Conflict de viziuni: Despre comunismul interbelic ca sectarism mesianic

01/03/2015

Rămâne o problemă spinoasă, se pare, modul în care ne raportăm la comunismul interbelic. Etnicizarea narațiunilor despre pariul comunist în Polonia, Ungaria sau România duce la pierderea din vedere a dimensiunii globale a fascinației exercitate de Revoluția din Octombrie și proiectul leninist. În consens cu istoriografia internațională, de la Robert C. Tucker, Franz Borkenau, Leonard Schapiro și Adam Ulam, la Annie Kriegel, Marc Lazar, Robert Service, Archie Brown, David Priestland și Silvio Pons, privesc istoria comunismului în faza leninist-stalinistă drept una a sectarismului mesianic, a pasiunilor revoluționar-utopice ajunse la paroxism. Comuniștii trăiau într-un “ghettou” politic, dar nu era câtuși de puțin unul etnic. Aveau propriul univers de fantasme, citeau aceleași cărți, scandau aceleași lozinci, cântau aceleași cântece, de la Barcelona la Beijing. “Internaționala” era imnul lor comun. În cartea sa dialoguri cu Daniel Cristea-Enache, profesorul Paul Cornea explorează exemplar acest subiect. Mai ales că, spre deosebire de alti foști comuniști, nu se dedă unui exercițiu auto-justificativ, nu recurge la subterfugii “dialectice”, ci privește cu lucidă amărăciune propriile iluzii, ca și pe acelea ale generației precedente.

Devotamentul pentru steagul cel roșu (“The Red Flag” e titlul cărții lui Priestland pe subiect) era contagios și cuprindea varii categorii sociale și grupuri etnice. Spre a-l cita pe Czesław Miłosz, nu a fost vorba de niciun mister rasial în acel angajament. Lucrul este valabil în Spania, China, Italia, Argentina, Chile, Franța, Germania, Grecia, Iugoslavia, Bulgaria sau România. Mă refer la nucleul mișcării, nu la iradierile în mase. În termenii lui George Orwell din romanul “1984”, partidul intern și cel extern. Sau, în cei ai lui Borkenau, comunitatea ezoterică, a “inițiaților” (un Lukacs, un Gramsci, de pildă, ideologi proeminenți și membri ai elitei ezoterice), și cea externă, exoterică. Comisarii făceau parte din prima, carnea de tun din a doua. Unii întocmeau dosare și scriau programe strategice, alții mureau, ca Olga Bancic, decapitată, sau își lăsau brațul drept, la 24 de ani, precum tatăl meu, în cea mei feroce bătălie a Războiului Civil din Spania, pe râul Ebro. A nu vedea diferența dintre cele două categorii înseamnă să nu fi înțeles nimic din istoria comunismului. Într-un articol publicat în “22” cu câțiva ani înainte de a se stinge din viață, Pavel Câmpeanu mărturisea că excluderea din PMR a tatălui meu (nu fuseseră niciodată prieteni), a fost pentru el un moment al trezirii. Tatăl meu a fost un comunist convins, niciodată un poltron, un oportunist ori un arivist.

Ni se servesc, în versiuni vulgarizate, crochiuri ce se vor explicative pentru internaționalismul mistic al comuniștilor interbelici. Se construiesc retroactiv false ierarhii spre a servi unor răfuieli politice contemporane. Cazul propriului meu părinte care a ajuns să facă o spectaculoasă carieră postumă pentru a demonstra că fiul său provine din familia “călăului poporului român”, omul cu funcții relativ mici (nu a făcut parte niciodată din Comitetul Central, de pildă), dar capabil de “decizii maligne”, “șeful agenturii sovietice din România” cum l-a numit cândva Ion Stănescu, el însuși șef al Securității sub Ceaușescu, este paradigmatic pentru această vicioasă distorsionare a tot ceea ce înseamnă acuratețe istorică și onoare științifică. Cum se face că numele tatălui meu nu apare in lucrările esențiale ale profesorului Dennis Deletant despre teroarea comunistă din România?

Am lânga mine, scriind acest articol, volumul “Voluntari români in Spania”, apărut la Editura politică, sub egida Institutului de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă CC al PCR. Director al editurii, la acel ceas istoric, era Valter Roman. Intre autori: Petre Borilă (comisar politic, ulterior unul din șefii emigrației române din URSS, membru al Biroului Politic si unul din cei mai apropiati colaboratori ai lui Gheorghiu-Dej), Stan Minea (interbrigadist, ajuns in URSS, revenit in țară, sef al Contrainformațiilor Armatei, pensionat medical din motive de boală psihică), Mihai Burcă (interbrigadist, membru de seamă al emigratiei de la Moscova, general politic după revenirea in tară, ministru adjunct la MAI si la MFA, membru al CC al PCR), Mihail Florescu (interbrigadist, membru al CC si ministru vreme de decenii, până la prabușirea regimului in decembrie 1989), Valter Roman (maior de artilerie in Spania, emigrat la Moscova, șef al radioului Cominternului pentru România, general politic in anii 50, ministru, director al Editurii politice, membru al CC până la moarte), Pavel Cristescu (interbrigadist, ajuns in Franța, combatant in maquis, general MAI, șeful Miliției pe țară in anii 50), Gheorghe Stoica (instructor al Cominternului, absolvent al Scolii Leniniste, ca și Borilă, revenit in tară cu Divizia “Tudor Vladimirescu”, șef al organizației de partid a Capitalei, membru al CC vreme de decenii, membru al Comitetului Executiv si al Consiliului de Stat), Coloman Ambruș (interbrigadist, sef de regiune de Securitate in anii 50, asemeni altui interbrigadist, Mihai Patriciu, fostul sef al regiunii de Securitate Cluj, care semneaza un text intitulat”Asaltul culmilor din Sierra Pandols si Caballs”). Medalionul despre Constantin Burcă, mort in Spania, este semnat de Gheorghe Adorian (interbrigadist, luptator in maquis, colonel de securitate și șeful Direcției Educative din MAI in anii 50, ginerele cunoscutului militant comunist din Ardeal, Hillel Kohn, pomenit de Imre Tóth in recenta carte aparuta la Humanitas). Medalionul despre Nicolae Cristea, si el căzut in Spania, este semnat de Andrei Roman, interbrigadist, cumnatul lui Petre Borilă, revenit cu divizia “Tudor Vladimirescu”, fost colonel politic și membru in conducerea Ministerului Fortelor Armate. Numele tatălui meu este menționat de două ori, cred, in volum: o dată in legătura cu bătălia de pe Ebro, ca luptător, si a doua oară, de doctorul David Iancu, ca mare mutilat. Iată-l acum, pe Leonte Tismăneanu, alaturi de Petre Borilă, Gheorghe Stoica si Mihai Burcă drept unul din cei “patru apostoli ai lui Stalin” care, după ce au fost eroi in Spania, au devenit politruci și au sovietizat România. Iar aceasta legendă care il plasează pe tatăl meu intre marii vinovați pentru criminalitatea regimului se vrea o lecție de istorie!

