10 (zece) punkte: Hannah Arendt (din revista online “LaPunkt”)

18/04/2015

1.” Revoluţionarii nu fac revoluţii. Revoluţionarii sunt cei care ştiu când puterea zace pe stradă şi ei o pot lua.” & „Cel mai radical revoluţionar va deveni conservator a doua zi după revoluţie.” – Hannah Arendt.

2.Hannah Arent despre monumentala sa carte „Originile totalitarismului”: „„Cartea aceasta a fost scrisă având tot timpul în faţa ochilor un fundal atât de optimism disproporţionat, cât şi de disperare fără limite. Ea susţine că Progresul şi Catastrofa sunt două feţe ale aceleiaşi medalii; că amândouă sunt produse ale unei superstiţii, nu ale credinţei. A fost scrisă cu convingerea că ar trebui să fie posibilă descoperirea mecanismelor ascunse prin care toate elementele tradiţionale ale lumii noastre politice şi spirituale s-au dizolvat într-un conglomerat în care totul pare să-şi fi pierdut valoarea specifică ajungând să nu mai poată fi recunoscut de înţelegerea umană, să nu mai poată fi folosit în scopuri omeneşti. Abandonul în faţa acestui proces brutal de dezintegrare a devenit o ispită căreia, s-ar părea, nu i se mai rezistă, nu numai din cauză că procesul de care e vorba şi-a asumat proporţiile măreţiei mincinoase a «necesităţii istorice», ci, de asemenea, pentru că tot ceea ce nu mai aparţine acestei evoluţii pare acum lipsit de viaţă, secătuit de sânge, fără nici un înţeles şi ireal. Nu ne mai putem permite să dăm la o parte răul şi să-l privim efectiv doar ca pe o greutate moartă pe care timpul o va îngropa de la sine în uitare.“”

3.humanitas.ro (Humanitas este editura la care au fost traduse majoritatea titlurilor care au apărut în româneşte ale acestei extraordinare gînditoare): HANNAH ARENDT s-a născut la Hanovra în 14 octombrie 1906. În 1924 s-a înscris la Universitatea din Marburg pentru a studia teologia, dar a sfârşit prin a-şi lua doctoratul în filozofie la Heidelberg (1929), după ce studiase cu Heidegger, Husserl şi Jaspers. A fost arestată de Gestapo în 1933, a reuşit să scape şi s-a refugiat în Franţa. În 1941 a ajuns în SUA, unde iniţial a scris pentru ziarul de limbă germană Aufbau şi a lucrat la Editura Schocken Books, ocupând în acelaşi timp poziţii-cheie în diverse organizaţii evreieşti. A fost una dintre figurile marcante ale gândirii socio-politice contemporane, abordând în lucrările sale cele două mari şi dificile teme ale epocii postbelice: totalitarismul şi antisemitismul. În 1951 a apărut monumentala monografie The Origins of Totalitarianism, în care analiza mecanismelor ce au făcut posibilă instaurarea unor regimuri totalitare, fasciste sau comuniste, este completată de evidenţierea structurilor care le asigură menţinerea, precum şi a consecinţelor antiumane pe care le generează. În 1962 a participat la Ierusalim, ca ziarist trimis de revista The New Yorker, la procesul lui Adolf Eichmann, experienţă descrisă în cartea Eichmann in Jerusalem (Eichmann la Ierusalim, trad. rom. Humanitas, 2008), în care formulează celebra teză a „banalităţii răului“. În anii ’60 şi ’70 a ţinut cursuri la mai multe universităţi (Berkeley, Princeton, Chicago) şi la New School for Social Research (New York). A scris pentru numeroase ziare şi reviste, între care Review of PoliticsJournal of PoliticsThe New YorkerSocial Research. A murit la New York în 1975. La Editura Humanitas au mai apărut Scrisori. 1925- (corespondenţa cu Martin Heidegger, 2007) şi Făgăduinţa politicii (2010).

4.Vladimir Tismăneanu despre Hannah Arendt: „A explora semnificatiile Raului in gindirea Hannei Arendt inseamna a medita asupra tribulatiilor politicii in tumultuosul, spasmodicul si insingeratul secol douazeci. Intelectualii nu se pot sustrage lumii in care le este dat sa traiasca. Volens nolens, trebuie sa ne pronuntam, sa luam pozitie, sa decidem unde ne situam in lupta cu fortele Raului. Cum scria un filosof, „indepartarea de concret umileste”. In propriile mele eseuri de pedagogie a libertatii (cum le numeste Ioan Stanomir), doresc sa ilustrez faptul ca Hannah Arendt nu se insela cind scria ca „atunci cind gindirea si actiunea se despart, spatiul libertatii este in primejdie”.
Opera Hannei Arendt a fost un continuu efort de a conecta chestiunile imediate cu marile dileme ale filosofiei politice. Intre acestea, probleme legate de relatia dintre scopuri si mijloace in actiunea politica, modul in care ideologiile pot deveni forme de inregimentare mentala, abdicarile unor intelectuali in raport cu cintecele de sirena ale utopiilor radicale, fie ele de extrema dreapta sau stinga. Gindirea Hannei Arendt conteaza pentru ca ea a stiut sa vibreze la tensiuni morale sfisietoare si nu s-a pretat la celebrarea unor platitudini stufoase. Gratie ei, intelegem astazi diferit chestiunea stalinismului ca univers al minciunii absolute, precum si pe aceea a nazismului ca delir rasist, ori, spre a relua titlul unei carti de Pieter Viereck, ca metapolitica nihilist-profetica. A fost vorba de ideocratii manicheiste pentru care inventarea inamicului era o necesitate vitala. Ambele ideologii nascocesc si hiperbolizeaza maniacal existenta unor pretinse conspiratii diabolice: iudeo-plutocratia, iudeo-bolsevismul, sionismul, crestinismul, cosmopolitismul lipsit de radacini. Ambele sint exclusiviste, narcisiste, demagogice si moralmente caduce. Ambele detesta trairea fireasca in lume, incurajeaza cultul actiunii si organizeaza ura ca forta sociala.”

5.Un amplu şi faimos interviu cu Hannah Arendt – „Zur person” (cu subtitrare în limba engleză):

 

6.Volumul de scrisori întinse pe durata a unei jumătăţi de secol care pune multe nuanţe uneia dintre cele mai discutate relaţii (inclusiv relaţie de iubire) de lumea intelectuală, cea dintre Hannah Arendt şi Martin Heidegger: http://www.humanitas.ro/humanitas/scrisori-1

7.I-a fost dedicat un film, în regia lui Margarethe von Trotta. Titlul filmului este „Hannah Aredent” şi a fost lansat în 2012.

