Spiritul revoluţionar, spiritul critic și interogaţiile fierbinţi (Un eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

10/04/2015

Motto: “N-am încredere decât în omul singur, dar in el am foarte multă încredere.” –Mihail Sebastian

Secolul XX a fost unul al fanatismelor ideologice, al utopiilor redemptive și al pasiunilor colectiviste. In anii 30, numiţi de poetul englez W. H. Auden “a low and dishonest decade”, spiritul revoluţionar, încarnat in extremele de stânga (bolșevism) si de dreapta (fascism) a purtat un război deschis împotriva spiritului democratic, liberal, burghez, pe scurt critic. Una din cărtile la care ţinem în chip deosebit, autorii acestui articol, este “Cum am devenit huligan” de Mihail Sebastian (1907-1945).  Apariţia in 1935 a acelei cărti, ca ripostă la controvesele generate de incendiara prefaţă a profesorului Nae Ionescu la romanul “De două mii de ani” (1934), o tentativă de justificare logică a antisemitismului teologic, a devenit ceea ce se cheamă une cause célèbre. Dar nu prefaţa lui Nae Ionescu ne interesează acum, nici mistica politică propagată de acesta. Ceea ce ne propunem aici este să readucem in discutie câteva idei ale lui Sebastian care ni se par de o incontestabilă, dogoritoare actualitate acum, când noi radicalisme populiste si noi ideologii totalitare ameninţă, fluturând drapelul anti-burghez, fundamentele unei ordini întemeiată pe refuzul înregimentărilor oarbe, deci pe spiritul critic. Pentru cei mai tineri e bine să amintim că eseul-pamflet scris de Sebastian, de fapt un manifest anti-totalitar, unul dintre primele la nivel european, a fost interzis în anii comunismului. Cenzorii știau bine de ce. Ideologia rece nu putea admite interogaţiile fierbinţi.

Să spunem că antiteza spirit revoluţionar-spirit critic este prezentă si într-un eseu faimos al lui Leszek Kolakowski publicat, în traducere franceză, cu prefata lui Jorge Semprun. Pentru Kolakowski, mentalitatea revoluţionară este una care opune salvarea imediată, totală si absolută, damnaţiunii totale, la fel de definitivă si absolută. Deci “totul sau nimic”. Altfel spus, revoluţionarii nu cred in purgatoriu. (v. Leszek Kolakowski, “L’esprit révolutionnaire”, Paris, Médiations/Denoel, 1985, pp, 14-15). Asa gândeau și revoluţionarii mistici din România anilor 30, fie ei leniniști sau fasciști, admiratori ai Cominternului sau ai Căpitanului.

Scrie așadar cu acută luciditate Mihail Sebastian in 1935, in plin război civil internaţional, spre a relua conceptul politologului exilat german Sigmund Neumann: “Comunistii si fascistii isi fac din ‘spiritul de cazarmă’ axa actiunilor lor politice. Mai mult decat atât: justificarea lor morală. ‘Omul in unformă’ este tipul de grandoare umană, pe care experienţele extremiste de dreapta si de stânga incearca să-l impună timpului nostru. Cămășile negre, brune, albastre si verzi simplifică violent ideile, atitudinile, si sentimentele reducându-le la o culoare, la un semn, la un strigăt”. Altfel spus, spiritul revoluţionar, intotdeauna profetic si maniheist, uniformizează, masifică, sterge diferenţele de personalitate, reduce totul la numitorul comun al obedienţei cazone. Spiritul revoluţionar se pretinde creator, este in fapt nihilist.

Scrie Sebastian mai departe despre modul in care tiraniile totalitare pariază exact pe dorinta de supunere si pe voluptatea auto-emascularii autonomiei persoanei: “Se retează astfel dintr-odată toate indoielile posibile, se strivesc nuantele, se tesesc sub o formdabilă presiune nivelatoare positiile personale de gândire. Nu ramân in joc decât doua-trei adevăruri absolute si nebuloase, asupra cărora nimeni nu are voise să se intrebe, dar pentru care toata lumea trebuie să moara. Da,da–alb, negru. Atat. Restul e suprimat, sters din constiinta noastră, sterilizat in sensibilitatea noastră. Cu o camasă, cu un imn, cu un salut si cu o insignă, ai rezolvat toate problemele, ai găsit toate răspunsurile. Vrei o religie? Iată o carte de membru. Vrei o metafizică? Iată un imn. Vrei o pasiune? Iată un sef”.

Este vorba, spune Sebastian, de extazul omului in uniformă: “O suta de mii de tineri care ridică intr-o arenă bratul drept in sus, o sută de mii de brate tresărind parca dintr-un singur umăr, este o masină care flatează nu stiu ce instinct de putere, nu stiu ce senzatie biologică”. Da, există ceva ce tine poate de instinctul mortii detectat de Freud in aceasta frenezie a supunerii. In 1935, scriitorul romano-evreu Mihail Sebastian anticipează demonstratiile unor Elias Canetti, Arthur Koestler, George Orwell, Manes Sperber: “Corurile, marsul in cadentă si simbolurile vagi, aceste betii psihologice, sunt materia primă a oricarei dictaturi. Că sunt dezonorante sau nu, putin interesează. Ele sunt eficace, si asta e de ajuns. Există un singur dusman care le poate sta impotrivă: spiritul critic. De aceea, orice dictatură, fascistă sau comunistă, debutează prin suprimarea lui…. Noaptea de chef va trece insă, si in zori va veni dezgustul. Noptile de chef tin uneori foarte mult in istorie: ani si decenii, dacă nu veacuri. La sfarsitul lor, dezgustul insă vine fără gres. … Marxismul si fascismul pot cuprinde o sută de adevăruri politice si economice decisive, dar amandouă pornesc de la o groaznică ignorare a omului. Este si in marxism, si in fascism o lipsă de viată si un abuz de scheme care le face din capul locuului artificiale. Acest lucru se va răzbuna astăzi sau peste o sută de ani, dar se va răzbuna. … Se circulă greu astăzi prin lumea ideilor, fără uniformă. Spiritul critic n-a avut niciodata uniformă. E un civil”.

Spiritul revolutionar se prevalează de categorii politice “tari”, imparte lumea in tabere ireconciliabil opuse, in prieteni si dusmani. In România, cel putin, acestea sunt vorbe fără noimă, afirmă Sebastian, iar diagnosticul său uimeste prin perenitate: “…’stânga’ si ‘dreapta’ romanească adăpostesc cele mai variate compromisuri, cele mai fanteziste contradictii. Lipsei lor de continut politic li se adaugă o gravă lipsă de sinceritate personaăa care le goleste de orice continut. E o discrepanţă strigătoare intre ceea ce spun oamenii si ceea ce fac ei, e un dezacord intre scrisul lor si viaţa lor. Democraţi cu scandaloase averi, socialisti cu strălucitoare cariera mondenă, teologi cu chef si temperament–e prea plină societatea noastra de asemenea exemplare pentru a ne mai osteni să credem in ‘democraţia’, in ‘socialismul’ si in ‘ortodoxia’ lor”. Aceste cuvinte au fost scrise acum 80 de ani, dar avem impresia că ele surprind o realitate care ne este, vai, extrem de familiară…

http://www.libhumanitas.ro/cum-am-devenit-huligan-humanitas-2008.html


“Viața e cobaiu soartei”: Neuitatul Alex. Leo Șerban

09/04/2015

Alex. Leo Șerban a fost un prieten drag, un om extraordinar, o fiintă de o ardentă intensitate etică, de o blândețe si de o candoare cum rar mi-a fost dat să intâlnesc. Critic de film prin instinct si vocație, era in egală masură un un intelectual de o modernitate formidabilă, atent la pulsațiile a ceea ce numim Zeitgeist. Tocmai pentru că era de o autenticitate profundă și cât se poate de reală, ii repugna orice cabotinaj, orice impostură, orice psitacism snob. Leo era un critic de o sensibilitate unică si tocmai de aceea de o mare vulnerabilitate. Am fost impreună patru zile la New York in decembrie 2010, am petrecut serile impreună cu el, cu Mihai Chirilov, cu Nae Caranfil, cu Corina Șuteu si fiica ei Elvira, cu Oana Radu, cu Silvia Rogozea, cu Monica Bârlădeanu si Bobby Păunescu, cu Tudor Giurgiu, iar diminețile am avut sansa sa fim impreună cu Mariana Mihuț si Victor Rebengiuc. Impreună cu Leo am prezentat la Festivalul de film românesc de la Tribeca “Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”, filmul lui Andrei Ujică. Gândurile noastre convergeau, ne-am ințeles si ne-am completat cum rar mi s-a mai intamplat vreodată cu cineva. Am vazut acolo filmul lui Cristi Puiu, “Aurora”, am vorbit mult cu Leo după aceea despre similitudinile dintre viziunea lui Puiu si aceea a lui Camus din “L’Etranger”. Aceeasi disperare a căderii irezistibile, aceeasi solitudine a trăirii ineluctabilei nefericiri, parte ghinion ontologic, parte libertate a auto-distrugerii.

Intr-o dimineață ne-a scos Ștefan Benedict să vedem galerii pe Madison Avenue, apoi am mers in trei la Met. Acolo ne-am intalnit cu marele regizor de teatru Gabor Tompa. Nu voi uita niciodată comentariile lui Leo in fața post-impresionistilor. Era mereu intr-o alertă culturală si moral. Cand am scris pe Contributors despre acel festival excepțional organizat de ICR New York, s-au găsit unii să posteze mesaje sarcastice. Leo le-a răspuns imediat. Intervenea, oricat de suferind era, pe varii forumuri, risipindu-si energia pentru a taxa nesimțirea. O facea senin, cu umor, fără urma de severitate enervată. Tot de o briliantă seninătate a a fost in timpul unui pranz in Greenwich Village unde am mers in trei, Leo, Corina si cu mine. Vestea morții sale (8 apirilie 2011), atât de timpurii, atat de nedrepte, am aflat-o chiar in hotelul new-yorkez (“Jolly”) unde stătuserăm in 2010, Leo si ceilalti oaspeti ai Festivalului.

