Cultul terorii: De la Ivan cel Groaznic la Vladimir Putin, trecând prin Stalin (Un eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu)

31/03/2015

Dictatorii sunt obsedați de istorie, își caută cu frenezie precursori cât mai impresionanți. Nu le este suficientă propria glorie, o doresc și pe a celor din trecut. Hitler se identifica cu Friedrich Barbarossa, ba chiar și cu Napoleon Bonaparte. Mussolini se închipuia reîncarnarea lui Iulius Cezar și a lui Octavian Augustus. Ceaușescu se proiecta în Mihai Viteazul. Stalin l-a iubit pe Ivan cel Groaznic (1530-1584). La fel și urmașul său, Vladimir Putin, pentru ai cărui apologeți traducerea corectă a numelui țarului psihopat ar trebui să fie “Ivan cel Strict”. Deci problema cu acel monstru era severitatea, nu criminalitatea sa.

Se scriu cărți, se înființează muzee cu bugete generoase din banii publici, totul spre a glorifica timpurile autocratice, fie ele ale țarismului ori ale bolșevismului. Țarul Ivan al IV-lea, un personaj dezechilibrat, devorat de pasiuni sanguinare irepresibile și vindicativ la extrem, a fost de fapt modelul lui Stalin, mai ales după Al Doilea Război Mondial. Într-o celebră discuție cu marelele regizor Serghei Eisenstein și cu Nikolai Cerkasov, genialul actor care îl interpreta pe Ivan în filmul acestuia (construit din două părți), Stalin s-a dedat unor reflecții despre istoria statalității ruse și a luptei împotriva oricăror tendințe care ar putea torpila autoritatea liderului absolut. A exaltat rolul poliției secrete înființate de Ivan (opricinina) ca vârf de lance împotriva “boierilor trădători” și l-a criticat pe Eisenstein că nu accentua suficient patriotismul acelor călăi. Mai mult, pe Stalin îl deranjase (în partea a doua a filmului, pe care o văzuse în avanpremieră) faptul că Ivan, la care el prețuia “voința inoxidabilă”, era portretizat ca un personaj hamletian.

Nikolai Cerkasov (1903-1966)

Pentru cel numit de poetul Osip Mandelștam “plăieșul urcat la Kremlin”, țarul care-și ucisese propriul fiu, despotul terorizat de spectrul complotului universal, era, de fapt, un “personaj progresist”, prea puțin înțeles de istorici, fie ei burghezi sau marxiști. “Da, tovarăși, sunt necruțător cu dușmanii socialismului”, proclama Stalin ca replică la o acuzație din “Testamentul” lui Lenin. Brutalitatea extremă devenea astfel, la fel ca în cazul lui Ivan cel Groaznic, o virtute admirabilă. Nu degeaba și-a intitulat prozatorul britanic Martin Amis cartea despre Stalin, “Koba the Dread”.

Acum, în era Putin, se recurge la rescrierea istoriei exact în această direcție. Sunt recuperate, reabilitate și venerate toate figurile din trecut care s-au opus oricărui suflu al libertății. Rusia eternă este definită sub semnul tiraniei liberticide. Generali, amirali și atamani albgardiști sunt glorificați alături de mareșalii sovietici, de la Kliment Voroșilov și Mihail Tuhacevski, la Gheorghi Jukov și Konstantin Rokossovski (cel parașutat drept ministru al Apărării în Polonia sovietizată).

Sunt resuscitate arhetipurile polițienești de genul Felix Dzerjinski și Iuri Andropov. KGB-ul este prezentat drept o instituție eroică. Liberalii din trecut sunt ignorați ori ponegriți. Memoria istorică este sistematic desfigurată și falsificată. Asociația “Memorial” se află sub continuu asediu. Pactul sovieto-german din 1939, o culme a celui mai abject cinism, este din nou înfățișat ca o expresie a sagacității. Ceea ce marele sovietolog Alain Besançon numește la pensée Poutine este de fapt o paradigmă mitologică absolutistă în care sunt integrate nostalgii imperiale și aspirații megalomane într-un construct sincretic menit să legitimeze un sistem întemeiat pe agresiune militaristă, violență structurală, corupție, clientelism și chiar crimă. Așa cum bine observa și Nina Hrușciova (profesoară la The New School în New York și străneapoată biologică/nepoată adoptivă a lui Nikita Hrușciov) într-un articol din martie trecut intitulat “Vova the Dread and the Fiction of Russia”, există o întreagă literatură ficțională care poate servi la fel de bine ca oglindă a minții și spiritului în care acționează Vladimir Vladimirovici Putin. “Bend Sinister”, romanul unui alt Vladimir Vladimirovici (adică onorabilul Nabokov), este ilustrarea perfectă a gândirii dictatoriale din care se adapă intimidantul imaginar putinist. “Rusia este o cultură ipotetică“, spunea aceeași Nina Hrușciova: “conduși de despoți pentru mare parte a istoriei noastre, suntem mai degrabă obișnuiți să trăim în ficțiune decât în realitate”. Însă chiar născut din ficțiunea unor astfel de tribulații istorice, cultul terorii despre care facem vorbire în acest text a fost și rămâne cât se poate de real și nefast…

