Exercitiu de iubire

31/01/2016

Pentru mine (si sunt convins că si pentru multi altii), anul 2016 este anul Mihai Șora. Am scris si voi continua să scriu despre acest admirabil ganditor, moralist, editor, eseist erudit si pasionat, maestru neintrecut a ceea ce Constantin Noica numea rostirea filosofică romanească.

Reiau acum un fragment din articolul sau “Despre ură, ură-de-sine, resentiment…” inclus in volumul “Anatomia resentimentului” pe care l-am coordonat la Curtea Veche Publishing. Ilustratia copertei, de maxima elocventă ideatică si grafică, este semnată de Devis Grebu: “Raportata la iuresul negativitătii care-i serveste urii drept suport, resentimentul este stătut. Stătut si retractil. Pasiv. Uneori, chiar intors asupră-si. In sensul ca, in loc de a-si anihila obiectul, isi (auto)devora subiectul. Aveu d’impuissance–, dar nu si asumare a neputintei: a-ti asuma (recunoscanduti-o) neputinta inseamnă deja a da dovada de curaj–de n-ar fi decat intelectual”.


Why Jeanne Hersch Matters

05/10/2015

Swiss political and moral thinker Jeanne Hersch was, like Hannah Arendt, a student of the great philosopher Karl Jaspers. Her book about the conflict between ideology and reality remains one of the most profound attempts to deconstruct the ideological follies of modern times. I first heard Jeanne Hersch’s name in Radio Free Europe broadcasts by Monica Lovinescu, the indomitable anti-totalitarian cultural critic. When she passed away in June 2010, Czeslaw Milosz wrote a tribute to Jeanne Hersch, his intellectual soulmate, in which he summed up what he learned from her. Among other truly important things, he found out “that in our lives we should not succumb to despair because of our errors and our sins, for the past is never dosed down and receives the meaning we give it by our subsequent acts.” Milosz died in Cracow four years later, in August 2004.


Despre talentul moral: La Mulți Ani, Andrei Pleşu!

23/08/2015

Andrei Pleşu intruchipează exemplar condiția intelectualului critic in lumea postcomunistă. Prețuit de foarte mulți, admirat, invocat si citat, el rămâne in continuare un spin in ochii celor care detestă dialogul si diversitatea. Directețea scrisului sau, refuzul de a se exprima eufemistic cind e vorba de imbecilitate, mitocănie si marsavie, au dus si duc la atacuri dezgustătoare. Mobilizarea resentimentelor şi invidiilor arată cât de departe poate merge poltroneria celor care nu suportă puterea iradiantă a valorii autentice. Fiecare articol al sau din „Dilema Veche” este o invitatie la decenţă, eleganţă a gindirii si civilitate. Il oboseste starea de continua nervozitate aşa-zis morală, dar in mod cert il exasperează relativismele băscălioase ale celor pentru care totalitarismul nu a fost (nu este) decit o bagatelă istorică. Pledează pentru dreptul la existenţă al scepticismului dezabuzat, dar el rămâne un moralist pe cât de onest, pe atât de alert: „Sunt momente in care nu e de făcut decit ceea ce ai simțit din prima clipă că trebuie sa faci. Orice tergiversare suspendă iremediabil impusul moral sanatos. Excesul inteligenţei, rafinamentele psihanalitice, deprinderea de a găsi justificări pentru orice, de-a intelege totul ‚dialectic’, talentul, in sfirsit, de a vedea relativitate acolo unde un discernamint nativ separă, fără dificultate, binele de rău — toate acestea sint premise certe ale pierderii spontaneitătii morale” (Minima moralia, Humanitas, 2006). Tocmai accentul pe aceasta spontaneitate morală, pe ceea ce englezii numesc common sense, il apropie de Andrei Plesu de un Raymond Aron, George Orwell, Arthur Koestler sau Isaiah Berlin.

Mai presus de orice, Andrei Pleşu este un om al dialogului, o personalitate de varf a culturii române pentru care valori precum increderea si toleranta sint fundamentale. Il agasează resentimentele de orice fel. Stie să fie ingaduitor, dar nu face rabat la principii. Filozof al culturii si al religiei, el este in egală masura un comentator redutabil al actualitatii politice. Eseurile despre dezolantele infatisari ale obscenitatii politice dau masura unei gindiri eliberata de clisee, un spirit mereu viu, pe căt de alert in planul ironiei, pe atit de grav in acela al judecătii morale. Dogmele mumificate ii repugnă visceral, dupa cum are o oroare sacra faţă de stupiditatea ori vulgaritatea de prea multe ori prezente in climatul politic postdecembrist. Radicalismele gălăgioase, ca şi extremismele contondente ii dau frisoane. Spre deosebire de atitia confraţi de idei si de generatie, el si-a asumat, încă din anii ’80, ceea ce aş numi aventura trairii in adevar. Nu este nici un paradox, de aceea, in faptul ca Andrei Pleşu a scris prefata editiei romanesti a eseurilor morale si politice ale lui Václav Havel. Asemeni scriitorului-politician ceh, Pleşu crede in datoria intelectualului critic de a se implica in treburile cetătii. Nu o face insa de o manieră zburlit-agresivă, ci cu o mare, invidiabilă pudoare. Pedagogia propusă si practicată de Andrei Pleşu este una discretă, calmă, potolită.

Nu mai putin importantă mi se pare apartenenţa lui Andrei Pleşu la lista figurilor de seama ale intelectualitătii critice est si central europene in anii totalitarismului. Spun acest lucru cu deplină responsabilitate, ca autor de lucrari comparative pe tema istoriei politice a intregii regiuni. In datele concrete ale Romaniei ceausiste, Andrei Plesu a apărat valorile spiritului si a fost pedepsit pentru aceasta. Nu a facut parte din nici un fel de structuri, vizibile ori invizibile, ale fostului aparat (ideologic, politic, ori de alt gen). Ca si regretatul Bronislaw Geremek, el insusi rafinat istoric medievist si remarcabil disident anticomunist, Andrei Pleşu stie să unească armonios reflectia novatoare si actiunea ratională. Cititor atent al filosofiei politice contemporane, Pleşu este constient că, asa cum scria Hannah Arendt, atunci cind intre gandire si actiune se naste o prapastie, libertatea insăsi este in pericol. Uniformitatea si triumfalismul sint vicii ale unei vieti politice văduvite de sens.

Nu cred că exista om de buna credinta care să-i conteste lui Andrei Pleşu angajamentul constant si neechivoc in favoarea pluralismului, diversitătii si a celorlalte elemente care constituie traditia luptei pentru o societate deschisă. In raport cu tribunii radicalismelor generatoare de extremism fanatic, Andrei Pleşu promoveaza, cu mereu intarit simt al onoarei, etica diferentei si a memoriei. Pentru el, intransigenta bataioasă si maximalismul fanatic duc intotdeauna la excese greu remediabile. In egala masură, observă Pleşu, există situatii cind fetisizarea flexibilitatii se converteste in alibi pentru capitulari si abjurări. Inchei, aşadar, cu aceste frumoase, intelepte cuvinte din „Minima moralia”: „Sunt insa imprejurări in care nici verticalitatea virtutii, nici inăltimea inteligentei nu sunt suficiente pentru a traversa corect un impas existential. E nevoie de o calitate suplimentară, pe care, in lipsa unui alt termen, o vom numi talent moral

(Textul de mai sus este versiunea actualizata a unui articol scris in 2008)


Niciodată curmatele sfâșieri interioare: Pasiunea lui Emil Cioran (1911-1995)

08/07/2015

Pentru Florica si Andrei

Au trecut două decenii de la stingerea din viață a lui Emil Cioran, acest Juif errant al filosofiei europene din veacul trecut. Întâmplarea a făcut să fiu la Paris și să apuc să trec, împreună cu Florica Jebeleanu și Marius Stan, chiar pe strada unde se găsea celebra mansardă. Marius a făcut poze, seara am cinat în zonă împreună cu pianistul și eseistul Andrei Vieru, soțul Floricăi, un intelectual de mare rafinament care l-a cunoscut bine pe Cioran. A fost, nu mă îndoiesc, cel mai central-european intelectual român (dar și francez) al veacului XX. A trăit o existență sub zodia utopiei, a dilemelor identitare și a nevrozelor politice. A fost un gânditor al adevărurilor neiertătoare, al interogațiilor ultime și al niciodată curmatelor sfâșieri interioare.