Noul val al fimului romanesc ii datorează enorm lui Leo. Curajul sau estetic, viziunea de o prospețime si de o profunzime impresionante, umorul sau contagios, bunătatea atat de firească a acestui om au facut posibilă schimbarea de paradigmă in interpretarea a ce poate aduce original filmul românesc. Nu si-a propus poate acest lucru, nu a anticipat cată rezistența stupid-reacționară i se va opune lui si celor care gandeau ca el. A fost criticul care a asigurat o schimbare de direcție in discursul despre film in România. Și-a asumat o conditie existențială pentru care mulți in România si nu doar acolo nu au avut si nu au ințelegere. A fost el insusi cu o bucurie a vieții menită sa ne intărească pe toți cei din jurul sau. Mesajele sale pe forumurile unde bântuiau marxistii ludici si alți nostalgici ai diverselor totalitarisme erau incisive, mordante, de un haz irezistibil si, in fond, nimicitoare prin umor…

Detesta ascunzisurile lase, camuflajele nedemne, era intotdeauna bucuros cand putea fi franc si direct. In fapt, nu putea fi decat astfel: onest, transparent, franc si direct. Asa au fost articolele sale din “Dilema”, din “Idei in Dialog”, din alte reviste. Asa sunt toate scrierile sale. Asa a fost prietenul nostru, neuitatul Leo. Mi-a vorbit despre magia nocturnă din Buenos Aires, orasul in care alesese să-si inceapă a sa despărțire de România. Mi-a promis ca va fi ghidul meu cind si dacă voi ajunge vreodată la Lisabona, alt oras unde trăise si de care era indrăgostit (nu mai vorbesc de mare sa iubire care a fost New York-ul). Luind trenul vinerea trecuta dinspre Washington catre Penn Station, la New York, am citit pe drum, in “Lettre Internationale” (numărul din primavara anului 2010), un articol al scriitorului columbian Hector Abad intitulat “Pagini de buzunar”. Este vorba de o borgesiană istorie autobiografică privind soarta a cinci sonete (reale? imaginare”? veritabile? apocrife?) de Borges. Nu stiam, atunci cand citeam acest text si mă gandeam la Leo, că in aceeasi seară aveam să aflu vestea insuportabilă a sfarsitului său. Intre timp, cartea lui Abad a aparut in româneste, la Curtea Veche Publishing, in minunata traducere a Marianei Sipos. Ne-am propus, Marius Stan si cu mine, să scriem despre ea. O vom face…

Ya somos el olvido que seremos…

Suntem uitarea ce-o sa fim curand…

Titlul acestui articol contine cuvintele de incheiere ale ultimului mesaj postat de Leo pe twitter. Imi imaginez că acolo unde este Leo acum el poartă in fine cu Susan Sontag acea conversatie pe care si-o va fi visat despre film, imagine, fotografii, istorie, violentă, represiune (de orice fel), transgresiune, eliberare si maladie ca mod de mantuire.

Recomandări:

http://www.revista22.ro/ultimul-Serban-54854.html

http://www.curteaveche.ro/blog/2014/08/25/o-poveste-columbiana-suntem-deja-uitarea-ce-vom-fi-de-hector-abad-haciolince/

http://www.contributors.ro/cultura/viata-e-cobaiu-soartei-in-memoriam-alex-leo-servan/


Visuri redemptive: Doctrina lui Marx și sanctificarea violenței (Un eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu)

09/04/2015

Marxismul, îndeosebi în versiunea sa bolșevică, este unul dintre cele mai importante mituri politice maniheiste ale istoriei contemporane. Este un discurs fundamental al modernității care contrapune așa-zisele forțe ale reacțiunii, barbariei și declinului celor care reprezintă progresul istoric. Marxismul este o soteriologie: el promite salvarea prin intermediul distrugerii unui sistem perceput ca fiind bazat pe dominație, exploatare și alienare. În această viziune soteriologică, proletariatul este Mântuitorul omenirii sau, așa cum a afirmat în tinerețe însuși Marx – clasa-Mesia a istoriei. În eseul de față, ne concentrăm asupra avatarurilor acestei escatologii utopic-revoluționare, îndreptându-ne atenția asupra tezelor Manifestului Partidului Comunist. Acest text incendiar a fost numit pe bună dreptate de către Leszek Kołakowski drept “o capodoperă a literaturii de propagandă”. Manifestul a formulat miezul unei ideologii al cărei scop principal a fost transformarea societății, economiei, culturii și, nu în ultimul rând, a naturii umane. Într-adevăr, marxismul a fost, înainte de toate, un proiect demiurgic fixat asupra distrugerii societății burgheze fundamentată pe respectarea și protejarea proprietății private.

Marele sociolog Daniel Bell spunea că societatea civilă este numele politic al economiei de piață. În viziunea unui Ernest Gellner, pe care o și împărtășim, societatea civilă și economia de piață, deci opusul celei planificate, sunt condiții esențiale ale libertății. Statul de drept nu este pur și simplu o efemeră suprastructură, ci o premisă a demnității individului, fundamentul a ceea ce filosoful politic Avishai Margalit numește societatea decentă. Invocând pretinsele legi inexorabile ale progresului istoric, așadar invocând un mit politic, marxismul a urmărit să transceandă o societate socotită a fi incurabil reificată. Obiectivul era de a pregăti forțele sociale revoluționare pentru confruntarea finală care urma să aducă cu sine “saltul din imperiul necesității în imperiul libertății.” Pentru Marx, convingerea că Istoria este guvernată de legi a echivalat cu faptul că aceste legi pot fi cunoscute și chiar “stăpânite”. În consecință, concepția sa despre lume a fost în mod necesar științifică, non-utopică, distingându-se astfel de orice altă formă anterioară de socialism.

Una dintre ideile centrale ale Manifestului este aceea a luptei de clasă. Pentru Marx și Engels, istoria tuturor societăților omenești este aceea a luptei claselor, deci realizarea concretă a viziunii hegeliene despre unitatea și lupta contrariilor. Este vorba de o paradigmă a conflictului inexorabil în urma căruia unul din termenii contradicției sociale, în acest caz burghezia, trebuie anihilat, suprimat ca încarnare socială, precum clasă. Primatul eliberării a făcut ca violența, sanctificată drept act purificator, să fie situată în inima proiectului marxist. Mai târziu, leninismul s-a folosit și a abuzat această filosofie a Aufhebung-ului (depășire, transcendere) istoric-revoluționar. El a impus supremația partidului de avangardă (o falangă de aleși) în condițiile absenței unui proletariat matur într-o Rusie subdezvoltată industrial. Ca gnoză politică, filosofia bolșevică a propus opusul a ceea ce Marx a accentuat în scrierile sale din tinerețe, și anume, dezvoltarea spontană a conștiinței de clasă. Așa cum a arătat tânărul Georg Lukács, extaziat el însuși de acest vis redemptiv, pentru Marx, clasa revoluționară, expresia istorică a conștiinței nefericite, era încarnarea totalității, creându-se astfel premisele pentru a ajunge la adevărul istoric suprem (coincidența subiect-obiect din metafizica hegeliană). Pentru Lenin însă, Partidul îndeplinea o astfel de funcție izbăvitoare în care predestinarea se contopea cu infailibilitatea. Această distincție capitală a fost punctul de pornire pentru diferențele esențiale dintre marxismul sovietic și cel occidental, de la conflictul dintre Lenin și Rosa Luxemburg până la sfârșitul secolului trecut.

Pot fi identificate, așadar, două direcții în mesajul Manifestului care anticipează experiențele viitoare ale teoriei marxiene. Pe de o parte, există accentul pus pe dezvoltarea autonomă, spontană, organică a conștiinței de clasă. Pe de altă parte, avem glorificarea și cultul violenței. Perpetuarea unei asemenea dihotomii în istoria și evoluția marxismului scoate în evidență problema centrală a acestei filosofii politice: cea a moralității praxisului revoluționar. Manifestul demonstrează ambivalența fatală a emancipării dobândită prin violență: în numele democrației proletare autentice libertățile formale trebuie suspendate, chiar reprimate. Pentru a atinge un nivel înalt de moralitate, care transcende ipocrizia burgheză, moralitatea trandițională trebuie abrogată (a se vedea tezele lui Troțki pe acest subiect, reluate mai nou de Slavoj Žižek și adepții săi). Marxismul pretinde că deține frâiele destinului omenirii deoarece crede că are soluția la suferințele și anxietățile milenare ale societății. Nu credem că a existat vreodată vreun alt proiect revoluționar impregnat de o mai amplă pretenție profetică sau de un mai masiv simț al predestinării carismatic-istorice. Din acest punct de vedere, mitul “partidului de tip nou” al lui Lenin este un ecou fidel al mitului lui Marx al clasei hărăzite care urmează să aducă salvarea umanității dincolo de propriile sale condiționări subiective.

Așa cum au scris Ágnes Heller și Ferenc Fehér, amurgul marxismului ca strategie de transformare radicală a societății a însemnat sfârșitul epocii universalismului radicalismului. În același timp însă, componenta utopică a marxismului își păstrează relevanța și influența. Durabilitatea, persistența acesteia din urmă este explicabilă prin intermediul năzuinței scientiste a doctrinei. Marxismul a subordonat imperativul etic ambiției sale hiper-raționaliste și ultra-pozitiviste. Pentru Marx, nerecunoașterea validității postulatelor sale a fost egală cu orbirea istorică, cu înstrăinarea ideologică a subiectului, cu “conștiința falsă”. Toți cei care nu au reușit să interiorizeze axiomele marxismului au devenit, în chip “obiectiv”, avocații status-quo-ului, victime alienate ale mistificărilor ideologice. Acesta este și ethosul Manifestului: o întreagă clasă – burghezia – este pusă la stâlpul infamiei, iar ordinea sa socială – capitalismul – este proclamată, cu fervoare chiliastic-oraculară, drept ținta unei anihilări obiective și inexorabile.

Manifestul este textul sacru care proclamă legitimitatea morală a revoluției totale și totalizante. În acest sens, Manifestul prescrie marxismul drept substitut secular al religiei tradiționale. Milenarismul său incandescent explică magnetismul acestui text. El a impus marxismul drept doctrina noului eroism romantic, a colectivismului inflamat și inflamant. Narațiunea Manifestului prezintă epopeea electrizantă a conflictului iremediabil în cadrul societății umane pre-comuniste, devine sursa justificativă a speranței și iluziilor celor care au ales calea radical transformatoare, oricare ar fi costurile umane ale acestei aventuri. În ultimă instanță, raportat la traducerea sa concretă în istorie, Manifestul este totuși punctul de pornire al teribilei inginerii sociale exterministe a secolului XX. Este pamfletul în care Marx și Engels au proclamat adepților drumul privilegiat către Edenul regăsit, noua grădină a Omului în care nu vor mai exista discordie, război, foamete, prigoană și frică. În chip deopotrivă tragic și ironic, a devenit evanghelia extremismului de stânga, scufundat solipsistic în himera eliberării universale a omenirii.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/visuri-redemptive-doctrina-lui-marx-%c8%99i-sanctificarea-violen%c8%9bei-un-eseu-de-marius-stan-%c8%99i-vladimir-tismaneanu/


10 (zece) punkte: Monseniorul Vladimir Ghika (Text aparut in revista online “LaPunkt”

04/04/2015

1.I s-a spus „marele vagabond apostolic”. A murit, în chinuri cumplite, în închisoarea comunistă de la Jilava.