Recomandări:

http://www.nytimes.com/2015/03/31/world/europe/russian-museum-seeks-a-warmer-adjective-for-ivan-the-terrible.html?_r=0

http://www.contributors.ro/global-europa/foloasele-kremlinologiei-alain-besancon-deconstruie%c8%99te-absolutismul-putinist-partea-i-prezentare-si-traducere-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/ispita-fascista-a-tovara%C8%99ului-putin-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

http://revolutionarydemocracy.org/rdv3n2/ivant.htm

http://www.britannica.com/EBchecked/topic/430289/oprichnina

Pentru comentarii:

Cultul terorii: De la Ivan cel Groaznic la Vladimir Putin, trecând prin Stalin (Un eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu)


CONCEDIUL MEDICAL SI DIPLOMATIC: Scrisoarea deschisa a scriitoarei Angela Furtuna adresata domnului Ambasador al Rusiei la Bucuresti, Excelenta Sa Oleg Malginov

31/03/2015
Stimate Domn,
Va asigur de toata intelegerea si de bunele ganduri, ce vin dintr-o statornica admiratie pentru marea literatura rusa, pentru scoala de arte frumoase si pentru cinematografia tarii vecine, valori care ne-au interesat in mod constant si care ne-au incantat de-a lungul vietii. Istoria relatiilor noastre politice si diplomatice, insa, e plina de motive ce ne fac sa fim atenti si lucizi.
Deplang starea in care v-ati aflat, Excelenta Voastra, la finele lunii martie 2015, stare care v-a facut sa va iesiti din canoanele diplomatice, sa transmiteti mesaje scrise neobisnuite in spatiul nostru public, dar in acelasi timp sa jigniti Romania si poporul roman, prin asumptii agresive, ultimative, uluitoare. Prin atitudinea domniei voastre, premeditata sau inconstienta, e plauzibil ca actionati ca un catalizator al incongruentelor ce pot genera Rusiei probleme de imagine si de prestigiu pe plan international, iar Romaniei garantii ca o amenintati din nou. Putem intelege ca ati avut o stare gripala (caci e sezon de afectiuni virale si microbiene severe), care, prin febra si simptome tipice, v-au intunecat constiinta, iar imbolnavirea temporara va poate cauza pe termen lung daune medicale (anul acesta, virozele au durat cateva luni si au fost traumatice). Dar de ce sa sufere tarile noastre, in contextul in care domnia voastra le amenintati bunele relatii, prin iesiri febrile, convulsive, nediplomatice?
Va pot spune ca numarul imbolnavirilor de viroze si de gripa in acest an a fost imens, dar ca terapia corecta cere antiinflamatoare, antialgice, imunostimulatoare, adesea chiar si antibiotice, dar in primul rand, CONCEDIU MEDICAL PRELUNGIT, intr-o ambianta placuta, tihnita, inteleapta. Pensiunile romanesti, primitoare si gatite pentru sarbatorile pascale, va asteapta cu ospitalitate, cu bune traditii, cu stravechi leacuri de suflet si de trup. Ganditi-va la sanatate, la renastere spirituala si la sutele de milioane de oameni care asteapta de la domnia voastra , de o parte si de alta a granitelor insangerate, sa va insanatositi, sa va faceti bine, sa reprezentati din nou o speranta pentru pace, pentru viata si pentru stabilitate. Ma alatur lor, nutrind speranta ca veti alege Binele, si nu Raul, si veti transmite si la Moscova urarile noastre de sanatate. Stiti vorba romanului, “bucurosi le-om duce toate”!
Primiti asigurarea statornicei mele sperante in mai bine, pentru domnia voastra, pentru tarile noastre, pentru popoarele noastre.
A Dvs.,
Angela FURTUNA
scriitoare, critic literar, artist vizual,
membra a Uniunii Scriitorilor din Romania

