Democracy, History, and Memory: An Insider’s Perspective on the Romanian Truth Commission


Vladimir Tismaneanu is Professor of Politics and Director of the Center for the Study of Post-Communist Societies at the University of Maryland. He was the Chair and Coordinator of the Presidential Commission for the Analysis of the Communist Dictatorship in Romania. His publications include The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century (University of California Press, 2012, paperback 2014), Stalinism for All Seasons: a Political History of Romanian Communism (University of California Press, 2003), Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism and Myth in Post-Communist Europe (Princeton University Press, 1998, paperback 2009), Reinventing Politics: Eastern Europe from Stalin to Havel (Free Press, 1992. paperback 1993), among many others. In 2014, he co-authored, together with political scientist Marius Stan, a book in Romanian titled, The Stalin Dossier: The Genialissimo Generalissimo (Curtea Veche Publishing).


Vladimir Tismaneanu gave a lecture Democracy, History, and Memory: An Insider’s Perspective on the Romanian Truth Commission at the Havighurst Colloquium “Secrecy, Sovereignty, and Power” organized by Neringa Klumbytė, Associate Professor of Anthropology, on September 29, 2014. During Tismaneanu’s visit to Miami University, Dennis Kontorovich, a MU REES major, interviewed him about secrecy in totalitarian and democratic societies, post-communist transitions in Eastern Europe, and political myths we lived with.

Dennis Kontorovich: Do you think are the key factors that determine whether a former communist republic successfully transitions to a liberal democracy?

Vladimir Tismaneanu: First and foremost, I think the key factor is the strategic vision and the political will for such a transition. This means a transformation of the political elites, not simply by wearing new masks on the old faces, but instead a new generation of elites educated in the spirit of democracy and ready to accept the rules of democracy. That is one key element, the second element is of course the opening of markets from the planned economy to the market economy and the assurance of the legal framework for the free market to operate in a procedural, rather than a predatory way. In other words, creating market capitalism, not grabbing capitalism. Privatization should be privatization, it should not be for the oligarchs to capture everything they can. The third element, equally important, is the building of a vibrant, robust, and viable civil society. A great American sociologist, Daniel Bell, used to say that civil society is the counterpart to a market economy. You cannot separate the two. Now, if you go into the history of the Scottish enlightenment, especially into the works of Adam Smith, you will learn that for a market economy to function, as a genuine market economy, not as a mascarade of a market economy, you need moral sentiments. Moral sentiments are built within the civil society. This is the reason, I think, that authors like Adam Smith, and even before him Montesquieu, are very important to read in order to pursue this vision of a civil society in which people organize themselves in different forms of communities. This is done in order to first, allow for civic participation, and second, limit, what a great political scientist once called, the great voracious appetite for power of the state.

Dennis Kontorovich: So what I got from that was that the change can’t be only from the bottom or the top. It has to come from both the elites and the general population.

Vladimir Tismaneanu: Exactly, the two of them have to be linked somehow. If I were to find a very important element for the transitions to be successful it would be the building of a democratic ethos. People have to start believing in democracy. The liberal values have to be internalized and people have to understand, not what they can do in the liberal values environment, but rather what they would miss if this liberal environment were not to exist. It is largely our fear of what can happen if we don’t have liberal rights that drives us towards these very rights. For example, if the current Hungarian prime minister comes out and says that the current liberal democratic values are on the decline and the future belongs to the different authoritarian regimes then the people would have to respond to this announcement. We have to respond to this because of our fear of losing what we know as liberal democratic values.

Dennis Kontorovich: Okay, going off of that, what part do you think political freedom plays in the transition from communism to democracy? How does the government’s choice to empower or take power away from its citizens impact the outcome of the transition?

Vladimir Tismaneanu: I hinted at this a little bit before by referring to the work of the political philosopher, and a great figure in the field of studying human rights who teaches at Harvard, Michael Ignatieff, who had two articles recently published in the New York Review of Books about the new authoritarianism. So this is very important because if we look into the revolutions of 1989 until 1991 basically, because I see this as a series which doesn’t stop in 1991, but it comes to a relative end with the disintegration of the Soviet Union in 1991. The major value people fought for and defended was the value of individual freedom. No matter how people try to revise the history of 1989, the revolutions were not for more socialism or even democratic socialism (there are people who would say this). They were for liberty and the constitution of liberty was the foundation of the agenda of 1989. What liberty? Political liberty, religious liberty, and economic liberty, these three liberties are fundamental. This is why a civic movement, which used to be called the independent self-managed or self-determined trade union in Solidarity in Poland, was simultaneously a deeply religious movement, very much inspired by the ideals of John Paul II, but not only by John Paul II; at the same time it was a social movement. A new type of social movement that belonged to what we call new social movements in the social science literature. We didn’t have such movements in the other Eastern European countries. Obviously, civil society was the most developed in Poland, less developed in Czechoslovakia and Hungary, and even less developed in Romania and Bulgaria. At the same time I always say that the lack of visibility of the civil society doesn’t mean its absence. It exists sometimes in different forms, including forms which people tend to dismiss. Since we will discuss here, in this colloquium, secrecy and the opposition to secrecy, it is relevant to remember the GDR so-called niche society. People would get into small niches and act more or less in a free way. I read recently the memoirs of Pastor Joachim Gauck, the current president of the Federal Republic of Germany. Joachim Gauck describes his own experiences as a Protestant pastor in the GDR. There were two main things he said in his philosophy during the existence of the GDR. First, that he refused to lie, which is a very important element. He refused to participate in perpetuation of the reproduction of lie. Second, he would defend his high school students who tried to find protection within the church. He came out of decades of the GDR regime without having cooperated with the Stasi. So it was possible for people not to cooperate with the regime. Then you have shades of what was called collaboration, but also shades of non-collaboration, how far would a person go in not collaborating with the regime.

Dennis Kontorovich: How does political myth differ in communist societies and democratic societies? Can you give some examples of the extremes of political myth?