8.Hannah Arendt, scurt mesaj către marele său prieten şi marele său mentor, Karl Jaspers, atunci cînd acesta a împlinit 70 de ani: “Vreau să vă mulțumesc pentru cei șaptezeci de ani ai vieții Dumneavoastră, care sunt un motiv suficient de gratitudine. Vreau să vă mulțumesc pentru anii timpurii de la Heidelberg când mi-ați fost profesor, unicul pe care am fost vreodată capabilă să-l recunosc ca atare; dar și pentru fericirea și ușurarea pe care le-am descoperit văzând că cineva poate fi educat întru libertate. Din acel moment nu am uitat că lumea și Germania, indiferent de ceea ce pot fi ele pe lângă acest lucru, sunt lumea în care trăiți Dumneavoastră și patria care v-a dat naștere”.. Cu ani în urmă, la nici un an după terminarea celui de-al doilea război mondial, îi scrisese aceluiaşi Karl Jaspers: Sunt mai mult decat oricând convinsă că o existență umană decentă nu este posibilă astăzi decât la marginea societății, acolo unde te întâlnești cu riscul foametei ori al lapidării mortale. În asemenea circumstanțe, simțul umorului este de mare folos”. Mai multe despre relaţia specială de prietenie dintre cei doi mari gînditori ai veacului trecut, aici: http://www.contributors.ro/cultura/hannah-arendt-%C8%99i-karl-jaspers-despre-sublima-frumuse%C8%9Be-a-prieteniei-un-articol-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

9.Un portret al Hannei Arendt pe jewishvirtuallibrary.org: https://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/biography/arendt.html

10.Hannah Arendt: „pentru că cea mai mare parte a experienţei noastre cu politica a fost obţinută pe cîmpul de luptă al forţei brute, e firesc să înţelegem acţiunea politică în termenii constrîngerii şi ai faptului de a fi constrîns, ai conducerii şi ai faptului de a fi condus, căci în aceste categorii se dezvăluie adevăratul sens al oricărei violenţe. Suntem înclinaţi să privim pacea – care, ca ţel, e menită să pună forţa la locul ei şi să-i limiteze elanul distructiv – drept ceva venit de dincolo de spaţiul politicii pentru a ţine politica în frîu; la fel cum suntem înclinaţi să întîmpinăm perioadele de pace, care chiar şi în secolul nostru s-au strecurat între catastrofe, drept acele intervale de cinci sau zece ani în care politica ne lasă să ne tragem sufletul” („Făgăduinţa politicii”)

http://www.lapunkt.ro/2015/04/17/10-zece-punkte-hannah-arendt/


Genocidul armean şi etica neuitării (Un eseu de Vladimir Tismaneanu şi Marius Stan)

12/04/2015

Motto: “A ascunde ori a nega Răul este ca şi cum ai ingădui ca o rană să sângereze fără a o bandaja.”–Papa Francisc, aprilie 2015

Masacrarea, in urmă cu 100 de ani, a unui milion şi jumatate de armeni (bărbati, femei, bătrani, copii) a fost prima experiență genocidară din ceea ce un istoric american numeşte era catastrofelor sociale. Acel cataclism exterminist a fost Holocaustul armenilor. Nu a fost vorba de o explozie spontană de ura asasină, ci de un plan precis alcătuit şi sistematic executat de anihilare a celor decretați drept sub-oameni ori chiar non-oameni. A omori un armean, cum mai târziu a omori un evreu, un kulak, un bosniac, un individ aparținând unei colectivități stigmatizată drept superfluă, era ca şi cum ai scăpa de o insectă pernicioasă. Dezumanizarea simbolică pregătea desfiintarea fizică.

Pentru Hitler, masacrul armenilor (termenul de genocid nu fusese conceput incă), a fost proba că umanitatea uită repede, că nu trebuie să te blochezi in reticențe morale. Totalitarismul pariază pe oportunism, laşitate şi amnezie. Evident, şi pe sadism, fie el social ori rasial. In convorbirile cu acoliții sai, Hitler spunea, atunci când explica “necesitatea” exterminării evreimii europene: “Cine-şi mai aminteste azi de lichidarea armenilor?” Infiorător este că multi dintre cei care au comis aceste crime in masă păreau persoane normale, indivizi care “n-ar fi ucis nici măcar o muscă” ( a se vedea cartea Slavenkai Drakulić). N-ar fi vătămat o furnică, dar ar fi masacrat fără milă femei şi copii. Ba chiar ar fi făcut şi fotografii…

Iată reproducerea unui tablou celebru de Arshile Gorky, născut Vostanik Adoyan. Alături de creatiile lui Mark Rothko si Jackson Pollock, opera lui Gorky a reprezentat momentul de maximă glorie a expresionismului abstract american. Artisul a fost el insuşi un supraviețuitor al genocidului, mama sa a murit de foame in 1918…

Este admirabil faptul că Papa Francisc indeamnă umanitatea la neuitarea Răului şi subscriem la cuvintele sale preluate ca motto al acestui articol. In spiritul lui Albert Camus, al Nadejdei Mandelstam, al Monicai Lovinescu, pledăm in scrierile noastre pentru etica neuitării. Indrăznim totusi să ne intrebăm dacă formularea “stalinism” este suficient de limpede ca să se ințeleagă că este vorba de crimele comuniste din secolul trecut, inclusiv cele ale maoismului. Aceste crime impotriva umanității au fost genocidare. Ele trebuie numite, cunoscute, condamnate şi comemorate cu durere si empatie, orice ar spune diversele cancelarii specializate in ocultarea diplomatică a adevărului. Orice ar spune auto-desemnații experți in “igiena lingvistică”.

Recomandăm aici răscolitorul film al lui Atom Egoyan, “Ararat”, si nu mai putin zguduitorul cântec al lui Charles Aznavour, “Ils sont tombés”:

https://www.youtube.com/watch?v=PmNw_7NoWms

https://www.youtube.com/watch?v=kuhj32HChs4

De asemenea:

http://www.bbc.com/news/world-europe-32272604

http://www.contributors.ro/global-europa/anti-totalitarismul-ca-obliga%c8%9bie-morala/

http://boryanabooks.com/?p=4127

http://www.curteaveche.ro/n-ar-face-rau-nici-unei-muste.html


10 (zece) punkte: Monseniorul Vladimir Ghika (Text aparut in revista online “LaPunkt”

04/04/2015

1.I s-a spus „marele vagabond apostolic”. A murit, în chinuri cumplite, în închisoarea comunistă de la Jilava.

2.În 31 august 2013, la Bucureşti, în prezenţa a 10.000 de oameni, cu participarea extraordinară a trimisului Papa Francisc, Cardinalul Angelo Amato, prefectul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, Monseniorul Vladimir Ghika a fost beatificat. Detalii despre acest moment, dar şi despre multe altele care îl au în prim plan pe acest extraordinar om al creştinătăţii, aici: http://www.vladimir-ghika.ro/

Monseniorul Ghika a fost cel de-a patrulea român beatificat  de Vatican. Prim fericit a fost călugărul franciscan capucin din Moldova Ieremia Valahul, al doilea – episcopul romano-catolic auxliar  Szilard Ignaţiu Bogdanffy; al treilea – episcopul romano-catolic Janos Schefller. Ulterior beatificării Monseniorului Vladimir Ghika, Vaticanul a anunţat că beatifică şi un al cincilea român, episcopul catolic de la Iaşi, Anton Durcovici.