România – colonie rusă? (Un articol de Petre M. Iancu la Deutsche Welle)

30/03/2015

Cât de independenţi sunt românii? Nu prea prea, nici foarte foarte, s-ar zice, după evaluarea sobră a reacţiei cvasi-inexistente, ori insuficiente, la un brutal afront diplomatic rusesc. Şi nici UE nu se simte prea bine.

Kremlinul

Kremlinul

Tardiv şi într-o manieră extrem de anemică, ori deloc au reacţionat oficialităţile române. De pildă, Ministerul de Externe. La fel de inadecvat, cu excepţia salutară a Monicăi Macovei, s-a comportat şi clasa politică, precum şi o mare şi rea parte a presei de la Bucureşti şi a societăţii civile, în ecou la scandaloasa intervenţie recentă a ambasadorului Rusiei la Bucureşti.

Care, în flagrantă violare a tradiţiilor şi uzanţelor diplomatice, a tras public de urechi, mitocăneşte, doi eminenţi autori şi observatori politici, din pricina constatărilor lor pe cât de critice, pe atât de lucide, la adresa sistemului Putin. Trimis să reprezinte în România interesele Moscovei, ambasadorul Oleg Malginov nu se oboseşte, iată, să promoveze, ca un diplomat respectabil, ceea ce se numeşte soft-powerul rusesc. Mai energic, el s-a încumetat, culmea, să dea brutale „indicaţii preţioase” de comportament şi politică editorială presei româneşti.

Ca înaintaşii săi stalinişti de pe vremuri, Malginov a solicitat (şi încă într-o limbă română de calitate îndoielnică) „publicaţiilor centrale” româneşti, precum ziarul România Liberă, să înţeleagă că „nu e deloc necesar să se dea cuvântul (sic) la orice bădăran”. Nu e un secret cine ar fi prezumtivii „bădărani”. Intelectuali publici respectaţi, Vladimir Tismăneanu şi Marius Stan, autorii unui articol excelent gândit şi argumentat despre „Ispita fascistă a tovarăşului Putin”, apărut pe Contributors.ro şi în România Liberă, l-au supărat rău nu atât pe Malginov, cât pe şefii săi. Căci e notoriu că într-un regim dictatorial, şi cu atât mai mult într-unul militant antidemocratic, având în frunte o oligarhie mafiotă de extracţie KGB-istă, precum sistemul Putin, ambasadorii ruşi răspund comenzilor directe ale „verticalei puterii”. Ale mai marilor lor de la Kremlin. Care, indiferent dacă se află la conducerea internelor, a aparatului de propagandă, numindu-se Dmitri Kiseliov, ori a ministerului de externe şi răspund la apelativul de Serghei Lavrov, sunt toţi, înainte de orice, servitorii prea plecaţi şi obedienţi ai Marelui Frate.

Funcţia celui din urmă o deţine de un deceniu şi jumătate, la Moscova, fostul KGB-ist din Dresda, Vladimir Putin. Marele şi genialul “corifeu” şi conducător de oşti din Crimeea şi estul Ucrainei, nu e doar un stăruitor şi entuziast admirator al tătucii popoarelor, tovarăşul I.V.Stalin. După cum s-a văzut recent la Petersburg, la conferinţa naziştilor şi fasciştilor organizată de mâna sa dreaptă în materie de agitprop, Kiseliov, conferinţă despre care au scris sagace Tismăneanu şi Stan, Putin poate fi cotat şi ca un bun prieten al extremei drepte europene. Care, după cum am reliefat frecvent, îl adulează peste tot în Europa cot la cot cu extrema stângă.

Nu întâmplător, căci, profitând de ajutorul Moscovei, cele două falange nu mai constituie de mult, în Europa, opoziţii mutuale, ori doar opoziţii la guverne centriste. În Grecia, stânga şi dreapta radicală au obţinut accesul la putere şi au format o strânsă coaliţie guvernamentală ale cărei puncte comune, dincolo de populism colectivist, naţionalism, anti-reformism şi obrăznicie de speţă joasă, includ anti-occidentalismul. Mai precis, anti-europenismul şi anti-atlantismul, pe care într-o variantă virulentă le exportă neobosit şi un aparat rusesc de propagandă atât de sofisticat şi de costisitor, încât a sfârşit prin a atrage chiar şi atenţia unei birocraţii europene de o somnolenţă şi lentoare proverbiale.