Vladimir Tismaneanu: Political myth is a fact of political life. It has existed and will probably exist with us into the future. There are forms of organizing our understanding of the political world and they help in organizing our knowledge. Finding explanations for things which appear to be totally impenetrable and unfathomable. There is the myth of the state, there are also myths of origins and myths of resurrection. The difference between a political myth within a democratic order and communist order is obvious. In a democratic society the political myths are a compliment of a political culture which emphasizes nationality, dialogue, transparency and so on and so forth. These myths can be scrutinized, they are not the foundation of the political order. Communist societies are mythocratic societies, societies in which myth runs free. Communists would not be there unless they were set on building an unearthly paradise. They have a political myth that they then try to fulfill. This myth overlaps with their central ideology. So the political myth acts as the base for let’s call it their claim to epistemic infallibility. Their claim to the fact that they are epistemically inherent, in other words they cannot be wrong. Okay, so they see the future and this is very much a political myth. It is a myth of salvation because if you look into the story of communism as it was formulated in the times of Karl Marx, it is basically the leap from the kingdom of necessity to the kingdom of liberty. This is basically a political myth, the fundamentalist point here is that it claims to build what belongs to the city of God here and now. It claims the possibility to create a utopia.

Dennis Kontorovich: So basically in a communist society the political myth is really the concrete structure base, and in a democratic society it is more loosely based and held, it is not an absolute given truth.

Vladimir Tismaneanu: Exactly, now I am hesitant to say something, myth is not to be judged in terms of true or false. Some political myths are true and others are very obviously false. The power of political myth however, rests in its credibility, not its truthfulness. When, as political scientists, we look into political myth we want to understand why it is credible and why people are ready to buy it. Putin for instance has clearly the myth of defending Russia against fascists, this is a myth, and in this case it is also a lie. But ultimately people buy into it and this is perpetuated when there is only one type of message being broadcasted to the public.

Dennis Kontorovich: Would you consider secrecy, a government technology in both communist and democratic societies, as the building block for political myth, such as nationalism or liberalism, or political myth as the foundation for secrecy?

Vladimir Tismaneanu: I know that some of my liberal friends may not be happy with my response, but you know we are not here to make people happy necessarily, we are here to say what we think to have a closer perspective to truth. I don’t pretend as if truth is in my pocket as we talk, but at the same time I have been thinking a lot about this issue. I think that secrecy is part of totalitarianism’s DNA. The point of secrecy is fundamental for the persistence of totalitarian methods of control of the population. Secrecy is used in order to ensure the state’s control over the population, this is the way that dictatorships function. This is the main purpose of secrecy within a dictatorship, especially in a totalitarian dictatorship which was a brand new form of dictatorship which emerged with Lenin and the Bolshevik revolution in 1917-1918. I think, in liberal societies, secrecy is there to protect the democracy, not to subvert it, so I think that the goal of secrecy is fundamentally different in a democracy and in a totalitarian society. This being said, and having managed to dissatisfy some of my friends, I would add that I think that any form of excess, any form of overgrowth is dangerous. That is the reason that I emphasize that civil society is such an important component of a democratic order and I emphasis the importance of procedural institutions and accountability. Now communism is by definition opposed to accountability. There are no communist leaders that can be held accountable. So, transparency and accountability, which are the key features of the democratic order, are basically simulated to some extent, but they don’t really exist in totalitarian societies or dictatorships in general. Okay, so yes, secrecy is inevitable since we are surrounded by possible attacks against our democratic order by people who don’t make a secret of the fact that they dislike our democratic order. At the same time, I think that secret based agencies should be held accountable by professional, institutional bodies like Congress, special commissions, and oversight committees. On the top of that, the media. I don’t have a problem with the media disclosing things, up to a certain point, because at the same time there are limits with how much we want to disclose without threatening some very important operations.

Despre comunism, fascism si energia libertatii


“Diavolul în istorie. Comunism, fascism şi câteva lecţii ale secolului XX”, varianta românească a originalului american, editată la Humanitas în traducerea lui Marius Stan, nu este doar un moment central în reformularea paradigmei interpretative a totalitarismului, ci şi o meditaţia profundă şi pasionată în marginea veacului trecut şi a ororilor sale ideologice. Pornind de la acest text, i-am adresat lui Vladimir Tismăneanu câteva întrebări, ca punct de plecare al unei dezbateri dedicate viitorului libertăţii (redacţia lapunkt).

“Diavolul in istorie”– ati scris o carte despre rau si imaginile sale. Cum arata acest diavol, in ce fel  se constituie el istoric?

Diavolul de care ma ocup este parte a modernitatii, o incarnare a ceea ce putem numi principiul nihilist. A fost ilustrat de parabolele dialectice ale lui Brecht, de odele lui Aragon pentru NKVD, de isteriile fanatizate ale lui Goebbels si de delirul genocidar al maoismului.  Mai intai Lenin, apoi discipolii sai, de la Zinoviev la Buharin, trecand evident prin Stalin, au facut din mitul unui Partid infailibil epistemic piatra unghiulara a unei heteronomii absolute. Diavolul acesta este un ideolog fara reticente si fara scrupule. Omul este pentru el, spre a relua o imagine a lui Arthur Koestler, o simpla fictiune gramaticala. Mefisto-ul acestor timpuri este cabotin, cinic si intolerant. Va amintiti probabil filmul lui Istvan Szabo bazat pe romanul “Mephisto” de Klaus Mann (fiul lui Thomas). S-au facut multe aranjamente cu Diavolul in veacul al XX-lea, unele mai abjecte decat altele. Cel care a anticipat ascensiunea milenarismului diabolic a fost Dostoievski. Evident, despre acest lucru este vorba si in “Omul revoltat” al lui Camus. Diavolul despre care scriu nu este o alegorie ori o metafora. In spiritul Hannei Arendt si al lui Leszek Kolakowski, scriu despre figura Diavolului ca avocat al unor revolutii totale, menite sa “purifice” umanitatea, indiferent de pretul platit. Acest Diavol aboleste si falsifica moralitatea traditionala, o inlocuieste printr-un ersatz de ethos, o mistica a devotiunii pentru o Cauza sacralizata.


Leninismul este baza unei practici revolutionare care va schimba lumea.Mai exista un viitor al spiritului leninist in politica?

