Speechless in Washington, DC…

14/08/2015

Tocmai am citit ce-a scris Dragos Aligica. Sunt fara cuvinte.

“Impresia pe care o lasa evolutiile curente este ca abia acum adevarata relevanta a operei lui Vladimir Tismaneanu si a prezentei sale in campul dezbaterii publice din Romania devine clara. Abia acum, in contrast cu ceea ce vedem public, putem sa luam pe deplin masura a ceea ce inseamna echilibru, discernamant, buna judecata istorica si morala, eleganta intelectuala, scholarship si, mai ales, mult curaj in a asuma o pozitie publica dupa ce ai asumat una profund personala si existentiala deloc facila.

Dincolo de toate scaderile sale – si cine dintre noi nu are scaderi si slabiciuni?! – Tismaneanu a aratat ca se poate. Si pentru asta multi – care au simtit instinctiv implicatiile intelectuale, politice si umane ale exemplului sau existential – l-au urat si il urasc cu intensitati patologice.

Iata de ce trebuie sa fie foarte frustrant pentru ei sa constate ca azi, cand sunt la gramada, cu totii, de-a valma, tavaliti si manjiti in noroiul ignobil cu care isi dau unii altora cu strambatati si jumatati de adevar in cap, sa constate, deci, cum statura lui Tismaneanu se ridica si pluteste deasupra lor, purtatoare – in ciuda tuturor scaderilor sale omenesti – a unui mesaj si a unui exemplu, a unui standard pe care, orice ar face, ei nu pot nici sa-l atinga, nici sa-l mai ascunda.

Cine are ochi sa vada, vede. Cine are minte sa inteleaga, intelege.

Vladimir Tismaneanu – The Devil in history

Multumesc Dragos, multumesc, Florina Neghina! Multumesc, Marius Stan, pentru formidabila traducere in romaneste a “Diavolului in istorie”! Ai facut nu doar opera de traducator, ci si una de constructor intru concepte inexistente, din ratiuni stute, in limba romana. Ratiuni care, vai, continua sa inhibe conversatia democratica si azi. Iar in lipsa conceptelor, dezbaterile, atatea cate sunt, raman facile, sterile, futile…


Onoare şi responsabilitate: Apostazia lui Ágnes Heller

10/08/2015

La 86 de ani, Ágnes Heller, Hannah Arendt Professor of Political Philosophy  la New School University, laureată a Premiului „Hannah Arendt” oferit de oraşul Bremen şi membră a Academiei Maghiare de Ştiinţe, vocea cea mai influentă a Şcolii de la Budapesta de filosofie socială şi morală, fosta asistentă a lui Georg Lukács, este mai activă ca oricand…

Fascinaţi de epigonii lui Althusser ori ai lui Lacan, stângiştii vestici şi estici prefera sa-i ignore monumentala opera. Nu i se poate trece cu vederea lui Ágnes Heller faptul că a traversat cu demnitate îngheţul stalinist, că a rupt cu mirajul marxist, că a articulat conceptul disident al persoanei umane, al libertăţii şi al demnităţii. Demersul ei, asemeni celui al Hannei Arendt ori al lui Hans Jonas, este inspirat de ceea ce se cheamă amor mundi. Pentru Ágnes Heller, al cărei tată a pierit la Auschwitz, Holocaustul rămâne o tema esenţială de reflecţie, un subiect menit să sfideze de-a pururi capacitatea noastră de înţelegere şi reprezentare. Shoah şi Gulag sunt pentru gânditoarea maghiară patologii abisale ale modernităţii, consecinţele genocidare ale unui hubris doritor să anihileze nu doar problematica sacrului, ci chiar şansele mântuirii.

Ágnes Heller (imagine din colecția Bibliotecii Universitare din Szeged)
Într-un interviu cu Csaba Polony, editorul revistei „Left Curve Journal”, Ágnes Heller mărturisea: „Întotdeauna am fost preocupată de acestă întrebare: cum a fost posibil aşa ceva? Cum putem înţelege ce s-a întâmplat? Experienţa Holocaustului s-a suprapus cu cea a vieţii sub un regim totalitar. Întrebările amintite au avut aşadar pentru mine şi un caracter introspectiv. Cum au putut unii oameni să facă ceea ce au făcut? Am decis astfel să încerc să înţeleg natura moralităţii, a naturii Binelui şi Răului, să înţeleg cum trebuie să mă situez faţă de crimă, cum pot afla sursele răului şi moralităţii. Aceasta a fost prima mea introspecţie. Cea de-a doua a avut un caracter social: ce fel de lume poate lua naştere în asemnea condiţii? Ce fel de lume permite apariţia barbarismului? Care este sensul modernităţii? Putem spera la izbăvire?”

Împreună cu soţul ei, regretatul filosof politic Ferenc Feher, Ágnes Heller a sfidat, în anii ’80, capitulările politice şi etice ale unei stângi occidentale care identifica inamicul în democraţia liberală. Cartea lor, „Eastern Left, Western Left”, rămâne un manifest al onoarei, responsabilităţii şi lucidităţii. Nimeni nu poate înţelege dinamica Opoziţiei Democratice din Ungaria, ruptura cu amoralismul bolşevic în oricare din ipostazele sale, respingerea „despotismului luminat” de tip Kadar, itinerariul unor Janos Kis, Gyorgy Bence, Gaspar Miklos Tamas, fără a cunoaşte gândirea precursorilor acestora, între care Ágnes Heller rămâne figura tutelară.

Am auzit prima dată de Ágnes Heller când eram adolescent în România. S-a vorbit la Europa Liberă despre excluderea ei din partid după ce, la întrunirea de vară de pe insula Korcula, din Iugoslavia, semnase, în august 1968, protestul internaţional împotriva invaziei Cehoslovaciei (alături de Habermas, Fromm, Ernst Bloch, Lucien Goldmann). Evident, la cursurile de istoria filosofiei ori de marxism de la Facultatea de Filosofie din Bucureşti nu se sufla o vorbă despre ereticii de la Budapesta sau Varşovia. Scrierile lor circulau sub forma de „Caiete documentare” pregătite confidenţial la Academia „Ştefan Gheorghiu”. Ideologii oficiali (Paul Niculescu-Mizil, Leonte Răutu, Dumitru Popescu, Constantin Vlad, Ion Iliescu, Ştefan Voicu, Ilie Rădulescu) intuiau prefect potenţialul subversiv al marxismului critic.

Nimeni nu ne-a pomenit vreun cuvânt despre Kolakowski, Lukács, Heller ori Kosik. Ştiu că Miron Constantinescu, cu a sa complicată biografie, îl preţuia pe Andras Hegedüs, fostul premier stalinist devenit sociolog marxist critic şi apropiat al Şcolii de la Budapesta, dar erau simpatii tăinuite cu mare grijă. I-am descoperit pe revizioniştii marxişti maghiari, cehi şi polonezi pe cont propriu, ori mai exact spus, graţie Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca. Când am ajuns în Statele Unite am explorat destinul marxismului în regimurile totalitar-leniniste, am publicat un articol despre „Marxismul critic în Europa de Est” în „Praxis International” (octombrie 1983), revista din al cărei comitet editorial făceau parte, între alţii, Ágnes Heller, Ferenc Feher, Jürgen Habermas, Shlomo Avineri si Charles Taylor.

