Destine de disidenți: Jacek Kuroń, Karol Modzelewski și pasiunea libertății (Eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu )

27/03/2015

Există unii foști disidenți care, în pofida tribulațiilor istoriei post-comuniste, au reușit să-și mențină nealterate veritcalitatea și credibilitatea. Îi menționăm nu pentru a minimaliza statura cuiva, ci pentru că e nevoie de repere morale într-o lume marcată de prea mult relativism. Ne gândim la cei care, într-o celebră scrisoare deschisă către Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Unit Polonez, de peste 90 de pagini, în 1964, au denunțat modelul etatist-birocratic de socialism aplicat în acea țară. Era o critică de la stânga a ceea ce se numește “socialismul de stat”, deci ideocrația partocratică de tip leninist. Se cerea instaurarea consiliilor muncitorești ca formă de democrație directă, deci ca alternativă la totalitarismul polițienesc. Autorii erau doi tineri doctoranzi la Universitatea din Varșovia. Jacek Kuroń (1934-2004) era un carismatic pedagog, cu o colosală influență printre adolescenții care formaseră tineretul “walterist” (după numele unui faimos fost combatant din Brigăzile Internaționale). Cel de-al doilea, Karol Modzelewski,  născut la Moscova în 1937, era un promițător istoric și fiul primului ministru de Externe al Poloniei Populare (adică staliniste).

Putem vorbi, ca în atâtea alte cazuri, de un intens conflict generațional. Trebuie să fii orb din punct de vedere istoric și psihologic pentru a nu pricepe că nu există determinații genetice în planul opțiunilor ideatice și politice. E suficient să-i fi citit pe Turgheniev și pe Dostoievski.

Regimul Gomułka a reacționat prompt și draconic. Cei doi au fost arestați, anchetați, condamnați. Un tânăr stângist din Germania Federală, Daniel Cohn-Bendit, a decis să adopte numele lor de familie drept propriul său nume. Cunoscutul istoric marxist britanic Isaac Deutscher, fost membru din clandestinitate al PC Polonez, exclus în anii ’30 pentru “deviere troțkistă”, i-a adresat o scrisoare personală liderului polonez, apelând la amintiri comune și cerându-i să probeze clemență în raport cu cei doi tineri rebeli (v. “An Open Letter to Wladyslaw Gomulka”, în Isaac Deutscher, “Marxism, Wars & Revolutions: Essays from Four Decades”, Verso, 1984, pp. 128-131). Un leninist sută la sută, Gomułka nu s-a lăsat înduplecat de apelul lui Deutscher. Știa că orice concesie făcută unei erezii duce la șubrezirea monolitului dictatorial. Au existat voci care au protestat în interiorul partidului, inclusiv filosoful Leszek Kołakowski, care avea să fie el însuși exclus în 1966. Textul este unul esențial, ca expresie a acelei direcții a marxismului critic care a contribuit neîndoios la dinamitarea specioasei legitimități oficiale. Și suficient de important pentru ca regretatul istoric Gale Stokes să fi inclus fragmente din el în remarcabila sa antologie “From Stalinism to Pluralism: A Documentary History of Eastern Europe since 1945,” (v. ediția a doua, apărută la Oxford University Press în 1996, pp. 108-114).

Între discipolii lui Jacek Kuroń să-i amintim pe Irena Lasota, Irena Grudzińska-Gross, Adam Michnik și Aleksander Smolar. Cei doi contestatari ai sistemului au fost eliberați după trei ani. A urmat criza politică din 1967, când în interiorul conducerii de partid s-a format o grupare huliganic antisemită condusă de șeful securității, ministrul de Interne Mieczysław Moczar, așa-numita facțiune a partizanilor. Se contura linia stalinismului național în versiunea sa poloneză. Intelighenția de orientare liberală și mulți studenți au aplaudat victoria Israelului în Războiul de Șase Zile. Exista un club literar numit “Babel” (după numele scriitorului ucis de Stalin, Isaak Babel), se purtau discuții considerate subversive de către gardienii ortodoxiei ideologice.

În martie 1968 a izbucnit revolta studenților de la Universitatea din Varșovia, reprimată cu maximă brutalitate de către trupele de securitate. Cardinalul Stefan Wyszyński, primatul Poloniei și fost capelan în cadrul Armatei Teritoriale (rezistența polonă în timpul ocupației naziste a țării), și-a exprimat solidaritatea cu studenții maltratați în beciurile poliției. Kuroń și Modzelewski au fost din nou arestați, ca instigatori ai protestelor, și au primit pedepse de peste trei ani de închisoare.

În anii ’70, cei doi au devenit inspiratorii proiectului de conlucrare dintre intelectualii critici și muncitorii revoltați. În 1976, prindea ființă Comitetul de Apărare a Muncitorilor (KOR), strămoșul și catalizatorul Solidarność, din care făcea parte, pe lângă Michnik și Kuroń, unul din liderii veniți din altă zonă socială, fără tradiții comuniste în familie, Antoni Macierewicz. În august 1980, Kuroń, Macierewicz, Modzelewski, Michnik și alți activiști anti-totalitari, l-au consiliat pe Lech Wałęsa în negocierile cu guvernul comunist care au culminat în recunoașterea dreptului la existență legală al sindicatului liber și auto-guvernat Solidarność. Au fost cu toții arestați după proclamarea Legii Marțiale, în decembrie 1981. Odată eliberați, au participat la activitățile clandestine ale “Solidarității”. În primăvara anului 1989 au participat la negocierile cunoscute drept Masa Rotundă. Macierewicz a devenit tot mai critic la adresa camarazilor pe care îi vedea prea dispuși să le acorde comuniștilor mai multe concesii decât era cazul. Dezacordurile ideologice de odinioară s-au transformat în ireconciliabile conflicte de viziuni politice.

Karol Modzelewski a devenit senator, Jacek Kuroń a intrat în guvernul “Solidarității” ca ministru al Muncii. Au scris cărți importante despre tranziția post-comunistă și au participat din plin la marile dezbateri publice. Filosofia noului evoluționism, sintetizată de Adam Michnik într-un celebru eseu, a fost de fapt rezultatul gândirii unui grup de intelectuali critici, între care un rol proeminent l-au jucat Kuroń și Modzelewski. Cei doi au parcurs în câteva decenii calea de la revolta anti-totalitară de inspirație stângistă la un liberalism civic pentru care drepturile individului sunt cheia de boltă a unei comunități democratice. Au rămas fideli proiectului unei cetăți eliberate de frică și suspiciune, al unui spațiu în care oamenii să trăiască într-adevăr liber, fără spaima că pot fi încarcerați numai pentru că nu sunt de acord cu o virgulă din ceea ce susțin cei aflați la putere.

În autobiografia sa, “La foi et la faute: à la rencontre et hors du communisme”,  tradusă la Fayard în 1991, Kuroń spunea: “Consider că originea condițiilor sociale ale paranoiei rezidă în faptul că existența umană este condiționată de repartizarea socială contemporană a muncii. Unificarea tuturor acestor sarcini se efectuează la nivelul unei vaste societăți din care țâșnesc forțe pe care nimeni nu le poate stăpâni. Totuși, în societățile democratice, oamenii se organizează pentru a controla aceste forțe și, până la un punct, a le domina; în orice caz, știu că le pot stăpâni. Numai totalitarismul îl deposedează pe individ — face din noi toți ființe izolate și dezarmate în fața unor forțe gigantice și dirijate împotriva noastră, care rezultă din propria noastră cooperare. …Să privim adevărul în față: forma de gândire paranoică este corolarul atitudinilor care ne sunt impuse de către condițiile sociale maladive ale totalitarismului. În aceste condiții, căutarea constantă a provocării și a unui complot urzit de inamici omnipotenți nu are nimic excepțional, este caracteristica însăși a unei imaginații bolnave”. (p. 422) La baza acestor considerații stau cu siguranță și reflecțiile lui Leszek Kołakowski, foarte influent printre cercurile intelectuale polone din epocă, cel care scria în 1971 (“In Stalin’s Countries: Theses on Hope and Despair”) despre posibilitatea de a contesta un sistem măcinat de contradicții ireductibile printr-o rezistență socială care să exploateze aceste contradicții. Cu alte cuvinte, era avansată ideea unei presiuni graduale, efective, pe termen lung, vizând eliberarea socială și națională (p. 49 din eseul citat). Așa a apărut KOR, din această schimbare fundamentală de paradigmă a opoziției. Așa a apărut și “Noul Evoluționism” al lui Adam Michnik. Și deși această viziune a fost relativ îmbrățișată și în Ungaria (prin György Bence și János Kis) ori Cehoslovacia (prin Václav Havel și alții asociați Cartei 77), nicăieri nu a avut succesul parțial, dar real, din Polonia. Iar trecerea de la “disidență” la “opoziție”, pe o linie terminologică mai fină și nuanțată, este perfect și dramatic ilustrată de evoluția politică a lui Jacek Kuroń, alături de cea a lui Karol Modzelewski.

Recomandări:

https://www.marxists.org/history/etol/newspape/isj/1967/no028/kuron.htm

http://www.nytimes.com/2014/05/30/opinion/sierakowsi-polands-forgotten-dissident.html

Anat Plocker, “Zionists to Dayan: The Anti-Zionist Campaign in Poland, 1967–1968″, Stanford University Press, 2009.

http://www.amazon.com/Poland-genesis-revolution-Abraham-Brumberg/dp/0394523237

http://www.polirom.ro/catalog/carte/revolutiile-din-1989-intre-trecut-si-viito-442/

http://www.polirom.ro/catalog/carte/reinventarea-politicului-europa-rasariteana-de-la-stalin-la-have-2758/


Exerciții sovietologice: Tovarășul Isaac și Sir Isaiah

24/03/2015

Sunt greu de găsit două personalități intelectuale mai radical diferite decât autorul biografiei clasice a lui Troțki și cel al celebrului volum “Russian Thinkers”. Tovarășul Isaac (Deutscher), așa cum era numit de intelectuali cu simpatii similare de stânga, a fost îndrăgostit de grandioase generalizări hegeliano-marxiste și venera eroii istorici (categorie care îi cuprindea pe Lenin, Stalin și Troțki). Sir Isaiah (Berlin) era prin natura lui un sceptic, rezervat în raport cu utopismul, disprețuia radicalismul de orice coloratură și prețuia mai mult decât orice realismul (the sense of reality). Deutscher a fost un adept al determinismului monist. Berlin a fost atașat pluralismului agnostic. În timpul Războiului Rece, cei doi gânditori, ambii născuți în Imperiul Rus din familii de evrei cu lungă tradiție rabinică, ambii emigranți (la vârste diferite, desigur) în Anglia, ambii captivați de cultura rusă, au ajuns să personifice două viziuni incompatibile asupra politicii, istoriei și moralității.