Bolsevismul este o escatologie secularizata, o soteriologie laica si o eclesiologie militanta. Lenin palmuieste o intreaga traditie atunci cand proclama necesitatea intemeierii unui partid de tip nou”, pat germinativ al “oamenilor de tip nou”.  Militantul leninist slujeste cauza full time, fara rest si fara sovaire. Pentru Lenin, intelectualii erau rebuturi sociale, tocmai pentru ca se dovedeau fiinte “sovaielnice”. In 1918, tanarul Georg Lukacs scria angoasat despre “bolsevism ca problema morala”. I-au trebuit doar cateva luni pentru a-si abandona indoielile si a deveni comisar al poporului pentru cultura in dictatura lui Bela Kun. Lenin si Carl Schmitt au exaltat maniheismul absolut in politica, au sustinut un partizanat ireconciliabil, agresiv, belicos. Acest principiu nefast, “care pe care”, deci perechea “prieten-dusman”, nu a disparut, il observam in atatea din excesele timpurilor mai noi. Este refuzul moderatiei, inlocuirea ratiunii prin incantatie, a modestiei gnoseologice prin orgoliu nesabuit.

Care ar fi o lectie pentru viitor pe care “Diavolul in istorie” o cuprinde?

Prima si cea mai importanta lectie este sa ne ferim de politica profetica, de promisiunile salvationiste, de ambitiile fundamentaliste si de nalucirile oraculare. Tocmai de aceea sustin pozitiile unor Raymond Aron, Isaiah Berlin, John Gray, Wolf Lepenies ori Judith Shklar, acel liberalism al anxietatii, al fricii, imun la cantecele de sirena ale diversilor demagogi mitografi. O alta lectie tine de necesitatea de a privi istoria (cu i mic) drept un spatiu lipsit de determinari inexorabile si de “legitati obiective”. Este ceea ce ma apropie de gandirea unor Mihai Sora, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Andrei Plesu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Virgil Nemoianu, Toma Pavel, Cristian Preda, Andrei Cornea, Ion Vianu, Ioan Stanomir. Exista un ethos al pasilor mici, opusul cosmogoniilor grandilocvente si bombastice care anunta “luarea cu asalt a cerului” (Karl Marx despre Comuna din Paris). Avangardele politice inarmate cu ideologii utopice construiesc inevitabil lagare de concentrare. Sectele radicale sunt cu atat mai virulente cu cat se simt mai neputincioase si mai izolate. Incapabile sa ofere altceva decat lozinci sterile, recurg la violenta verbala, la denunturi propagandistice si, de atatea ori, la actiuni criminale.

Muzeul Comunismului si supravietuirea memoriei (interviu in “Epoch Times”)


Epoch Times: Cum vă explicaţi respingerea în Parlamentul României cu o majoritate zdrobitoare a legii de înfiinţare a unui Muzeu al Comunismului în Bucureşti?

Cred că votul a avut loc fără o pregătire prealabilă. Nu s-a desfăşurat niciun fel de dezbatere. Era vorba de un proiect de lege mai vechi, deputaţii nu ştiau practic ce implicaţii financiare există iar conducerea USL n-a făcut nimic spre a-i sensibiliza. Aici nu este vorba, după părerea mea, de acest proiect anume, ci de însăşi ideea unui Muzeu al Dictaturii Comuniste din România. Domnul Crin Antonescu, preşedintele Senatului, de profesie istoric, a semnat “Declaraţia de la Praga”, iniţiată de Václav Havel, Joachim Gauck şi Vytautas Landsbergis în 2009. Ar fi de dorit să-şi onoreze semnătura şi să acţioneze în sensul acelui document care cerea recuperarea memoriei europene.

Cum evaluaţi argumentele date de cei care au votat împotrivă pe motiv că ar fi costurile prea mari sau că se poate face un muzeu şi fără lege?

Proiectul unui Muzeu al Comunismului este mai vechi, fosta conducere a IICCMER (demisă de premierul Ponta în mai 2012) a lucrat în acest sens. Am vizitat, împreună cu colegii mei, Fortul Jilava. Am avut întâlniri legate de transformarea unei hale industriale care aparţine Ministerului Energiei Electrice în spaţiu muzeistic. A demarat proiectul primei expoziţii legată de natura şi metodele propagandei comuniste. Costurile unui asemenea Muzeu ar putea fi acoperite din fonduri publice şi private. Nu cred că nu pot fi găsiţi bani pentru ceea ce ţine de însăşi identitatea politică şi morală a cetăţenilor României post-totalitare. Trebuie să menţionez că m-am întâlnit, împreună cu profesorul Ioan Stanomir, cu dl Kelemen Hunor pe vremea când era Ministrul Culturii. Sincer, nu ştiu care ar trebui să fie subordonarea unui asemenea muzeu. Cred că decizia poate fi luată doar după o dezbatere informată şi onestă.

Cât de important este în opinia Dvs. acest proiect? Cât contează memoria a ceea ce a fost regimul comunist din România?

Nu doresc să discut despre proiectul de lege. Nu am fost direct implicat în analizarea sa şi nu am semnat niciun fel de act care să-l conteste (contrar celor susţinute de dl. Andrei Muraru). Dar, înţeleg de la colegii mei, că este vorba mai degrabă de o schiţă decât de un proiect construit pe baza unei examinări riguroase a ce s-a făcut în alte state post-comuniste şi a unei evaluări a resurselor disponibile. Nu ştiu dacă este nevoie de o lege care să treacă prin Parlament. Ceea ce este necesar se numeşte voinţă politică. Un asemenea Muzeu este vital pentru supravieţuirea şi transmiterea memoriei. O democraţie fără memorie este şubredă şi lipsită de încredere în sine.

