Istoria onoarei la români: Despre N. Steinhardt

29/07/2015

Azi, 29 iulie, este ziua cand s-a nascut, in 1912, N. Steinhardt. Reiau un articol de pe “Contributors” scris cu ocazia centenarului Steinhardt. Scriam acolo ca anul 2012 era nu doar unul Caragiale, ci si unul Steinhardt. In fond, gânditorul liberal-conservator devenit calugar ortodox, dar asumându-si pana in uiltima clipa evreitatea, un intelectual critic de superba tinuta morala despre care am avut sansa sa stau mult de vorba cu Toma Pavel si cu Dragos Aligica, l-a inteles ca nimeni altul pe autorul “Scrisorii pierdute”. Cum i-a inteles si pe Dostoievski, Koestler, Soljenitin, Bulgakov (Serghei si Mihail), Camus. Numele lui N. Steinhardt se inscrie luminos in ceea ce-ar putea fi o carte cu titlul “Istoria onoarei la români”.

Textul complet poate fi citit aici:

http://www.contributors.ro/cultura/istoria-onoarei-la-romani-despre-n-steinhardt/

 

 


Svetlana Alilluyeva, Stalin’s Daughter, about Vladimir Putin

21/07/2015

If ever was a person who knew “them”, her name was Svetlana Alliluyeva (Lana Peters). “Them” meaning the fraternity of KGB thugs, with their cynicism, brutality, mendacity, hypocrisy, and rudeness. As Rosemary Sullivan documents it her fascinatingly detailed and truly illuminating book (“Stalin’s Daughter: The Extraordinary and Tumultuous Life of Svetlana Alliluyeva,” Harper, 2015), Svetlana grew up under complete secret police surveillance.

She had to live in the company of permanent body guards. The notorious Vlasik and Poskrebyshev, Stalin’s most trusted servants, were in charge of her, including the selection of her nanny, friends etc “The Kremlin princess” was aware that they informed her father about every single detail of her life. After the tyrant’s death, increasingly critical of her father’s times of universal terror, she changed her last name form Stalina into Alliluyeeva, after her mother, Nadezhda, who had committed suicide in November 1932. After her defection, she was a main target of KGB disininformation. Yuri Andropov personally dealt with her case. In a letter to friend, immediately after Putin’s election as president in 2000, Svetlana spelled our her disgust with the political masquerade taking place in Moscow and her dispapointment with the naivete of the American administration:

“Russia has changed the flag and some names, to be sure–yet it is still the same USSR, so far as I am conerned. And these days–when a shadowy KGB colonel got to the top (because he was wise enough to guarantee Boris Yeltsin to be spared from public investigation–and–most probably prosecution–in that field of corruption & money stealing–when the New Man in Kremlin is being pronounced by my local Public Radio as the ‘sure hero of the Russians,’ as the ‘sure choice’ for the next president–I can only swear in Russian (which is a very heavy swear, but no one can understand, than God)…” (p. 615) Reading these presciently lucid words, one can understand why, for many years, until the deteriorarion of a very close family relationship, George Kennan regarded her political thinking as worth being listened carefully to.


Catharsis: A fi evreu dupa Auschwitz

17/07/2015

O carte rascolitoare a aparut recent la Humanitas: “A fi evreu dupa Holocaust”. Autorul a fost un mare ganditor, istoric al matematicii si filosof, Imre Toth. Autorul “Dialecticii negative”, Theodor W. Adorno, spunea ca dupa Auschwitz nu mai este posibila poezia. Era o exagerare, a dovedit-o definitiv Paul Celan, dar acelasi Adorno spusese ca in psihanaliza doar exagerarile sunt adevarate. Imre Toth citeaza primul articol din Constitutia Germaniei Federale care suna cat se poate de transant si, in fond, kantian: “Demnitatea omului este inviolabila”. Filosoful adauga pe buna dreptate: “Cuvinte simple, aproape banale. Dar ce pret a trebuit sa plateasca Germania–si lumea-ntreaga–pentru ca ele sa fie ridicate la statut de lege!”

Tradusa din franceza de Gina Vieru, cartea lui Imre Toth (1921-2010) se deschide cu un citat din “Metamorfoza” lui Kafka (“Intr-o buna dimineata, Gregor Samsa se trezeste in patul sau…”) si se incheie cu aceste cuvinte: “A fi evreu dupa Holocaust: un vierme se ridica din praf, din cenusa. In fata ochilor sai se infatiseaza un spectcol nou: dupa caderea cortinei peste o tragedie care ar fi fost de neconceput chiar si pentru imaginatia poetica a marilor autori greci, si nu numai greci, privirea ii este captata de perspectiva noii ere care urmeaza, o era a catharsisului declansat in gandirea Occidentului tocmai de aceasta tragedie universala care a fost si va ramane pentru eternitate evenimentul numit Shoah. Catharsis: acest lung proces de rasturnare, de ispasire si purificare–prin mila si oroare, prin compasiunea si durerea sufletului viitor al Occidentului”.

S-au scurs cinci ani de la moartea lui Imre Toth. Acum cinci ani inceta din viata si istoricul Tony Judt, un mare intelectual care gandea in termeni similari despre faptul ca Holocaustul ramane ceva imposibil de gandit, de imaginat, de reprezentat. Asemeni Gulagului, a fost expresia a ceea ce Hannah Arendt definea drept Raul radical. Poate ca Judt era chiar mai pesimist decat Toth in privinta disponibilitatii Occidentului de a asuma memoria catastrofelor sociale ale unui veac fara egal intru violenta si teroare. Amandoi insa stiau ca o Europa care uita este una pierduta. Fara trecut, prezentul e doar zadarnicie.

http://www.humanitas.ro/humanitas/a-fi-evreu-dup%C4%83-holocaust

http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-via%C5%A3%C4%83-sunt-lucruri-care-nu-se-fac-%C5%9Fi-care-totu%C5%9Fi-se-fac-0


“Sunt pentru Războiul Rece!” — Un dialog cu Alain Besançon realizat de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu (Paris, 28 iunie 2015)

14/07/2015

V.T. – A existat un atac asupra modului de înțelegere a modelului totalitar, venind dinspre stânga, în timpul anilor ’70: școala revizionistă și așa mai departe. Când priviți acum ceea ce s-a întamplat, colapsul Uniunii Sovietice, al blocului estic, sunteți în continuare convins că modelul totalitar explică funcționarea sistemelor comuniste?