Născut la Răşinari în luna aprilie 1911, Emil Cioran a fost un intelectual pasionat, deci unul chinuit, mistuit, devorat de incertitudini. Autorul “Ispitei de a exista” a detestat orice schematism descărnat, orice formulă filosofică înghețată, s-a îndoit de toate precum și de el însuși. A trăit sub semnul disperării, al unui pariu imposibil cu un Dumnezeu ascuns, chiar absent, un demiurg capricios, gelos și adeseori irascibil, căruia s-a obstinat să-i azvârle mereu mănușa unui dispreț înfrigurat. A fost îndrăgostit de neant, se simțea bine doar în acel deşert al melancoliei cotropitoare căruia îi putem spune geniul inadaptării ori vocația de a fi mereu împotrivă și mereu dezrădăcinat, Emil cel fără-de-țară, Emil cel fără-de-casă (Heimatlosigkeit). A fost marele vagabond al unei metafizici îmbătrânite. Dintre filosofii francezi ai timpului său, l-aș asemui cu un Vladimir Jankélévitch ori cu Emmanuel Levinas. Unii l-au numit nihilist. Nu cred că putem vorbi de negarea valorilor, ci mai degrabă de o supremă, apăsătoare, terorizantă descumpănire. Lumea este strâmb alcătuită, suntem mereu dependenți de obligații decizionale care se dovedesc de atâtea ori nefericite, chiar dezastruoase.

Locuința lui Cioran era la mansarda acestei case din zona Odéon. Fotografie de Marius Stan

În tinerețe, cum o mărturisea chiar el, Cioran s-a contaminat cu virusul radicalismului utopic, fusese, spre a relua formula lui Czesław Miłosz, un “sclav al Istoriei”, un motiv suficient de puternic pentru a dezvolta ulterior un scepticism total în raport cu cântecele de sirenă ale ideologiilor de orice culoare. A fost așadar un intelectual atras, ori, mai precis spus, sedus de promisiunile oraculare ale fascismului (putea merge în les folles années trente, la fel de bine, ori de rău, spre comunism, nu degeaba îl admira pe Lenin). Mediocritatea burgheză proprie acelei low and dishonest decade (W. H. Auden), tihna unei democrații imperfecte, dar reale, îl plictisea, îl înfuria, îl scotea din minți. Voia another country, o Românie transfigurată, o Românie nefilistină, o Românie capabilă de delir, de salturi mortale, de autenticitate, de aventuri imperiale. Într-un text de o sinceritate unică, acea confesiune sfâșietoare care este “Mon Pays”, Cioran a spus mai multe lucruri dure despre orbirea sa juvenilă decât toți adversarii săi reuniți. La un ceas când România democratică avea o vitală nevoie de prieteni, nu de inamici, a ales să o deteste, lucru pe care avea să-l regrete o viață.

Avea o chemare spre existențialismul apocaliptic (înclinație observată de Gabriel Liiceanu). Paradoxal, era un revoluționar care iubea tradiția conservatoare. Făcea parte, ca și Ludwig Klages, dintre aceia care, în lupta dintre suflet și spirit, iau partea celui dintâi. Într-un text apărut în “Partisan Review” îl numeam un revoluționar mistic. Un revoluționar, cum se spune, fur ewige Dinge. Este vorba de acel sindrom pe care istoricul Jeffrey Herf l-a definit drept al modernismului reacționar. Îmi amintesc discuțiile purtate cu Matei Călinescu despre generația lui Cioran ca parte a unui fenomen european de respingere exasperată, dar și de asumare temerară a modernității. În eseul său clasic despre “Joseph de Maistre și originile fascismului”, marele gânditor liberal care a fost Isaiah Berlin îl citează elogios pe Cioran.

Tot astfel, după ce în tinerețe scrisese “Schimbarea la față a României”, o carte-manifest, o carte-dinamită, revelatoare pentru febra ideologică de atâtea ori distructivă a acelor timpuri, maturul Cioran a protestat împotriva oricărei forme de xenofobie. Paginile despre evrei din “La tentation d’exister” rămân un omagiu de o imensă căldură, aș spune dragoste, adus unui popor de solitari și martiri. La fel, ceea ce a scris despre maghiari, ceea ce a spus în convorbirile cu prietenii săi, între care istoricul François Fejto, ar trebui predat în școlile din România pentru a depăși viziunile primitive care încă ipotechează și împiedică analizele sincere și oneste. Cum a putut acest om de o inteligență nepereche, îndrăgostitul de Schopenhauer, Nietzsche, Simmel, Scheler și Bergson, să îmbrățișeze tezele extremiste? Ce demon îl va fi înrobit? Nu vom înțelege niciodată această opțiune intelectuală din timpurile acelea sumbre, când, cum spunea François Furet, ambele radicalisme, comunismul și fascismul, aveau un viitor tocmai pentru că democrația părea definitiv condamnată, dacă vom proceda reducționist, operând cu verdicte apriorice și apodictice.

Cred că o cheie pentru înțelegerea acestei pasiuni o oferă un text scris de Paul Nizan în 1934, care îi compara pe André Malraux și Martin Heidegger. Să nu uităm, la acea dată, Malraux era o vedetă a stângii antifasciste și pro-sovietice, iar Heidegger acceptase să devină rectorul Universității din Freiburg, numit de regimul nazist. Discursurile revoluționare ale lui Malraux sunau tulburător de asemănător cu faimosul discurs rectoral al lui Heidegger. Heidegger exalta “grandoarea istorică a nazismului”, Malraux pe aceea a bolșevismului. Observa Nizan că în opera lui Malraux, ca și în aceea a lui Heidegger, și aș spune și în gândirea lui Cioran, era vorba de angoasă, de disperare, de refuzul masificării, de “iremediabila solitudine ce caracterizează condiția umană”. Iată cuvintele criticului pe atunci comunist, intelectualul admirat de foștii săi colegi de la Ecole Normale Supérieure, Jean-Paul Sartre și Raymond Aron, omul care avea să rupă cu stânga stalinistă după Pactul Molotov-Ribbentrop și care murea pe front în 1940, la doar 35 de ani, îngrețoșat de atâtea infamii, abdicări și trădări.