3.” Născut în ziua de Crăciun a anului 1873 la Constantinopol (astăzi Istambul – Turcia), a fost nepotul ultimului domnitor al Moldovei, principele Grigore V. Ghika Vodă (1849-1856), fiul lui Ioan Ghika (general de divizie, ministru plenipotenţiar) şi al Alexandrinei Moret de Blaremberg (descendentă din Henric al IV-lea, regele Franţei).

A avut patru fraţi şi o soră: Grigore – ce a murit la o vârstă fragedă, Alexandru, Gheorghe şi Ella – morţi şi ei de tineri, şi Dimitrie (1875-1967).

A fost botezat şi miruit ortodox, mama sa fiind o credincioasă foarte ataşată de Biserica Ortodoxă, tatăl său fiind în acea perioadă ministru plenipotenţiar al României în Turcia.

În anul 1878 este trimis la şcoală în Franţa, la Toulouse, şi va fi lăsat în grija unei familii protestante în ceea ce priveşte educaţia şi practica religioasă, deoarece în zonă nu exista nici o biserică ortodoxă. O va termina în anul 1895, după care va urma la Paris Facultatea de Ştiinţe Politice. În paralel va frecventa cursuri de medicină, botanică, artă, litere, filozofie, istorie şi drept.

Se întoarce în România datorită anghinei pectorale, unde îşi va continua studiile până în 1898 când merge la Roma unde va urma Facultatea de Filosofie-Teologie a dominicanilor în Roma, Angelicum. Este în această perioadă (1902) când, după un misterios discernământ, pentru a fi „şi mai ortodox” face profesiunea de credinţă catolică spre stupoarea mamei sale care rămâne până la moarte contrară deciziei fiului său.

Dorea să devină preot sau călugăr, însă Papa Pius al X-lea l-a sfătuit să renunţe la idee, măcar pentru o perioadă, şi să se dedice apostolatului ca laic. Şi-a desfăşurat activitatea extraordinară în toată lumea, la Bucureşti, Roma, Paris, Congo, Tokyo, Sidney, Buenos Aires… Mai târziu, în glumă, papa Pius al XI-lea îl va numi „marele vagabond apostolic”. Devine astfel unul din pionierii apostolatului laical.

Întors în ţară, se dedică operelor de caritate şi deschide primul dispensar gratuit Bethleem Mariae la Bucureşti, pune bazele marelui spital şi sanatoriu Sf. Vincenţiu de Paul, înfiinţând astfel primul spital gratuit din România şi prima ambulanţă, devenind fondatorul primei opere catolice de caritate din România.” Aceste date sînt reproduse dintr-un document al unui mpresionant proiect editorial online dedicat vieţii şi operei Monseniorului Ghika: http://www.vladimirghika.ro/

4.Monseniorul Ghika: ”Orice suflet cu adevărat umil poate să iubească uşor. El şi-a pierdut aproape toate motivele de indiferenţă şi de aversiune.” & „Adevărata iubire nu vorbeşte despre sine, adevărata iubire este cea care nu are nevoie să fie numită pentru a fi recunoscută.”

5.Un portret în imagini al Monseniorului Ghika:

 

6.Vladimir Tismăneanu: „Mircea Eliade a scris despre teroarea Istoriei. Karl Popper despre mizeria istorismului.Teroarea si mizeria sunt de fapt ale oamenilor, nu exista o Istorie abstracta si impersonala. Pe strada Capitan Demetriade, la coltul cu strada Ermil Pangratti, la doi pasi de Statuia Aviatorilor, exista o mica biserica catolica. Chiar vizavi, pe aceeasi strada, se afla o vila, parter si doua etaje. Monseniorul Vladimir Ghika, fondatorul bisericii, a fost arestat ca spion al Vaticanului si a murit ca martir in 1954. Generalul de securitate Gogu Popescu, ilegalist, de profesie invatator, sef de directie in MAI, locuia la etajul intai, in vila aceea. Se uita pe geam si vedea biserica. Avea doi fii, Bogdan si Emilian, ce le va fi povestit despre ce se intampla acolo? Biserica a fost inchisa, i s-a spus “cuib al tradarii”. Generalul a plecat in diplomatie, mai intai in Ghana, apoi in Birmania si, in final, in Republica Centrafricana. A murit in 2009. Vorbim de sinistrul instrument Visinescu, dar prea putin despre arhitectii terorii, diversii Alexandru Nicolschi, Gogu Popescu, Nicolae Plesita, Gheorghe Enoiu si altii ca ei.” Mai multe, în aceeaşi direcţie tematică, aici: http://www.contributors.ro/politica-doctrine/monseniorul-vladimir-ghika-generalul-gogu-popescu-si-teroarea-istoriei/

7.„Mor cu conştiinţa împăcată că am făcut tot ce am putut, deşi nu întotdeauna tot ce a trebuit pentru adevărata Biserică a lui Hristos, într-o perioadă tristă pentru ţara mea şi pentru întreaga lume civilizată”.  S-a născut în ziua de Crăciun, a murit în arest, după ce a fost torturat într-un mod barbar şi a fost îngropat fără cruce şi fără lumînare. Este una din marile figuri ale creştinismului românesc din secolul al XX-lea, martir al Bisericii şi om de o impecabilă rectitudine morală.

8.Louis Chaigne despre Monseniorul Ghika: „Cu privirea sa de o blândețe nuanțată de perspicacitate, cu barba sa diafană și maiestuoasă și cu părul său lung cu bucle, evoca destul de bine un tip de profet din Legea veche, cu deosebirea că el era făcut pentru laudă mai mult decât pentru imprecație, pentru gestul mâinilor întinse mai mult decât pentru acela al brațului amenințător. Mai exact, sub trăsăturile lui mi-ar plăcea să mi-l închipui pe Păstorul cel Bun. Se exprima cu un glas blând, domol, firesc, puțin voalat, privindu-și interlocutorul cu o bunătate tandră. Cristos trebuie să crească, iar eu să mă micșorez, aceasta părea a fi regula sa de viață. Prietenii săi, toți cei care s-au apropiat de el, știu că frumosul lui chip de fildeș îi făcea să-l uite repede pe prelat și pe prinț și să nu se mai gândească decât la Fața aureolată de lumină care a strălucit într-o seară într-un han din Emaus.”

Jacques Maritain despre Monseniorul Ghika: „Disponibil la toate apelurile care îl cheamă în slujba sufletelor, Mons. Ghika e mereu pe drum: dimineața în Congo, la amiază la Buenos Aires, pentru ceaiul de ora cinci la Tokio, dar ce spun eu? Iată-l la Calcutta, apoi la Melbourne. Și mereu la Paris cu inima. Această uimitoare disponibilitate este aparența în mișcare a unei bunătăți fără frontiere. Lungul păr alb și chipul de fildeș ale acestui nepot al ultimului domnitor al Moldovei, hrănit cu literele franceze, ajuns preot al Bisericii catolice romane și comisionar al tuturor operelor pioase, evocă, la toate răspântiile carității, imaginea unui sfânt Nicolae de stil modern, rezistent la toate intemperiile, curios să afle toate și informat de toate, bucuros să treacă, pentru săracii lui Cristos, peste toate regulamentele și barierele sistemelor și ale egoismului oamenilor, aspru cu sine însuși și zorindu-se să aducă oricărei nefericiri un remediu potrivit.”