A.B. – Cuvantul “totalitar” a fost utilizat pentru două regimuri care nu se aseamănă și care au sfârșit prin a lupta unul împotriva celuilalt: nazismul și comunismul. Nazismul a fost distrus din exterior. Complet. Cât despre comunism, el s-a prăbușit și și-a căutat o nouă legitimitate. Iar această legitimitate și-o găsește în trecutul Rusiei ortodoxe: în ortodoxia lui Ivan cel Groaznic, în voința de a domina ca imperiu și nu ca națiune, utilizând mijloacele moștenite de la totalitarismul precedent.

M.S. – Dar totalitarismul, dacă ne gândim la scrierile dumneavoastră, ale Hannei Arendt, ale lui Martin Malia, etc., se legitima printr-o ideologie: fie național-socialismul, fie bolșevismul. Putem găsi elemente ideologice cristalizate în ceea ce se întâmplă acum în Rusia?

A.B. – Nu, căci acum modelul intelectual instaurat nu mai crede în comunism și asta de multă vreme. Acum se plimbă cu cruci mari, în procesiuni lungi. Este modelul naționalismului ortodox. Modelul sectei extremiste ortodoxe ruse, așa cum a existat începând de la Ivan al III-lea, începând de la refuzul Conciliului din Florența, începând de la rusificarea clerului, începând de la crearea patriarhatului rus de la Moscova. Acest model a fost puțin estompat sub țarii modernizatori, de la Petru cel Mare până la Nicolae al II-lea exclusiv (căci Nicolae al II-lea revine la o poziție fidelă ortodoxiei), iar acum e prezentat peste tot, așa încât vedem fotografii ale lui Stalin sub formă de icoane, soldați ruși care sărută icoane cu Putin, avem deci tot cultul care e, în același timp, absolut creștin, dar care utilizează fanatismul religios centrat pe Putin. Există ideologi în jurul lui Putin care exploatează subiectul imperiului rus. Un imperiu rus care nu e doar pravoslavnic, ci, în același timp, orientat către lumea musulmană. Acestea două merg foarte bine împreună, deoarece, actualmente, francezii au necazuri cu musulmanii, toată Europa are necazuri cu musulmanii, pe când Putin se descurca aparent bine cu musulmanii.  Relațiile nu merg rău deloc. În fine, acum, de când cu Nazarbayev și Cadirov care nu mai merg chiar atât de bine, dar măcar nu merg rău… Pentru că musulmanii speră să realizeze o ummah (termenul care desemnează lumea musulmană), dar în același timp și o ummah slavă împreună cu ortodocșii. Bun, nu se știe către ce se poate merge.

M.S. – Întrucât se poartă discuții despre moștenirea bolșevismului, îl vedeți pe unul ca Putin (și oricare din anturajul lui Putin) moștenind ceea ce a fost cultura politică a bolșevismului?

A.B. – Cultura politică a lui Putin este KGB-ul. În vremea lui Stalin și chiar în cea a lui Brejnev, KGB-ul era, totuși, subordonat statului rus. Statul rus întemeiat pe limba de lemn și pe pseudo-marxism, care nu era crezut, dar era utilizat ca instrument. Acum “KGB”-ul guvernează în întregime singur. Are mijloacele, are banii, are puterea, obligă la supunere marile întreprinderi, a jefuit o mare parte din bunurile Rusiei. Deci KGB-ul [sub noua lui denumire] este cel care guvernează. E un sistem destul de nou în Rusia. Poliția a fost întotdeauna subordonată, dar acum e la putere.

M.S. – Credeti, deci, că e pentru prima dată în istoria modernă rusă când poliția guvernează cu autonomie completă. Nu răspunde în fața nimănui, căci Partidul nu mai există, țarul nu mai există, prin urmare poliția controlează totul.

A.B. – Da.

V.T. – În urmă cu zece zile, prietenul meu Marius și cu mine am petrecut o săptămână la Tbilisi. Sunteți foarte cunoscut acolo. Rectorul Universității din Tbilisi e un tânăr filosof. I s-a spus că vom ajunge la Paris și atunci și-a exprimat admirația pentru opera dumneavoastră.

A.B. – Lucrările mele au fost traduse în georgiană pentru poliție, pentru partidul comunist.

V.T. – Deci Sevardnadze voia să vă citească.

A.B. – Da.

V.T. – Ați avut, deci, un mare cititor! Asta a contribuit, poate, la perestroika!

A.B. – Există un tânăr foarte capabil care se ocupă de Georgia, căsătorit actualmente cu excelenta istorică Françoise Thom. După părerea mea e cea mai bună specialistă în istorie, mult mai bună ca mine, deoarece e o profesionistă, în timp ce eu mă ocup cu alte lucruri. Deci, el este căsătorit cu Françoise Thom. Se numește Guiorgui Mamoulia. Îl cunoașteți?

V.T. – Nu, dar prietenul nostru, rectorul Universității l-a menționat. O cunosc pe Françoise, tocmai i-am cumpărat cartea. Cu ani în urmă am luat masa împreună, pe când ea lucra pentru Centrul de polemologie al Ministerului Apărării.

A.B. – Mi-a fost elevă, o cunosc de aproape 40 de ani. După părerea mea este, pe plan internațional, cea mai bună expertă în politica sovietică. Mai am o prietenă, de asemeni foarte competentă. Se numește Maria Malonciuk și e ucraineană.

V.T. – N-am avut plăcerea.

A.B. – Este o specialistă excelentă.

M.S. – Françoise Thom, cu cartea sa despre limba de lemn a avut o enormă influență în țările estice.

A.B. – Este chiar teza pe care i-am îndrumat-o.

M.S. – E reconfortant de știut.

A.B. – Este minunat să ai asemenea elevi!

V.T. – Eu învăț mult de la doctoranzii mei.