O importantă distincție trebuie făcută de la început: în timp ce Deutscher a devenit  membru al  Partidului Comunist Polonez în ilegalitate, în anii douăzeci, Berlin nu a fost niciodată membru al vreunei sectei leniniste. Este adevărat, tovarășul Isaac a rupt cu staliniștii și a devenit un marxist independent, un influent jurnalist și un apreciat istoric. Dar el nu a renunțat la o concepție romantică privind bolșevismul timpuriu ca fântână a speranței revoluționare. A admirat intransigența, atașamentul tenace pentru visul revoluționar ultim menit să îndeplinească planul secret al Istoriei. Pentru Berlin, o astfel de atitudine nu avea niciun sens. Detesta teleologiile spectaculoase și îl admira pe Alexander Herzen, gânditor rus care s-a opus constant radicalismului nesăbuit. Precum Herzen, care în multe privințe a fost modelul său intelectual, Berlin a refuzat să creadă că istoria (întotdeauna cu „i” mic) se dezvoltă în conformitate cu un libret ezoteric.

David Caute oferă în volumul său Isaac & Isaiah: The Covert Punishment of a Cold War Heretic (Yale University Press, 2013) o poveste captivantă, chiar dacă uneori discutabilă, despre animozitatea pătimașă, ostilitatea acerbă și conflictul profund care pot explica eșecul lui Isaac Deutscher de a obține recunoașterea academică pe care mulți considerau că o merită din plin și pe care alții o vedeau drept total nejustificată. Cu alte cuvinte, conform lui Caute, refuzul ferm al lui Isaiah Berlin de a susține angajarea lui Deutscher de către Universitatea din Sussex a fost momentul care a ucis carierea profesorală a istoricului.

De fapt, ceea ce Berlin a făcut a fost să împărtășească cu factorii decizionali dezaprobarea sa profundă și constantă a lui Deutscher ca istoric al bolșevismului și ca intelectual public. Și-a formulat scrisoarea în termeni duri, iar acest lucru a avut indubitabil un impact imediat. Dar încetarea negocierilor dintre Sussex și Deutscher nu îi poate fi imputată lui Berlin. Cu toate acestea, se poate specula că dacă Berlin nu ar fi scris acel mesaj confidențial către vice-președintele universității, John Fulton, pe 4 martie 1963, Deutscher ar fi făcut parte din corpul profesoral al Sussex-ului, așa cum fusese planificat inițial.

De fapt, ani după acest incident, Berlin a fost preocupat de numeroasele zvonuri conform cărora el ar fi fost personajul negativ, netrebnicul, în persecuția ideologică a lui Deutscher. În timp ce pentru Berlin a fi marxist nu era un impediment pentru ca o persoană să devină profesor universitar bona fide, el nu avea răbdare cu apologeții lui Lenin. Din perspectiva lui, Deutscher era emblematic pentru această categorie pe care el o disprețuia. Scrisoarea sa a fost necruțător de directă, dar și neîndoios sinceră: „Scrisoarea dumneavoastră îmi ridică o dilemă implacabilă. Candidatul pe care l-ați menționat (Deutscher) este singura persoană a cărei prezență în aceeași comunitate academică ar fi pentru mine de netolerat din punct de vedere moral. (…) Domnul respectiv este singurul pentru care am astfel de sentimente…și evident nu consider că opiniile personale, în special cele de stânga, sunt un obstacol în vreun fel pentru o nominalizare profesorală din partea dumneavoastră sau a oricărei alte universități în Anglia în acest moment” (p. 279). Consider că asemenea cuvinte nu aparțin unui adept inveterat al Războiului Rece care instigă la vendetă academică.

El însuși un cercetător al istoriei intelectuale și fost absolvent al colegiului All Souls la începutul anilor șaizeci, Caute examinează două destine individuale implicate în formularea unora dintre cele mai agonizante întrebări ale timpurilor noastre: De ce a eșuat revoluția bolșevică? A fost Stalin moștenitorul real al lui Lenin sau un veritabil trădător al cauzei bolșevismului umanist? Era posibilă reformarea Uniunii Sovietice?

Unii, precum Deutscher sau bunul său prieten Ralph Miliband, au considerat că exista un socialism originar care a fost întinat de tragedia sovietică („socialismul real existent”). Berlin, precum Leszek Kolakowski după ruptura cu iluziile timpurii, a văzut rădăcinile stalinismului în pedagogia totalitară leninistă și chiar în hybrisul ideologic radical al lui Marx. Cu toate acestea, nu a scris niciodată despre Marx în același spirit de moralitate scandalizată pe care l-a rezervat pentru Lenin. Pentru Berlin, Deutscher nu a fost un eretic veritabil, ci un predicator leninist extrem de inteligent.

Deutscher a murit la vârsta de șaizeci de ani în 1967. Nu știm cum ar fi  reacționat la schimbările revoluționare ale lui Gorbaciov. Sau de fapt știm: ar fi sperat că flacăra revoluției din Octombrie putea fi reaprinsă și că testamentul nerealizat al lui Lenin urma să fie în sfârșit pus în practică. Troțki ar fi fost în sfârșit răzbunat. Știm desigur că niciuna dintre aceste așteptări nu a devenit realitate. Toate predicțiile majore ale lui Deutscher s-ar fi dovedit eronate.

Până în ultima zi a vieții sale, Deutscher a sperat că un Mântuitor va ajunge la putere în Rusia care să salveze ceea ce el credea cu pasiune că era promisiunea abandonată a eliberării universale. Pentru Berlin o asemenea judecată era irațională. Din punctul său de vedere, comunismul era o  catastrofă  istorică, „un eșec absolut și, acolo unde există, are mai multe crime oribile pe conștiință decât cele mai teribile prigoane religioase” (p. 78). Mai mult decât atât, precum jurnalistul si istoricul politic Leo Labedz (un alt imigrant polonez), el îl considera Deutscher drept un impostor intelectual, un manipulator al faptelor istorice și un ideolog care se pretindea erudit. Aceasta este de altfel ideea esențială: interpretarea comunismului promovată  de Isaac Deutscher a rămas marcată de idealizarea timpurilor lui Lenin. Deutscher l-a criticat vehement pe Orwell și l-a disprețuit pe Koestler. Cel din urmă, conform lui Deutscher, cultiva un „misticism al cruzimii”. Era un renegat nevrotic care convertea propriile obsesii în argumente morale.

Într-o perioadă în care claritatea morală era disperat necesară, Deutscher a preferat să ofere echivocuri și ironii anti-anticomuniste. Nu este de mirare că Berlin nu a tolerat o astfel de atitudine. Problema nu a fost că  Deutscher era marxist. Caute îl citează pe Berlin afirmând că nu ar avea nicio problemă cu E. H. Carr și Eric Hobsbawm. Acești doi istorici, neîndoielnic marxiști, au rămas atașați realității și nu au distorsionat faptele în conformitate cu propria agendă ideologică.

Pentru Berlin, nimic nu era mai toxic pentru istorie, din punctul de vedere al proiectelor intelectuale, decât ambiția de a descoperi legile istoriei și de a lega cu nonșalanță comportamentul uman de norme absconse, impersonale. La suprafață ținta criticii sale a fost doctrina oraculară a lui Marx, dar cea imediată a fost Deutscher, din ce în ce mai influent, și reflecțiile sale teleologice. În domeniul studiilor sovietice, Berlin a admirat lucrările lui Leonard Schapiro și cele ale sovietologilor americani. Pentru Deutscher, acestea erau iremediabil superficiale și partizane, saturate de prejudecăți menșevice și fobii ale Războiului Rece. Pentru Berlin, a primi lecții despre Marx și Hegel de la o persoană  pe care o considera un filosof diletant era de negândit. Deși cu certitudine un om generos, tovarășul Isaac era un iluminat, un ideolog fanatic (true believer). Nu a acceptat niciodată apostații. Îi considera lipsiți de onestitate morală și îi displăceau politic. Toleranța sa pentru erezie era limitată la cei care alegeau să nu rupă radical cu Evanghelia bolșevică.

(O primă versiune a acestui text a apărut ca recenzie în revista International Affairs, vol. 90, no. 1, 2014. Traducere din limba engleză de Bogdan C. Iacob)


Foloasele kremlinologiei: Alain Besançon deconstruiește absolutismul putinist (Prezentare si traducere de Vladimir Tismaneanu si Marius Stan)

19/03/2015

A trecut un an de la anexarea Crimeii, moment decisiv în renașterea, cât se poate de palpabilă, a imperialismului rus, direct legat de intensificarea măsurilor autocratice interne. S-a reconstituit, iată, ideologia militarismului expansionist, Occidentul este diabolizat, se cultivă nostalgia pentru țarism și stalinism. Plutesc destule confuzii despre originile și semnificațiile putinismului. Se fac speculații prea puțin informate și se ignoră genealogia ideilor îmbrățișate de ofițerul KGB devenit șeful oligarhiei cleptocratice care controlează Federația Rusă. Tocmai de aceea este importantă claritatea ideilor și a scriiturii, capacitatea de a lumina liniamentele și conexiunile adeseori invizibile care definesc un sistem de gândire întemeiat pe mituri imperiale și nostalgii teluric-ancestrale. Alain Besançon este ghidul ideal în acest voiaj prin gândirea lui Putin. Este unul dintre cei mai avizați cunoscători ai tradițiilor intelectuale ruse, a scris cărți esențiale de istorie rusă și de sovietologie. A fost printre acei puțini gânditori care au prevestit, cu argumente cât se poate de solide, ineluctabila prăbușire a sovietismului.

Pentru Besançon, la fel ca pentru Robert Conquest, Martin Malia, Richard Pipes, Leonard Schapiro ori Robert C. Tucker, tradiția rusă este una a luptei dintre valorile liberale, mereu amenințate, și tendința dictatorială înrădăcinată într-o viziune mesianică despre calea specială a Rusiei eterne. Nu este vorba aici de niciun fel de esențialism, ci de recunoașterea unor departajări incontestabile, a unor clivaje ideatice care, doar ele, pot explica pasiuni de atâtea ori ireconciliabile.

Boileau nu greșea: Ce qui se conçoit bien s’énonce clairement. Dovadă acest text pe care avem bucuria să-l publicăm aici, pe “Contributors”, cu acordul lui Alain Besançon, mijlocit de profesorul Toma Pavel. Le mulțumim cordial amândurora. Fie ca publicarea sa aici să ajute la depășirea stereotipurilor simplificatoare și a entuziasmelor naive. Este nevoie de luciditate și de competență epistemică atunci când avem de-a face cu lumea ideilor.