2.În 31 august 2013, la Bucureşti, în prezenţa a 10.000 de oameni, cu participarea extraordinară a trimisului Papa Francisc, Cardinalul Angelo Amato, prefectul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, Monseniorul Vladimir Ghika a fost beatificat. Detalii despre acest moment, dar şi despre multe altele care îl au în prim plan pe acest extraordinar om al creştinătăţii, aici: http://www.vladimir-ghika.ro/

Monseniorul Ghika a fost cel de-a patrulea român beatificat  de Vatican. Prim fericit a fost călugărul franciscan capucin din Moldova Ieremia Valahul, al doilea – episcopul romano-catolic auxliar  Szilard Ignaţiu Bogdanffy; al treilea – episcopul romano-catolic Janos Schefller. Ulterior beatificării Monseniorului Vladimir Ghika, Vaticanul a anunţat că beatifică şi un al cincilea român, episcopul catolic de la Iaşi, Anton Durcovici.

3.” Născut în ziua de Crăciun a anului 1873 la Constantinopol (astăzi Istambul – Turcia), a fost nepotul ultimului domnitor al Moldovei, principele Grigore V. Ghika Vodă (1849-1856), fiul lui Ioan Ghika (general de divizie, ministru plenipotenţiar) şi al Alexandrinei Moret de Blaremberg (descendentă din Henric al IV-lea, regele Franţei).

A avut patru fraţi şi o soră: Grigore – ce a murit la o vârstă fragedă, Alexandru, Gheorghe şi Ella – morţi şi ei de tineri, şi Dimitrie (1875-1967).

A fost botezat şi miruit ortodox, mama sa fiind o credincioasă foarte ataşată de Biserica Ortodoxă, tatăl său fiind în acea perioadă ministru plenipotenţiar al României în Turcia.

În anul 1878 este trimis la şcoală în Franţa, la Toulouse, şi va fi lăsat în grija unei familii protestante în ceea ce priveşte educaţia şi practica religioasă, deoarece în zonă nu exista nici o biserică ortodoxă. O va termina în anul 1895, după care va urma la Paris Facultatea de Ştiinţe Politice. În paralel va frecventa cursuri de medicină, botanică, artă, litere, filozofie, istorie şi drept.

Se întoarce în România datorită anghinei pectorale, unde îşi va continua studiile până în 1898 când merge la Roma unde va urma Facultatea de Filosofie-Teologie a dominicanilor în Roma, Angelicum. Este în această perioadă (1902) când, după un misterios discernământ, pentru a fi „şi mai ortodox” face profesiunea de credinţă catolică spre stupoarea mamei sale care rămâne până la moarte contrară deciziei fiului său.

Dorea să devină preot sau călugăr, însă Papa Pius al X-lea l-a sfătuit să renunţe la idee, măcar pentru o perioadă, şi să se dedice apostolatului ca laic. Şi-a desfăşurat activitatea extraordinară în toată lumea, la Bucureşti, Roma, Paris, Congo, Tokyo, Sidney, Buenos Aires… Mai târziu, în glumă, papa Pius al XI-lea îl va numi „marele vagabond apostolic”. Devine astfel unul din pionierii apostolatului laical.

Întors în ţară, se dedică operelor de caritate şi deschide primul dispensar gratuit Bethleem Mariae la Bucureşti, pune bazele marelui spital şi sanatoriu Sf. Vincenţiu de Paul, înfiinţând astfel primul spital gratuit din România şi prima ambulanţă, devenind fondatorul primei opere catolice de caritate din România.” Aceste date sînt reproduse dintr-un document al unui mpresionant proiect editorial online dedicat vieţii şi operei Monseniorului Ghika: http://www.vladimirghika.ro/

4.Monseniorul Ghika: ”Orice suflet cu adevărat umil poate să iubească uşor. El şi-a pierdut aproape toate motivele de indiferenţă şi de aversiune.” & „Adevărata iubire nu vorbeşte despre sine, adevărata iubire este cea care nu are nevoie să fie numită pentru a fi recunoscută.”

5.Un portret în imagini al Monseniorului Ghika:

 

6.Vladimir Tismăneanu: „Mircea Eliade a scris despre teroarea Istoriei. Karl Popper despre mizeria istorismului.Teroarea si mizeria sunt de fapt ale oamenilor, nu exista o Istorie abstracta si impersonala. Pe strada Capitan Demetriade, la coltul cu strada Ermil Pangratti, la doi pasi de Statuia Aviatorilor, exista o mica biserica catolica. Chiar vizavi, pe aceeasi strada, se afla o vila, parter si doua etaje. Monseniorul Vladimir Ghika, fondatorul bisericii, a fost arestat ca spion al Vaticanului si a murit ca martir in 1954. Generalul de securitate Gogu Popescu, ilegalist, de profesie invatator, sef de directie in MAI, locuia la etajul intai, in vila aceea. Se uita pe geam si vedea biserica. Avea doi fii, Bogdan si Emilian, ce le va fi povestit despre ce se intampla acolo? Biserica a fost inchisa, i s-a spus “cuib al tradarii”. Generalul a plecat in diplomatie, mai intai in Ghana, apoi in Birmania si, in final, in Republica Centrafricana. A murit in 2009. Vorbim de sinistrul instrument Visinescu, dar prea putin despre arhitectii terorii, diversii Alexandru Nicolschi, Gogu Popescu, Nicolae Plesita, Gheorghe Enoiu si altii ca ei.” Mai multe, în aceeaşi direcţie tematică, aici: http://www.contributors.ro/politica-doctrine/monseniorul-vladimir-ghika-generalul-gogu-popescu-si-teroarea-istoriei/

7.„Mor cu conştiinţa împăcată că am făcut tot ce am putut, deşi nu întotdeauna tot ce a trebuit pentru adevărata Biserică a lui Hristos, într-o perioadă tristă pentru ţara mea şi pentru întreaga lume civilizată”.  S-a născut în ziua de Crăciun, a murit în arest, după ce a fost torturat într-un mod barbar şi a fost îngropat fără cruce şi fără lumînare. Este una din marile figuri ale creştinismului românesc din secolul al XX-lea, martir al Bisericii şi om de o impecabilă rectitudine morală.

8.Louis Chaigne despre Monseniorul Ghika: „Cu privirea sa de o blândețe nuanțată de perspicacitate, cu barba sa diafană și maiestuoasă și cu părul său lung cu bucle, evoca destul de bine un tip de profet din Legea veche, cu deosebirea că el era făcut pentru laudă mai mult decât pentru imprecație, pentru gestul mâinilor întinse mai mult decât pentru acela al brațului amenințător. Mai exact, sub trăsăturile lui mi-ar plăcea să mi-l închipui pe Păstorul cel Bun. Se exprima cu un glas blând, domol, firesc, puțin voalat, privindu-și interlocutorul cu o bunătate tandră. Cristos trebuie să crească, iar eu să mă micșorez, aceasta părea a fi regula sa de viață. Prietenii săi, toți cei care s-au apropiat de el, știu că frumosul lui chip de fildeș îi făcea să-l uite repede pe prelat și pe prinț și să nu se mai gândească decât la Fața aureolată de lumină care a strălucit într-o seară într-un han din Emaus.”

Jacques Maritain despre Monseniorul Ghika: „Disponibil la toate apelurile care îl cheamă în slujba sufletelor, Mons. Ghika e mereu pe drum: dimineața în Congo, la amiază la Buenos Aires, pentru ceaiul de ora cinci la Tokio, dar ce spun eu? Iată-l la Calcutta, apoi la Melbourne. Și mereu la Paris cu inima. Această uimitoare disponibilitate este aparența în mișcare a unei bunătăți fără frontiere. Lungul păr alb și chipul de fildeș ale acestui nepot al ultimului domnitor al Moldovei, hrănit cu literele franceze, ajuns preot al Bisericii catolice romane și comisionar al tuturor operelor pioase, evocă, la toate răspântiile carității, imaginea unui sfânt Nicolae de stil modern, rezistent la toate intemperiile, curios să afle toate și informat de toate, bucuros să treacă, pentru săracii lui Cristos, peste toate regulamentele și barierele sistemelor și ale egoismului oamenilor, aspru cu sine însuși și zorindu-se să aducă oricărei nefericiri un remediu potrivit.”

Jean Daujat despre Monseniorul Ghika: „Mons. Ghika a realizat în cel mai înalt grad, în viața sa, acea dăruire de sine totală, continuă către ceilalți, fără a aștepta ceva în schimb: era întotdeauna în slujba tuturor nevoilor materiale și spirituale ale aproapelui care i se înfățișau, găsea de fiecare dată remediul potrivit cu o ingeniozitate uluitoare; pentru a ajuta pe cineva, avea resurse inepuizabile și întreprindea ceea ce putea părea, omenește vorbind, imposibil — de exemplu, călătorii în ținuri îndepărtate sau demersuri chinuitoare. Nu l-am văzut niciodată răspunzând prin refuz unei cereri de ajutor material sau spiritual, de demers, de vizită, de deplasare, fie ea lungă și grea. Nu părea grăbit, nerăbdător, măsurându-și timpul: era mereu disponibil, pentru toți, atâta timp cât era necesar, era cu fiecare ca și cum nu ar fi trebuit să se ocupe decât de acela; găsea totuși timpul să răspundă la toate apelurile.”

9.Vladimir Ghika purta la piept o cutiuţă în care se spune că era un spin din coroana cu care a fost răstignit Isus Christos. Avea obiceiul să binecuvînteze cu acel spin.

10.Monseniorul Ghika: „Se suferă proporţional cu dragostea pe care o ai. Capacitatea de a suferi este în noi aceeaşi cu capacitatea de a iubi. Este, într-un fel, umbra ei arzătoare şi teribilă.”

http://www.lapunkt.ro/2015/04/04/10-zece-punkte-monseniorul-vladimir-ghika/


Destine de disidenți: Jacek Kuroń, Karol Modzelewski și pasiunea libertății (Eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu )

27/03/2015

Există unii foști disidenți care, în pofida tribulațiilor istoriei post-comuniste, au reușit să-și mențină nealterate veritcalitatea și credibilitatea. Îi menționăm nu pentru a minimaliza statura cuiva, ci pentru că e nevoie de repere morale într-o lume marcată de prea mult relativism. Ne gândim la cei care, într-o celebră scrisoare deschisă către Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Unit Polonez, de peste 90 de pagini, în 1964, au denunțat modelul etatist-birocratic de socialism aplicat în acea țară. Era o critică de la stânga a ceea ce se numește “socialismul de stat”, deci ideocrația partocratică de tip leninist. Se cerea instaurarea consiliilor muncitorești ca formă de democrație directă, deci ca alternativă la totalitarismul polițienesc. Autorii erau doi tineri doctoranzi la Universitatea din Varșovia. Jacek Kuroń (1934-2004) era un carismatic pedagog, cu o colosală influență printre adolescenții care formaseră tineretul “walterist” (după numele unui faimos fost combatant din Brigăzile Internaționale). Cel de-al doilea, Karol Modzelewski,  născut la Moscova în 1937, era un promițător istoric și fiul primului ministru de Externe al Poloniei Populare (adică staliniste).