A.B. – Eu de asemeni.

V.T. – Pentru că tot ați menționat-o pe Françoise Thom: tocmai am cumpărat cartea sa despre Beria.

A.B. – E o muncă enormă, colosală!

V.T. – O considerați o contribuție fundamentală?

A.B. – Enormă. Am redactat o recenzie un pic filosofică a acestei cărți. În Commentaire. Citiți Commentaire?

V.T. – Desigur. A apărut anul trecut?

A.B. – A apărut în 2013, în numărul 144.

V.T. – Revenind la discuția noastră: cum vedeți viitorul unei țări ca Georgia în acest moment? Credeți că Georgia e acum salvată, sau pericolul rus e încă foarte puternic?

A.B. – Cred că e foarte puternic. Dar… nu e etern! Puterea lui Putin, după părerea mea, nu e o putere eternă și nu e foarte solidă. Putin a ratat, totuși, multe lucruri nereușind să supună Ucraina. Apoi sunt oligarhii, care nu-l iubesc prea mult. Nu vorbim de opoziția democratică, ea nu există, ci de oligarhii care l-au atacat și care nu sunt mulțumiți să împartă câștigurile cu clanul Putin, care are o cantitate de bani absolut imensă. Averea lui Putin este estimată la 40 miliarde de dolari.

V.T. – Averea personală.

A.B. – Personală, da.

V.T. – Investită unde? În Elveția, în Paraguay, nu se știe…

A.B. – Peste tot. Și în special în Rusia, unde are acțiuni pe toate piețele. Deci, Putin nu a reușit să supună Ucraina. S-a certat cu Occidentul. Jocul dublu cu țările vestice nu prea mai merge, reset-ul este îngropat. Se revine la Războiul Rece. Eu sunt pentru Războiul Rece!

M.S. – E un titlu bun pentru interviu: “Sunt pentru Războiul Rece”!

A.B. – Da, sunt pentru Războiul Rece. Războiul Rece e pur și simplu rezistența în fața ofensivei rusești. În întreaga epocă a lui Stalin și mai departe a fost, simplu, rezistență […] Pur și simplu e atitudinea de apărare a Occidentului vis-à-vis de Rusia, iar eu sunt pentru Războiul Rece în măsura în care se conturează o atitudine de conștientizare a pericolului rus actual. O conștientizare care este extrem de acută mai ales în Țările Baltice, care sunt cel mai expuse, în Polonia, în România nu știu…

V.T. – În România există grupuri care sunt conștiente, dar totul e foarte edulcorat, difuz. Și există o propagandă rusească foarte subtilă.

A.B. – Da, există o propagandă rusă feroce în România, Bulgaria, în țările ortodoxe…

V.T. – Este momentul ortodox, fără îndoială, iar în România a existat întotdeauna o partidă rusă, din câte îmi spun prietenii mei care sunt istorici.

A.B. – Da, există o partidă rusă și în Polonia, există o partidă rusă și în Franța, anume la extrema dreaptă. Extrema dreaptă e pro-rusă. Partida rusă e reprezentată de Le Pen, de oameni precum Fillon, etc. Toți aceștia sunt pro-ruși.

V.T. – Chiar și în Statele Unite, printre paleo-conservatorii ca Patrick Buchanan și alții se poate observa aceeași tendință de a-l privi pe Putin ca pe un individ frecventabil…

A.B. – La fel în Germania. Apoi, în Italia lucrul e foarte periculos. Chiar cineva ca Mogherini, care reprezintă Italia în Uniunea Europeană, este o pro-rusă autentică  și declarată!

M.S. – Pe germani cum îi vedeți în acest moment?

A.B. – Nu cunosc Germania. Germania e întotdeauna misterioasă, e o țară complicată…

V.T. – Ați amintit că ați fost prieten cu Kołakowski. În finalul capodoperei sale despre marile curente ale marxismului…

A.B. – Kołakowski are mai multe capodopere. E un foarte bun filosof. Îmi place mult!

V.T. – În lucrarea “Creștini fără biserică”…

A.B. – Aceea e o lucrare de tinerețe.

V.T. – De tinerețe, da. Nu a fost tradusă în engleză, ceea ce e regretabil, pentru că e o carte foarte interesantă.

A.B. – Dar a fost tradusă în franceză.

M.S. – Am fi vrut să vă întrebăm: Kołakowski, în epilogul ultimei ediții a lucrării sale publicate în volum la editura Norton vedea posibilitatea unei întoarceri, nu chiar a comunismului, dar a utopiilor revoluționare.

A.B. – Posibil!

M.S. – E posibil?

A.B. – Da, utopiile…

M.S. – Nu vorbim de secte à la Badiou.

A.B. – Nu. Iată ecologia, de exemplu: nu e încă o ideologie revoluționară, dar poate deveni. Nazismul trebuia să omoare evreii, comunismul trebuia să omoare proprietarii, ecologia ar putea dori să omoare o mare parte a umanității. Nu sunt nocivi încă, dar ideologia lor e periculoasă.

V.T. – Dacă se poate găsi un profet suficient de carismatic…

A.B. – Nu au încă profetul!

V.T. – La începutul dialogului nostru, când v-am dat cartea pe care Marius a tradus-o în românește pentru Humanitas, “Diavolul în istorie” – aceasta e imaginea lui Kołakowski – ați spus că nu putem înțelege istoria fără a menționa existența diavolului.

A.B. – Toată lumea a vorbit de el. Nu numai Kołakowski, ci și Soljeniţîn, și Wat, polonezul – el chiar l-a văzut, în închisoarea Butyrka.

V.T. – Da, în “Secolul meu”…

A.B. – …Și Orwell… Toți cei care au spirit metafizic nu pot înțelege amenințările ideologice care depășesc capacitățile imaginației umane fără să se gândească la diavol, firește.

M.S. – Ați publicat cartea despre Orwell și Soloviov, “Falsificarea binelui”, care pentru mulți dintre noi e una dintre cele mai vizionare, căci ani de zile s-a spus mereu că problema totalitarismului este abolirea distincției dintre bine și rău. Ceea ce spuneți dumneavoastră este că nu a abolit-o, ci a falsificat binele.

