Neo-totemism secular: Mai are totalitarismul un viitor? (Un eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu)

20/05/2015

În memoria lui Robert Wistrich (1945-2015)

Motto: “Fiecare eveniment istoric debutează printr-o luptă centrată pe denumire” (Milan Kundera)

În ciuda nenumăratelor necrologuri, totalitarismul rămâne un important instrument analitic în efortul nostru de a înțelege experimentele politice moderne inspirate de modele ideologice de transformare nu doar a societății, ci și a naturii umane. În anii ’30 ai secolului trecut, gânditori politici anti-totalitari (democrați liberali, social-democrați, conservatori, creștin-democrați) au fost preocupați de apariția mișcărilor de masă carismatice și de consecințele potențial catastrofice ale acestora. Printre cei care au înțeles componentele definitorii mistice, chiar magice, ale proiectului totalitar au fost intelectuali ruși (menșevici, dar și existențialiști creștini precum Nikolai Berdiaev), liberali francezi (de exemplu, Élie Halévy, cel care spunea că era tiraniilor începe din august 1914, și adeptul său, tânărul Raymond Aron) și germani (Waldemar Gurian, care apoi și-a  construit o carieră academică în SUA, și Eric Voegelin). Despre modul în care s-a născut modelul totalitar în Germania weimariană și apoi în exilul intelectual german, ca reacție intelectuală la ascensiunea nazismului, recomandăm cartea lui Udi Greenberg, “The Weimar Century: German Emigres and the Ideological Foundations of the Cold War”, apărută în 2014 la Princeton University Press, îndeosebi capitolele despre Carl J. Friedrich, Waldemar Gurian și Hans Morgenthau.

O dezbatere fără sfârșit

Acest curent de gândire, combinat cu contribuțiile unor intelectuali italieni aparținând stângii anti-comuniste și antifasciste (Carlo Rosselli, Nicola Chiaromonte), a stat la baza dezvoltării, după cel de-Al Doilea Război Mondial, a conceptului de “totalitarism” ca principală paradigmă interpretativă pentru înțelegerea aparentei lipse de sens a nazismului și stalinismului. Admiratoare a lui Waldemar Gurian, un excepțional exeget al bolșevismului, și având o mare prețuire pentru opera lui Eric Voegelin (a se vedea cartea acestuia tradusă la Humanitas de către Bogdan Ivașcu și recenzia semnată de unul din autorii acestui eseu (MS) în revista History of Communism in Europe), Hannah Arendt nu a împărtășit fascinația pentru abordarea în termeni de religie politică a celor doi gemeni totalitari. În egală măsură însă, ea a accentuat centralitatea hybrisului ideologic al mișcărilor utopic-revoluționare, neo-chiliastice, pe care le-a analizat în lucrarea sa clasică Originile totalitarismului. Pentru mesianismul revoluționar rămâne esențială cartea lui Norman Cohn, The Pursuit of the Millenium (1961).

Mai târziu, în anii ’60, a luat amploare valul revizionist. O nouă generație de istorici, politologi și sociologi a început să conteste în mod fundamental abordarea totalitară, invocând caracterul static al acesteia, argumentând că nu reușea să explice dinamica internă a acestor societăți înregimentate și posibilitățile lor de a transcende, prin intermediul unor evoluții endogene, statutul de regim monopolist-ideocratic. Au apărut noi concepte, atât în Est cât și în Vest, printre ele acela al “post-totalitarismului” (Ágnes Heller și Ferenc Fehér). Disidenții est-europeni, în principal Václav Havel, Jacek Kuroń, Adam Michnik și George Konrád, au formulat strategii de rezistență centrate pe conceptul și practica societății civile, ca forță socială corozivă capabilă să submineze dominația aparent imutabilă a Partidului și să redea demnitatea civică. S-a configurat conceptul de “anti-politică”, un antonim al machiavelismului revoluționar, dar și al alienării birocratice din societățile pluraliste.

Câteva reflecții despre o carte incitantă pe acest subiect mereu controversat care este totalitarismul: A. James Gregor, Totalitarianism and Political Religion: An Intellectual History (Stanford, CA: Stanford University Press, 2012). Profesor de zeci de ani al Universității Berkeley, A. James Gregor este un important și recunoscut cercetător al marxismului, bolșevismului, fascismului italian și național-socialismului. Lucrările sale, care dovedesc o extraordinară erudiție și care sunt superb documentate, au influențat generații de istorici și politologi. Găsim în volumul la care ne referim o sinteză a contribuțiilor sale anterioare și un efort de a le lega de dezbaterile actuale privind religia politică în calitatea ei de substrat intelectual și moral al totalitarismului. Profesorul Gregor excelează atunci când examinează originile fascismului italian, ultra-naționalismul salvaționist promovat de filosoful hegelian Giovanni Gentile, pe care Mussolini a reușit să îl convingă să adere la regimul fascist, convertindu-l într-unul dintre partizanii acestuia. Așa cum sesiza și H. S. Harris în “The Social Philosophy of Giovanni Gentile”, cetățeanul exemplar al lui Gentile trebuia pur și simplu să “audă vocea Statului înlăuntru-i” (p. 125) și astfel “era deschisă calea către o identificare totală a cetățeanului cu obiectivele Statului” (vezi Adrian Lyttelton, “The Seizure of Power: Fascism in Italy, 1919-1929″, Routledge, 2009, pp. 376-377). Cum a fost posibil ca un filosof atât de subtil să susțină un regim represiv, anti-umanist și visceral anti-individualist rămâne una dintre cele mai tulburătoare dileme ce țin de istoria generală a auto-amăgirii intelectualilor, sau, cu alte cuvinte, a intoxicării de sine prin adeziunea la regimuri liberticide. Giovanni Gentile și Carl Schmitt, în cazul extremei drepte, Antonio Gramsci și Georg Lukács, în cazul extremei stângi, sunt doar cele mai faimoase exemple ale fascinației față de dogme totaliste, totalizante și totalitare. Elementul comun în toate aceste cazuri a fost ceea ce filosoful Mark Lilla a numit a fi mentalitatea tiranofilă. Pasiunile revoluționare moderne, declanșate odată cu Revoluția Franceză, au transformat însuși spațiul politicului, au îngăduit prezența maselor mobilizate prin propagandă la acțiuni menite –spre a-l cita pe Karl Marx– “să ia cu asalt cerul”. Exaltat în poemele romanticilor, demonul nesăbuinței, al hybrisului, s-a încarnat în Istorie cu consecințe cataclismice (vezi “Cataclysms“, de Dan Diner, și “Diavolul în istorie“, de VT).

