The Last Marxist Revisionist

Mikhail Gorbachev went far beyond Nikita Khrushchev’s “Back to Lenin” approach. When he came to power in March 1985, he tried to instill new life into a dying body. This explains the inconsistencies and blunders of the first three years (1985-1988). He knew from his mentor Yuri Andropov that touching the Stalin question would inevitably open a Pandora box. And yet he did it.

Glasnost meant the return of repressed memories, the rebirth of pluralism, and the return of civil society. It meant telling the truth about the horrible crimes of the past. It meant admitting that the regime contained violence against society in its deepest matrix. By the end of the 1980s, Gorbachev, Yakovlev, Georgy Shakhnazarov and their supporters realized that liberalization was not sufficient. The next step was democratization. But an intrinsically authoritarian culture like Bolshevism be democratized without renouncing its defining features? The answer came in August 1991 with the anti-Gorbachev putsch and four months later with the end of the USSR. Altogether, he was a world-historical personality attuned to the turbulent and perplexing times in which he lived. No hagiography would do him justice. The same can be said about endeavors to negate his real merits.

Refugees

I was little when I heard my parents talking about their experiences as political refugees. First in French camps, after the Spanish Civil War, then as asylees in the Soviet Union between late 1939 and early 1948. In elementary school, I was friends with Alex, the youngest son of Federico Melchior, the editor-in-chief of “Mundo Obrero.” Then, in highschol, with Charalambis, son of the editor of “Neos Kosmos.” Nansen passports. Like Menelaos Ludemis, like Dimos Rendis. LikeYannis Veakis, Elena Patrascanu’s secnd husband. I warmly recommend Apostolos Patelakis’s book about the Greek political refugees in Romania. Later, I read Koestler’s “Scum of the Earth” and Hannah Arendt’s essay “We, Refugees.” To be a political refugee means Heimatslosigkeit. Uprootedness. No civic rights. Unprotectedness. Defenselessness. Hopelessnes. Helplessness. Carola Neher was a political refugee in the USSR. So were Maria Osten, Eva Zeisel, Alex Weissberg, Margarete Buber Neumann. So were Elena Filipovici, Marcel Pauker (Luximin), David Fabian, and Alexandru Dobrogeanu-Gherea. No light at the end of the existential tunnel. A bureaucrat’s whim determines the refugee’s destiny. Transit. Like in Anna Seghers’s novel and Christian Petzold’s film. Like in Walter Benjamin’ failed attempt to escape France. Like in Danilo Kis’s “A Tomb for Boris Davidovich.”

Photo: Moscow, 1940, after the Spanish Civil War my parents were political refugees in the Soviet Union. She was 25, he was 27. The then general secretary of the Communist Party of Romania (Section of the Communist International), Boris Stefanov, urged them not to ask questions about prominent Romanian refugees. Silence was a rule of survival. In Moscow, my mother was on friendly terms with two German refugees: Helene (Lena) Berg and Hanna (Haschka) Wolf. They were close friends with Hilde Benjamin, WB’s sister-in-law and the GDR’s first Minister of Justice. Georg Benjamin died in a Nazi concentration camp. Hilde was a fanatic instrument of “class justice.” Lena served as SED representative on the editorial board of the Prague- based monthly “World Marxist Review.” Haschka was Rector of the SED’s Superior Party School. Both were CC members.

Putinismul ca ideocratie totalitara

Leviatanul numit URSS s-a nascut in decembrie 1922 prin tratatul semnat de reprezentantii auto-desemnati ai Federatiei Ruse, Ucrainei, Belorusiei (Belarus) si Transcaucaziei. A fost un imperiu totalitar dominat de o ideologie mesianic revolutionara care atribuia Rusiei Sovietice un rol providential. Cultul liderului (Lenin, Stalin etc) era un element definitoriu pentru religia politica a sovietismului. Inca din anii 30, Stalin a imbratisat viziunea autocratic-imperialista proprie ideologiei expansioniste a tarismului. Putinismul impartaseste cu bolsevismul si cu tarismul febra profetica a milenarismului. Nu orice fel de bolsevism, ci aclea de sorginte jdanovista, al postularii prirotitatii ruse in orice domeniu, de la radioul lui Popov la astorfizica lui Tiolovski.