Pentru textul complet al interviului:—190890

“Ce e cu Diavolul in istorie?” Interviu pe Facebook cu Cristi Patrasconiu

1. Ce e cu Diavolul in istorie?
Ce e cu utopia in istorie? De ce se incapataneaza intelectualii sa fie orbi? Cum a fost posibila patima comunista? Dar cea fascista? Ce este tentatia totalitara? Cum e posibil ca idei aparent frumoase, precum egalitatea si fraternitatea, sa duca la lagare de concentrare? Cum pot fi atat de similare sisteme aparent opuse precum fascismul si comunismul? Secolul al XX-lea a fost unul, in multe privinte diabolic. La Auschwitz, la Magadan, la Pitesti, la Canal, Diavolul si-a realizat sinistra opera…
2. Pare o carte condamnata sa fie de succes – da, pina acum, date magulitoare in acest sens. Se va traduce si in romana probabil la Tirgul de carte din vara. Cum crezi ca vei fi pedepsit pentru acest succes, partial bifat, partial anticipat si anticipabil?
Tocmai am citit un text in care se afirma ca as fi ulcerat ca nu mai sunt presedintele Consiliului Stiintific al IICCMER. Rar am citit o neghiobie mai mare. Pe de alta parte, tocmai a fost postat pe pagina web a colegiului unde predau la Universitatea Maryland (Behavioral and Social Sciences) un mesaj de felicitare din partea colegiului pentru succesul “Diavolului in Istorie”.’s-new-book.aspx
Eu cred ca detractorii din Romania habar nu au ce inseamna viata academica occidentala. Isi inchipuie ca mizele lor sunt si ale mele. Se inseala. “Diavolul” se va traduce, va apare la Humanitas anul acesta (sper). Se discuta, de-acum, traducerea in limba rusa. Cand va apare in romaneste, denigratorii vor gasi inca un prilej de denigrare, cei interesati de lumea ideilor si de ceea ce numesc demonologie istorica vor citi cartea si isi vor spune parerea in chip onest.
3.Ce carte vine dupa “Diavolul in istorie”? Daca poti, desigur, dezvalui…
Nu e un secret, am un contract cu Cambridge University Press pentru o carte despre democratie si memorie in Romania post-comunista. Va fi partial o analiza politologica, partial un exercitiu de memorie despre propriile mele experiente legate de condamnarea comunismului. Dar nu ma intreba cand termin noua carte. Sunt acum prins in varii conferinte despre “The Devil”. In februarie vorbesc, invitat de Toma Pavel, la University of Chicago, la Committee on Social Thought. Apoi, in martie, la University of Michigan din Ann Arbor si la Indiana University din Bloomington. Tot in februarie, vorbesc la National Endowment for Democracy si la Library of Congress, aici, la Washington.
4. Un mesaj pentru cititorii tai – multi- de pe Facebook?
Sa ne pastram umorul, sa nu uitam ca what goes around comes around. Pe romaneste, roata lumii se-nvarteste…

Nu votati Soarele! Ion Iliescu, boicotul si democratia


Tupeul propagandistic nu cunoaste limite. Presedintele de onoare al PSD, spiritus rector al actiunilor sistematice de subminare a democratiei in anii 90, Ion Iliescu, considera boicotarea unui referendum tot mai evident pre-fraudat, drept non-democratica. Stie el ce stie. Partidele cu instincte autoritare au abuzat, nu o data, de paravanul unul electoralism apocrif. Ion Iliescu s-a calit, ca june militant comunist, in pseudo-alegerile din noiembrie 1946. Alaturi de alti comunisti, a participat la cea mai mare farsa electorala din istoria Romaniei. Discipolii lui Iliescu vor acum sa o repete. Alexandru Athanasiu, omul care a daruit titlul de “social-democrat” unui partid mafiotic direct legat de gangsterii comunisti, recurge chiar, tot gangstereste, la amenintari de loc voalate:

“Dacă va continua (Traian Băsescu – n.r.) să se agaţe, sub masca unor forme juridice, de putere, va avea parte de un sfârşit tragic”, a avertizat fostul ministru şi senator PSD, luni seara, la emisiunea lui Mihai Gâdea de la Antena 3″.

Cand Iuliu Maniu, Dinu Bratianu si Constantin Titel Petrescu au acuzat enormele fraude, comunistii au tipat ca din gura de sarpe: primii doi era fascisti, cel de-al treilea renegat si “social-tradator”. Impilasera poporul, spoliasera tara, erau gata sa o vanda negrei strainati. In paginile “Scanteii” urlau Silviu Brucan si Sorin Toma, Miron Constantinescu si Ana Pauker, Chisinevschi si Dej.

Precizez, pentru cititori, ca nu ma aventurez in speculatii partizane. Sunt autorul unei carti care se numeste “Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc” (University of California Press, 2003, trad. rom. de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu, Polirom, 2005). Am studiat ani de zile istoria PCR, metodele utilizate pentru acapararea si conservarea puterii de catre o formatiune, de fapt o secta, marcata de un cronic si insurmontabil deficit de legitimitate. Am studiat experientele similare din alte state sovietizate, transformate in “democratii populare”. Conform unei glume din epoca, diferenta dintre o democratie pur si simplu si o “democratie populara” (idealul lui Iliescu, Nastase si al plagiatorului Munchausen-Ponta), este ca si aceea dintre o camasa si o camasa de forta. Ori dintre un scaun si un scaun electric.

Am cunoscut personal veterani ai PCR care povesteau de cate ori au votat si cum aruncau la gunoi buletinele favorabile opozitiei. Cand liderii partidelor democratice au luat in seama posibilitatea boicotarii alegerilor, comunistii si mercenarii lor (nu doar Petru Groza si Guta Tatarascu, dar si unii intelectuali gata sa sustina cu entuziasm noua dictatura, inclusiv, vai, G. Calinescu si Mihail Sadoveanu, ca sa nu mai vorbesc de Parhon si Ralea) au strigat ca e vorba de distrugerea democratiei, ca Maniu se teme ca va pierde alegerile. Stim ce s-a intamplat de fapt. Cuvintele ce suna din coada nu pot ascunde lipsa de rusine si apetitul vorace pentru monopolizarea puterii de catre coalitia uslasa. Graieste asadar Ion Iliescu:

„E total nefiresc. De unde Băsescu făcea susţinerea ideii de referendum, acum se teme de rezultatul referendumului şi a schimbat tonalitatea. Referendumul este o formă democratică şi constituţională de consultare a poporului. Pledoaria împotriva lui (n.r. – referendumului) vorbeşte despre mentalitatea şi înţelegerea unei idei democratice. Să boicotezi este antidemocratic şi în contradicţie cu ceea ce susţinea preşedintele Băsescu“