A. James Gregor examinează o serie de etape paradigmatice ale istoriei intelectuale cu scopul de a explica conținutul cvasi-religios al ideologiilor totalitare. Cercetătorii ideilor radicale vor găsi o analiză pertinentă a viziunilor politice și ale căutărilor în direcția unei salvări imanente din scrierile lui Hegel, Moses Hess, Feuerbach, Marx, Richard Wagner, Lenin, Mussolini, Hitler, Alfred Rosenberg și ale altor autori mai puțin cunoscuți. Din acest punct de vedere, cartea de față este un excelent ghid pentru o arheologie a ideilor totalitare și a năzuinței pentru o comunitate purificată social și etno-rasial. Este surprinzător însă că profesorul Gregor nu se angajează într-un dialog cu unii dintre cei mai importanți autori care au scris pe acest subiect, de la Peter Viereck, cu al său superb volum Metapolitica, una dintre cele mai pătrunzătoare analize asupra originilor mentalității naziste, la Eric Voegelin, Raymond Aron, Norman Cohn, și întregul curent asociat cu identificarea elementelor milenariste, chiliastice și escatologice care au stat la baza mișcărilor politice ce au avut ca scop revoluții sociale și antropologice. Aceste partide-mișcări (party movements), așa cum le-a definit unul dintre cei mai importanți exegeți ai stalinismului, Robert C. Tucker, au secularizat experiența religioasă, au folosit și au abuzat nevoia umană de sacru. Această așa-zis necesitate a fost transpusă în totemizarea Liderului Providențial, a Partidului demiurgic și salvator, a Rasei, a Națiunii, a Clasei, a Istoriei învestită cu sens, adică în re-sacralizarea și re-vrăjirea lumii, tocmai opusul a ceea ce Max Weber numea Entzauberung. Să ne amintim apoi că Thomas Mann numea național-socialismul un neopăgânism și în acest sens am îndrăznit să introducem și noi, autorii acestui eseu, conceptul de neo-totemism secular, încă din titlu, pentru a marca prezența unei magii primitive în ritualurile cultice ale totalitarismului.

În fine, aceleași partide-mișcări au canonizat violența în numele promisiunii unui paradis terestru. Aceasta este și ideea centrală a volumului extraordinar al lui Andrzej Walicki publicat în 1995 tot la Stanford  University Press (Marxism and the Leap to the Kingdom of Freedom). Din păcate, interpretarea marxismului ca religie politică propusă de A. James Gregor ignoră scrierile lui Walicki, dar și fundamentala trilogie a lui Leszek Kołakowski, Principalele curente ale marxismului.

Am spune apoi că este discutabilă analiza lui Hegel și Feuerbach ca adepți ai unor autoproclamate religii politice. Este adevărat, cei doi au anticipat cultul istoriei, celebrarea unității organice, idolatrizarea statului, rasei sau a partidului, dar cei doi nu au fost implicați în mișcări politice de masă. Recomandăm în acest sens excelentul volum al lui Jacob L. Talmon, The Myth of the Nation and the Vision of the Revolution, sau, mai recent, superba analiză a religiilor politice a filosofului politic Emilio Gentile (pe care Gregor îl citează).

Chiliasm, milenarism, violență

Primul regim totalitar a fost cel bolșevic. Altfel spus, odată cu Lenin se constituie arhitectura totalitară: supremația ideologiei, monopolul puterii în mâinile partidului unic și disoluția completă a statului de drept. Leninismul așează în centrul cosmologie sale conceptul de dictatură a proletariatului, o formă de regim politic în care legalitatea este anulată în numele unei continue stări de excepție (război civil, încercuire imperialistă, comploturi interne, reale și, mai ales, imaginare). Trebuie menționate contribuții precum cea a lui Kenneth Jowitt, în special conceptul acestuia de impersonalism carismatic ca explicație pentru adorația bolșevicilor, fără limite și cvasi-extatică, pentru Partid ca agent mesianic sortit să realizeze postulatele Istoriei.

Este important să ne amintim de Georges Sorel ca sursă intelectuală atât pentru frenezia revoluționară de stânga, cât și pentru cea de dreapta. Radicalismul politic modern și-a găsit în Sorel profetul cel mai virulent. De la Sorel la Frantz Fanon și prefațatorul acestuia, Jean-Paul Sartre, violența este celebrată ca având potențial cathartic. Totalitarismul este, în substanța sa ireductibilă, un program purificator (a se vedea teza lui Zygmunt Bauman despre “statul-grădinar”). În acest sens, sociologul Daniel Chirot nu greșește, credem, când vorbește în cartea sa, “Modern Tyrants”, despre preponderența (prevalence) Răului în timpurile noastre.

Extremismul utopic a atins cote paroxistice în timpul Marii Terori din URSS, al Revoluției Culturale din China maoistă și în regimul lui Pol Pot din ceea ce s-a numit Kampuchea. Experimentul genocidar al khmerilor roșii a fost o catastrofă grotescă, având înfricoșătoare consecințe în ceea ce privește pierderile de vieți umane, și care, așijderea Gulagului sau Holocaustului, sfidează capacitatea noastră de înțelegere. Cu toate acestea, nu există o construcție ideologică a khmerilor roșii comparabilă cu cele care au mobilizat experimentele sovietic sau nazist. Mai mult decât atât, Pol Pot și clica sa au fost un foarte ciudat amestec de criminali ideologici foarte puțin legați de dogmele clasice ale marxismului, leninismului, maoismului sau castro-guevarismului.

O trăsătură a totalitarismului care se cere accentuată ține de personalitățile care au încarnat etosul totalitar, acei lideri profetici și cultul lor. Într-o carte extrem de interesantă, The Stalin Cult: A Study in the Alchemy of Power (Yale University Press, 2012), istoricul Jan Plamper deconstruiește impresionant mecanismele instituționale și psihologice din cadrul sistemului sovietic care au ca scop obținerea obedienței totale a individului în raport cu autoritatea partidului și interiorizarea culturilor ritualice centrale regimului. Cititorul interesat de o nouă și edificatoare interpretare a rolului lui Stalin în codificarea credinței mitologice a bolșevismului în timpul Marii Terori va aprecia cu siguranță admirabilul volum al lui David Brandenberger, Propaganda State in Crisis: Soviet Ideology, Indoctrination, and Terror under Stalin, 1927-1941 (Yale University Press, 2012). Ceea ce reiese ține de natura hierofanică, mistică de-a dreptul, a logocrației comuniste. Fascinația textului echivalat cu unul divin e o temă explorată și de Stephen Kotkin în primul volum al monumentalei sale trilogii despre Stalin. Lupta pentru mantia lui Lenin a fost una, mai presus de toate, de natură teologic-dogmatică. Totalitarismul este o teocrație seculară.

Strict supravegheat, atent editat și parțial redactat de Stalin însuși, Cursul Scurt de istorie al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, pandantul bolșevic al Mein Kampf-ului, a fost o colecție de obsesii, demonizări și lozinci auto-justificatoare. A atins un statut sacru similar cu cel al cărții lui Hitler. Întreg sistemul de propagandă a fost centrat pe acesta, Cursul Scurt devenind materializarea adevărului revelat. Până la moartea lui Stalin în 1953, a funcționat ca alfa și omega al religiei politice sovietice.