Putem vorbi, ca în atâtea alte cazuri, de un intens conflict generațional. Trebuie să fii orb din punct de vedere istoric și psihologic pentru a nu pricepe că nu există determinații genetice în planul opțiunilor ideatice și politice. E suficient să-i fi citit pe Turgheniev și pe Dostoievski.

Regimul Gomułka a reacționat prompt și draconic. Cei doi au fost arestați, anchetați, condamnați. Un tânăr stângist din Germania Federală, Daniel Cohn-Bendit, a decis să adopte numele lor de familie drept propriul său nume. Cunoscutul istoric marxist britanic Isaac Deutscher, fost membru din clandestinitate al PC Polonez, exclus în anii ’30 pentru “deviere troțkistă”, i-a adresat o scrisoare personală liderului polonez, apelând la amintiri comune și cerându-i să probeze clemență în raport cu cei doi tineri rebeli (v. “An Open Letter to Wladyslaw Gomulka”, în Isaac Deutscher, “Marxism, Wars & Revolutions: Essays from Four Decades”, Verso, 1984, pp. 128-131). Un leninist sută la sută, Gomułka nu s-a lăsat înduplecat de apelul lui Deutscher. Știa că orice concesie făcută unei erezii duce la șubrezirea monolitului dictatorial. Au existat voci care au protestat în interiorul partidului, inclusiv filosoful Leszek Kołakowski, care avea să fie el însuși exclus în 1966. Textul este unul esențial, ca expresie a acelei direcții a marxismului critic care a contribuit neîndoios la dinamitarea specioasei legitimități oficiale. Și suficient de important pentru ca regretatul istoric Gale Stokes să fi inclus fragmente din el în remarcabila sa antologie “From Stalinism to Pluralism: A Documentary History of Eastern Europe since 1945,” (v. ediția a doua, apărută la Oxford University Press în 1996, pp. 108-114).

Între discipolii lui Jacek Kuroń să-i amintim pe Irena Lasota, Irena Grudzińska-Gross, Adam Michnik și Aleksander Smolar. Cei doi contestatari ai sistemului au fost eliberați după trei ani. A urmat criza politică din 1967, când în interiorul conducerii de partid s-a format o grupare huliganic antisemită condusă de șeful securității, ministrul de Interne Mieczysław Moczar, așa-numita facțiune a partizanilor. Se contura linia stalinismului național în versiunea sa poloneză. Intelighenția de orientare liberală și mulți studenți au aplaudat victoria Israelului în Războiul de Șase Zile. Exista un club literar numit “Babel” (după numele scriitorului ucis de Stalin, Isaak Babel), se purtau discuții considerate subversive de către gardienii ortodoxiei ideologice.

În martie 1968 a izbucnit revolta studenților de la Universitatea din Varșovia, reprimată cu maximă brutalitate de către trupele de securitate. Cardinalul Stefan Wyszyński, primatul Poloniei și fost capelan în cadrul Armatei Teritoriale (rezistența polonă în timpul ocupației naziste a țării), și-a exprimat solidaritatea cu studenții maltratați în beciurile poliției. Kuroń și Modzelewski au fost din nou arestați, ca instigatori ai protestelor, și au primit pedepse de peste trei ani de închisoare.

În anii ’70, cei doi au devenit inspiratorii proiectului de conlucrare dintre intelectualii critici și muncitorii revoltați. În 1976, prindea ființă Comitetul de Apărare a Muncitorilor (KOR), strămoșul și catalizatorul Solidarność, din care făcea parte, pe lângă Michnik și Kuroń, unul din liderii veniți din altă zonă socială, fără tradiții comuniste în familie, Antoni Macierewicz. În august 1980, Kuroń, Macierewicz, Modzelewski, Michnik și alți activiști anti-totalitari, l-au consiliat pe Lech Wałęsa în negocierile cu guvernul comunist care au culminat în recunoașterea dreptului la existență legală al sindicatului liber și auto-guvernat Solidarność. Au fost cu toții arestați după proclamarea Legii Marțiale, în decembrie 1981. Odată eliberați, au participat la activitățile clandestine ale “Solidarității”. În primăvara anului 1989 au participat la negocierile cunoscute drept Masa Rotundă. Macierewicz a devenit tot mai critic la adresa camarazilor pe care îi vedea prea dispuși să le acorde comuniștilor mai multe concesii decât era cazul. Dezacordurile ideologice de odinioară s-au transformat în ireconciliabile conflicte de viziuni politice.

Karol Modzelewski a devenit senator, Jacek Kuroń a intrat în guvernul “Solidarității” ca ministru al Muncii. Au scris cărți importante despre tranziția post-comunistă și au participat din plin la marile dezbateri publice. Filosofia noului evoluționism, sintetizată de Adam Michnik într-un celebru eseu, a fost de fapt rezultatul gândirii unui grup de intelectuali critici, între care un rol proeminent l-au jucat Kuroń și Modzelewski. Cei doi au parcurs în câteva decenii calea de la revolta anti-totalitară de inspirație stângistă la un liberalism civic pentru care drepturile individului sunt cheia de boltă a unei comunități democratice. Au rămas fideli proiectului unei cetăți eliberate de frică și suspiciune, al unui spațiu în care oamenii să trăiască într-adevăr liber, fără spaima că pot fi încarcerați numai pentru că nu sunt de acord cu o virgulă din ceea ce susțin cei aflați la putere.

În autobiografia sa, “La foi et la faute: à la rencontre et hors du communisme”,  tradusă la Fayard în 1991, Kuroń spunea: “Consider că originea condițiilor sociale ale paranoiei rezidă în faptul că existența umană este condiționată de repartizarea socială contemporană a muncii. Unificarea tuturor acestor sarcini se efectuează la nivelul unei vaste societăți din care țâșnesc forțe pe care nimeni nu le poate stăpâni. Totuși, în societățile democratice, oamenii se organizează pentru a controla aceste forțe și, până la un punct, a le domina; în orice caz, știu că le pot stăpâni. Numai totalitarismul îl deposedează pe individ — face din noi toți ființe izolate și dezarmate în fața unor forțe gigantice și dirijate împotriva noastră, care rezultă din propria noastră cooperare. …Să privim adevărul în față: forma de gândire paranoică este corolarul atitudinilor care ne sunt impuse de către condițiile sociale maladive ale totalitarismului. În aceste condiții, căutarea constantă a provocării și a unui complot urzit de inamici omnipotenți nu are nimic excepțional, este caracteristica însăși a unei imaginații bolnave”. (p. 422) La baza acestor considerații stau cu siguranță și reflecțiile lui Leszek Kołakowski, foarte influent printre cercurile intelectuale polone din epocă, cel care scria în 1971 (“In Stalin’s Countries: Theses on Hope and Despair”) despre posibilitatea de a contesta un sistem măcinat de contradicții ireductibile printr-o rezistență socială care să exploateze aceste contradicții. Cu alte cuvinte, era avansată ideea unei presiuni graduale, efective, pe termen lung, vizând eliberarea socială și națională (p. 49 din eseul citat). Așa a apărut KOR, din această schimbare fundamentală de paradigmă a opoziției. Așa a apărut și “Noul Evoluționism” al lui Adam Michnik. Și deși această viziune a fost relativ îmbrățișată și în Ungaria (prin György Bence și János Kis) ori Cehoslovacia (prin Václav Havel și alții asociați Cartei 77), nicăieri nu a avut succesul parțial, dar real, din Polonia. Iar trecerea de la “disidență” la “opoziție”, pe o linie terminologică mai fină și nuanțată, este perfect și dramatic ilustrată de evoluția politică a lui Jacek Kuroń, alături de cea a lui Karol Modzelewski.

Recomandări:

https://www.marxists.org/history/etol/newspape/isj/1967/no028/kuron.htm

http://www.nytimes.com/2014/05/30/opinion/sierakowsi-polands-forgotten-dissident.html

Anat Plocker, “Zionists to Dayan: The Anti-Zionist Campaign in Poland, 1967–1968″, Stanford University Press, 2009.

http://www.amazon.com/Poland-genesis-revolution-Abraham-Brumberg/dp/0394523237

http://www.polirom.ro/catalog/carte/revolutiile-din-1989-intre-trecut-si-viito-442/

http://www.polirom.ro/catalog/carte/reinventarea-politicului-europa-rasariteana-de-la-stalin-la-have-2758/


Exerciții sovietologice: Tovarășul Isaac și Sir Isaiah

24/03/2015

Sunt greu de găsit două personalități intelectuale mai radical diferite decât autorul biografiei clasice a lui Troțki și cel al celebrului volum “Russian Thinkers”. Tovarășul Isaac (Deutscher), așa cum era numit de intelectuali cu simpatii similare de stânga, a fost îndrăgostit de grandioase generalizări hegeliano-marxiste și venera eroii istorici (categorie care îi cuprindea pe Lenin, Stalin și Troțki). Sir Isaiah (Berlin) era prin natura lui un sceptic, rezervat în raport cu utopismul, disprețuia radicalismul de orice coloratură și prețuia mai mult decât orice realismul (the sense of reality). Deutscher a fost un adept al determinismului monist. Berlin a fost atașat pluralismului agnostic. În timpul Războiului Rece, cei doi gânditori, ambii născuți în Imperiul Rus din familii de evrei cu lungă tradiție rabinică, ambii emigranți (la vârste diferite, desigur) în Anglia, ambii captivați de cultura rusă, au ajuns să personifice două viziuni incompatibile asupra politicii, istoriei și moralității.

O importantă distincție trebuie făcută de la început: în timp ce Deutscher a devenit  membru al  Partidului Comunist Polonez în ilegalitate, în anii douăzeci, Berlin nu a fost niciodată membru al vreunei sectei leniniste. Este adevărat, tovarășul Isaac a rupt cu staliniștii și a devenit un marxist independent, un influent jurnalist și un apreciat istoric. Dar el nu a renunțat la o concepție romantică privind bolșevismul timpuriu ca fântână a speranței revoluționare. A admirat intransigența, atașamentul tenace pentru visul revoluționar ultim menit să îndeplinească planul secret al Istoriei. Pentru Berlin, o astfel de atitudine nu avea niciun sens. Detesta teleologiile spectaculoase și îl admira pe Alexander Herzen, gânditor rus care s-a opus constant radicalismului nesăbuit. Precum Herzen, care în multe privințe a fost modelul său intelectual, Berlin a refuzat să creadă că istoria (întotdeauna cu „i” mic) se dezvoltă în conformitate cu un libret ezoteric.