Gândirea Putin nu este câtuși de puțin un talmeș-balmeș incoerent și cacofonic, ea își are proprii invarianți, topoi, zone ocultate, inclusiv afinitățile bolșevizante și fascizante, care se cer puse sub reflector rațional. În acest sens, studiul lui Alain Besançon, sovietologul favorit al Monicăi Lovinescu și al lui Virgil Ierunca, ni se pare indispensabil. Îl recomandăm tuturor celor care refuză ochelarii de cal ai ideologiilor procustiene. (Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

Gândirea Putin (de Alain Besançon)

Dacă Occidentul se găsește într-o asemenea penibilă postură în fața Rusiei este deoarece s-a înșelat asupra ei ca și asupra direcției pe care aceasta o urmează. Și totuși, revista “Commentaire” a văzut lucrurile în chip just. Trecerea de la ideea comunistă la ideea rusă nu a fost evaluată corect. Două cărți sosesc la timp pentru a ne lămuri.

Se scrie adeseori că Putin este imprevizibil. În fapt, este într-o oarecare măsură care ține de caracterul său și de poziția sa profesională. Un politician conservă în genere o anumită ambiguitate dacă nu vrea să devină prizonierul propriilor declarații. Lucrul este valabil pentru Obama, Merkel, Hollande, Sarkozy, pentru oricine altcineva. Dincolo de declarații, se detașează un fond de gândire pe care îl putem cunoaște. Acest fond este un cadru care nu ne îngăduie să prevedem decizii, însă care ne permite să le interpretăm.

Două cărți ce trebuie citite urgent

Iată motivul pentru care mi se par cu precădere instructive următoarele două cărți. Prima este de Marlène Laruelle, La quête d’une identité impériale, le néo-eurasisme dans la Russie contemporaine (Editions Pétra, 2007). Nu o cunosc pe autoare, deși a publicat câteva cărți despre ideologiile naționaliste ale lumii ruse ori ale lumii musulmane rusificate. Are doctoratul de la INALCO și, neputând obține un post universitar în Franța, a plecat la Washington. Cea de-a doua, care tocmai a apărut, Dans la tête de Vladimir Poutine, este de Michel Eltchaninoff (Solin/Actes Sud, 2015). Acest nume este bine știut în Rusia și în Franța de câteva generații încoace. Este normalien, doctor în filosofie, redactor-șef adjunct la Philosophie Magazine.

Putin nu este comunist și probabil că nu a fost niciodată. Îl citează foarte rar pe Marx ori chiar pe Lenin. În schimb, este un om sovietic pătimaș. Comunismul doctrinar a încetat să mai fie crezut în URSS de mult timp. Hrușciov a fost probabil unul dintre ultimii comuniști sinceri. Diamat, limba marxism-leninismului, a continuat până în 1989 să fie limba publică obligatorie. Dar ca doctrină profesată cu sinceritate, trebuie să mergi în Franța spre a-i mai găsi adepți. Sunt astfel destul de numeroși cei care, în forme pure ori atenuate, au menținut formula spirituală marxist-leninistă, chiar fără să-și dea seama, întrucât “gândirea burgheză” nu a reușit să construiască o respingere intelectuală categorică, francă și eficientă.

În ce constă sovietismul lui Putin?

Acest sovietism constă în adoptarea fără rezerve a practicii Uniunii Sovietice, și în particular a KGB-ului, al cărui elev și membru activ a fost Putin până când a ajuns la putere. Este vorba, mai presus de toate, de idolatria statului rus sub toate formele sale, cele mai canonice fiind cele mai autoritare, Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare, Alexandru al III-lea și, la vârf, Iosif Stalin. În această amplă idolatrie au intrat recent nu numai generalii Vechiului Regim, Suvorov și Kutuzov, dar și generalii albgardiști. Se vorbește acum de strămutarea rămășițelor lui Denikin spre pământul Rusiei.

Marile figuri ale poliției, în primul rând Dzerjinski, sunt din nou venerate. Educația kaghebistă a lui Putin îl face să considere firești practicile poliției politice bolșevice, asasinatul, tortura, șantajul, construcția de dosare “kompromat” asupra eventualilor adversari. Nu poate fi uitat faptul că, în ajunul celui de-al doilea război din Cecenia, au explodat două imobile făcând sute de morți, iar atentatul a fost atribuit cecenilor. Nimeni nu se îndoiește asupra identității celui responsabil, Putin. Cineva care a îndrăznit să facă așa ceva, merită teamă și respect.

O altă tehnică încercată a sovietismului este aceea a minciunii siderante. Am trăit-o personal la Riga cu prilejul unei reuniuni diplomatice. Tânărul ambasador al Rusiei a declarat liniștit în fața ambasadorilor Statelor Unite, Germaniei, Israelului și a altora: “Noi n-am ocupa niciodată Letonia”. Cei aflați la acea masă diplomatică au fost stupefiați, dar n-au replicat acestei enorme aserțiuni. Voi regreta toată viața că nu am spus: “Domnule ambasador, aveți bunăvoința să repetați această frază”. Trebuiau să o facă ambasadorii, dar ei rămăseseră cu răsuflarea tăiată. Atunci când Putin afirmă de zece ori că el nu trimite nici tancuri, nici arme sofisticate, nici trupe antrenate militar în Ucraina, nimeni nu îndrăznește să-i spună în față: Mințiți! Occidentul nu cunoaște arta minciunii deconcertante. Politețea sa îl deservește. Să imaginăm că Obama ar trimite ucrainenilor tot ceea ce au nevoie ca smart weapons, spunând calm că nu le-a trimis nimic și că nu are de-a face cu redresarea militară a țării. Imaginați-vă…

Forțe spirituale

Dar sovietismul nu se poate auto-susține fără sprijinul forțelor spirituale. Comunismul a fost o asemenea forță. Este nevoie acum de una nouă care, strat după strat, se constituie de zece ani încoace. Rădăcinile sale sunt înfipte mai pofund în istoria intelectuală rusă decât în marxism-leninism.

Cel mai vechi strat este slavofilismul secolului al XIX-lea care a supraviețuit șaizeci de ani de opresiune. S-a născut în jurul anului 1850, dezvoltând două argumente. Primul spune că Rusia este o civilizație distinctă care nu se va dezvolta conform modelelor europene. Calea ei este separată. Al doilea este că aparenta ei rămânere în urmă ar fi de fapt un salt peste soluțiile moderne ale țărilor occidentale. Raporturile sociale sunt mai sănătoase și mai umane decât în societatea capitalistă. Aceasta încearcă să-și soluționeze contradicțiile prin socialism. Dar socialismul exista de-acum de mult timp în țărănimea rusă. Rusia este deopotrivă viitorul adevăratului creștinism și al adevăratului socialism. Trebuie să notăm că slavofilismul s-a dovedit fecund. Reușita literară, filosofică, muzicală a Rusiei a depins de el. Slavofilismul se confundă cu naționalismul.

La sfârșitul secolului, și la începutul celui de-al XX-lea, imperiul s-a extins considerabil, a cucerit Turanul, a dobândit nordul Chinei prin construcția trans-siberianului, un alt strat al gândirii slavofile se suprapune peste primul și se amplifică într-o versiune nouă, eurasianismul. Numele sunt necunoscute în Occident: Konstantin Leontiev, Nikolai Danilevski. Au prelungiri în mediile emigrației albe, la Praga, Berlin și Paris. Se mențin aceleași teme. Europa și-a epuizat forța vitală. A venit rândul Rusiei, ale cărei civilizație și religie sut incompatibile cu acelea ale Europei. Confruntarea este inevitabilă și trebuie să fim pregătiți pentru ea. Eurasienii, în ce-i privește, revizuiesc istoria canonică a Rusiei. Descoperă ceea ce poporul, și mai cu seamă statul, datorează tătarilor și altor hoarde asiatice și turcice care au guvernat vreme îndelungată Rusia. Statul moscovit nu provine doar din Bizanț, ci, de asemenea, ori chiar mai mult, din Sarai, marele oraș tătar de pe Volga de jos. Mongolii au adus dreptul, prosperitatea economică, principiile de guvernământ, legăturile prețioase cu Asia. Faimoasa “tiară a lui Monomah”, coroana purtată de țari la încoronare, nu este decât o tichie uzbekă. Legitimitatea țarului nu vine doar dinspre împărații de la Constantinopol, ci, în egală măsură, de la Ginghis Han, ale cărui simboluri figurează pe cupolele sfintei catedrale a Kremlinului. Prin eurasianism, Rusia face un pas către Est și se îndepărtează un pic mai mult de Europa. Islamul este, într-o oarecare măsură, reabilitat.

Ce se citește astăzi la Moscova și în particular în mediile intelectuale din anturajul lui Putin? Marlène Laruelle și Michel Eltchaninoff ne-o aduc la cunoștință. Numele cele mai citate sunt Gumiliov, Ilin, Panarin, Savițki, Dughin…

Lev Gumiliov este fiul marii poete Anna Ahmatova și al poetului Nikolai Gumiliov (împușcat în 1921). A petrecut câțiva ani în Gulag și a încetat din viață în 1972. Pentru el, două entități superetnice domină pestrița lume sovietică: cea rusă și cea stepică (a stepelor). Amenințarea mongolă este un mit creat în Occident cu scopul de a ascunde rușilor cine sunt adevărații lor inamici, lumea romano-germanică, și în special balticii, suedezii și polonezii. Convertindu-se la Islam, Hoarda de Aur a rupt simbioza între lumea mongolă și superethnosul stepic, ceea ce făcea din Moscova singura moștenitoare legitimă a imperiului stepelor. “Tătarii nu există ca popor în afara noastră, ei fac parte din noi”. Nu avem nimic de așteptat de la germani, francezi, englezi, “exploatatori vicleni”. “Răul a venit întotdeauna din Occident”. Gumiliov nu-i iubește pe “cosmopoliți”, care sunt evrei și/sau comuniști. Crede că marile ethnos-uri dominante sunt puse în mișcare de forțe cosmice și biologice care hrănesc “pasionaritatea”, adică puterea voinței, capacitatea de a da un impuls irezistibil mișcării istorice. Este de la sine înțeles că “pasionaritatea” a dispărut din Europa decadentă, dar înflorește în spațiul rus. Mergând pe această direcție de gândire, Gumiliov se îndepărtează de raționalism și se apropie de iraționalismul nazist, nu fără a-l justifica prin elucubrații cu alură “științifică”, asemeni lui Hitler cu al său darvinism de bazar.

Ivan Ilin este un filosof expulzat din Rusia în 1922. Este interesant prin respingerea teoriilor lui Tolstoi. Instalat în Germania, partizan feroce al albilor, a salutat mișcarea nazistă. “Patriotismul, credința în identitatea poporului german și în forța geniului germanic, sentimentul onoarei, faptul de a fi gata pentru sacrificiul de sine, justiția socială, unitatea care transcende clasele, fraternă și națională, acesta este spiritul care întemeiază substanța acestei mișcări”. După război, constată “erorile” nazismului și preferă principiile lui Franco și Salazar. Putin îl citează cu plăcere pe Ilin. În fapt, acesta spera în sosirea unui lider (guide) care “să izbească în inamic în loc de a rosti vorbe goale; care conduce, în loc de a se vinde străinului”. Este vorba de “verticala puterii”.