Putinismul ste un construct obtinut prin bricolaj, cu fragmente si secvente din alte experiente si scenarii. Cand se proiecta in Ivan cel Groaznic, Koba nu exagera decat partial. Nostalgiile tariste ale lui Putin sunt de fapt expresia unei insecuritati mistuitoare. Instinctele sale reale sunt kaghebiste. Este obsedat de dusmani, vizibili si invizibiuli. Mereu la panda, traieste in minciuna si groaza. Un univers scindat, o existenta schizoida. Nu este un strateg, ci un executant lipsit de capacitate vizionara. De-aici si gafele stiute ori mai putin stiute. “Ideea Rusa” este pentru Putin o arma politica. Un mit mobilizator, electrizant, galvanizant. Mitul societatii fara clase s-a destramat. La fel si acela al revolutiei mondiale. Ceea ce n-a disparut este adversitatea viscerala pentru valorile rationalismului cartezian, pentru umanismul burghez, pentru Drepturile Omului si Cetateanului.

Un autor francez originar din Romania a scris o biografie extrem de relavasnta a lui Putin.Ma refer la Jean Parvulescu (Parvulesco). A trecut ilegal frontiera in 1948, a ajuns in Vest trecand prin Iugoslavia titoista. M-am ocupat de Parvulesco intens in ultima vreme. Cartea despre Putin nu e o biografie, ci un manifest. Autorul prefetei este Aleksandr Dughin, unul dintre pontifii putinismului. Parvulesco era un excentric, in anii 50 in cercurile exilului romanesc, aflam de la Monica Lovinescu in cartea de amintiri “La apa Vavilonului”, i se spunea “Printul”. Fiul sau, Stanislas Parvulesco, este pretendent la tronul fictivului Ragat al Patagoniei. Halucinatii istoriosofice si pseudo-filosofice? Dar legaturile trimit mai departe. Parvulesco i-a deschis calea lui Dughin spre ezoterismul fascistoid al lui Julius Evola si spre misticismul anti-modern al lui Rene Guenon. Evola a fost un admirator al lui Corneliu Zelea Codreanu. Scriu aceste lucruri pentru a lumina resorturile invizibule ale neo-ocultismului putinist. Pentru ca, asa cum Hitler era atras de simbolistica neo-pagana, Putin este fascinat de ideile unui oprofest al dascismului rus precum Ivan Ilin. In acest creuzet al euroasianismului presupus purificator paliputa emotii, fobii, mituri si pulsiuni care definesc “revolta impotruva lumii moderne”, strigatul de lupta al noilor vrajitori.

Tenebrele “Epocii de Aur”: Ceaușescu, Securitatea și moartea doctorului Abraham Schaechter