A.B. – Așa este.

M.S. – Puteți explica pentru cititorii noștri despre ce este vorba? Ce înseamnă falsificarea binelui?

A.B. – Constă în a lua indivizi curajoși, devotați, bine orientați și de a-i face să comită crime cu conștiința împăcată, fără măcar să-și dea seama că sunt criminali. Pentru nazism a fost mai dificil, deoarece nazismul afirma că oamenii sunt împărțiți în rase, ceea ce contraria principii foarte vechi ale culturii europene. Dar comunismul a pretins că reproduce programul creștinismului primitiv. Adică egalitate pentru toți, dreptate pentru toți, fericire pentru toți, fără o justă reflecție asupra acestor lucruri. Iar cei ce se lasă atrași pot comite crime fiind oameni de bine. Iată-l, de pildă, pe Kundera, care îmi place mult: la 19 ani comite o crimă din ignoranță, căci era un tânăr comunist. Acum e nefericit pentru totdeauna, căci asemenea amintiri nu se șterg. Annie Kriegel era foarte fericită că, deși a fost o comunistă fanatică, nu a comis crime. Era foarte ușor să faci crime când erai comunist, chiar fără să-ți dai seama. Asta se găsește în Troțki: “Morala lor și a noastră”.

V.T. – Două moralități, două registre ale binelui și răului. Totul se poate justifica în numele unei mari cauze…

A.B. – Iată!

*

V.T. – Acum o chestiune pe care Marius și cu mine am discutat-o mult (el a și scris despre acest sociolog român care a trăit în Anglia și a sfârșit în Brazilia, Zevedei Barbu): problema apostaziei în secolul XX. Dumneavoastră ați fost, ca tânăr, atras de comunism.

A.B. – Timp de câțiva ani, până în ’56.

M.S. – Până la Congresul XX?

A.B. – Da, până la Congres. Atunci s-a sfâșiat farmecul ideologic. Până la urmă e o magie.

M.S. – A fost o sfâșiere?

A.B. – Da, dar în trei luni totul era lichidat. Am devenit liberal-conservator precum Raymond Aron, mentorul meu începând de atunci.

V.T. – Marius a scris despre Merleau-Ponty. Cum îl vedeți în acest moment?

A.B. – Îmi plăcea Merleau-Ponty, dar “Umanism și teroare” este totalmente cumplită, frizează monstruosul.

M.S. – Credeți că a justificat cu adevărat teroarea?

A.B. – Cred, însă, de la un anumit punct încolo, eu nu am mai citit acest fel de literatură. Sartre, de exemplu.

M.S. – Și pe ceilalți socialiști cum îi vedeți? Lefort, Castoriadis?

A.B. – Sunt mai simpatici, dar îi continuă pe utopiști. Utopiști care nu iubeau comunismul, asta e sigur! Castoriadis, Lefort sunt, până la urmă, niște “troțkiști superiori”.

V.T. – Ce-ar fi să facem un pic de istorie contrafactuală? Dacă Troțki n-ar fi fost asasinat de Mercader… (a propos, s-a publicat o biografie a lui Mercader în spaniola…)

A.B. – Mercader a murit în Cehoslovacia?

V.T. – În Cehoslovacia sau în Uniunea Sovietică?

A.B. – Da, a plecat în Uniunea Sovietică…

V.T. – Dacă vreți să citiți o carte absolut superbă, o carte a unui cubanez, se numește “Omul care iubea câinii” și este despre Mercader. V-o voi trimite. E tradusă în engleză.

A.B. – Mercader era spaniol, nu-i așa?

V.T. – Catalan. Mama sa era îndrăgostită de Leonid Eitingon. Ei doi au supravegheat operațiunea, el era acolo, conform acestei cărți a lui Leonardo Padura, “The Man who loved dogs”.

*

A.B. – Cât despre mine, de douăzeci de ani nu mă mai ocup de așa ceva. Am lăsat deoparte aceste lucrări, nu le mai citesc. Am citit, cu toate astea, cartea admirabilă a lui Snyder, “Ținuturi însângerate” (“Bloodlands”, “Les terres sanglantes”)…

V.T. – Mi-a fost un foarte bun prieten.

A.B. – …și pe acest bielorus, Alexandrovici, care a scris o carte foarte interesantă  și care arată ce e în mintea sovieticilor de azi: oroarea!

M.S. – Și din generația, să spunem, mai tânără de analiști, istorici, politologi specializați în problemele rusești? Ați menționat-o pe Françoise Thom, pe Maria Malanciuc, pe Timothy Snyder…

A.B. – Pe Timothy Snyder, da. Și mai este un ucrainean extraordinar de bun, a cărui carte am prefațat-o, se numește… [încearcă să-și aducă aminte]

V.T. – Ne vom aminti. Dar ați avut ocazia să citiți măcar câteva capitole din primul volum al cărții “Stalin” de Stephen Kotkin?

A.B. – Da.

V.T. – Nu găsiți multe noutăți acolo…?

A.B. – O, nu, mersul lucrurilor era deja cunoscut.

M.S. – Deci, pentru a recapitula: dacă nu mai citiți lucrări privitoare la comunism, ce anume vă preocupă în prezent? Problema religiilor?

A.B. – Da, problema religiilor, deoarece comunismul conduce la diavol, dar diavolul conduce la Dumnezeu. În general, trebuie să aflăm din punct de vedere metafizic tot ce s-a întâmplat. De aceea mă ocup mai degrabă de criza bisericilor. Am scris o carte despre protestantismul american, o alta despre Rusia care se numește “Sfânta Rusie” (nu știu unde am citit această expresie). Ați citit ”Sfânta Rusie”?

M.S. – Nu încă…

A.B. – Ah, dar e o carte bună! E tradusă în română, cred.

M.S. – E adevărat. La Humanitas.

A.B. – E bună, e foarte scurtă și cred că e bine gândită. E tradusă și în rusă, în poloneză. E tradusă și în slovacă și în nu puține alte limbi. E o carte bună, dar e singura despre Rusia, am terminat cu asta.