Jean Daujat despre Monseniorul Ghika: „Mons. Ghika a realizat în cel mai înalt grad, în viața sa, acea dăruire de sine totală, continuă către ceilalți, fără a aștepta ceva în schimb: era întotdeauna în slujba tuturor nevoilor materiale și spirituale ale aproapelui care i se înfățișau, găsea de fiecare dată remediul potrivit cu o ingeniozitate uluitoare; pentru a ajuta pe cineva, avea resurse inepuizabile și întreprindea ceea ce putea părea, omenește vorbind, imposibil — de exemplu, călătorii în ținuri îndepărtate sau demersuri chinuitoare. Nu l-am văzut niciodată răspunzând prin refuz unei cereri de ajutor material sau spiritual, de demers, de vizită, de deplasare, fie ea lungă și grea. Nu părea grăbit, nerăbdător, măsurându-și timpul: era mereu disponibil, pentru toți, atâta timp cât era necesar, era cu fiecare ca și cum nu ar fi trebuit să se ocupe decât de acela; găsea totuși timpul să răspundă la toate apelurile.”

9.Vladimir Ghika purta la piept o cutiuţă în care se spune că era un spin din coroana cu care a fost răstignit Isus Christos. Avea obiceiul să binecuvînteze cu acel spin.

10.Monseniorul Ghika: „Se suferă proporţional cu dragostea pe care o ai. Capacitatea de a suferi este în noi aceeaşi cu capacitatea de a iubi. Este, într-un fel, umbra ei arzătoare şi teribilă.”

http://www.lapunkt.ro/2015/04/04/10-zece-punkte-monseniorul-vladimir-ghika/


A dat măsura umanului: Despre Ioan Paul al II-lea

03/04/2015

Fostul cardinal Karol Wojtyla, Suveranul Pontif Ioan Paul al II-lea, trecut in lumea drepților acum zece ani, pe 2 aprilie 2005 si beatificat in 2011, a avut parte de un destin extraordinar. A fost călăuzit de un angajament total in favoarea libertății umane. Fostul papă Benedict al XVI-lea are perfectă dreptate cand spune că a fost un veritabil far al umanității, un martor plin de compasiune al tragediilor generate de totalitarism si un arhitect spiritual al tranziției lumii moderne către o nouă fază a istoriei. Viața si opera Papei Ioan Paul al II-lea au contribuit in chip crucial la afirmarea adevărului si demnității ca valori definitorii ale existenței umane. A fost, spre a relua formularea lui Karl Jaspers, unul dintre aceia care au dat măsura umanului.

Ioan Paul al II-lea a fost una dintre figurile supreme ale spiritualității in secolul XX. Viata sa, trăita sub semnul opoziției in raport cu orice formă de injosire a condiției umane, simbolizează aceasta continuă căutare a legăturii dintre ființa umană si transcendență. Pentru Ioan Paul al II-lea, confruntarea cu fortele Răului a reprezentat o obligatie morala absoluta. Ultimii ani ai vietii acestui om exceptional s-au derulat in suferință. Papa a rămas insa fidel principiilor sale, a continuat să unească, in tot mai fragila sa conditie existențială, principiile acțiunii cu cele ale contemplației. A continuat să preconizeze si să practice acele idei dezvoltate in documentele majore ale perioadei in care s-a aflat la carma catolicismului mondial: enciclica “Redemptor Hominis” (Mantuitorul omului) si, nu mai puțin importanta, enciclica “Veritatis Splendor” (Splendoarea adevărului). Aceasta din urmă, publicată in 1993, era un document de filosofie morală menit să incurajeze reflectia si dialogul. In ea, Ioan Paul discuta constiinta, ratiunea si libertatea, sustinand ca moralitatea se bazează pe adevă ruri fundamentale despre natura umană si despre lume, iar nu pe opțiuni individuale ori pe consens social. In cea de-a treisprezecea enciclică , “Fides et Ratio” (Credinta si ratiune), publicată in 1998, cu prilejul a doua decenii de cand fusese ales Papa, Ioan Paul arata ca ambele sunt cai legitime ale cautarii adevarului. Era vorba de o respingere a unor tendințe filozofice moderne, inclusiv raționalismul post-iluminist, marxismul si nihilismul, in numele unui umanism al salvării prin regăsirea legăturii cu valorile marii tradiții iudeo-crestine.

Am avut prilejul ca in scrierile mele de-a lungul anilor sa ma refer la rolul acestui mare ganditor si om al actiunii spirituale. In volumul de convorbiri cu Mircea Mihăies, “O tranzitie mai lungă decat veacul” (Curtea Veche Publishing), cititorul poate găsi analize legate de vizita Papei in Romania, dar mai ales pe tema contributiei sale la sfarsitul comunismului si la deschiderea universalistă a Bisericii Catolice. Mesajul Suveranului Pontif cu prilejul vizitei in Romania sugera că ortodoxia nu inseamna sub nici o forma izolare ori lipsa de participare la imensa transformare care are loc in conditia europeana si in conditia planetara. Ioan Paul al II-lea a fost Papa care a făcut ca o serie de lucruri ce păreau imposibile sa devina posibile si sa fie parte a lumii in care trăim in momentul de fata. A jucat un rol esential in prăbusirea comunismului.

Daca admitem ca Polonia este numele debutului năruirii comunismului să ne amintim grevele de la Gdansk, geneza Solidaritătii, venirea la putere in iunie 1989 a unui Guvern condus de catolicul laic, prieten al Papei, Tadeusz Mazowiecki , trebuie sa recunoastem ca toate acestea au fost direct legate de prezenta spirituala si rolul lui Ioan Paul al II-lea. Deschizător de drumuri in atatea privinte, Papa a mai facut un gest exceptional: in anul 2000, a vizitat statul Israel. Ioan Paul al II-lea a fost primul Papa care a recunoscut, fara nici un fel de echivoc, dreptul poporului evreu la existenta statală. El a vorbit direct despre statul Israel si legitimitatea sa istorica. Nu numai că a stabilit relatii diplomatice intre Vatican si statul Israel, dar a subliniat mereu conexiunea vitală dintre crestinism si iudaism.

O componenta la fel de importanta in mostenirea Papei este recunoasterea păcatelor comise de-a lungul secolelor impotriva diverselor grupuri sau indivizi care au suferit consecintele intolerantei. Aceasta mărturisire a unei culpabilităti asumate este unică, dupa stiinta mea, in istoria crestinismului, venind de la varful Bisericii. Papa a dus mai departe spiritul Conciliului Vatican II (care anula morbida teză a “poporului deicid”), numind cat se poate de clar antisemitismul drept pacat impotriva crestinismului. Documentul “Ne amintim: Reflectii despre Shoah”, adoptat de Vatican la initiativa Papei, ramane un reper moral fundamental pentru vindecarea relatiilor dintre evrei si catolici. Trebuie amintita aici declaratia Papei cu prilejul vizitei la Memorialul Yad Vashem din Ierusalim, consacrat victimelor Holocaustului: “Aceste crime nu s-ar fi putut produce in absenta unei ideologii straine de Dumnezeu si opusa lui Dumnezeu”. Cuvinte de o nesfarsită adancime, menite sa explice cum a fost posibila caderea umanitatii in barbariile totalitare, fascistă si comunistă .