Mituri revoluționare și religii politice

Înțelegerea relației dintre totalitarism și religiile politice constă în explicarea naturii textelor oficiale, în demistificarea acestora și în demonstrarea modului în care ele au reușit să devină echivalentul Bibliei în imaginația politică și morală a milioane de oameni. Un astfel de proces presupune re-analizarea nu numai a momentelor de fanatism orb, bolșevismul și național-socialismul ca tentație (pentru a folosi formula istoricului Franz Stern), dar și a rolului tendințelor regeneratoare, eretice și, în final, al apostaziei. De fapt, aceasta este una dintre cele mai importante dileme pentru un gânditor politic preocupat de enigma totalitarismului: de ce au existat atât de mulți eretici în Biserica Comunismului și atât de puțini în cea a Fascismului? Poate că răspunsul se găsește în chiar matricea sa ideologică, în structura ei paleo-simbolică (termen propus de Alvin W. Gouldner) ambivalentă, în ceea ce Raymond Aron a numit opiul intelectualilor (cartea cu acest titlu a apărut în românește la Curtea Veche Publishing, în colecția “Constelații”, coordonată acum de autorii acestui eseu).

Totalitarismul s-a născut în condițiile de neo-barbarizare europeană și globală generate de Primul Război Mondial. Istoricul Eric Hobsbawm a vorbit despre această erupție a barbariei în cartea sa “The Age of Extremes”. A fost expresia unor stări de malaise, disperare, frustrare, debusolare, dezrădăcinare la nivelul unor largi straturi sociale. A predicat omogenizarea completă a corpului politic și a respins tradiția drepturilor omului și cetățeanului. A pretins că rezolvă toate problemele sociale, economice și morale prin declanșarea unui război civil internațional menit să culmineze în dispariția vechii ordini și geneza uneia noi.

Asistăm azi la o nouă ofensivă împotriva valorilor liberale, contestate de partidele-mișcări totalitare. Ne referim, desigur, la islamismul revoluționar, dar și la putinism. Civilizația burghez-liberală este contestată cu aceeași ferocitate cu care era atacată, în anii ’20, Republica de la Weimar. Se dispută proiectul Luminilor, intelectuali celebri susțin revoluții obscurantiste. Ne întâlnim cu un nou nihilism situat la confluența dintre relativismul post-modern, pe de-o parte, și pasiunea utopică resuscitată. Nu e vorba de comunismul clasic, ci mai degrabă de un construct eclectic, așa cum este ceea ce Alain Besançon numește la pensée Poutine. Motive fasciste se contopesc cu mituri neo-leniniste. Neo-totalitarismul este baroc și negativist, se definește, mai presus de orice, prin faptul că este anti-. Obsesiile sale sunt anti-liberalismul, anti-occidentalismul, anti-americanismul și antisemitismul. Rămâne de văzut care vor fi avatarurile acestei erupții a resentimentului politic, dar putem afirma fără teama că greșim că nu ne aflăm nicicum în apropierea a ceea ce Francis Fukuyama, un gânditor din școala straussiană, anunța acum un sfert de veac drept iminent și inevitabil –sfârșitul Istoriei! Totalitarismul s-a dorit un răspuns la problema salvării imanente. Cum problema rămâne una insolubilă, totalitarismul nu poate fi considerat definitiv defunct.


In Memoriam Robert Wistrich (1945-2015): Stânga, evreii si antisemitismul

19/05/2015

A incetat din viata, in urma unui atac de cord, la Roma, un mare carturar. Era acolo pentru a vorbi in fata Senatului Parlamentului italian despre noua ofensiva antisemita din Europa. De la Leon Poliakoff nu stiu sa fi existat cineva atat de competent pe tema acestei patologii milenare. Reiau aici un text consacrat exceptionalei sale carti despre stanga si antisemitismul zilelor noastre. La un ceas cand cel mai abject antisemitism renaste arborand noi masti, opera lui Robert Wistrich depune marturie pentru nobletea spiritului.

“In noiembrie 1952, la Praga, Rudolf Slansky, fostul secretar general al Partidului Comunist din Cehoslovacia, un stalinist fanatic, împreună cu alți treisprezece importanți exponenți ai partidului, în majoritate evrei, au fost condamnați la moarte fiind acuzați de trădare și că ar fi participat într-o conspirație sionistă. În același timp, paranoia din ultima fază a tiraniei lui Stalin a dus la eliminarea fizică a membrilor Comitetului Antifascist Evreiesc, printre care celebrul poet de limba idiș, Peretz Markish, și la decizia funesta de încarcerare a medicilor evrei care au fost acuzați că ar fi încercat să îi otrăvească pe liderii sovietici. Dacă Stalin nu ar fi murit în martie 1953, acești doctori ar fi fost executați.

Cum a fost posibil ca internaționalismul bolșevic să degenereze într-un antisemitism feroce cu nimic diferit de excesele propagandistice ale „Sutelor Negre” din Rusia țaristă? Unde dispăruse promisiunea umanismului marxist, visul solidarității proletare indiferent de limbă sau origine? Nu există oare ceva ascuns în gramatica secretă a obsesiilor stângiste, în fantasmele politice fundamentale ale Stângii, care să explice asemenea răbufniri vulgare de intoleranță?

Robert Wistrich, un istoric meticulos și extraordinar de erudit al pasiunilor politice moderne, printre care socialism, sionism și echivalentele acestora pe palierul de extremă dreaptă al continuumului ideologic, a scris un tratat asupra propensiunilor antisemite persistente în mișcările revoluționare de stânga. Autorul arată cum idei de natură resentimentară au marcat viziunea socialistă asupra evreilor, care au fost percepuți drept agenți ai instinctelor și viciilor capitalismului. Chiar și înainte de Revoluția Franceză, personalități importante ale iluminismului au adoptat atitudini profund iudeofobe. În Franța, Voltaire i-a acuzat cu vehemență pe evrei că ar fi fost imposibil de tribaliști, în timp ce în Germania, discipolii lui Hegel au considerat iudaismul drept o religie esențialmente reacționară, un obstacol în calea emancipării umane.

Unul dintre cei mai virulenți antisemiți a fost Bruno Bauer, care în primă fază a fost un prieten apropriat a lui Karl Marx, ca mai târziu să devină dușman politic și filozofic al celui din urmă. Marx însuși a avut o atitudine ambivalentă, deseori ostilă și stingherita, în raport cu propria origine evreiască. De fapt, textul său de tinerețe „Contributii la chestiunea evreiasca” îi prezintă pe evrei într-o lumină predominant defavorabilă. Ei erau încarnarea a ceea ce romanticii iubeau să urască: egoism, mercantilism și lipsă de suflet. Acest articol timpuriu al lui Marx a devenit un text sacru pentru cei de la stânga care au abordat subiectul emancipării și asimilării evreilor. Aceștia din urmă au împrumutat de la părintele fondator convingerea că evreii erau înreuchiparea injustiției capitaliste, identificându-i cu sistemul bancar și monetar. Într-un final au ajuns să ceară de-iudeizarea societății prin intermediul revoluției proletare. Marx a elaborat această viziune în cadrul unei cosmologii politice în care evreitatea și capitalismul erau identice.