Cei care girează astfel de întreprinderi mistificatoare și care nu se delimitează tranșant de ele nu pot fi numiți istorici în sensul contemporan, adică autentic, al cuvântului. A-l pune pe o listă de doar patru nume, alături de sinistrul Petre Borilă (membru al Biroului Politic, unul din cele nouă veșnice portrete sub Dej), de Gheorghe Stoica și de Mihai Burcă, este o enormitate care frizează absurdul. Și asta într-un ziar de mare circulație, sub semnătura a doi tineri jurnaliști, într-un serial creditat, pe post de consultant știintific, până acum două săptămâni, de un istoric pe care l-am citat, nu o singură dată, cu respect.

Se reia de fapt perspectiva etnocentrică de tip Gh. Buzatu–Ioan Scurtu–Ioan Talpeș–Ilie Ceaușescu, cu puternice accente xenofobe, o viziune cu ecouri și în referințele despre “toți cominterniștii” ca agenți NKVD etc, ale lui Larry Watts. Agenta NKVD Margarete Buber-Neumann? Adică un fel de Ghizela Vass, de Zina Brâncu, de Tatiana Bulan, de Clara Cușnir-Mihailovici, sau de Vanda Nicolschi? Comuniștii interbelici ar fi fost șnapani, escroci, arghirofili (“portofelul” lui Moscu Cohn, rublele tatălui meu, “cel mai bine plătit dintre toti agenții”), cu toții spioni, în chip “obiectiv”, uneori și “subiectiv”, ai Moscovei. Se promovează explicit și insistent stereotipurile conspiraționiste și antisemite (mitul politic atât de nociv al “Zydokomunei”, al “iudeo-bolșevismului”). Demonizarea programatică se îngemănează cu persiflarea pamfletară. Un simplism dezolant și pustiitor, nici urmă de comprehensiune istorică.

Scriu aceste lucruri cu conștiința că despărțirea de acest gen de poncife este condiția sine qua non a intrării și integrării istoriografiei românești legată de comunism în circuitul epistemic global. O spun ca unul care a recenzat cartea lui Adrian Cioroianu despre cultul lui Ceaușescu în “Times Literary Supplement”. Merita să fie semnalată și discutată, era într-adevar o contribuție originală, echilibrată și competentă la studiul unui fenomen extrem de interesant. Nu am motive să mă tem ori să fiu timid când afirm aceste lucruri. Ele țin de un elementar simț al valorilor și de respect pentru ceea ce înseamnă expertiză, nu goana după publicitate cu orice preț. Cartea mea “Stalinism pentru eternitate” este respingerea explicită a acestui provincialism patriotard și conspiraționist, a insolenței lăutăriste. Există lucrări ce merită prețuirea noastră, între care cele semnate și coordonate de Lucian Boia și Adrian Cioroianu.

Pentru a pricepe orbirea morală a comuniștilor interbelici și a urmașilor lor este necesar să învingem propriile noastre prejudecăți, să încercăm să ieșim din senzaționalism ieftin și să intrăm în perimetrul științei, să explorăm așadar cultura politică a unei secte mesianice în care idealismul (așteptarea chiliasmului revoluționar) s-a întrepătruns în chip letal cu fanatismul și cu auto-emascularea spiritului critic. Altfel spus, în experiența comunistă a veacului XX, spiritul revoluționar a triumfat asupra spiritului critic, l-a anihilat.

Istoria comunismului este și o istorie a ideilor, mentalităților și pasiunilor comuniste. Este istoria unei credințe, a unei religii politice. Spre a relua titlul atât de necesarei recente cărți de Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și H.-R. Patapievici, ideea comunistă nu a sucit mințile în chip banal și rudimentar, ci într-unul pervers, abuzând de sentimente nobile, mascând resentimentul în compasiune și îmbrăcând noul sclavagism în veștmintele unui egalitarism specios. Este vorba, așadar, de dedublare, de fuga de libertate (spre a relua conceptul lui Erich Fromm), de milenarism salvaționist și de abuz mental. Așa se explică pasiunile comuniste, nu prin prea-umane micimi individuale, prin stupiditate, rapacitate și cupiditate. Cine a citit “Condiția umană” de André Malraux ori “Secolul meu” de Aleksander Wat știe despre ce vorbesc. La fel, cei care au citit, citesc sau vor citi esențiala carte de dialoguri cu Imre Tóth despre “lucrurile care nu se fac, și care totuși se fac…”

Referințe:

http://www.contributors.ro/cultura/corabia-amagirilor-brigazile-internationale-din-spania/

http://www.contributors.ro/global-europa/labirintul-spaniol-pasiunile-razboiului-civil-ieri-si-azi/

http://www.contributors.ro/global-europa/cine-a-fost-petre-borila-intre-famiglia-comintern-si-familia-ceausescu/

http://www.lapunkt.ro/2014/01/09/anatomia-unei-mistificari-stelian-tanase-si-istoria-comunismului-din-romania/

http://www.contributors.ro/cultura/superba-franchete-amintirile-profesorului-paul-cornea/

http://adevarul.ro/cultura/istorie/apostolii-stalin-eroi-spania-activisti-urss-politruci-romania-biografiile-petre-borila-gheorghe-stoica-mihai-burca-leonte-tismaneanu-1_54f07aba448e03c0fd0b2b52/index.html

https://tismaneanu.wordpress.com/2010/07/27/hohotele-de-ras-ale-domnului-rogozanu-sau-cum-se-desfigureaza-istoria-secolului-xx/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/tortionarul-istrate-lista-iiccmer-si-cazul-gheorghe-ursu/

http://www.revista22.ro/istoria-nu-a-fost-facuta-de-anonimi-29888.html

http://www.humanitas.ro/humanitas/stalinism-pentru-eternitate

http://www.romanialibera.ro/aldine/history/bizantinism-si-revolutie–44510


Despre resentiment: Furtuni de foc, lacrimi şi sânge

26/02/2015

Motto: “Rigizi, palizi, fără respiraţie…”–Friedrich Nietzsche, “Der Fall Wagner”

Resentimentul este o stare de spirit, o măcinare launtrică necontenita, o gelozie abisală si o invidie născută din constiinta marginalitătii. Nu e vorba aici despre constiinta nefericită din Fenomenologia spiritului de Hegel, despre o negativitate ce-si află sensul intr-o neliniste creatoare. Resentimentarul nu se intreabă de ce a ajuns pe acest tăram fara sanse, preferă să-i acuze pe cei care nu-l acompaniază in directia sterilitătii. Culpa este intotdeauna a celuilalt. Esecul provine din malefice conspiratii.