Igor Panarin, profesor la Universitatea din Moscova, a primit premiul Soljenițin pentru o carte despre “Civilizația ortodoxă într-o lume globalizată” care saluta revanșa unei Rusii înapoiată tehnologic, dar avansată din perspectiva spirituală în raport cu un Occident înfeudat tehnologiei. Teoretizează pentru Rusia un “capitalism conservator”. Face adeseori referințe la Huntington –cu a sa carte The Clash of Civilizations– și la Alain de Benoist. Între Occident și Asia, Rusia se găsește într-o poziție mediană, adăpostește în sinea ei un “orient interior”. Asemeni evreilor, Rusia este aleasa, dar evreii s-au normalizat creându-și propriul stat și adoptând modurile de viață și gândirea Occidentului. Doar poporul rus, călăuzit de ortodoxie, rămâne purtătorul speranțelor umanității. El, acest popor, este în chip intrinsec, unul mesianic.

Piotr Savițki este de formație geograf. Demonstrează prin floră și faună faptul că are bune cunoștințe despre unitatea zonei pe care o acoperă Rusia, Siberia, Turanul, cât și despre originalitatea ei în raport cu zonele vecine. De aici își extrage argumentele pentru atașamentul său la eurasianism.

În fine, Aleksandr Dughin, cel mai celebru dintre ei, care a ajuns la o anumită notorietate în Europa occidentală. Se pretinde un guru à la Russe, cu barba sa deasă și cu deghizarea în veștminte de țăran. Dughin se prezintă ca geopolitician. Se inspiră fără probleme din autori occidentali precum Carl Schmitt. Propune, în jurul zonei propriu-zis ruso-asiatice, alianțe transformabile în protectorat, între care cea dintâi ar fi Germania. Are planuri de cucerire (a se vedea textul citat de F. Thom, publicat în Commentaire), gândirea sa utilizează tradiționalismul din care îi citează și îi traduce pe marii autori, în primul rând René Guénon, și se asociază cu versiunile ezoteriste ale creștinismului, în special cel ruso-ortodox. Îl citează adeseori pe Alain de Benoist.

Pentru detalii despre aceste doctrine și pentru alți autori din aceeași specie, trimit la cele două cărți de Laruelle și Eltchaninoff. Este vorba, dincolo de variațiuni individuale, de aceeași cașă (kacha), de aceeași mâncare de hrișcă. Temele care apar din această amestecătură conceptuală sunt mereu aceleași: un melanj de istoriozofie, însă blindat de “știință”. Scientismul face legătura dintre aceste mari narațiuni și ideologiile garantate de științele care au fost materialismul dialectic leninist și nazismul. În raport cu acesta din urmă, remarcăm deschidere și admirație. Dacă Hitler nu ar fi avut nefericita idee de a ataca Rusia, ar fi fost multe de preluat din regimul pe care l-a instituit. Trupele Waffen-SS prezintă, de pildă, soluții interesante. Primatul voinței asupra analizei raționale, “passionarnost’”, sunt trăsături împrumutate de la fascism, din orientarea vag nietzscheană adoptată de nazismul hitlerist. Prin intermediul ezoterismului, Dughin și amicii săi se întâlnesc cu gândirea ocultistă a Epocii de argint de la începutul secolului XX, care a infiltrat atât de puternic pictura (Kandinski, Malevici), muzica, literatura și, de asemenea, ceea ce se numește “relighioznaia filosofia”.

Musulmanii

Marlène Laruelle mi-a dat cheia pentru a înțelege acest fapt surprinzător: în timp ce impregnarea zonei ruse de către populațiile musulmane este cel puțin la fel de avansată ca în Franța, ea nu pare, pentru moment, să pună statului rus atâtea probleme precum cele cu care se confruntă guvernul francez. Moscova adăpostește probabil două milioane de musulmani la o populație de zece milioane. Au loc tot timpul mici pogromuri rapid avortate. Vânzătorii de fructe și de legume sunt în mod regulat expulzați, nu fără oarecare jenă pentru moscoviți. Aceste popoare sunt eterogene. Musulmanii tătari de pe Volga sunt diferiți. Nu au complexe în raport cu rușii întrucât își amintesc faptul că i-au guvernat multă vreme. Musulmanii din Caucaz sunt fragmentați într-o mulțime de popoare, câte unul situat într-o vale lângă marele munte, fiecare cu limba și tradițiile sale. Dificilul caz cecen a fost rezolvat prin masacrul care a distrus o cincime din acest popor, dar și prin impunerea unui tiran local, Kadîrov, care face ce vrea la el acasă cu condiția de a servi statul rus. Formula de bizuire pe tiranul local menține ordinea în republicile Asiei Centrale. Decupajul operat de Stalin în această regiune a reușit să facă din fiecare republică un grup de etnii fără ca vreuna să coincidă cu teritoriul și frontierele acestor republici. Și totuși, un fel de naționalism a sfârșit prin a prinde ființă și a le opune între ele. Încă o diviziune. Tiranii locali sunt inamovibili, cruzi, bogați. Cel mai cunoscut este cel din Kazahstan, o republică imensă, unde un sfert din populație este de sorginte rusă. Nazarbaiev încearcă să-și garanteze poziția apropiindu-se de China. Cu toate acestea, a intrat, cu unele rețineri, în Uniunea economică pe care încearcă să o construiască Putin.

Marlène Laruelle mi-a deschis ochii și asupra altui factor: formarea eurasianismului musulman. Unii scriitori și universitari din țările Islamului estimează că există legături între neo-slavofilism și acest eurasianism. Ei cunosc izolaționismul rus, versiunea sa xenofobă și componenta cuceritoare. Se fac comparații cu Umma, noțiunea de comunitate sub aceeași Lege, care urmărește același obiectiv al solidarității interne și al triumfului pe termen lung. Ei socotesc că rușii și musulmanii pot participa și adera la aceeași Umma. Ei văd asemănări între ortodoxia exclusivă practicată de patriarhatul de Moscova și frontiera care separă în Islam țara convertită și țara care urmează a fi convertită prin Jihad. Iată motive de reflecție.

Nu știm dacă acești autori îl influențează într-adevăr pe Putin. Despre Dughin s-a spus multă vreme că este un apropiat. Acum se pare că s-a îndepărtat. Singurul citat adeseori este Ilin. Știm prea puține lucruri despre Putin. Începând din 2008, a făcut o cotitură “conservatoare”: protejează bunele moravuri, interzice homosexualitatea, se pretinde apărătorul creștinătăților primejduite în Orientul Mijlociu, exaltă ortodoxia patriarhală. Poartă cruci ortodoxe sub cămașă, asistă la marile sărbători. Nu este sigur că acele cărți excentrice, purtătoare ale unui anti-occidentalism turbat, analizate de Eltchaninoff și de Marlène Laruelle, sunt cărțile sale de căpătâi și subiectul meditațiilor sale. Are el, oare, un căpătâi? Meditează Putin? Le utilizează, exact la fel cum ieri utiliza temele sovietice, dar nimic nu ne spune că ar crede în ele în chip sincer. Este el capabil de sinceritate? Nu sinceritatea era predată în școlile KGB-ului. Acolo se preda mai degrabă înșelătoria, ceea ce convine să-i spui adversarului pentru a-l neutraliza, a-l înșela, a-l înfricoșa, a-l liniști. Și-a învățat bine lecția.

Acești autori neo-slavofili și neo-eurasieni sunt la modă. Cărțile lor sunt publicate în mari tiraje, sunt predate în universități, sunt discutate în toate mediile. Ele formează climatul intelectual în care Putin calculează și acționează, din ele se inspiră, acolo găsește idei. Poate să schimbe rețeta de gândire dacă circumstanțele se schimbă. Ceea ce rămâne stabil este ura sa de tip sovietic față de Occident și gustul puterii absolute. Această formă de a detesta se exprimă într-un stil pe care noi îl privim ca fiind de extremă dreapta ori de extremă stânga, categorii care nu au sens decât în Europa. Sensul lor veritabil în Rusia este forma cea mai potrivită din punct de vedere politic a ostilității față de modul nostru de a trăi, față de existența noastră, față de libertatea noastră. Această ură este aceea a lui Lenin, Stalin, Hrușciov, Brejnev. Ea nu dezarmează. Putin este moștenitorul lor.

Ideea rusă

Mi se citau cuvintele unui tânăr: “Știu perfect că în Europa este o mare abundență, că instituțiile sunt respectate, că dreptul îi protejează pe cetățeni. Dar n-am nevoie de ele. Eu lupt pentru o idee, “ideea rusă”. Comunismul se adresa direct întregii lumi. Expresia “ideea rusă” plonjează direct în secolul al XIX-lea. Ea nu este propusă decât acelora care fac ori vor face parte din Imperiul rus. Și-a găsit expresia literară magnifică odată cu Dostoievski. Pornind dintr-acolo, a colonizat o parte a Occidentului, cea care este vrăjită de sufletul rus, de sensibilitatea slavă, de “larghețea caracterului”, de anarhismul sentimentelor de compasiune. Ea ispitește această parte a Occidentului pe care o trec frisoanele în apele calculului egoist, care nu cedează legalismului precis, regularității necruțătoare a contractelor, constrângerilor bunelor maniere, “capitalismului”, pentru a lua un concept care le rezumă pe toate acestea.

Astăzi, guvernele occidentale se găsesc într-o situație stingheritoare. Această stare nefericită este înainte de toate provocată de o tenace eroare asupra Rusiei, o prejudecată falsă și greu de dezrădăcinat, în 1990, li se părea că ea (Rusia) avea să evolueze în direcția asimilării normelor vestice. Nu arătau acest drum Polonia și Cehia? Prăbușirea Cortinei de Fier, posibilitatea de a călători, deschiderea unei părți din arhive, abandonarea ideologiei leniniste, nu erau acestea semne de bun augur? Rusia a mers în direcția opusă, dar Occidentul nu a recunoscut acest lucru.

Erori occidentale

Occidentul nu a dat atenție refuzului de a condamna comunismul, refuzul căinței în raport cu crimele. În loc de aceasta, Rusia a făcut din comunism un simplu accident al istoriei sale, menit unei uitări prompte.

Într-o primă etapă, l-a privit ca pe o simplă paranteză și l-a înglobat în a sa memorie restaurată, din vremurile cele mai vechi, convertirea la creștinism, gloria împăraților petersburghezi. A restaurat palatele imperiale. Pentru Occident, era semnul vindecării. Într-o a doua etapă, Putin, urmând povestea pe care i-o propuneau noii ideologi, adoptând viziunile lor despre lume, a dizolvat complet episodul comunist în naționalismul istoric. A restabilit unitatea fără ruptură a istoriei naționale, a cărei culme este de-acum Stalin, acel Stalin care a câștigat Marele Război pentru Apărarea Patriei, care a menținut statul rus și a extins imperiul.