Lui Nizan, așadar, Malraux îi amintea de “acel mare gânditor și filosof contemporan, Martin Heidegger, pentru care, ca și pentru Malraux, esența vieții umane se afllă în angoasă și disperare. Această apropiere este extrem de simptomatică pentru perioada istorică actuală. La acest ceas de declin al civilizației burgheze, unii mari gânditori au descoperit subit că, în confruntarea cu neantul, angoasa și disperarea reprezintă o realitate pentru om… La întrebarea fundamentală ‘Cum te poți sustrage angoasei și morții?’, cei doi oferă răspunsuri diferite. Heidegger a găsit un răspuns în acceptarea totală și necondiționată a național-socialismului. Malraux, la rândul său, a încercat să învingă această angoasă. El a aflat în acțiune, în orice fel de acțiune, forța pentru a o depăși ori măcar pentru a o putea ignora. Acțiunea îl poate proteja pe individ împotriva disperării și angoasei… ea este suprema formă de eroism revoluționar”. (Textul lui Nizan a apărut în “Literaturnaia Gazeta” înaintea sosirii lui Malraux în URSS pentru a participa la primul congres al scriitorilor sovietici, v. Curtis Cate, “André Malraux: A Biography”, New York: Fromm International Publishing Corporation, 1995, p. 202). Poate că ar merita ca unii dintre cei care scriu în grabă despre aceste destine intelectuale, cu porniri inflamat-justițiare, să mediteze la cuvintele lui Nizan.
Poate că ar merita ca unii dintre cei care scriu în grabă despre aceste destine intelectuale, cu porniri inflamat-justițiare, să mediteze la cuvintele lui Nizan. M-am ocupat de relația lui Heidegger cu nazismul într-un text apărut pe blogul meu.

https://tismaneanu.wordpress.com/?s=metapolitica

Spre deosebire de un Georg Lukács, marxistul gnostic care a rămas până în ultima clipă fidel pariului său bolșevic (“Cel mai rău socialism este superior celui mai bun capitalism”, interviu cu Franco Ferraroti, 1970), Cioran a înțeles că a greșit. Și-a asumat ceea ce Marta Petreu numește “trecutul deocheat”. A făcut pace cu valorile liberalismului democratic (din nou, opusul unui Lukács ori Carl Schmitt). Și-a purtat crucea cu demnitate, a expiat, a agonizat, a pătimit, a sublimat supliciul în acele “silogisme ale amărăciunii” în absența cărora lumea noastră ar fi mult mai absurdă și mai mohorâtă. Pentru că din deznădejdea lui Cioran se nasc zorii unei posibile redempțiuni. Nu este disperarea sterilității, ci acel fior ce nu poate fi domolit al unei eterne neputințe, dar și al unei veșnice obligații de a găsi sens acestei lumi. Dintre cărțile lui Cioran, favorita mea rămâne “Histoire et utopie”. Acolo am aflat secretul dictaturilor totalitare dintr-un veac dominat de năluciri ideologice: “O lume fără tirani ar fi ca o grădină zoologică fără hiene”. Această carte a lui Cioran ar fi una dintre acelea pe care le-aș lua cu mine dacă ar fi să-mi petrec restul zilelor pe o insulă pustie.

Textul de mai sus a apărut intr-o primă formă pe “Contributors” în aprilie 2011. Îl reiau intr-o versiune actualizată, la două decenii de la plecarea filosofului in lumea drepților.

Articol transmis la Radio Europa Libera si publicat aici:

http://www.europalibera.org/content/blog/27117062.html

Textul poate fi ascultat aici:

http://www.europalibera.org/audio/27117058.html

Petru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/niciodata-curmatele-sfa%c8%99ieri-interioare-pasiunea-lui-emil-cioran-1911-1995/


Planeta Humanitas (de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

29/01/2015

Tranziția românească spre democrația liberală ar fi fost mult vitregită dacă n-ar fi existat editura Humanitas. Născută în vâltoarea acelor zile fierbinți și derutante care au urmat seriei de evenimente din decembrie 1989, și pe care le numim Revoluția Română, editura Humanitas și-a asumat, ab initio, un ambițios program de recuperare înfrățit cu unul de renovare spirituală. După ani de autarhie sistematică, după decenii de propagandă imbecilizantă, îndeosebi în planul a ceea ce-ar fi trebuit să fie științele umaniste, această editură a gândit cu minuție și ceea ce putem desemna ca imaginație democratică, acea străpungere spirituală de care era absolută nevoie. Sigur, apăruseră unele cărți importante și înainte de prăbușirea regimului comunist, dar era vorba de ceea ce numeam nișe culturale. De fapt, de oaze care supraviețuiau în pofida, nu datorită acelei tiranii ideocratice.

La Humanitas au apărut cele mai importante cărți ale marilor autori interbelici, de la Mihail Sebastian și Lucian Blaga, la Emil Cioran și Eugen Ionescu. Aici au apărut cărțile noilor autori care au marcat pe veci spiritul românesc, de la Mircea Cărtărescu, la Horia-Roman Patapievici. Tot aici au apărut și tinerii istorici de felul și probitatea intelectuală ale unui Cristian Vasile. Aici au fost publicați autori iconoclaști, demistificatori, de la Lucian Boia și Neagu Djuvara, la George Steiner, Susan Sontag, Dan C. Mihăilescu și Radu Paraschivescu. Aici au apărut scrierile Monicăi Lovinescu și ale lui Virgil Ierunca.

Tot aici a fost publicat “Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România”. Aici au apărut scrieri fundamentale din Martin Heidegger și Hannah Arendt. Am aminti apoi că aici a pornit procesul totalitarismului comunist prin cunoaștere, odată cu publicarea “Marii Terori”, de Robert Conquest, și a biografiei lui Stalin, de Boris Souvarine. Tot pe planeta specială la care ne referim aici apar scrierile morale și de filosofia religiei ale lui Andrei Pleșu. Humanitas a făcut supraomenescul pentru recuperarea memoriei totalitarismelor. Cartea recent publicată, de dialoguri cu Imre Tóth, una dintre cele mai importante mărturii ale vremurilor întunecate, este încă o probă în acest sens. La fel, volumele unor Anne Applebaum, Alain Besançon, Timothy Snyder, Aleksander Wat. Lista este mult mai lungă, nu facem decât să amintim câteva nume dintr-o galaxie impresionantă.

Există, firește, și alte edituri importante în România. Le cunoaștem, le recunoaștem și le respectăm. Dar ființează ceva special, o amprenta unică, deasupra planetei Humanitas, acea aură despre care scria cândva Walter Benjamin. Pentru că, dincolo de orice alt elogiu ce-i poate fi adus, universul Humanitas este el însuși o operă de artă, inimitabilă, pulsând în propriul ei ritm, nereproductibil. Un ritm care, o spunem cu nesfârșită admirație, ne ajută să trăim întru spirit — azi și pentru mulții ani care vor veni. În seara aceasta, la Librăria Humanitas-Cișmigiu, la aniversarea cu public a 25 de ani de existență a acestei planete din sistemul nostru ideal, s-a vorbit cu afecțiune despre taina pătrunderii spiritului în lume…


Gaudium de veritate: Despre Leszek Kolakowski

06/07/2014

Salut aici exceptionalul grupaj din recent tradusele scrieri ale lui Leszek Kolakowski (Curtea Veche Publishing, 2014), publicat in admirabila revista online “LaPunkt”. Gaudium de veritate, nazuinta catre adevar, a fost nervul vital al unei fascinante experiente filosofice care a definit spiritul european in a doua jumatate a veacului trecut. Sa speram ca aceasta chemare va ramane una inspiratoare si pentru noile generatii. Public aici un fragment din prefata pe care am scris-o pentru volumul de eseuri “Este Dumnezeu fericit?” al marelui ganditor. La lansarea de la Bookfest au vorbit H.-R. Patapievici, Constantin Geambasu si cu mine. Daca m-ar intreba cineva care sunt faptele intelectuale cu care ma mandresc, n-as ezita sa spun ca pe prim plan se situeaza promovarea operei lui Kolakowski in Romania si nu doar acolo. Cartile lui Kolakowski, si in primul rand monumentala trilogie despre principalele curente ale marxismului, n-ar trebui sa lipseasca din biblioteca niciunui intelectual care se respecta. Sa multumim casei editoriale Curtea Veche Publishing pentru devotamentul dovedit in publicarea lor.