Ion Iliescu nu este nici naiv, nici sentimental. Este un militant cu vointa de otel pentru care lumea este divizata in amici si inamici. Ion Iliescu gandeste doar in termeni bolsevici, manicheisti, de care pe care. Nu stiu daca astazi Ion Iliescu este creierul puciului in curs de desfasurare. Banuiesc ca omul care si-a inceput cariera politica sub semnul mincinos al lozincii “Votati Soarele!”, adica bezna, este istovit. A adormit langa plagiatorul Ponta in timp ce acesta se avanta in aprigi diatribe impotriva lui Traian Basescu. Nu mai este nevoie de “aportul” batranului stalinist. Au aparut lupii tineri, indrumati de conspiratorul en titre, semilunarul, crescentul Felix. Dar pentru Iliescu referendumul este esential, politic si psihologic. Din acest motiv isi marturiseste adanca frustrare ca s-ar putea sa nu-i iasa pasienta. A vota la referendum este echivalentul tristei clipe cand comunistii au cerut, adica au impus sa se voteze “Soarele”. O regresiune, o abdicare si o cautionare a unei planuite transgresiuni a statului de drept.

For the record: Ion Iliescu nu este in principiu impotriva boicotarii unui referendum. Cand ii convine, acest boicot este suprema expresie a democratiei. Cititi asadar:

Pentru comentarii:

Izbânda intelectuală si psihologia subteranei: Horia Patapievici despre războiul civil româno-român

Se spune ca nimic nu reuseste mai bine decat reusita. Asa stau lucrurile cand traim in normalitate. De ani de zile, insa, dreptul la normalitate, cum il numeste N. Manolescu, este contestat. Sudalma, minciuna, agresiunea verbala, pamfletul vituperant, chiar obscen, injuria sordida, tin loc de argument rational. Opera lui Horia Patapievici este una solida, originala si de natura sa inspire gandirea neinregimentata, opusa incolonarii de turma. Filosoful este un neostenit soldat al libertatii. Ii repugna societatea inchisa, tiraniiile de orice fel,  utopiile constrangatoare.
Sa amintesc aici ce a insemnat revista “Idei in dialog” si cat de mult ii ducem lipsa?  Actiunea sa intelectuala pe linia Institutului Cultural Roman este una de veritabila zidire dupa cele mai riguroase criterii ale nepartinirii, ale sincronismului si ale deschiderii axiologice. Nu o fundatura autarhica, ci o lucrare dinamica si integratoare. In loc sa fie pretuit pentru aceste impliniri, este, iata, hulit. Nu de multi, de putini. Multi sunt insa cei care, stiind ce-a facut si ce face Horia, prefera sa taca, sa chicoteasca prin unghere obscure, sa tolereze infamia. Tacerea in raport cu asemenea miselii se numeste complicitate.
Nu e vorba nicidecum de ceea ce unii se grabesc sa eticheteze, cu satisfacuta superbie, drept “auto-victimizare”. Faceti o cautare pe internet cu numele lui Horia Patapievici  si veti concede ca asa stau lucrurile. O armata de anonimi nu se invrednicesc, se pare, decat cu asemenea mizerii. Indivizi care nu pot iubi, nu stiu sa admire, dar care exulta cand e vorba de a jigni, de a macula,  de a umili, de a injosi, de a lapida simbolic un intelectual. Nu cred ca Horia Patapievici este unul dintre oamenii cei mai detestati din Romania. Sute de timisoreni au mers sa-l auda, sa-l vada. Un numar infim de emisari ai neantului valoric au organizat o jalnica “demonstratie”. Din nefericire, asemenea istericale marginale sunt prea repede mediatizate, iar vocile majoritatii normale sunt ignorate. Acestea sunt insa cele care conteaza, nu cele ale falsificatorilor de sensuri, de citate, de valori. In subterana e bezna. Horia Patapievici traieste sub semnul nobilei lumini a spiritului.
Public mai jos fragmente din interviul acordat de H.-R. Patapievici jurnalistei Melania Cincea de la publicatia timisoreana “Timpolis”:
Păreţi a fi captiv într-o stare de fapt, pe care aţi numit-o „război civil româno-român”. Care este casus belli, în cazul Dvs.?

Acuzaţii stranii, aberante, fără niciun raport cu realitatea: că l-am injuriat pe Eminescu (nu am făcut-o), că am batjocorit poporul român (nu am făcut-o, textele mele din Politice sunt dragoste ultragiată, orice om normal înţelege imediat asta), că atac etnia română (nu am făcut-o), că sunt inte­lec­tualul lui Băsescu (nu sunt intelec­tualul nimănui), că sprijin dictatura lui Băsescu (nu sprijin dictatura nimănui, iar preşedintele nu a instaurat nicio dictatură), că nu sunt român şi că nu am dreptul moral de a conduce I.C.R. (sunt român şi am tot dreptul moral să conduc I.C.R., am dovedit-o în multe feluri), că sunt linguşitorul Puterii (nu am linguşit niciodată pe nimeni), că am distrus Institutul Cultural Român (nu l-am distrus, dimpotrivă, l-am in­ventat din multe puncte de vedere, fă­cînd din el o instituţie competitivă in­ternaţional şi respectată), că sunt “gro­parul culturii române” (o inepţie fără margini), că tatăl meu a fost fie gesta­povist, fie enkavedist (calomnie neru­şinată), că m-am născut în cartierul Pri­măverii (minciună), că sunt agent străin (calomnie ordinară), că “gena tră­dării” este ereditară în familia Pa­tapievici (aberaţie rasistă). Cum ve­deţi, aberaţii. Aberaţii totale, care merg de la instituirea delictului de opinie (opinia faţă de Eminescu, de pildă), trecând prin calomnii neruşinate şi rasiste (acuzaţiile împotriva tatălui meu, confecţionarea mea ca evreu), şi ajungând până la minciuni patente, instrumentate politic (că aş fi “lin­guşitorul” lui Băsescu, că aş fi “stâlpul ideologic al puterii” etc.). Aberaţii menite să mă asasineze moral şi, dacă cineva, vreun patriot bine intenţionat, va pune şi mâna pe secure, să mă elimine şi fizic, nu doar moral – cu atât mai bine. Este o campanie de ură şi de asasinare împotriva mea, care, cum spuneam mai devreme, face parte din războiul civil româno-român, care a fost declanşat din raţiuni politice, ca luptă pentru dobândirea puterii politice, imediat după condamnarea în Parla­ment a comunismului, în 18 decembrie 2006.