Asemeni unor Aleksandr Soljeniţin, Andrei Saharov, Vaclav Havel sau Jacek Kuron, Ioan Paul al II-lea a stiut că adevărul este cea mai eficientă armă de luptă impotriva minciunii totalitare. A fost mereu si pretutindeni susținătorul valorilor dreptății, toleranței si adevărului. Cand a sosit in Polonia, in 1979, la un an dupa alegerea sa ca Papă, Ioan Paul le-a spus compatrioților sai: “Nu trebuie să vă temeți”. Era un indemn irepresibil la onoare, demnitate si adevăr. Totalitarismul, un regim intemeiat pe duplicitate si refuz al distincțiilor tradiționale dintre Bine si Rău, s-a dovedit neputincios in fața acestor valori renăscute. Ioan Paul al II-lea a numit anul 1989 annus mirabilis. Intr-adevăr, triumful tumultui revoluționar nu poate fi ințeles fără a accentua rolul decisiv al Papei in catalizarea rezistenței anti-totalitare.

Recomandare:

http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-m%C3%A2inile-domnului-%C3%AEnsemn%C4%83ri-personale-1962%E2%80%932003


Pactul Hitler-Stalin sau îmbrățișarea gangsterilor totalitari

01/04/2015

În memoria sutelor, ori chiar miilor, de civili români din Bucovina de Nord uciși, pe 1 aprilie 1941, in masacrul de la Fântâna Albă, pentru că nu au voit să trăiască in sclavia sovietică.

În recenta sa carte, “Global Revolution”, apărută în 2014 la Oxford University Press, istoricul italian Silvio Pons se ocupă pe larg de originile și consecințele așa-numitului Tratat de neagresiune dintre URSS și Germania nazistă, îndeosebi în interiorul mișcării comuniste mondiale. Cum a fost posibilă apropierea dintre bolșevici și naziști în perioada august 1939–iunie 1941, pe ce s-a întemeiat o alianță care altminteri părea contra naturii, ce resorturi inavuabile au fost mobilizate pentru a o face funcțională, cu efecte catastrofale pentru destinul umanității? Cine a beneficiat mai mult de pe urma acestei infame tranzacții? Consensul istoric este că Hitler.

Stupoare, incredulitate, perplexitate, șoc: acestea au fost reacțiile mondiale când s-a anunțat că Joachim von Ribbentrop, șeful diplomației naziste, a sosit la Moscova și a semnat, pe 23 august 1939, Pactul de neagresiune cu Uniunea Sovietică, până atunci considerată arhi-inamicul fascismului. A fost o zi nefastă pentru toți prietenii libertății. Coșmarul devenit realitate punea capăt iluziilor despre URSS ca ”bastion” al rezistenței antifasciste. Stânga internațională primea o lovitură colosală, mișcarea comunistă internațională era complet debusolată, strategia Fronturilor Populare era abandonată instantaneu, Cominternul, condus de Gheorghi Dimitrov, vedeta procesului de la Leipzig, omul care îi înfruntase pe Goering și pe Goebbels, își recalibra politica pentru a acomoda noua alianță între briganzii totalitari. Condiționați mental de propaganda stalinistă, liderii Internaționalei a III-a subscriau fără murmur la noua cotitură dictată de “farul omenirii progresiste”. Repertoriile cinematografice și teatrale sovietice erau schimbate peste noapte. La fel și cele din Germania hitleristă. In noiembrie 1940, numărul doi de la Kremlin, Molotov, făcea o vizită oficială la Berlin și se intâlnea cu Hitler.

Efectul imediat al acordului semnat, în prezența și cu binecuvantarea lui Stalin, de Viaceslav Molotov și de Ribbentrop, a fost declanșarea, după o săptămână, a celui de-Al Doilea Război Mondial. Nu era vorba doar de “neagresiune” (formulare orwelliană), ci de o alianță strategică pe care fiecare dintre cei doi tirani a încercat să o exploateze la maximum în perioada următoare. Sub portretul lui Lenin, la Kremlin, liderul revoluției proletare se înfrățea cu emisarul liderului “revoluției rasiale”. Vojd la Führer nu scoate ochii. De altfel, ca o concesie făcută antisemitismului zoologic al naziștilor (cu care, e de presupus, simpatiza în secret), Stalin îl înlocuise pe comisarul poporului pentru afaceri externe, Maksim Litvinov (vechi bolșevic, evreu de origine), cu velicorusul Molotov (și el vechi bolșevic, născut Skriabin).

S-a configurat, în inima Europei, ceea ce istoricul Timothy Snyder definește a fi, în cartea sa “Bloodlands” (“Tărâmul Morții”, Humanitas, 2012), linia Molotov-Ribbentrop. Pe baza protocoalelor secrete, au fost anihilate state, au fost spoliate națiuni, au fost organizate deportări, strămutări, lichidări în masă. Cum nota scriitorul Vasili Grossman în marele său roman “Viață și destin”, dincolo de incongruențele ideologice, cele două imperii totalitare împărtășeau aceeași ostilitate maniacală la adresa spiritului liberal, a valorilor umanismului clasic, a parlamentarismului democratic. Ambele erau construcții utopice expansioniste. Tocmai de aceea putea Stalin să ridice paharul cu sincer entuziasm și să ofere un toast în cinstea Fuhrerului. Erau amândoi, Stalin și Hitler, uniți de pasiunea revoluționară menită să distrugă “lumea veche”. În timp ce naziștii organizau în partea din Polonia ocupată de ei exterminarea intelectualității și a clerului, și ințiau politicile care aveau să ducă la anihilarea populației evreiești, Stalin și Beria puneau la cale masacrarea în pădurea Katyn a corpului ofițeresc și a nenumărați civili polonezi. Vina lor? Niciuna, în afara originii lor etnice. Era vorba, evident, de ceea ce azi numim genocid.

Sovieticii au înghițit o mare parte a Poloniei, statele baltice, Basarabia și Bucovina de Nord. Au impus instituțiile bolșevice, au nimicit orice formă de opoziție locală, au practicat eliticidul și etnicidul. “Spionita” era o maladie contagioasă, vigilența revoluționară era exaltată drept virtutea supremă. Nu erau cruțați nici măcar refugiații politici ajunși în URSS pentru a scăpa de teroarea nazistă. Silvio Pons reamintește cazul emblematic al Margaretei Buber-Neumann, arestată în 1937 împreună cu soțul ei, fostul deputat comunist Heinz Neumann (curând după aceea a fost executat). După o perioadă în Gulag, în lagărul Karaganda din Asia Centrală, era transportată, ca efect al infamului Pact, la Ravensbrück.

