Robert C. Tucker, bolșevismul de extremă dreaptă și originile putinismului

27/07/2015

Marele istoric si politolog Robert C. Tucker a incetat din viață acum cinci ani, pe 29 iulie 2010. A fost o personalitate remarcabilă a marxologiei și sovietologiei. Antologiile sale din Marx și Lenin, cartea despre filosofie și mit la Karl Marx, studiile reunite în volumul clasic The Soviet Political Mind, monumentalele prime două volume din biografia lui Stalin (neterminată, din păcate, dar suficient de bogată analitic și conceptual pentru a rămâne una din cele mai strălucite contribuții pe acest subiect inepuizabil), sunt repere fundamentale în gândirea politică a veacului al XX-lea. Actuala trilogie despre Stalin a lui Stephen Kotkin, din care a apărut in 2014 primul volum, se situează, in chip original, in prelungirea directiei propusă de Tucker. (…)

Robert C. Tucker a fost un prieten drag, un model și un mentor. De la el, de la Ghiță Ionescu, de la Alvin Z. Rubinstein și de la Ken Jowitt am preluat accentul pe analiza ethos-ului, a matricii simbolic-emoționale proprii formațiunii politice pe care mă străduiesc să o explorez. În volumul al doilea al biografiei lui Stalin (Stalin in Power: The Revolution from Above. 1928-1941), Tucker a analizat bolșevismul de extremă dreaptă. În interpretarea sa, această metamorfoză (unii ar numi-o pseudomorfoza) s-a produs în momentul în care Stalin „a combinat propria versiune a revoluționarismului leninist cu naționalismul velicorus”. La baza acestui fenomen s-a aflat un proces de dublă identificare: cea de factură etnică (rusocentrism) și implicarea totală în procesul de transformare, de re-creare a lumii.

Încă de la începutul anilor 20, Stalin era una dintre cele mai proeminente figuri ale așa-zisului grup al „patrioților ruși, roșii”. Într-un alt loc, sovietologul a folosit și formula „bolșevism național rus”. Aceste observații ale lui Tucker și teoretizarea sa a procesului de reversion (reapariția unor fenomene istorice din trecut în comunism) sunt, în opinia mea, punctul de plecare al înțelegerii fenomenului de hibridizare fascistă a comunismului. De fapt, putem spune că una din sursele principale ale putinismului este exact acest bolșevism de extremă dreaptă. Cand am scris, impreună cu politologul Marius Stan, despre ispita fascistă a tovarășului Putin, un articol care l-a infuriat teribil pe Oleg Malghinov, ambasadorul Rusiei la București, acest concept ne-a inspirat.

Articol transmis la postul de radio Europa Libera:

http://www.europalibera.org/content/blog/27155157.html?nocache=1

Textul poate fi ascultat aici:

http://www.europalibera.org/audio/27155154.html

Recomandare:

http://www.contributors.ro/global-europa/l-am-suparat-pe-ambasadorul-rusiei-badaranie-sau-luciditate/


“Sunt pentru Războiul Rece!” — Un dialog cu Alain Besançon realizat de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu (Paris, 28 iunie 2015)

14/07/2015

V.T. – A existat un atac asupra modului de înțelegere a modelului totalitar, venind dinspre stânga, în timpul anilor ’70: școala revizionistă și așa mai departe. Când priviți acum ceea ce s-a întamplat, colapsul Uniunii Sovietice, al blocului estic, sunteți în continuare convins că modelul totalitar explică funcționarea sistemelor comuniste?

A.B. – Cuvantul “totalitar” a fost utilizat pentru două regimuri care nu se aseamănă și care au sfârșit prin a lupta unul împotriva celuilalt: nazismul și comunismul. Nazismul a fost distrus din exterior. Complet. Cât despre comunism, el s-a prăbușit și și-a căutat o nouă legitimitate. Iar această legitimitate și-o găsește în trecutul Rusiei ortodoxe: în ortodoxia lui Ivan cel Groaznic, în voința de a domina ca imperiu și nu ca națiune, utilizând mijloacele moștenite de la totalitarismul precedent.

M.S. – Dar totalitarismul, dacă ne gândim la scrierile dumneavoastră, ale Hannei Arendt, ale lui Martin Malia, etc., se legitima printr-o ideologie: fie național-socialismul, fie bolșevismul. Putem găsi elemente ideologice cristalizate în ceea ce se întâmplă acum în Rusia?

A.B. – Nu, căci acum modelul intelectual instaurat nu mai crede în comunism și asta de multă vreme. Acum se plimbă cu cruci mari, în procesiuni lungi. Este modelul naționalismului ortodox. Modelul sectei extremiste ortodoxe ruse, așa cum a existat începând de la Ivan al III-lea, începând de la refuzul Conciliului din Florența, începând de la rusificarea clerului, începând de la crearea patriarhatului rus de la Moscova. Acest model a fost puțin estompat sub țarii modernizatori, de la Petru cel Mare până la Nicolae al II-lea exclusiv (căci Nicolae al II-lea revine la o poziție fidelă ortodoxiei), iar acum e prezentat peste tot, așa încât vedem fotografii ale lui Stalin sub formă de icoane, soldați ruși care sărută icoane cu Putin, avem deci tot cultul care e, în același timp, absolut creștin, dar care utilizează fanatismul religios centrat pe Putin. Există ideologi în jurul lui Putin care exploatează subiectul imperiului rus. Un imperiu rus care nu e doar pravoslavnic, ci, în același timp, orientat către lumea musulmană. Acestea două merg foarte bine împreună, deoarece, actualmente, francezii au necazuri cu musulmanii, toată Europa are necazuri cu musulmanii, pe când Putin se descurca aparent bine cu musulmanii.  Relațiile nu merg rău deloc. În fine, acum, de când cu Nazarbayev și Cadirov care nu mai merg chiar atât de bine, dar măcar nu merg rău… Pentru că musulmanii speră să realizeze o ummah (termenul care desemnează lumea musulmană), dar în același timp și o ummah slavă împreună cu ortodocșii. Bun, nu se știe către ce se poate merge.

M.S. – Întrucât se poartă discuții despre moștenirea bolșevismului, îl vedeți pe unul ca Putin (și oricare din anturajul lui Putin) moștenind ceea ce a fost cultura politică a bolșevismului?

A.B. – Cultura politică a lui Putin este KGB-ul. În vremea lui Stalin și chiar în cea a lui Brejnev, KGB-ul era, totuși, subordonat statului rus. Statul rus întemeiat pe limba de lemn și pe pseudo-marxism, care nu era crezut, dar era utilizat ca instrument. Acum “KGB”-ul guvernează în întregime singur. Are mijloacele, are banii, are puterea, obligă la supunere marile întreprinderi, a jefuit o mare parte din bunurile Rusiei. Deci KGB-ul [sub noua lui denumire] este cel care guvernează. E un sistem destul de nou în Rusia. Poliția a fost întotdeauna subordonată, dar acum e la putere.

M.S. – Credeti, deci, că e pentru prima dată în istoria modernă rusă când poliția guvernează cu autonomie completă. Nu răspunde în fața nimănui, căci Partidul nu mai există, țarul nu mai există, prin urmare poliția controlează totul.

A.B. – Da.

V.T. – În urmă cu zece zile, prietenul meu Marius și cu mine am petrecut o săptămână la Tbilisi. Sunteți foarte cunoscut acolo. Rectorul Universității din Tbilisi e un tânăr filosof. I s-a spus că vom ajunge la Paris și atunci și-a exprimat admirația pentru opera dumneavoastră.

A.B. – Lucrările mele au fost traduse în georgiană pentru poliție, pentru partidul comunist.

V.T. – Deci Sevardnadze voia să vă citească.

A.B. – Da.

V.T. – Ați avut, deci, un mare cititor! Asta a contribuit, poate, la perestroika!

A.B. – Există un tânăr foarte capabil care se ocupă de Georgia, căsătorit actualmente cu excelenta istorică Françoise Thom. După părerea mea e cea mai bună specialistă în istorie, mult mai bună ca mine, deoarece e o profesionistă, în timp ce eu mă ocup cu alte lucruri. Deci, el este căsătorit cu Françoise Thom. Se numește Guiorgui Mamoulia. Îl cunoașteți?

V.T. – Nu, dar prietenul nostru, rectorul Universității l-a menționat. O cunosc pe Françoise, tocmai i-am cumpărat cartea. Cu ani în urmă am luat masa împreună, pe când ea lucra pentru Centrul de polemologie al Ministerului Apărării.

A.B. – Mi-a fost elevă, o cunosc de aproape 40 de ani. După părerea mea este, pe plan internațional, cea mai bună expertă în politica sovietică. Mai am o prietenă, de asemeni foarte competentă. Se numește Maria Malonciuk și e ucraineană.

V.T. – N-am avut plăcerea.

A.B. – Este o specialistă excelentă.

M.S. – Françoise Thom, cu cartea sa despre limba de lemn a avut o enormă influență în țările estice.

A.B. – Este chiar teza pe care i-am îndrumat-o.

M.S. – E reconfortant de știut.

A.B. – Este minunat să ai asemenea elevi!

V.T. – Eu învăț mult de la doctoranzii mei.

A.B. – Eu de asemeni.

V.T. – Pentru că tot ați menționat-o pe Françoise Thom: tocmai am cumpărat cartea sa despre Beria.

A.B. – E o muncă enormă, colosală!

V.T. – O considerați o contribuție fundamentală?

A.B. – Enormă. Am redactat o recenzie un pic filosofică a acestei cărți. În Commentaire. Citiți Commentaire?

V.T. – Desigur. A apărut anul trecut?

A.B. – A apărut în 2013, în numărul 144.