Social, resentimentul capătă forme diverse, intotdeauna menite să găseasca tapi ispăsitori pentru propriile infrangeri (antisemitismul este un caz paradigmatic de mitologie resentimentară, la fel ca si anti-americanismul, desigur cu distinctiile de rigoare). Individual, resentimentul este expresia unei uri nestăvilite si de nedomesticit. O ură uneori refulată, rationalizată, camuflată, dar nu mai putin vicioasă. O configuratie a aversiunii, a saraciei etice si a unei umanităti atrofiate. Despre aceste lucruri este vorba in volumul pe care l-am coordonat, Anatomia resentimentului, aparut acum cinci ani, in 2010 la editura Curtea Veche. Tema cărtii se dovedeste extrem de actuală.

Secolul al XX-lea, ale cărui prelunigiri in noul veac sunt de netăgăduit, a fost marcat de competitia doctrinelor resentimentare. Radicalismul revolutionar al extremei stangi, ca si acela al extremei drepte, memorabil analizate in scrierile unui J. L. Talmon, isi aflau originea in sentimentul unei injustii nu doar sociale, ci de-a dreptul ontologice, ce nu putea fi depăsită decat printr-o purificare violentă absolută. „Azi nu sunteti nimic in lume/Luptati ca totul voi să fiti” sună textul Internaţionalei.

Nietzsche a anticipat ascensiunea acestor doctrine si miscari in scrierile sale profetic-apocaliptice, indeosebi in Ecce Homo. Socialismul, pe care el il detesta, sustinea un egalitarism menit sa anuleze nimbul sublimului, al valorii intr-adevar unice, al nobletii spiritului. La polul opus (ori, mai precis, doar aparent opus), nationalismul filistin si mai ales antisemitismul (de orice tip, teologic, sociologic, biologic) erau figurile unei neputinte de a recunoaste universalitatea conditiei umane si de a impune colectivismul primordialist drept principiu guvernant al spatiului politic. Mitului societatii fara clase din religia politica marxista ii coprespundea cel al unei Volksgemeinschaft perfect omogene. Fiinta a subteranei, oracolul resentimentar anuntă si doreste spasme fără precedent, furtuni de foc, lacrimi si sânge.

Cand Nietzsche se despartea de Richard Wagner, pe care initial il venerase, el rupea tocmai cu acest instinct al agresivitatii rasiste pentru care nu putea nutri decat un infinit dispret. Crezuse in Wagner ca autentic revolutionar intru vesnicie, se intalnea cu un personaj macinat de meschine invidii si teribile complexe. Nu este greu sa ne imaginam ce-ar fi avut Nietzsche de spus despre Hitler ori Goebbels. Romanul acestuia din urma, Michael, este un veritabil compendium al resentimentului. La fel, tanărul Hitler, cel despre a scris Brigitte Hamann, traia experienta vieneza prin prisma unun mistuitor complex de inferioritate. Nevroza sa inavuabila, ceea ce un Erich Fromm a definit drept caracterul sado-masochist, avea sa se converteasca ulterior in radicalismul genocidar al nazismului. Scriind despre carisma lui Hitler, istoricul Fritz Stern ii dezvaluia originile in trei dimensiuni: misterul, miracolul si autoritatea.

Marxismul, asezand in centrul cosmologiei sale lupta claselor, atacand cu justitiară fervoare proprietatea privată si promitand năpăstuitilor sortii sosirea mileniului, „saltul din imperiul necesitătii in acela al libertătii”, codifică resentimentul drept parte a matricii emotionale a unei miscari menite sa distruga prin violenţă globală veche ordine. Sa nu uitam textul incendiar al lui Marx despre problema evreiasca in care tanarul filosof hegelian de stanga nu poate vedea emanciparea evreimii decat prin depasirea (anihilarea) evreitatii (Judentum), pe care, reflex propriu socialismului epocii, o reduce la conditia practicii mercantile. In Londra deopotriva opulenta si sordida a anilor 1860-1870 va fi trait Marx momente de furie de nedomolit, va fi gasit el argumentele rationalizarii explozive a resentimentului social in ametitoarele dantelarii conceptuale din Das Kapital.

Oricine a citit Demonii lui Dostoievski isi aminteste de şigaliovism, acea schema utopica prin care se urmarea constructia unei societati a termitelor umane. Tot astfel, este greu sa uiti pornirile de ura anti-liberala ale posedatului Piotr Verhovenski, dorinta acestuia de a instaura anarhia universala, de a zdruncina definitiv capitala de gubernie adormita in pacea impardonabila a unei execrabile, intolerabile cumsecadenii. Resentimentarul nu suportă ceea ce N. Steinhardt vedea drept o virtute esentiala, anume dreapta-socotinţă, echilibrul, decenţa, civilitatea. El traieste, acest nihilist, sub semnul unei insatisfactii mefistofelice, al unei dureri interioare permanente.

Lenin, ascetul monoman, iacobinul iluminat, a fost de fapt omul resentimentului. In a sa Istorie a revolutiei ruse, Richard Pipes spunea ca inteligentsia a facut din resentiment fundamentul unei doctrine a negarii totale a ordinii stabilite. Asa apar nihilistii din romanele lui Turgheniev, asa sunt „vestitorii” din Asteptand ceasul de apoi, marele roman politic al lui Dinu Pillat despre pasiunile radicale interbelice din Romania . Nimic din ce-ar fi facut ţarismul, cu exceptia unei sinucideri, scria Pipes, nu ar fi potolit ura resentimentara a acestei clase intemeiata nu pe proprietate, ci pe atitudini, sentimente, viziuni, angoase si aversiuni. La fel s-ar putea spune ca nimic din ce-ar fi facut democratia liberal-constitutionala romneasca din anii 30 nu i-ar fi putut imblanzi pe legionari si pe comunisti, frati inamici jurati sa distruga edificiul pluralismului.