Or, Tismăneanu şi Stan inflamaseră Kremlinul tocmai pentru că evidenţiaseră cu eficacite maximă „versatilitatea” noului tip de totalitarism promovat de Moscova. În cauză, potrivit lui Ioan Stanomir, e „capacitatea remarcabilă” a putinismului de a-şi forja o sursă de putere… croind „o nouă alianţă globală a subversiunii anti-occidentale”. Problema e, înainte de orice, potenţialul mecanismului său propagandistic de a îngemâna cu mare abilitate mişcările comuniste şi fasciste; e capacitatea lui Putin de a deveni „campionul mondial al barocului comunisto-fascist”, după cum plastic se exprimaseră cei doi autori înfieraţi de diplomatul rus.

Anemiei reacţiei Bucureştilor la atari provocări îi corespunde impotenţa afişată în capitala UE. După aproape doi ani de larvară existenţă, la Bruxelles s-a trezit în fine aşa-numitul Fond European pentru Democraţie. Creat pe modelul unei net mai active instituţii americane, Fondul, finanţat de Comisia Europeană, „înţelege să promoveze valorile…de libertate şi democraţie”. Unde? În ţările „în tranziţie şi societăţile care luptă să se democratizeze”. Deci în estul Europei, Magreb şi Orientul Mijlociu. Or, nu e clar ce anume a întreprins acest Fond până acum. Nu că în vest n-ar fi existat şi alte voci. În acest interval, ba chiar încă din vara anului 2012, la redacţia română a postului Deutsche Welle, de pildă, s-a tot atras atenţia asupra pericolelor deloc neglijabile reprezentate de tot mai incisiva propagandă rusească. Fără să se înregistreze însă vreun ecou perceptibil.

Mai nou, speriat de impactul unor posturi precum Russia Today, Fondul s-a activat brusc. În stil tipic, a dat în lucru un studiu care să întocmească o listă de recomandări menite să indice oare ce ar fi de făcut spre a se contracara la un moment dat propaganda rusă. În timp ce experţii apuseni mai studiază harnic, politicienii UE continuă să dea din colţ în colţ. Nimeni, în afara câtorva ziarişti şi experţi de provenienţă est-europeană nu pare a şti cum să se replice adecvat militarizării politicii interne şi externe ruseşti şi dezlănţuitei agresiuni propagandistice a Kremlinului. Marea provocare pare a fi să nu se supere Moscova. Şi să nu se considere că vestul ar da lumină verde unei operaţiuni de contra-propagandă.

În răstimp, ambasadorul Rusiei nu hamletizează ci munceşte, iată, cu sârg. S-a prefăcut, eficient, nu doar în comis-voiajorul concernului Lukoil, în interesul căruia a intervenit, în toamna anului trecut, în treburile justiţiei româneşti, repurtând un vădit succes politic la premierul Ponta, după cum just observa Melania Cincea la „Timpolis”. Mai nou, Malginov a devenit şi portavocea unui prezumtiv ortodoxism de obedienţă moscovită, precum şi, simultan, tartorele unei presei româneşti care, vădit, s-ar putea molipsi de la ziarişti independenţi mai dificil de îmbrobodit şi, deci, se cere, din unghiul Kremlinului, intimidată brutal.

Pare că ne-am întors în epocile de foarte tristă amintire, când legea la Bucureşti şi în ziarele României o făceau zeul urii, dimpreună cu tovarăşul Stalin, precum şi pumnul ciracului credincios al celui din urmă, Vîşinski, aşa cum erau tustrei interpretaţi de „organul central” comunist, Scânteia.

Dacă autorităţile româneşti şi liderii europeni nu se arată în stare să replice acestor tentative cu fermitatea necesară, devine clar că România ri

http://www.dw.de/rom%C3%A2nia-colonie-rus%C4%83/a-18349591


Dragos Paul Aligica–Ofensiva rusa a ramas cam in ofsaid, cu armata de adunatura: Plevusca.