Membrii Şcolii de la Budapesta au fost forţaţi să părăsească Ungaria (a existat o celebră rezoluţie a Biroului Politic în acest sens). După ce au ajuns la New York în 1986, invitaţi să predea la New School, i-am vizitat în repetate rânduri. Am devenit prieteni apropiaţi. Mi-au fost mentori în cel mai veritabil sens al cuvântului. Prima mea carte în engleză „Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste în Europa Răsăriteană(Routledge, 1988; Polirom, 1997), s-a bucurat de generosul lor sprijin intelectual. Au citit manuscrisul, au făcut observaţii extrem de utile, mi-au dat un „endorsement” entuziast. Consider că opera filosofică a lui Ágnes  Heller se plasează la loc de cinste în cea mai curată şi nobilă tradiţie a umanismului occidental.

http://www.europalibera.org/content/blog/27181408.html


Un umanist revoltat: Despre Ferenc Fehér (1933-1994)–Updated

08/08/2015

Impreuna cu sotia sa, Ágnes Heller, Ferenc Fehér, de la a carui moarte s-au implinit anul trecut douazeci de ani, a fost o figura centrala a valului revizionist marxist care a zdruncinat si, in final, prin Mihail Gorbaciov, a dus la naruirea ideocratiilor de tip leninist. Stingerea sa din viata, teribil de prematura, a fost pentru mine un soc. Am fost extrem de apropiat el, sunt si azi prieten bun cu Ágnes Heller. Din opera lui Fehér as aminti cartea scrisa impreuna cu Ágnes Heller si György Márkus, “Dictatorship over Needs”, in opinia mea, si nu doar a mea, una dintre cele mia convingatoare analize ale sistemelor totalitare comuniste.

Am participat impreuna cu Fernc si Agnes la numeroase conferinte, inclusiv una pe care am organizat-o la New York, in octombrie 1987, pe tema supravietuirii regimurilor comuniste. Apoi, in martie 1991, la Timisoara, la conferinta pe care am organizat-o, impreuna cu Mircea Mihaies si Vasile Popovici, despre “Power and Opposition in Post-Communist States”. Vorbeam la telefon cam in fiecare duminica dimineata. Am stat uneori in locuinta lor din New York (erau amandoi profesori la New School for Social Research, unde ajunsesera din Australia exilului provocat de regimul Kadar).

Avea intuitii extraordinare, era dezinhibat si detesta tabuurile. La conferinta legata de aniversarea a patru decenii de aparitie a revistei “Problems of Communism” (octombrie 1991), Ferenc Fehér a vorbit pe tema “Marxism as Politics: An Obituary”. Recunoscand grandoarea initiala a universalismului radical, ganditorul maghiar lumina crepuscului acestei doctrine politice redemptive. Au urmat doua comentarii:primul, al lui Giorgio Napolitano, intitulat “The Message of Marxism” si al doilea, al meu, “Secular Prophecy and Radical Dreams–Reflections on the Fate of Marxism”.

Citez aici un fragment din atat de profundul text al lui Ferenc Fehér: “Le bilan du communisme est globalement negatif (to turn on its head Georges Marchais’s well known 1968 positive assessment of the situation of communism); indeed on all counts, communism can be accused of the wholesale corruption of a still-young modernity with its sophistry called ‘dialectic’. For what the ‘tyranny of freedom’ left behind were the monuments of mass extermination in the same class as Hitler’s camps; together, they constitute a museum exhibiting the fragility of the Enlightenment.” Sunt aceste cuvinte care ar merita sa-i puna pe ganduri pe cei care, azi, ne cer sa luam in consideratie pretinsele merite ale comunismului…

Mare pacat ca neo-stangistii zilelor noastre, prizonieri ai unor lecturi de ultim ceas, nu se ocupa de mostenirea intelectuala a Scolii de la Budapesta. Cei care azi il elogiaza pe actualul G. M. Tamas, cel indragostit de redialismul de stanka al anilor 20, ar trebui sa stie rolul ideilor lui Ágnes Heller si Ferenc Fehér in itinerariul spiritual al acestuia.Doar ca drumurile or au fost diferite: Fehér a plecat ca marxist si a devenit un liberal civic, Tamas a plecat ca liberal civic si a ajuns marxist…

Ferenc Fehér a fost un om revoltat, un umanist central-european care a protestat impotriva ororilor secolului XX, a scris despre Auschwitz (unde a pierdut o parte din familie) si despre Gulag. I-a descris pe birocratii comunisti fara menajamente. A fost printre cei care au explorat originile iacobine ale maximalismului leninist. A scris o carte esentiala despre Revolutia Franceza (“The Frozen Revolution”). A stiut sa transforme, deziluzia, mai bine spus desvrajirea, intr-o opera densa, originala si menita sa dainuie.

Update: Articolul de mai sus l-am scris, pe nerasuflate, azi dimineata. Dar el se afla de ani de zile in mintea si in inima mea. Este, in egala masura, un exercitiu de admiratie si unul de gratitudine. Ágnes Heller si Ferenc Fehér mi-au acordat intregul lor sprijin intelectual si afectiv in momentele dificile ale debutului meu academic american. Au facut-o cu maxima generoziate, invatandu-ma un comportament pe care straduiesc sa-l emulez. Cand am publicat, in 1995, studiul meu “The Leninist Debris or Wating for Peron” in trimestrialul “East European Politics and Societies”, l-am dedicat memoriei lui Ferenc. Acel articol a fost embrionul cartii mele “Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism, and Myth in Post-Communist Europe” care a aparut la Princeton University Press in 1998 (paperbackul a aparut in 2009) Ruinele leniniste sunt aici, iar noii Juan Domingo Peron sunt si ei prezenti, cu ale lor demagogice, iresponsabile promisiuni…

Vladimir Tismaneanu's photo.

Tony Judt și emoția ideilor (eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu)

06/08/2015

Au trecut, iată, cinci ani. Într-o vineri, pe 6 august 2010, s-a stins din viaţă la 62 de ani Tony Judt, istoricul care a întruchipat exemplar vocaţia intelectualului public. A fost un gânditor pentru care moralitatea şi politica nu sunt domenii incompatibile. Spirit polemic, ostil certitudinilor comode, Tony Judt a provocat prin scrierile sale reacţii puternice şi adeseori agresive. Îl exaspera orice formă de fundamentalism. Cărţile sale (unele traduse în limba română la editura Polirom) stau mărturie pentru o atitudine de consecventă respingere a oricăror fixaţii ideologice. Ceea ce a scris, mai ales după 2002, pe teme legate de Orientul Mijlociu, a fost adeseori şocant pentru unii dintre cititorii săi. Nimeni nu l-a putut însă acuza vreodată de cinism, de ipocrizie ori de conformism. Detesta ideile preconcepute, clișeele bombastice, stilul oracular și fanatismele de orice natură. A scris unul dintre cele mai incitante studii despre semnificaţia istoric-mondială a revoluţiilor care au dus la finalul comunismului din Europa de Est: “O mie nouă sute optzeci şi nouă: Sfârşitul cărei epoci europene?”