Trebuie recitită cartea ei despre Milena Jesenská, ziaristă cehă și prietena lui Franz Kafka (v. “Scrisori către Milena”), deținută în acel lagăr nazist. Milena a fost printe cei care au denunțat deopotrivă nazismul și Marea Teroare din URSS, era perfect conștientă de natura despotic-polițienească a național-socialismului și a socialismului leninist. Când rețeaua clandestină cehă de la Ravensbrück i-a cerut Milenei să aleagă între apartenența la acel grup și prietenia cu “troțkista” Margarete Neumann, Milena a optat pentru prietenie. A murit în lagăr în 1944, dar Margarete a supraviețuit și a vorbit. Cumnatul ei, Willi Münzenberg, fostul dirijor al propagandei cominterniste, rupsese cu Stalin după Pact și a fost ucis, cel mai probabil de agenții NKVD-ului, în exil, în Franța.

Prietenă apropiată cu Arthur Koestler și Manès Sperber, prețuită de Albert Camus și Raymond Aron, de Monica Lovinescu și Whittaker Chambers, Margarete a fost una din marile voci ale luptei anti-totalitare în anii ofensivelor propagandistice staliniste de după război. Memoriile ei, scrise la îndemnul lui Koestler, au apărut în 1948, în germană, cu titlul “Als Gefangene bei Stalin und Hitler” (în engleză ”Under Two Dictators: Prisoner of Stalin and Hitler”, iar în franceză, “La révolution mondiale”), și sunt o mărturie esențială despre secolul lagărelor de concentrare și al religiilor seculare. Știa exact ce însemna comunismul și a spus-o direct și fără menajamente. A trăit personal identitatea de metode dintre cele două sisteme, a fost victima ambelor dictaturi. În 1949, a depus mărturie în favoarea lui Viktor Kravcenko în procesul de calomnie intentat de acesta împotriva săptămânalului comunist “Les Lettres Françaises” condus de Louis Aragon și de Pierre Daix. Comuniștii francezi îl acuzaseră pe Kravcenko că mințise în legătură cu existența lagărelor de muncă forțată din URSS. Pe măsură ce reflecta tot mai mult la chestiunea totalitarismului, Margarete Buber-Neumann devenea tot mai convinsă că nazismul și comunismul erau nu doar fenomene similare, ci consubstanțiale. Acesta a fost mesajul adânc al cărții ei din 1976 despre destinele umane ale vremii în care i-a fost dat să trăiască. A încetat din viață în noiembrie 1989, cu câteva zile înainte de căderea Zidului Berlinului.

Unul dintre inițiatorii Declarației de la Praga din 2008 a fost dramaturgul ceh Václav Havel, un admirator mărturisit al operei lui Kafka. Asemeni prozelor lui Kafka, piesele lui Havel vorbesc despre însingurare, pierderea identității, înstrăinare într-o lume tot mai opacă, tot mai absurdă. Declarația cere ca ziua de 23 august să devină o zi comemorativă în toate statele europene pentru victimele celor două regimuri scelerate vinovate de asasinarea a milioane de ființe inocente în numele unor fixații ideologice delirante. În momentul în care individul nu mai este privit ca om, cu drepturi inalienabile, ci ca membru al unei “categorii sociale” ori “rasiale” decretată drept inferioară, deci superfluuă, deci “parazitică”, când este redus la condiția de insectă, vierme, lipitoare, etc., când coeziunea comunității politice este făcută dependentă de excluderea, eliminarea și în final exterminarea “dușmanului de clasă” ori “de rasă”, atunci se deschide calea pentru experimentele genocidare de tip comunist și nazist.

Recomandări:

http://www.contributors.ro/global-europa/via%c8%9ba-e-in-alta-parte-cazul-zavis-kalandra/

http://www.contributors.ro/cultura/vieti-si-destine-in-secolul-incendiilor-ideologice/

http://www.contributors.ro/cultura/exor%C2%ADcism-prin-cunoastere-despre-teroare-si-rezistenta-in-moldova-sovietizata/

Articolul de mai sus este versiunea lărgită si actualizată a textului transmis la postul de radio Europa Liberă:

http://www.europalibera.org/content/blog/26933602.html

Textul poate fi ascultat in lectura autorului aici:

http://www.europalibera.org/audio/26933599.html


Destin de disident: Paradoxalul Aleksandr Zinoviev

25/03/2015

Fenomenologia disidenţei, cu ale sale eroisme sublime si, uneori, cu ulterioare derapaje ce te lasă perplex, este una ce-si asteaptă cronicarul. Aleksandr Zinoviev (1922-2006), unul dintre cei mai cunoscuţi disidenţi sovietici, a fost un personaj controversat: dupa ce a oferit in anii 70 si la inceputul anilor 80, unul dintre cele mai convingătoare diagnostice ale comunismului, a devenit un critic extrem de sever al gorbaciovismului, scriind chiar un eseu intitulat „Katastroika”. După perioada exilului la Munchen, a revenit in Rusia unde s-a manifestat ca un inversunat critic al lui Boris Eltin. A susţinut exact ideile pe care cândva le atacase cu o devastatoare forţă analitică. De fapt, Zinoviev a fost mereu un intelectual sfâsiat. A detestat sovietismul, insă , in unele interviuri si eseuri, chiar in anii 80, a găsit elemente „pozitive” in modelul sovietic. S-a dorit fondatorul unei stiinţe comunismologice. A crezut că sovietismul este etern si a fost socat când a asistat la prăbusirea sistemului. Imi amintesc de o conferinţă la New York, in octombrie 1987, când, in prezenţa multor disidenti si intelectuali critici din Europa de Est, Zinoviev a declarat că reformele lui Gorbaciov sunt doar praf in ochi menit să camufleze dorinţa de conservare a sistemului.

Titlul interventiei sale, de un scepticism nemărginit, era „Crocodilii nu pot zbura”. Ei bine, au zburat. Erau acolo Agnes Heller, Ferenc Feher, Eduard Kuznetsov, Aleksa Djilas, Dorin Tudoran, Mihai Botez, Geza Szocs, Aleksander Smolar, Jakub Karpinski, Helmut Sonnenfeldt, Jerzy Kosinski, Irena Lasota, Midge Decter, William Luers, Carlos Franqui, Humberto Belli, Richard Pipes, Susan Sontag, Carl Gershman, Daniel Pipes, Svetozar Stojanovici, Mihajlo Markovici, Michael S. Radu, Paul Hollander, Jan Vladislav, Antonin Liehm, Andrei Brezianu, Alvin Z. Rubinstein, Carlos Alberto Montaner. Lui Janos Kis autoritatile regimului comunist din Ungaria i-au refuzat pasaportul. Textul lui Miklos Haraszti, “Paradigma cizmelor”, a fost citit de Steve Wasserman, pe vremea aceea editorul seriei “The New Republic Books”. Pregatind conferinta, l-am vizitat pe Aleksandr Zinoviev intr-o seara, in vara acelui an, la Munchen. Avea pe pereti propriile picturi, cu lupi, tigri si alte asemenea lighioane. Privire fixă, discurs monocord, complet self-absorbed. Volumul cu prezentările de la acea conferinta, inclusiv cea a lui Zinoviev, a apărut, coordonat de Judith Shapiro si de mine, la editura Macmillan in 1991.