Propoziţia cu care debutează trilogia de neegalat a lui Leszek Kołakowski despre principalele curente ale marxismului afirmă memorabil: „Karl Marx a fost un filozof german“. Similar, am putea prefaţa orice discuţie despre ideile lui Kołakowski cu ajutorul afirmaţiei: Leszek Kołakowski a fost un filozof polonez. În 2009, când a trecut în lumea celor drepţi, Kołakowski era celebrat universal drept filozoful „Solidarităţii“, gânditorul care, alături de Papa Ioan-Paul II şi disidenţii polonezi, a formulat ideile ce au dus la apariţia unei mişcări sociale non-violente antitotalitare, o revoluţie a clasei muncitoare, poate unica, dacă a existat vreuna vreodată, care a generat căderea regimului comunist în Polonia şi a declanşat transformările din 1989.

Cuvânt-înainte

Scriitor desăvârşit şi teoretician captivant, Kołakowski a încarnat ceea ce Thomas Mann a definit drept nobleţea spiritului. Istoricul Tony Judt l-a numit corect drept „ultimul cetăţean ilustru al Republicii Literelor din secolul douăzeci“. Ceea ce face gândirea lui Kołakowski atât de interesantă este vibranta ei viaţă interioară, modul original de a impune asocieri intelectuale şi prezenţa permanentă a unei perspective morale. Kołakowski a refuzat o interpretare monistă a istoriei, dar a rămas întotdeauna fidel principiului că adevărul există şi nu poate fi divizat în elemente care se află în conflict unul cu celălalt. Într-o perioadă în care radicalismul pare să fi căpătat o traiectorie ascendentă, când valorile liberalismului sunt atacate de adepţii „ipotezei comuniste“ (filozoful francez marxist Alain Badiou, de exemplu, sau excentricul gânditor sloven Slavoj Žižek), scrierile lui Kołakowski reprezintă un important avertisment asupra faptului că ideile chiar contează şi că ideile greşite pot avea consecinţe catastrofale. Kołakowski răspunde la întrebarea care dă titlul volumului de faţă în maniera sa tipic mucalită: „Fericirea este ceva ce ne putem închipui, dar nu putem trăi. Dacă ne închipuim că iadul şi purgatoriul nu mai funcţionează şi că toate fiinţele umane, fiecare dintre ele, fără nici o singură excepţie, au fost mântuite de Dumnezeu şi se bucură acum de extazul paradisiac, dacă ne închipuim că nimic nu le mai lipseşte, că sunt perfect satisfăcute, imune la durere sau la moarte, atunci ne putem închipui că fericirea lor este reală şi că toate supărările şi suferinţele trecutului au fost date uitării. O asemenea condiţie poate fi închipuită, dar n-a fost văzută niciodată. Niciodată, de nimeni“ (p. 274).

Prezentul volum, pentru care fiica filozofului, Agnieszka Kołakowska, a scris o pertinentă introducere, este o colecţie edificatoare şi într-adevăr impresionantă a principalelor sale contribuţii la înţelegerea naturii şi a valorilor stângii (radicală şi democratică) în secolul XX, şi pentru căutarea adevărului într-o epocă a incertitudinii şi a unui relativism galopant. Kołakowski şi-a început itinerariul filozofic în perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial, într-o Polonie devastată de atrocităţile naziste şi dominată de imperialismul sovietic.

După o scurtă perioadă când a fost fascinat de stalinism, Kołakowski a devenit, după dispariţia tiranului sovietic în 1953, principala voce a revizionismului marxist est-european, un dinam intelectual extraordinar de subversiv. Ideile revizioniste au infirmat mitologia comunistă auto-justificatoare şi au onorat renaşterea raţiunii critice. Volumul include unele dintre cele mai incitante eseuri scrise (şi interzise de cenzura comunistă) pentru a protesta împotriva constrângerilor birocratice asupra spiritului liber şi perpetuării ruşinoaselor minciuni despre originile şi consecinţele stalinismului. Citind unele dintre aceste texte, nu putem să nu remarcăm actualitatea, intensă şi molipsitoare, a gândirii lui Kołakowski. Este uşor de înţeles de ce zbirii ideologici au respins ipotezele sale asupra socialismului, cu accentul lor pe centralitatea drepturilor individuale şi pe respingerea pretenţiei de infailibilitate epistemică a statului. Nimeni nu are dreptul de a monopoliza adevărul, este esenţa viziunii lui Kołakowski. El a atacat noile forme de alienare politică şi a protestat împotriva reprimării imaginaţiei umane în universul asfixiant al sovietismului.

În timpul primei faze a revoltei sale intelectuale, Kołakowski s-a bazat pe scrierile din tinereţe ale lui Karl Marx. Mai târziu, a rupt cu marxismul. L-a perceput drept o raţionalizare sofisticată a resentimentului social şi politic, o fantasmă gigantică, cosmică, a redempţiunii, menită să nască noi forme de servitute. Unul dintre cele mai impresionante eseuri incluse în antologie discută rădăcinile marxiste ale stalinismului. Mulţi dintre cei care se situează la stânga spectrului politic au fost (şi unii sunt încă) dispuşi să accepte ereditatea leninistă a stalinismului, dar consideră inacceptabilă conexiunea dintre apariţia distopiei bolşevice şi ideile lui Karl Marx. Kołakowski a privit cu suspiciune orice formă de determinism mecanic, nu doar în legătură cu istoria politică, dar şi în raport cu istoria ideilor. El nu a pretins că marxismul dă naştere inevitabil hybris-ului totalitar. Dar a găsit în marxism visul unităţii totale în respingerea pluralismului, premisa pentru experimentele autoritare care au urmat. Absolutismul leninist neo-iacobin şi-a avut originile, conform interpretării lui Kołakowski, în repudierea absolută a statului de drept şi în demonizarea proprietăţii private.

Volumul include unul dintre ele mai importante texte ale istoriei dezbaterilor de stânga din secolul douăzeci: răspunsul lui Kołakowski la încercarea istoricului E.P. Thompson de a disocia gândirea şi practicile radicale occidentale de experienţa criminală a blocului sovietic — ca să nu mai spunem de China şi alte experimente comuniste asiatice. Kołakowski a insistat că astfel de viziuni sunt, în mod fundamental, forme de fariseism. Thompson se înşela afirmând că decenii de stăpânire totalitară de inspiraţie marxistă în Est sunt irelevante pentru luptele occidentale în numele aceleiaşi utopii.