V.T. – Revenind la discuția noastră: cum vedeți viitorul unei țări ca Georgia în acest moment? Credeți că Georgia e acum salvată, sau pericolul rus e încă foarte puternic?

A.B. – Cred că e foarte puternic. Dar… nu e etern! Puterea lui Putin, după părerea mea, nu e o putere eternă și nu e foarte solidă. Putin a ratat, totuși, multe lucruri nereușind să supună Ucraina. Apoi sunt oligarhii, care nu-l iubesc prea mult. Nu vorbim de opoziția democratică, ea nu există, ci de oligarhii care l-au atacat și care nu sunt mulțumiți să împartă câștigurile cu clanul Putin, care are o cantitate de bani absolut imensă. Averea lui Putin este estimată la 40 miliarde de dolari.

V.T. – Averea personală.

A.B. – Personală, da.

V.T. – Investită unde? În Elveția, în Paraguay, nu se știe…

A.B. – Peste tot. Și în special în Rusia, unde are acțiuni pe toate piețele. Deci, Putin nu a reușit să supună Ucraina. S-a certat cu Occidentul. Jocul dublu cu țările vestice nu prea mai merge, reset-ul este îngropat. Se revine la Războiul Rece. Eu sunt pentru Războiul Rece!

M.S. – E un titlu bun pentru interviu: “Sunt pentru Războiul Rece”!

A.B. – Da, sunt pentru Războiul Rece. Războiul Rece e pur și simplu rezistența în fața ofensivei rusești. În întreaga epocă a lui Stalin și mai departe a fost, simplu, rezistență […] Pur și simplu e atitudinea de apărare a Occidentului vis-à-vis de Rusia, iar eu sunt pentru Războiul Rece în măsura în care se conturează o atitudine de conștientizare a pericolului rus actual. O conștientizare care este extrem de acută mai ales în Țările Baltice, care sunt cel mai expuse, în Polonia, în România nu știu…

V.T. – În România există grupuri care sunt conștiente, dar totul e foarte edulcorat, difuz. Și există o propagandă rusească foarte subtilă.

A.B. – Da, există o propagandă rusă feroce în România, Bulgaria, în țările ortodoxe…

V.T. – Este momentul ortodox, fără îndoială, iar în România a existat întotdeauna o partidă rusă, din câte îmi spun prietenii mei care sunt istorici.

A.B. – Da, există o partidă rusă și în Polonia, există o partidă rusă și în Franța, anume la extrema dreaptă. Extrema dreaptă e pro-rusă. Partida rusă e reprezentată de Le Pen, de oameni precum Fillon, etc. Toți aceștia sunt pro-ruși.

V.T. – Chiar și în Statele Unite, printre paleo-conservatorii ca Patrick Buchanan și alții se poate observa aceeași tendință de a-l privi pe Putin ca pe un individ frecventabil…

A.B. – La fel în Germania. Apoi, în Italia lucrul e foarte periculos. Chiar cineva ca Mogherini, care reprezintă Italia în Uniunea Europeană, este o pro-rusă autentică  și declarată!

M.S. – Pe germani cum îi vedeți în acest moment?

A.B. – Nu cunosc Germania. Germania e întotdeauna misterioasă, e o țară complicată…

V.T. – Ați amintit că ați fost prieten cu Kołakowski. În finalul capodoperei sale despre marile curente ale marxismului…

A.B. – Kołakowski are mai multe capodopere. E un foarte bun filosof. Îmi place mult!

V.T. – În lucrarea “Creștini fără biserică”…

A.B. – Aceea e o lucrare de tinerețe.

V.T. – De tinerețe, da. Nu a fost tradusă în engleză, ceea ce e regretabil, pentru că e o carte foarte interesantă.

A.B. – Dar a fost tradusă în franceză.

M.S. – Am fi vrut să vă întrebăm: Kołakowski, în epilogul ultimei ediții a lucrării sale publicate în volum la editura Norton vedea posibilitatea unei întoarceri, nu chiar a comunismului, dar a utopiilor revoluționare.

A.B. – Posibil!

M.S. – E posibil?

A.B. – Da, utopiile…

M.S. – Nu vorbim de secte à la Badiou.

A.B. – Nu. Iată ecologia, de exemplu: nu e încă o ideologie revoluționară, dar poate deveni. Nazismul trebuia să omoare evreii, comunismul trebuia să omoare proprietarii, ecologia ar putea dori să omoare o mare parte a umanității. Nu sunt nocivi încă, dar ideologia lor e periculoasă.

V.T. – Dacă se poate găsi un profet suficient de carismatic…

A.B. – Nu au încă profetul!

V.T. – La începutul dialogului nostru, când v-am dat cartea pe care Marius a tradus-o în românește pentru Humanitas, “Diavolul în istorie” – aceasta e imaginea lui Kołakowski – ați spus că nu putem înțelege istoria fără a menționa existența diavolului.

A.B. – Toată lumea a vorbit de el. Nu numai Kołakowski, ci și Soljeniţîn, și Wat, polonezul – el chiar l-a văzut, în închisoarea Butyrka.

V.T. – Da, în “Secolul meu”…

A.B. – …Și Orwell… Toți cei care au spirit metafizic nu pot înțelege amenințările ideologice care depășesc capacitățile imaginației umane fără să se gândească la diavol, firește.

M.S. – Ați publicat cartea despre Orwell și Soloviov, “Falsificarea binelui”, care pentru mulți dintre noi e una dintre cele mai vizionare, căci ani de zile s-a spus mereu că problema totalitarismului este abolirea distincției dintre bine și rău. Ceea ce spuneți dumneavoastră este că nu a abolit-o, ci a falsificat binele.

A.B. – Așa este.

M.S. – Puteți explica pentru cititorii noștri despre ce este vorba? Ce înseamnă falsificarea binelui?

A.B. – Constă în a lua indivizi curajoși, devotați, bine orientați și de a-i face să comită crime cu conștiința împăcată, fără măcar să-și dea seama că sunt criminali. Pentru nazism a fost mai dificil, deoarece nazismul afirma că oamenii sunt împărțiți în rase, ceea ce contraria principii foarte vechi ale culturii europene. Dar comunismul a pretins că reproduce programul creștinismului primitiv. Adică egalitate pentru toți, dreptate pentru toți, fericire pentru toți, fără o justă reflecție asupra acestor lucruri. Iar cei ce se lasă atrași pot comite crime fiind oameni de bine. Iată-l, de pildă, pe Kundera, care îmi place mult: la 19 ani comite o crimă din ignoranță, căci era un tânăr comunist. Acum e nefericit pentru totdeauna, căci asemenea amintiri nu se șterg. Annie Kriegel era foarte fericită că, deși a fost o comunistă fanatică, nu a comis crime. Era foarte ușor să faci crime când erai comunist, chiar fără să-ți dai seama. Asta se găsește în Troțki: “Morala lor și a noastră”.

V.T. – Două moralități, două registre ale binelui și răului. Totul se poate justifica în numele unei mari cauze…

A.B. – Iată!

*

V.T. – Acum o chestiune pe care Marius și cu mine am discutat-o mult (el a și scris despre acest sociolog român care a trăit în Anglia și a sfârșit în Brazilia, Zevedei Barbu): problema apostaziei în secolul XX. Dumneavoastră ați fost, ca tânăr, atras de comunism.

A.B. – Timp de câțiva ani, până în ’56.

M.S. – Până la Congresul XX?

A.B. – Da, până la Congres. Atunci s-a sfâșiat farmecul ideologic. Până la urmă e o magie.

M.S. – A fost o sfâșiere?

A.B. – Da, dar în trei luni totul era lichidat. Am devenit liberal-conservator precum Raymond Aron, mentorul meu începând de atunci.

V.T. – Marius a scris despre Merleau-Ponty. Cum îl vedeți în acest moment?

A.B. – Îmi plăcea Merleau-Ponty, dar “Umanism și teroare” este totalmente cumplită, frizează monstruosul.

M.S. – Credeți că a justificat cu adevărat teroarea?

A.B. – Cred, însă, de la un anumit punct încolo, eu nu am mai citit acest fel de literatură. Sartre, de exemplu.

M.S. – Și pe ceilalți socialiști cum îi vedeți? Lefort, Castoriadis?

A.B. – Sunt mai simpatici, dar îi continuă pe utopiști. Utopiști care nu iubeau comunismul, asta e sigur! Castoriadis, Lefort sunt, până la urmă, niște “troțkiști superiori”.

V.T. – Ce-ar fi să facem un pic de istorie contrafactuală? Dacă Troțki n-ar fi fost asasinat de Mercader… (a propos, s-a publicat o biografie a lui Mercader în spaniola…)

A.B. – Mercader a murit în Cehoslovacia?

V.T. – În Cehoslovacia sau în Uniunea Sovietică?

A.B. – Da, a plecat în Uniunea Sovietică…

V.T. – Dacă vreți să citiți o carte absolut superbă, o carte a unui cubanez, se numește “Omul care iubea câinii” și este despre Mercader. V-o voi trimite. E tradusă în engleză.

A.B. – Mercader era spaniol, nu-i așa?

V.T. – Catalan. Mama sa era îndrăgostită de Leonid Eitingon. Ei doi au supravegheat operațiunea, el era acolo, conform acestei cărți a lui Leonardo Padura, “The Man who loved dogs”.

*

A.B. – Cât despre mine, de douăzeci de ani nu mă mai ocup de așa ceva. Am lăsat deoparte aceste lucrări, nu le mai citesc. Am citit, cu toate astea, cartea admirabilă a lui Snyder, “Ținuturi însângerate” (“Bloodlands”, “Les terres sanglantes”)…

V.T. – Mi-a fost un foarte bun prieten.

A.B. – …și pe acest bielorus, Alexandrovici, care a scris o carte foarte interesantă  și care arată ce e în mintea sovieticilor de azi: oroarea!