30/03/2015
Un scurt comentariu cu privire la absolut remarcabila si stupefianta interventie a ambasadorului Rusiei la adresa lui Tismaneanu si Stan dar cu bataie, evident, mai lunga: mass media, formatorii de opinie si clasa politica. Sunt doua intrebari ce necesita o analiza serioasa.
1. De ce un asa atac avertisment e o asemnea lipsa de diplomatie si duritate excutat prin cel mai inalt reprezentant al Rusiei? De ce expunerea sa intr-o asemnenea postura?
Din nevoie. Pentru ca esecul Rusiei de a gasi sau construi aici reprezentanti onorabili si credibili in spatiul public, voci care sa reprezinte interesele si punctul de vedere al Moscovei este acum evident si recunoscut. Plevusca pe care au finantat-o si incurajat-o, s-a dovedit in ciuda investitiilor si eforturilor facute de agentii sub acoperire din mass media si viata publica, incapabila sa isi depaseasca conditia: Plevusca. Dai un pol si fix un pol face.
Cand iti iei vector de opinie un viezure cu basca, un viezure cu basca ai ca varf de lance. Nici mai mult, nici mai putin. Sigur, basca in sine poate face ceva adepti in randul tinerimii. Totusi: e o basca pe un viezure. Si oricat de multi adepti capabili sa o admire aduna, ramane o basca pe un viezure, admirata si urmata exact de cei capabili sa o faca. Ceea ce spune ceva atat despre calitatea lor umana cat si despre basca si viezurele din dotarea ei.
La fel cu pravolsavnicii taumaturgi politici. Sigur: combinatia de grairile Parintelui Cutare, ozeneuri, minunile filocaliei care prezice viitorul, telepatie si telefilosofie teologica telemorala e o chestie tare. Dar nu poti sa-i folosesti pe panglicarii astia ca voce a Rusiei. Rusie pravoslavinca, e drept dar nici chiar asa nu a ajuns. Au si analistii si diplomatii in cauza un simt al proportiilor si o oarece jena.
Sigur, exista si ganditori si intelectuali de mare amploare -morala, intelectuala, agonomic-gastronomica si cu emisiuni TV- despre care stim ca nu sunt tocmai insensibili la ideea de schimburi economice avantajoase intre cele doua tari, vecine si prietene, adepti ai schimbului liber de servicii, marfa si bani, oameni de mare calibru. Cunoscuti pentru patrunzatoarele, curajoasele si profund informatele lor analize si luari de pozitii in care interesul national se impleteste armonios cu interesul individual, n-au avut curajul totusi sa o mai faca si pe asta. Asa ca ofensiva rusa a ramas cam in ofsaid, cu armata de adunatura: Plevusca.
Nu poti da semnale, teste si avertismente majore prin Plevusca, nu? Mai ales dupa ce ce au fost demantelati in corpore printr-un singur incident national provocat in jurul unei maini de oameni care lucreaza in blogosfera si care au rasturnat in cateva zile intregul sistem de tabuuri, taceri, presiuni, omerte si naivitati cu care reteaua rusa se acoperise si credea ca se va acoperi atat de bine profitand de naivitatea si corectitudinea politica indusa romanilor din mass media si formatorilor de opinie.
2. De ce acum?
Asta e intrebarea de 100 de puncte. Am sa revin cu o schita speculativa de raspuns.
(Text publicat pe pagina FB a lui Dragos Paul Aligica)

Grigore Cartianu: Credeți că presa din România poate fi cenzurată precum cea din Rusia?

29/03/2015

Faptele:
1. Vladimir Tismăneanu și Marius Stan: “Ispita fascistă a tovarășului Putin” (articol pe contributors.ro).
2. Oleg Malginov, ambasadorul Rusiei la București: “Nu este deloc necesar ca pe paginile publicațiilor centrale să se dea cuvântul la orice bădăran”.
3. Tismăneanu și Stan reacționează: “E nevoie să i se spună domnului ambasador că România nu este un protectorat rusesc”.
4. Monica Macovei: “Ponta, Aurescu și Iohannis tac inacceptabil în timp ce cetățenii români sunt insultați și intimidați de reprezentantul lui Vladimir Putin la București”.
Concluzia mea: hai sictir, tavarișci! Încă n-ați aflat că URSS nu mai există? Credeți că presa din România poate fi cenzurată precum cea din Rusia? Vă e dor de un Gheorghiu-Dej și de o Ana Pauker la București? V-ar plăcea să defilați cu tancurile voastre spurcate pe Bulevardul Kiseleff? Davai ceas, davai moșie, harașo tovărășie? Țineți-vă gura, balșoilor, că pe a noastră nu puteți s-o mai închideți!