Aceeași fixație s-a manifestat și în cercurile de stânga nemarxiste, de la Proudhon la Bakunin sau alți anarhiști. Wistrich analizează convingător afinitățile dintre extrema stângă și extrema dreaptă în raport cu opoziția față de ceea ce ambele percep drept conspirația iudeo-plutocratică. Naziștii au accentuat acest mit, incorporându-l într-o concepție asupra lumii mai largă care era centrată pe imperativul de a rezista atât capitalismului dar și comunismului evreiesc. În pofida perplexității logice provocate de astfel de mituri, ele au persistat de-a lungul deceniilor. Spre sfârșitul vieții, Iosif Stalin era la fel convins precum Adolf Hitler că familia Rothschild (sau Wall Street-ul ca ultimă manifestare a acesteia) era la originea tuturor momentelor de turnură la nivel mondial.

Demonizarea evreului ca simbol al mult hulitei burghezii a coincis, în cadrul Stângii, cu eforturile reprezentaților de marcă sau a membrilor obișnuiți evrei ai diferitelor mișcări de a-și nega originea. Capitolele din volumul lui Wistrich care discută cazurile Rosei Luxemburg și al lui Lev Davidovici Troțki sunt exerciții exemplare în arheologie psihologică. Atât „Rosa cea roșie” cât și Troțki s-au născut în familiei de evrei ortodocși, ambii au făcut tot posibilul pentru a depăși această moștenire și pentru a interioriza o identitate supra-națională, în mod veritabil universalistă. Ambii au promovat doctrina mesianică a revoluției apocaliptice.

Într-un final, Marx și Engels au proclamat în „Manifestul Partidului Comunist” că muncitorii nu au patrie. De ce Rosa sau Lev ar fi avut și ei una? Ei nu și-au ascuns originea, dar au considerat-o irelevantă pentru agenda mult mai largă și grandioasă a viselor lor revoluționare. Au reușit ei oare să impună o astfel de viziune?

În mod evident, internaționalismul evreiesc revoluționar a eșuat. Atât socialiștii germani cat și cei ruși au continuat să îi perceapă pe revoluționarii evrei mai mult drept tolerați decât ca membri cu drepturi depline ai partidelor naționale respective. Social-democrați cu ștate vechi precum August Babel și Frantz Mehring o vedeau pe Rosa drept o exaltată, aproape un personaj don-quijotesc. În lupta sa de a dovedi că este cu adevărat moștenitorul lui Lenin, Stalin nu a ezitat să apeleze la insinuari antisemite în legătură cu arhi-dușmanul Troțki (pe care îl etichetase drept Iuda) și cu alți membri de origine evrei ai Vechii Gărzii vechi bolșevice. Public însă, cel puțin în anii treizeci, Conducătorul (vozhd) a condamnat antisemitismul drept o versiune modernă a canibalismului. Pe plan privat însă se delecta fără vreo remușcare cu obscene bancuri antisemite.

Apariția sionismului a contribuit la radicalizarea prejudecăților antisemite în mișcările de stânga. Mai mult decât atât, incapabilă de a anticipa Holocaustul (Troțki a fost o excepție notabilă în acest sens), Stânga a rămas fidelă propriilor dogme depășite. Crearea statului Israel a generat o nouă realitate pe care Stânga a preferat să o ignore și să o distorsioneze până la caricaturizări grotești. În locul unei empatii față de cel amenintat cu anihilarea totala, stânga radicală a decis că Israelul reprezintă capitalismul în forma sa cea mai detestabilă, o nouă formă de colonialism și chiar rasism.

Perseverând în atitudini aberante din trecut, cei care susțin poziții precum cele de mai sus sunt uneori ei înșiși evrei. Din anumite puncte de vedere, este ca și cum aceștia refuză să învețe lecțiile istoriei. O precizare este totuși necesară: nu ar trebui să generalizam, nefiind vorba de un grup foarte larg. Cei despre care vorbesc sunt aproape întotdeauna intelectuali – un grup specific format din indivizi care sunt de cele mai multe ori seduși (și chiar bucuroși să fie seduși) de cântecul de sirenă al utopismului.

Prin intermediul volumului de față, studiu de reală urgență politică și morală, profesorul Robert Wistrich oferă o analiză, bazată pe o cercetare minuțioasă, care demistifică tendințele, stereotipurile și fantasmele stângii în raport cu evreii, iudaismul și statul Israel. Ironia constă în faptul că cei care promovează și susțin astfel de concepții bigote și conspiraționiste nu realizează că ei de fapt reciclează viziunile criminale despre o lume fără evrei ale lui Adolf Hitler și Iosif Stalin.”

Recenzie de Vladimir Tismăneanu la cartea lui Robert S. Wistrich, “From Ambivalence to Betrayal: The Left, the Jews, and Israel” (Lincoln and London: University of Nebraska Press, published for the Vidal Sassoon International Center for the Study of Anti-Semitism, 2012), publicată în “International Affairs”, (Royal Institute of International Affairs, Chatham House), Vol. 88. October 2012 (traducere din limba engleză de Bogdan C. Iacob).

http://www.jpost.com/Diaspora/Robert-Wistrich-leading-scholar-of-anti-Semitism-dies-of-heart-attack-403590


Radio Europa Libera: Cosmarul hingherilor totalitari

17/05/2015

Cosmarul jandarmilor culturali, al hingherilor ideologici dezlantuiti impotriva libertatii spiritului, s-a numit, vreme de decenii, Radio Europa Libera. Pentru potentatii comunisti, adevarul era prin definitie subversiv. Erau, acesti posedati ai Raului, servitorii Marii Minciuni. Scopul esential al propagandei comuniste, ca si al cei fasciste, era plasmuirea “Omului Nou”, complet programat si controlat ideologic. Emisiunile Europei Libere au fost acel antidot pe care regimurile comuniste l-au urat cu o patima de-a dreptul patologica. Au fost, aceste emisiuni, oxigenul care ne-a ajutat sa nu ne asfixiem. Atunci cand Nicolae Breban, sub umbrela unei institutii a statului roman, se exprima licentios la adresa marilor intelectuali ai acestei tari (H.-R. Patapievici, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu) el batjocoreste de fapt traditia Europei Libere. Imi pot lesne imagina ce-ar fi avut de spus Monica Lovinescu si Virgil Ierunca despre asemenea atacuri ignobile. Regimul comunist a fost unul liberticid, orice ar spune azi diversii nostalgici ai “binefacerilor” dictaturii.