Iat-o anti-euforică, neliniştitoarea concluzie a acelui text, în atâtea privinţe premonitoriu: ”…Europa este pe cale de a intra într-o epocă de dezordine, într-o perioadă de tulburări. Acesta nu este un lucru nou pentru bătrânul continent, desigur, dar pentru majoritatea oamenilor care astăzi sunt în viaţă va veni ca o experienţă nouă şi neplăcută”. Lucrarea sa Past Imperfect a deconstruit fascinaţia intelectualilor francezi pentru utopiile marxizante, inclusiv totalitarismul stalinist. A fost unul dintre primii care au scris despre rolul intelectualilor critici din Europa de Est în dezagregararea sistemelor comuniste. Tot el a scris apoi despre declinul acestui rol, despre convertirea unora dintre aceşti foşti disidenţi în opusul a ceea ce promiseseră şi păruseră a fi.

Dând filmul înapoi, poate că autorul magistralei istorii a Europei în anii Războiului Rece (Epoca postbelică, Polirom, 2008) a avut în mare măsură dreptate. Tributari paradigmei societăţii civile şi unui universalism etic poate naiv, pierdem uneori din vedere că unele statui începuseră să se degradeze. Semnalul cel mai dur şi dureros a venit din fosta Iugoslavie când unii membri ai cercului Praxis s-au transformat în ideologii regimului Miloşevici. În anii săi din urmă, Tony Judt s-a ocupat adeseori de chestiunile legate de istorie recentă, memorie, uitare, de comparabilitatea regimurilor comuniste şi fasciste, de rănile deschise ale conştiinţei europene. În acest sens, Judt oferă un diagnostic judicios: “o societate bine organizată este aceea în care ştim adevărul despre noi înşine la nivelul întregii comunităţi, nu cea în care spunem minciuni călduţe despre ceea ce suntem”. Până la sfârșitul vieții, directorul Institutului Remarque de la New York University a rămas în permanentă legătură cu prietenii săi din România şi, în primul rând, cu Mircea Mihăieş, fost fellow la Remarque Institute, cel care a editat volumul cu textul amintit din New York Review şi reacţiile din ţară.

Scriind despre Leszek Kołakowski, Tony Judt l-a numit “ultimul ilustru cetăţean al Republicii Europene a Literelor”. Aceste cuvinte sunt potrivite şi în cazul său. Cartea The Burden of Responsibility propune liniile de forţă ale unei viziuni tragice şi lucide despre universul politic dintr-un veac măcinat de pasiuni ideologice şi hybris radical. Eroii lui Tony Judt s-au numit Albert Camus (a cărui poză o ținea pe biroul său), Raymond Aron, Isaiah Berlin, Hannah Arendt, A.J.P. Taylor, Léon Blum, Leszek Kołakowski, Arthur Koestler, George Orwell. Și nici măcar eroi, ci mai degrabă “umbre… care se aflau peste tot și tot timpul”. Virtuţile în care a crezut au fost moderaţia, fermitatea, onoarea, responsabilitatea. Londonez prin naştere şi formaţie, a devenit ceea ce se numeşte un New York intellectual (asemeni Hannei Arendt, lui Irving Howe, lui Dwight Macdonald ori lui Daniel Bell).

Eseurile sale istorico-politice au apărut în New York Review of Books, Tikkun, Times Literary Supplement, The New Republic, London Review of Books. A fost un membru extrem de activ al comitetului editorial al trimestrialului East European Politics and Societies. A practicat istoria ideilor şi analiza politică de o manieră comprehensivă, opusă oricărui provincialism reducţionist. Într-o intervenţie citată în necrologul din New York Times (semnat de William Grimes), Tony Judt spunea: “Un istoric este în acelaşi timp antropolog, filosof, moralist, şi, totodată, trebuie să înţeleagă situaţia economică a perioadei despre care scrie”. În acelaşi articol, Mark Lilla a oferit o excelentă caracterizare a activităţii lui Tony Judt: “deţinea capacitatea neobişnuită de a prezenta imaginea de ansamblu simultan cu analiza miezului lucrurilor.”

În 2010, Mircea Mihăieş i-a adus un superb omagiu lui Tony Judt: “Tuturor ne lipseşte deja — şi ne-a lipsit în ultimii ani — înţelepciunea lui, felul abrupt, dar prietenos, în care-şi exprima dezacordul, precizia exprimării şi neobosita lui generozitate, râsul încântat atunci când descoperea un lucru nou. Călător neobosit, aflat parcă mereu pe urmele unei himere, Tony Judt a fost unul din cei mai fascinanţi ‘spectateurs engagés’ ai tulburei şi tulburătoarei noastre epoci. Textele confesive, scrise nu ştiu când şi, mai ales, cum, publicate în ultimul an, sunt un dar preţios, o mărturie plină de patetism şi luciditate a unui intelectual de hiper-calibru, dar care a fost şi — aleg dinadins aceste cuvinte demonetizate, dar care lui i se potrivesc ca puţinora alţii — un Mare Om.” Acum, când au trecut cinci ani de când Tony Judt nu mai este, când sarcasmul său seducător, întotdeauna îmblânzit de o undă de compasiune, a dispărut în ceaţa infinită a marii tăceri, ne dăm seama cât de mult a contat, cât de singuri suntem fără el, fără curajul său de a spune ceea ce crede, indiferent de reacţiile unora sau altora.

Mulţi l-au urât pentru ideile sale heterodoxe. El nu ştia, nu putea să urască. Tony Judt a purtat cu demnitate ceea ce el a numit, pe urmele celor pe care i-a preţuit, povara responsabilităţii. Tony Judt a fost un gânditor excepţional, un umanist cum prea puţini au rămas în lumea noastră tot mai sărăcită spiritual. Ni-l imaginăm undeva, acolo sus, prins într-o neîntreruptă conversație cu Albert Camus, cu Hannah Arendt, cu Leszek Kołakowski. De la Tony Judt am învățat cât de important este să luăm ideile în serios și să nu uităm niciodată că ideile, cuvintele, au consecințe. Uneori faste, de foarte multe ori nefaste. Cartea sa (Past Imperfect) despre intelectualii francezi și mirajul comunist rămâne astfel nu doar o admirabilă sinteză de istoria ideilor, ci și un urgent avertisment moral.

Ceea ce n-a terminat Tony Judt continuă, în multe privințe, Timothy Snyder. Istoricul de la Universitatea Yale merită recunoștința noastră pentru o emoționantă carte de dialoguri cu Tony Judt realizată în timpul bolii terminale de care a suferit acest prestigios intelectual. Lovit de necruțătoarea boală Lou Gehrig, Judt se afla în incapacitate fizică totală, dar și-a păstrat abilitățile mentale în perfectă funcțiune până la sfârșit. Și ce minte avea! Volumul se concentrează asupra itinerariului intelectual al lui Judt: de la copilăria londoneză într-o familie de imigranți evrei est-europeni, la adeziunea frenetică timpurie la ideile de stânga, la atașamentul pentru sionism și statul Israel, la studiile la Cambridge, la descoperirea controverselor culturale franceze cu pasiunea lor incomparabilă pentru idei și cu atacurile ad hominem specifice acestora. Urmează apoi posturile universitare în Statele Unite, Anglia și apoi, până la sfârșit, în Statele Unite, la Universitatea din New York, unde Judt a fondat și a condus Institutul Remarque, un think-tank specializat pe studii europene.