V.T. – Să tragem o concluzie provizorie a acestei discuții care sperăm să continue, căci revenim pentru cercetarea noastră la anul… A, și mai avem un prieten comun, Daniel Mahony.

A.B. – Sunt foarte drăguți soții Mahony. El e foarte bun și curajos, deoarece predă într-o universitate mică și… ține piept… Ține piept!

V.T. – Dacă-mi permiteți, în doua minute: am fost coordonatorul, în România, al unei comisii prezidențiale pentru analiza comunismului și a dictaturii…

A.B. – În fine, România e un pic fluctuantă, nu?

V.T. – Fluctuantă. Dar fostul președinte a citit public raportul acestei comisii. S-a mai înființat și un institut pentru investigarea crimelor comunismului, iar Marius a fost editorul unei reviste a acestui institut, care se numește “History of Communism in Europe”, revistă în care cărțile dumneavoastră au fost comentate.  Pentru a încerca să tragem un fel de concluzie provizorie în acest moment: când v-ați ocupat de religie, de rolul religiei în general, ca fapt esențial al existenței umane…

A.B. – Ipoteza mea de bază a fost că leninismul e un fel de gnosticism.

V.T. – Gnosticism.

A.B. – Da, am spus-o în prima mea carte amplă asupra chestiunii originilor intelectuale ale leninismului, care, de altfel, a fost tradusă în românește.

V.T. – Și în engleză, dar cu un titlu imposibil: “The Rise of the Gulag”.

A.B. – Da, e idiot.

V.T. – Absolut, știu asta, dar nu suntem responsabili de titluri.

A.B. – Da, nu suntem responsabili de asta.

M.S. – În orice caz, pe mine unul m-a influențat mult ideea gnosticismului aflat în inima ezoterică a programului comunist. În fine, asupra conceptului de religie și politică, am urmărit, în secolul XX, apariția și ascensiunea marilor religii politice. Considerați conceptul de religie politică

A.B. – Aș spune ideocrație. Sunt religii, dar diferența față de religia propriu-zisă este că ele pretind că au un nucleu științific: un soi de darwinism stupid la Hitler, o specie de leninism (nu-mi place să întrebuințez termenul de stalinism, este de fapt leninism!)… Deci leninismul este, de asemeni, o ideologie, e ceva care pretinde a explica totul, pretinde a corija limbajul și a da seama pentru tot. E în fapt o mântuire. Mântuirea pentru întreaga umanitate și pentru acela care devine militant. Bun, dar asta sună mai mult a maniheism, sau a marcionism, sau, să zicem, a catharism, ori a gnosticism, decât a religie iudaică sau creștină.

M.S. – Spuneați că reacționați cu iritare la utilizarea cuvântului “stalinism”. Poate explicați puțin de ce.

A.B. – Da, pentru că ascunde unitatea comunismului. Unitatea comunismului este în leninism. În ceea ce-l privește pe Mao Zedong, există un tânăr care a scris recent o carte despre China, în care arată că și acolo e vorba de leninism, pur și simplu. Și tot leninism este ceea ce vedeți în Cuba, în Cambodgia… în fine, e leninism, nu altceva. Există un colorit național, dacă vreți, dar în mod fundamental este leninism.

V.T. – Sunt tendințe acum în țările Europei de Est (în Polonia e o revistă care se numește “Krytyka Polityczna”, în România există un grup care se cheamă “Critic Atac”), de a admira și promova ideile filosofului sloven Slavoj Žižek și ideile lui Jacques Rancière și Badiou.

A.B. – Da, dar asta e neocomunism, e sinistru!

V.T. – Și cum îl explicați? E vorba de ignoranță, de veleitarism, de orgoliu de idei, e vorba de iresponsabilitatea intelectualilor, care ar fi răspunsul?

A.B. – Eu sunt foarte sever față de Franța, pentru că Franța n-a fost capabilă să furnizeze mari critici ai totalitarismului. Îi aveți în Anglia, în Germania, în Polonia, în România, în fine, sunt veritabili. În Franța n-aveți decât idioți: Sartre, Beauvoir…

M.S. – Dar Aron?

A.B. – Aron e singurul.

M.S. – Și școala lui Aron, oameni ca Gauchet, Manent și ceilalți?

A.B. – Da, da, dar e vorba de prieteni. Suntem același grup.

V.T. – Dar în ce grad influențează acest grup, în prezent, dezbaterea intelectuală din Franța?

A.B. – Nu știu nimic despre asta. Televiziunea în Franța e oricum controlată de stângism. Lumea cărților e uluitoare, în timp ce oameni care au o foarte bună cunoaștere asupra Rusiei (sunt niște fete foarte competente care au fost în Rusia, în fine, mai multe jurnaliste: Nougaret, Marie Jégo, excelente pe problema Rusiei), totuși nu pot împiedica faptul că lumea cărților, adică partea ideologică a ei, aparține totalmente stângismul.

M.S. – Am o scurtă întrebare, generală, privind soarta Uniunii Europene. Cum o percepeți, luând în considerare criza din Grecia, Ungaria lui Viktor Orban, etc.?

A.B. – Tot efortul lui Putin este de a scinda Europa, de a exploata faptul că se are destul de bine cu Franța, cu Germania, cu Olanda, cu Italia. De a le separa, de a negocia cu fiecare în parte, de a propune acorduri, de a le inunda cu bani, căci există întotdeauna suficienți bani în Rusia pentru a corupe și cred că România a trecut prin această experiență… Bulgaria și România sunt țări cumpărate. Și, de asemeni, parțial, Slovacia.

V.T. – Și Ungaria.

A.B. – Și Ungaria.

V.T. – Viktor Orban, care în prezent îl proslăvește pe Putin.

A.B. – E bizar, da. E bizar.

V.T. – Căci în urmă cu, să zicem, douăzeci de ani, Ungaria părea un model de succes.

A.B. – Da, e și cazul Poloniei, mai mult sau mai puțin. Apoi, m-ați descurajat cu Moldova. Nu există speranță pentru moment…

V.T. – Nu. Am un foarte bun prieten [Igor Cașu] care a publicat o carte (are un Centru pentru totalitarism care e atacat de stânga) despre totalitarism, represiune, etc., în Moldova sovietică și care spune că el nu vede lumina de la capătul tunelului.