Eseul se încheie cu o observaţie melancolică, un avertisment asupra încercărilor neîncetate de a revitaliza proiectul prometeic utopic: „Egalitatea absolută poate fi stabilită numai într-un sistem de guvernare despotic, în care sunt presupuse privilegiile şi tocmai egalitatea e distrusă; libertatea totală înseamnă anarhie şi anarhia conduce la dominaţia celor mai puternici din punct de vedere fizic — altfel spus, libertatea totală se transformă în opusul ei; eficienţa, ca valoare supremă, cere iarăşi despotism, iar despotismul este ineficient economic, dincolo de un anumit nivel de tehnologie. Repet aceste vechi truisme, fiindcă ele par să treacă neobservate în gândirea utopică; iată de ce nimic nu e mai uşor pe lume, decât să scrii utopii“ (p. 183). În întreaga sa operă, o mărturie a căutării neobosite a demnităţii într-un secol în care barbaria a renăscut şi regimurile totalitare au ucis milioane în numele unor minciuni ideologice fetişizate, Leszek Kołakowski a apărat eroic acele valori non-negociabile precum libertatea, civilitatea şi responsabilitatea.
[Cuvânt-înainte la volumul
Leszek Kołakowski, Este Dumnezeu fericit? Eseuri,
Curtea Veche Publishing, 2014, pp. 5-8]

http://www.lapunkt.ro/

 

 


In numele fiintei umane: Destinul lui Ioan Paul al II-lea

29/04/2014

Canonizarea lui Ioan Paul al II-lea, alaturi de Ioan al XXIII-lea, de catre Papa Francisc, consacră un destin extraordinar, un angajament total in favoarea libertatii umane. Papa Benedict al XVI-lea avea perfecta dreptate cand spunea ca a fost un veritabil far al umanitatii, un martor plin de compasiune al tragediilor generate de totalitarism si un arhitect spiritual al tranzitiei lumii moderne catre o noua faza a istoriei. Viata si opera Papei Ioan Paul al II-lea au contribuit in chip crucial la afirmarea adevarului si demnitatii ca valori definitorii ale existentei umane. A fost, spre a relua formularea lui Karl Jaspers, unul dintre aceia care au dat masura umanului.

Ioan Paul al II-lea a fost una dintre figurile supreme ale spiritualitatii in secolul XX. Viata sa, traita sub semnul opozitiei in raport cu orice forma de injosire a conditiei umane, simbolizeaza aceasta continua cautare a legaturii dintre fiinta umana si transcendenta. Pentru Ioan Paul al II-lea, confruntarea cu fortele raului a reprezentat o obligatie morala absoluta. Ultimii ani ai vietii acestui om exceptional s-au derulat in suferinta. Papa a ramas insa fidel principiilor sale, a continuat sa uneasca in actiunea sa principiile actiunii cu cele ale contemplatiei. A continuat sa preconizeze si sa practice acele idei dezvoltate in documentele majore ale perioadei in care s-a aflat la carma catolicismului mondial: enciclica “Redemptor Hominis” (Mantuitorul omului) si, nu mai putin importanta, enciclica “Veritatis Splendor” (Splendoarea adevarului).

Aceasta din urma, publicata in 1993, era un document de teorie morala menit sa incurajeze reflectia si dialogul. In ea, Ioan Paul discuta constiinta, ratiunea si libertatea, sustinand ca moralitatea se bazeaza pe adevaruri fundamentale despre natura umana si despre lume, iar nu pe optiuni individuale ori pe consens social. In cea de-a treisprezecea enciclica, “Fides et Ratio” (Credinta si ratiune), publicata in 1998, cu prilejul a doua decenii de cand fusese ales Papa, Ioan Paul arata ca ambele sunt cai legitime ale cautarii adevarului. Era vorba de o respingere a unor tendinte filozofice moderne, inclusiv rationalismul postiluminist, marxismul si nihilismul, in numele unui umanism al salvarii prin regasirea legaturii cu valorile marii traditii iudeo-crestine.

 

 

Am avut prilejul ca in scrierile mele de-a lungul anilor sa ma refer la rolul acestui mare ganditor si om al actiunii spirituale. In volumul de convorbiri cu Mircea Mihaies, “Incet, spre Europa” (Polirom, 2000), cititorul poate gasi analize legate de vizita Papei in Romania, dar mai ales pe tema contributiei sale la sfarsitul comunismului si la deschiderea universalista a Bisericii Catolice. Mesajul Suveranului Pontif cu prilejul vizitei in Romania sugera ca ortodoxia nu inseamna sub nici o forma izolare ori lipsa de participare la imensa transformare care are loc in conditia europeana si in conditia planetara. Ioan Paul al II-lea a fost Papa care a facut ca o serie de lucruri ce pareau imposibile sa devina posibile si sa fie parte a lumii in care traim in momentul de fata. A jucat un rol esential in prabusirea comunismului. Daca admitem ca Polonia este numele debutului prabusirii comunismului sa ne amintim grevele de la Gdansk, geneza sindicatului liber si autoguvernat “Solidaritatea”, venirea la putere in iunie 1989 a unui Guvern condus de catolicul laic, prieten al Papei, Tadeusz Mazowiecki (1927-2013) , trebuie sa recunoastem ca toate acestea au fost direct legate de prezenta spirituala si rolul lui Ioan Paul al II-lea.

Deschizator de drumuri in atatea privinte, Papa a mai facut un gest exceptional: in anul 2000, a vizitat statul Israel. Ioan Paul al II-lea a fost primul Papa care a recunoscut, fara nici un fel de echivoc, dreptul poporului evreu la existenta statala. El a vorbit direct despre statul Israel si legitimitatea sa istorica. Nu numai ca a stabilit relatii diplomatice intre Vatican si statul Israel, dar a subliniat mereu conexiunea vitala dintre crestinism si iudaism.

O componenta la fel de importanta in mostenirea Papei este recunoasterea pacatelor comise de-a lungul secolelor impotriva diverselor grupuri sau indivizi care au suferit consecintele intolerantei. Aceasta marturisire a unei culpabilitati asumate este unica, dupa stiinta mea, in istoria crestinismului, venind de la varful Bisericii. Papa a dus mai departe spiritul Conciliului Vatican II, convocat la initiativa lui Ioan al XXIII-lea (care anula morbida teza a “poporului deicid”), numind cat se poate de clar antisemitismul drept pacat impotriva crestinismului. Documentul “Ne amintim: Reflectii despre Shoah”, adoptat de Vatican la initiativa Papei, ramane un reper moral fundamental pentru vindecarea relatiilor dintre evrei si catolici. Trebuie amintita aici declaratia Papei cu prilejul vizitei la memorialul Yad Vashem din Ierusalim, consacrat victimelor Holocaustului: “Aceste crime nu s-ar fi putut produce in absenta unei ideologii straine de Dumnezeu si opusa lui Dumnezeu”. Cuvinte de o nesfarsita adancime, menite sa explice cum a fost posibila caderea umanitatii in barbariile totalitare, comunista si fascista, simbolizate pe veci de cuvintele Gulag si Holocaust.

Asemeni unor Aleksandr Soljeniţân, Andrei Saharov, Vaclav Havel sau Jacek Kuron, Ioan Paul al II-lea a stiut ca adevarul este cea mai eficienta arma de lupta impotriva minciunii totalitare. A fost mereu si pretutindeni sustinatorul valorilor dreptatii, tolerantei si adevarului. Cand a sosit in Polonia, in 1979, la un an dupa alegerea sa ca Papa, Ioan Paul le-a spus compatriotilor sai: “Nu trebuie sa va temeti”. Era un indemn irepresibil la onoare, demnitate si adevar. Totalitarismul, un regim intemeiat pe duplicitate si refuz al distinctiilor traditionale dintre bine si rau, s-a dovedit neputincios in fata acestor valori renascute. Ioan Paul al II-lea a numit anul 1989 annus mirabilis. Intr-adevar, triumful tumultului revolutionar care a dus la renasterea libertatii nu poate fi inteles fara a accentua rolul decisiv al Papei in catalizarea rezistentei anti-totalitare.