Mai mult decât un istoric de factură academică (față de care de multe ori el a manifestat un anumit dispreț), Judt a fost un intelectual public, un om îndrăgostit de idei. Volumul de dialoguri cu Snyder reflectă în mod elegant preocupările de o viață ale lui Judt, viziunea sa asupra politicii ca spațiu fatalmente afectat de vanități, gâlcevi și hybris, dar care cuprinde și promisiunea virtuții și a responsabilității. Pentru a-l parafraza pe Snyder, Tony Judt s-a dedicat politicii ideilor și, am adăuga, s-a dedicat unei anumite idei despre politică. American prin opțiune, el a rămas esențialmente un outsider, precum Hannah Arendt înaintea lui. Arendt, împreună cu Raymond Aron, Leszek Kołakowski și George Lichtheim, au fost dintre puținii gânditori pe care Judt i-a admirat aproape necondiționat. A refuzat orice fel de șablon ideologic, s-a definit ca reprezentant al stângii democratice și a rămas convins până la capăt că există o moștenire a umanismului care trebuie apărată împotriva a ceea ce el a perceput drept un conservatism reacționar și periculos. Judt se temea în mod real de posibilitatea ca Statele Unite să fie dominate de exponenții Majorității Morale și de alți demagogi populiști. Credea sincer în pluralism și avea presimțiri sumbre legate de pericolele potențiale din perioada de după sfârșitul Războiului Rece. La un moment dat, în volumul citat, Judt îi mărturisește lui Snyder că a rămas profund atașat idealurilor secolului XVIII.

Fiecare capitol al cărții se deschide cu amintirile și reflecțiile lui Judt asupra subiectelor care apoi sunt discutate cu partenerul de dialog, care la rândul lui este un remarcabil intelectual. În mod special provocatoare sunt discuțiile legate de experiența franceză a lui Judt (aici reiese atașamentul său pentru personalități precum François Furet și Annie Kriegel); de descoperirea de către Judt a Europei de Est și profunda prietenie cu intelectuali polonezi, mai ales Jan T. Gross și Irena Grudzińska-Gross; interpretarea sa privind radicalismul intelectual și politic, elementul central al unui secol profund ideologic; situația dificilă a Israelului și pozițiile sale controversate asupra identității statului evreu. Pregătindu-se să scrie capodopera Epoca postbelică (Penguin, 2005/Polirom, 2008), volum care integrează exemplar istoriile culturale și politice ale Europei de Est și de Vest, Judt a scris o carte de mici dimensiuni care pune în lumină propriile opțiuni morale. Intitulată Povara responsabilității (University of Chicago Press, 1998/Polirom 2000), aceasta se concentrează asupra a trei personalități pe care Judt le-a considerat paradigmatice pentru onestitatea lor morală și intelectuală. Cei trei erau francezi, ceea ce în sine este semnificativ pentru că au existat destui critici (mai ales în Franța) care l-au acuzat că de fapt el disprețuia chiar subiectul pe care l-a cercetat încă din perioada doctoratului: intelectualii francezi. Așadar, Judt i-a ales ca studii de caz pe Léon Blum, Albert Camus și Raymond Aron, identificând la cei trei o trăsătură comună: respectul pentru demnitatea umană.

Din punctul nostru de vedere, Judt este cel mai convingător atunci când analizează dezbaterile din Franța, cu toate meandrele dialectice și misterele conceptuale care le sunt atât de caracteristice. Volumul său Trecutul imperfect (University of California Press, 1992), care abordează seducția marxistă printre intelectualii francezi, rămâne cel mai bun pe subiect, deși există nu puține alte contribuții. Judt a scris și excelente eseuri despre Europa de Est, în special despre intelectualii disidenți. A învățat limba cehă (vorbea deja franceză, germană, italiană și ceva spaniolă), a vizitat regiunea, susținând numeroase conferințe, și a stabilit prietenii cu intelectuali est-europeni proeminenți. Mai mult decât atât, există un volum al lui Judt care a fost publicat doar în România, în 2000. Este intitulat Europa iluziilor (Polirom) și cuprinde dialogurile acestuia cu membrii cercului “A Treia Europă” din Timișoara.

Autor constant pentru New York Review of Books, Judt a devenit nu doar vizibil, ci și extrem de influent. Nu avea răbdare pentru pompozități sterile, limbaj ezoteric, jargon abscons și filistinisme. Articolele sale puteau fi uneori extrem de caustice. În realitate, însă, Judt era în mod fundamental o persoană de o maximă onestitate, prinsă în universul interior al propriilor dileme, aspirații și melancolii. Pe 21 mai anul acesta, Jonathan Freedland, executive editor pentru opinii la The Guardian, semna în NYRB un articol intitulat “The Best Man Among Us” și sublinia foarte subtil că Judt nu percepea ideile pe tărâmul exclusiv al abstracției pure, ci înțelesese ca nimeni altul că indivizii, asemeni națiunilor, își formează ideile ca o consecință a vieților pe care le-au dus, a prejudecăților și memoriilor personale. Dar, pe de altă parte, nu putea crede până la capăt nici în simplificata observație a omului ca produs al timpului său, iar biografia lui stă mărturie: “growing up in a Marxist family I was largely immune to the excessive enthusiasms of my New Left contemporaries”. La Tony Judt nu vom găsi niciodată un manifest, un catehism, pentru că s-a definit mai cu seamă prin pragmatism intelectual. În acest sens, îl cita adesea pe John Maynard Keynes: “When the facts change, I change my mind. What do you do, sir?”. Dar Judt radia de erudiție și nici măcar criticii săi cei mai acerbi nu se încumetau a-l provoca, decât foarte arar, pe tărâmul faptelor și datelor. Asemeni eroului său preferat Camus, despre care spunea că “s-a abținut de la a condamna slăbiciunea umană”, moralistul Tony Judt a știut și el să distingă binele de rău fără a anula dialogul prin sentențiozitate.

Critica de dans Jennifer Homans, văduva lui Judt, a surprins perfect acest lucru într-un articol publicat în martie 2012 (“Tony Judt: A Final Victory”) în New York Review of Books: “Pentru Tony, ideile au fost un fel de emoție”.

http://www.contributors.ro/cultura/tony-judt-%c8%99i-emo%c8%9bia-ideilor-eseu-de-marius-stan-%c8%99i-vladimir-tismaneanu/


In Memoriam Robert Conquest (1917-2015)

04/08/2015

Poemul lui Robert Conquest, “George Orwell” (1969)

Moral and mental glaciers melting slightly
Betray the influence of his warm intent.
Because he taught us what the actual meant
The vicious winter grips its its prey less tightly.

Not all were grateful for his help, one finds,
For how they hated him, who huddled with
The comfort of a quick remedial myth
Against the cold world and their colder minds.

We die of words. For touchstones he restored
The real person, real event or thing;
–And thus we see not war but suffering
As the conjunction to be most abhorred.