M.S. – Și din generația, să spunem, mai tânără de analiști, istorici, politologi specializați în problemele rusești? Ați menționat-o pe Françoise Thom, pe Maria Malanciuc, pe Timothy Snyder…

A.B. – Pe Timothy Snyder, da. Și mai este un ucrainean extraordinar de bun, a cărui carte am prefațat-o, se numește… [încearcă să-și aducă aminte]

V.T. – Ne vom aminti. Dar ați avut ocazia să citiți măcar câteva capitole din primul volum al cărții “Stalin” de Stephen Kotkin?

A.B. – Da.

V.T. – Nu găsiți multe noutăți acolo…?

A.B. – O, nu, mersul lucrurilor era deja cunoscut.

M.S. – Deci, pentru a recapitula: dacă nu mai citiți lucrări privitoare la comunism, ce anume vă preocupă în prezent? Problema religiilor?

A.B. – Da, problema religiilor, deoarece comunismul conduce la diavol, dar diavolul conduce la Dumnezeu. În general, trebuie să aflăm din punct de vedere metafizic tot ce s-a întâmplat. De aceea mă ocup mai degrabă de criza bisericilor. Am scris o carte despre protestantismul american, o alta despre Rusia care se numește “Sfânta Rusie” (nu știu unde am citit această expresie). Ați citit ”Sfânta Rusie”?

M.S. – Nu încă…

A.B. – Ah, dar e o carte bună! E tradusă în română, cred.

M.S. – E adevărat. La Humanitas.

A.B. – E bună, e foarte scurtă și cred că e bine gândită. E tradusă și în rusă, în poloneză. E tradusă și în slovacă și în nu puține alte limbi. E o carte bună, dar e singura despre Rusia, am terminat cu asta.

V.T. – Să tragem o concluzie provizorie a acestei discuții care sperăm să continue, căci revenim pentru cercetarea noastră la anul… A, și mai avem un prieten comun, Daniel Mahony.

A.B. – Sunt foarte drăguți soții Mahony. El e foarte bun și curajos, deoarece predă într-o universitate mică și… ține piept… Ține piept!

V.T. – Dacă-mi permiteți, în doua minute: am fost coordonatorul, în România, al unei comisii prezidențiale pentru analiza comunismului și a dictaturii…

A.B. – În fine, România e un pic fluctuantă, nu?

V.T. – Fluctuantă. Dar fostul președinte a citit public raportul acestei comisii. S-a mai înființat și un institut pentru investigarea crimelor comunismului, iar Marius a fost editorul unei reviste a acestui institut, care se numește “History of Communism in Europe”, revistă în care cărțile dumneavoastră au fost comentate.  Pentru a încerca să tragem un fel de concluzie provizorie în acest moment: când v-ați ocupat de religie, de rolul religiei în general, ca fapt esențial al existenței umane…

A.B. – Ipoteza mea de bază a fost că leninismul e un fel de gnosticism.

V.T. – Gnosticism.

A.B. – Da, am spus-o în prima mea carte amplă asupra chestiunii originilor intelectuale ale leninismului, care, de altfel, a fost tradusă în românește.

V.T. – Și în engleză, dar cu un titlu imposibil: “The Rise of the Gulag”.

A.B. – Da, e idiot.

V.T. – Absolut, știu asta, dar nu suntem responsabili de titluri.

A.B. – Da, nu suntem responsabili de asta.

M.S. – În orice caz, pe mine unul m-a influențat mult ideea gnosticismului aflat în inima ezoterică a programului comunist. În fine, asupra conceptului de religie și politică, am urmărit, în secolul XX, apariția și ascensiunea marilor religii politice. Considerați conceptul de religie politică

A.B. – Aș spune ideocrație. Sunt religii, dar diferența față de religia propriu-zisă este că ele pretind că au un nucleu științific: un soi de darwinism stupid la Hitler, o specie de leninism (nu-mi place să întrebuințez termenul de stalinism, este de fapt leninism!)… Deci leninismul este, de asemeni, o ideologie, e ceva care pretinde a explica totul, pretinde a corija limbajul și a da seama pentru tot. E în fapt o mântuire. Mântuirea pentru întreaga umanitate și pentru acela care devine militant. Bun, dar asta sună mai mult a maniheism, sau a marcionism, sau, să zicem, a catharism, ori a gnosticism, decât a religie iudaică sau creștină.

M.S. – Spuneați că reacționați cu iritare la utilizarea cuvântului “stalinism”. Poate explicați puțin de ce.

A.B. – Da, pentru că ascunde unitatea comunismului. Unitatea comunismului este în leninism. În ceea ce-l privește pe Mao Zedong, există un tânăr care a scris recent o carte despre China, în care arată că și acolo e vorba de leninism, pur și simplu. Și tot leninism este ceea ce vedeți în Cuba, în Cambodgia… în fine, e leninism, nu altceva. Există un colorit național, dacă vreți, dar în mod fundamental este leninism.

V.T. – Sunt tendințe acum în țările Europei de Est (în Polonia e o revistă care se numește “Krytyka Polityczna”, în România există un grup care se cheamă “Critic Atac”), de a admira și promova ideile filosofului sloven Slavoj Žižek și ideile lui Jacques Rancière și Badiou.

A.B. – Da, dar asta e neocomunism, e sinistru!

V.T. – Și cum îl explicați? E vorba de ignoranță, de veleitarism, de orgoliu de idei, e vorba de iresponsabilitatea intelectualilor, care ar fi răspunsul?

A.B. – Eu sunt foarte sever față de Franța, pentru că Franța n-a fost capabilă să furnizeze mari critici ai totalitarismului. Îi aveți în Anglia, în Germania, în Polonia, în România, în fine, sunt veritabili. În Franța n-aveți decât idioți: Sartre, Beauvoir…

M.S. – Dar Aron?

A.B. – Aron e singurul.

M.S. – Și școala lui Aron, oameni ca Gauchet, Manent și ceilalți?

A.B. – Da, da, dar e vorba de prieteni. Suntem același grup.

V.T. – Dar în ce grad influențează acest grup, în prezent, dezbaterea intelectuală din Franța?

A.B. – Nu știu nimic despre asta. Televiziunea în Franța e oricum controlată de stângism. Lumea cărților e uluitoare, în timp ce oameni care au o foarte bună cunoaștere asupra Rusiei (sunt niște fete foarte competente care au fost în Rusia, în fine, mai multe jurnaliste: Nougaret, Marie Jégo, excelente pe problema Rusiei), totuși nu pot împiedica faptul că lumea cărților, adică partea ideologică a ei, aparține totalmente stângismul.

M.S. – Am o scurtă întrebare, generală, privind soarta Uniunii Europene. Cum o percepeți, luând în considerare criza din Grecia, Ungaria lui Viktor Orban, etc.?

A.B. – Tot efortul lui Putin este de a scinda Europa, de a exploata faptul că se are destul de bine cu Franța, cu Germania, cu Olanda, cu Italia. De a le separa, de a negocia cu fiecare în parte, de a propune acorduri, de a le inunda cu bani, căci există întotdeauna suficienți bani în Rusia pentru a corupe și cred că România a trecut prin această experiență… Bulgaria și România sunt țări cumpărate. Și, de asemeni, parțial, Slovacia.

V.T. – Și Ungaria.

A.B. – Și Ungaria.

V.T. – Viktor Orban, care în prezent îl proslăvește pe Putin.

A.B. – E bizar, da. E bizar.

V.T. – Căci în urmă cu, să zicem, douăzeci de ani, Ungaria părea un model de succes.

A.B. – Da, e și cazul Poloniei, mai mult sau mai puțin. Apoi, m-ați descurajat cu Moldova. Nu există speranță pentru moment…

V.T. – Nu. Am un foarte bun prieten [Igor Cașu] care a publicat o carte (are un Centru pentru totalitarism care e atacat de stânga) despre totalitarism, represiune, etc., în Moldova sovietică și care spune că el nu vede lumina de la capătul tunelului.

A.B. – Dar apoi sunt foarte săraci, nu?

V.T. – Teribil de săraci.

A.B. – Mult mai săraci decât românii, nu-i așa?

M.S. – Absolut. Pot fi comparați numai cu albanezii, cred, sau cu bulgarii. Așa cum Rusia e țara “KGB”-ului, Bulgaria e țara mafiei. E complet mafiotizată.

A.B. – Și în Italia sunt relații între mafie și KGB. Italia nu e bine. Nu a făcut curățenie, e înconjurată de oameni îndoielnici… Să vă arăt câteva fotografii…

V.T. – Mulțumim!

Calde mulțumiri Deliei Pavlovici pentru traducerea și transcrierea acestui dialog!


Romantismul anti-capitalist reloaded (Interviu in “Timpolis”)

09/07/2015

Vladimir Tismaneanu bust 2„Utopia comunistă clasică şi-a pierdut nimbul de odinioară, dar proiectele colectiviste cu pretenţii escatologice nu au dispărut”, spune profesorul de ştiinţe politice Vladimir Tismăneanu. O declaraţie făcută în cadrul unui dialog la care l-am invitat, în timpul celei mai recente vizite la Timişoara, prilejuită de lansarea noului său volum, Efigii ale unui coşmar istoric. Un dialog printre ale cărui teme de discuţie au fost modul în care, după 1945, s-a construit eşafodajul Puterii, în România, posibila revigorare a comunismului, sub o formă sau alta, şi pericolele care ar putea declanşa reversibilitatea democraţiei în Europa.