Versiune actualizata a articolului aparut  pe platforma “Contributors”, in luna mai 2011:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/splendoarea-adevarului-ioan-paul-al-ii-lea-si-umanismul-salvarii/

Despre semnificatia evenimentului:

http://www.zenit.org/en/articles/john-paul-ii-a-vibrant-hope-for-the-human-future

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/in-numele-fiintei-umane-destinul-lui-ioan-paul-al-ii-lea/

 


Despre tiranie si tiranofilie. O scrisoare de la Toma Pavel (Updated)

22/04/2014

Articolul tău, dragă Volo, despre Libertate, tiranofilie şi valoare estetică, consacrat celor trei mari scriitori ai Americii Latine: Octavio Paz, Gabriel Garcia Marquez şi Mario Vargas Llosa, ne aminteşte din nou, în stilul tău simplu, amical şi convingător, că mulţi scriitori şi filozofi remarcabili s-au declarat în favoarea unor tirani. Heidegger, autor al unei opere bogate şi durabile, îl admira pe Hitler, Garcia Marquez, prozator de un talent extraordinar (şi a cărui recentă dispariţie o regretăm cu toţii), l-a slăvit toată viaţa pe Fidel Castro. Dimpotrivă, atît Octavio Paz cît şi Varga Llosa au apărat libertatea.

Citindu-te şi fiind cu totul de acord cu tine, mi-am amintit de felul în care Blaise Pascal pune problema tiraniei. Oamenii, spune el, pot excela prin forţă, inteligenţă, talent, frumuseţe. Un rege sau un şef de stat cu adevărat puternic are dreptul să ceară să fie admirat (sau temut) pentru forţa de care dispune. Un mare filozof, un savant important, sau un scriitor de talent au dreptul să fie admiraţi fiecare pentru inteligenţa sau arta lor. O actriţă de o mare frumuseţe şi talent poate fi preţuită pentru talentul şi frumuseţea ei. Dar, continuă Pascal, un rege nu poate cere să fie admirat pentru inteligenţa sau talentul lui artistic. Dacă o face e tiran. La fel, filozofii şi savanţii de primă mînă nu au dreptul la admiraţie pentru forţa sau frumuseţea lor. Dacă pretind să fie, sunt tirani. Fiecăruia dintre noi i se datorează preţuire şi admiraţie în domeniul său, iar reuşita cuiva într-un anumit domeniu nu-l califică pentru a fi admirat într-alt domeniu.

Faptul că Elena Ceauşescu era soţia unui şef de stat nu o califica drept geniu al ştiinţei. Ideea că bărbatul ei, dictator realmente puternic, era, în acelaşi timp, un geniu al Carpaţilor era tiranică şi, de altfel, ridicolă. Dar nu mai puţin tiranic, în sensul pascalian al cuvîntului, este obiceiul de a stima opiniile politice ale filozofilor, artiştilor, savanţilor. Ei pot fi preţuiţi pentru operele lor şi, bine înţeles, ca orice cetăţean, pot avea opinii politice. Dar proclamînd public opiniile lor politice ca un mare adevăr, aceşti savanţi, artişti sau filozofi acţionează într-un mod tiranic. Sein und Zeit de Heidegger e o operă splendidă. Predica lui în favoarea regimului naţional-socialist, ţinută de la catedra de rector de universitate, a fost un gest tiranic. Noam Chomsky e un mare lingvist, dar cărţile lui politice, propagate pe baza celebrităţii lui universitare, reprezintă un abuz. La fel, Dragoste în timpul holerei de Garcia Marquez e un roman minunat, dar nu pot, nu vreau şi nu trebuie să acord pledoariilor lui în favoarea lui Fidel Castro mai multă atenţie decît opiniilor politice exprimate de primul venit la cafenea.

Din păcate, cum Pascal ştia bine, lumea e condusă de opinii, acestea se osifică în obiceiuri, iar părerile intelectualilor amatori de dictatură se răspîndesc în ciuda incompetenţei lor şi devin influente. În faţa acestui gen de influenţă tiranică şi tiranofilă, opoziţia unor oameni ca Octavio Paz sau Varga Llosa e admirabilă: ei nu încearcă să convingă lumea de propriul lor geniu politic ci se ridică împotriva corului intelectualilor iresponsabili. Aşa cum fac şi minunatele tale articole, draga Volo.

Al tău,

Toma Pavel

 Recomandari:

http://www.contributors.ro/cultura/un-mare-carturar-toma-pavel-la-70-de-ani/

http://www.timeshighereducation.co.uk/books/the-lives-of-the-novel-a-history-by-thomas-g-pavel/2007558.article

http://www.contributors.ro/cultura/libertate-tiranofilie-valoare-estetica-octavio-paz-gabriel-garcia-marquez-si-mario-vargas-llosa/

http://www.lapunkt.ro/2014/04/18/un-cautator-de-lumi-imposibile-gabriel-garcia-marquez-1928-2014/

http://www.contributors.ro/cultura/la-committee-on-social-thought-despre-diavolul-in-istorie-hotel-lux-steinhardt-si-nu-numai/

Update 1. Pe Facebook, Dragos Paul Aligica scrie:

O interventie exceptionala in spatiul public romanesc. Toma Pavel, o figura intelectuala formidabila de statura stelara, altfel indreptatit sa fie retinut in a intra in mocirla care tine loc de forum intelectual in Romania, ii scrie lui Vladimir Tismaneanu. Contextul: o discutie publica privind privind optiunile politice si ideologice ale repausatului Gabriel García Márquez.V. Tismaneanu a notat inclinatiile anti-liberale si pro-tiranie ale recentului respausat. Cum era de asteptat, apologeti incapabili sa sesizeze nuante au sarit indignati. Interventia profesorului Toma Pavel pune lucrurile la punct.“…un rege nu poate cere să fie admirat pentru inteligenţa sau talentul lui artistic. Dacă o face e tiran. La fel, filozofii şi savanţii de primă mînă nu au dreptul la admiraţie pentru forţa sau frumuseţea lor. Dacă pretind să fie, sunt tirani. Fiecăruia dintre noi i se datorează preţuire şi admiraţie în domeniul său, iar reuşita cuiva într-un anumit domeniu nu-l califică pentru a fi admirat într-alt domeniu.”Cititi tot textul. Merita.

Pentru prietenii care sunt mai putin familiari cu opera profesorului Pavel: Cand spun o figura intelectuala stelara, nu exagerez cu nimic. Faptul ca nu e cunoscut cum ar trebui in Romania e o rusine nationala. Pe de alta parte, azi isi va lua o portie din ceea ce inseamna costul la a fi cunoscut in Romania si la a participa (chiar si indirect) la dezbaterea publica loco. Nici nu a apucat textul sau sa fie publicat ca s-au gasit imediat neispravitii de serviciu sa-l interpeleze si sa-i dea lectii pe modelul deja cunoscut.