Este un război iniţiat de partidele politice care vor să ajungă la putere prin înlăturarea imediată a lui Traian Băsescu din poziţia de preşedinte, un război întreţinut în mod cu totul ires­ponsabil de trusturile de presă conduse de foşti colaboratori ai securităţii, de infractori de drept comun şi de oameni de afaceri cu interese vitale în acapa­rarea resurselor statului, trusturi de presă care în cinci ani au reuşit, prin cinismul, minciunile şi propaganda lor, să distrugă complet jurnalismul româ­nesc. Spun că o fac în mod iresponsa­bil, pentru că otrava pe care o toarnă zilnic în urechile noastre este ura, este resen­timentul, este invidia, este insti­garea la violenţă. Din acest motiv, în ultimii ani, de când suntem în plin război civil, viaţa în ţara noastră a devenit ires­pi­rabilă pentru majoritatea românilor.   


Sarcina mea este să fac cunos­cu­tă peste hotare cultura română. Nu ce­ea ce cred unii că este cultura română ori ceea ce cred alţii că nu este ea. Nu este rolul vreunei instituţii să decidă ce anume din cultura română de azi este cu adevărat românesc şi ce nu este cu adevărat românesc. Cei care mă criti­că pentru ce fac doresc să mă tragă la răspundere pentru ce nu fac. Fireşte, pentru ei, ce fac e în folosul altora, ce nu fac ar fi fost în folosul lor – de unde nemulţumirea. Simţiţi cât de absurd e?

Filozofia mea este neutralitatea in­sti­tuţională şi transparenţa instituţio­na­lă. I.C.R.-ul de azi este un mediator trans­parent şi nepartizan între piaţa cultu­rală românească, aşa cum este ea, şi pieţele culturale unde dorim să fim cunoscuţi. Instituţia pe care o con­duc este o fereastră, nu un arbitru ori un judecător. Eu nu am un mesaj politic al instituţiei, mesajul meu este mesajul artiştilor români. Rezultatul este că aşa, prin această neutralitate, am putut face cunoscuţi mult mai mulţi artişti români decât au reuşit înaintea mea cei care au adoptat filozofia contrară, care spune : “Cultura română este ceea ce decid eu că este cultură română”. Nu, nu eu decid cine are valoare, ci piaţa culturală liberă decide. Eu nu fac propagandă, eu prezint cultura română aşa cum este ea şi aşa cum artiştii români şi-o reprezintă. Revoluţia pe care am făcut construind I.C.R.-ul de astăzi constă în a le fi dat artiştilor ro­mâni toată vocea; eu, ca instituţie, in­terzicându-mi să am vreuna.

 Nu este prima dată când sun­teţi ţinta atacurilor verbale – ca­re merg de la o gamă largă de im­precaţii la ameninţări –, ceea ce înseamnă că re­pre­zen­taţi un pericol. Pentru ce? Pen­tru cine?

Fac parte dintr-un grup de oa­meni foarte înjuraţi, din 2007 încoace. Pe mine mă las la urmă, deşi nu sunt cel mai puţin înjurat. Vladimir Tismăneanu este înju­rat şi pentru ce face, şi pentru ce nu face. Şi pentru ce e, şi pen­tru ce nu e. Pentru orice. Pen­tru că e Vladimir Tismăneanu. Mir­cea Mihăieş, la fel. Orice ar spu­ne, este înjurat. Săptă­mâna as­ta este înjurat că a spus X. Săp­tămâna viitoare este înjurat că nu mai spune X. E înjurat şi când e pentru, şi când e contra. Ga­briel Liiceanu, la fel : este înju­rat şi pentru ce a spus despre Rege şi pentru că nu o mai spu­ne. Andrei Pleşu, şi el un “inte­lectual al lui Băsescu”, şi-a luat toate distanţele de Traian Băses­cu: l-a criticat, l-a ad­monestat etc. Nu contează. Tot “inte­lectua­lul lui Băsescu” rămâne. Odată mi-a spus la telefon : „Dragă, ce să fac? M-au «căsătorit» cu Tra­ian Băsescu”. Despre mine, am vorbit deja. Mi se reproşează şi ce fac, şi ce nu fac. O universi­ta­ră de la Observatorul cultural mi-a pus în gură un citat de adulaţie către Traian Băsescu, pe care l-a inven­tat, cu argumentul stupe­fiant : chiar dacă nu l-a spus Pata­pievici, ar fi putut să o facă. Ori­ce procedeu, oricât de neo­nest, e acceptat când e vorba de a-i în­fiera pe “intelectualii lui Băses­cu”, aceşti duşmani ai po­porului, ai demo­craţiei, ai duş­manilor duşmanilor duşmanilor noştri.

Or, ce înseamnă asta? Cu ce avem de-a face când unui grup de oameni li se reproşează şi ce spun, şi ce nu spun? Când sunt diabolizaţi şi pentru că spun, şi pentru că nu spun? Înseamnă că avem de-a face cu o fantas­mă, cu o fantasmă colectivă. Cine a inventat-o, nu ştiu; cine o alimen­tează, ştiu. Proble­ma este că, acum, această fantasmă a intrat în mecanismul impredictibil al urii care alimentează războiul ci­vil româno-român, iar intelec­tualii “fini”, care se hrănesc din întreţinerea ei, se joacă deja cu instigarea la violenţă fizică. Vla­dimir Tismăneanu este ame­nin­ţat pe forumuri cu moartea, de oameni care invocă exact argu­mentele intelectualilor “fini” care şi-au făcut o meserie din stigmatizarea “intelec­tualilor lui Băsescu”. La care se adau­gă, trebuie să o spunem, atacurile antise­mite. Tismăneanu este atacat, ca evreu, cu o neruşina­re care mă îngro­zeş­te. Iar cei care monitorizează anti­semitismul din România se prefac că nu ob­servă atacurile antisemite îm­potriva lui Tismăneanu.

Care este, totuşi, relaţia dum­neavoastră, ca „in­telectual al lui Băses­cu”, cu Traian Bă­sescu?