Statele vestice nu au văzut în noua paradigmă decât pitorescul și folclorul. Au luat, fără grija de a pansa rănile de amor propriu, “umilințele” Rusiei, sângerândă și în lacrimi pentru a fi trebuit să-și abandoneze cuceririle, gulagul său, teroarea pe care o făcuse să domenească peste lume. Aveau mulți bani și erau în căutare de noi piețe. Guvernul rus lua banii și accepta investițiile. Era insațiabil și făcea să strălucească promisiunile noii piețe.

Unele după altele, guvernele occidentale diminuau parte din PIB-ul destinat apărării naționale. Până la o reduce la 1% și 2 %. O cereau nevoile proprii unui Welfare State, satisfacția dată alegătorilor, mecanismele democrației. Niciun guvern european n-ar putea considera astăzi un program de reînarmare. Într-atât încât, atunci când fulgerul s-a abătut asupra Crimeii, sub forma unei infanterii bine antrenate și bine înarmate, Europa a trebuit să realizeze că nu mai avea soldați. Mai erau unii în Germania, în Polonia. Foarte modesta armată franceză servea în Africa. Armata engleză, modestă și ea, nu avea să se angajeze în Europa. Statele Unite continuau să aibă o armată puternică, dar cum se găsesc într-o stare de nemulțumire politică, vegheate de spiritul izolaționist, nu se poate conta pe această țară în chip automat. Îndărătul tuturor negocierilor doamnei Merkel și ale președintelui Hollande cu președintele Putin era faptul despre care nu se vorbea, dar la care era imposibil să nu te gândești: nulitatea militară a Europei.

Cazul francez

Cazul francez merită să fie observat pentru el însuși. Marea afacere constă, pentru a relua un clișeu, în mod deosebit lipsită de sens și totuși de neînlăturat, în a “conserva relațiile privilegiate cu Rusia.” Clișeul, îmi pare, datează din perioada când Rusia fusese parte din marea alianță împotriva Germaniei naziste. Generalul de Gaulle, pentru a se distinge în sânul marii alianțe, datorită politicii sale interne care cerea să se dea garanții partidului comunist, a construit așadar mitul “relațiilor privilegiate”.

Atâta vreme cât ideea rusă a fost identificată cu comunismul, aceste relații privilegiate au fost oarecum ascunse, însă nu complet. Comunismul sovietic a raliat un sfert din electoratul francez și trebuia ținut cont de acest lucru. Acest comunism a impregant aripa stângii care vedea în revoluția bolșevică o continuare și chiar desăvârșirea revoluției franceze. Era respectat de dreapta din motive gaulliste, ca o contrapondere la “anglo-saxoni”, dar și din ignoranță.

Acum, cotitura spre “dreapta totală” efectuată de către Putin remaniază opinia franceză. Se constituie un partid rus care nu se aseamănă cu cel dintâi. Are partizani în extrema stângă, dar cei mai mulți se găsesc la dreapta. Motivele sunt diverse. Sunt adeseori reactive: detestarea construcției europene și a Statelor Unite, dezgustul în raport cu “modernizarea societală” întreprinsă de partidul socialist și față de mediile de informare, revenirea izolaționismului, teama de schimbări brutale în viața economică. Acest partid rus deținea un număr semnificativ de oameni care iubesc sincer Rusia. Diversitatea motivelor de afecțiune pentru un personaj într-atât de antipatic precum Putin, amestecul de fascinație, calcule false, frică, toate acestea fac ca partidul rus să se asemene partidului colaborator din Al Doilea Război Mondial.
Avem impresia unei reveniri a aceluiași tip uman.

Ceea ce este dezolant la cei implicați în această poveste este ignoranța în raport cu Rusia. Un rol îl joacă și formidabila propagandă rusă. “Arta de a-i înșela pe străini” a fost o specialitate cultivată de toate regimurile. Chiar și în fazele de maximă mizerie, Rusia a găsit mijloace financiare spre a o susține. A întreținut agenți, voluntari sau stipendiați, “idioți utili” pe care a știut cum să-i plaseze în locuri bune. Pe măsura trecerii timpului, numele lor încep să iasă la iveală. Sunt destul de numeroși în Germania, Statele Unite, Anglia. Dar Franța este în mod regulat campioană la capitolul naivitate și al credulității facile. S-a investit în acesta.

Ignoranța voluntară, menită să conserve “relațiile privilegiate”, a condus adesea pe panta lașității și servilismului. Pe vremea lui Brejnev, se râdea în Rusia despre “cea de-a șaisprezecea republică sovietică”, adică Franța. Un fost ambasador la Moscova, de departe nu cel mai rău, refuza în mod absolut, într-un moment în care “războiul rece” se încălzea primejdios, să recunoască în fața mea că Rusia era un “inamic”. De atfel, el iubea țara și își făcuse acolo prieteni dragi. (…)

Teama de inamic și teama de a avea un inamic

Rusia nu este deci inamicul nostru. Se pare că teama pe care o inspiră Occidentului nu este una directă. Pentru a evita să o înfrunte, Occidentul se ascunde sub o altă teamă: teama de a avea un inamic. Este o teamă generală. Democrația caută compromisul. Întreprinderile comerciale caută acordul, contractul respectat. Bisericile creștine consideră că a avea inamici este contrariul iubirii și al carității. Nu ne vom mira dacă vom vedea cum se concentrează toate eforturile pentru a îndepărta nu inamicul, ci perspectiva de a avea unul. De unde și “reset”-ul, dialogul pe care îl încercăm mereu pentru a transforma inamicul în partener. Rușii știu teama noastră pe două niveluri: cel general și abstract, și cel concret și de-a dreptul înspăimântător. Tocmai de aceea îl întăresc pe primul. Pe vremea lui Stalin, când unicul pericol de război venea dinspre Rusia, au reușit să ne angajeze în “lupta pentru pace”. Toate partidele comuniste luptau pentru pace, progresiștii militau pentru pace și reușeau să ne facă coresponsabili pentru pericolele care veneau peste noi dinspre ei, într-atât încât oamenii de bună-credință luptau și ei pentru pace, semnau Apelul de la Stockholm. Astăzi, aceeași menevră se aplică spre a ne face să ne temem de “revenirea la războiul rece”. Când occidentalii pretind că rezistă atacurilor belicoase ale rușilor, aceștia ne avertizează cu un aer de reproș: reveniți la războiul rece. Din punctul nostru de vedere, războiul rece a fost un lucru bun, întrucât nu avea alt sens decât să îndiguiască (containment) expansiunea sovietică. Iată că Rusia încearcă să ni-l interzică în prezent și să-l culpabilizeze pentru trecut. Trebuie să revenim la adagiul lui Clausewitz: cel care face războiul este cel care se apără. Cine capitulează dinainte nu face război. Rușii îl felicită atunci spunând că este “realist”. În 1968, cehii au fost realiști. Fuseseră deja în 1938.

Nu înțelegem dificultatea de a trata cu Rusia soluții de tip win/win. Ne miră că ei nu cunosc decât o diplomație de tipul “kto/kogo” care se traduce prin cine-l va învinge pe cine. Putin, gândesc diplomații noștri, întoarce spatele intereselor sale, n-ar fi nevoie decât ca el să intre amical în concertul popoarelor. Ar avea bani, prosperitate, dezvoltare, pace. În acest scop i-am oferit fotolii și strapontine în toate organizațiile internaționale. S-a așezat acolo, dar spre a dăuna. De ce? Pentru că el își vede interesele altfel decât occidentalii. Interesele sale nu au nimic comun cu ale noastre. Nu există un bine care să fie comun între “ei” și “noi”.

Se pare că Putin, în afacerea ucraineană, a riscat să frângă bariera protectoare a fricii de a avea un inamic și de a se prezenta deschis drept inamic real. Câte regrete la noi! Nu trebuie oare să ne agățăm de “dialog”, să menajăm soluții pașnice, să păstrăm “relații privilegiate”? Să negociem, cum am negociat la Minsk, fără a câștiga nimic, dar compromițându-ne în proiectele lui Putin, ba chiar ajutându-l să le realizeze.

La Minsk, cum a scris în Le monde Françoise Thom (18 februarie 2015), l-am forțat pe Poroșenko să cedeze exigențelor lui Putin și ne-am angajat să subvenționăm zonele cucerite din Ucraina. Va trebui să negociem și când va cuceri Mariupol, când va submina Letonia? Da, vom negocia pentru a salva “șansele păcii” și pentru a alunga din spiritele noastre oribila perspectivă de a face față unui inamic, Rusia.

Un motiv de optimism

Nu știm care vor fi bornele pe care Putin le va pune ambiției sale. Aș dori să termin pe o notă optimistă.

Politica rusă este condusă din 1917 de o idee, mai întâi ideea comunistă care era mondială și, de un deceniu încoace, de “ideea rusă”. Aceasta este sortită unei expansiuni mai modeste, cea a unui “imperiu-biserică”. Însă ambele eșuează în același mod. Ele se ciocnesc de realitate și nu au de partea lor decât idealitatea. Or, această idealitate distruge realitatea rusă. În numele comunismului, Rusia era o forță imensă, dar abia la sfârșit a reieșit, inclusiv pentru ea, că era o forță goală, imaginară, asemeni unei sperietori. În 1990, Rusia era un peisaj devastat, un câmp de ruine. Pentru a redeveni o putere reală, Rusia are nevoie să-și construiască un aparat de producție dinamic a cărui dezvoltare să fie spontană și liberă. Pentru aceasta e nevoie de drept, de proprietate, de inițiativă antreprenorială. Regimul Putin, încarnare a ideii ruse, sufocă o asemenea inițiativă de îndată ce se naște. În 1990, Rusia nu știa decât să producă arme. În 2015, ea continuă a le produce, pe o bază economică tot mai bolnavă și mai precară. Dacă Occidentul nu s-ar fi lăsat înșelat într-un asemenea grad, dacă judecata sa n-ar fi atât de falsă, dacă nu s-ar fi dezarmat până la punctul de a nu mai avea decât câteva regimente ocupate aiurea, “pericolul rus” ar fi de-a dreptul rizibil. Situația teribilă din Ucraina ar trebui să servească la deschiderea ochilor.