David Caute oferă în volumul său Isaac & Isaiah: The Covert Punishment of a Cold War Heretic (Yale University Press, 2013) o poveste captivantă, chiar dacă uneori discutabilă, despre animozitatea pătimașă, ostilitatea acerbă și conflictul profund care pot explica eșecul lui Isaac Deutscher de a obține recunoașterea academică pe care mulți considerau că o merită din plin și pe care alții o vedeau drept total nejustificată. Cu alte cuvinte, conform lui Caute, refuzul ferm al lui Isaiah Berlin de a susține angajarea lui Deutscher de către Universitatea din Sussex a fost momentul care a ucis carierea profesorală a istoricului.

De fapt, ceea ce Berlin a făcut a fost să împărtășească cu factorii decizionali dezaprobarea sa profundă și constantă a lui Deutscher ca istoric al bolșevismului și ca intelectual public. Și-a formulat scrisoarea în termeni duri, iar acest lucru a avut indubitabil un impact imediat. Dar încetarea negocierilor dintre Sussex și Deutscher nu îi poate fi imputată lui Berlin. Cu toate acestea, se poate specula că dacă Berlin nu ar fi scris acel mesaj confidențial către vice-președintele universității, John Fulton, pe 4 martie 1963, Deutscher ar fi făcut parte din corpul profesoral al Sussex-ului, așa cum fusese planificat inițial.

De fapt, ani după acest incident, Berlin a fost preocupat de numeroasele zvonuri conform cărora el ar fi fost personajul negativ, netrebnicul, în persecuția ideologică a lui Deutscher. În timp ce pentru Berlin a fi marxist nu era un impediment pentru ca o persoană să devină profesor universitar bona fide, el nu avea răbdare cu apologeții lui Lenin. Din perspectiva lui, Deutscher era emblematic pentru această categorie pe care el o disprețuia. Scrisoarea sa a fost necruțător de directă, dar și neîndoios sinceră: „Scrisoarea dumneavoastră îmi ridică o dilemă implacabilă. Candidatul pe care l-ați menționat (Deutscher) este singura persoană a cărei prezență în aceeași comunitate academică ar fi pentru mine de netolerat din punct de vedere moral. (…) Domnul respectiv este singurul pentru care am astfel de sentimente…și evident nu consider că opiniile personale, în special cele de stânga, sunt un obstacol în vreun fel pentru o nominalizare profesorală din partea dumneavoastră sau a oricărei alte universități în Anglia în acest moment” (p. 279). Consider că asemenea cuvinte nu aparțin unui adept inveterat al Războiului Rece care instigă la vendetă academică.

El însuși un cercetător al istoriei intelectuale și fost absolvent al colegiului All Souls la începutul anilor șaizeci, Caute examinează două destine individuale implicate în formularea unora dintre cele mai agonizante întrebări ale timpurilor noastre: De ce a eșuat revoluția bolșevică? A fost Stalin moștenitorul real al lui Lenin sau un veritabil trădător al cauzei bolșevismului umanist? Era posibilă reformarea Uniunii Sovietice?

Unii, precum Deutscher sau bunul său prieten Ralph Miliband, au considerat că exista un socialism originar care a fost întinat de tragedia sovietică („socialismul real existent”). Berlin, precum Leszek Kolakowski după ruptura cu iluziile timpurii, a văzut rădăcinile stalinismului în pedagogia totalitară leninistă și chiar în hybrisul ideologic radical al lui Marx. Cu toate acestea, nu a scris niciodată despre Marx în același spirit de moralitate scandalizată pe care l-a rezervat pentru Lenin. Pentru Berlin, Deutscher nu a fost un eretic veritabil, ci un predicator leninist extrem de inteligent.

Deutscher a murit la vârsta de șaizeci de ani în 1967. Nu știm cum ar fi  reacționat la schimbările revoluționare ale lui Gorbaciov. Sau de fapt știm: ar fi sperat că flacăra revoluției din Octombrie putea fi reaprinsă și că testamentul nerealizat al lui Lenin urma să fie în sfârșit pus în practică. Troțki ar fi fost în sfârșit răzbunat. Știm desigur că niciuna dintre aceste așteptări nu a devenit realitate. Toate predicțiile majore ale lui Deutscher s-ar fi dovedit eronate.

Până în ultima zi a vieții sale, Deutscher a sperat că un Mântuitor va ajunge la putere în Rusia care să salveze ceea ce el credea cu pasiune că era promisiunea abandonată a eliberării universale. Pentru Berlin o asemenea judecată era irațională. Din punctul său de vedere, comunismul era o  catastrofă  istorică, „un eșec absolut și, acolo unde există, are mai multe crime oribile pe conștiință decât cele mai teribile prigoane religioase” (p. 78). Mai mult decât atât, precum jurnalistul si istoricul politic Leo Labedz (un alt imigrant polonez), el îl considera Deutscher drept un impostor intelectual, un manipulator al faptelor istorice și un ideolog care se pretindea erudit. Aceasta este de altfel ideea esențială: interpretarea comunismului promovată  de Isaac Deutscher a rămas marcată de idealizarea timpurilor lui Lenin. Deutscher l-a criticat vehement pe Orwell și l-a disprețuit pe Koestler. Cel din urmă, conform lui Deutscher, cultiva un „misticism al cruzimii”. Era un renegat nevrotic care convertea propriile obsesii în argumente morale.

Într-o perioadă în care claritatea morală era disperat necesară, Deutscher a preferat să ofere echivocuri și ironii anti-anticomuniste. Nu este de mirare că Berlin nu a tolerat o astfel de atitudine. Problema nu a fost că  Deutscher era marxist. Caute îl citează pe Berlin afirmând că nu ar avea nicio problemă cu E. H. Carr și Eric Hobsbawm. Acești doi istorici, neîndoielnic marxiști, au rămas atașați realității și nu au distorsionat faptele în conformitate cu propria agendă ideologică.

Pentru Berlin, nimic nu era mai toxic pentru istorie, din punctul de vedere al proiectelor intelectuale, decât ambiția de a descoperi legile istoriei și de a lega cu nonșalanță comportamentul uman de norme absconse, impersonale. La suprafață ținta criticii sale a fost doctrina oraculară a lui Marx, dar cea imediată a fost Deutscher, din ce în ce mai influent, și reflecțiile sale teleologice. În domeniul studiilor sovietice, Berlin a admirat lucrările lui Leonard Schapiro și cele ale sovietologilor americani. Pentru Deutscher, acestea erau iremediabil superficiale și partizane, saturate de prejudecăți menșevice și fobii ale Războiului Rece. Pentru Berlin, a primi lecții despre Marx și Hegel de la o persoană  pe care o considera un filosof diletant era de negândit. Deși cu certitudine un om generos, tovarășul Isaac era un iluminat, un ideolog fanatic (true believer). Nu a acceptat niciodată apostații. Îi considera lipsiți de onestitate morală și îi displăceau politic. Toleranța sa pentru erezie era limitată la cei care alegeau să nu rupă radical cu Evanghelia bolșevică.

(O primă versiune a acestui text a apărut ca recenzie în revista International Affairs, vol. 90, no. 1, 2014. Traducere din limba engleză de Bogdan C. Iacob)


Foloasele kremlinologiei: Alain Besançon deconstruiește absolutismul putinist (Prezentare si traducere de Vladimir Tismaneanu si Marius Stan)

19/03/2015

A trecut un an de la anexarea Crimeii, moment decisiv în renașterea, cât se poate de palpabilă, a imperialismului rus, direct legat de intensificarea măsurilor autocratice interne. S-a reconstituit, iată, ideologia militarismului expansionist, Occidentul este diabolizat, se cultivă nostalgia pentru țarism și stalinism. Plutesc destule confuzii despre originile și semnificațiile putinismului. Se fac speculații prea puțin informate și se ignoră genealogia ideilor îmbrățișate de ofițerul KGB devenit șeful oligarhiei cleptocratice care controlează Federația Rusă. Tocmai de aceea este importantă claritatea ideilor și a scriiturii, capacitatea de a lumina liniamentele și conexiunile adeseori invizibile care definesc un sistem de gândire întemeiat pe mituri imperiale și nostalgii teluric-ancestrale. Alain Besançon este ghidul ideal în acest voiaj prin gândirea lui Putin. Este unul dintre cei mai avizați cunoscători ai tradițiilor intelectuale ruse, a scris cărți esențiale de istorie rusă și de sovietologie. A fost printre acei puțini gânditori care au prevestit, cu argumente cât se poate de solide, ineluctabila prăbușire a sovietismului.

Pentru Besançon, la fel ca pentru Robert Conquest, Martin Malia, Richard Pipes, Leonard Schapiro ori Robert C. Tucker, tradiția rusă este una a luptei dintre valorile liberale, mereu amenințate, și tendința dictatorială înrădăcinată într-o viziune mesianică despre calea specială a Rusiei eterne. Nu este vorba aici de niciun fel de esențialism, ci de recunoașterea unor departajări incontestabile, a unor clivaje ideatice care, doar ele, pot explica pasiuni de atâtea ori ireconciliabile.

Boileau nu greșea: Ce qui se conçoit bien s’énonce clairement. Dovadă acest text pe care avem bucuria să-l publicăm aici, pe “Contributors”, cu acordul lui Alain Besançon, mijlocit de profesorul Toma Pavel. Le mulțumim cordial amândurora. Fie ca publicarea sa aici să ajute la depășirea stereotipurilor simplificatoare și a entuziasmelor naive. Este nevoie de luciditate și de competență epistemică atunci când avem de-a face cu lumea ideilor.

Gândirea Putin nu este câtuși de puțin un talmeș-balmeș incoerent și cacofonic, ea își are proprii invarianți, topoi, zone ocultate, inclusiv afinitățile bolșevizante și fascizante, care se cer puse sub reflector rațional. În acest sens, studiul lui Alain Besançon, sovietologul favorit al Monicăi Lovinescu și al lui Virgil Ierunca, ni se pare indispensabil. Îl recomandăm tuturor celor care refuză ochelarii de cal ai ideologiilor procustiene. (Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

Gândirea Putin (de Alain Besançon)

Dacă Occidentul se găsește într-o asemenea penibilă postură în fața Rusiei este deoarece s-a înșelat asupra ei ca și asupra direcției pe care aceasta o urmează. Și totuși, revista “Commentaire” a văzut lucrurile în chip just. Trecerea de la ideea comunistă la ideea rusă nu a fost evaluată corect. Două cărți sosesc la timp pentru a ne lămuri.