„Fanatismul nu poate şi nu trebuie să fie subestimat”

Aţi lansat cu puţin timp în urmă, şi la Timişoara, Efigii ale unui coşmar istoric, o carte în care analizaţi modul în care s-a construit, după 1945, eşafodajul puterii în România. Ce a prevalat în cazul celor 27 de „efigii” asupra cărora v-aţi îndreptat atenţia: crezul orb în doctrină sau dorinţa, de nestăvilit, de parvenire?

Cele două se suprapun adeseori. Chiar şi cei ce se pretindeau idealişti au acceptat cu bucurie privilegiile nomenclaturiste. Li se părea normal să trăiască în lux, se credeau legitimaţi de Istorie. Dar fanatismul nu poate şi nu trebuie să fie subestimat. Citiţi memoriile unui Dumitru Popescu şi veţi înţelege de ce. Omul rămâne şi azi un fanatic comunist. Mai exact spus, naţional-stalinist. Fără ingredientul ideologic, cum l-a numit Soljeniţîn, comunismul n-ar fi putut să se menţină la putere atâtea decenii. De altfel, tocmai eroziunea ideologiei explică, în mare măsură, colapsul final.

Acest volum este primul dintr-o trilogie, după cum spuneţi. Cum le veţi structura pe următoarele două? Ce perioade, ce personaje politice vizaţi?

Depinde în mare măsură de cum va vedea Marius Stan, coordonatorul acestui proiect, structura celor două cărţi. În mare, al doilea volum se va ocupa de personajele de după 1990, în special de perioada pe care o numesc a pontocraţiei, originile şi dinamica acestui populism cleptocratic. Al treilea volum va include eseurile mele (unele scrise împreună cu Marius Stan) despre comunismul global, despre putinism etc.

„Proiectele colectiviste cu pretenţii escatologice nu au dispărut”

CV Vladimir Tismăneanu

Vladimir Tismăneanu locuieşte la Washington şi este profesor de ştiinţe politice la Universitatea Maryland.

Este autorul a numeroase cărţi, între care „Diavolul în istorie” (Humanitas, 2013), „Stalinism pentru eternitate” (Humanitas, 2014), „Cartea preşedinţilor” (Humanitas, 2013), „Lumea secretăa nomenclaturii” (Humanitas, 2012) şi, împreună cu Marius Stan, „Efigii ale unui coşmar istoric” (Humanitas, 2015) şi „Dosar Stalin. Genialissimul generalissim” (Curtea Veche, 2014).

A fost preşedinte şi coordonator al Comisiei prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Este Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest, din Timişoara (2002) şi al Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative (2003).

Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Horia Roman Patapievici vorbesc, într-un volum recent, despre comunism ca despre „o idee care ne suceşte minţile”. Cum percepeţi folosirea prezentului în această construcţie: reală sau puţin forţată?

Nu mi se pare câtuşi de puţin forţată această imagine. Sigur, utopia comunistă clasică şi-a pierdut nimbul de-odinioară, dar proiectele colectiviste cu pretenţii escatologice nu au dispărut. Chavismul este unul dintre acestea. Acţiunile unui Alexis Tsipras fac parte din aceeaşi tradiţie a anti-capitalismului şi anti-liberalismului. Este vorba despre romantismul anti-capitalist reloaded.

Vedeţi posibilă o revigorare a comunismului, o revenire a acestuia la starea din anii de glorie ai săi? Ce ar putea-o cauza?

Nu va fi o revenire a bolşevismului în forma sa originară, ci mai degrabă vom vedea (de fapt, vedem de-acum) coagularea unui nou val anti-liberal, autoritarist, care pune sub semnul întrebării individualismul civic, contractualismul, piaţa liberă etc.Ce nume vor purta aceste noi mitologii este greu de anticipat, dar sunt sigur că ele vor avea afinităţi cu comunismul în planul apelului la resentimente sociale.

De ce este „cool” pentru destul de mulţi tineri să fie de stânga? Şi vorbesc despre ceea ce Cristian Pătrăşconiu numea, în Noua şcoală de gândire a dreptei, „stânga de Bamboo”.

Parte este mimetism, parte ţine de ignoranţa istorică. Se citeşte tot mai puţin, istoria pare o disciplină de pe altă planetă. Stânga radicală (nu mă refer la cea de tip social-democrat) se pretinde exponenta imaginarului social, este inventivă în plan mito-poetic, propune un soi de romantism care generează entuziasme rapide, prea puţin controlate de informaţii riguros examinate.

„În vara lui 2012, în România, am avut de-a face cu un efort de de-democratizare”

Aţi avertizat, într-o conferinţă recentă, pe care aţi susţinut-o la Timişoara, că totalitarismul nu poate fi considerat definitiv defunct. Întrevedeţi vreun pericol care, la un moment dat, ar putea declanşa reversibilitatea democraţiei în Europa?

În vara lui 2012, în România, am avut de-a face cu un efort de de-democratizare. Nu cred că poate contesta cineva în chip serios acest lucru. Strategiile lui Viktor Orban, în Ungaria, vorbesc clar despre acest neo-autoritarism cu potenţial totalitar. Cât despre Putin şi putinism, acolo, potenţialul s-a cam actualizat. Ştiţi cum a reacţionat ambasadorul Federaţiei Ruse la articolul scris împreună cu Marius Stan cu titlul Ispita fascistă a tovarăşului Putin... Nu era vorba de doi autori, ci de un diagnostic care enervează enorm la Kremlin. Noi doi am fost stigmatizaţi, dar nu persoanele noastre contează, ci ideile din articol. Mă grăbesc să spun că reacţiile de solidaritate cu poziţia noastră au fost impresionante.

„Înfiinţarea unuiTribunal European care să investigheze crimele dictaturilor comuniste ţine doar de voinţă politică”

Tőkés László s-a referit, de curând, într-o dezbatere la care a participat, la Timişoara, la necesitatea înființării unui Tribunal European menit să investigheze crimele împotriva umanității, înfăptuite de dictaturile comuniste, spunând: „Europa și statele membre ale UE pot urma drumul credibil al democrației și al statului de drept dacă sunt gata să aducă în fața justiției pe cei care pot fi învinuiți de comiterea crimelor împotriva umanității”. La atâţia ani de la căderea regimurilor comuniste, mai e viabil un astfel de proiect?

Sunt de acord cu această poziţie, crimele împotriva umanităţii sunt imprescriptibile, conform legislaţiei internaţionale. Nu este niciodată prea târziu să se facă dreptate. Viabilitatea proiectului ţine de voinţă politică.

De pildă, ştiu cu precizie că Monica Macovei crede în necesitatea acţiunilor de tragere la răspundere pe cale legală a celor care au participat la acţiunile criminale ale totalitarismului comunist.

Cum vă explicaţi faptul că memoria Vestului a refuzat, în sfertul ăsta de veac trecut de la momentul 89, să preia, să spun aşa, părţi dureroase din cea a Estului?

Poate pentru marile crime comuniste au avut loc departe de Vest, în ţări abia ştiute, în locuri cu nume greu de pronunţat. Dar mai ales, e vorba despre convingerea multora din Vest că, dincolo de ororile Gulagulului, a existat un proiect iniţial altruist, care a fost apoi trădat, abandonat, desfigurat.

„Condamnarea dictaturii comuniste de către Traian Băsescu a fost un act de refondare simbolică a Statului român”

Vladimir TismaneanuSunt aproape nouă ani de la condamnarea comunismului ca regim ilegitim şi criminal, făcută în baza Raportului final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, pe care aţi coordonat-o. Ce ar fi fost firesc să urmeze după acest pas? Ce s-ar fi putut face concret?

Se predă Istoria comunismului, în şcoli, au avut loc acţiuni de reparaţie, în Justiţie, deci s-au făcut numeroase lucruri. Nu aş spune, aşadar, că totul a fost doar o acţiune simbolică. Dar, evident, s-a făcut încă prea puţin. E nevoie de acel Muzeul al Dictaturi Comuniste ca loc de memorie, inspirat, desigur, de impresionantul Memorial de la Sighet.

Vă adresasem întrebarea anterioară pentru că sunt voci, apropiate de fostul preşedinte Emil Constantinescu, care văd în condamnarea morală a comunismului ca regim nelegitim şi criminal – „decretată” de fostul preşedinte Traian Băsescu –, drept „un gest pur retoric şi discutabil”. De ce este necesară această condamnare, fie ea şi doar morală?

Emil Constantinescu este, regret să o spun, un om foarte frustrat. Nu poate admite nici azi ca el însuşi a ratat şansa condamnării oficiale, în numele Statului român, a acelui regim totalitar care a funcţionat în România vreme de peste patru decenii. Mai sunt şi alte motive, dar acesta mi se pare cel decisiv. Condamnarea dictaturii comuniste de către Traian Băsescu a fost un act de refondare simbolică a Statului român. Valoarea sa este nu doar terapeutica, ci şi profilactică.

Pentru că aminteam de preşedinţi… În Cartea preşedinţilor, faceţi trei comparaţii scurtissime: Traian Băsescu – Henric al V-lea, Emil Constantinescu – Hamlet, Ion Iliescu – Macbeth. Pe ce se bazează aceste analogii cu personaje shakespeariene?

Pe faptul că nimeni nu a surprins cu mai mare acuitate tragedia politicii decât Shakespeare. O tragedie care, în multe situaţii, se poate îngemăna cu farsa.