“Nu știu dacă toți știți ca astazi dimineața s-a sinucis dr. Schaechter și așa s-a ajuns sa se cunoască aceasta situație. Toate aceste note privesc pe de. Schaechter care a fost medicul meu, care nu a vrut sa fie agentul Securității, si atunci s-au folosit de alți agenți…. eu sunt convins ca sinuciderea lui s-a întâmplat ca urmare a tot ceea ce s-a întreprins împotriva lui”. (14 martie 1973, document inclus in Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Gosu, editori, Istoria comunismului din România, volumul III, Polirom, 2016, p. 142). L-am cunoscut, era amic cu sora tatalui meu, doctorita Nema Tismaneanu (Tisminetki). Sotia sa murise cu cativa ani inainte de acest deznodamant cel putin enigmatic. Schaechter avea o partenera, planuiau sa se casatoreasca. Oricum, a rugat-o pe Nema sa-l ajute sa gaseasca un mic apartament de inchiriat in zona Dorobanti-Aviatorilor. Era doctorul sotilor Ceausescu. Dupa Plenara din aprilie 1968, in pofida presiunilor, a continuat un timp sa fie doctorul sotilor Alexandru si Marta Draghici. Era afabil, bonom, un povestitor talentat de bancuri si istorioare amuzante. Era pretuit ca diagnostician. Organele au spus ca doctorul s-a sinucis arunacandu-se pe geam de la etajul sapte (ori cinci), din cladirea spitaului de urgenta. Motivul? Zvonistica securista a lansat ideea ca era deprimat dupa moartera sotiei. I-au trebuit cativa ani pentru ca depresia sa duca la sinucidere? Si cum ramane cu ideea unei noi casatorii, cu planurile de viitor? Fiul sau, Sorin, a facut Medicina, s-a specializat in obstetrica si ginecologie. La inmormantare, la Cimitirul Evreiesc Filantropia, a fost prezenta Elena Ceausescu care i-a spus lui Sorin ca-l va ajuta daca va avea nevoie. Nu peste mult timp, Sorin a primit rapid aprobarea de a emigrat in Israel. Seful Consiliului Securitatii Stauului in acel moment era Ion Stanescu. A fost (temporar) zburat, a revenit in esaloanele superioare, iar dupa decemrbie 1989, a fost un virulent membru al Partidului Socialist al MUncii (PSM), formatiunea revansarda condusa de fostul premier ceausist Ilie Verdet si de trubadurul comunismului dinastiic, Adrian Paunescu.

Queen of Sorrow

The tragic queen of Russian poetry, Anna Andreyevna Akhmatova, was born on June 23, 1889. She died on March 5, 1966, 11 years after Stalin. In 1946, Stalin’s ideological henchman, Andrey Zhdanov, carried out his master’s order and denounced her poetry as “decadent” and called her “half nun, halh harlot.” Her first husband, poet Nikolay Gumilyov, was executed as a “counter-revolutionary” under Lenin. Their son, Lev, spent years in the Gulag. In her celebrated poem “Lot’s Wife,” Akhmatova uses a biblical reference to the story of Lot’s wife (who goes unnamed in the Bible), a woman given the chance to escape her home as it is destroyed by God, but who makes a fatal sacrifice to look back at her city one, final time.

The just man followed then his angel guide

Where he strode on the black highway, hulking and bright;

But a wild grief in his wife’s bosom cried,

Look back, it is not too late for a last sight

Of the red towers of your native Sodom, the square

Where once you sang, the gardens you shall mourn,

And the tall house with empty windows where

You loved your husband and your babes were born.

She turned, and looking on the bitter view

Her eyes were welded shut by mortal pain;

Into transparent salt her body grew,

And her quick feet were rooted in the plain.

Who would waste tears upon her? Is she not

The least of our losses, this unhappy wife?

Yet in my heart she will not be forgot

Who, for a single glance, gave up her life.

—Translated from the Russian by Richard Wilbur

Tenebrele “Epocii de Aur”: Ceaușescu, Securitatea și moartea doctorului Abraham Schaechter

Ceausescu dixit: “Nu știu dacă toți știți ca astazi dimineața s-a sinucis dr. Schaechter și așa s-a ajuns sa se cunoască aceasta situație. Toate aceste note privesc pe de. Schaechter care a fost medicul meu, care nu a vrut sa fie agentul Securității, si atunci s-au folosit de alți agenți…. eu sunt convins ca sinuciderea lui s-a întâmplat ca urmare a tot ceea ce s-a întreprins împotriva lui”. (14 martie 1973, document inclus in Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Gosu, editori, “Istoria comunismului din România”, volumul III, Polirom, 2016, p. 142)

Istoria onoarei la români: Doina Cornea, adevărul și libertatea

De una singură, în acele vremuri sumbre, fragilă, dar invulnerabilă, Doina Cornea a sfidat inepta, umilitoarea tiranie. Noblețea spiritului se logodea în cazul acestei admirabile Doamne cu un curaj calm și consecvent.