E simplă. Nu am avut nicio întâl­nire cu Traian Băsescu până în clipa în care acesta a deve­nit preşedinte, când m-a chemat la Cotroceni ca să-mi propună con­ducerea I.C.R. Nu am scris nicio­dată despre Traian Băses­cu îna­inte de a fi ales. Afirmaţia că m-ar fi recompensat pentru ser­vi­ciile aduse, dându-mi con­du­ce­rea I.C.R., este o aberaţie. După numirea mea la I.C.R., am scris despre Traian Băsescu nu­mai cu ocazia suspendării lui şi pentru a critica diabolizarea sa ca dicta­tor. Suspendarea sa din 2007 mi se pare şi acum o mon­struozi­ta­te politică, făcută prin nesoco­ti­rea Constituţiei, iar teo­ria că Bă­sescu ar fi dictator mi se pare o mistificare politică de proporţii. Sunt atât de scârbit de toate aceste min­ciuni, că nu mai am putere să argu­mentez evidenţa: o evidenţă care, în Ro­mânia, are aerul că e un para­dox, atât de sa­turat de minciu­nă a devenit spa­ţiul nostru public, otrăvit în toa­te felu­rile de iresponsabilii care vor să ne aducă la război civil. 

În rest, pe linie profesio­nală, relaţiile cu preşedintele sunt corecte, deşi mult mai rare decât mi-aş dori. Pre­şedintele nu ne-a cerut niciodată socoteală de nimic, nu a intervenit în fa­voa­rea nimănui (miniştri ori par­lamentari au făcut-o), nu a făcut nicio­dată nicio presiune, nu a in­tervenit în niciun fel în politica şi strategia Insti­tutului. Aşa da, dictator! Fireşte, pre­şedintele e informat de iniţiativele interna­ţionale ale I.C.R.-ului, în chestiu­nea relaţiilor cu China, cu Rusia, cu lumea arabă, cu EUNIC etc. 

Pentru istoria care se va scrie: Traian Băsescu nu a inter­venit nicio­dată, subliniez, nicio­dată, în politica Institutului. S-a comportat ca un pre­şedinte scru­pulos şi corect. V-o spun în faţa lui Dumnezeu. Deşi, evident, se va afirma că spun ce spun pen­tru că sunt linguşitor cu preşe­dintele. Toată fan­tasma asta cu „intelectualii lui Bă­sescu” nu are nicio bază. Îi cunosc bine pe Vladimir Tismăneanu, pe An­drei Pleşu, pe Gabriel Liiceanu, pe Mircea Mihăieş. Nu suntem deloc „intelectualii lui Băsescu” în sensul în care am fost zugrăviţi.

Ce spun, fireşte, nu trebuie citit ca o delimitare sau ca o re­pudiere impli­cită a lui Traian Bă­sescu, ci înseamnă doar atât – o punere la punct în pri­vinţa fantasmei colective „intelec­tualii lui Băsescu”.

Şi dacă aţi fi făc“>ut politică, de ce ar fi aşa mare păcatul? Ne uităm în istorie şi vedem per­so­nalităţi de prim rang ale culturii mondiale care au sus­ţinut o doctrină sau alta, care au susţinut ideile unuia sau ale altuia dintre liderii politici, de stânga ori de dreapta.

Nu, fireşte că nu. Dar, vedeţi Dvs., s-a ajuns la situaţia ca însăşi simpatia politică faţă de Traian Bă­sescu să constituie, în ochii multora, un delict. Aceasta este, de fapt, subs­tanţa fantasmei numite „intelectualii lui Băsescu”: că a susţine politica lui Traian Băsescu constituie un delict politic şi de opinie. Simţiţi suflul tota­litar al acestei idei? Ea e susţinută de toţi cei care declară că Traian Băsescu a instaurat dictatura. Aberaţie!

Pe de altă parte, nu toţi intelec­tualii care susţin idei politice partizane sunt culpabili. Intelectualilor care îl susţin pe Crin Antonescu, şi care au făcut o listă de susţinere a lui, nu le reproşează nimeni ni­mic. Or, tocmai ei, pentru că fac ex­plicit politica unui politician, sunt de drept intelectualii acelui politician. Şi încă ce politician: unul care a declarat că scopul lui este nimicirea politică a duşmanilor săi. Dar intelectualilor lui Antonescu nu le reproşează nimeni nimic. Ei sunt imaculaţi.

 Referindu-vă la Constantin Noica, spuneaţi la un mo­ment dat că „într-un timp incult şi agresiv, Noica a prac­ticat o sihăstrie a culturii”, Trăim şi acum un timp incult şi agresiv. E adevărat, alt gen de incultură şi agresivitate decât cele care caracterizau timpul lui Noica. Ne putem vindeca printr-o „sihăstrie a culturii”?

Sigur că da. Oamenii se îmbol­năvesc în comun, dar se vindecă individual. La fel este şi acum. Îm­preună urlă şi urăsc în cor, dar fieca­re, când se întoarce acasă, descoperă că inima îi este tristă, că sufletul îi e bolnav şi că alinarea poate veni numai dinăuntru. Deci, singura solu­ţie este întotdeauna sihăstria inimii.

Suntem bolnavi de rea-credinţă. Ne poate salva buna-credinţă. Din bună-credinţă decurge competenţa profesională, cultul pentru lucrul bine făcut. Din cultul pentru lucrul bine făcut decurge şi o atitudine sănătoasă faţă de societate, de colectivitate. Oamenii care fac lucrurile bine nu sunt trufaşi, nu se împăunează. Dim­potrivă, cei care nu le fac bine, ăia sunt marii trufaşi. Soluţia este simplă : fii de bună-credinţă, ia-ţi în serios toate faptele, orice ai face, fă bine.

Nu există o lege perfectă. În ul­timă instanţă, cea mai bună lege sau cea mai proastă lege trebuie aplicată tot de un om. Iar acel om poate fi corupt sau nu, de bună-credinţă ori ba. Deci, eficienţa oricărei legi, oricât de bună ar fi, stă în aplicarea ei, stă în fiecare om, individual. Prin urmare, problema nu este legea, este omul.