https://ro-ro.facebook.com/permalink.php?story_fbid=805232129573868&id=605104846253265


Siluirea istoriei: Ambasada Rusiei, MApN şi divizia creată de Ana Pauker, Vasile Luca, Petre Borilă şi Valter Roman

29/03/2015

În istoria românească, aşa-numită divizie “Tudor Vladimirescu” poate fi numită divizia Cominternului. A fost înfiinţată, cu aprobarea expresă a Comitetului de Stal al Apărării, organismul suprem din URSS în anii războiului, prezidat de Stalin.

Pe lângă ofiţerii care au acceptat să lupte de partea Armatei Roşii, existau comisarii politici, între care Ana Pauker, Vasile Luca, Petre Borilă, Dumitru Petrescu, Gheorghe Stoica, Manole H. Manole, Constantin Doncea, Dumitru Coliu şi Valter Roman. Toţi aceştia aveau să contribuie în chip decisiv şi nefast la satelizarea României şi la marile epurări din Armata Română după 1945 şi, mai ales, sub domnia lui Emil Bodnăraş, după 1947.

Faptul că tot mai vocalul ambasador Oleg Malginov (care ne-a gratulat pe politologul Marius Stan şi pe mine cu insulte pe drept cuvânt condamnate într-un admirabil comunicat de Monica Macovei, câtă vreme autorităţile oficiale tac mâlc) dă lecţii despre cum trebuie românii să-şi amintească cel de-a doilea război mondial este de-acum o depăşire a ceea ce ar trebui să definească cu maximă claritate limitele intruziunii în treburile interne ale unui stat suveran, membru în UE şi NATO.

Iar faptul că MApN pune o poză cu soldaţi şi ofiţeri din acea divizie pe pagină oficială de Facebook este de-a dreptul năucitor.

Nu putem să nu ne întrebăm care sunt azi priorităţile politicii externe româneşti? E nevoie de aceste reverenţe scandaloase? Este cazul să celebrăm o divizie a capitulării în faţă colosului sovietic formată cu luni de zile înainte de schimbarea de alianţe din august 1944? Au auzit cei de la MApN despre ce-a însemnat captivitatea sovietică pentru mii şi mii de soldaţi şi ofiţeri români? Chiar este nevoie să siluim istoria şi să schilodim adevărul? De ce?

Recomandări de lectură:

Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică

http://www.evz.ro/ploconire-de-proportii-a-mapn-divizia-tudor-vladimirescu-constituita-in-urss-omagiata-pe-pagina-de-facebook-ambasadorul-rus-tocmai-ne-trasese-de-urechi-ca-nu-recunoastem-contributia-sovieticilor-la-eliberarea-romaniei.html

Articolul de mai sus a apărut aici:

http://www.evz.ro/siluirea-istoriei-ambasada-rusiei-mapn-si-divizia-creata-de-ana-pauker-vasile-luca-petre-borila-si-valter-roman.html


Destine de disidenți: Jacek Kuroń, Karol Modzelewski și pasiunea libertății (Eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu )

27/03/2015

Există unii foști disidenți care, în pofida tribulațiilor istoriei post-comuniste, au reușit să-și mențină nealterate veritcalitatea și credibilitatea. Îi menționăm nu pentru a minimaliza statura cuiva, ci pentru că e nevoie de repere morale într-o lume marcată de prea mult relativism. Ne gândim la cei care, într-o celebră scrisoare deschisă către Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Unit Polonez, de peste 90 de pagini, în 1964, au denunțat modelul etatist-birocratic de socialism aplicat în acea țară. Era o critică de la stânga a ceea ce se numește “socialismul de stat”, deci ideocrația partocratică de tip leninist. Se cerea instaurarea consiliilor muncitorești ca formă de democrație directă, deci ca alternativă la totalitarismul polițienesc. Autorii erau doi tineri doctoranzi la Universitatea din Varșovia. Jacek Kuroń (1934-2004) era un carismatic pedagog, cu o colosală influență printre adolescenții care formaseră tineretul “walterist” (după numele unui faimos fost combatant din Brigăzile Internaționale). Cel de-al doilea, Karol Modzelewski,  născut la Moscova în 1937, era un promițător istoric și fiul primului ministru de Externe al Poloniei Populare (adică staliniste).