He shared with a great world, for greater ends,
That honesty, a curious, cunning virtue,
You share with just the few who don’t desert you,
A dozen writers, half-a dozen friends.

A moral genius. And thuth-seeking brings
Sometimes a silliness we view askance,
Like Darwin playing his bassoon to plants;
He too had lapses, but he claimed no wings.

While those who drown a truth’s empiric part
In dythiramb or dogma turn frenetic;
–Than whom no writer could be less poetic
He left this lesson for all verse, all art.


Robert C. Tucker, bolșevismul de extremă dreaptă și originile putinismului

27/07/2015

Marele istoric si politolog Robert C. Tucker a incetat din viață acum cinci ani, pe 29 iulie 2010. A fost o personalitate remarcabilă a marxologiei și sovietologiei. Antologiile sale din Marx și Lenin, cartea despre filosofie și mit la Karl Marx, studiile reunite în volumul clasic The Soviet Political Mind, monumentalele prime două volume din biografia lui Stalin (neterminată, din păcate, dar suficient de bogată analitic și conceptual pentru a rămâne una din cele mai strălucite contribuții pe acest subiect inepuizabil), sunt repere fundamentale în gândirea politică a veacului al XX-lea. Actuala trilogie despre Stalin a lui Stephen Kotkin, din care a apărut in 2014 primul volum, se situează, in chip original, in prelungirea directiei propusă de Tucker. (…)

Robert C. Tucker a fost un prieten drag, un model și un mentor. De la el, de la Ghiță Ionescu, de la Alvin Z. Rubinstein și de la Ken Jowitt am preluat accentul pe analiza ethos-ului, a matricii simbolic-emoționale proprii formațiunii politice pe care mă străduiesc să o explorez. În volumul al doilea al biografiei lui Stalin (Stalin in Power: The Revolution from Above. 1928-1941), Tucker a analizat bolșevismul de extremă dreaptă. În interpretarea sa, această metamorfoză (unii ar numi-o pseudomorfoza) s-a produs în momentul în care Stalin „a combinat propria versiune a revoluționarismului leninist cu naționalismul velicorus”. La baza acestui fenomen s-a aflat un proces de dublă identificare: cea de factură etnică (rusocentrism) și implicarea totală în procesul de transformare, de re-creare a lumii.

Încă de la începutul anilor 20, Stalin era una dintre cele mai proeminente figuri ale așa-zisului grup al „patrioților ruși, roșii”. Într-un alt loc, sovietologul a folosit și formula „bolșevism național rus”. Aceste observații ale lui Tucker și teoretizarea sa a procesului de reversion (reapariția unor fenomene istorice din trecut în comunism) sunt, în opinia mea, punctul de plecare al înțelegerii fenomenului de hibridizare fascistă a comunismului. De fapt, putem spune că una din sursele principale ale putinismului este exact acest bolșevism de extremă dreaptă. Cand am scris, impreună cu politologul Marius Stan, despre ispita fascistă a tovarășului Putin, un articol care l-a infuriat teribil pe Oleg Malghinov, ambasadorul Rusiei la București, acest concept ne-a inspirat.

Articol transmis la postul de radio Europa Libera:

http://www.europalibera.org/content/blog/27155157.html?nocache=1

Textul poate fi ascultat aici:

http://www.europalibera.org/audio/27155154.html

Recomandare:

http://www.contributors.ro/global-europa/l-am-suparat-pe-ambasadorul-rusiei-badaranie-sau-luciditate/


“Sunt pentru Războiul Rece!” — Un dialog cu Alain Besançon realizat de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu (Paris, 28 iunie 2015)

14/07/2015

V.T. – A existat un atac asupra modului de înțelegere a modelului totalitar, venind dinspre stânga, în timpul anilor ’70: școala revizionistă și așa mai departe. Când priviți acum ceea ce s-a întamplat, colapsul Uniunii Sovietice, al blocului estic, sunteți în continuare convins că modelul totalitar explică funcționarea sistemelor comuniste?

A.B. – Cuvantul “totalitar” a fost utilizat pentru două regimuri care nu se aseamănă și care au sfârșit prin a lupta unul împotriva celuilalt: nazismul și comunismul. Nazismul a fost distrus din exterior. Complet. Cât despre comunism, el s-a prăbușit și și-a căutat o nouă legitimitate. Iar această legitimitate și-o găsește în trecutul Rusiei ortodoxe: în ortodoxia lui Ivan cel Groaznic, în voința de a domina ca imperiu și nu ca națiune, utilizând mijloacele moștenite de la totalitarismul precedent.

M.S. – Dar totalitarismul, dacă ne gândim la scrierile dumneavoastră, ale Hannei Arendt, ale lui Martin Malia, etc., se legitima printr-o ideologie: fie național-socialismul, fie bolșevismul. Putem găsi elemente ideologice cristalizate în ceea ce se întâmplă acum în Rusia?

A.B. – Nu, căci acum modelul intelectual instaurat nu mai crede în comunism și asta de multă vreme. Acum se plimbă cu cruci mari, în procesiuni lungi. Este modelul naționalismului ortodox. Modelul sectei extremiste ortodoxe ruse, așa cum a existat începând de la Ivan al III-lea, începând de la refuzul Conciliului din Florența, începând de la rusificarea clerului, începând de la crearea patriarhatului rus de la Moscova. Acest model a fost puțin estompat sub țarii modernizatori, de la Petru cel Mare până la Nicolae al II-lea exclusiv (căci Nicolae al II-lea revine la o poziție fidelă ortodoxiei), iar acum e prezentat peste tot, așa încât vedem fotografii ale lui Stalin sub formă de icoane, soldați ruși care sărută icoane cu Putin, avem deci tot cultul care e, în același timp, absolut creștin, dar care utilizează fanatismul religios centrat pe Putin. Există ideologi în jurul lui Putin care exploatează subiectul imperiului rus. Un imperiu rus care nu e doar pravoslavnic, ci, în același timp, orientat către lumea musulmană. Acestea două merg foarte bine împreună, deoarece, actualmente, francezii au necazuri cu musulmanii, toată Europa are necazuri cu musulmanii, pe când Putin se descurca aparent bine cu musulmanii.  Relațiile nu merg rău deloc. În fine, acum, de când cu Nazarbayev și Cadirov care nu mai merg chiar atât de bine, dar măcar nu merg rău… Pentru că musulmanii speră să realizeze o ummah (termenul care desemnează lumea musulmană), dar în același timp și o ummah slavă împreună cu ortodocșii. Bun, nu se știe către ce se poate merge.

M.S. – Întrucât se poartă discuții despre moștenirea bolșevismului, îl vedeți pe unul ca Putin (și oricare din anturajul lui Putin) moștenind ceea ce a fost cultura politică a bolșevismului?

A.B. – Cultura politică a lui Putin este KGB-ul. În vremea lui Stalin și chiar în cea a lui Brejnev, KGB-ul era, totuși, subordonat statului rus. Statul rus întemeiat pe limba de lemn și pe pseudo-marxism, care nu era crezut, dar era utilizat ca instrument. Acum “KGB”-ul guvernează în întregime singur. Are mijloacele, are banii, are puterea, obligă la supunere marile întreprinderi, a jefuit o mare parte din bunurile Rusiei. Deci KGB-ul [sub noua lui denumire] este cel care guvernează. E un sistem destul de nou în Rusia. Poliția a fost întotdeauna subordonată, dar acum e la putere.