Astazi, cand Vladimir Putin incearca sa reconstituie Imperiul Raului, Europa Libera isi mentine vibranta, indispensabila actualitate. Public aici textul citit (via Skype) la ceremonia de la Ambasada Romaniei din Praga (mai 2015) legata de inmanarea decoratiei acordate doamnei Oana Serafim, directoarea Departamentului Moldova al RFE, de catre presedintele Traian Basescu in decembrie 2014. O felicit cordial pe Oana Serafim si pe colaboratorii ei. Scriu pentru acest post de radio de peste trei decenii. O fac si acum, saptamanal. Identitatea mea intelectuala si morala ar fi negandit in afara acestei colaborari.

“Totalitarianism, according to the classical definition proposed by Carl Friedrich and Zbigniew Brzezinski, signifies among others the complete control of information by the one-party dictatorship, a monopoly over mass communication exerted systematically and constantly. his obsession to supervise human mind was the hallmark of ideological tyranny from their very beginning, under Lenin. Under Stalin, controlling information was absolutely Draconian. The Cold War was not limited to the political and often military confrontations, but was to a great extent an informational one. The Soviet Bloc’s nomenklaturas feared nothing more than truth.

Under these conditions, on July 4th, 1950 started the broadcastings of Radio Free Europe. For decades, the philosophy underlying RFE’s transmissions was one of pluralism, in other words the opposite of the official communist propaganda. In the case of the Romanian Department we should emphasize that RFE was an indispensable source of information and hope for a population constantly manipulated and agressed by an unrepentant Stalinist regime.

I remember vividly the intellectual broadcasting from Paris by the distinguished cultural and political critics Monica Lovinescu and Virgil Ierunca. Since its inception, Radio Free Europe has been the spoken newspaper of Romanians everywhere, in Romania, Moldova (before and after the collapse of the USSR), and the Romanian Exile. There are a few features of RFE’s tradition that need to be highlighted here: the rejection of any nationalist arrogance, an enlightened, open-minded and inclusive patriotism. The editorials signed by RFE’s directors Noel Bernard and Vlad Georgescu did beget a constellation of democratic ideas and a journalistic style that consistently avoided any form of shrill pamphleteering in favor of objective, lucid analysis.

Communist regimes were founded on the sacralization of dogmas. Their rhetoric was nothing but mechanical chains of empty words. Radio Free Europe opposed the truthful logos to the mendacious, fraudulent and falsifying one. Nowadays, when Putinism strives to reconstruct an authoritarian-mistifying ideology, RFE and Radio Liberty remain vital reference points for those who oppose the FSB dictatorship, its plans, and its instruments.

The same needs to be said about broadcasting in Romanian, especially to Moldova, a country where the battle between the friends and the foes of an open society is ongoing. The Moldovan service is therefore immensely important by providing a framework for an uninhibited democratic conversation and for the defense of a genuine historical memory.”

Recomandari:

http://www.contributors.ro/cultura/perversitatea-travestiului-cine-cum-si-de-ce-o-ataca-pe-monica-lovinescu/

http://www.contributors.ro/cultura/a-slujit-romania-modelul-noel-bernard-1925-1981/

http://www.contributors.ro/cultura/amintirea-lui-virgil-ierunca-gramatica-onoarei-in-vremea-dispretului/

http://www.contributors.ro/cultura/radio-europa-libera-securitatea-si-jandarmii-culturali/


URSS ca Mare Minciună (eseu de Marius Stan și Vladimir Tismăneanu)

08/05/2015

Atunci când Ronald Reagan a numit URSS “imperiul Răului”, stânga bien pensante s-a grăbit să-l anatemizeze și să-l persifleze. După câțiva ani, ideologul perestroikăi, Aleksandr Iakovlev, spunea același lucru, recunoscând că Marele Experiment fusese întemeiat pe violență, minciună, duplicitate și teroare. O spuseseră, firește, Ivan Bunin și Boris Souvarine, Arthur Koestler și George Orwell, Andrei Siniavski și Aleksandr Soljenițîn, Andrei Saharov și Elena Bonner, dar acum sentința venea din sanctum sanctorum, din inima aparatului ideologic al partocrației totalitare bolșevice. Vladimir Putin este azi moștenitorul autocrației țariste, al misticismului pravoslavnic, al mesianismului bolșevic și al imperialismului velicorus dintotdeauna. Un cocteil pernicios menit să galvanizeze pasiuni și să mobilizeze nostalgii în favoarea unui proiect anti-occidental, anti-liberal și anti-democratic. Esența putinismului este una resentimentară, similară celei a bolșevismului și a fascismului. Am scris pe acest subiect și am fost blamați de ambasadorul extraordinar și plenipotențiar al Federației Ruse la București, Dl. Oleg Malginov.  Ne menținem diagnosticul din acel articol: Există o ispită fascistă la Kremlin.

 

Pentru țarul kaghebist Vladimir Vladimirovici, năruirea URSS a fost cea mai gravă catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea. De fapt, așa cum a scris Boris Souvarine, unul dintre primii mari apostați ai comunismului, chiar acronimul URSS conținea, prin cele patru litere, patru minciuni: Uniunea Sovietică nu a fost una reală, republicile nu erau republici în sensul de res publica, sovietele (consiliile) fuseseră de multă vreme golite de orice conținut democratic, iar socialismul proclamat oficial era unul al celei mai rigide stratificări sociale. Niciodată și nicăieri nu a fost clasa muncitoare mai exploatată ca în regimurile în care se afla, pasămite, la putere.

Sistemul s-a întemeiat pe dominația nomenclaturii de partid și de stat. Existau grupuri și sub-grupuri nomenclaturiste, și toate acestea beneficiau de un formidabil angrenaj al privilegiilor. Regimul nu putea oferi bunuri de larg consum, se întemeia pe producția mereu crescândă de arme. Totalitarismul sovietic a fost unul stratocratic, cum au demonstrat Cornelius Castoriadis și Claude Lefort. Era militarist prin însăși esența sa, nu putea fi altfel. Simbolul tancului va fi prezent și anul acesta la Moscova, la aniversarea a șaptezeci de ani de la victoria din cel de-Al Doilea Război Mondial, acolo unde Putin a promis un spectacol militar hi-tech (împănat cu sisteme de rachete, 16.000 de soldați, avioane și elicoptere, etc.). Kremlinul a acuzat Occidentul în ultimul timp și de “politizarea” acestui eveniment prin boicot, dar se uită că regimul Putin transformase data de 9 mai, deja de ceva vreme, în simbol al noului stat. Militarismul rus continuă așadar să funcționeze la nivelul narațiunilor constitutive ale statului.