Tiempo nublado: Anti-totalitarismul ca obligație morală

25/02/2015

In memoria Monicăi Lovinescu, a lui Virgil Ierunca și a luptei lor impotriva totalitarismului

Imaginea lui Orwell despre totalitarism surprinde impecabil care este natura sistemului, aparenta sa ineluctabilitate: “Inchipuiți-vă un om peste a cărui gură se află un bocanc. Pentru totdeauna”. Acest “pentru totdeauna” este lucrul cel mai terifiant în tragedia pe care a impus-o totalitarismul. Încă din anii 50, Hannah Arendt a spus, și avea dreptate, că lagărul de concentrare este spațiul totalitar desăvârșit. Tot ea numea universul concentraționar drept infernul devenit lume. Nu era o metaforă, cum nu a fost o metaforă la Aleksander Wat și la Leszek Kołakowski desemnarea diavolului ca prezență palpabilă în istoria veacului trecut. Totalitarismul nu este pur și simplu o negare a moralității. El falsifică, vorba lui Vladimir Soloviov, noțiunea binelui. Alain Besançon si Robert Conquest au scris luminos despre acest subiect. La fel, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca.

http://www.contributors.ro/cultura/conditia-antigonica-monica-hannah-nadejda/

Autoritarismul este un regim politic tradițional în sensul că nu-și propune scopuri de transformare radicală a societății și condiției umane. Nu propune o mutație seismică în condiția umană. Nu este, spre a relua termenul lui Roger Griffin, palingenetic. Teroarea polițienească este instrumentată pentru intimidarea și prigonirea opoziției reale, nu a celei imaginare. Totalitarismul ii prigonește și pe cei care spun “da”, cum observa Hannah Arendt. Este ceva nou în istoria ideilor și instituțiilor politice: își intinde tentaculele dominatoare asupra a tot ce definește umanul, de la corpul politic și social la cel biologic. Este ceea ce-au examinat în scrierile lor gânditori precum Cornelius Castoriadis, Claude Lefort, Ágnes Heller și Ferenc Fehér. Este concluzia lui Leszek Kołakowski din finalul marii sale trilogii despre aventura intelectuală a marxismului.

Regimul încheiat în decembrie 1989 (mă rog, aș putea glosa puțin asupra moștenirilor acestui regim cu care continuăm a ne confrunta) a fost unul mnemofobic, axiofobic și intelofobic. Memoria, valorile și spiritul însuși s-au aflat sub atac. Cât privește putinismul, cred că Vestul este pe cale de trezire. Este o nouă încarnare a ceea ce Umberto Eco a numit fascismul primordial: militarism, machism, salvaționism, expansionism, cultul forței și al disciplinei, al comunității organice, al rădăcinilor pure și al pământului ancestral. Este o temă reluată de eseistul olandez Rob Riemen în cartea sa despre eterna reîntoarcere a fascismului. Pe scurt, Blut und Boden redux. Din nou eliminarea Celuilalt acuzat de lipsă de apartenență. Dar nu doar fascismul revine, ci și bolșevismul, cu ale sale inclinații ultra-centraliste, sectare, intolerante și mesianice. În ce mă privește, consider că, în fazele lor radicale, regimurile comuniste au fost sisteme genocidare, similare celui nazist. Nu kadarismul din anii 70, ci rakosismul de la începutul anilor 50. Ori perioada de maximă intensitate teroristă a dictaturii comuniste din România (Canalul, lagărele, reeducarea, deportările, munca forțată). Poziția mea legată de regimul comunist din România și practicile sale criminale este destul de cunoscută. Într-atât încât să mă fi văzut criticat pentru că susțin aplicarea termenului de genocid pentru crimele în masă sistematic organizate de regimurile de tip leninist, mai degrabă decât conceptele de sociocid, politicid ori democid. Care sunt valabile, însă mai greu accesibile unor cititori care nu urmăresc constant literatura academică.

Deschis în cazul nazist, învăluit în ceața dialecticii în cazul dictaturilor comuniste, crezul politic adânc al sistemelor totalitare, numitorul lor comun, presupunea dezumanizarea adversarului și reducerea sa la condiția de parazit, microb, insectă dăunătoare, vermină. Patologiile totalitare abuzau de studiul agenților patogeni. Citiți ce avea de spus Lenin despre preoți (Richard Pipes, “The Unknown Lenin”). Soluția era așadar stârpirea, asemeni buruienilor, exterminarea, asemeni ploșnițelor. Soluția definitivă, finală. Grigori Zinoviev, șeful comunist din Petrograd, cel mai apropiat colaborator al lui Lenin, declară în 1918: “Dacă prețul victoriei socialismului înseamnă exterminarea a milioane de oameni, el merită plătit”. Spunea Goebbels ceva esențial diferit?

Originile acestor proiecte asasine se află în visele unor ideologi posedați de pasiunea regenerării totale a rasei umane, de omogenizarea absolută a corpului politic prin excluderea, eliminarea și în final exterminarea celor considerați drept ființe inferioare, agenți corozivi, factori de disoluție. Cele trei etape (excludere, eliminare, exterminare) au fost discutate de Daniel Jonah Goldhagen în cartea sa “Hitler’s Willing Executioners”. Titlul recenziei lui William Pfaff din New York Review of Books la cartea mea “The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century” (tradusă superb în limba română la Humanitas de Marius Stan) este “Pure, Purifying, and Evil”. Totalitarismele sunt utopii purificatoare și tocmai în această ambiție rezidă sâmburele ororii.

Nu mai vorbesc de eforturile de a echivala genocidul armean, marea foamete din Ucraina, Shoah, Katynul, Gulagul, ororile Khmerilor Roșii cu colonialismul ori războiul din Vietnam. Este vorba de un relativism etic și istoric care amestecă deliberat lucrurile, înlătură criteriile analitice, ignoră ce înseamnă asasinatul în masă al unor întregi categorii decretate subumane, ori non-umane, genocidul (democidul, sociocidul) întreprins de aparate statale din rațiuni și cu justificări ideologice. Tocmai de aceea susțin că a fi anti-totalitar a fost și rămâne o obligație morală. Asemeni aceleia de a fi inteligent, spre a relua aici o idei faimoasă. Un imperativ categoric, mai cu seamă in timpuri innourate, evocând titlul unui volum de eseuri al lui Octavio Paz.

Articolul de mai sus este versiunea largită a textului transmis la postul de radio Europa Liberă si publicat pe blogul meu de pe site-ul acestui post de radio:

http://www.europalibera.org/archive/vladimir-tismaneanu-blog/latest/2269/17100.html

Textul poate fi ascultat aici:

http://www.europalibera.org/audio/26869237.html

Recomandări:

http://www.humanitas.ro/humanitas/etica-neuitarii-eseuri-politico-istorice

http://www.humanitas.ro/humanitas/jurnal-esen%C5%A3ial

http://www.contributors.ro/cultura/manifestari-stilistice-ale-urii-fa%c8%9ba-de-cel-din-afara-gazeta-literara-din-anii-%e2%80%9950-observator-cultural-in-zilele-noastre/

http://www.contributors.ro/cultura/planeta-humanitas-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/hannah-arendt-celalalt-scholem-%c8%99i-tragedia-stangii-germane-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/islamism-revolu%c8%9bionar-%c8%99i-populism-xenofob-despe-noile-fascisme/


Când este miez de noapte în secol: Eternul eretic Panait Istrati (eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

24/02/2015

Motto: “Bunăstarea umanității nu mă interesează decât din clipa in care incetează de a mai fi criminală și devine morală”–Panait Istrati (1929)

Există în veacul XX destine absolut extraordinare. Să ne gândim, de pildă la un Malraux, plecat în anii ’20 spre Asia în căutarea comorilor unor imperii dispărute și a revoluției mondiale. Revenit în Franța, devine campion al antifascismului și romancier de geniu. A luptat in Spania in tabăra republicană, a făcut parte din Rezistența antinazistă, apoi a devenit gaullist, chiar ministru al culturii. Mai aproape de noi, Panait Istrati (1884-1935), alt căutător de adevăruri absolute, un mare naiv, ar spune unii (inclusiv Ilia Ehrenburg, supraviețuitorul de profesie, care chiar l-a privit pe Istrati ca pe un lumpen aventurier), un spirit nobil, ar zice alții, inclusiv noi, autorii acestui eseu.