Citeşte şi:

Vladimir Tismăneanu a lansat, la Timişoara, „Efigii ale unui coşmar istoric”

Vladimir Tismăneanu atenţionează: „Totalitarismul nu poate fi considerat un sistem defunct”

Vladimir Tismăneanu: „România şi Polonia sunt direct vizate de ofensiva propagandistică şi politică a Rusiei lui Putin” 

Intimidări

Gabriela Adameşteanu: „Acum, când ştiu cum arată de fapt România, Punctul 8 al Proclamaţiei mi se pare un text utopic”

Tőkés László, la Timişoara: „Europa poate urma drumul credibil al democrației dacă e gata să aducă în fața justiției pe cei care pot fi învinuiți de comiterea crimelor împotriva umanității”

Interviul a fost realizat de Melania Cincea careia ii multumesc pentru excelentele intrebari.

http://timpolis.ro/vladimir-tismaneanu-romantismul-anti-capitalist-reloaded/

 


Niciodată curmatele sfâșieri interioare: Pasiunea lui Emil Cioran (1911-1995)

08/07/2015

Pentru Florica si Andrei

Au trecut două decenii de la stingerea din viață a lui Emil Cioran, acest Juif errant al filosofiei europene din veacul trecut. Întâmplarea a făcut să fiu la Paris și să apuc să trec, împreună cu Florica Jebeleanu și Marius Stan, chiar pe strada unde se găsea celebra mansardă. Marius a făcut poze, seara am cinat în zonă împreună cu pianistul și eseistul Andrei Vieru, soțul Floricăi, un intelectual de mare rafinament care l-a cunoscut bine pe Cioran. A fost, nu mă îndoiesc, cel mai central-european intelectual român (dar și francez) al veacului XX. A trăit o existență sub zodia utopiei, a dilemelor identitare și a nevrozelor politice. A fost un gânditor al adevărurilor neiertătoare, al interogațiilor ultime și al niciodată curmatelor sfâșieri interioare.

Născut la Răşinari în luna aprilie 1911, Emil Cioran a fost un intelectual pasionat, deci unul chinuit, mistuit, devorat de incertitudini. Autorul “Ispitei de a exista” a detestat orice schematism descărnat, orice formulă filosofică înghețată, s-a îndoit de toate precum și de el însuși. A trăit sub semnul disperării, al unui pariu imposibil cu un Dumnezeu ascuns, chiar absent, un demiurg capricios, gelos și adeseori irascibil, căruia s-a obstinat să-i azvârle mereu mănușa unui dispreț înfrigurat. A fost îndrăgostit de neant, se simțea bine doar în acel deşert al melancoliei cotropitoare căruia îi putem spune geniul inadaptării ori vocația de a fi mereu împotrivă și mereu dezrădăcinat, Emil cel fără-de-țară, Emil cel fără-de-casă (Heimatlosigkeit). A fost marele vagabond al unei metafizici îmbătrânite. Dintre filosofii francezi ai timpului său, l-aș asemui cu un Vladimir Jankélévitch ori cu Emmanuel Levinas. Unii l-au numit nihilist. Nu cred că putem vorbi de negarea valorilor, ci mai degrabă de o supremă, apăsătoare, terorizantă descumpănire. Lumea este strâmb alcătuită, suntem mereu dependenți de obligații decizionale care se dovedesc de atâtea ori nefericite, chiar dezastruoase.

Locuința lui Cioran era la mansarda acestei case din zona Odéon. Fotografie de Marius Stan

În tinerețe, cum o mărturisea chiar el, Cioran s-a contaminat cu virusul radicalismului utopic, fusese, spre a relua formula lui Czesław Miłosz, un “sclav al Istoriei”, un motiv suficient de puternic pentru a dezvolta ulterior un scepticism total în raport cu cântecele de sirenă ale ideologiilor de orice culoare. A fost așadar un intelectual atras, ori, mai precis spus, sedus de promisiunile oraculare ale fascismului (putea merge în les folles années trente, la fel de bine, ori de rău, spre comunism, nu degeaba îl admira pe Lenin). Mediocritatea burgheză proprie acelei low and dishonest decade (W. H. Auden), tihna unei democrații imperfecte, dar reale, îl plictisea, îl înfuria, îl scotea din minți. Voia another country, o Românie transfigurată, o Românie nefilistină, o Românie capabilă de delir, de salturi mortale, de autenticitate, de aventuri imperiale. Într-un text de o sinceritate unică, acea confesiune sfâșietoare care este “Mon Pays”, Cioran a spus mai multe lucruri dure despre orbirea sa juvenilă decât toți adversarii săi reuniți. La un ceas când România democratică avea o vitală nevoie de prieteni, nu de inamici, a ales să o deteste, lucru pe care avea să-l regrete o viață.

Avea o chemare spre existențialismul apocaliptic (înclinație observată de Gabriel Liiceanu). Paradoxal, era un revoluționar care iubea tradiția conservatoare. Făcea parte, ca și Ludwig Klages, dintre aceia care, în lupta dintre suflet și spirit, iau partea celui dintâi. Într-un text apărut în “Partisan Review” îl numeam un revoluționar mistic. Un revoluționar, cum se spune, fur ewige Dinge. Este vorba de acel sindrom pe care istoricul Jeffrey Herf l-a definit drept al modernismului reacționar. Îmi amintesc discuțiile purtate cu Matei Călinescu despre generația lui Cioran ca parte a unui fenomen european de respingere exasperată, dar și de asumare temerară a modernității. În eseul său clasic despre “Joseph de Maistre și originile fascismului”, marele gânditor liberal care a fost Isaiah Berlin îl citează elogios pe Cioran.

Tot astfel, după ce în tinerețe scrisese “Schimbarea la față a României”, o carte-manifest, o carte-dinamită, revelatoare pentru febra ideologică de atâtea ori distructivă a acelor timpuri, maturul Cioran a protestat împotriva oricărei forme de xenofobie. Paginile despre evrei din “La tentation d’exister” rămân un omagiu de o imensă căldură, aș spune dragoste, adus unui popor de solitari și martiri. La fel, ceea ce a scris despre maghiari, ceea ce a spus în convorbirile cu prietenii săi, între care istoricul François Fejto, ar trebui predat în școlile din România pentru a depăși viziunile primitive care încă ipotechează și împiedică analizele sincere și oneste. Cum a putut acest om de o inteligență nepereche, îndrăgostitul de Schopenhauer, Nietzsche, Simmel, Scheler și Bergson, să îmbrățișeze tezele extremiste? Ce demon îl va fi înrobit? Nu vom înțelege niciodată această opțiune intelectuală din timpurile acelea sumbre, când, cum spunea François Furet, ambele radicalisme, comunismul și fascismul, aveau un viitor tocmai pentru că democrația părea definitiv condamnată, dacă vom proceda reducționist, operând cu verdicte apriorice și apodictice.

Cred că o cheie pentru înțelegerea acestei pasiuni o oferă un text scris de Paul Nizan în 1934, care îi compara pe André Malraux și Martin Heidegger. Să nu uităm, la acea dată, Malraux era o vedetă a stângii antifasciste și pro-sovietice, iar Heidegger acceptase să devină rectorul Universității din Freiburg, numit de regimul nazist. Discursurile revoluționare ale lui Malraux sunau tulburător de asemănător cu faimosul discurs rectoral al lui Heidegger. Heidegger exalta “grandoarea istorică a nazismului”, Malraux pe aceea a bolșevismului. Observa Nizan că în opera lui Malraux, ca și în aceea a lui Heidegger, și aș spune și în gândirea lui Cioran, era vorba de angoasă, de disperare, de refuzul masificării, de “iremediabila solitudine ce caracterizează condiția umană”. Iată cuvintele criticului pe atunci comunist, intelectualul admirat de foștii săi colegi de la Ecole Normale Supérieure, Jean-Paul Sartre și Raymond Aron, omul care avea să rupă cu stânga stalinistă după Pactul Molotov-Ribbentrop și care murea pe front în 1940, la doar 35 de ani, îngrețoșat de atâtea infamii, abdicări și trădări.

Lui Nizan, așadar, Malraux îi amintea de “acel mare gânditor și filosof contemporan, Martin Heidegger, pentru care, ca și pentru Malraux, esența vieții umane se afllă în angoasă și disperare. Această apropiere este extrem de simptomatică pentru perioada istorică actuală. La acest ceas de declin al civilizației burgheze, unii mari gânditori au descoperit subit că, în confruntarea cu neantul, angoasa și disperarea reprezintă o realitate pentru om… La întrebarea fundamentală ‘Cum te poți sustrage angoasei și morții?’, cei doi oferă răspunsuri diferite. Heidegger a găsit un răspuns în acceptarea totală și necondiționată a național-socialismului. Malraux, la rândul său, a încercat să învingă această angoasă. El a aflat în acțiune, în orice fel de acțiune, forța pentru a o depăși ori măcar pentru a o putea ignora. Acțiunea îl poate proteja pe individ împotriva disperării și angoasei… ea este suprema formă de eroism revoluționar”. (Textul lui Nizan a apărut în “Literaturnaia Gazeta” înaintea sosirii lui Malraux în URSS pentru a participa la primul congres al scriitorilor sovietici, v. Curtis Cate, “André Malraux: A Biography”, New York: Fromm International Publishing Corporation, 1995, p. 202). Poate că ar merita ca unii dintre cei care scriu în grabă despre aceste destine intelectuale, cu porniri inflamat-justițiare, să mediteze la cuvintele lui Nizan.
Poate că ar merita ca unii dintre cei care scriu în grabă despre aceste destine intelectuale, cu porniri inflamat-justițiare, să mediteze la cuvintele lui Nizan. M-am ocupat de relația lui Heidegger cu nazismul într-un text apărut pe blogul meu.

https://tismaneanu.wordpress.com/?s=metapolitica

Spre deosebire de un Georg Lukács, marxistul gnostic care a rămas până în ultima clipă fidel pariului său bolșevic (“Cel mai rău socialism este superior celui mai bun capitalism”, interviu cu Franco Ferraroti, 1970), Cioran a înțeles că a greșit. Și-a asumat ceea ce Marta Petreu numește “trecutul deocheat”. A făcut pace cu valorile liberalismului democratic (din nou, opusul unui Lukács ori Carl Schmitt). Și-a purtat crucea cu demnitate, a expiat, a agonizat, a pătimit, a sublimat supliciul în acele “silogisme ale amărăciunii” în absența cărora lumea noastră ar fi mult mai absurdă și mai mohorâtă. Pentru că din deznădejdea lui Cioran se nasc zorii unei posibile redempțiuni. Nu este disperarea sterilității, ci acel fior ce nu poate fi domolit al unei eterne neputințe, dar și al unei veșnice obligații de a găsi sens acestei lumi. Dintre cărțile lui Cioran, favorita mea rămâne “Histoire et utopie”. Acolo am aflat secretul dictaturilor totalitare dintr-un veac dominat de năluciri ideologice: “O lume fără tirani ar fi ca o grădină zoologică fără hiene”. Această carte a lui Cioran ar fi una dintre acelea pe care le-aș lua cu mine dacă ar fi să-mi petrec restul zilelor pe o insulă pustie.

