pasiune ideea comunistă. Sionismul, îmbrățișat de Gershom, i se părea limitat, îngust, prea puțin cosmic. Revoluția leninistă era idealul lui Werner, în fond ca și al lui Benjamin, doar că la acesta totul se petrecea în sotto voce. Pentru Werner, era vorba de un clocot planetar menit să arunce în aer un sistem întemeiat pe injustiție și opresiune. Fascismul era expresia contra-revoluției, Uniunea Sovietică era numele speranței. A intrat în conflict cu emisarii Cominternului, era un spirit prea independent. A devenit “fracționist”, a fost expulzat din KPD. În fruntea partidului se afla omul lui Stalin, proletarul german Ernst Thälmann. Trecuse vremea intelectualilor mesianici, sosise aceea a birocraților revoluției. Venirea lui Hitler la putere a anulat orice șansă pentru mult-visata revoluției comunistă. Stânga germană a fost distrusă cu o viteză uluitoare.

Liderii comuniști și figurile marcante ale stângii, dincolo de fricțiunile lor anterioare, au ajuns fie în exil (la Paris, la Praga, la Moscova și Harkov), fie în lagărele naziste. Fost deputat al stângii radicale în Reichstag, Werner Scholem a fost internat în lagărul Buchenwald, unde a fost executat de un SS-ist în iulie 1940. Era un apostat, fusese excomunicat din sectă. Pentru naziști, era un comunist. Pentru comuniști, era un troțkist, deci un trădător. În lagărele naziste, acele locuri în care infernul devenise o realitate cotidiană, organizațiile clandestine ale KPD erau extrem de puternice. Comuniștii aveau structuri organizatorice solide, în plus aveau o experiență a acțiunilor clandestine care le lipsea altor deținuți. O știm din cărtile unui Jorge Semprún, el însuși deportat la Buchenwald ca membru al rezistenței comuniste din Franța. Din clipa când îndrăznise să înfrunte un kapo comunist, Scholem era un paria. A plătit cu viața această sfidare. Pe 26 septembrie 1940, într-un moment de neagră, definitivă disperare, se sinucidea Walter Benjamin. Pentru Gershom Scholem: două pierderi ireparabile în doar două luni.

Werner murea așadar în solitudine, ucis de un glonte nazist, un învins, asemeni revoluției pe care o iubise până la auto-extincție și pentru care se rupsese de propria familie și de visele inițiale ale propriei adolescențe, asemeni poate acelei Republici de la Weimar pe care, la un ceas de mare vulnerabilitate, a ales să o atace în loc să o susțină.

În mod cert, nu dinspre această stângă sectară și nesăbuită venea autoarea minunatului volum despre destine umane în vremuri sumbre (“Men in Dark Times”). Dar, trebuie spus, nu sunt mulți gânditorii care să o fi cunoscut la fel de bine și de adânc precum ea.

Recomandări:

Peter Baehr (editor), “The Portable Hannah Arendt”, Penguin Classics, 2000.

http://blogs.forward.com/the-arty-semite/133576/pen-pals-reunited-gershom-scholem-and-hannah-aren/#ixzz3RpOoo7p6

http://blogs.forward.com/the-arty-semite/134360/gershom-scholems-brother/?

http://www.lapunkt.ro/2014/04/25/pesimismul-lui-walter-benjamin-si-ingerul-istoriei/

http://www.contributors.ro/reactie-rapida/iluziile-si-deziluziile-lui-federico-sanchez-la-moartea-lui-jorge-semprun/

http://www.contributors.ro/global-europa/rosa-luxemburg-lenin-%c8%99i-cauzele-pierdute-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/


Clarificări necesare: Mitul politic al rusofobiei (eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