Pentru textul integral al interviului:

Pentru comentarii:

Romania, incotro? Radiografia protestelor plus o recomandare bibliografica


“Evenimentul Zilei” m-a invitat sa raspund la cateva intrebari legate de protestele publice care au avut si au loc in Romania, indeosebi cele din Bucuresti. Am raspuns, alaturi de editorialistii EVZ Mircea Cărtărescu, Vlad Nistor, Sebastian Lăzăroiu şi de analiştii politici Ion Cristoiu, Iosif Boda, Vasile Dâncu şi Cozmin Guşă. Public aici raspunsurile mele, in forma lor completa, plus o recomandare de carte direct legata de evenimentele din ultimele zile. Nu poti fi in acelasi timp adeptul lui Isaiah Berlin si al lui Georges Sorel, nu poti sustine deopotriva spiritul civic-liberal si pe acela care sanctifica violenta. Exista evident o legitimitate a revoltei sociale non-violente, dupa cum exista si una a institutiilor democratice.  Ambele trebuie aparate impotriva demagogilor, fanaticilor si aventurierilor.

1. Credeţi că va creşte intensitatea protestelor şi o dată cu ea şi tensiunile sociale?

Tensiunile sociale exista in Romania de decenii, au fost evident amplificate de masurile de austeritate impuse de criza economica globala. Protestele in atari conditii sunt inevitabile, reprezinta un debuseu normal al nemultumirilor populare. Important insa este sa intelegem ca nu statul liberal este de vina pentru aceste masuri, ca ele tin de acumularile unor datorii mai vechi, de gestionarea ineficenta a resurselor, de persistenta unui etatism protectionist care nu mai are cum sa se auto-sustina. Ne place sau nu, vremea “statului-dadaca” s-a cam incheiat. Ceea ce nu inseamna finalul politicilor de asistenta publica, ci regandirea lor pe o baza mai putin disfunctionala. Nu cred ca promotorii protestelor stradale, anti-politice au solutii viabile. Din negativism anarhic nu s-a nascut niciodata ceva coerent si robust. Dar aceste miscari pot cataliza reflectia responsabila a intelectualilor publici, a clasei politice, sunt de natura sa ne reaminteasca lucruri pe care, de prea multe ori, le uitam.

2. Blocarea reformelor?

Romania este angrenata intr-un context economic si politic global, are angajamente in raport cu institutiile financiare internationale, in primul rand FMI, nu se pune prooblema paralizarii reformelor. Ca le vor face cei aflati acum la guvernare, ca le vor intreprinde altii, tine de-acum de artimetica electorala, de meteorologia politicii interne. Dar reformele economice si sociale sunt indispensabile, imperative, inevitabile. 

 3. Retele sociale? 

Miscarile sociale, mai intense ori mai putin intense, nu se nasc din actiunea auto-generata a instrumentelor tehnologice. Sigur, acestea accelereaza difuzarea informatiilor, faciliteaza comunicarea aproape instantanee, permit coordoanarea actiunilor sociale. Dar ce nu pot oferi ele sunt valorile care motiveaza si legitimeaza o miscare durabila si convingatoare. Distinctia esentiala in politica, dintre aliati si adversari, nu este abolita prin aceste retele. Nu cred ca prieteniile de facebook sunt baza formarii unor partide.

4. Perspective pentru Emil Boc si Guvern? Nu sunt politician, nu pot sa ofer un raspuns suficient de informat. Cred ca primul lucru pe care l-as face ar fi sa deschid calea unui dialog dezinhibat cu fortele politice democratice, dincolo de partizanate si pasiuni electorale. Exista momente cand ceea ce numim interesul national trebuie sa primeze. Ar trebui, cred, format un grup de reflectie, compus din sociologi, politologi, antropologi, economisti, care sa ofere cat mai rapid o analiza a cauzelor acestor proteste, dincolo de speculatiile pripite care abunda in clipa de fata. As distinge intre protestele legitime si cele nebuloase, intre directia non-violenta si aceea violenta din cadrul demonstratiilor. Ar trebui ca dialogul public sa accentueze ca Romania este o democratie, nu o dictatura, un stat de drept, nu o tiranie.

Pentru cei care confunda protestele anti-totalitare cu acelea care au loc intr-un regim democratic, este poate util sa le reamintim cum au prins fiinta si cum au functionat actiunile de revolta civica din Polonia anilor 80. Este importat sa retinem ca ethosul societatii civile, asa cum a fost formulat el in strategia “Solidaritatii” si in Carta 77 se intemeia pe repudierea violentei. In egala masura,era vorba de respingerea coruptiei politice si de limbaj, de resurectia valorilor civice, deci de elemente care se regasesc in actualele proteste, catusi de putin omogene si ireductibile la o singura dimensiune.  In multe privinte, revoltele sociale nu sunt procesiuni solemne, ci sfidari ale unui status quo intepenit, momente de carnaval istoric si de sarbatoare a imaginatiei, brese intr-un continuum al complicitatilor si conformismelor. Ceea ce nu inseamna celebrarea anomiei si a anarhiei, exaltarea opozitiei extra-parlamentare, demonizarea statului si negarea legitimitatii institutiilor democratice.

Întregul deceniu opt a fost marcat de frământări sociale în Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria şi Iugoslavia, care au dus în cele din urmă la căderea comunismului în 1989. Central-europenii au militat în ultima decadă a perioadei comuniste pentru drepturile şi libertăţile lor, prin toate canalele posibile: articole, manifeste, mitinguri, întruniri ecologiste. Cartea lui Padraic Kenney survolează activismul tinerilor jurnalişti, scriitori, sindicalişti sau simpli oameni care au ieşit de nenumărate ori în stradă pentru a lupta pentru drepturile lor. Cetăţeni trăind într-un regim comunist deposedant au găsit forţa de a face necontenit breşe în sistem, transgresând graniţele, aruncând cu flori în poliţişti sau militând împotriva serviciului militar obligatoriu. Carnavalul revoluţiilor este istoria scrisă de oamenii simpli care s-au revoltat împotriva comunismului an de an, până când regimul a dat în clocot, iar Zidul Berlinului s-a prăbuşit.

Pentru textul integral si comentarii:



Get every new post delivered to your Inbox.

Join 198 other followers