Textul de mai sus a apărut intr-o primă formă pe “Contributors” în aprilie 2011. Îl reiau intr-o versiune actualizată, la două decenii de la plecarea filosofului in lumea drepților.

Articol transmis la Radio Europa Libera si publicat aici:

http://www.europalibera.org/content/blog/27117062.html

Textul poate fi ascultat aici:

http://www.europalibera.org/audio/27117058.html

Petru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/niciodata-curmatele-sfa%c8%99ieri-interioare-pasiunea-lui-emil-cioran-1911-1995/


Mesianismul comunist sub microscop: Dialog cu Catalin Stefanescu la “Garantat 100%”

02/07/2015

A fost o mare bucurie intelectuala sa dialoghez cu Catalin Stefanescu. Iata linkul la acea discutie pe care pretuitul moderator o numeste “o sectiune prin comunismul romanesc”. Prob, elegant, pertinent–aceste cuvinte surprind, cred, stilul jurnalistic al lui Catalin Stefanescu. Cand examinam comunismul in genere si pe cel din Romania in particular, este dezirabil sa lasam prejudecatile de-o parte si sa intelegem ca vorbim despre o poveste serioasa, o tragedie istorica ale carei consecinte sunt departe de a fi disparut. Niciodata o societate, asemeni unui individ, nu poate functiona normal in absenta asumarii trecutului. O citez pe ganditoarea politica germana Gesine Schwann care a vorbit despre forta distructiva a tacerii. Viitorul exista in trecut, iar fara a administra acest trecut devenim, spre al- cita pe Rene Char, citat de Hannah Arendt, mostenitorii fara un testament.

Se poate dialoga cu nostalgicii, sa spunem, ai Cenaclului “Flacara”? Poate am fost prea sever cand am vorbit despre spalarea creierului prin spectacolele paunesciene, dar nu vad cum un om onest poate ignora functiile acestui tip de circ politic cu vestminte poetice si muzicale. Cum putem ignora marile manipulari ale propagandei comuniste? Pledez pentru decriptarea mecanismelor de legitimare a dictaturii. Cenaclul “Flacara” traia prin atmosfera de ritual cultic. Paunescu a semanat cu un Evtusenko, dar a facut pactul cu sistemul, s-a lasat utilizat, cu aparenta sa non-conformista, pentru a servi scopurile tiraniei. Este, asadar, important sa exploram metamorfozele tiranofiliei in secolul XX. Urcusul lui Paunescu a fost enorm, la fel si degringolada sa. Sigur, periodizarea unor asemenea itinerarii, dar nu prin ignorarea rinocerizarii unor intelectuali influenti.

Regimul totalitar comunist era inspirat de ideologie, era o ideocratie. Unii spun ca Paunescu ii proteja pe artistii care puteau sa participe la acele spectacole. Raspund, citandu-l pe Mihail Sebastian care nota cuvintele unui jurnalist francez care spunea ca exista proximitati care angajeaza. A sta langa Paunescu in faza delirului cultic era o asemenea proximitate maculanta. A fi presedintele Uniunii Scriitorilor in ultima faza a dictaturii era o abdicare ignobila. “Raportul Final” este un probatoriu, cartile mele (si nu doar ele, ma grabesc sa adaug) sunt tentative analitice care aduc elemente istorice necesare intr-un asemenea gest simpbolic. Concesiile lui Paunescu nu au fost cele ale unui trepadus minabil, precum Nicolae Dan Fruntelata. Ele au fost imense, pe masura talentului sau tradat.

Discutam dtspre natura profunda a terorii comuniste. De ce uitam intensitatea terorii? Amintesc teoria verbelor de senzatie la Wittgenstein, deci non-transmisibilitatea senzatiei de durere. Istoricul Florin Turcanu vorbea despre exorcismul prin cunoastere. Deci, pe langa justitia politica, purificarea are loc si prin cunoastere. O istorie a totalitarismului cere si intelegerea colaborationismelor. De aceea ste nevoie de un document statal precum discursul de condamnare a comunismului din 18 decembrie 2006. Masha Gessen sustine, pe buna dreptate ca tocmai esecul condamnarii PCUS explica ascensiunea regimului Putin. Daca vrem despartiea de logocratia comunista, trebuie sa demistificam teocratia comunista, logosul sau, teologia sa politica. Ce mesaj se poate oferi celor care cred ca simplul fapt ca au trait sub comunism i-ar expune stigmatului? Evident, nu e vorba despre toti cei care au facut parte din partidul comunist, ci despre aparatele politice, ideologice, securiste. Comunismul a fost o modernitate deturnata, a definit, pentru multi oameni, cadrele lor existentiale.

Prabusirea comunismului a fost pentru multi oameni o iesire din ceea ce parea etern. De aici, si criza axiologica care a urmat. “Raportul Final” a pus sub semnul intrebarii, in chip documentat, paradigma ceausista a istoriei nationale. Dar discutia trebuie purtata in parametrii civilitatii. Se poate face o tipologie a reactiilor de tip anti-anticomunist, de la Ion Iliescu la neo-stangisti? De ce reactuoneaza alergic stanga contemporana la evidentierea similitudinilor dintre comunism si fascism? De ce se minimalizaza faptul ca NSDAP, paritdul nazist, era unul care isi mentinea in nume cuvantul “socialist”? Ii multumesc lui Catalin Stefanescu pentru ca a facut posibil un dialog dezinhibat pe teme de o fierbinte actualitate.

http://www.tvrplus.ro/editie-garantat-100-344882

De asemenea:

https://tismaneanu.wordpress.com/2009/05/13/garantat-100-catalin-stefanescu-in-dialog-cu-mircea-cartarescu/


Anamorfoze istorice sau totalitarismul ca demonism

02/07/2015

Pentru Marius

Istoria inainteaza pe panta sa rea, scria Hegel. Diavolul a existat si va exista mereu, cat se poate de palpabil, ne spune, lui Marius Stan si mie, Alain Besançon. Ne reaminteste unul dintre cele mai tulburatoare pasaje din “Secolul meu” de Aleksander Wat, dracul in carne si oase vazut la inchisoarea Butyrka. La FNAC, cumparam, in Pleiade, Malraux si Camus. Orice intelectual care se respecta ar trebui sa aiba in biblioteca sa “Conditia umana” si “Omul revoltat”. Cumparam cartea despre diavolul Beria de Françoise Thom si pe cea a lui Viktor Klemperer intitulata “LTI, La langue du Troisieme Reich.”, limba celui de-al Treilea Imperiu (Reich). Diavolul avea a sa imbecil-ezoterica langue de bois. Françoise Thom a scris cartea clasica despre acest construct in care ceea ce se spune are o singura menire esentiala: sa oculteze si sa desfigureze realitatea. Alain Besançon, discipolul lui Raymond Aron si prietenul de idei al unor Martin Malia si Leszek Kolakowski, a deconspirat cu admirabila pasiune si maxima rigoare ideocratia comunista. Ne vorbeste cu caldura despre Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, despre legatura sa stransa cu editura Humanitas care i-a publicat cartile in excelente traduceri romanesti.

La Conciergerie citim lista executatilor din vremea Revolutiei Franceze: Danton, Camille Desmoulins, Robespierre, Fouquier-Tinville, acel precusor si model al lui Andrei Visinski si al lui Roland Freisler. Ca religie seculara, bolsevismul (deci nu doar “stalinismul”) a fost un fundamentalism politic, o gnoza ce s-a dorit universal-redemptiva. Leninismul s-a nascut la intersectia dintre marxism, nihilism si mesianism rus. Nu trebuie neglijat factorul numit de Isaac Deutscher “magie primitiva” (Deutscher a gresit in multe privinte, dar nu pe acest subiect). Bolsevismul nu a mantuit pe nimeni, a creat in schimb o monstruoasa colonie penitienciara. Acesta a fost adevarul despre catastrofele legate de incarnarea Diavolului in Istorie. Un Diavol numit Lenin, Stalin, Hitler, Mussolini, Mao, Ceausescu, Enver, Pol Pot, Abimael Guzman, Castro etc Ne intalnim la Aeroportul Roissy cu Alexandru Calinescu. Ne spune ca Thierry Wolton pregateste o serie de carti monumentale despre comunism: criminalii, victimele, complicii…

VT

La Palais du Luxembourg o expozitie de picturi si desene despre dinastia Tudorilor. Imi aduc aminte de piesele istorice ale lui Shakespeare, de tragedia mea favorita, “Richard al II-lea”, de replica aceluia care, dupa uciderea lui Richard de Bordeaux, ii spune celui care avea sa devina atunci Henric al IV–lea: “Ai vrut s-o vreau”. Privesc portretele lui Elizabeth, regina-fecioara si ale rivalei-victima, Maria Stuart, eroina minunatei biografii de Stefan Zweig. Anamorfoza unuia dintre Tudori imi readuce in minte cartea lui Jurgis Baltrusaitis citita cu patru decenii in urma. Ideile politice au suferit in veacul totalitarismelor transfigurari dintre cele mai naucitoare…