11/02/2015
Auzim tot mai des, în ultima vreme, că s-ar fi născut un front global rusofob, că a critica regimul Putin, cu al său imperialism militarist și cu ideologia salvaționistă(-autarhică) ce-l subîntinde, ar fi o probă de rusofobie. Exact la fel cum în anii Războiului Rece, sovietologi cunoscuți, precum Richard Pipes și Adam Ulam, erau denigrați drept rusofobi (din păcate o poziție împărtășită chiar și de un Aleksandr Soljenițîn). Poate că la fel de “rusofobă” s-a simțit (chiar recent) și Karen Dawisha, profesoara de la Miami University din Ohio, directoarea Centrului Havighurst, atunci când editorul ei de la Cambridge University Press de la Londra, acolo unde publicase în trecut, fără probleme, o serie de alte volume, i-a respins apariția celei mai recente cărți, “Putin’s Kleptocracy: Who Owns Russia?”: “Given the controversial subject matter of the book, and its basic premise that Putin’s power is founded on his links to organised crime, we are not convinced that there is a way to rewrite the book that would give us the necessary comfort”. Cartea a apărut, în cele din urmă, în septembrie anul trecut, la Simon & Schuster. Deci se poate! Dar reacția unei edituri de un asemenea prestigiu este elocventă pentru maniera “înmănușată” cu care foarte mulți contemporani aleg să trateze un subiect atât de îngrijorător precum cel al imperialismului militarist și corupt. Nu, nu este deloc o glumă, este chiar istoria Rusiei putinofile la zi și ea poate degenera în oroare dacă nu îi spunem constant și apăsat pe nume.

În ce ne privește, am scris constant și cu pasiune în favoarea valorilor Rusiei democratice, a unei tradiții care îi include pe decembriști, pe Herzen, pe Struve, pe constituționaliștii-democrați, pe Andrei Saharov și Elena Bonner, pe Natalia Gorbanevskaia și pe Serghei Kovaliov. A numi regimul Putin drept o dictatură născută din moștenirile politice și ideologice ale KGB-ului nu înseamnă a fi rusofob, cum nu însemna a fi fost serbofob, în anii ’90, când identificai manipulările scandaloase la care se preta propaganda conspiraționistă a regimului Miloșevici. Atunci, ca și acum, sunt integrate în ideologia regimului dictatorial componente religioase preluate din arsenalul ortodoxist. Auto-victimizarea și martirologia ostentativă se îngemănează în această retorică menită să justifice o tiranie obscurantistă și cinică. Recomandăm, în acest sens, extraordinarul film “Leviathan” al lui Andrei Zviaghințev.

Pentru noi există acea tradiție rusă pe care țarismul a atacat-o și a prigonit-o, iar bolșevismul, în toate etapele sale, a înjosit-o și a călcat-o în picioare. Este vorba de valorile în care au crezut marii autori despre care am avut și vom mai avea bucuria sa scriem: Anna Ahmatova, Boris Pasternak, Osip Mandelștam, Marina Țvetaieva, Iosif Brodsky. Această Rusie este opusul dughinismului, fundamentul ideologic al dictaturii fesebiste.

Vorbim de un mit politic pentru că narațiunea pusă în funcțiune de propaganda putinistă și sprijinitorii din Rusia (și de aiurea) combină secvențe de realitate cu ficțiuni menite să genereze anxietate și o agonizantă incertitudine. Se reiau temele izolării Rusiei, se sugerează, ca pe vremea lui Stalin, că ar fi vorba de o fortăreață asediată, că întregul univers conspiră pentru molestarea Rusiei, că este așadar nevoie de o mobilizare generală și totală în serviciul supraviețuirii țării. Evident, este un bricolaj panicard și cu valențe clar instrumentale, menit să-l ajute pe Vladimir Putin într-un moment de dramatică și ireparabilă criză.

Mitul politic este un discurs care organizează, incită și mobilizează sentimente, emoții, speranțe și aprehensiuni colective. Nu este neapărat fals în integralitatea sa, dar poate să includă, și adeseori chiar include, elemente care distorsionează deliberat adevărul istoric. Un exemplu clasic de mit politic vindicativ este legenda “cuțitului pe la spate” (Dolchstosslegende) utilizată de extrema dreaptă din Germania după Primul Război Mondial pentru delegitimarea Republicii de la Weimar și pentru justificarea celui mai abject antisemitism. Este de fapt, de multe ori, o raționalizare a resentimentului politic și a unor fobii inavuabile.