Traducere de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan

Recomandări:

http://www.contributors.ro/global-europa/recomandare-de-lectura-alain-besancon-si-utopia-incarnata/

http://www.contributors.ro/global-europa/despre-dughin-dughinism-si-barocul-stalino-fascist/

http://www.frontpagemag.com/2015/vladimir-tismaneanu-and-marius-stan/counter-revolution-and-political-murder-in-putins-russia/

http://www.lapunkt.ro/2014/06/26/maica-rusie-in-ofensiva-despre-dughin-dughinism-si-putinism/

http://www.contributors.ro/global-europa/putinism-dughinism-si-pseudo-conservatorism-chipurile-national-bolsevismului/

http://www.frontpagemag.com/2014/vladimir-tismaneanu/from-andropov-to-putin-the-last-spasm-of-a-decrepit-dictatorship/

http://www.contributors.ro/global-europa/robert-conquest-%C8%99i-onoarea-sovietologiei/

http://www.contributors.ro/global-europa/de-4-iulie-un-nou-termen-pe-dexonline-kremlinologie/


FrontPage magazine: On Disgrace and Honor. Hannah Arendt, Stefan Zweig, and Central European Despair (by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)

18/03/2015

were

 

“…those very stringencies sometimes telescope events into dreamlike absurdity.” William T. Vollmann, “Europe Central”

In 1943, when the news started to be confirmed of the Nazis’ implementation of what the ossified bureaucratic language called the “Endlösung” (The Final Solution) – the extermination of all European Jews –, Hannah Arendt published an essay in the émigré journal Aufbau (printed in New York) on Stefan Zweig and the bygone world of yesterday, namely the world of dreams and illusions of German culture’s bourgeois cosmopolitanism. Zweig had been a darling of that world, one of its most influential and admired voices. It was a world replete with neuroses, psychological mysteries, splendid pleasures, and no less bewildering anxieties. It was the world of Egon Schiele and Oskar Kokoschka, of Sigmund Freud and Gustav Mahler, of Ludwig Wittgenstein and Karl Kraus, of Robert Musil and Franz Kafka, of Elias Canetti and Alma Mahler. A universe in which heresies were not only tolerated, but downright encouraged.

Self-banished from this world of which nothing else but its geographic location remained, Stefan Zweig, born in Vienna in November 1881, committed suicide together with his wife in Petropolis, Brazil, in February 1942. He was convinced that Nazism would triumph and that the bourgeois civilization founded on respect for the individual and his liberties, a civilization which he had loved without reservation, was destined to perish. He could not envision being able to live in a world of totalitarian savagery.

Throughout those very same years, Hannah Arendt had started working on issues which led to the writing of her masterpiece, “The Origins of Totalitarianism,” including the ramifications and implications of modern anti-Semitism. It was at that time that she outlined the classification of the modern Jewish condition, namely its two alternatives: the pariah and the parvenu. For her and Zweig – with whom she obviously identified to a great extent, just as she had with her favorite, Rahel Varnhagen (“my closest friend, though she has been dead for some hundred years”) –, asserting their pariah status, becoming aware of it and embracing it, was essential. Not as a religious option, but as a political acknowledgement, in the profound sense of the word, that of a real situation.

In her famous 1963 letter to Gershom Scholem, Hannah Arendt states as clearly as possible: “I am myself Jewish” – therefore an undisputable and undeniable fact. Yet this fact does not compel me in line with reflex solidarities, with supposedly inevitable alignments. My honor is an individual one, not that of a group. But in order to save my honor, I will oppose the dishonoring of a people only because they are that people.

Just like Hannah Arendt, Zweig experienced the tragedy of what the former, in her book “The Origins of Totalitarianism,” called the superfluous populations – those huge masses of refugees unwanted by anyone, uprooted, banished, persecuted, people deprived of state passports, abandoned by the political communities where they had been born, raised, and educated. For the author of “The World of Yesterday,” the situation was simply unbearable. Similarly, in 1943 Hannah Arendt wrote an article about the refugees. Martin Heidegger had once written about Die Heimatlosigkeit des neuzeitlichen Menschen (the stateless condition of the contemporary man). The concept was taken further by some of his students, including Hannah Arendt, Hans Jonas, and Herbert Marcuse. We must emphasize that we are not discussing Heidegger’s proclivities towards National Socialism here, but his philosophical work. The philosopher’s intuition had prefigured the existential – and then the global – condition of the Jew.

The thinker herself had experienced, in a camp in France, the oppression characteristic of this maximally downgraded social status, what Arthur Koestler, himself a paradigmatic refugee, dubbed “the scum of the Earth”. Hannah Arendt reminds the parvenus of the following words written by Balzac: “On ne parvient pas deux fois.” Both categories are removed from under the protective power of the law, but the parvenus hope to somehow get an exemption from the lethal outcome. Pondering on the fate of Zweig, Walter Benjamin[1] (her good friend), and so many other noble spirits in those dark times (“Men in Dark Times”), Hannah Arendt writes the following:

“Those few refugees who insist upon telling the truth, even to the point of ‘indecency,’ get in exchange for their unpopularity one priceless advantage: history is no longer a closed book to them and politics is no longer the privilege of gentiles.” (Hannah Arendt, “We Refugees,” in The Jewish Writings, Edited by Jerome Kohn and Ron H. Feldman, Schocken Books, 2007, p. 274).

This is the very reason for Hannah Arendt’s unfaltering admiration for Rahel Varnhagen: the courage to be herself, to remain independent, without denying her identity. The essay on Stefan Zweig begins with the description of a dream by Rachel Varnhagen, the famous hostess of one of the great German literary salons in the first half of the 19th century. A dream in which Rahel is in heaven with her close friends Bettina von Arnim and Caroline von Humboldt. The keyword in that dream is disgrace. As Hannah Arendt adds: “Disgrace and honor are political concepts, categories of public life”. (From the essay “Stefan Zweig: Jews in the World of Yesterday”, ibidem, p. 317).

Her great objection concerning Zweig is precisely the hesitation to define himself as a political subject: “Not one of his reactions during all this period was the result of political convictions; they were all dictated by his hypersensitivity to social humiliation.” Zweig spent his life consumed between “the pleasure of fame and the curse of humiliation,” issues that he himself raised with that “coldness of genuine despair.” Foreshadowing not only “The Origins,” but also the explosive “Report on the Banality of Evil” (“Eichmann in Jerusalem”[2]), Hannah Arendt deems fleeing from politics a cause of the failure to foresee the disaster that followed:

“Had the Jews of Western and Central European countries displayed even a modicum of concern for the political realities of their times, they would have had reason enough not to feel secure.”

In this regard – although he was a citizen of the world, or perhaps even because of it –, one can safely assume that “There is no better document of the Jewish situation in this period than the opening chapters of Zweig’s book.”

At the end of this disturbing essay, Hannah Arendt quotes from one of Zweig’s last articles. Once more, the writer puts himself forward as an example of European consciousness – that of a Europe torn, mutilated, maimed –, but argues strongly that yesterday cannot be separated from today “as if a man had been hurled down from a great height as the result of a violent blow.”

This is the way in which Zweig came to discover, and especially embrace, that same Jewishness which Hannah Arendt considered a matter of course, a factual truth:

“Since he had wanted all his life to live in peace with the political and social standards of his time, he was unable to fight against a world in whose eyes it was and is a disgrace to be a Jew. […] For honor never will be won by the cult of success or fame, by cultivation of one’s own self, nor even by personal dignity. From the ‘disgrace’ of being a Jew there is but one escape – to fight for the honor of the Jewish people as a whole.”

This is the main reason why Hannah Arendt never hesitated to criticize things that she believed objectionable, yet without ever calling into question, after 1948, the non-negotiable right to existence of the state of Israel, which she saw as a chance for the Jewish people to enter into a genuine modern political contract.

Vladimir Tismaneanu is a professor of politics at the University of Maryland (College Park) and author of numerous books, including most recently “The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century.” Marius Stan is a Romanian political scientist, author of books in Romanian and Polish, and currently a postdoctoral fellow at the University of Bucharest. This essay was translated from Romanian into English by Monica Got.

Notes:

[1] See The Times Literary Supplement for Anthony Phelan’s review (“Uncarnal,” 25 February 2015) of Howard Eiland and Michael W. Jennings’s book Walter Benjamin: A Critical Life, Belknap Press, 2014.

[2] See also The Times Literary Supplement for Lawrence Douglas’s review (“A very deliberate banality,” 25 February 2015) of Bettina Stangneth’s book Eichmann Before Jerusalem: The Unexamined Life of a Mass Murderer, Knopf, 2014.

http://www.frontpagemag.com/2015/vladimir-tismaneanu-and-marius-stan/on-disgrace-and-honor-hannah-arendt-stefan-zweig-and-central-european-despair/


Luciditate, cinism şi comunism: Kołakowski, Žižek şi Troţki

17/03/2015

Puține texte au formulat mai direct, mai limpede, ori chiar mai brutal natura violentă a ideocrației bolșevice, disprețul total al leninismului în raport cu orice formă de legalitate, deci cu însăși ideea de Rechtsstaat, decât pamfletul lui Lev Troțki, “Terorism și comunism”. În volumul al II-lea din trilogia sa, “Principalele curente ale marxismului” (apărută la Curtea Veche Publishing), Leszek Kołakowski observa că lucrarea, scrisă atunci când Troțki, universal perceput ca mâna dreaptă a lui Lenin, se afla la putere, era comandantul suprem al Armatei Roșii în plin război civil și război cu Polonia, reprezintă cea mai generală prezentare a teoriei statului sub “dictatura proletariatului”, dar și “relatarea cea mai explicită a ceea ce avea să fie numit sistemul totalitar”.

Pentru Troțki, principiile kantiene despre natura sacră a vieții umane nu erau decât un jalnic verbiaj demagogic-preoțesc. Criticii Revoluției Bolșevice, între care social-democratul Karl Kautsky, erau stigmatizați, în spiritul manicheismului leninist, drept mizerabili renegați. Troțki recurgea cu arogantă fervoare, fără urmă de reticență ori de auto-îndoială, la glorificarea delirantă a violenței. Îl prefigura în acest sens nu doar pe hiper-rivalul său Stalin, dar și pe Mussolini, ori mai târziu pe Mao, Fanon și Che Guevara. Scriu aceste rânduri și parcă aud reproșul că am devenit noltist (așa cum a fost acuzată Monica Lovinescu). Faptele nu mai contează în discursul ventriloc al unei corectitudini istorice care anulează cronologia pentru a susține ideologia. Afinitățile indubitabile dintre cele două totalitarisme gemene sunt negate în numele “idealismului” primordial al bolșevismului, ori al marxismului, offspring [vlăstar] al Luminilor.

Bolșevismul originar pe care Troțki l-a îmbrățișat necondiționat în 1917, însemna cultul partidului-predestinat, al avangardei înzestrate cu acces la cunoașterea istorică absolută, substitut lumesc al Spiritului Absolut hegelian, deci al divinității. Tocmai acest hybris a dus al cultivarea unui demonism salvaționist-profetic cu efecte cataclismice. Fundamentul acestei viziuni, dar și al practicilor teroriste pe care le-a inspirat, este utilitarismul exacerbat în plan etic. Apoteoza devotamentului necondiționat, a acelui spirit de partid (partiinost‘) care avea să facă atâtea ravagii, a credinței oarbe. Ceea ce sociologul Steven Lukes numește the moral blindness of communism [cecitatea morală a comunismului]. Spunea Lenin: “Afirmăm că moralitatea noastră este în întregime subordonată intereselor luptei de clasă a proletariatului”. Care interese, desigur, vor fi identificate (dictate) de “Statul Major” al revoluției, deci de Lenin și camarazii săi. Concluzia lui Kołakowski: “Omnipotența Minciunii nu s-a datorat ticăloșiei personale a lui Stalin, ci a fost singura formă de legitimare a unui regim întemeiat pe principii leniniste. Sloganul vânturat constant în timpul dictaturii lui Stalin, ‘Stalin este Leninul zilelor noastre’, era astfel de o perfectă acuratețe”. O abordare care merge dincolo de caracterologie, de psihopatologie (neîndoios importante) și luminează resorturile interne, cauzale ale dezastrului. Este doar aparent paradoxal faptul că marxiști jurați continuă să vadă în “deraierea” stalinistă efectul paranoiei individuale. Chestiunea este că paranoia făcea parte din codul genetic al sistemului.