Istoria secolului XX este una ce face sa paleasca universul intrigllor, comploturilor si vendetelor din piesele unor Marlowe sau Shakespeare. La Tbilisi am vorbit indelung cu intelectuali georgieni despre anii Marii Terori. Citesc biografia acelui Janus care a fost Beria, criminal sadic si reformator secret, bolsevic ardent cu ascunse simpatii mensevice. Fara a cunoaste capitolele georgiene din biografia sa este imposibil sa reconstitui personajul. Georgia a fost singurul experiment politic mensevic, a fost lichidat in fasa. Unii prieteni din Tbilisi au rezerve fata de filmul “Cainta” al lui Tenghiz Abuladze, li si pare prea inclinat spre mistitism religios. Eu nu l-am perceput astfel. Totalitarismul a falsificat binele, cum scria Besançon, plecand de la Vladimir Soloviov si George Orwell. O ipoteza la care reflectam in continuare, pregatind “Dosarul Lenin”, de fapt o teza confirmata la Auschwitz si la Kolyma. Este semnificata capitolului intitulat “The Decline of the Nation-State and the End of the Rights of Man” din capodopera Hannei Arendt, “The Origins of Totalitarianism” (tradusa tot la Humanitas). Traim in continuare sub semnula ceea ce marea ganditoare a numit “the perplexities of the Rghts of Man”…

Recomandari bibliografice:

http://www.humanitas.ro/humanitas/originile-intelectuale-ale-leninismului-0

http://www.humanitas.ro/humanitas/nenorocirea-secolului-despre-comunism-nazism-si

http://www.humanitas.ro/humanitas/secolul-meu-confesiunile-unui-intelectual-european

http://www.humanitas.ro/humanitas/diavolul-în-istorie

http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-via%C5%A3%C4%83-sunt-lucruri-care-nu-se-fac-%C5%9Fi-care-totu%C5%9Fi-se-fac-0

http://www.curteaveche.ro/dosar-stalin-vladimir-tismaneanu-marius-stan.html

http://www.humanitas.ro/humanitas/o-idee-care-ne-suce%C5%9Fte-min%C5%A3ile

http://www.polirom.ro/catalog/carte/povestiri-din-kolima-i–5757/


Neo-totemism secular: Mai are totalitarismul un viitor? (Un eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu)

20/05/2015

În memoria lui Robert Wistrich (1945-2015)

Motto: “Fiecare eveniment istoric debutează printr-o luptă centrată pe denumire” (Milan Kundera)

În ciuda nenumăratelor necrologuri, totalitarismul rămâne un important instrument analitic în efortul nostru de a înțelege experimentele politice moderne inspirate de modele ideologice de transformare nu doar a societății, ci și a naturii umane. În anii ’30 ai secolului trecut, gânditori politici anti-totalitari (democrați liberali, social-democrați, conservatori, creștin-democrați) au fost preocupați de apariția mișcărilor de masă carismatice și de consecințele potențial catastrofice ale acestora. Printre cei care au înțeles componentele definitorii mistice, chiar magice, ale proiectului totalitar au fost intelectuali ruși (menșevici, dar și existențialiști creștini precum Nikolai Berdiaev), liberali francezi (de exemplu, Élie Halévy, cel care spunea că era tiraniilor începe din august 1914, și adeptul său, tânărul Raymond Aron) și germani (Waldemar Gurian, care apoi și-a  construit o carieră academică în SUA, și Eric Voegelin). Despre modul în care s-a născut modelul totalitar în Germania weimariană și apoi în exilul intelectual german, ca reacție intelectuală la ascensiunea nazismului, recomandăm cartea lui Udi Greenberg, “The Weimar Century: German Emigres and the Ideological Foundations of the Cold War”, apărută în 2014 la Princeton University Press, îndeosebi capitolele despre Carl J. Friedrich, Waldemar Gurian și Hans Morgenthau.

O dezbatere fără sfârșit

Acest curent de gândire, combinat cu contribuțiile unor intelectuali italieni aparținând stângii anti-comuniste și antifasciste (Carlo Rosselli, Nicola Chiaromonte), a stat la baza dezvoltării, după cel de-Al Doilea Război Mondial, a conceptului de “totalitarism” ca principală paradigmă interpretativă pentru înțelegerea aparentei lipse de sens a nazismului și stalinismului. Admiratoare a lui Waldemar Gurian, un excepțional exeget al bolșevismului, și având o mare prețuire pentru opera lui Eric Voegelin (a se vedea cartea acestuia tradusă la Humanitas de către Bogdan Ivașcu și recenzia semnată de unul din autorii acestui eseu (MS) în revista History of Communism in Europe), Hannah Arendt nu a împărtășit fascinația pentru abordarea în termeni de religie politică a celor doi gemeni totalitari. În egală măsură însă, ea a accentuat centralitatea hybrisului ideologic al mișcărilor utopic-revoluționare, neo-chiliastice, pe care le-a analizat în lucrarea sa clasică Originile totalitarismului. Pentru mesianismul revoluționar rămâne esențială cartea lui Norman Cohn, The Pursuit of the Millenium (1961).

Mai târziu, în anii ’60, a luat amploare valul revizionist. O nouă generație de istorici, politologi și sociologi a început să conteste în mod fundamental abordarea totalitară, invocând caracterul static al acesteia, argumentând că nu reușea să explice dinamica internă a acestor societăți înregimentate și posibilitățile lor de a transcende, prin intermediul unor evoluții endogene, statutul de regim monopolist-ideocratic. Au apărut noi concepte, atât în Est cât și în Vest, printre ele acela al “post-totalitarismului” (Ágnes Heller și Ferenc Fehér). Disidenții est-europeni, în principal Václav Havel, Jacek Kuroń, Adam Michnik și George Konrád, au formulat strategii de rezistență centrate pe conceptul și practica societății civile, ca forță socială corozivă capabilă să submineze dominația aparent imutabilă a Partidului și să redea demnitatea civică. S-a configurat conceptul de “anti-politică”, un antonim al machiavelismului revoluționar, dar și al alienării birocratice din societățile pluraliste.

Câteva reflecții despre o carte incitantă pe acest subiect mereu controversat care este totalitarismul: A. James Gregor, Totalitarianism and Political Religion: An Intellectual History (Stanford, CA: Stanford University Press, 2012). Profesor de zeci de ani al Universității Berkeley, A. James Gregor este un important și recunoscut cercetător al marxismului, bolșevismului, fascismului italian și național-socialismului. Lucrările sale, care dovedesc o extraordinară erudiție și care sunt superb documentate, au influențat generații de istorici și politologi. Găsim în volumul la care ne referim o sinteză a contribuțiilor sale anterioare și un efort de a le lega de dezbaterile actuale privind religia politică în calitatea ei de substrat intelectual și moral al totalitarismului. Profesorul Gregor excelează atunci când examinează originile fascismului italian, ultra-naționalismul salvaționist promovat de filosoful hegelian Giovanni Gentile, pe care Mussolini a reușit să îl convingă să adere la regimul fascist, convertindu-l într-unul dintre partizanii acestuia. Așa cum sesiza și H. S. Harris în “The Social Philosophy of Giovanni Gentile”, cetățeanul exemplar al lui Gentile trebuia pur și simplu să “audă vocea Statului înlăuntru-i” (p. 125) și astfel “era deschisă calea către o identificare totală a cetățeanului cu obiectivele Statului” (vezi Adrian Lyttelton, “The Seizure of Power: Fascism in Italy, 1919-1929″, Routledge, 2009, pp. 376-377). Cum a fost posibil ca un filosof atât de subtil să susțină un regim represiv, anti-umanist și visceral anti-individualist rămâne una dintre cele mai tulburătoare dileme ce țin de istoria generală a auto-amăgirii intelectualilor, sau, cu alte cuvinte, a intoxicării de sine prin adeziunea la regimuri liberticide. Giovanni Gentile și Carl Schmitt, în cazul extremei drepte, Antonio Gramsci și Georg Lukács, în cazul extremei stângi, sunt doar cele mai faimoase exemple ale fascinației față de dogme totaliste, totalizante și totalitare. Elementul comun în toate aceste cazuri a fost ceea ce filosoful Mark Lilla a numit a fi mentalitatea tiranofilă. Pasiunile revoluționare moderne, declanșate odată cu Revoluția Franceză, au transformat însuși spațiul politicului, au îngăduit prezența maselor mobilizate prin propagandă la acțiuni menite –spre a-l cita pe Karl Marx– “să ia cu asalt cerul”. Exaltat în poemele romanticilor, demonul nesăbuinței, al hybrisului, s-a încarnat în Istorie cu consecințe cataclismice (vezi “Cataclysms“, de Dan Diner, și “Diavolul în istorie“, de VT).