M.S. – Credeti, deci, că e pentru prima dată în istoria modernă rusă când poliția guvernează cu autonomie completă. Nu răspunde în fața nimănui, căci Partidul nu mai există, țarul nu mai există, prin urmare poliția controlează totul.

A.B. – Da.

V.T. – În urmă cu zece zile, prietenul meu Marius și cu mine am petrecut o săptămână la Tbilisi. Sunteți foarte cunoscut acolo. Rectorul Universității din Tbilisi e un tânăr filosof. I s-a spus că vom ajunge la Paris și atunci și-a exprimat admirația pentru opera dumneavoastră.

A.B. – Lucrările mele au fost traduse în georgiană pentru poliție, pentru partidul comunist.

V.T. – Deci Sevardnadze voia să vă citească.

A.B. – Da.

V.T. – Ați avut, deci, un mare cititor! Asta a contribuit, poate, la perestroika!

A.B. – Există un tânăr foarte capabil care se ocupă de Georgia, căsătorit actualmente cu excelenta istorică Françoise Thom. După părerea mea e cea mai bună specialistă în istorie, mult mai bună ca mine, deoarece e o profesionistă, în timp ce eu mă ocup cu alte lucruri. Deci, el este căsătorit cu Françoise Thom. Se numește Guiorgui Mamoulia. Îl cunoașteți?

V.T. – Nu, dar prietenul nostru, rectorul Universității l-a menționat. O cunosc pe Françoise, tocmai i-am cumpărat cartea. Cu ani în urmă am luat masa împreună, pe când ea lucra pentru Centrul de polemologie al Ministerului Apărării.

A.B. – Mi-a fost elevă, o cunosc de aproape 40 de ani. După părerea mea este, pe plan internațional, cea mai bună expertă în politica sovietică. Mai am o prietenă, de asemeni foarte competentă. Se numește Maria Malonciuk și e ucraineană.

V.T. – N-am avut plăcerea.

A.B. – Este o specialistă excelentă.

M.S. – Françoise Thom, cu cartea sa despre limba de lemn a avut o enormă influență în țările estice.

A.B. – Este chiar teza pe care i-am îndrumat-o.

M.S. – E reconfortant de știut.

A.B. – Este minunat să ai asemenea elevi!

V.T. – Eu învăț mult de la doctoranzii mei.

A.B. – Eu de asemeni.

V.T. – Pentru că tot ați menționat-o pe Françoise Thom: tocmai am cumpărat cartea sa despre Beria.

A.B. – E o muncă enormă, colosală!

V.T. – O considerați o contribuție fundamentală?

A.B. – Enormă. Am redactat o recenzie un pic filosofică a acestei cărți. În Commentaire. Citiți Commentaire?

V.T. – Desigur. A apărut anul trecut?

A.B. – A apărut în 2013, în numărul 144.

V.T. – Revenind la discuția noastră: cum vedeți viitorul unei țări ca Georgia în acest moment? Credeți că Georgia e acum salvată, sau pericolul rus e încă foarte puternic?

A.B. – Cred că e foarte puternic. Dar… nu e etern! Puterea lui Putin, după părerea mea, nu e o putere eternă și nu e foarte solidă. Putin a ratat, totuși, multe lucruri nereușind să supună Ucraina. Apoi sunt oligarhii, care nu-l iubesc prea mult. Nu vorbim de opoziția democratică, ea nu există, ci de oligarhii care l-au atacat și care nu sunt mulțumiți să împartă câștigurile cu clanul Putin, care are o cantitate de bani absolut imensă. Averea lui Putin este estimată la 40 miliarde de dolari.

V.T. – Averea personală.

A.B. – Personală, da.

V.T. – Investită unde? În Elveția, în Paraguay, nu se știe…

A.B. – Peste tot. Și în special în Rusia, unde are acțiuni pe toate piețele. Deci, Putin nu a reușit să supună Ucraina. S-a certat cu Occidentul. Jocul dublu cu țările vestice nu prea mai merge, reset-ul este îngropat. Se revine la Războiul Rece. Eu sunt pentru Războiul Rece!

M.S. – E un titlu bun pentru interviu: “Sunt pentru Războiul Rece”!

A.B. – Da, sunt pentru Războiul Rece. Războiul Rece e pur și simplu rezistența în fața ofensivei rusești. În întreaga epocă a lui Stalin și mai departe a fost, simplu, rezistență […] Pur și simplu e atitudinea de apărare a Occidentului vis-à-vis de Rusia, iar eu sunt pentru Războiul Rece în măsura în care se conturează o atitudine de conștientizare a pericolului rus actual. O conștientizare care este extrem de acută mai ales în Țările Baltice, care sunt cel mai expuse, în Polonia, în România nu știu…

V.T. – În România există grupuri care sunt conștiente, dar totul e foarte edulcorat, difuz. Și există o propagandă rusească foarte subtilă.

A.B. – Da, există o propagandă rusă feroce în România, Bulgaria, în țările ortodoxe…

V.T. – Este momentul ortodox, fără îndoială, iar în România a existat întotdeauna o partidă rusă, din câte îmi spun prietenii mei care sunt istorici.

A.B. – Da, există o partidă rusă și în Polonia, există o partidă rusă și în Franța, anume la extrema dreaptă. Extrema dreaptă e pro-rusă. Partida rusă e reprezentată de Le Pen, de oameni precum Fillon, etc. Toți aceștia sunt pro-ruși.

V.T. – Chiar și în Statele Unite, printre paleo-conservatorii ca Patrick Buchanan și alții se poate observa aceeași tendință de a-l privi pe Putin ca pe un individ frecventabil…

A.B. – La fel în Germania. Apoi, în Italia lucrul e foarte periculos. Chiar cineva ca Mogherini, care reprezintă Italia în Uniunea Europeană, este o pro-rusă autentică  și declarată!

M.S. – Pe germani cum îi vedeți în acest moment?

A.B. – Nu cunosc Germania. Germania e întotdeauna misterioasă, e o țară complicată…

V.T. – Ați amintit că ați fost prieten cu Kołakowski. În finalul capodoperei sale despre marile curente ale marxismului…

A.B. – Kołakowski are mai multe capodopere. E un foarte bun filosof. Îmi place mult!

V.T. – În lucrarea “Creștini fără biserică”…

A.B. – Aceea e o lucrare de tinerețe.

V.T. – De tinerețe, da. Nu a fost tradusă în engleză, ceea ce e regretabil, pentru că e o carte foarte interesantă.

A.B. – Dar a fost tradusă în franceză.

M.S. – Am fi vrut să vă întrebăm: Kołakowski, în epilogul ultimei ediții a lucrării sale publicate în volum la editura Norton vedea posibilitatea unei întoarceri, nu chiar a comunismului, dar a utopiilor revoluționare.

A.B. – Posibil!

M.S. – E posibil?

A.B. – Da, utopiile…

M.S. – Nu vorbim de secte à la Badiou.