Se scrie adeseori că Putin este imprevizibil. În fapt, este într-o oarecare măsură care ține de caracterul său și de poziția sa profesională. Un politician conservă în genere o anumită ambiguitate dacă nu vrea să devină prizonierul propriilor declarații. Lucrul este valabil pentru Obama, Merkel, Hollande, Sarkozy, pentru oricine altcineva. Dincolo de declarații, se detașează un fond de gândire pe care îl putem cunoaște. Acest fond este un cadru care nu ne îngăduie să prevedem decizii, însă care ne permite să le interpretăm.

Două cărți ce trebuie citite urgent

Iată motivul pentru care mi se par cu precădere instructive următoarele două cărți. Prima este de Marlène Laruelle, La quête d’une identité impériale, le néo-eurasisme dans la Russie contemporaine (Editions Pétra, 2007). Nu o cunosc pe autoare, deși a publicat câteva cărți despre ideologiile naționaliste ale lumii ruse ori ale lumii musulmane rusificate. Are doctoratul de la INALCO și, neputând obține un post universitar în Franța, a plecat la Washington. Cea de-a doua, care tocmai a apărut, Dans la tête de Vladimir Poutine, este de Michel Eltchaninoff (Solin/Actes Sud, 2015). Acest nume este bine știut în Rusia și în Franța de câteva generații încoace. Este normalien, doctor în filosofie, redactor-șef adjunct la Philosophie Magazine.

Putin nu este comunist și probabil că nu a fost niciodată. Îl citează foarte rar pe Marx ori chiar pe Lenin. În schimb, este un om sovietic pătimaș. Comunismul doctrinar a încetat să mai fie crezut în URSS de mult timp. Hrușciov a fost probabil unul dintre ultimii comuniști sinceri. Diamat, limba marxism-leninismului, a continuat până în 1989 să fie limba publică obligatorie. Dar ca doctrină profesată cu sinceritate, trebuie să mergi în Franța spre a-i mai găsi adepți. Sunt astfel destul de numeroși cei care, în forme pure ori atenuate, au menținut formula spirituală marxist-leninistă, chiar fără să-și dea seama, întrucât “gândirea burgheză” nu a reușit să construiască o respingere intelectuală categorică, francă și eficientă.

În ce constă sovietismul lui Putin?

Acest sovietism constă în adoptarea fără rezerve a practicii Uniunii Sovietice, și în particular a KGB-ului, al cărui elev și membru activ a fost Putin până când a ajuns la putere. Este vorba, mai presus de toate, de idolatria statului rus sub toate formele sale, cele mai canonice fiind cele mai autoritare, Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare, Alexandru al III-lea și, la vârf, Iosif Stalin. În această amplă idolatrie au intrat recent nu numai generalii Vechiului Regim, Suvorov și Kutuzov, dar și generalii albgardiști. Se vorbește acum de strămutarea rămășițelor lui Denikin spre pământul Rusiei.

Marile figuri ale poliției, în primul rând Dzerjinski, sunt din nou venerate. Educația kaghebistă a lui Putin îl face să considere firești practicile poliției politice bolșevice, asasinatul, tortura, șantajul, construcția de dosare “kompromat” asupra eventualilor adversari. Nu poate fi uitat faptul că, în ajunul celui de-al doilea război din Cecenia, au explodat două imobile făcând sute de morți, iar atentatul a fost atribuit cecenilor. Nimeni nu se îndoiește asupra identității celui responsabil, Putin. Cineva care a îndrăznit să facă așa ceva, merită teamă și respect.

O altă tehnică încercată a sovietismului este aceea a minciunii siderante. Am trăit-o personal la Riga cu prilejul unei reuniuni diplomatice. Tânărul ambasador al Rusiei a declarat liniștit în fața ambasadorilor Statelor Unite, Germaniei, Israelului și a altora: “Noi n-am ocupa niciodată Letonia”. Cei aflați la acea masă diplomatică au fost stupefiați, dar n-au replicat acestei enorme aserțiuni. Voi regreta toată viața că nu am spus: “Domnule ambasador, aveți bunăvoința să repetați această frază”. Trebuiau să o facă ambasadorii, dar ei rămăseseră cu răsuflarea tăiată. Atunci când Putin afirmă de zece ori că el nu trimite nici tancuri, nici arme sofisticate, nici trupe antrenate militar în Ucraina, nimeni nu îndrăznește să-i spună în față: Mințiți! Occidentul nu cunoaște arta minciunii deconcertante. Politețea sa îl deservește. Să imaginăm că Obama ar trimite ucrainenilor tot ceea ce au nevoie ca smart weapons, spunând calm că nu le-a trimis nimic și că nu are de-a face cu redresarea militară a țării. Imaginați-vă…

Forțe spirituale

Dar sovietismul nu se poate auto-susține fără sprijinul forțelor spirituale. Comunismul a fost o asemenea forță. Este nevoie acum de una nouă care, strat după strat, se constituie de zece ani încoace. Rădăcinile sale sunt înfipte mai pofund în istoria intelectuală rusă decât în marxism-leninism.

Cel mai vechi strat este slavofilismul secolului al XIX-lea care a supraviețuit șaizeci de ani de opresiune. S-a născut în jurul anului 1850, dezvoltând două argumente. Primul spune că Rusia este o civilizație distinctă care nu se va dezvolta conform modelelor europene. Calea ei este separată. Al doilea este că aparenta ei rămânere în urmă ar fi de fapt un salt peste soluțiile moderne ale țărilor occidentale. Raporturile sociale sunt mai sănătoase și mai umane decât în societatea capitalistă. Aceasta încearcă să-și soluționeze contradicțiile prin socialism. Dar socialismul exista de-acum de mult timp în țărănimea rusă. Rusia este deopotrivă viitorul adevăratului creștinism și al adevăratului socialism. Trebuie să notăm că slavofilismul s-a dovedit fecund. Reușita literară, filosofică, muzicală a Rusiei a depins de el. Slavofilismul se confundă cu naționalismul.

La sfârșitul secolului, și la începutul celui de-al XX-lea, imperiul s-a extins considerabil, a cucerit Turanul, a dobândit nordul Chinei prin construcția trans-siberianului, un alt strat al gândirii slavofile se suprapune peste primul și se amplifică într-o versiune nouă, eurasianismul. Numele sunt necunoscute în Occident: Konstantin Leontiev, Nikolai Danilevski. Au prelungiri în mediile emigrației albe, la Praga, Berlin și Paris. Se mențin aceleași teme. Europa și-a epuizat forța vitală. A venit rândul Rusiei, ale cărei civilizație și religie sut incompatibile cu acelea ale Europei. Confruntarea este inevitabilă și trebuie să fim pregătiți pentru ea. Eurasienii, în ce-i privește, revizuiesc istoria canonică a Rusiei. Descoperă ceea ce poporul, și mai cu seamă statul, datorează tătarilor și altor hoarde asiatice și turcice care au guvernat vreme îndelungată Rusia. Statul moscovit nu provine doar din Bizanț, ci, de asemenea, ori chiar mai mult, din Sarai, marele oraș tătar de pe Volga de jos. Mongolii au adus dreptul, prosperitatea economică, principiile de guvernământ, legăturile prețioase cu Asia. Faimoasa “tiară a lui Monomah”, coroana purtată de țari la încoronare, nu este decât o tichie uzbekă. Legitimitatea țarului nu vine doar dinspre împărații de la Constantinopol, ci, în egală măsură, de la Ginghis Han, ale cărui simboluri figurează pe cupolele sfintei catedrale a Kremlinului. Prin eurasianism, Rusia face un pas către Est și se îndepărtează un pic mai mult de Europa. Islamul este, într-o oarecare măsură, reabilitat.

Ce se citește astăzi la Moscova și în particular în mediile intelectuale din anturajul lui Putin? Marlène Laruelle și Michel Eltchaninoff ne-o aduc la cunoștință. Numele cele mai citate sunt Gumiliov, Ilin, Panarin, Savițki, Dughin…

Lev Gumiliov este fiul marii poete Anna Ahmatova și al poetului Nikolai Gumiliov (împușcat în 1921). A petrecut câțiva ani în Gulag și a încetat din viață în 1972. Pentru el, două entități superetnice domină pestrița lume sovietică: cea rusă și cea stepică (a stepelor). Amenințarea mongolă este un mit creat în Occident cu scopul de a ascunde rușilor cine sunt adevărații lor inamici, lumea romano-germanică, și în special balticii, suedezii și polonezii. Convertindu-se la Islam, Hoarda de Aur a rupt simbioza între lumea mongolă și superethnosul stepic, ceea ce făcea din Moscova singura moștenitoare legitimă a imperiului stepelor. “Tătarii nu există ca popor în afara noastră, ei fac parte din noi”. Nu avem nimic de așteptat de la germani, francezi, englezi, “exploatatori vicleni”. “Răul a venit întotdeauna din Occident”. Gumiliov nu-i iubește pe “cosmopoliți”, care sunt evrei și/sau comuniști. Crede că marile ethnos-uri dominante sunt puse în mișcare de forțe cosmice și biologice care hrănesc “pasionaritatea”, adică puterea voinței, capacitatea de a da un impuls irezistibil mișcării istorice. Este de la sine înțeles că “pasionaritatea” a dispărut din Europa decadentă, dar înflorește în spațiul rus. Mergând pe această direcție de gândire, Gumiliov se îndepărtează de raționalism și se apropie de iraționalismul nazist, nu fără a-l justifica prin elucubrații cu alură “științifică”, asemeni lui Hitler cu al său darvinism de bazar.

Ivan Ilin este un filosof expulzat din Rusia în 1922. Este interesant prin respingerea teoriilor lui Tolstoi. Instalat în Germania, partizan feroce al albilor, a salutat mișcarea nazistă. “Patriotismul, credința în identitatea poporului german și în forța geniului germanic, sentimentul onoarei, faptul de a fi gata pentru sacrificiul de sine, justiția socială, unitatea care transcende clasele, fraternă și națională, acesta este spiritul care întemeiază substanța acestei mișcări”. După război, constată “erorile” nazismului și preferă principiile lui Franco și Salazar. Putin îl citează cu plăcere pe Ilin. În fapt, acesta spera în sosirea unui lider (guide) care “să izbească în inamic în loc de a rosti vorbe goale; care conduce, în loc de a se vinde străinului”. Este vorba de “verticala puterii”.

Igor Panarin, profesor la Universitatea din Moscova, a primit premiul Soljenițin pentru o carte despre “Civilizația ortodoxă într-o lume globalizată” care saluta revanșa unei Rusii înapoiată tehnologic, dar avansată din perspectiva spirituală în raport cu un Occident înfeudat tehnologiei. Teoretizează pentru Rusia un “capitalism conservator”. Face adeseori referințe la Huntington –cu a sa carte The Clash of Civilizations– și la Alain de Benoist. Între Occident și Asia, Rusia se găsește într-o poziție mediană, adăpostește în sinea ei un “orient interior”. Asemeni evreilor, Rusia este aleasa, dar evreii s-au normalizat creându-și propriul stat și adoptând modurile de viață și gândirea Occidentului. Doar poporul rus, călăuzit de ortodoxie, rămâne purtătorul speranțelor umanității. El, acest popor, este în chip intrinsec, unul mesianic.