Recomandări:

http://www.nybooks.com/articles/archives/2014/dec/18/how-he-and-his-cronies-stole-russia/

http://www.amazon.com/Putins-Kleptocracy-Who-Owns-Russia/dp/1476795193

http://www.imdb.com/title/tt2802154/?ref_=nv_sr_1

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/clarificari-necesare-mitul-politic-al-rusofobiei-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/


Lenin, Wagner si supraoamenii totalitari

10/02/2015

Am tinut azi o prelegere despre cadrul mental al bolsevismului. Am in vedere ceea ce soiologul politic romano-britanic Zevedei Barbu numea frame of mind. Intre altele, am dezvoltat ideea ca leninismul inseamna voluntarism exacerbat, milenarism utopic, radicalism mesianic, cultul organizatiei revolutionare si al liderului providential, omniscient si omnipotent. Recitind biografia lui Lenin scrisa de istoricul britanic Robert Service, am constatat ca una din principalele contributii ale lui Lenin la praxisul radical al veacului XX a fost scrisa la Munchen la sfarsitul anului 1901 si inceputul lui lui 1902. Este vorba de pamfletul “Ce-i de facut?” al carui titlu se facea ecoul unei din cartile favorite ale lui Lenin, romanul pedagogic “Ce-i de facut” de Nikolai Cernisevski. Replica la “Parinti si copii” a lui Turgheniev, cartea lui Cernisevski a deveni biblia revolutionarilor rusi, a unei inteligentsii indragostita de absolut si refractara oricarei forme de moderatie, de gradualism. La acea intrebare raspunsul lui Lenin era fara echivoc: injectati constiinta revolutionara in proletariatul apatic, letargic, abulic.

Dupa un an, avea sa urmeze marea sciziune, divortul dintre bolsevici si mensevici. Primii sustineau idee partidului de avangarda, o falanga eroica formata din revolutionari de profesie. Pentru Lenin, moderatia mensevicilor echivala cu tradarea revolutiei. Primii preconizau ruptura apocaliptica cu ordinea stabilita, ceilalti erau mult mai putin convisi ca o asemenea ruptura nu va rezulta intr-o dictatura mai atroce decat oricare cunascuta pana atunci in istorie.

Stiam din studiul profesoarei Bernice Glatzer Rosenthal despre miturile noi ale “lumilor noi” ca Lenin avea in biblioteca personala un exemplar din “Asa grait-a Zarathustra”. Stiam ca Gorki si Lunacearski erau mari admiratori ai lui Nietzsche in care descopereau febra zamislirii Supraomului, ori, daca vreti, a Omului Nou, fiinta care transcende filistinismul existentei burgheze. Service mentioneaza ca Lenin insusi, ca si familia sa, era un mare admirator al operelor lui Richard Wagner.

Urmasul lui Robespierre si al lui Marx se delecta ascultand in exil, la Munchen, impreuna cu sotia sa, Nadejda Krupskaia,  acordurile romantismului dezlantuit wagnerian. La inmormantarea sa, in ianuarie 1924, in acea zi in care termometrul a coborat la cea mai joasa temperatura din acel an, s-a intonat “Marsul funebru” din “Siegfried”. Supraomul bolsevic, al carui cult era de-acum oficiat de marele pontif Djugasvili, zis si Stalin, era condus pe ultimul drum, inaintea imbalsamarii ce avea sa vina, in pofida protestelor vaduvei  si a surorilor, insotit de mitologia muzicala a tetralogiei nibelunge. Divinizarea lui Lenin era premisa zeificarii lui Stalin.

Era ceea ce a observat candva istoricul Fritz Stern: unificarea mitului, misterului si miracolului in dramaturgia totalitara. La fel cum avea sa se petreaca in Germania nazista, cu Hitler ca participant entuziast la ritualurile de la Bayreuth. Sigur, era vorba de o confiscare frauduloasa a muzicii lui Wagner al carei admirator a fost, intre altii marele umanist Thomas Mann. Dar Wagner fusese nu doar un spirit rebel, un revolutionar anti-capitalist, ci si un antisemit feroce, unul dintre propagatorii ideologiei de tip Blut und Boden. Sub Stalin, Wagner a iesit din repertoriul acceptat. Revine acum, aflu dintr-un articol aparut in “The Economist”, in Rusia lui Putin. O tema de meditatie: Lenin, Wagner si revolutiile care pornesc de la Munchen…

http://www.economist.com/node/1842023

http://www.psupress.org/books/titles/0-271-02218-3.html

 


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 189 other followers