A.B. – Dar apoi sunt foarte săraci, nu?

V.T. – Teribil de săraci.

A.B. – Mult mai săraci decât românii, nu-i așa?

M.S. – Absolut. Pot fi comparați numai cu albanezii, cred, sau cu bulgarii. Așa cum Rusia e țara “KGB”-ului, Bulgaria e țara mafiei. E complet mafiotizată.

A.B. – Și în Italia sunt relații între mafie și KGB. Italia nu e bine. Nu a făcut curățenie, e înconjurată de oameni îndoielnici… Să vă arăt câteva fotografii…

V.T. – Mulțumim!

Calde mulțumiri Deliei Pavlovici pentru traducerea și transcrierea acestui dialog!


Serghei Paradjanov, colectionar de imposibilitati sau sensibilitatea camp (anti)sovietica

12/07/2015

Motto: “One should either be a work of art, or wear a work of art.”–Oscar Wilde

Am vazut filmul lui Sergei Paradjanov, “Umbrele stramosilor uitati”, prin 1968, la cinematograful Central, unde este acum o librarie, la parterul Cercului Militar. Spargea toate canoanele. Solemn si inaltator precum o catedrala. Izbitor cromatic precum o esarfa pe care o admiri la o galerie cu lucruri artizanale din Georgia. Deci exact acolo unde m-am aflat acum cateva saptamani. Expozitia Paradjanov de la Muzeul de Istorie al orasului Tbilisi este caleidoscopica. Omul era indragostit de insolit, iubea tot ce tinea de sfidare, de revolta, de diferenta. Practica, in pofida unei draconice, imbecile cenzuri, ceea ce Susan Sontag a definit drept sensibilitatea camp. De altfel, eseista il mentioneaza explicit in “Styles of Radical Will”. A platit fiind trimis intr-un “camp”, adica intr-un lagar. A devenit disident pentru ca detesta uniformitatea cazona. Margele, oglinzi, nasturi, etichete, radiouri vechi,  obiecte banale incarcate cu sensuri enigmatice, totul sub semnul unei alteritati care a subminat Sistemul.

 

 

Recomand foto-eseul lui Marius Stan, transmis la Radio Europa Libera, despre expozitia de la Tbilisi dedicata acestui mare artist prigonit care a reusit sa invinga un regim obtuz, obscurantist si axiofob.

http://www.europalibera.org/content/article/27122402.html

De asemenea:

 


Proprietatea statului: Despre Svetlana Allilueva (nascuta Stalina)

11/07/2015

Avea opt ani cand mama ei, Nadejda Allilueva, si-a tras un glonte in inima. Nadia parasise sindrofia in cinstea celei de 15-a aniversari a revolutiei, era pe 8 noiembrie 1932. Stalin o tratase mizerabil in fata oaspetilor. Ultima persoana cu care a vorbit in dormitor a fost Polina Jemciujina, veche bolsevica, prietena apropiata, sotia lui Viaceslav Molotov. Svetlanei i s-a spus ca mama ei a murit de moarte naturala. A aflat adevarul peste ani, a trait un soc. Tatal sau o trata ca pe o printesa, la fel si diversii “unchi”: Vorosilov, Ordjonikidze, Jdanov, Mikoian. Dar, in egala masura, Stalin tinea sa-i atraga atentia ca nu este stapana pe viata ei. Asemeni oricarui cetatean, Svetlana apartinea statului. Asa a privit-o tatal ei, asa au privt-o succesorii sai. Autonomia persoanei umane era inexistenta pentru ei. Iar Stalin, cum i-a spus-o fiului sau Vasili, nu era Stalin, ci regimul sovietic insusi. Alienare dusa la extrem, nu putem numi altfel aceasta viziune.

 

Cand s-a indragostit, la 16, de un regizor evreu, Alexei Kapler, mai mare ca ea cu peste 20 de ani, acesta a fost deportat in Gulag. Era o idila inocenta, dar “parintele popoarelor” veghea asupra vietii private a fiicei sale cu patimasa gelozie. In plus, antisemitismul, initial latent, incepuse sa devina o obsesie pentru el. Pe Grigori Morozov, primul sot, tot evreu, coleg de facultate, tatal primilor doi copii (Iosif si Katia), Stalin a refuzat sa-l intalneasca vreodata. A impus casatoria cu Iuri Jdanov, belfer ideologic, fiul politrucului suprem, s-a opus divortului, apoi, in fine, in 1952, l-a aprobat.

 

Aleksandr (Aliosa) Svanidze

Rudele apropiate ale Svetlanei, familia Svanidze (Aliosa era fratele primei sotii a lui Djugasvili) au sfarsit in fata plutonului de executie. La fel, familia Redens. Dupa moartea lui Stalin, Svetlana a avut o casatorie scurta cu Jonnik (Johnreed) Svanidze, supravietuitor dintr-un orfelinat destinat copiilor “dusmanilor poporului” Am notat aici, in viteza, cateva elemente care ajuta la intelegerea vietii de familie a lui Stalin, dar mai ales la intelegerea deciziei Svetlanei de a rupe cu monstruosul sistem creat de falanga bolsevica in care tatal ei a jucat un rol decisiv. Le-am regasit, examinate in detaliu, in cartea “Stalin’s Daughter” de Rosemary Sullivan. Nu intotdeauna foarte profunda, cartea este captivanta si plina de detalii care te obliga sa meditezi la destinul subiectivitatii in totalitarism. In 1956, Svetlana si-a schimbat numele din Stalina in Allilueva. Era clar ca fugea de umbra unui parinte ale carui crime depaseau, cu exceptia celor ale lui Hitler, tot ce fusese mai feroce in istorie. In 1967, a decis sa nu revina din India in URSS.