Piotr Savițki este de formație geograf. Demonstrează prin floră și faună faptul că are bune cunoștințe despre unitatea zonei pe care o acoperă Rusia, Siberia, Turanul, cât și despre originalitatea ei în raport cu zonele vecine. De aici își extrage argumentele pentru atașamentul său la eurasianism.

În fine, Aleksandr Dughin, cel mai celebru dintre ei, care a ajuns la o anumită notorietate în Europa occidentală. Se pretinde un guru à la Russe, cu barba sa deasă și cu deghizarea în veștminte de țăran. Dughin se prezintă ca geopolitician. Se inspiră fără probleme din autori occidentali precum Carl Schmitt. Propune, în jurul zonei propriu-zis ruso-asiatice, alianțe transformabile în protectorat, între care cea dintâi ar fi Germania. Are planuri de cucerire (a se vedea textul citat de F. Thom, publicat în Commentaire), gândirea sa utilizează tradiționalismul din care îi citează și îi traduce pe marii autori, în primul rând René Guénon, și se asociază cu versiunile ezoteriste ale creștinismului, în special cel ruso-ortodox. Îl citează adeseori pe Alain de Benoist.

Pentru detalii despre aceste doctrine și pentru alți autori din aceeași specie, trimit la cele două cărți de Laruelle și Eltchaninoff. Este vorba, dincolo de variațiuni individuale, de aceeași cașă (kacha), de aceeași mâncare de hrișcă. Temele care apar din această amestecătură conceptuală sunt mereu aceleași: un melanj de istoriozofie, însă blindat de “știință”. Scientismul face legătura dintre aceste mari narațiuni și ideologiile garantate de științele care au fost materialismul dialectic leninist și nazismul. În raport cu acesta din urmă, remarcăm deschidere și admirație. Dacă Hitler nu ar fi avut nefericita idee de a ataca Rusia, ar fi fost multe de preluat din regimul pe care l-a instituit. Trupele Waffen-SS prezintă, de pildă, soluții interesante. Primatul voinței asupra analizei raționale, “passionarnost’”, sunt trăsături împrumutate de la fascism, din orientarea vag nietzscheană adoptată de nazismul hitlerist. Prin intermediul ezoterismului, Dughin și amicii săi se întâlnesc cu gândirea ocultistă a Epocii de argint de la începutul secolului XX, care a infiltrat atât de puternic pictura (Kandinski, Malevici), muzica, literatura și, de asemenea, ceea ce se numește “relighioznaia filosofia”.

Musulmanii

Marlène Laruelle mi-a dat cheia pentru a înțelege acest fapt surprinzător: în timp ce impregnarea zonei ruse de către populațiile musulmane este cel puțin la fel de avansată ca în Franța, ea nu pare, pentru moment, să pună statului rus atâtea probleme precum cele cu care se confruntă guvernul francez. Moscova adăpostește probabil două milioane de musulmani la o populație de zece milioane. Au loc tot timpul mici pogromuri rapid avortate. Vânzătorii de fructe și de legume sunt în mod regulat expulzați, nu fără oarecare jenă pentru moscoviți. Aceste popoare sunt eterogene. Musulmanii tătari de pe Volga sunt diferiți. Nu au complexe în raport cu rușii întrucât își amintesc faptul că i-au guvernat multă vreme. Musulmanii din Caucaz sunt fragmentați într-o mulțime de popoare, câte unul situat într-o vale lângă marele munte, fiecare cu limba și tradițiile sale. Dificilul caz cecen a fost rezolvat prin masacrul care a distrus o cincime din acest popor, dar și prin impunerea unui tiran local, Kadîrov, care face ce vrea la el acasă cu condiția de a servi statul rus. Formula de bizuire pe tiranul local menține ordinea în republicile Asiei Centrale. Decupajul operat de Stalin în această regiune a reușit să facă din fiecare republică un grup de etnii fără ca vreuna să coincidă cu teritoriul și frontierele acestor republici. Și totuși, un fel de naționalism a sfârșit prin a prinde ființă și a le opune între ele. Încă o diviziune. Tiranii locali sunt inamovibili, cruzi, bogați. Cel mai cunoscut este cel din Kazahstan, o republică imensă, unde un sfert din populație este de sorginte rusă. Nazarbaiev încearcă să-și garanteze poziția apropiindu-se de China. Cu toate acestea, a intrat, cu unele rețineri, în Uniunea economică pe care încearcă să o construiască Putin.

Marlène Laruelle mi-a deschis ochii și asupra altui factor: formarea eurasianismului musulman. Unii scriitori și universitari din țările Islamului estimează că există legături între neo-slavofilism și acest eurasianism. Ei cunosc izolaționismul rus, versiunea sa xenofobă și componenta cuceritoare. Se fac comparații cu Umma, noțiunea de comunitate sub aceeași Lege, care urmărește același obiectiv al solidarității interne și al triumfului pe termen lung. Ei socotesc că rușii și musulmanii pot participa și adera la aceeași Umma. Ei văd asemănări între ortodoxia exclusivă practicată de patriarhatul de Moscova și frontiera care separă în Islam țara convertită și țara care urmează a fi convertită prin Jihad. Iată motive de reflecție.

Nu știm dacă acești autori îl influențează într-adevăr pe Putin. Despre Dughin s-a spus multă vreme că este un apropiat. Acum se pare că s-a îndepărtat. Singurul citat adeseori este Ilin. Știm prea puține lucruri despre Putin. Începând din 2008, a făcut o cotitură “conservatoare”: protejează bunele moravuri, interzice homosexualitatea, se pretinde apărătorul creștinătăților primejduite în Orientul Mijlociu, exaltă ortodoxia patriarhală. Poartă cruci ortodoxe sub cămașă, asistă la marile sărbători. Nu este sigur că acele cărți excentrice, purtătoare ale unui anti-occidentalism turbat, analizate de Eltchaninoff și de Marlène Laruelle, sunt cărțile sale de căpătâi și subiectul meditațiilor sale. Are el, oare, un căpătâi? Meditează Putin? Le utilizează, exact la fel cum ieri utiliza temele sovietice, dar nimic nu ne spune că ar crede în ele în chip sincer. Este el capabil de sinceritate? Nu sinceritatea era predată în școlile KGB-ului. Acolo se preda mai degrabă înșelătoria, ceea ce convine să-i spui adversarului pentru a-l neutraliza, a-l înșela, a-l înfricoșa, a-l liniști. Și-a învățat bine lecția.

Acești autori neo-slavofili și neo-eurasieni sunt la modă. Cărțile lor sunt publicate în mari tiraje, sunt predate în universități, sunt discutate în toate mediile. Ele formează climatul intelectual în care Putin calculează și acționează, din ele se inspiră, acolo găsește idei. Poate să schimbe rețeta de gândire dacă circumstanțele se schimbă. Ceea ce rămâne stabil este ura sa de tip sovietic față de Occident și gustul puterii absolute. Această formă de a detesta se exprimă într-un stil pe care noi îl privim ca fiind de extremă dreapta ori de extremă stânga, categorii care nu au sens decât în Europa. Sensul lor veritabil în Rusia este forma cea mai potrivită din punct de vedere politic a ostilității față de modul nostru de a trăi, față de existența noastră, față de libertatea noastră. Această ură este aceea a lui Lenin, Stalin, Hrușciov, Brejnev. Ea nu dezarmează. Putin este moștenitorul lor.

Ideea rusă

Mi se citau cuvintele unui tânăr: “Știu perfect că în Europa este o mare abundență, că instituțiile sunt respectate, că dreptul îi protejează pe cetățeni. Dar n-am nevoie de ele. Eu lupt pentru o idee, “ideea rusă”. Comunismul se adresa direct întregii lumi. Expresia “ideea rusă” plonjează direct în secolul al XIX-lea. Ea nu este propusă decât acelora care fac ori vor face parte din Imperiul rus. Și-a găsit expresia literară magnifică odată cu Dostoievski. Pornind dintr-acolo, a colonizat o parte a Occidentului, cea care este vrăjită de sufletul rus, de sensibilitatea slavă, de “larghețea caracterului”, de anarhismul sentimentelor de compasiune. Ea ispitește această parte a Occidentului pe care o trec frisoanele în apele calculului egoist, care nu cedează legalismului precis, regularității necruțătoare a contractelor, constrângerilor bunelor maniere, “capitalismului”, pentru a lua un concept care le rezumă pe toate acestea.

Astăzi, guvernele occidentale se găsesc într-o situație stingheritoare. Această stare nefericită este înainte de toate provocată de o tenace eroare asupra Rusiei, o prejudecată falsă și greu de dezrădăcinat, în 1990, li se părea că ea (Rusia) avea să evolueze în direcția asimilării normelor vestice. Nu arătau acest drum Polonia și Cehia? Prăbușirea Cortinei de Fier, posibilitatea de a călători, deschiderea unei părți din arhive, abandonarea ideologiei leniniste, nu erau acestea semne de bun augur? Rusia a mers în direcția opusă, dar Occidentul nu a recunoscut acest lucru.

Erori occidentale

Occidentul nu a dat atenție refuzului de a condamna comunismul, refuzul căinței în raport cu crimele. În loc de aceasta, Rusia a făcut din comunism un simplu accident al istoriei sale, menit unei uitări prompte.

Într-o primă etapă, l-a privit ca pe o simplă paranteză și l-a înglobat în a sa memorie restaurată, din vremurile cele mai vechi, convertirea la creștinism, gloria împăraților petersburghezi. A restaurat palatele imperiale. Pentru Occident, era semnul vindecării. Într-o a doua etapă, Putin, urmând povestea pe care i-o propuneau noii ideologi, adoptând viziunile lor despre lume, a dizolvat complet episodul comunist în naționalismul istoric. A restabilit unitatea fără ruptură a istoriei naționale, a cărei culme este de-acum Stalin, acel Stalin care a câștigat Marele Război pentru Apărarea Patriei, care a menținut statul rus și a extins imperiul.

Statele vestice nu au văzut în noua paradigmă decât pitorescul și folclorul. Au luat, fără grija de a pansa rănile de amor propriu, “umilințele” Rusiei, sângerândă și în lacrimi pentru a fi trebuit să-și abandoneze cuceririle, gulagul său, teroarea pe care o făcuse să domenească peste lume. Aveau mulți bani și erau în căutare de noi piețe. Guvernul rus lua banii și accepta investițiile. Era insațiabil și făcea să strălucească promisiunile noii piețe.