Așa a văzut lucrurile Leszek Kołakowski. Filosoful sloven Slavoj Žižek, altminteri un informat exeget al tradiției hegeliano-marxiste, dar și un neo-stângist pentru care declarațiile cele mai teribiliste par să fie forma firească (și unica) de a obține atenția mediilor academice vestice (și, mai nou, estice), ne prezintă un alt Lev Davidovici în introducerea la ediția din 2007 a cărții lui Troțki (v. Terrorism and Communism, London: Verso, 2007). Volumul face parte dintr-o serie de texte faimoase (ori mai degrabă infamous) din tradiția radicalismului revoluționar. Bijuterii teoretice precum “Slavoj Žižek presents Mao: On Practice and Contradictions” [Slavoj Žižek îl prezintă pe Mao: Despre practică și contradicții]. Ori, dacă doriți să ajungeți la sursele paradigmelor redemptiv-utopice ale veacului XX, Slavoj Žižek presents Robespierre: “Virtue and Terror”. [Slavoj Žižek îl prezintă pe Robespierre: Virtute și Teroare]

Fac parte dintre cei care mai cred că merită să polemizezi cu Žižek. Fostul disident sloven, admirator mărturisit nu doar al lui Karl, dar și al fraților Marx, nu este doar un farseur (deși este fără îndoială și un self-promoting buffoon), în mod cert nu s-a înrolat în mișcări politice nihiliste (deși pare să simpatizeze cu ele). Este un Tariq Ramadan al stângii neo-marxiste. Jonglează cu concepte preluate de la Adorno, Lacan, Derrida, Deleuze, Eagleton, Jameson, Agamben, Badiou, cunoaște în detaliu istoria marxismului și a mișcării comuniste mondiale, a citit cam tot ce se poate citi în teoria ideologiei și în filosofia post-modernă, se simte la el acasa în sociologia cunoașterii (cu recente incursiuni în domeniul teologiei). În plus, când vrea, poate scrie captivant. Pe scurt, un (frivol-pervers) magician al ideilor (nu întâmplător se ocupa Thomas Mann de tema magicianului). Din specia tânărului Georg Lukács, dar și din aceea a lui Nae Ionescu: un regat pentru un bon mot…

Motiv pentru care, tocmai el, maniacul notelor bibliografice, nu consideră de cuviință să trimită la trilogia kołakowskiană. I-ar strica jucăria conceptuală, micul edificiu categorial menit să-i exonereze pe Lenin și pe Troțki, în detrimentul demonizatului Stalin (cvasi-inconștient reflex hrușciovist). Ca și cum Stalin s-ar fi născut din neant, nu din cultura politică a bolșevismului. Se fac referințe la Lars Lih (absolut OK), dar se recurge la ironii deloc subtile la adresa lui Martin Malia și Orlando Figes. Intelectualii din jurul lui Partisan Review în ultima fază a revistei sunt anatemizați drept “neoconservatori belicoși” (mă mândresc că fac parte din acel grup pentru care liberalismul anticomunist, inspirat de Daniel Bell, William Philips, Lionel Trilling, Sidney Hook, Melvin Lasky, Nicola Chiaromonte și Dwight Macdonald rămâne o opțiune vitală). Se sugerează că însuși asceticul torționar Felix Edmundovici Dzerjinski, arhitectul Cekăi, a fost un romantic, un idealist dispus să ucidă în numele purificării umanității.

În concepția lui Žižek, bolșevismul anului disperării (1920) a avut “grandoare istorică” (o temă care se conturează mai nou și în gândirea lui G. M. Tamás, alt reper al neo-stângiștilor). Tot așa cum pentru Heidegger național-socialismul anului 1933 avea “grandoare istorică”. Tragedia sovietică, crede Žižek, nu a fost a popoarelor supuse unui experiment halucinant, ci a liderilor bolșevici însingurați, izolați, luptând cu “eroism” pentru salvarea himerelor lor. Pentru Žižek, adevăratul Troțki nu este cel care a criticat, încă din 1903, iacobinismul leninist, ci febrilul administrator al fericirii universale, cel care dispunea militarizarea forțată a economiei și distrugerea oricărui spațiu de pluralism în numele inventării/plăsmuirii Omului Nou: “…probabil că semnificantul ‘Troțki’ este cea mai apropiată etichetare a ceea ce merită salvat din moștenirea leninistă”. Cât privește “moștenirile leniniste”, evident că Žižek nu are nimic de spus despre contribuțiile lui Ken Jowitt…

Concluzia lui Žižek, pe urmele noului/vechiului său idol Troțki, este că leninismul nu conducea logic spre stalinism, că totul a fost de fapt un joc al contingențelor, al rătăcirilor și al destinelor individuale: “Sugerăm aici că deși este limpede că stalinismul s-a născut din condițiile originare ale Revoluției din Octombrie și ceea ce i-a urmat imediat după, nimeni nu ar trebui să excludă aprioric posibilitatea ca, dacă Lenin ar mai fi rămas sănătos câțiva ani și l-ar fi îndepărtat pe Stalin, ceva cu totul diferit să fi apărut — sigur, nu utopia ‘socialismului democratic’, dar, cu toate acestea, ceva substanțial diferit de stalinistul ‘socialism într-o singură țară’, rezultatul unei serii de decizii politice și economice mult mai ‘pragmatice’ și spontane, complet conștiente de propriile limitări”. (p. XXIII)

Rar mi-a fost dat să citesc un text mai anistoric, mai fals, mai rarefiat din punct de vedere al relației cu personajele, evenimentele și conjuncturile acelor timpuri: Žižek preferă să uite că Lenin și Troțki au fost cei care au lichidat Adunarea Constituantă (lucru care a provocat acerba critică din partea Rosei Luxemburg), au interzis partidele politice (inclusiv pe foștii aliați, eserii de stânga), au suprimat dreptul la fracțiuni în corpul absolut omogen al entității mistice a Partidului și ordonat reprimarea revoltei anti-totalitare de la Kronstadt (martie 1921). “Eroismul” lor a fost unul al iresponsabilității istorice, politice și mai ales morale. Jucând cu ostentativă plăcere rolul noului Naphta, oracol al resurecției a ceea ce s-ar putea defini drept le désir de révolution [pofta de revoluție], Žižek pledează pentru reabilitarea experiențelor chiliastice, a soteriologiilor seculare, a mesianismelor vizionare, pentru regăsirea unei “authentically apocalyptical Paulinian atmosphere” [“atmosfere apocaliptice paveliste [v. Sf. Pavel] autentice”], fără să se sinchisească de gropile comune pe care nu vom conteni să le descoperim pretutindeni unde s-a încercat aplicarea visurilor leniniste. Cu vișinskiană elocință, el acuză establishmentul liberal-conservator (“the canailles of cynical wisdom”/canaliile înțelepciunii cinice) de toate viciile, erorile și păcatele posibile. În fapt, diagnosticul îi poate fi aplicat cu minime schimbări lexicale: la canaille of cynical irresponsibility/ canalia iresponsabilității cinice.

PS: Precizez că volumul lui Slavoj Žižek, Ați spus cumva totalitarism? (trad. rom. de Veronica Tomescu), apărut în 2005 la Curtea Veche Publishing în colecția Constelații, pe care o coordonez, precede (chiar dacă anunță cumva) radicalizarea din ultimii ani a filosofului sloven.

Eseul meu despre Kołakowski, „Filosoful libertății”, a apărut în traducere poloneză în Gazeta Wyborcza, cotidanul condus de Adam Michnik. Tot acolo au apărut texte de Krzysztof Pomian, Timothy Garton Ash, Tadeusz Mazowiecki, Zygmunt Bauman, Marcin Król, precum și un interviu cu Slavoj Žižek, noul teolog al revoluției, care revine asupra divergențelor sale cu Kołakowski legate de leninism, dar și de Ernst Bloch, Școala de la Frankfurt, etc.

Articolul de mai sus a fost transmis la postul de radio Europa Liberă:

http://www.europalibera.org/content/blog/26906022.html

Textul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26906018.html

Recomandări:

http://www.contributors.ro/global-europa/ideile-au-consecin%C8%9Be-despre-marxism-marxologie-%C8%99i-gulag-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/rosa-luxemburg-lenin-%c8%99i-cauzele-pierdute-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/marxism-bol%C8%99evism-%C8%99i-hybrisul-iacobin-al-lui-slavoj-zizek/

http://www.contributors.ro/global-europa/14404/


“Scuipatul în sus se naște dintr-o disperare neputincioasă”: Reflecții despre un eseu de Gabriel Liiceanu

12/03/2015

Reiau aici un fragment din memorabilul eseu publicat azi de Gabriel Liiceanu pe platforma Contributors. Il recomand călduros tuturor celor care cred in libertate, civilitate și demnitate, celor care refuză să participe la ofensivele urii, celor care nu gustă câtusi de puțin, ba chiar le repugnă, ceea ce numesc voluptatea ticăloșiei. Aflu că Ovidiu Simonca, redactor-sef adjunct al “Observatorului Cultural”, se simte vizat de articolul lui Gabriel Liiceanu. Am postat un scurt comentariu pe forumul acelui text. Iată-l: “Se spune ca Vladimir Maiakovski, plictisit de mizeriile proferate de un critic din epoca, pe numele sau Kovaliov, ar fi numit astfel un personaj din “Plosnita”. Criticul s-a infuriat ingrozitor, a amenintat ca-l da pe autor in judecata. Maiakovski i-ar fi raspuns: “Stimate tovarase Kovaliov, Va rog sa consultati cartea de telefon si sa vedeti cati Kovaliovi apar acolo. De ce numai Dvs v-ati simtit vizat?” Intr-adevar, de ce?