In viziunea lui Malraux, pe care o impărtășim, Istrati “considera revoluția ca fiind inseparabilă de o voință etică, de o voință de justitie”. Cand a constatat absența acestei dimensiuni, a denunțat dictatura bolșevică drept un stat terorist-polițienesc. Spre deosebire de prietenul sau Nikos Kazantzakis, rămas fidel utopiei leniniste și atras de liderii carismatici totalitari, Istrati și-a recunoscut eroarea despărtindu-se in chip sfașietor de o intreagă familie politică si spirituală. Cartea lui Istrati “Vers l’autre flamme” (octombrie 1929) a fost una primele mari confesiuni despre ceea ce s-a numit zeul care a dat greș. Fapt fascinant, Panait Istrati a fost cel care a scris prefața primei cărți de George Orwell apărută in Franța, la Gallimard, in 1935.

Când a rupt cu stalinismul, aceiași oameni care îl adoraseră până atunci l-au acuzat că este vocea “lumpen proletariatului”, o categorie pe care se cuvine, dacă ești un marxist ortodox, să o disprețuiești fără rezerve. A încetat a mai fi “un Gorki al Balcanilor”, cum l-a numit, primind scrisoarea sa dintr-un spital în care era tratat după o eșuată tentativă de sinucidere, autorul lui “Jean-Christophe”, laureatul premiului Nobel pentru literatură, Romain Rolland.

Cum a ajuns Istrati, acest autodidact de geniu, un premergător poate al lui Eric Hoffer, greco-românul cosmopolit, inamicul mortal al filistinismului burghez, cel care a prefațat prima carte a lui Orwell tradusă în franceză, să rupă cu sovietismul? Cum a văzut el, nostalgicul haiducilor, al cuțitarilor beți, al târfelor cu și fără respect, dar și al tavernelor rău-famate, peregrinul prin Cairo, Istanbul, Marsilia și Constanța, să descopere adevărul despre Rusia lui Stalin înaintea atâtor spirite erudite și scorțoase? Credem că tocmai în această dezrădăcinare totală, în refuzul înregimentărilor mecanice, deprimant de previzibile, se află secretul trezirii lui Panait Istrati, marele prieten al lui Victor Serge și al lui Boris Souvarine. Vom reveni curând asupra personajului Victor Serge, emblematic pentru acea minoritate care nu a capotat moral atunci când era miez de noapte în secol (e titlul marelui său roman, admirat de Susan Sontag și nu doar de ea).

Când scrie, cu oarecare acră condescendență despre Istrati, Ehrenburg plătește tribut poziției oficiale: asemeni unui Gide (doar că acesta după zece ani!), Istrati a denunțat Marea Minciună. O minciună pe care Ilia Grigorievici a servit-o din plin, cel puțin până la moartea lui Stalin. Sigur, după aceea a scris “Dezghețul”, o nuvelă care a dat numele epocii în care se sfârșea marea glaciațiune. Cu toate omisiunile și chiar falsificările, memoriile lui Ehrenburg, “Oameni, ani, viață”, au fost una din cărțile care au schimbat percepții și au reabilitat memoria multor victime, între care Isaac Babel, Marina Țvetaeva și Tițian Tabidze. La fel de important, Ehrenburg a avut curajul, pentru că nu se poate nega că și în anii ’60 tot curaj era, să atace antisemitismul sovietic.

Istrati a greșit de multe ori în viață, inclusiv în momentul în care a acceptat să devină editorialist al ziarului lui Mihail Stelescu, “Cruciada românismului”. Ni-l putem închipui zâmbind amar la gândul că tocmai el, cel care scrisese despre Ștefan Gheorghiu și Cristian Racovski, a ajuns în tabăra xenofobă. Dar nu a devenit niciodată legionar. Nu a fost nici comunist, nici fascist. A fost un spirit liber, a alunecat în direcții pe care, când a mai avut putere, le-a recunoscut ca eronate. În istoria onoarei dintr-un veac fără onoare, numele lui Panait Istrati strălucește diamantin. In felul său, ingenuu, franc si spontan, a fost un inainte-mergător a ceea ce marele kremlinolog Robert Conquest a numit, doar parțial in glumă, the United Front against Bulshit (citat de Christopher Hitchens in “Why Orwell Matters”). Un front mai necesar ca oricând, ne grăbim să adăugam noi…

S-a spus că cele trei volume semnate de Istrati ar fi fost scrise în realitate de Serge și Souvarine. Ne îndoim că autorul “Chirei Chiralina” avea nevoie de o asemenea tutelă. Cei doi l-au ajutat, negreșit, în documentare și în structurarea reflecțiilor sale. Dar erau ale sale. Indignarea sa în raport cu ignominiile birocratice din Rusia Sovietică era genuină, nu avea nevoie de imbold exterior. Istrati nu era nici troțkist, nici anarhist. A detestat stalinismul. Era un indrăgostit de libertate, se ferea de orice corset ideologic.

Ar fi interesant să-l comparăm pe Istrati cu Alexandru Sahia, autorul reportajului apologetic “URSS azi”. Sahia era și el, probabil, un om cinstit, dar un exaltat, un fanatic. A justificat nejusticabilul. A murit tânăr, tot de tuberculoză, ca și Istrati. Nu știm dacă cei doi se vor fi întâlnit. Dar un dialog între Sahia și Istrati despre utopia bolșevică ar fi fost egalul unei piese de Tom Stoppard. Au fost amândoi îndrăgostiți de revoluție, s-au hrănit cu mituri. Doar că Istrati a știut să vadă, înaintea lui Koestler și a lui Orwell, schizofrenia sistemului, câtă vreme Sahia a participat la perpetuarea și consolidarea unor funeste himere. Pentru Panait Istrati, chiar dacă regimul bolșevic și-ar atinge scopurile codificate in primul cincinal stalinist, “tot ar trebui să răspundă pentru oasele pe care le-a zdrobit in a sa mașină de fabricat fericirea”.