A.B. – Nu. Iată ecologia, de exemplu: nu e încă o ideologie revoluționară, dar poate deveni. Nazismul trebuia să omoare evreii, comunismul trebuia să omoare proprietarii, ecologia ar putea dori să omoare o mare parte a umanității. Nu sunt nocivi încă, dar ideologia lor e periculoasă.

V.T. – Dacă se poate găsi un profet suficient de carismatic…

A.B. – Nu au încă profetul!

V.T. – La începutul dialogului nostru, când v-am dat cartea pe care Marius a tradus-o în românește pentru Humanitas, “Diavolul în istorie” – aceasta e imaginea lui Kołakowski – ați spus că nu putem înțelege istoria fără a menționa existența diavolului.

A.B. – Toată lumea a vorbit de el. Nu numai Kołakowski, ci și Soljeniţîn, și Wat, polonezul – el chiar l-a văzut, în închisoarea Butyrka.

V.T. – Da, în “Secolul meu”…

A.B. – …Și Orwell… Toți cei care au spirit metafizic nu pot înțelege amenințările ideologice care depășesc capacitățile imaginației umane fără să se gândească la diavol, firește.

M.S. – Ați publicat cartea despre Orwell și Soloviov, “Falsificarea binelui”, care pentru mulți dintre noi e una dintre cele mai vizionare, căci ani de zile s-a spus mereu că problema totalitarismului este abolirea distincției dintre bine și rău. Ceea ce spuneți dumneavoastră este că nu a abolit-o, ci a falsificat binele.

A.B. – Așa este.

M.S. – Puteți explica pentru cititorii noștri despre ce este vorba? Ce înseamnă falsificarea binelui?

A.B. – Constă în a lua indivizi curajoși, devotați, bine orientați și de a-i face să comită crime cu conștiința împăcată, fără măcar să-și dea seama că sunt criminali. Pentru nazism a fost mai dificil, deoarece nazismul afirma că oamenii sunt împărțiți în rase, ceea ce contraria principii foarte vechi ale culturii europene. Dar comunismul a pretins că reproduce programul creștinismului primitiv. Adică egalitate pentru toți, dreptate pentru toți, fericire pentru toți, fără o justă reflecție asupra acestor lucruri. Iar cei ce se lasă atrași pot comite crime fiind oameni de bine. Iată-l, de pildă, pe Kundera, care îmi place mult: la 19 ani comite o crimă din ignoranță, căci era un tânăr comunist. Acum e nefericit pentru totdeauna, căci asemenea amintiri nu se șterg. Annie Kriegel era foarte fericită că, deși a fost o comunistă fanatică, nu a comis crime. Era foarte ușor să faci crime când erai comunist, chiar fără să-ți dai seama. Asta se găsește în Troțki: “Morala lor și a noastră”.

V.T. – Două moralități, două registre ale binelui și răului. Totul se poate justifica în numele unei mari cauze…

A.B. – Iată!

*

V.T. – Acum o chestiune pe care Marius și cu mine am discutat-o mult (el a și scris despre acest sociolog român care a trăit în Anglia și a sfârșit în Brazilia, Zevedei Barbu): problema apostaziei în secolul XX. Dumneavoastră ați fost, ca tânăr, atras de comunism.

A.B. – Timp de câțiva ani, până în ’56.

M.S. – Până la Congresul XX?

A.B. – Da, până la Congres. Atunci s-a sfâșiat farmecul ideologic. Până la urmă e o magie.

M.S. – A fost o sfâșiere?

A.B. – Da, dar în trei luni totul era lichidat. Am devenit liberal-conservator precum Raymond Aron, mentorul meu începând de atunci.

V.T. – Marius a scris despre Merleau-Ponty. Cum îl vedeți în acest moment?

A.B. – Îmi plăcea Merleau-Ponty, dar “Umanism și teroare” este totalmente cumplită, frizează monstruosul.

M.S. – Credeți că a justificat cu adevărat teroarea?

A.B. – Cred, însă, de la un anumit punct încolo, eu nu am mai citit acest fel de literatură. Sartre, de exemplu.

M.S. – Și pe ceilalți socialiști cum îi vedeți? Lefort, Castoriadis?

A.B. – Sunt mai simpatici, dar îi continuă pe utopiști. Utopiști care nu iubeau comunismul, asta e sigur! Castoriadis, Lefort sunt, până la urmă, niște “troțkiști superiori”.

V.T. – Ce-ar fi să facem un pic de istorie contrafactuală? Dacă Troțki n-ar fi fost asasinat de Mercader… (a propos, s-a publicat o biografie a lui Mercader în spaniola…)

A.B. – Mercader a murit în Cehoslovacia?

V.T. – În Cehoslovacia sau în Uniunea Sovietică?

A.B. – Da, a plecat în Uniunea Sovietică…

V.T. – Dacă vreți să citiți o carte absolut superbă, o carte a unui cubanez, se numește “Omul care iubea câinii” și este despre Mercader. V-o voi trimite. E tradusă în engleză.

A.B. – Mercader era spaniol, nu-i așa?

V.T. – Catalan. Mama sa era îndrăgostită de Leonid Eitingon. Ei doi au supravegheat operațiunea, el era acolo, conform acestei cărți a lui Leonardo Padura, “The Man who loved dogs”.

*

A.B. – Cât despre mine, de douăzeci de ani nu mă mai ocup de așa ceva. Am lăsat deoparte aceste lucrări, nu le mai citesc. Am citit, cu toate astea, cartea admirabilă a lui Snyder, “Ținuturi însângerate” (“Bloodlands”, “Les terres sanglantes”)…

V.T. – Mi-a fost un foarte bun prieten.

A.B. – …și pe acest bielorus, Alexandrovici, care a scris o carte foarte interesantă  și care arată ce e în mintea sovieticilor de azi: oroarea!

M.S. – Și din generația, să spunem, mai tânără de analiști, istorici, politologi specializați în problemele rusești? Ați menționat-o pe Françoise Thom, pe Maria Malanciuc, pe Timothy Snyder…

A.B. – Pe Timothy Snyder, da. Și mai este un ucrainean extraordinar de bun, a cărui carte am prefațat-o, se numește… [încearcă să-și aducă aminte]

V.T. – Ne vom aminti. Dar ați avut ocazia să citiți măcar câteva capitole din primul volum al cărții “Stalin” de Stephen Kotkin?

A.B. – Da.

V.T. – Nu găsiți multe noutăți acolo…?

A.B. – O, nu, mersul lucrurilor era deja cunoscut.

M.S. – Deci, pentru a recapitula: dacă nu mai citiți lucrări privitoare la comunism, ce anume vă preocupă în prezent? Problema religiilor?

A.B. – Da, problema religiilor, deoarece comunismul conduce la diavol, dar diavolul conduce la Dumnezeu. În general, trebuie să aflăm din punct de vedere metafizic tot ce s-a întâmplat. De aceea mă ocup mai degrabă de criza bisericilor. Am scris o carte despre protestantismul american, o alta despre Rusia care se numește “Sfânta Rusie” (nu știu unde am citit această expresie). Ați citit ”Sfânta Rusie”?

M.S. – Nu încă…

A.B. – Ah, dar e o carte bună! E tradusă în română, cred.

M.S. – E adevărat. La Humanitas.