Să ne amintim apoi că URSS exportase modelul bolșevic în statele numite “democrații populare”. Evident, acest pleonasm era doar un camuflaj retoric pentru a justifica impunerea terorismului ideologic și colonizarea țărilor din Europa de Est și Centrală. Moscova, cu ale ei școli de partid, a devenit Mecca educațională a comunismului global. Activiștii din țările satelizate absorbeau acolo dogmele leniniste, deveneau militanți ai proiectului revoluționar planetar. Din România au plecat să învețe doctrina leninistă personaje precum Nicolae Ceaușescu, Constantin Dăscălescu, Ilie Verdeț, Ion Iliescu și atâția alții. Vorbim de sute, chiar mii de activiști pentru care Rusia Sovietică a devenit a doua, ori chiar prima patrie. Nu conta la ce facultate studiau, educația sovietică era una complet impregnată ideologic. Nu e de mirare că și azi există foști studenți la universitățile sovietice care suspină după timpurile “romantice” ale juneții lor moscovite ori leningrădene. Paseismul, în toate formele lui, este de altfel și preocuparea preferată a lui Vladimir Putin: pentru el, problema de astăzi a Rusiei nu este faptul că oamenilor le lipsește o viziune despre viitor, ci că ei nu mai sunt într-atât de mândri de propriul lor trecut (sau cel puțin este indusă această idee). Prin urmare, tot ceea ce generează Putin ca mesaj oficial este doar despre acest trecut așa-zis glorios.

Nu negăm că unii dintre cei care au urmat studiile în URSS vor fi descoperit acolo ceea ce a fost marea înșelătorie a comunismului de tip leninist. De pildă, un Alexander Dubček, liderul reformist din perioada Primăverii de la Praga. Dar acestea au fost excepțiile de la regula devotamentului necondiționat pentru linia moscovită. Până la sfârșitul zilelor sale, Ceaușescu l-a admirat pe Stalin. Anti-sovietismul său, asemeni celui al mentorului Gheorghiu-Dej, era unul instrumental și oportunist. În fapt, Dej și Ceaușescu erau anti-hrușcioviști, repudiau ideea demolării cultului lui Stalin și efectele liberalizante ale acestei ofensive. Chiar și manualele de istorie apărute sub regimul Putin îl privesc pe Stalin ca pe un “manager rațional”, iar teroarea din anii ’30, ca pe un fenomen care a făcut posibil marele salt industrial (justificând astfel, în cheie etatistă, și colectivizarea și Holodomorul).

Sovietismul a fost o formă mentală, iar formele mentale nu dispar spontan. Jurnalista Masha Gessen are dreptate: marea eroare a lui Boris Elțin a fost renunțarea la procesul împotriva autorilor loviturii de stat din august 1991. Un asemenea proces ar fi fost unul al instituțiilor vitale ale sistemului, în primul rând PCUS și poliția secretă (KGB). Eșecul decomunizării a fost cauza principală a resurecției sovietismului în versiunea putinistă. Istoria este din nou falsificată, memoria este cauterizată, s-a revenit la temele celei mai obscene propagande belicoase. A ignora acest lucru, a-i atribui lui Putin intenții onorabile, a denigra lupta democraților din Ucraina pentru suveranitate politică și națională, sunt tot atâtea invitații la capitulare. Vladimir Putin mizează pe două lucruri: abulia și amnezia Vestului. La șaptezeci de ani de la înfrângerea nazismului, trebuie să i se reamintească lui Putin că Occidentul nu s-a mobilizat împotriva lui Hitler doar pentru a-i îngădui lui Stalin și urmașilor săi să-și îndeplinească extravagantele planuri. Valorile antifascismului democratic coincid cu acelea ale anticomunismului civic-liberal, deci ale anti-totalitarismului.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/urss-ca-mare-minciuna-eseu-de-marius-stan-%c8%99i-vladimir-tismaneanu/


Noam Chomsky, Ken Jowitt și Noua Dezordine Mondială (o reacție rapidă de Vladimir Tismaneanu si Marius Stan)–Updated

19/04/2015

Celebrul lingvist și activist radical de stânga Noam Chomsky, consecvent cu opțiunile sale de-o viață, anunță că, în secolul XXI, Statele Unite se fac vinovate de cea mai gravă campanie teroristă din lumea contemporană. Nimic nou și surprinzător. Ar fi fost spectaculos dacă Chomsky ar fi spus altceva. Tocmai de aceea ni se pare că merită să reluăm aici concluziile recenziei-eseu pe tema scrierilor politice ale lui Chomsky, apărută în “Times Literary Supplement” în data de 10 februarie 1995, semnată de profesorul de științe politice de la Universitatea California din Berkeley, Ken Jowitt. Două viziuni despre pericolele lumii de azi, una apocaliptică și acuzatoare, cealaltă născută din sociologia lui Max Weber, încercând să lumineze, nu să accentueze sursele anxietății din lumea în care trăim.

Iată concluzia eseului lui Jowitt:

“Chomsky’s wrong. There is something new in the world; not the end of history, or the clash of civilizations, or the inexorable terminal decline into criminal anarchy. Rather, we are at a point and in a time when boundaries give way to frontiers, when well-delineated, predictable, familiar practices, institutions and ways of life give way to ill-defined, diffuse, anxiety-producing and violent realities. The kind of time Augustine may have had in mind when he said, “it was not absolute nothingness. It was a kind of formlessness without any definition.” In increasing measure, this is the reality of the post-Cold-War world. And these violent frontier settings (more evocatively and accurately captured in The Bonfire of the Vanities than in World Orders, Old and New), far from being the product of American action, threaten both the United States and the world.”

Chomsky se înșeală. Există într-adevăr ceva nou în lume; nu sfârșitul istoriei ori ciocnirea civilizațiilor, ori căderea terminală inexorabilă în anarhie criminală. Mai degrabă, ne aflăm în punctul și la momentul în care granițele lasă locul frontierelor, când practici, instituții și moduri de viață bine structurate, previzibile și familiare lasă locul unor realități vagi, difuze, creatoare de anxietate și violente. Genul de timp pe care îl avea în minte Sf. Augustin atunci când spunea “nu era neantul absolut. Era un fel de lipsă de formă indefinibilă.” Într-un grad mereu crescând, aceasta este realitatea lumii de după Războiul Rece. Iar aceste structuri violente de frontiere (mai evocator și mai pertinent surprinse în “The Bonfire of Vanities” [Tom Wolfe] decât în “World Orders, Old and New” [Noam Chomsky]), departe de a fi un produs al acțiunii americane, amenință deopotrivă Statele Unite și lumea.