Pe la mijlocul anilor 80, Zinoviev a dat un lung interviu „Europei Libere”. Discutia cu George Urban a apărut in lunarul britanic „Encounter” sub titlul „Portretul disidentului ca om sovietic” si a provocat multe discutii. Stilul lui Zinovier era să pretinda că găseste raţionalitatea poziţiei pe care de fapt o submina. Ii plăcea să contrazică si să pălmulască orice prejudecată. De aici si voluptatea creării unor situatii moralmente revoltătoare, precum apărarea menţinerii mumiei lui Lenin in Mauzoleul din Piaţa Rosie.

„Eroul tineretii noastre” se intitulează eseul literar si sociologic scris de Zinoviev la inceputul anilor 80 despre Stalin si stalinism. Multe din ideile acestui eseu, deopotrivă fascinant si iritant, au fost reluate in anii recenti. Cum relata „The Economist” in necrologul consacrat lui Zinoviev, intrebat de Vladimir Bukovski cum era posibil ca tocmai el să ajungă să-l apere pe Stalin, Zinoviev a răspuns: „Oricine il poate ataca pe Stalin. Este mai interesant să găsesti argumente in favoarea lui; fără el, familia mea ar fi ramas formată din tărani”. Evident că era vorba de o exagerare menită să-l exaspereze pe Bukovski. Si totusi, cand acesta i-a replicat că milioanele de victime ale stalinismului au fost un pret cam mare pentru ascensiunea socială a familiei lui Zinoviev, filosoful a acceptat imediat critica. Antistalinismul era de fapt convingerea sa profundă, iar joaca de-a explicatiile sociologice nu era decit o alta faţă a naturii fundamental pesimiste a viziunii sale despre lumea in care ne este dat să trăim.

Logician de mare clasă, a cultivat paradoxul, sarcasmul si umorul negru. A scris romane si eseuri care au influenţat puternic viziunea intelectualilor vestici despre comunism. Impactul scrierilor sale a fost uneori comparat cu cel al operei lui Soljeniţin. Pentru intelectualii din statele comuniste, scrierile lui Zinoviev, acest Swift al „socialismului real”, au contat imens. As aminti influenţa sa asupra interpretării socialismului lui Ceausescu in dialogul dintre Dan Petrescu si Liviu Cangeopol, „Ce-ar mai fi de spus? Convorbiri libere intr-o tara ocupata””. Romanul sau, „Inăltimile abisale” a fost publicat in Elvetia in 1976. Tot acolo a aparut si “Viitorul luminos”. Pe vremea aceea Zinoviev era inca profesor la Facultatea de filosofie a Universităţii din Moscova, autor al unor studii respectate de logică simbolică. Cunostea marxismul mai bine decât mulţi dintre profitorii regimului bolsevic. In carte, descria viaţa din orasul Ibansk (ma abţin sa propun aici echivalentul românesc!), atmosfera de ipocrizie, infinit plictis si cras oportunism din acel loc emblematic pentru viaţa din URSS in timpul lui Brejnev. Zinoviev avea placerea combinării ficţiunii cu documentul sociologic precis. Si-a construit o autobiografie menită să prezinte contradicţiile inevitabile din viaţa a ceea ce el insusi a identificat drept Homo Sovieticus.

Apropierea lui Zinoviev de Ghenadi Ziuganov si PC al Federaţiei Ruse, exaltarea memoriei lui Lenin si sustinerea pentru Slobodan Milosevici, socantele declaraţii despre Stalin (intre altele, a sustinut că Stalin avusese dreptate să-l aresteze in anii 30 ca „terorist”), i-au facut pe mulţi să se indoiască de trecutul disident al lui Zinoviev. Cred insă că este o eroare să judecăm o biografie prin erorile din finalul unei vieţi. Iar aceste erori trebuie la rândul lor privite ca expresie a unei formule psihologice a unui personaj dostoievskian. Cu cuvintele unui fost deţinut politic, Serghei Miheiev, putem spune că Zinoviev a fost un om „nu tocmai sănătos si mai degrabă idealist, sensibil, emotiv si plin de contradicţii”.

http://www.clivejames.com/pieces/shadows/zinoviev-laughter

http://www.theguardian.com/news/2006/may/19/guardianobituaries.russia

http://www.waterstonesmarketplace.com/Debates-on-the-future-of-communism-Professor-Vladimir-Tismaneanu/book/1532037

Pentru comentarii:

Destin de disident: Paradoxalul Aleksandr Zinoviev


Exerciții sovietologice: Tovarășul Isaac și Sir Isaiah

24/03/2015

Sunt greu de găsit două personalități intelectuale mai radical diferite decât autorul biografiei clasice a lui Troțki și cel al celebrului volum “Russian Thinkers”. Tovarășul Isaac (Deutscher), așa cum era numit de intelectuali cu simpatii similare de stânga, a fost îndrăgostit de grandioase generalizări hegeliano-marxiste și venera eroii istorici (categorie care îi cuprindea pe Lenin, Stalin și Troțki). Sir Isaiah (Berlin) era prin natura lui un sceptic, rezervat în raport cu utopismul, disprețuia radicalismul de orice coloratură și prețuia mai mult decât orice realismul (the sense of reality). Deutscher a fost un adept al determinismului monist. Berlin a fost atașat pluralismului agnostic. În timpul Războiului Rece, cei doi gânditori, ambii născuți în Imperiul Rus din familii de evrei cu lungă tradiție rabinică, ambii emigranți (la vârste diferite, desigur) în Anglia, ambii captivați de cultura rusă, au ajuns să personifice două viziuni incompatibile asupra politicii, istoriei și moralității.

O importantă distincție trebuie făcută de la început: în timp ce Deutscher a devenit  membru al  Partidului Comunist Polonez în ilegalitate, în anii douăzeci, Berlin nu a fost niciodată membru al vreunei sectei leniniste. Este adevărat, tovarășul Isaac a rupt cu staliniștii și a devenit un marxist independent, un influent jurnalist și un apreciat istoric. Dar el nu a renunțat la o concepție romantică privind bolșevismul timpuriu ca fântână a speranței revoluționare. A admirat intransigența, atașamentul tenace pentru visul revoluționar ultim menit să îndeplinească planul secret al Istoriei. Pentru Berlin, o astfel de atitudine nu avea niciun sens. Detesta teleologiile spectaculoase și îl admira pe Alexander Herzen, gânditor rus care s-a opus constant radicalismului nesăbuit. Precum Herzen, care în multe privințe a fost modelul său intelectual, Berlin a refuzat să creadă că istoria (întotdeauna cu „i” mic) se dezvoltă în conformitate cu un libret ezoteric.