Update 2. Tocmai am citit un text al disidentului cubanez Armando Valladares. Am fost si eu intre aceia care am crezut versiunea des invocata a rolului lui Gabriel Garcia Marquez in eliberarea acestui erou si martir al luptei anti-totalitare. Reiese ca este vorba de o enorma minciuna, de o fabricatie, de o intoxicare. Ceea ce afirma Valladares este chiar mai grav decat faptul incontestabil ca autorul “Veacului de singuratate” a fost apologetul dictaturii castriste. Reiese ca nu a fost doar un fellow traveller, ci un colaborator direct al represiunii din Cuba, un delator. Imi amintesc de o afirmatie transanta a Monicai Lovinescu care spunea ca nu poti scrie cu aceeasi mana capodopere si denunturi. Intram intr-o zona a promiscuitatii morale care pe mine ma lasa fara cuvinte. Mai precis, ma umple de indignare. Dar si de greata.

http://www.nationalreview.com/article/376149/garc-m-rquez-castro-stooge-armando-valladares

http://inliniedreapta.net/garcia-marquez-marioneta-lui-castro/

 


Pasiunea lui Cioran

16/02/2014
“Ce-ar ramane din toate tragediile noastre daca o insecta ne-ar putea prezenta-o pe a sa?”– E. M. Cioran
A fost, nu mă îndoiesc, cel mai central-european intelectual român (dar şi francez) al veacului XX.  A trăit o existenţă sub zodia utopiei, a dilemelor identitare şi a nevrozelor politice. Născut la Răşinari în 1911 şi mort la Paris în 1995, Emil Cioran a fost un intelectual pasionat, deci unul chinuit, mistuit, devorat de incertitudini. A detestat orice schematism descărnat, orice formulă filosofică îngheţată, s-a îndoit de toate, precum şi de el însuşi. A trăit sub semnul disperării, al unui pariu imposibil cu un Dumnezeu ascuns, chiar absent, un demiurg capricios, gelos şi adeseori  irascibil, căruia s-a obstinat să-i azvârle mereu mănuşa unui dispreţ înfrigurat. A fost îndrăgostit de neant, se simţea bine doar în acel deşert al melancoliei cotropitoare căruia îi putem spune geniul inadaptării ori vocaţia de a fi mereu împotrivă şi mereu dezrădăcinat, Emil cel fără-de ţară, Emil cel fără-de-casă (Heimatslosigkeit). A fost marele vagabond al unei metafizici îmbătrânite.  Dintre filosofii francezi ai timpului sau, l-aş asemui cu un Vladimir Jankélévitch ori cu Emmanuel Levinas. Unii l-au numit nihilist. Nu cred că putem vorbi de negarea valorilor, ci mai degrabă de o supremă, apăsătoare, terorizantă descumpănire. Lumea este strâmb alcătuită, suntem mereu dependenţi de obligaţii decizionale care se dovedesc de atâtea ori nefericite, chiar dezastruoase.
 
Pentru textul complet al acestui eseu:

http://literaturadeazi.ro/content/marele-vagabond-al-unei-metafizici-%C3%AEmb%C4%83tr%C3%A2nite-pasiunea-lui-emil-cioran


A respira sub apa: Despre Paltinisul magic, dupa treizeci de ani

12/11/2013

Au trecut trei decenii de la aparitia uneia dintre cartile mari ale culturii romanesti. “Jurnalul de la Paltinis” a reprezentat forma romaneasca a respiratiei sub apa despre care a scris un poet polonez. Il cunosc pe Gabriel Liiceanu inca din anii 70. Am scris despre acea carte la “Europa Libera”, am afirmat atunci, in plina revenire a infamiei, ca “Jurnalul” oferea, aproape miraculos, o cale de salvare. Era o alternativa la cultura dominanta, asemeni poemelor unui Zbigniew Herbert ori filmelor lui Andrei Tarkovski. La Paltinis s-a nascut o scoala de reflectie–acolo a renascut un mod de a privi liber cerul instelat si de a trai legea morala.

Student fiind, mergeam la biblioteca Institutului de Filosofie, situat in fosta casa a lui Nicolae Iorga de pe actualul Bulevard Iancu de Hunedoara (pe atunci se chema Ilie Pintilie, dupa numele unuia dintre militantii comunisti faimosi, most in la Doftana in cutremulrul din 1940). Mi-l amintesc pe Gabriel (nu ne cunosteam inca personal) stand de vorba cu Henri Wald, unul dintre putinii cercetatori veritabili din acel barlog al primitivismului dogmatic condus vreme de decenii de sinistrul C. I. Gulian, apoi de marioneta ideologica Alexandru Tanase, dar de fapt de politrucul Radu Pantazi. Ne-am cunoscut apoi, gratie lui Adrian Rezuş (logician de inalta clasa, a plecat din tara prin 1978, traieste acum in Olanda). M-am imprietenit repede cu Gabriel si cu colegul sau de institut, neuitatul Petru Creţia. Pe Gabriel il vedeam adeseori in vizita la istoricul de arta Radu Bogdan, a carui legendara biblioteca ne atragea precum un irezistibil magnet. Gabriel fusese de-acum mutat de la institut, in fapt concediat, din ratiuni evident politice. La fel si Petru. Din cat tin minte, Gabriel a lucrat o scurta perioada la Centrul de Informare si Documentare in Stiintele Sociale si Politice (acronimul era, cred, CIDSP), condus de un personaj locvace si pitoresc numit Mircea Ioanid, unul dintre acei marxisti dezabuzati care descoperisera farmecul „sociologiei burgheze” (lucru care nu s-a intamplat cu un Radu Florian, spre a nu mai vorbi despre delatorul Pavel Apostol). A ajuns apoi intr-un loc ce parea relativ ferit de intemperiile unei politici tot mai paranoice, la Institutul de Istoria Artei de pe Calea Victoriei, unde putea, in fine, sa se ocupe de filosofia formelor simbolice si alte teme care ii erau intr-adevar apropiate de suflet. A venit insa represiunea si acolo, odata cu scandalul „Meditatiei Transcendentale”, Andrei Plesu a fost exclus din partid si eliminat din viata academica. Nu putea exista in Romania vreo oaza reala, vreun spatiu sustras complet interventiilor abuzive ale unui politic degradat si degradant, josnic si injositor. Cand citesc unele rechizitorii impotriva „rezistentei prin cultura” ma intreb ce-ar fi facut acesti vajnici procurori de astazi la acea vreme? Nu-si dau ei seama ca la acel ceas al obscenitatii de partid si de stat, simpla decenţă era de-acum un gest de sfidare? Nu realizeaza acesti inchizitori de ultima ora ca Romania lui Nicolae Ceausescu nu era Ungaria lui János Kádár, Polonia lui Gierek ori Iugoslavia lui Tito? Puţină istorie politica a Europei de Est si Centrale in perioada comunismului i-ar putea ajuta sa se abtina de la judecati absolutizante.

N-am facut parte dintre paltiniseni, dar vorbeam cu Gabriel si cu Andrei Plesu despre Constantin Noica. Ne vedeam uneori si cu Alexandru Paleologu, nu aveam inhibitii niciunul in a conversa absolut deschis despre grotesca degringolada a regimului, despre eroziunea marxismului, despre noii filosofi francezi, despre Soljenitin, Hannah Arendt, George Orwell, Arhtur Koestler si cate alte teme situate la antipodul lecturilor neprimejdioase. Am citit cartea sa despre limita cu creionul in mana, tin minte si acum unele pasaje. Era un mod de a scrie filosofie atat de diferit de ceea ce se practica oficial incat nu puteai mira ca volumul era publicat de o editura litarara („Univers, daca tin bine minte). Paginile despre marxism erau evident lipite, adugate strict conventional, cel mai probabil la solicitarea cenzorului, ori a referentului editorial, erau scrise politicos, distant, erudit, dar in mod cert fara urma de adeziune. La acel ceas istoric, Gabriel Liiceanu era de-acum un ganditor nu doar non-marxist, dar chiar anti-marxist in sensul ca descoperise originea proiectului totalitar in chiar doctrina originara. In primul meu articol aparut in Statele Unite, in 2003, in revista Praxis International, „Critical Marxism and Eastern Europe” prezentam itinerariul filosofic al lui Gabriel Liiceanu drept emblematic pentru un tanar intelectual stralucit care refuza sa ingenuncheze ideologic. Am citit de-a lungul anilor cam tot ce-a scris Gabriel. Am transmis, la „Europa Libera”, in 1986, daca nu ma insel, un eseu intitulat „Gand intarziat despre Paltinisul magic”. Ne-am revazut in februarie 1990, am zburat in acelasi avion dinspre Viena spre Bucuresti. Gabriel era de-acum socat de recidiva metodelor dictatoriale, de ubicuitatea si impertinenţa servitorilor vechiului regim. Starea existentiala fireasca a lui Gabriel este, in traditia camusiana, aceea de ingrijorare etica.