Putem vorbi, ca în atâtea alte cazuri, de un intens conflict generațional. Trebuie să fii orb din punct de vedere istoric și psihologic pentru a nu pricepe că nu există determinații genetice în planul opțiunilor ideatice și politice. E suficient să-i fi citit pe Turgheniev și pe Dostoievski.

Regimul Gomułka a reacționat prompt și draconic. Cei doi au fost arestați, anchetați, condamnați. Un tânăr stângist din Germania Federală, Daniel Cohn-Bendit, a decis să adopte numele lor de familie drept propriul său nume. Cunoscutul istoric marxist britanic Isaac Deutscher, fost membru din clandestinitate al PC Polonez, exclus în anii ’30 pentru “deviere troțkistă”, i-a adresat o scrisoare personală liderului polonez, apelând la amintiri comune și cerându-i să probeze clemență în raport cu cei doi tineri rebeli (v. “An Open Letter to Wladyslaw Gomulka”, în Isaac Deutscher, “Marxism, Wars & Revolutions: Essays from Four Decades”, Verso, 1984, pp. 128-131). Un leninist sută la sută, Gomułka nu s-a lăsat înduplecat de apelul lui Deutscher. Știa că orice concesie făcută unei erezii duce la șubrezirea monolitului dictatorial. Au existat voci care au protestat în interiorul partidului, inclusiv filosoful Leszek Kołakowski, care avea să fie el însuși exclus în 1966. Textul este unul esențial, ca expresie a acelei direcții a marxismului critic care a contribuit neîndoios la dinamitarea specioasei legitimități oficiale. Și suficient de important pentru ca regretatul istoric Gale Stokes să fi inclus fragmente din el în remarcabila sa antologie “From Stalinism to Pluralism: A Documentary History of Eastern Europe since 1945,” (v. ediția a doua, apărută la Oxford University Press în 1996, pp. 108-114).

Între discipolii lui Jacek Kuroń să-i amintim pe Irena Lasota, Irena Grudzińska-Gross, Adam Michnik și Aleksander Smolar. Cei doi contestatari ai sistemului au fost eliberați după trei ani. A urmat criza politică din 1967, când în interiorul conducerii de partid s-a format o grupare huliganic antisemită condusă de șeful securității, ministrul de Interne Mieczysław Moczar, așa-numita facțiune a partizanilor. Se contura linia stalinismului național în versiunea sa poloneză. Intelighenția de orientare liberală și mulți studenți au aplaudat victoria Israelului în Războiul de Șase Zile. Exista un club literar numit “Babel” (după numele scriitorului ucis de Stalin, Isaak Babel), se purtau discuții considerate subversive de către gardienii ortodoxiei ideologice.

În martie 1968 a izbucnit revolta studenților de la Universitatea din Varșovia, reprimată cu maximă brutalitate de către trupele de securitate. Cardinalul Stefan Wyszyński, primatul Poloniei și fost capelan în cadrul Armatei Teritoriale (rezistența polonă în timpul ocupației naziste a țării), și-a exprimat solidaritatea cu studenții maltratați în beciurile poliției. Kuroń și Modzelewski au fost din nou arestați, ca instigatori ai protestelor, și au primit pedepse de peste trei ani de închisoare.

În anii ’70, cei doi au devenit inspiratorii proiectului de conlucrare dintre intelectualii critici și muncitorii revoltați. În 1976, prindea ființă Comitetul de Apărare a Muncitorilor (KOR), strămoșul și catalizatorul Solidarność, din care făcea parte, pe lângă Michnik și Kuroń, unul din liderii veniți din altă zonă socială, fără tradiții comuniste în familie, Antoni Macierewicz. În august 1980, Kuroń, Macierewicz, Modzelewski, Michnik și alți activiști anti-totalitari, l-au consiliat pe Lech Wałęsa în negocierile cu guvernul comunist care au culminat în recunoașterea dreptului la existență legală al sindicatului liber și auto-guvernat Solidarność. Au fost cu toții arestați după proclamarea Legii Marțiale, în decembrie 1981. Odată eliberați, au participat la activitățile clandestine ale “Solidarității”. În primăvara anului 1989 au participat la negocierile cunoscute drept Masa Rotundă. Macierewicz a devenit tot mai critic la adresa camarazilor pe care îi vedea prea dispuși să le acorde comuniștilor mai multe concesii decât era cazul. Dezacordurile ideologice de odinioară s-au transformat în ireconciliabile conflicte de viziuni politice.