A. James Gregor examinează o serie de etape paradigmatice ale istoriei intelectuale cu scopul de a explica conținutul cvasi-religios al ideologiilor totalitare. Cercetătorii ideilor radicale vor găsi o analiză pertinentă a viziunilor politice și ale căutărilor în direcția unei salvări imanente din scrierile lui Hegel, Moses Hess, Feuerbach, Marx, Richard Wagner, Lenin, Mussolini, Hitler, Alfred Rosenberg și ale altor autori mai puțin cunoscuți. Din acest punct de vedere, cartea de față este un excelent ghid pentru o arheologie a ideilor totalitare și a năzuinței pentru o comunitate purificată social și etno-rasial. Este surprinzător însă că profesorul Gregor nu se angajează într-un dialog cu unii dintre cei mai importanți autori care au scris pe acest subiect, de la Peter Viereck, cu al său superb volum Metapolitica, una dintre cele mai pătrunzătoare analize asupra originilor mentalității naziste, la Eric Voegelin, Raymond Aron, Norman Cohn, și întregul curent asociat cu identificarea elementelor milenariste, chiliastice și escatologice care au stat la baza mișcărilor politice ce au avut ca scop revoluții sociale și antropologice. Aceste partide-mișcări (party movements), așa cum le-a definit unul dintre cei mai importanți exegeți ai stalinismului, Robert C. Tucker, au secularizat experiența religioasă, au folosit și au abuzat nevoia umană de sacru. Această așa-zis necesitate a fost transpusă în totemizarea Liderului Providențial, a Partidului demiurgic și salvator, a Rasei, a Națiunii, a Clasei, a Istoriei învestită cu sens, adică în re-sacralizarea și re-vrăjirea lumii, tocmai opusul a ceea ce Max Weber numea Entzauberung. Să ne amintim apoi că Thomas Mann numea național-socialismul un neopăgânism și în acest sens am îndrăznit să introducem și noi, autorii acestui eseu, conceptul de neo-totemism secular, încă din titlu, pentru a marca prezența unei magii primitive în ritualurile cultice ale totalitarismului.

În fine, aceleași partide-mișcări au canonizat violența în numele promisiunii unui paradis terestru. Aceasta este și ideea centrală a volumului extraordinar al lui Andrzej Walicki publicat în 1995 tot la Stanford  University Press (Marxism and the Leap to the Kingdom of Freedom). Din păcate, interpretarea marxismului ca religie politică propusă de A. James Gregor ignoră scrierile lui Walicki, dar și fundamentala trilogie a lui Leszek Kołakowski, Principalele curente ale marxismului.

Am spune apoi că este discutabilă analiza lui Hegel și Feuerbach ca adepți ai unor autoproclamate religii politice. Este adevărat, cei doi au anticipat cultul istoriei, celebrarea unității organice, idolatrizarea statului, rasei sau a partidului, dar cei doi nu au fost implicați în mișcări politice de masă. Recomandăm în acest sens excelentul volum al lui Jacob L. Talmon, The Myth of the Nation and the Vision of the Revolution, sau, mai recent, superba analiză a religiilor politice a filosofului politic Emilio Gentile (pe care Gregor îl citează).

Chiliasm, milenarism, violență

Primul regim totalitar a fost cel bolșevic. Altfel spus, odată cu Lenin se constituie arhitectura totalitară: supremația ideologiei, monopolul puterii în mâinile partidului unic și disoluția completă a statului de drept. Leninismul așează în centrul cosmologie sale conceptul de dictatură a proletariatului, o formă de regim politic în care legalitatea este anulată în numele unei continue stări de excepție (război civil, încercuire imperialistă, comploturi interne, reale și, mai ales, imaginare). Trebuie menționate contribuții precum cea a lui Kenneth Jowitt, în special conceptul acestuia de impersonalism carismatic ca explicație pentru adorația bolșevicilor, fără limite și cvasi-extatică, pentru Partid ca agent mesianic sortit să realizeze postulatele Istoriei.

Este important să ne amintim de Georges Sorel ca sursă intelectuală atât pentru frenezia revoluționară de stânga, cât și pentru cea de dreapta. Radicalismul politic modern și-a găsit în Sorel profetul cel mai virulent. De la Sorel la Frantz Fanon și prefațatorul acestuia, Jean-Paul Sartre, violența este celebrată ca având potențial cathartic. Totalitarismul este, în substanța sa ireductibilă, un program purificator (a se vedea teza lui Zygmunt Bauman despre “statul-grădinar”). În acest sens, sociologul Daniel Chirot nu greșește, credem, când vorbește în cartea sa, “Modern Tyrants”, despre preponderența (prevalence) Răului în timpurile noastre.

Extremismul utopic a atins cote paroxistice în timpul Marii Terori din URSS, al Revoluției Culturale din China maoistă și în regimul lui Pol Pot din ceea ce s-a numit Kampuchea. Experimentul genocidar al khmerilor roșii a fost o catastrofă grotescă, având înfricoșătoare consecințe în ceea ce privește pierderile de vieți umane, și care, așijderea Gulagului sau Holocaustului, sfidează capacitatea noastră de înțelegere. Cu toate acestea, nu există o construcție ideologică a khmerilor roșii comparabilă cu cele care au mobilizat experimentele sovietic sau nazist. Mai mult decât atât, Pol Pot și clica sa au fost un foarte ciudat amestec de criminali ideologici foarte puțin legați de dogmele clasice ale marxismului, leninismului, maoismului sau castro-guevarismului.

O trăsătură a totalitarismului care se cere accentuată ține de personalitățile care au încarnat etosul totalitar, acei lideri profetici și cultul lor. Într-o carte extrem de interesantă, The Stalin Cult: A Study in the Alchemy of Power (Yale University Press, 2012), istoricul Jan Plamper deconstruiește impresionant mecanismele instituționale și psihologice din cadrul sistemului sovietic care au ca scop obținerea obedienței totale a individului în raport cu autoritatea partidului și interiorizarea culturilor ritualice centrale regimului. Cititorul interesat de o nouă și edificatoare interpretare a rolului lui Stalin în codificarea credinței mitologice a bolșevismului în timpul Marii Terori va aprecia cu siguranță admirabilul volum al lui David Brandenberger, Propaganda State in Crisis: Soviet Ideology, Indoctrination, and Terror under Stalin, 1927-1941 (Yale University Press, 2012). Ceea ce reiese ține de natura hierofanică, mistică de-a dreptul, a logocrației comuniste. Fascinația textului echivalat cu unul divin e o temă explorată și de Stephen Kotkin în primul volum al monumentalei sale trilogii despre Stalin. Lupta pentru mantia lui Lenin a fost una, mai presus de toate, de natură teologic-dogmatică. Totalitarismul este o teocrație seculară.

Strict supravegheat, atent editat și parțial redactat de Stalin însuși, Cursul Scurt de istorie al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, pandantul bolșevic al Mein Kampf-ului, a fost o colecție de obsesii, demonizări și lozinci auto-justificatoare. A atins un statut sacru similar cu cel al cărții lui Hitler. Întreg sistemul de propagandă a fost centrat pe acesta, Cursul Scurt devenind materializarea adevărului revelat. Până la moartea lui Stalin în 1953, a funcționat ca alfa și omega al religiei politice sovietice.

Mituri revoluționare și religii politice

Înțelegerea relației dintre totalitarism și religiile politice constă în explicarea naturii textelor oficiale, în demistificarea acestora și în demonstrarea modului în care ele au reușit să devină echivalentul Bibliei în imaginația politică și morală a milioane de oameni. Un astfel de proces presupune re-analizarea nu numai a momentelor de fanatism orb, bolșevismul și național-socialismul ca tentație (pentru a folosi formula istoricului Franz Stern), dar și a rolului tendințelor regeneratoare, eretice și, în final, al apostaziei. De fapt, aceasta este una dintre cele mai importante dileme pentru un gânditor politic preocupat de enigma totalitarismului: de ce au existat atât de mulți eretici în Biserica Comunismului și atât de puțini în cea a Fascismului? Poate că răspunsul se găsește în chiar matricea sa ideologică, în structura ei paleo-simbolică (termen propus de Alvin W. Gouldner) ambivalentă, în ceea ce Raymond Aron a numit opiul intelectualilor (cartea cu acest titlu a apărut în românește la Curtea Veche Publishing, în colecția “Constelații”, coordonată acum de autorii acestui eseu).

Totalitarismul s-a născut în condițiile de neo-barbarizare europeană și globală generate de Primul Război Mondial. Istoricul Eric Hobsbawm a vorbit despre această erupție a barbariei în cartea sa “The Age of Extremes”. A fost expresia unor stări de malaise, disperare, frustrare, debusolare, dezrădăcinare la nivelul unor largi straturi sociale. A predicat omogenizarea completă a corpului politic și a respins tradiția drepturilor omului și cetățeanului. A pretins că rezolvă toate problemele sociale, economice și morale prin declanșarea unui război civil internațional menit să culmineze în dispariția vechii ordini și geneza uneia noi.

Asistăm azi la o nouă ofensivă împotriva valorilor liberale, contestate de partidele-mișcări totalitare. Ne referim, desigur, la islamismul revoluționar, dar și la putinism. Civilizația burghez-liberală este contestată cu aceeași ferocitate cu care era atacată, în anii ’20, Republica de la Weimar. Se dispută proiectul Luminilor, intelectuali celebri susțin revoluții obscurantiste. Ne întâlnim cu un nou nihilism situat la confluența dintre relativismul post-modern, pe de-o parte, și pasiunea utopică resuscitată. Nu e vorba de comunismul clasic, ci mai degrabă de un construct eclectic, așa cum este ceea ce Alain Besançon numește la pensée Poutine. Motive fasciste se contopesc cu mituri neo-leniniste. Neo-totalitarismul este baroc și negativist, se definește, mai presus de orice, prin faptul că este anti-. Obsesiile sale sunt anti-liberalismul, anti-occidentalismul, anti-americanismul și antisemitismul. Rămâne de văzut care vor fi avatarurile acestei erupții a resentimentului politic, dar putem afirma fără teama că greșim că nu ne aflăm nicicum în apropierea a ceea ce Francis Fukuyama, un gânditor din școala straussiană, anunța acum un sfert de veac drept iminent și inevitabil –sfârșitul Istoriei! Totalitarismul s-a dorit un răspuns la problema salvării imanente. Cum problema rămâne una insolubilă, totalitarismul nu poate fi considerat definitiv defunct.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 202 other followers