La inceputul anilor 60 a primit botezul ortodox. Si-a amintit, probabil, ca tatal ei ii spusese candva, vazand-o citind o viata a lui Iisus, ca acesta a fost un personaj real. Acum, ajunsese a crede in realitatea divina. Atrait seismul revelatiilor despre crimele staliniste ca pe un exosrcism, a frecventat cercurile disidente, a avut a lunga prietenie cu criticul si eseistul Andrei Siniavski (va fi chiar si o scurta legatura intima). Dupa momente de criza, a ramas apropiata de Siniavski si de sotia acestuia Maria Rozanova, l-a aparat pe disident in momentul atacurilor infame din 1965. Isi dorea cu disperare sa traiasca senin, a gasit aceasta serenitate in relatia cu fiul unui rajah. Cum ii prezisese candva o prietena, avea sa devina sotia unui print. I s-a interzis casatoria, i-a fost recnoscuta abia in momentul cand Brajesh Singh s-a stins din viata. Mohoratul premier Alexei Kosighin, acru ca o lamaie, cel care o admonestase cu doar doi ani in urma pe tema relatiei conjugale cu un strain, a decis sa-i permita sa plece pentru a azvarli in apa sacra a Gangelui cenusa sotului.

 

Iosif Grigorievici Alliluev

E greu de spus daca Svetlana era decisa sa “defecteze”, daca avea un plan precis, ori totul s-a derulat spontan, asemeni atator alte momente din viata ei. Cand s-a infatisat la Ambasada Americana, functionarii au ramas perplecsi. Nu era o fuga de balerin sau balerina, ci de decizia de a nu reveni in “patria socialismului” a fiicei celui al carui nume fusese vreme de decenii sinonim cu comunismul mondial. In plus, avea cu ea manuscrisul unei carti (“Douazeci de scrisori catre un prieten”), o relatare discreta si onesta despre ce-a insemnat viata in anturajul lui Stalin, despre Marea Teroare, despre rudele ucise, despre deziluzii, despre rolul lui Stalin in asasinarea marelui actor evreu Solomon Mikhoels si cate altele. Cartea a fost achiztionata de o mare editura americana si de ziarul “New York Times” pentru suma de un milion si jumatate de doalri. Era ceva enorm. In acest timp, copiii ei din Moscova nu stiau ce s-a petrecut cu mama lor. Au urmat telefoane, apeluri, KGB-ul a intervenit direct si

Propaganda Kremlinului a intrat in actiune incercand sa o prezinte drept o “dezechilibrata”. In mai 1967, presedintele KGB-ului, Vladimir Semiceastnii, era inlocuit de Iuri Andropov. Intregul arsenal al politiei secrete societice era mobilizat pentru compromiterea Svetlanei. In iunie, la o conferinta de presa dupa intalnirea cu presedintele Lyndon Johnson la Glassboro, premierul Kosighin o numea pe Svetlana “o persoana instabila psihic”. Toti agentii de influenta ai Moscovei erau pusi in priza pentru a neutraliza efectul cartii Svetlanei care era prevazuta sa apara in octombrie, exact in momentul semicentenarului revolutiei bolsevice. Cartea a aparut si a avut un efect formidabil.

Despre destinul american si tribulatiile ulterioare, mai incolo. Cel care s-a ocupat initial sa o indrume in Statele Unite a fost marele istoric George Kennan. In plus, cartea spune multe lucruri fascinante despre faimoasa, gigantica House on the Embankment, cu ale ei 500 de apartamente si cu istoriile lor misterioase…

http://www.nytimes.com/2015/06/14/books/review/stalins-daughter-by-rosemary-sullivan.html?_r=0

https://tismaneanu.wordpress.com/2011/11/29/11742/


Purificare, sociopatie si genocid: “Ipoteza comunistă–câmpiile morţii, Cambodgia, 1975/ 1979″ de Ioan Stanomir

10/07/2015

Ceea ce s-a petrecut in timpul dictaturii Khmerilor Rosii in Cambodgia intre 12975 si 1979 depaseste imaginatia, tine de acea non-reprezentabilitate care este asociata cu Holocaustul si cu paginile cele mai inspaimantatoare legate de Gulag. Nu a fost vorba doar de un infern al sadismului, de delirul unui grup de maniaci, ci de resentimentul social, justificat ideologic, devenit politica exterminista. Ideea “purificarii” apare la Lanin foarte devreme. Cultul violentei sociale este rpezent in “Manifestul Partidului Comunist” scris de Marx si Engels la mijlocul secolului al XIX-lea.

Toate regimurile comuniste, fara exceptie, au recurs la terorism social, intr-o faza sau alta a existentei lor. Inainte de kadarism a fost rakosismul, iar kadarismul insusi a debut printr-o baie de sange, dupa zdrobirea Revolutiei Maghiare in noiembrie 1956. Dar regimul Khmer Rouge a exacerbat ceea ce parea greu de a fi depasit intru monstruozitate. A dus utopia la ultimele sale consecinte.Comparat cu Pol Pot, chiar un Ceausescu parea un stalinist “moderat”…

Cine incearca azi sa “retesteze ipoteza comunista” este obligat moral sa spuna ce crede despre ororile comise de sociopatii de la Pnom Penh. Cuvintele au consecinte, uneori teribile. Cuvintele dogmei comuniste nu pot fi separate de experimentele concrete practicate pentru a le transforma in realiate. Universul concentrationar comunist si-a aflat radacinile in ideologie. Articolul profesorului Ioan Stanomir serveste ca avertisment la un ceas in care stanga radicala pare din nou inclinata sa se joace de-a revolutia apocaliptica. Il consider un text de maxima urgenta politica si etica, o invitatie la responsabilitate si luciditate. Si, nu mai putin, un apel la neuitare. Nu pot sa nu amintesc aici-veto-ul Rusiei Putiniste care a impiedicat, zilele trecute, declararea de catre ONU a masacrului de la Srebrenica, petrecut acum doua decenii, drept genocid. Marele sovietolog Alain Besancon nu greseste cand vede o continuitate de la Lenin si Stalin, trecand prin Hrusciov, Brejnev si Andropov, si pana la Putin. Ete vorba de dispretul total pentru individ ca fiinta juridica si morala.  (VT)

“În urmă cu 40 de ani, ipoteza comunistă, ( acea ipoteză la care visează tinerii radicali ce admiră curajul anti-capitalist al bravului Alexis Tsipras) prindea contur în Cambodgia. Timp de trei ani şi opt luni, în Cambodgia, devenită Kampuchea, ideea de egalitate absolută şi proiectul de regenerare umană aveau să fie aplicate, cu rigoare procustiană. Ţara Khmerilor Roşii avea să fie, literalmente, un vast lagăr de concentrare, dominat de foame, îndoctrinare şi teroare.