Karol Modzelewski a devenit senator, Jacek Kuroń a intrat în guvernul “Solidarității” ca ministru al Muncii. Au scris cărți importante despre tranziția post-comunistă și au participat din plin la marile dezbateri publice. Filosofia noului evoluționism, sintetizată de Adam Michnik într-un celebru eseu, a fost de fapt rezultatul gândirii unui grup de intelectuali critici, între care un rol proeminent l-au jucat Kuroń și Modzelewski. Cei doi au parcurs în câteva decenii calea de la revolta anti-totalitară de inspirație stângistă la un liberalism civic pentru care drepturile individului sunt cheia de boltă a unei comunități democratice. Au rămas fideli proiectului unei cetăți eliberate de frică și suspiciune, al unui spațiu în care oamenii să trăiască într-adevăr liber, fără spaima că pot fi încarcerați numai pentru că nu sunt de acord cu o virgulă din ceea ce susțin cei aflați la putere.

În autobiografia sa, “La foi et la faute: à la rencontre et hors du communisme”,  tradusă la Fayard în 1991, Kuroń spunea: “Consider că originea condițiilor sociale ale paranoiei rezidă în faptul că existența umană este condiționată de repartizarea socială contemporană a muncii. Unificarea tuturor acestor sarcini se efectuează la nivelul unei vaste societăți din care țâșnesc forțe pe care nimeni nu le poate stăpâni. Totuși, în societățile democratice, oamenii se organizează pentru a controla aceste forțe și, până la un punct, a le domina; în orice caz, știu că le pot stăpâni. Numai totalitarismul îl deposedează pe individ — face din noi toți ființe izolate și dezarmate în fața unor forțe gigantice și dirijate împotriva noastră, care rezultă din propria noastră cooperare. …Să privim adevărul în față: forma de gândire paranoică este corolarul atitudinilor care ne sunt impuse de către condițiile sociale maladive ale totalitarismului. În aceste condiții, căutarea constantă a provocării și a unui complot urzit de inamici omnipotenți nu are nimic excepțional, este caracteristica însăși a unei imaginații bolnave”. (p. 422) La baza acestor considerații stau cu siguranță și reflecțiile lui Leszek Kołakowski, foarte influent printre cercurile intelectuale polone din epocă, cel care scria în 1971 (“In Stalin’s Countries: Theses on Hope and Despair”) despre posibilitatea de a contesta un sistem măcinat de contradicții ireductibile printr-o rezistență socială care să exploateze aceste contradicții. Cu alte cuvinte, era avansată ideea unei presiuni graduale, efective, pe termen lung, vizând eliberarea socială și națională (p. 49 din eseul citat). Așa a apărut KOR, din această schimbare fundamentală de paradigmă a opoziției. Așa a apărut și “Noul Evoluționism” al lui Adam Michnik. Și deși această viziune a fost relativ îmbrățișată și în Ungaria (prin György Bence și János Kis) ori Cehoslovacia (prin Václav Havel și alții asociați Cartei 77), nicăieri nu a avut succesul parțial, dar real, din Polonia. Iar trecerea de la “disidență” la “opoziție”, pe o linie terminologică mai fină și nuanțată, este perfect și dramatic ilustrată de evoluția politică a lui Jacek Kuroń, alături de cea a lui Karol Modzelewski.

Recomandări:

https://www.marxists.org/history/etol/newspape/isj/1967/no028/kuron.htm

http://www.nytimes.com/2014/05/30/opinion/sierakowsi-polands-forgotten-dissident.html

Anat Plocker, “Zionists to Dayan: The Anti-Zionist Campaign in Poland, 1967–1968″, Stanford University Press, 2009.

http://www.amazon.com/Poland-genesis-revolution-Abraham-Brumberg/dp/0394523237

http://www.polirom.ro/catalog/carte/revolutiile-din-1989-intre-trecut-si-viito-442/

http://www.polirom.ro/catalog/carte/reinventarea-politicului-europa-rasariteana-de-la-stalin-la-have-2758/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 192 other followers