http://www.amazon.fr/Orwell-enrag%C3%A9e-Istrati-langlais-Raimbault/dp/B0017VI2TM

http://www.gallimard.fr/Catalogue/GALLIMARD/Folio/Folio-essais/Vers-l-autre-flamme

http://www.amazon.com/Why-Orwell-Matters-Christopher-Hitchens/dp/0465030505


Hannah Arendt și Karl Jaspers: Despre sublima frumusețe a prieteniei (Un articol de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

20/02/2015

Pentru Gabriel Liiceanu și H.-R. Patapievici, in memoria Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca

Hannah Arendt a fost studenta marelui filosof existențialist Karl Jaspers, după ce îl avusese ca prim mentor pe Martin Heidegger. S-a întemeiat nu doar o relație discipol-profesor, ci și una de adâncă, sublimă prietenie intelectuală. Volumul corespondenței dintre cei doi se întinde pe o perioadă de peste patru decenii, între 1926 și 1969, anul stingerii din viață a lui Jaspers. Apărut în traducere americană la editura Harcourt Brace Jovanovich în 1992, editat de Lotte Kohler și Hans Saner, cartea este un tezaur intelectual și moral, o invitație la reflecții despre marile probleme care au frământat omenirea într-un secol dominat de proiecte revoluționare de o distructivitate fără egal și fără precedent.

Nu vom intra aici în detalii, sperăm că volumul va fi tradus în românește, mai ales că anul acesta se împlinesc patruzeci de ani de la trecerea Hannei Arendt în lumea celor drepți. Să spunem doar că găsim în carte discuții fascinante despre problema culpabilității germane (o temă despre care Jaspers a scris o carte esențială), despre totalitarism, despre Marx și marxism, dar, mai presus de orice, principii călăuzitoare pentru a trăi ceea ce se cheamă o viață decentă printre ruinele civilizației distruse de totalitarisme. Pe 29 ianuarie 1946, Hannah îi scrie lui Jaspers: “Sunt mai mult decat oricând convinsă că o existență umană decentă nu este posibilă astăzi decât la marginea societății, acolo unde te întâlnești cu riscul foametei ori al lapidării mortale. În asemenea circumstanțe, simțul umorului este de mare folos”.

Pe 19 februarie 1953, Hannah Arendt îi scrie celui căruia i se adresează constant cu cuvintele “Lieber Verehtester” pe tema care a contat decisiv în propria ei definire a ceea ce înseamnă identitate, loialitate și apartenența la prietenia admirativă: “Vreau să vă mulțumesc pentru cei șaptezeci de ani ai vieții Dumneavoastră, care sunt un motiv suficient de gratitudine. Vreau să vă mulțumesc pentru anii timpurii de la Heidelberg când mi-ați fost profesor, unicul pe care am fost vreodată capabilă să-l recunosc ca atare; dar și pentru fericirea și ușurarea pe care le-am descoperit văzând că cineva poate fi educat întru libertate. Din acel moment nu am uitat că lumea și Germania, indiferent de ceea ce pot fi ele pe lângă acest lucru, sunt lumea în care trăiți Dumneavoastră și patria care v-a dat naștere”.

Peste ani, la insistențele lui Jaspers, Hannah Arendt va accepta să-l tutuiască, dar va refuza până la sfârșit să i se adreseze pe nume, să-i spună Karl. În aceeași scrisoare sunt cuvinte direct legate de atașamentul de-o viață, definitiv și irevocabil, al Hannei Arendt pentru limba germană și pentru cultura umanistă reprezentată de filosofia germană: “…cred că va pot făgădui că nu voi înceta să fiu germană în sensul pe care îl conferiți Dumneavoastră cuvântului; altfel spus, nu voi nega nimic, nu voi nega Germania Dumneavoastră și a lui Heinrich (Blücher, soțul Hannei Arendt, nota noastră), nici tradiția în care am crescut și limba în care gândesc și în care au fost scrise poemele pe care le iubesc cel mai tare. Nu voi pretinde în chip fals că am un trecut evreiesc ori american”. Credem că acest mesaj al gânditoarei către cel pe care l-a prețuit la maximum luminează semnificațiile scrisorii ei din 1963 către Gershom Scholem care a dus la întreruperea prieteniei cu marele specialist în mistica iudaică.

Tot lui Jaspers i se confesează Hannah Arendt în timpul controversei (ne exprimăm eufemistic) care a urmat publicării volumului “Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalității Răului”: “Fără să-mi dau seama, am săpat într-o parte a trecutului evreiesc care este departe de a se fi încheiat: foști membri ai Consiliilor Evreiești ocupă poziții înalte în guverne pretutindeni, dar în special în Israel… Campania de calomnii la adresa mea continuă cu mare intensitate. Organizată la cel mai josnic nivel, ea afirmă că aș fi spus exact opusul a ceea ce-am scris de fapt… Dacă aș fi știut că se întâmplă astfel, aș fi făcut probabil exact ceea ce-am făcut” (scrisoare expediată din New York pe 20 iulie 1963).

Răspunsul lui Jaspers, trimis de la Basel pe 25 iulie 1953, este o lecție de onoare și inteligență morală, baza de granit a unei prietenii autentice: “Ai pătruns fără să te aștepți într-o ambuscadă, iar inamicul conduce o campanie înjositoare împotriva ta. Încep să fiu eu însumi îngrijorat. Întrucât ai atins o rană deschisă pentru mulți oameni și ai arătat că viețile lor sunt ghidate de o minciună, ei te urăsc. Mi s-a întâmplat odată să prind un hoț în plină acțiune și încă mai simt privirea sa: nu am mai trăit nicicând o asemenea înfiorătoare experiență a urii. Ceea ce-ai comunicat tu era, deși ascuns în cărți, un lucru în mare parte cunoscut. Puterea ta ca scriitoare–asemeni celei a lui Lessing– l-a făcut să fie mult mai larg știut acum. Adevărul este ucis prin bătaie, cum a spus Kierkegaard despre Socrate și Iisus”.

Volumul se încheie prin cuvântarea Hannei Arendt la serviciul memorial public pentru Karl Jaspers, ținută la Universitatea din Basel, pe 4 martie 1969: “Așa cum vorbea el, n-a mai vorbit nimeni și probabil că nu va mai vorbi într-un viitor previzibil. Acest lucru arată ce-am pierdut, dar nu este totuși chestiunea cea mai importantă. Pentru că, în ultimă instanță, Goethe avea dreptate: ‘Pământul îi va aduce din nou printre noi, așa cum i-a adus din timpuri imemoriale’. Lucrul cel mai important este ca aceia care îi aud și îi înțeleg limbajul să nu devină mai puțini”.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/hannah-arendt-%c8%99i-karl-jaspers-despre-sublima-frumuse%c8%9be-a-prieteniei-un-articol-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/


Perversitatea travestiului: Cine, cum si de ce o atacă pe Monica Lovinescu?