În maniera lor ascetică şi conspiratorială, comuniştii din Cambodgia sunt moştenitorii însângeraţi ai anilor 1789 şi 1917. Parcursul care uneşte radicalismul iacobin şi gestul leninist este cel care îi va inspira, în tentativa lor, unică în istorie, de a lichida o întreagă societate, în căutarea perfecţiunii geometrice. Suflul tiranic şi prometeic pe care Edmund Burke îl presimţea în revoluţia franceză animă această intreprindere colosală. Educaţia pariziană pe care unii dintre conducătorii khmeri o primesc indică până la ce punct mesianismul comunist este o formă de contagiune intelectuală. Din această matrice a raţionalismului inuman se hrăneşte guvernarea ce aspiră să redea Cambodgiei gloria pierdută a cetăţilor de la Angkor. Regăsirea măreţiei trece prin nivelarea comunităţii şi aplicarea unei reţete genocidare.

Asemeni “Revoluţiei Culturale” şi întregului elan maoist, ideologia dominantă în Kampuchea este o tentativă de a acorda marxism- leninismului puritatea revoluţionară pierdută. Khmerii roşii imaginează o sinteză, teribilă, între exaltarea valorilor rurale şi ambiţia de distrugere, completă, a păturii urbane educate. Abandonarea capitalei şi îndrumarea orăşenilor către taberele de muncă din provincie este actul de naştere al unei noi naţiuni, purificate de orice rest burghez. Ipoteza comunistă este împinsă până la ultimele consecinţe. Pariul khmerilor roşii este, la fel ca cel al tututor comuniştilor, unul antropologic. Vechiul habitat impur trebuie să facă loc unui nou sălaş, revoluţionar. Linia de demarcaţie dintre vechi şi nou este trasată, limpede. Rigoarea reordonării realului este fără precedent în istorie.

Priviţi în ordine istorică, khmerii roşii sunt descendenţii ultimi ai “Egalilor” lui Babeuf. Visul pe care guvernarea îl face să prindă contur este acela al egalităţii. Nici un efort, nici un sacrificiu nu sunt inutile pe acest drum al eliminării inegalităţii. Egalitatea din Kampuchea are conturul unui imens spaţiu penitenciar. Îmbrăcămintea individuală este abolită, înlocuită fiind de o uniformă ce o evocă pe cea a tovarăşilor chinezi. Mergând spre originea răului şi a exploatării, khmerii roşii abolesc moneda şi comerţul. Asemeni leniniştilor în anii de război civil, comuniştii din Kampuchea sunt seduşi de această himeră a începutului ce purifică umanitatea. Trecutul şi legăturile religioase sau de familie sunt obstacolele de înlăturat în acest efort de redefinire colectivă. Instituţiile tradiţionale sunt suspecte. Lichidarea lor este o datorie revoluţionară. În acest punct, comunismul khmer atinge o perfecţiune totalitară la care nici măcar stalinismul nu putea aspira. Izolarea autarhică permite transformarea societăţii în ritm accelerat. Dintre regimurile comuniste, doar Coreea de Nord se apropie de acest standard al controlului absolut şi terifiant.

Ipoteza comunistă, indiferent de hibridizările ideologice pe care le suferă, este inseparabilă de fabricarea Duşmanului ce se cere exterminat. Lecţia leninistă este profetică. Calitatea de membru al unei clase inamice este o raţiune suficientă pentru a fi executat. Vinovăţia individuală este irelevantă. Kampuchea este un imens abator, operat cu minuţiozitate. Alături de câmpiile morţii, în care lichidarea survine prin foamete şi extenuare, centrele de interogare şi de detenţie sunt apoteoza khmeră a viziunii din anii Marii Terori. Dreptul penal este suspendat şi, o dată cu el, obligaţia statului de a prezenta probele vinovăţiei celor acuzaţi. Moştenirea anilor de exerciţiu egalitar comunist este o colecţie de fotografii, imortalizând chipurile celor care aveau să moară. Minuţiozitatea macabră este o consecinţă a planificării revoluţionare. Memoria individuală şi cea colectivă trebuie distruse, până la capăt. Khmerii Roşii sunt inginerii ce taie în carnea compatrioţilor lor drumul spre viitorul luminos.

Sinteza ideologică khmeră cuprinde, simbolic, la fel ca şi cea stalinistă, o dimensiune genocidară clasică. Supremaţia rasei khmere este incompatibilă cu însăşi supravieţuirea inamicului intern, minoritatea vietnameză. Dacă regimul stalinist recurge la Katyn sau Holodomor, Khmerii roşii proiectează scenariul unei patrii golite de duşmanii etnici tradiţionali. Peste criminalitatea motivată marxist se suprapune fantasma nazistă a purităţii etnice. Este o întâlnire ce dă măsura naturii proteice a răului din veacul trecut.

Instituirea totalitarismului khmer, acum patru decenii, este efectul unei premeditări intelectuale. Violenţa pe care statul o îndreaptă împotriva propriilor său cetăţeni este ecoul acelui Octombrie 1917, celebrat ca un an zero al fericirii universale. Ordinea lui Pol Pot este ordinea lui Şigaliov. Demonismul său este expresia ipotezei comuniste. Sângele victimelor irigă câmpiile morţii.”

Articol aparut pe platforma “Contributors”:

http://www.contributors.ro/fara-categorie/ipoteza-comunista-campiile-mortii-cambodgia-1975-1979/

De asemenea:

http://www.contributors.ro/global-europa/purificare-sociopatie-%c8%99i-genocid-patru-decenii-de-la-khmerii-ro%c8%99ii-%c8%99i-doua-de-la-srebreni%c8%9ba/

 

 

 


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 202 other followers