Update: Excelente remarcile dlui William Stearns pe subiectul discutat mai sus: Whether one agrees or disagrees or sometimes agrees or disagrees with the political views of Noam Chomsky, one thing is clear: He is no political scientist. There is no scholarly analysis in his political works–they are all screed. And for someone who is so critical of globalization, he seems to have no problem with the globalizing nature of his ego–he feels he can write about any topic under the sun because he is s “famous linguist.” I would like to write a book review article on his latest book with the title, “Noam Chomsky’s 59th Book.” I couldn’t get through the documentary film “Manufacturing Consent,” not just because of it’s elitist condescension toward media audiences and it’s crude Pavlovian psychology and economic determinism, but because he actually has, at least twice, people introduce him as “the smartest man in the world.” No wonder people like Hugo Chavez like him. Oh!–did I fail to mention that Chomsky claimed that Pol Pot’s genocidal campaign in Cambodia was CIA propaganda?

https://www.facebook.com/tismaneanu

Recomandări:

http://www.curteaveche.ro/noua-dezordine-mondiala-extinctia-leninista.html

http://www.curteaveche.ro/ordinea-mondiala-dupa-leninism.html

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/noam-chomsky-ken-jowitt-%c8%99i-noua-dezordine-mondiala-o-reac%c8%9bie-rapida-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-sta/


Spiritul revoluţionar, spiritul critic și interogaţiile fierbinţi (Un eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

10/04/2015

Motto: “N-am încredere decât în omul singur, dar in el am foarte multă încredere.” –Mihail Sebastian

Secolul XX a fost unul al fanatismelor ideologice, al utopiilor redemptive și al pasiunilor colectiviste. In anii 30, numiţi de poetul englez W. H. Auden “a low and dishonest decade”, spiritul revoluţionar, încarnat in extremele de stânga (bolșevism) si de dreapta (fascism) a purtat un război deschis împotriva spiritului democratic, liberal, burghez, pe scurt critic. Una din cărtile la care ţinem în chip deosebit, autorii acestui articol, este “Cum am devenit huligan” de Mihail Sebastian (1907-1945).  Apariţia in 1935 a acelei cărti, ca ripostă la controvesele generate de incendiara prefaţă a profesorului Nae Ionescu la romanul “De două mii de ani” (1934), o tentativă de justificare logică a antisemitismului teologic, a devenit ceea ce se cheamă une cause célèbre. Dar nu prefaţa lui Nae Ionescu ne interesează acum, nici mistica politică propagată de acesta. Ceea ce ne propunem aici este să readucem in discutie câteva idei ale lui Sebastian care ni se par de o incontestabilă, dogoritoare actualitate acum, când noi radicalisme populiste si noi ideologii totalitare ameninţă, fluturând drapelul anti-burghez, fundamentele unei ordini întemeiată pe refuzul înregimentărilor oarbe, deci pe spiritul critic. Pentru cei mai tineri e bine să amintim că eseul-pamflet scris de Sebastian, de fapt un manifest anti-totalitar, unul dintre primele la nivel european, a fost interzis în anii comunismului. Cenzorii știau bine de ce. Ideologia rece nu putea admite interogaţiile fierbinţi.

Să spunem că antiteza spirit revoluţionar-spirit critic este prezentă si într-un eseu faimos al lui Leszek Kolakowski publicat, în traducere franceză, cu prefata lui Jorge Semprun. Pentru Kolakowski, mentalitatea revoluţionară este una care opune salvarea imediată, totală si absolută, damnaţiunii totale, la fel de definitivă si absolută. Deci “totul sau nimic”. Altfel spus, revoluţionarii nu cred in purgatoriu. (v. Leszek Kolakowski, “L’esprit révolutionnaire”, Paris, Médiations/Denoel, 1985, pp, 14-15). Asa gândeau și revoluţionarii mistici din România anilor 30, fie ei leniniști sau fasciști, admiratori ai Cominternului sau ai Căpitanului.

Scrie așadar cu acută luciditate Mihail Sebastian in 1935, in plin război civil internaţional, spre a relua conceptul politologului exilat german Sigmund Neumann: “Comunistii si fascistii isi fac din ‘spiritul de cazarmă’ axa actiunilor lor politice. Mai mult decat atât: justificarea lor morală. ‘Omul in unformă’ este tipul de grandoare umană, pe care experienţele extremiste de dreapta si de stânga incearca să-l impună timpului nostru. Cămășile negre, brune, albastre si verzi simplifică violent ideile, atitudinile, si sentimentele reducându-le la o culoare, la un semn, la un strigăt”. Altfel spus, spiritul revoluţionar, intotdeauna profetic si maniheist, uniformizează, masifică, sterge diferenţele de personalitate, reduce totul la numitorul comun al obedienţei cazone. Spiritul revoluţionar se pretinde creator, este in fapt nihilist.

Scrie Sebastian mai departe despre modul in care tiraniile totalitare pariază exact pe dorinta de supunere si pe voluptatea auto-emascularii autonomiei persoanei: “Se retează astfel dintr-odată toate indoielile posibile, se strivesc nuantele, se tesesc sub o formdabilă presiune nivelatoare positiile personale de gândire. Nu ramân in joc decât doua-trei adevăruri absolute si nebuloase, asupra cărora nimeni nu are voise să se intrebe, dar pentru care toata lumea trebuie să moara. Da,da–alb, negru. Atat. Restul e suprimat, sters din constiinta noastră, sterilizat in sensibilitatea noastră. Cu o camasă, cu un imn, cu un salut si cu o insignă, ai rezolvat toate problemele, ai găsit toate răspunsurile. Vrei o religie? Iată o carte de membru. Vrei o metafizică? Iată un imn. Vrei o pasiune? Iată un sef”.

Este vorba, spune Sebastian, de extazul omului in uniformă: “O suta de mii de tineri care ridică intr-o arenă bratul drept in sus, o sută de mii de brate tresărind parca dintr-un singur umăr, este o masină care flatează nu stiu ce instinct de putere, nu stiu ce senzatie biologică”. Da, există ceva ce tine poate de instinctul mortii detectat de Freud in aceasta frenezie a supunerii. In 1935, scriitorul romano-evreu Mihail Sebastian anticipează demonstratiile unor Elias Canetti, Arthur Koestler, George Orwell, Manes Sperber: “Corurile, marsul in cadentă si simbolurile vagi, aceste betii psihologice, sunt materia primă a oricarei dictaturi. Că sunt dezonorante sau nu, putin interesează. Ele sunt eficace, si asta e de ajuns. Există un singur dusman care le poate sta impotrivă: spiritul critic. De aceea, orice dictatură, fascistă sau comunistă, debutează prin suprimarea lui…. Noaptea de chef va trece insă, si in zori va veni dezgustul. Noptile de chef tin uneori foarte mult in istorie: ani si decenii, dacă nu veacuri. La sfarsitul lor, dezgustul insă vine fără gres. … Marxismul si fascismul pot cuprinde o sută de adevăruri politice si economice decisive, dar amandouă pornesc de la o groaznică ignorare a omului. Este si in marxism, si in fascism o lipsă de viată si un abuz de scheme care le face din capul locuului artificiale. Acest lucru se va răzbuna astăzi sau peste o sută de ani, dar se va răzbuna. … Se circulă greu astăzi prin lumea ideilor, fără uniformă. Spiritul critic n-a avut niciodata uniformă. E un civil”.