Unele după altele, guvernele occidentale diminuau parte din PIB-ul destinat apărării naționale. Până la o reduce la 1% și 2 %. O cereau nevoile proprii unui Welfare State, satisfacția dată alegătorilor, mecanismele democrației. Niciun guvern european n-ar putea considera astăzi un program de reînarmare. Într-atât încât, atunci când fulgerul s-a abătut asupra Crimeii, sub forma unei infanterii bine antrenate și bine înarmate, Europa a trebuit să realizeze că nu mai avea soldați. Mai erau unii în Germania, în Polonia. Foarte modesta armată franceză servea în Africa. Armata engleză, modestă și ea, nu avea să se angajeze în Europa. Statele Unite continuau să aibă o armată puternică, dar cum se găsesc într-o stare de nemulțumire politică, vegheate de spiritul izolaționist, nu se poate conta pe această țară în chip automat. Îndărătul tuturor negocierilor doamnei Merkel și ale președintelui Hollande cu președintele Putin era faptul despre care nu se vorbea, dar la care era imposibil să nu te gândești: nulitatea militară a Europei.

Cazul francez

Cazul francez merită să fie observat pentru el însuși. Marea afacere constă, pentru a relua un clișeu, în mod deosebit lipsită de sens și totuși de neînlăturat, în a “conserva relațiile privilegiate cu Rusia.” Clișeul, îmi pare, datează din perioada când Rusia fusese parte din marea alianță împotriva Germaniei naziste. Generalul de Gaulle, pentru a se distinge în sânul marii alianțe, datorită politicii sale interne care cerea să se dea garanții partidului comunist, a construit așadar mitul “relațiilor privilegiate”.

Atâta vreme cât ideea rusă a fost identificată cu comunismul, aceste relații privilegiate au fost oarecum ascunse, însă nu complet. Comunismul sovietic a raliat un sfert din electoratul francez și trebuia ținut cont de acest lucru. Acest comunism a impregant aripa stângii care vedea în revoluția bolșevică o continuare și chiar desăvârșirea revoluției franceze. Era respectat de dreapta din motive gaulliste, ca o contrapondere la “anglo-saxoni”, dar și din ignoranță.

Acum, cotitura spre “dreapta totală” efectuată de către Putin remaniază opinia franceză. Se constituie un partid rus care nu se aseamănă cu cel dintâi. Are partizani în extrema stângă, dar cei mai mulți se găsesc la dreapta. Motivele sunt diverse. Sunt adeseori reactive: detestarea construcției europene și a Statelor Unite, dezgustul în raport cu “modernizarea societală” întreprinsă de partidul socialist și față de mediile de informare, revenirea izolaționismului, teama de schimbări brutale în viața economică. Acest partid rus deținea un număr semnificativ de oameni care iubesc sincer Rusia. Diversitatea motivelor de afecțiune pentru un personaj într-atât de antipatic precum Putin, amestecul de fascinație, calcule false, frică, toate acestea fac ca partidul rus să se asemene partidului colaborator din Al Doilea Război Mondial.
Avem impresia unei reveniri a aceluiași tip uman.

Ceea ce este dezolant la cei implicați în această poveste este ignoranța în raport cu Rusia. Un rol îl joacă și formidabila propagandă rusă. “Arta de a-i înșela pe străini” a fost o specialitate cultivată de toate regimurile. Chiar și în fazele de maximă mizerie, Rusia a găsit mijloace financiare spre a o susține. A întreținut agenți, voluntari sau stipendiați, “idioți utili” pe care a știut cum să-i plaseze în locuri bune. Pe măsura trecerii timpului, numele lor încep să iasă la iveală. Sunt destul de numeroși în Germania, Statele Unite, Anglia. Dar Franța este în mod regulat campioană la capitolul naivitate și al credulității facile. S-a investit în acesta.

Ignoranța voluntară, menită să conserve “relațiile privilegiate”, a condus adesea pe panta lașității și servilismului. Pe vremea lui Brejnev, se râdea în Rusia despre “cea de-a șaisprezecea republică sovietică”, adică Franța. Un fost ambasador la Moscova, de departe nu cel mai rău, refuza în mod absolut, într-un moment în care “războiul rece” se încălzea primejdios, să recunoască în fața mea că Rusia era un “inamic”. De atfel, el iubea țara și își făcuse acolo prieteni dragi. (…)

Teama de inamic și teama de a avea un inamic

Rusia nu este deci inamicul nostru. Se pare că teama pe care o inspiră Occidentului nu este una directă. Pentru a evita să o înfrunte, Occidentul se ascunde sub o altă teamă: teama de a avea un inamic. Este o teamă generală. Democrația caută compromisul. Întreprinderile comerciale caută acordul, contractul respectat. Bisericile creștine consideră că a avea inamici este contrariul iubirii și al carității. Nu ne vom mira dacă vom vedea cum se concentrează toate eforturile pentru a îndepărta nu inamicul, ci perspectiva de a avea unul. De unde și “reset”-ul, dialogul pe care îl încercăm mereu pentru a transforma inamicul în partener. Rușii știu teama noastră pe două niveluri: cel general și abstract, și cel concret și de-a dreptul înspăimântător. Tocmai de aceea îl întăresc pe primul. Pe vremea lui Stalin, când unicul pericol de război venea dinspre Rusia, au reușit să ne angajeze în “lupta pentru pace”. Toate partidele comuniste luptau pentru pace, progresiștii militau pentru pace și reușeau să ne facă coresponsabili pentru pericolele care veneau peste noi dinspre ei, într-atât încât oamenii de bună-credință luptau și ei pentru pace, semnau Apelul de la Stockholm. Astăzi, aceeași menevră se aplică spre a ne face să ne temem de “revenirea la războiul rece”. Când occidentalii pretind că rezistă atacurilor belicoase ale rușilor, aceștia ne avertizează cu un aer de reproș: reveniți la războiul rece. Din punctul nostru de vedere, războiul rece a fost un lucru bun, întrucât nu avea alt sens decât să îndiguiască (containment) expansiunea sovietică. Iată că Rusia încearcă să ni-l interzică în prezent și să-l culpabilizeze pentru trecut. Trebuie să revenim la adagiul lui Clausewitz: cel care face războiul este cel care se apără. Cine capitulează dinainte nu face război. Rușii îl felicită atunci spunând că este “realist”. În 1968, cehii au fost realiști. Fuseseră deja în 1938.

Nu înțelegem dificultatea de a trata cu Rusia soluții de tip win/win. Ne miră că ei nu cunosc decât o diplomație de tipul “kto/kogo” care se traduce prin cine-l va învinge pe cine. Putin, gândesc diplomații noștri, întoarce spatele intereselor sale, n-ar fi nevoie decât ca el să intre amical în concertul popoarelor. Ar avea bani, prosperitate, dezvoltare, pace. În acest scop i-am oferit fotolii și strapontine în toate organizațiile internaționale. S-a așezat acolo, dar spre a dăuna. De ce? Pentru că el își vede interesele altfel decât occidentalii. Interesele sale nu au nimic comun cu ale noastre. Nu există un bine care să fie comun între “ei” și “noi”.

Se pare că Putin, în afacerea ucraineană, a riscat să frângă bariera protectoare a fricii de a avea un inamic și de a se prezenta deschis drept inamic real. Câte regrete la noi! Nu trebuie oare să ne agățăm de “dialog”, să menajăm soluții pașnice, să păstrăm “relații privilegiate”? Să negociem, cum am negociat la Minsk, fără a câștiga nimic, dar compromițându-ne în proiectele lui Putin, ba chiar ajutându-l să le realizeze.

La Minsk, cum a scris în Le monde Françoise Thom (18 februarie 2015), l-am forțat pe Poroșenko să cedeze exigențelor lui Putin și ne-am angajat să subvenționăm zonele cucerite din Ucraina. Va trebui să negociem și când va cuceri Mariupol, când va submina Letonia? Da, vom negocia pentru a salva “șansele păcii” și pentru a alunga din spiritele noastre oribila perspectivă de a face față unui inamic, Rusia.

Un motiv de optimism

Nu știm care vor fi bornele pe care Putin le va pune ambiției sale. Aș dori să termin pe o notă optimistă.

Politica rusă este condusă din 1917 de o idee, mai întâi ideea comunistă care era mondială și, de un deceniu încoace, de “ideea rusă”. Aceasta este sortită unei expansiuni mai modeste, cea a unui “imperiu-biserică”. Însă ambele eșuează în același mod. Ele se ciocnesc de realitate și nu au de partea lor decât idealitatea. Or, această idealitate distruge realitatea rusă. În numele comunismului, Rusia era o forță imensă, dar abia la sfârșit a reieșit, inclusiv pentru ea, că era o forță goală, imaginară, asemeni unei sperietori. În 1990, Rusia era un peisaj devastat, un câmp de ruine. Pentru a redeveni o putere reală, Rusia are nevoie să-și construiască un aparat de producție dinamic a cărui dezvoltare să fie spontană și liberă. Pentru aceasta e nevoie de drept, de proprietate, de inițiativă antreprenorială. Regimul Putin, încarnare a ideii ruse, sufocă o asemenea inițiativă de îndată ce se naște. În 1990, Rusia nu știa decât să producă arme. În 2015, ea continuă a le produce, pe o bază economică tot mai bolnavă și mai precară. Dacă Occidentul nu s-ar fi lăsat înșelat într-un asemenea grad, dacă judecata sa n-ar fi atât de falsă, dacă nu s-ar fi dezarmat până la punctul de a nu mai avea decât câteva regimente ocupate aiurea, “pericolul rus” ar fi de-a dreptul rizibil. Situația teribilă din Ucraina ar trebui să servească la deschiderea ochilor.

Traducere de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan

Recomandări:

http://www.contributors.ro/global-europa/recomandare-de-lectura-alain-besancon-si-utopia-incarnata/

http://www.contributors.ro/global-europa/despre-dughin-dughinism-si-barocul-stalino-fascist/

http://www.frontpagemag.com/2015/vladimir-tismaneanu-and-marius-stan/counter-revolution-and-political-murder-in-putins-russia/

http://www.lapunkt.ro/2014/06/26/maica-rusie-in-ofensiva-despre-dughin-dughinism-si-putinism/

http://www.contributors.ro/global-europa/putinism-dughinism-si-pseudo-conservatorism-chipurile-national-bolsevismului/

http://www.frontpagemag.com/2014/vladimir-tismaneanu/from-andropov-to-putin-the-last-spasm-of-a-decrepit-dictatorship/

http://www.contributors.ro/global-europa/robert-conquest-%C8%99i-onoarea-sovietologiei/

http://www.contributors.ro/global-europa/de-4-iulie-un-nou-termen-pe-dexonline-kremlinologie/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 194 other followers