Precizez că polemica mea cu OC si cu dl Simonca este legată de două articole apărute in acea revistă. Primul, al lui Ovidiu Simonca, in care sugera o legătură  cauzală intre opiniile mele politice si reactiile antisemite ale unor extremisti. Al doilea, semnat de Marius Oprea, in care se atacain chip  ignobil pozitia Centrului de Monitorizare a Antisemitismului in chestiunea simpatiilor legionare ale d-lui Octav Bjoza, decorat de presedintele Klaus Iohannis. Nici pană azi revista nu s-a delimitat de acel text al lui Marius Oprea si, mai ales, de titlul său scandalos. Cât priveste conceptul de cripto-antisemitism, il sfătuiesc pe dl Simonca să citească recent apărutul volum de dialoguri cu regretatul ganditor Imre Toth. Poate va ințelege la ce mă refer. (VT)

“Spre deosebire de scuipatul în jos care are ceva suveran în el – cel care scuipă e instalat întotdeauna pe o colină virtuală, fapt care dă scuipatului lui măreție și distincție, iar celui scuipat, aflat la poalele colinei,  nu îi conferă decât nimicnicie (fapt care stârnește în noi, spectatorii, simultan milă și dispreț) –, așadar spre deosebire de acest scuipat, care are mai totdeauna șanse să-și întâlneasă ținta, fără ca emitentul să riște să cadă victima lui, scuipatul în sus are toate dezavantajele pe care nu le are scuipatul în jos, dar nici una dintre calitățile sale.

Aș observa în primul rând că scuipatul în sus se naște dintr-o disperare neputincioasă. Ba chiar, putem spune, asta și e definiția lui: Scuipatul în sus este forma extremă a unei disperări neputincioase, născută din exasperare și furie extremă, care, negăsind nici un mijloc de domolire, alege o cale dezavantajoasă de exprimare a ei. Altfel spus, disperatul neputincios, incapabil să găsească o deșarjă adecvată, preferă ca, decât să nu se exprime, să o facă într-un mod total dezavantajos pentru el. Ținta deșarjei neputincioase rămâne neatinsă, în timp ce disperatul neputincios preia asupra sa rezultatul actului care viza obiectul furiei disperate și al disperării neputincioase. Pe scurt, el termină prin a se scuipa în cap.

Al doilea moment dramatic care survine în marginea scuipatului în sus este faptul autocondamnării la reluarea ad infinitum a gestului. Neputându-se elibera prin scuipatul în sus, dar nedispunând de o altă abordare mai convenabilă de exprimare a furiei, urii și neputinței, scuipătorul în sus e condamnat într-adevăr la reiterarea la nesfârșit a unui gest simultan irepresibil și ineficace. În final, toată energia lui se consumă într-un act ratat, care, ratat fiind, îi sporește furia, neputința și deznădejdea, epuizându-l printr-o solicitare extremă și făcându-l nefericit pentru restul vieții.

Dar de ajuns cu teoria! Să trecem acum la fapte, adică la aplicarea ei la cazul revistei-din-stirpea-Săptămânii-lui-Barbu. Voi părăsi acum discursul analitic și voi trece la stilul direct, adresându-mă fetelor și băieților care dau tonul la O revistă-din-stirpea-Săptămânii-lui-Barbu.”

Acesta este doar un fragment din memorabilul eseu publicat de Gabriel Liiceanu pe platforma Contributors. Il recomand calduros tuturor celor care cred in libertate, civilitate si demnitate:

 

http://www.contributors.ro/cultura/despre-neajunsul-de-a-scuipa-in-sus/


Leninismul, între extincție ireversibilă și atracție recurentă

11/03/2015

Post-comunismul înseamnă o luptă continuă pentru a trece peste “rămășițele leninismului”, iar a vorbi despre nevoia de restaurare a presupuselor valori democratice ale leninismului este pur și simplu expresia ignoranței istorice și cecității morale. Leninismul nu poate fi fundamentul politicii adevărului tocmai pentru că este o doctrină revoluționară neo-machiavelică care relativizează, distorsionează și instrumentalizează în mod fundamental utilitarist și cu dispreț orice noțiune de adevăr obiectiv. Este simptomatic modul în care Slavoj Žižek și admiratorii săi au deturnat conceptul unui politici originate în adevăr de la disidenți precum Aleksandr Soljenițîn și Václav Havel (vezi Sebastian Budgen, Stathis Kouvelakis, Slavoj Žižek (eds.), Lenin Reloaded: Toward a Politics of Truth, Durham and London: Duke University Press, 2007).

Am propus cândva termenul de “ruine leniniste” (Leninist debris), în mod limpede o prelucrare a conceptului iluminant al lui Ken Jowitt de moștenire leninistă, ca o constelație civilizațională, incluzând sentimente puternice, nostalgii, emoții, resentimente, fobii, porniri colectiviste și atracția spre paternalism ori chiar corporatism (vezi cartea mea, Fantasmele salvării. Democrație, naționalism și mit în Europa post-comunistă, Iași: Polirom, 1999, traducere de Magda Teodorescu; editia americană apărută in 1998 la Princeton University Press).

Vreme de decenii profesor la Universitatea California din Berkeley, azi senior fellow la Hoover Institution (Universitatea Stanford), Jowitt este printre puținii politologi care au înțeles cu acuratețe că profunda atracție a leninismului este direct legată de emergența unui partid de avangardă, o falangă cu conștiința predestinării, ca substitut pentru referențialele tradiționale carismatice, de tip religios, în vremuri de criză morală și culturală profundă: “Leninismul și nazismul au fost fiecare, în feluri diferite, tentative perverse de a sprijini și restaura etosul și viața eroice în contrast cu sistemul individualist liberal burghez [….] Principiul definitoriu al leninismului este a face ceea ce este ilogic, adică a face impersonalul carismatic. Carisma este în mod curent asociată cu un sfânt sau un cavaler, cu anumite atribute personale, și ceea ce Lenin a realizat este remarcabil. El a făcut exact ceea ce a pretins că va face: a creat un partid de un tip nou. A făcut partidul carismatic. Oamenii au murit pentru partid” (“The Individual, Charisma, and the Leninist Extinction,” A Conversation with Ken Jowitt, Berkeley, Institute of International Studies, 2000).

Astfel, definiția pe care o oferă Jowitt leninismului unește componentele ideologice, emoționale și organizaționale într-o constelație dinamică și cuprinzătoare: “…Leninismul este cel mai bine perceput ca un sindrom istoric și organizațional, bazat pe impersonalismul carismatic; o strategie bazată pe o ‘eroare ingenioasă’ ducând la colectivizare/industrializare; și un bloc internațional condus de un regim dominant, cu aceeași definiție ca părțile sale constitutive, acționând precum un lider, model și sprijin” (Ken Jowitt, New World Disorder: The Leninist Extinction, Berkeley: University of California Press, 1992, p. 49).

Leninismul, ca regim politic și cultural, sau ca sistem internațional, este fără îndoială apus. Pe de altă parte, modelul leninist/stalinist al organizării extrem de disciplinate, de tipul sectei mesianice, bazat pe respingerea pluralismului și demonizarea “celuilalt”, nu și-a pierdut farmecele: suficient să reamintim diatribele lui Lenin împotriva menșevicilor, socialist-revoluționarilor, “culacilor”, “intelectualilor burghezi”, etc. În această viziune, locul lor, chiar atunci când s-au travestit pe ei înșiși ca indivizi non-afiliați partinic, a fost după gratii (vezi citatele despre Lenin și teroare în excelenta antologie a lui Kostas Papaïoannou, Marx et les marxistes, Paris: Gallimard, 2001, p. 314).

Această cvasi-rațională, în fapt aproape mistică identificare cu partidul (imaginat ca o fortăreață asediată, înconjurată de dușmani feroci—de unde și elementul protectiv al poveștii) a fost, desigur, o trăsătură principală a bolșevismului (în oricare din încarnările sale) înainte de ceea ce Robert C. Tucker a definit a fi de-radicalizarea sa (adică ceea ce Jowitt numea tentația reformatoare de tip Sf. Toma de Aquino, sub forma “revizionismului modern”, așa cum Mao Zedong a definit titoismul și hrușciovismul). Să fii un leninist însemna să accepți pretenția partidului la cunoaștere științifică (înțelegerea “legilor evoluției istorice”), precum și pretenția sa profetică/oraculară—a te îndoi de omnisciența și omnipotența partidului reprezenta păcatul capital (așa cum a admis, în cele din urmă, vechiul bolșevic Nikolai Rubașov, eroul lui Arthur Koestler din Întuneric la amiază). Să ne amintim de faimoasa declarație a lui Lenin din octombrie 1917: “Istoria nu ne va ierta dacă ratăm această ocazie”. Divinizarea Istoriei și mistica Partidului–acestea sunt componentele esențiale ale spiritului revoluționar în ipostaza sa bolșevică.

Așa cum o spune Leszek Kołakowski: “Rațiunea de partid, principiul politic venerat de toți leniniștii, a dus la imaginea infailibilă conținută de figura secretarului general” (Leszek Kołakowski, Main Currents of Marxism, Vol. 3, “The Breakdown”, Oxford and New York: Oxford University Press, 1978, p. 90). Iuri Piatakov, unul din favoriții lui Lenin din sânul generației tinere a vechii gărzi bolșevice, a explicat această identificare cu Partidul în termeni cât se poate de dramatici: “Da, voi considera ca fiind negru ceva ce am simțit și considerat a fi alb, de vreme ce în afara partidului, în afara armonizării cu el, nu există viață pentru mine” (Piatakov citat în Andrzej Walicki, Marxism and the Leap into the Kingdom of Freedom, Stanford: Stanford University Press, 1995, p. 461). Același tip de partolatrie (idolatrizarea Partidului) îl putem găsi și in scrierile lui Troțki, Buharin, chiar Gramsci cu a sa teorie a “Principelui modern”.

Absolutismul ideologic, sacralizarea scopului suprem, suspendarea facultăților critice și cultul liniei de partid ca expresie desăvârșită a voinței generale, au fost toate conținute în proiectul originar bolșevic. Subordonarea tuturor criteriilor morale țelului ultim, anume obținerea unei societăți fără clase, a constituit principala problemă, ori, mai precis spus, dilemă, a leninismului. Este ceea ce a anticipat tanărul Georg Lukács atunci când scria despre bolșevism ca problemă morală. După care, contaminat cu patosul voluntarist de tip leninist, a imbrățișat și el, irevocabil și necondiționat, religia politică a “Marelui Experiment”.

Articol transmis la postul de radio Europa Liberă:

http://www.europalibera.org/content/blog/26894199.html

Textul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26894194.html

Recomandări:

http://www.contributors.ro/global-europa/marxism-apocaliptic-lukacs-gramsci-%C8%99i-soteriologia-bol%C8%99evica/

http://www.contributors.ro/global-europa/ideile-au-consecin%C8%9Be-despre-marxism-marxologie-%C8%99i-gulag-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/conflict-de-viziuni-despre-comunismul-interbelic-ca-sectarism-mesianic/

http://www.contributors.ro/cultura/bufonul-dialectic-zizek-lenin-si-fratii-marx/

http://www.curteaveche.ro/ordinea-mondiala-dupa-leninism.html

https://vladmuresan.wordpress.com/2011/01/09/teologia-perversa-a-lui-zizek/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 190 other followers