Spiritul revolutionar se prevalează de categorii politice “tari”, imparte lumea in tabere ireconciliabil opuse, in prieteni si dusmani. In România, cel putin, acestea sunt vorbe fără noimă, afirmă Sebastian, iar diagnosticul său uimeste prin perenitate: “…’stânga’ si ‘dreapta’ romanească adăpostesc cele mai variate compromisuri, cele mai fanteziste contradictii. Lipsei lor de continut politic li se adaugă o gravă lipsă de sinceritate personaăa care le goleste de orice continut. E o discrepanţă strigătoare intre ceea ce spun oamenii si ceea ce fac ei, e un dezacord intre scrisul lor si viaţa lor. Democraţi cu scandaloase averi, socialisti cu strălucitoare cariera mondenă, teologi cu chef si temperament–e prea plină societatea noastra de asemenea exemplare pentru a ne mai osteni să credem in ‘democraţia’, in ‘socialismul’ si in ‘ortodoxia’ lor”. Aceste cuvinte au fost scrise acum 80 de ani, dar avem impresia că ele surprind o realitate care ne este, vai, extrem de familiară…

http://www.libhumanitas.ro/cum-am-devenit-huligan-humanitas-2008.html


“Viața e cobaiu soartei”: Neuitatul Alex. Leo Șerban

09/04/2015

Alex. Leo Șerban a fost un prieten drag, un om extraordinar, o fiintă de o ardentă intensitate etică, de o blândețe si de o candoare cum rar mi-a fost dat să intâlnesc. Critic de film prin instinct si vocație, era in egală masură un un intelectual de o modernitate formidabilă, atent la pulsațiile a ceea ce numim Zeitgeist. Tocmai pentru că era de o autenticitate profundă și cât se poate de reală, ii repugna orice cabotinaj, orice impostură, orice psitacism snob. Leo era un critic de o sensibilitate unică si tocmai de aceea de o mare vulnerabilitate. Am fost impreună patru zile la New York in decembrie 2010, am petrecut serile impreună cu el, cu Mihai Chirilov, cu Nae Caranfil, cu Corina Șuteu si fiica ei Elvira, cu Oana Radu, cu Silvia Rogozea, cu Monica Bârlădeanu si Bobby Păunescu, cu Tudor Giurgiu, iar diminețile am avut sansa sa fim impreună cu Mariana Mihuț si Victor Rebengiuc. Impreună cu Leo am prezentat la Festivalul de film românesc de la Tribeca “Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”, filmul lui Andrei Ujică. Gândurile noastre convergeau, ne-am ințeles si ne-am completat cum rar mi s-a mai intamplat vreodată cu cineva. Am vazut acolo filmul lui Cristi Puiu, “Aurora”, am vorbit mult cu Leo după aceea despre similitudinile dintre viziunea lui Puiu si aceea a lui Camus din “L’Etranger”. Aceeasi disperare a căderii irezistibile, aceeasi solitudine a trăirii ineluctabilei nefericiri, parte ghinion ontologic, parte libertate a auto-distrugerii.

Intr-o dimineață ne-a scos Ștefan Benedict să vedem galerii pe Madison Avenue, apoi am mers in trei la Met. Acolo ne-am intalnit cu marele regizor de teatru Gabor Tompa. Nu voi uita niciodată comentariile lui Leo in fața post-impresionistilor. Era mereu intr-o alertă culturală si moral. Cand am scris pe Contributors despre acel festival excepțional organizat de ICR New York, s-au găsit unii să posteze mesaje sarcastice. Leo le-a răspuns imediat. Intervenea, oricat de suferind era, pe varii forumuri, risipindu-si energia pentru a taxa nesimțirea. O facea senin, cu umor, fără urma de severitate enervată. Tot de o briliantă seninătate a a fost in timpul unui pranz in Greenwich Village unde am mers in trei, Leo, Corina si cu mine. Vestea morții sale (8 apirilie 2011), atât de timpurii, atat de nedrepte, am aflat-o chiar in hotelul new-yorkez (“Jolly”) unde stătuserăm in 2010, Leo si ceilalti oaspeti ai Festivalului.

Noul val al fimului romanesc ii datorează enorm lui Leo. Curajul sau estetic, viziunea de o prospețime si de o profunzime impresionante, umorul sau contagios, bunătatea atat de firească a acestui om au facut posibilă schimbarea de paradigmă in interpretarea a ce poate aduce original filmul românesc. Nu si-a propus poate acest lucru, nu a anticipat cată rezistența stupid-reacționară i se va opune lui si celor care gandeau ca el. A fost criticul care a asigurat o schimbare de direcție in discursul despre film in România. Și-a asumat o conditie existențială pentru care mulți in România si nu doar acolo nu au avut si nu au ințelegere. A fost el insusi cu o bucurie a vieții menită sa ne intărească pe toți cei din jurul sau. Mesajele sale pe forumurile unde bântuiau marxistii ludici si alți nostalgici ai diverselor totalitarisme erau incisive, mordante, de un haz irezistibil si, in fond, nimicitoare prin umor…

Detesta ascunzisurile lase, camuflajele nedemne, era intotdeauna bucuros cand putea fi franc si direct. In fapt, nu putea fi decat astfel: onest, transparent, franc si direct. Asa au fost articolele sale din “Dilema”, din “Idei in Dialog”, din alte reviste. Asa sunt toate scrierile sale. Asa a fost prietenul nostru, neuitatul Leo. Mi-a vorbit despre magia nocturnă din Buenos Aires, orasul in care alesese să-si inceapă a sa despărțire de România. Mi-a promis ca va fi ghidul meu cind si dacă voi ajunge vreodată la Lisabona, alt oras unde trăise si de care era indrăgostit (nu mai vorbesc de mare sa iubire care a fost New York-ul). Luind trenul vinerea trecuta dinspre Washington catre Penn Station, la New York, am citit pe drum, in “Lettre Internationale” (numărul din primavara anului 2010), un articol al scriitorului columbian Hector Abad intitulat “Pagini de buzunar”. Este vorba de o borgesiană istorie autobiografică privind soarta a cinci sonete (reale? imaginare”? veritabile? apocrife?) de Borges. Nu stiam, atunci cand citeam acest text si mă gandeam la Leo, că in aceeasi seară aveam să aflu vestea insuportabilă a sfarsitului său. Intre timp, cartea lui Abad a aparut in româneste, la Curtea Veche Publishing, in minunata traducere a Marianei Sipos. Ne-am propus, Marius Stan si cu mine, să scriem despre ea. O vom face…

Ya somos el olvido que seremos…

Suntem uitarea ce-o sa fim curand…

Titlul acestui articol contine cuvintele de incheiere ale ultimului mesaj postat de Leo pe twitter. Imi imaginez că acolo unde este Leo acum el poartă in fine cu Susan Sontag acea conversatie pe care si-o va fi visat despre film, imagine, fotografii, istorie, violentă, represiune (de orice fel), transgresiune, eliberare si maladie ca mod de mantuire.

Recomandări:

http://www.revista22.ro/ultimul-Serban-54854.html

http://www.curteaveche.ro/blog/2014/08/25/o-poveste-columbiana-suntem-deja-uitarea-ce-vom-fi-de-hector-abad-haciolince/

http://www.contributors.ro/cultura/viata-e-cobaiu-soartei-in-memoriam-alex-leo-servan/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 196 other followers