A.B. – E bună, e foarte scurtă și cred că e bine gândită. E tradusă și în rusă, în poloneză. E tradusă și în slovacă și în nu puține alte limbi. E o carte bună, dar e singura despre Rusia, am terminat cu asta.

V.T. – Să tragem o concluzie provizorie a acestei discuții care sperăm să continue, căci revenim pentru cercetarea noastră la anul… A, și mai avem un prieten comun, Daniel Mahony.

A.B. – Sunt foarte drăguți soții Mahony. El e foarte bun și curajos, deoarece predă într-o universitate mică și… ține piept… Ține piept!

V.T. – Dacă-mi permiteți, în doua minute: am fost coordonatorul, în România, al unei comisii prezidențiale pentru analiza comunismului și a dictaturii…

A.B. – În fine, România e un pic fluctuantă, nu?

V.T. – Fluctuantă. Dar fostul președinte a citit public raportul acestei comisii. S-a mai înființat și un institut pentru investigarea crimelor comunismului, iar Marius a fost editorul unei reviste a acestui institut, care se numește “History of Communism in Europe”, revistă în care cărțile dumneavoastră au fost comentate.  Pentru a încerca să tragem un fel de concluzie provizorie în acest moment: când v-ați ocupat de religie, de rolul religiei în general, ca fapt esențial al existenței umane…

A.B. – Ipoteza mea de bază a fost că leninismul e un fel de gnosticism.

V.T. – Gnosticism.

A.B. – Da, am spus-o în prima mea carte amplă asupra chestiunii originilor intelectuale ale leninismului, care, de altfel, a fost tradusă în românește.

V.T. – Și în engleză, dar cu un titlu imposibil: “The Rise of the Gulag”.

A.B. – Da, e idiot.

V.T. – Absolut, știu asta, dar nu suntem responsabili de titluri.

A.B. – Da, nu suntem responsabili de asta.

M.S. – În orice caz, pe mine unul m-a influențat mult ideea gnosticismului aflat în inima ezoterică a programului comunist. În fine, asupra conceptului de religie și politică, am urmărit, în secolul XX, apariția și ascensiunea marilor religii politice. Considerați conceptul de religie politică

A.B. – Aș spune ideocrație. Sunt religii, dar diferența față de religia propriu-zisă este că ele pretind că au un nucleu științific: un soi de darwinism stupid la Hitler, o specie de leninism (nu-mi place să întrebuințez termenul de stalinism, este de fapt leninism!)… Deci leninismul este, de asemeni, o ideologie, e ceva care pretinde a explica totul, pretinde a corija limbajul și a da seama pentru tot. E în fapt o mântuire. Mântuirea pentru întreaga umanitate și pentru acela care devine militant. Bun, dar asta sună mai mult a maniheism, sau a marcionism, sau, să zicem, a catharism, ori a gnosticism, decât a religie iudaică sau creștină.

M.S. – Spuneați că reacționați cu iritare la utilizarea cuvântului “stalinism”. Poate explicați puțin de ce.

A.B. – Da, pentru că ascunde unitatea comunismului. Unitatea comunismului este în leninism. În ceea ce-l privește pe Mao Zedong, există un tânăr care a scris recent o carte despre China, în care arată că și acolo e vorba de leninism, pur și simplu. Și tot leninism este ceea ce vedeți în Cuba, în Cambodgia… în fine, e leninism, nu altceva. Există un colorit național, dacă vreți, dar în mod fundamental este leninism.

V.T. – Sunt tendințe acum în țările Europei de Est (în Polonia e o revistă care se numește “Krytyka Polityczna”, în România există un grup care se cheamă “Critic Atac”), de a admira și promova ideile filosofului sloven Slavoj Žižek și ideile lui Jacques Rancière și Badiou.

A.B. – Da, dar asta e neocomunism, e sinistru!

V.T. – Și cum îl explicați? E vorba de ignoranță, de veleitarism, de orgoliu de idei, e vorba de iresponsabilitatea intelectualilor, care ar fi răspunsul?

A.B. – Eu sunt foarte sever față de Franța, pentru că Franța n-a fost capabilă să furnizeze mari critici ai totalitarismului. Îi aveți în Anglia, în Germania, în Polonia, în România, în fine, sunt veritabili. În Franța n-aveți decât idioți: Sartre, Beauvoir…

M.S. – Dar Aron?

A.B. – Aron e singurul.

M.S. – Și școala lui Aron, oameni ca Gauchet, Manent și ceilalți?

A.B. – Da, da, dar e vorba de prieteni. Suntem același grup.

V.T. – Dar în ce grad influențează acest grup, în prezent, dezbaterea intelectuală din Franța?

A.B. – Nu știu nimic despre asta. Televiziunea în Franța e oricum controlată de stângism. Lumea cărților e uluitoare, în timp ce oameni care au o foarte bună cunoaștere asupra Rusiei (sunt niște fete foarte competente care au fost în Rusia, în fine, mai multe jurnaliste: Nougaret, Marie Jégo, excelente pe problema Rusiei), totuși nu pot împiedica faptul că lumea cărților, adică partea ideologică a ei, aparține totalmente stângismul.

M.S. – Am o scurtă întrebare, generală, privind soarta Uniunii Europene. Cum o percepeți, luând în considerare criza din Grecia, Ungaria lui Viktor Orban, etc.?

A.B. – Tot efortul lui Putin este de a scinda Europa, de a exploata faptul că se are destul de bine cu Franța, cu Germania, cu Olanda, cu Italia. De a le separa, de a negocia cu fiecare în parte, de a propune acorduri, de a le inunda cu bani, căci există întotdeauna suficienți bani în Rusia pentru a corupe și cred că România a trecut prin această experiență… Bulgaria și România sunt țări cumpărate. Și, de asemeni, parțial, Slovacia.

V.T. – Și Ungaria.

A.B. – Și Ungaria.

V.T. – Viktor Orban, care în prezent îl proslăvește pe Putin.

A.B. – E bizar, da. E bizar.

V.T. – Căci în urmă cu, să zicem, douăzeci de ani, Ungaria părea un model de succes.

A.B. – Da, e și cazul Poloniei, mai mult sau mai puțin. Apoi, m-ați descurajat cu Moldova. Nu există speranță pentru moment…

V.T. – Nu. Am un foarte bun prieten [Igor Cașu] care a publicat o carte (are un Centru pentru totalitarism care e atacat de stânga) despre totalitarism, represiune, etc., în Moldova sovietică și care spune că el nu vede lumina de la capătul tunelului.

A.B. – Dar apoi sunt foarte săraci, nu?

V.T. – Teribil de săraci.

A.B. – Mult mai săraci decât românii, nu-i așa?

M.S. – Absolut. Pot fi comparați numai cu albanezii, cred, sau cu bulgarii. Așa cum Rusia e țara “KGB”-ului, Bulgaria e țara mafiei. E complet mafiotizată.

A.B. – Și în Italia sunt relații între mafie și KGB. Italia nu e bine. Nu a făcut curățenie, e înconjurată de oameni îndoielnici… Să vă arăt câteva fotografii…

V.T. – Mulțumim!

Calde mulțumiri Deliei Pavlovici pentru traducerea și transcrierea acestui dialog!


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 202 other followers