18/02/2015

Doua articole excepționale apărute pe “Contributors” atrag atentia asupra unei noi campanii de linsaj, de data aceasta impotriva unei persoane care nu mai are cum să se apere. E vorba de Monica Lovinescu. Fie-mi permis să le felicit pe Cristina Cioabă si pe Luminița Marcu pentru articolele lor luminoase din punct de vedere moral si impresionante ca probitate axiologică. Era prin anii 70 când jandarmul cultural Eugen Barbu, nesatisfăcut de calomniile pe care le revărsa impotriva viilor, a inceput să improaste cu noroiul peniței sale pestilențiale si figuri de seama din trecut. I-a raspuns Geo Bogza cu o tableta care a intrat in istoria onoarei la români. Se intitula “Hiena” si se incheia cu cuvintele pe care le citez aici din memorie: “Loveste in noi dacă-ți da mâna, dar nu te atinge de morții Cetătii, hienă, pentru că-ți vei frânge dinții!” In caz că un anumit săptămanal va dori să mă dea in judecată pentru utilizarea acestui cuvant, hienă, il voi invoca pe Geo Bogza ca martor postum…

Nu vreau să dau numele celor care au pornit aceasta mizerabilă campanie. Nu o merita. Sunt oameni animați exclusiv de ură, marcati de teribile complexe de inferioritate, incapabili să accepte că există o tabla a valorilor supreme la care ei nu vor avea niciodata acces. Există un regretabil triumf al mediocrității, poate, dar niciodată o glorie reală a ei. Mediocritatea e paguboasă valoric. Dar atacul impotriva memoriei Monicai Lovinescu nu se naste doar din mediocritate. E vorba aici de o tentativă lipsită de rusine de reabilitare a dictaturii comuniste. Unul dintre detractori a scris candva un studiu excelent despre kitschul patriotard al “Cenaclului Flacăra al Tineretului Revoluționar”. Azi participă el insusi la un asemenea circ grotesc.

Neo-barbistii se vor de stanga. Nu sunt. Oamenii de stanga din Franta, de pilda, nu se ocupă cu reabilitarea “revolutiei nationale” a lui Pétain. Iată-i pe asa-zisii oameni de stanga din Romania cum incearca să exonereze un regim anti-cultural, inuman, absurd, cum a fost stalinismul național, intai al lui Dej, apoi al lui Ceausescu. Monica Lovinescu nu poate fi demolată de către cei care venerează statuia lui Păunescu si scriu cu nostalgie despre manipulările Cenaclului păunescian. Neo-barbistii il intrec pe Vadim la un capitol: perversitatea travestiului. Vadim este ceea ce spune ca este. Ei sunt altceva decat ceea ce spun ca sunt. Scopul lor este sa indrepte cultura româneasca intr-o directie ce-si zice de stanga, dar nu are de fapt nimic de-a face cu valorile stangii democratice. Ei sunt anti-lovinescieni: anti-Eugen si anti-Monica.

Monica Lovinescu nu s-a lăsat niciodată țintuită pe patul procustian al binomului stânga-dreapta. Nu a fost o monoteistă, valoric vorbind, ci, asemeni unor Albert Camus, Hannah Arendt si Jeanne Hersch, a cultivat politeismul axiologic. Este ceea ce neo-barbistii nu vor pricepe niciodată. In cazul ei, rigoarea etică si aceea estetică s-au contopit exemplar, oferind acea busolă de care am avut, avem si vom avea o vitală nevoie cată vreme lasitatea, oportunismul si conformismul se vor infrăți in efortul malefic de a torpila libertatea.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/perversitatea-travestiului-cine-cum-si-de-ce-o-ataca-pe-monica-lovinescu/


Cuvintele Monicăi Lovinescu (Un remarcabil articol de Cristina Cioabă)

18/02/2015

“Am revăzut de curând sketch-ul umoristic al lui Toma Caragiu despre tenis. Mulți dintre noi folosim, în anumite situații, expresia pe care această glumă televizată a făcut-o celebră: „…c-așa e-n tenis“. Privind înregistrarea pe YouTube împreună cu copiii, mi-am dat seama că ei nu pricep mai nimic și, prin urmare, nu se amuză deloc. Am încercat să le explic poantele, una câte una, însă n-am obținut decât niște oftaturi plictisite. Mi-am dat seama că, în ciuda explicațiilor, efectul este zero. Râsul spontan nu poate fi stimulat prin glose istorico-politice.

Cam același lucru i se întâmplă şi unui cititor tânăr care încearcă să se apropie de cărțile publicate înainte de 1989. Pentru a înţelege în detaliu aluziile subtile („șopârlele“) din romanele de atunci, are nevoie o cercetare temeinică a epocii. Și, bineînțeles, de răbdare și bunăvoință. Căci toată această literatură „a făcutului cu ochiul“ (Monica Lovinescu) a devenit, între timp, sibilinică. De fapt, cam același lucru se poate spune și despre critica vremii, unde exegeții se străduiau să descifreze producțiile literare fără a putea spune explicit la ce anume făcea aluzie un autor sau altul, în pasaje care rămân acum obscure. Exista, desigur, un cod comun al descifrării, împărtășit de autor, critic și cititor, însă acesta era marele secret al celor trei. Nimeni nu-l divulga, era suficient ca autorul să facă cu ochiul, iar cititorul să „se prindă“, pentru ca emoția etico-estetică să se producă. Nu pot spune, la rândul meu, că am cunoscut și împărtășit în epocă acest cod. Însă, la un moment dat, am fost nevoită să mă confrunt eu însămi cu nespusul ascuns în spatele acestor pagini de literatură, scriind o monografie despre Mircea Ciobanu. Poet și prozator al generației ’70, acesta trecea, în exegeza de specialitate, drept un autor ermetic, încifrat, abscons. Mai mult decât atât, nicăieri nu puteai găsi o interpretare care să descifreze plauzibil textele sale. Doar epitete vagi, la rândul lor susceptibile de încifrare. Cum poți aborda atunci astfel de scrieri? Glosând pe marginea lor doar presupuneri?