David Caute oferă în volumul său Isaac & Isaiah: The Covert Punishment of a Cold War Heretic (Yale University Press, 2013) o poveste captivantă, chiar dacă uneori discutabilă, despre animozitatea pătimașă, ostilitatea acerbă și conflictul profund care pot explica eșecul lui Isaac Deutscher de a obține recunoașterea academică pe care mulți considerau că o merită din plin și pe care alții o vedeau drept total nejustificată. Cu alte cuvinte, conform lui Caute, refuzul ferm al lui Isaiah Berlin de a susține angajarea lui Deutscher de către Universitatea din Sussex a fost momentul care a ucis carierea profesorală a istoricului.

De fapt, ceea ce Berlin a făcut a fost să împărtășească cu factorii decizionali dezaprobarea sa profundă și constantă a lui Deutscher ca istoric al bolșevismului și ca intelectual public. Și-a formulat scrisoarea în termeni duri, iar acest lucru a avut indubitabil un impact imediat. Dar încetarea negocierilor dintre Sussex și Deutscher nu îi poate fi imputată lui Berlin. Cu toate acestea, se poate specula că dacă Berlin nu ar fi scris acel mesaj confidențial către vice-președintele universității, John Fulton, pe 4 martie 1963, Deutscher ar fi făcut parte din corpul profesoral al Sussex-ului, așa cum fusese planificat inițial.

De fapt, ani după acest incident, Berlin a fost preocupat de numeroasele zvonuri conform cărora el ar fi fost personajul negativ, netrebnicul, în persecuția ideologică a lui Deutscher. În timp ce pentru Berlin a fi marxist nu era un impediment pentru ca o persoană să devină profesor universitar bona fide, el nu avea răbdare cu apologeții lui Lenin. Din perspectiva lui, Deutscher era emblematic pentru această categorie pe care el o disprețuia. Scrisoarea sa a fost necruțător de directă, dar și neîndoios sinceră: „Scrisoarea dumneavoastră îmi ridică o dilemă implacabilă. Candidatul pe care l-ați menționat (Deutscher) este singura persoană a cărei prezență în aceeași comunitate academică ar fi pentru mine de netolerat din punct de vedere moral. (…) Domnul respectiv este singurul pentru care am astfel de sentimente…și evident nu consider că opiniile personale, în special cele de stânga, sunt un obstacol în vreun fel pentru o nominalizare profesorală din partea dumneavoastră sau a oricărei alte universități în Anglia în acest moment” (p. 279). Consider că asemenea cuvinte nu aparțin unui adept inveterat al Războiului Rece care instigă la vendetă academică.

El însuși un cercetător al istoriei intelectuale și fost absolvent al colegiului All Souls la începutul anilor șaizeci, Caute examinează două destine individuale implicate în formularea unora dintre cele mai agonizante întrebări ale timpurilor noastre: De ce a eșuat revoluția bolșevică? A fost Stalin moștenitorul real al lui Lenin sau un veritabil trădător al cauzei bolșevismului umanist? Era posibilă reformarea Uniunii Sovietice?

Unii, precum Deutscher sau bunul său prieten Ralph Miliband, au considerat că exista un socialism originar care a fost întinat de tragedia sovietică („socialismul real existent”). Berlin, precum Leszek Kolakowski după ruptura cu iluziile timpurii, a văzut rădăcinile stalinismului în pedagogia totalitară leninistă și chiar în hybrisul ideologic radical al lui Marx. Cu toate acestea, nu a scris niciodată despre Marx în același spirit de moralitate scandalizată pe care l-a rezervat pentru Lenin. Pentru Berlin, Deutscher nu a fost un eretic veritabil, ci un predicator leninist extrem de inteligent.

Deutscher a murit la vârsta de șaizeci de ani în 1967. Nu știm cum ar fi  reacționat la schimbările revoluționare ale lui Gorbaciov. Sau de fapt știm: ar fi sperat că flacăra revoluției din Octombrie putea fi reaprinsă și că testamentul nerealizat al lui Lenin urma să fie în sfârșit pus în practică. Troțki ar fi fost în sfârșit răzbunat. Știm desigur că niciuna dintre aceste așteptări nu a devenit realitate. Toate predicțiile majore ale lui Deutscher s-ar fi dovedit eronate.

Până în ultima zi a vieții sale, Deutscher a sperat că un Mântuitor va ajunge la putere în Rusia care să salveze ceea ce el credea cu pasiune că era promisiunea abandonată a eliberării universale. Pentru Berlin o asemenea judecată era irațională. Din punctul său de vedere, comunismul era o  catastrofă  istorică, „un eșec absolut și, acolo unde există, are mai multe crime oribile pe conștiință decât cele mai teribile prigoane religioase” (p. 78). Mai mult decât atât, precum jurnalistul si istoricul politic Leo Labedz (un alt imigrant polonez), el îl considera Deutscher drept un impostor intelectual, un manipulator al faptelor istorice și un ideolog care se pretindea erudit. Aceasta este de altfel ideea esențială: interpretarea comunismului promovată  de Isaac Deutscher a rămas marcată de idealizarea timpurilor lui Lenin. Deutscher l-a criticat vehement pe Orwell și l-a disprețuit pe Koestler. Cel din urmă, conform lui Deutscher, cultiva un „misticism al cruzimii”. Era un renegat nevrotic care convertea propriile obsesii în argumente morale.

Într-o perioadă în care claritatea morală era disperat necesară, Deutscher a preferat să ofere echivocuri și ironii anti-anticomuniste. Nu este de mirare că Berlin nu a tolerat o astfel de atitudine. Problema nu a fost că  Deutscher era marxist. Caute îl citează pe Berlin afirmând că nu ar avea nicio problemă cu E. H. Carr și Eric Hobsbawm. Acești doi istorici, neîndoielnic marxiști, au rămas atașați realității și nu au distorsionat faptele în conformitate cu propria agendă ideologică.

Pentru Berlin, nimic nu era mai toxic pentru istorie, din punctul de vedere al proiectelor intelectuale, decât ambiția de a descoperi legile istoriei și de a lega cu nonșalanță comportamentul uman de norme absconse, impersonale. La suprafață ținta criticii sale a fost doctrina oraculară a lui Marx, dar cea imediată a fost Deutscher, din ce în ce mai influent, și reflecțiile sale teleologice. În domeniul studiilor sovietice, Berlin a admirat lucrările lui Leonard Schapiro și cele ale sovietologilor americani. Pentru Deutscher, acestea erau iremediabil superficiale și partizane, saturate de prejudecăți menșevice și fobii ale Războiului Rece. Pentru Berlin, a primi lecții despre Marx și Hegel de la o persoană  pe care o considera un filosof diletant era de negândit. Deși cu certitudine un om generos, tovarășul Isaac era un iluminat, un ideolog fanatic (true believer). Nu a acceptat niciodată apostații. Îi considera lipsiți de onestitate morală și îi displăceau politic. Toleranța sa pentru erezie era limitată la cei care alegeau să nu rupă radical cu Evanghelia bolșevică.

(O primă versiune a acestui text a apărut ca recenzie în revista International Affairs, vol. 90, no. 1, 2014. Traducere din limba engleză de Bogdan C. Iacob)


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 194 other followers