Prin eseul sau „Despre ura”, aparut la Humanitas in 2007, ne-a daruit unul dintre cele mai frumoase si adevarate texte ale literarurii anti-totalitare. Izvorit dintr-o irepresibila pasiune morala, inspirat deopotriva de dezgustul in raport cu infinitul tupeu al lacheilor, dar si de o imensa dragoste pentru semenii sai, umiliti si insultati de profitorii timpurilor de tristete si injosire, Liiceanu trage un binevenit semnal de alarma, opunindu-se pe fata ignominiei si infamiei.  Ca unul care am scris admirativ despre „Jurnalul de la Paltinis”, nu pot sa nu observ continuitatea demersului metafizic si moral al ginditorului roman. Paginile despre Marx si Lenin surprind exact modul in care certitudinile oraculare se convertesc in realitati concentrationare. Este vorba de consecintele „urii din pornire” inzestrata cu acoperamant ideologic.  La ceasul in care ni se comunica, cu dubios aplomb, ca intelectualii ar face mai bine sa nu se amestece in chestiunile publice, ori, daca o fac, sa fie atenti sa nu cada intr-un mortal „partizanat”, Gabriel Liiceanu isi asuma, deschis si transparent, pozitia de intelectual democrat. In acest caz, o spun apasat, nu este vorba de o „tradare” a intelectualilor ci, dimpotriva, de onoarea lor.

Daca vrea sa-si onoreze vocatia autonoma, intelectualul trebuie sa fie un spectator angajat. A nu consimti la raul din jur este o forma de a-ti fortifica propria statura verticala. Nu orice proiect politic este prin definitie cinic. Cind Cetatea se intilneste cu mari amenintari, intelectualii democrati nu-si pot permite sa se mentina voios-indiferenti. Afirm acest lucru ca replica la acele declaratii iresponsabile care atribuie intelectualilor solidari cu proiectul de reconstructie institutionala si morala propus de Traian Basescu tot felul de motivatii meschin-oportuniste, ba chiar si propensiuni de extrema dreapta. A-l categorisi pe Liiceanu drept intelelectual extremist, opus democratiei, mi se pare o stupiditate bazata pe resentimente prea firav camuflate pentru a fi luate in serios.

Scriind despre comunism ca forma suprema de organizare intelectuala a urii, el confirma o pozitie impartasita de intreaga traditie a disidentei democratice. Opozitia sa fata de totalitarism, fascist ori comunist, este una ce tine de ordinea insasi a valorilor liberale: respectul pentru individ si drepturile sale, refuzul inregimentarilor bigote, curajul de a rosti adevaruri incomode riscind sa torpileze diversele conformisme placide. Liiceanu este un om al inaltei temperaturi etice, ceea ce poate stirni reactii cit se poate de diverse: de la sustinatori neconditionati la adversari ireductibili. I se reproseaza ca ar poza in „erou al anticomunismului”, cita vreme tot ce a sustinut este ca a trecut prin anii dictaturii fara sa pactizeze cu fortele Raului. Au sarit impotriva sa personagii ignare care si-au permis sa debiteze cele mai auiritoare imbecilitati, trogloditi pozand in eruditi, incapabili sa inteleaga ce inseamna sa trudesti o viata pentru a-l impaminteni pe Heidegger in casa limbii romane.

Nu vom conteni sa ne intrebam de unde au venit „chemarile” radicalismului comunist, cum se poate explica prabusirea etica a atitor figuri de marca la un tip de retorica scientista si fals-umanista. Liiceanu descopera secretul seductiei comunismului in chiar aceasta strategie de organizare a urii. Comunismul a reprezentat o gramatica a frustrarii si invidiei. A gost gelozia sociala absoluta. Exterminismul social comunist, contrapartea celui rasial ale nazistilor, se voia apoteoza iubirii, dar era de fapt, pe urmele lui Şigaliov din „Demonii” lui Dostoievski, culmea nihilismului etic. Comunismul, de la fondatori si pana la experimentele cele mai brutal-genocidare, este un construct intemeiat pe ura. Post-comunismul nu se va elibera de mostenirile predecesorului sau istoric pina nu va recurge, sistematic si fara false pudori, la demistificarea proiectului ideologic terorist care s-a pretins unul al iubirii si a fost in fapt expresia masluirii nerusinate a ideii de Bine. Cu cuvintele lui Liiceanu: „Ura goala are eficienta unui arc cu sageti, a unei flinte care trage o singura data.  Prevazuta cu ideologie, ea devine o arma cu repetitie”.

Filosoful stie să regrete, dar nu regretă niciodată că stie. Atunci cand Gabriel Liiceanu s-a ocupat de sindromul urii, el a descris, pe bună dreptate, totalitarismul ca exteriorizare a resentimentului (social, etnic etc). Acum, gânditorul notează ambivalenta perversă a acestui sentiment: “Îmbrătisarea celui care urăste nu se opreste decât odată cu anihilarea fiintei urâte. Numai ura poate fi ‘de moarte’. Numai acolo crima este traită ca fantasma sub forma unei îmbrătisări fără pauză”. Când Lenin convoaca aprobarea Istoriei pentru lichidarea “verminei” (preoti, aristocrati, intelectuali, “kulaci”, burghezi) el actionează pe baza unei motivatii de acest gen: iubirea pentru umanitate justifică exterminarea celor decretati drept subumani. Universul concentrationar a fost creat pentru a distruge individualitatea: ratiunea terorii nu a fost una economică, ci ideologică.

Voi scrie curand despre noua carte a lui Gabriel Liiceanu, “Dragul meu turnator”. Este una dintre cele mai importante contributii romanesti la literatura despre patologiile psihologice ale comunismului. Trebuie sa fii o canalie cinica pentru a bagateliza traumele lasate de universul terorii, in oricare din “etapele” actiunilor criminale ale Securitatii. Este vorba acolo de delatiunile comise vreme de decenii de Octavian Chetan, redactorul sef al “Revistei de Filosofie”, apoi, pana la caderea regimului comunist, redactor-sef al Editurii Politice. Dar este vorba, mai presus de orice, de chestiunea Raului in istorie si de sansele de a nu altera conceptul Binelui. Opusul chetanilor a fost un ganditor, deopotriva istoric al filosofiei si al matematicii, numit Imre Toth. Despre el Gabriel Liiceanu scrie cu aceeasi iubire cu care a scris despre Monica Lovinescu, Virgil Ierunca si Constantin Noica.

(Textul de mai sus este o dezvoltare/actualizare a unui eseu aparut in volumul “Liber Amicorum. Studii si eseuri in onoarea lui Gabriel Liiceanu”, editat de Catalin Cioaba si Bogdan Minca, Zeta Books, 2012)

Recomandari de lectura:

http://www.humanitas.ro/humanitas/dragul-meu-turn%C4%83tor

http://www.revista22.ro/articol.php?id=33493

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/despre-paltinisul-magic-dupa-treizeci-de-ani/