Am fost poet în vremea Ahab, de exemplu, este titlul unei volum de versuri publicat în 1984. Cheia de lectură nu este cea biblică, ci una politică. Ahab, dictatorul din vremea profetului Ilie, care îl omorâse pe Nahor pentru a-i lua via, devenise în epocă chiar dictatorul comunist. „De mânia lui, ah, n-am cântat/ de tristețea lui n-am scris o vorbă“, zice poetul, care scrie pe nisip „doar pentru vânt, pentru limba și rarița lui.“ Este transpusă aici o viziune care nu-i aparținea doar lui Mircea Ciobanu, ci era împărtășită de mai mulți scriitori talentați, care încercau să-și urmeze cinstit vocația, fără a fi propriu-zis disidenți. Reuşeau astfel să nu-și pună cuvintele în slujba puterii politice, într-o lume în care aceasta era rețeta de succes a supraviețuirii (sau chiar, în unele cazuri, a relativei bunăstări). Acest refuz mut a fost numit rezistență prin cultură. Așa-zisul ermetism al poeziei lui Mircea Ciobanu avea deci o cheie hermeneutică unică – adevărul pe care erai nevoit să-l taci. Trebuie să recunosc că am tatonat îndelung până să aflu o poziționare corectă în interpretarea scrierilor sale. Abia după ce am citit cronicile Monicăi Lovinescu am înțeles că, pentru toată literatura vremii, există o singură cale de a-ţi lămuri lucrurile: cea est-etică.

Acest concept hermeneutic original – singurul instrument eficient în descifrarea corectă a literaturii dintr-o epocă în care sistemul totalitar scinda schizofrenic conștiința artistică – a stârnit după 1989 și mai stârnește încă reacții vehemente de contestare, care disimulează, cel mai adesea, pure resentimente. Există chiar o tipologie a resentimentarilor: unii i-au reproșat Monicăi Lovinescu trădarea „autonomiei esteticului“ și, în prelungire, a propriului tată, alții s-au supărat că rezistența prin cultură nu a fost pusă mai presus de disidență, iar, mai nou, cei mai tineri sunt deranjați de anticomunismul ei declarat.

În consecință, aceștia din urmă își pun spiritul critic la lucru, animați în mare măsură de iritarea față de un presupus cult al personalității, căruia i se dedică  „anumite cercuri literare“ folosind în mod excesiv majusculele când vine vorba despre Monica Lovinescu. Și conchid, înainte de a aduce vreun argument, că autoarea cronicilor radiofonice, ce țineau în viață lumea culturală din deșertul  anilor comuniști, ar avea o viziune critică eminamente politică, fiind „o voce cu autoritate“ (înainte de 1989) care ar fi devenit ulterior autoritară, lipsită de nuanțe, dominată de idiosincrazii[1] .

Desigur, orice reevaluare critică este binevenită în dialogul unei culturi. Chiar și atunci când ia forma unei polemici. Cu condiția, însă, să pună în joc argumente şi să aibă un minim nivel comprehensiv. Or, în cazul de față, argumentele sunt înlocuite de afirmații definitive sau de o serie de citate trunchiate care servesc de fapt unei idiosincrazii ideologice. Ce i se reproșează de fapt Monicăi Lovinescu? Răspunsul e simplu: tocmai insistența cu care a încercat să atragă atenția asupra faptului că totalitarismul comunist, ilegitim și criminal, a mutilat nu doar o perioadă anume a istoriei recente, ci suceşte şi astăzi destule minţi, atâta timp cât trecutul nu este cunoscut și înțeles așa cum a fost. Repetitivitatea asumată cu care Monica Lovinescu vorbește, până la sfâșitul vieții, despre memorie ca datorie vine din conștientizarea unui adevăr, altminteri ușor de probat: comunismul nu s-a încheiat istoric în 1989, ci, sub diverse măști democratice purtate de aceiași indivizi, ne-a lucrat subtil vreme de 25 de ani. Cum altfel se explică faptul că, în 16 noiembrie 2014, s-a strigat pe străzi „Jos comunismul!“? Și nu oricum, ci din toți rărunchii.

Or, tinerii critici nu pot accepta asta. Ei au căzut sub vraja reinventării unei noi stângi, pe care nu se sfiesc s-o asume în varianta ei radicală[2]. Sigur, spun ei, nu e vorba despre comunism, nici despre totalitarism, ci despre o stângă pură, fără de păcate, însă tot marxistă. Cum ar putea fi obținută, cum i-ar putea fi șterse păcatele care, fie vorba între noi, numără aproape 100 de milioane de victime în întreaga lume (Cartea neagră a comunismului)? Simplu: punând la lucru „spiritul critic“, re-evaluând temeinic. Adoptând o atitudine pretins dubitativă, care subminează orice adevăr evident. Scoțând, la o adică, de la naftalină, drept premergător, pe Dobrogeanu-Gherea (!) și, având ca îndreptar de creativitate chiar realismul-socialist, din pălăria căruia vor fi scoase noi producții artistice anti-corporatiste și anti-capitaliste.[3]

Oare nu așa au făcut și comuniștii când au venit la putere? Au re-evaluat tot trecutul, l-au prins în mengina propagandei și l-au pilit bine, până au scos din el ceea ce au vrut.  Ce-a rămas din marea poezie interbelică, ce-a rămas din Caragiale,  sau din Eminescu, din orice autor român important după celebrele re-evaluări din anii ’50? Un imens deșert populat de năpârci și hiene.

Așadar, noua direcție în critica actuală nu e deloc nouă, dar nici prea veche. Ea  reînvie sloganuri prăfuite de acum câteva decenii și intră în arena înarmată pînă-n dinți, decisă să nu lase în urmă decât praful și pulberea. Interesant este că, mimând aerul rebel al luptei între generații, nu-i disprețuiește chiar pe toții bătrânii! Mai ales când unii sunt bine instalați în scaune academice sau sunt poziționați corect (a se citi mai la stânga) în lumea ideilor. În schimb, e necruțătoare cu boierii minții, aceia care, în cel mai pur stil corporatisto-capitalist, nu-i așa?, au monopolizat chipurile succesul pe piața autohtonă. Unii ca aceștia merită re-evaluați la sânge.

În ceea ce o privește pe Monica Lovinescu, nu trebuie însă să ne temem. A supravieţuit celor mai crâncene „re-evaluări“ ani în șir, atât în paginile Săptămânii lui Barbu, dar și „brațului lung la Securității“, întins până la Paris, spre a o anihila. Iar re-evaluările îi faceau, culmea!, bine. O țineau în formă. Indignarea îi sculpta fraza și-i ascuțea idea. E suficient să citești o pagină ca să înțelegi că avea de partea ei nu doar adevărul, ci și frumosul.

Privind aceste zbateri tinerești, nu pot decât să constat că, din moment ce cuvintele Monicăi Lovinescu ating dureros şi în clipa de faţă, e limpede că sunt de o fierbinte actualitate. Merită să le reascultăm.

Note__________


[1] Vezi articolul Biancăi Burța-Cernat, Un epilog diaristic și prologul unei re-evaluări critice, I-II în Observator cultural, nr. 758-759.

[2] Vezi platforma Criticatac.

[3] Iată aici câteva creații plastice relevante pentru prelungirea realismului socialist în arta contemporană.”

Articolul de mai sus a apărut aici:

http://www.contributors.ro/cultura/cuvintele-monicai-lovinescu/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 189 other followers