Transmise la Radio Europa Liberă, textele ei, limpezi precum apa unui izvor din munți, erau ascultate de milioane de români. Erau lecții morale, îndemnuri la renasterea spiritului civic.

A înțeles repede ce era FSN-ul, a intuit perfect strategiile neo-comuniste. A fost una din țintele infamei propagande stalino-fasciste. Era atașată ideilor și partidului lui Iuliu Maniu si Corneliu Coposu. A fost un om adevărat care a trăit în adevăr. A luptat pentru libertate și a trait ca un om liber. Să se odihnească în pace!

 

In Memoriam Karen Dawisha (1949–2018)

Who own Russia? This is the question, my friends, and Karen Dawisha gave the correct, definitive, unequivocal, incontrovertible answer to it: The KGB/FSB mafia…

My Karen Dawisha Memorial lecture on Thurday, April 12, class on the rise and fall of communism, University of Maryland at College Park…

Photo credit: Andres Garcia

 

 

Uzurpatorii

Canaliile nomenclaturiste erau terifiate de explozia spontană a străzii și de renașterea societății civile. Tocmai din acest motiv au incercat mai multe variante de succesiune. Prima ar fi fost Constantin Dăscălescu, un fel Egon Krenz din Balcani, sluga lui Ceaușescu. A doua ar fi fost versiunea Ilie Verdeț, cu un guvern format din activiști marginalizați de către cuplul dictatorial, ilegaliști nemulțumiți de cultul lui Ceaușescu, dar devotati dictaturii comunist…e ca sistem politic (Mihai Burcă, Vasile Vâlcu), criminali securiști precum “generalul” Iulian Vlad. In fine, al treilea scenariu, cel mai perfid și de aceea cel triumfător, a fost propus si realizat de Ion Iliescu, omul de incredere al Kremlinului, impreună cu o echipă de personaje cu care se aflase mai demult in contact (Virgil Măgureanu, Silviu Brucan, Nicolae Militaru, Petre Roman). Au urmat luptele, morții reali (peste o mie), propaganda delirantă, minciunile obscene…

Panteonul onoarei: In memoria Regelui Mihai

Aduc aici un omagiu celui care a apărat, in condiții de maxima vitregie, verticalitatea morală și curajul civic. Regele Mihai a fost simbolul continuității constituționale a statului român. Viața nu a fost deloc blândă cu acest om atât de blând. A avut un admirabil curaj in cateva situații extrem de dificile: arestarea dictatorului Ion Antonescu (cu trupele germane aflate in București) si greva regală declanșată ca protest impotriva abuzurilor nerușinate ale PCdR, la porunca directă a lui Stalin. A reprezentat o efigie a unei speranțe care refuza să sucombe timpurilor de mizerie sufletească și materială numite “construirea socialismului in România”.

Mai presus de orice, era un mare si consecvent iubitor al dreptătii. Detesta opresiunea, injustitia, șovinismul, orice formă de exclusivism. A fost constrâns să abdice prin diktatul agentilor lui Stalin din România. Așa-zisa abdicare din decembrie 1947 a fost de fapt o lovitură de stat, un act criminal, ilegitim si ilegal. Urmasii celor care l-au inlăturat pe Rege si au distrus democrația din România vor vărsa acum lacrimi de crocodil. Le spunem direct și fără echivoc: Sunteți niște răi si niste fameni, lăsați-l in pacea plecării către veșnicie, nu va imbulziți lângă catafalc…

L-am intâlnit de mai multe ori, am purtat discutii despre tulburata istorie a Europei de Est in veacul XX. Era calm, nu simteai nici cea mai mică urmă de ranchiuna, de resentiment. Asemeni Reginei Ana, era convins că reconcilierea trebuie să se bazeze pe căință, nu pe răzbunare. Mă inclin cu imens respect si spun: Să se odihneasca in pace, o binemerită!

Articol transmis la postul de radio Europa Libera