Polemica ambasadorului rus cu politologii. Reacția lui Vladimir Tismăneanu

30/03/2015

Un articol semnat de politologii Vladimir Tismăneanu şi Marius Stan a deranjat Ambasada Rusiei de la Bucureşti. După ce politologii au scris că „Vladimir Putin a devenit campionul global al barocului comunisto-fascist”, ambasadorul Oleg Malginov i-a calificat drept „bădărani”.

http://www.digi24.ro/embed/Stiri/Digi24/Actualitate/Stiri/Polemica+ambasadorului+rus+cu+politologii+Reactia+lui+Vladimir+T?video=0&width=600&height=400

Într-un articol publicat pe site-ul Contributors.ro, Vladimir Putin era descris de cei doi semnatari în termeni deloc apreciativi.

„Vladimir Putin a devenit campionul global al barocului comunisto-fascist. (…) Putin se joacă în aceste momente cu focul. Idila cu extremismul (de dreapta sau de stânga) nu poate duce decât la dezastre. (…) A sosit din plin momentul să se renunțe la gândirea deziderativă. (…) Putin este un dictator amoral căruia principiile dreptului internațional nu-i spun absolut nimic”, se arăta în articolul semnat de Vladimir Tismăneanu şi Marius Stan.

Reacţia ambasadorului rus la Bucureşti a fost una mai puţin diplomatică.

„Bineînţeles, fiecare societate consistă din oameni diferiţi. Dar nu este deloc necesar ca pe paginile publicaţiilor centrale să se dea cuvântul la orice bădăran. Republicarea despre care este vorba să rămână pe conştiinţa echipei editoriale”, se arată în comunicatul de presă postat pe site-ul Ambasadei Federaţiei Ruse la Bucureşti.

Vladimir Tismăneanu a vorbit, la Digi24 despre reacția ambasadorului rus.

Libertatea de expresie în România contemporană nu este limitabilă prin intervenţiile unui ambasador, fie el şi al unei mari puteri nucleare cum este Rusia. Este cazul ca Rusia să înţeleagă că România, Polonia, Ungaria, Republica Cehă nu mai fac parte dintr-o organizaţie de tipul Pactului de la Varşovia. Asemenea presiuni, asemenea ingerinţe sunt intolerabile. Cred că la Bucureşti s-a testat cât de departe se poate merge prin asemenea presiuni”, a spus politologul. 

http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Actualitate/Stiri/Polemica+ambasadorului+rus+cu+politologii+Reactia+lui+Vladimir+T


România – colonie rusă? (Un areticol de Petre M. Iancu la Deutsche Welle)

30/03/2015

Cât de independenţi sunt românii? Nu prea prea, nici foarte foarte, s-ar zice, după evaluarea sobră a reacţiei cvasi-inexistente, ori insuficiente, la un brutal afront diplomatic rusesc. Şi nici UE nu se simte prea bine.

Kremlinul

Kremlinul

Tardiv şi într-o manieră extrem de anemică, ori deloc au reacţionat oficialităţile române. De pildă, Ministerul de Externe. La fel de inadecvat, cu excepţia salutară a Monicăi Macovei, s-a comportat şi clasa politică, precum şi o mare şi rea parte a presei de la Bucureşti şi a societăţii civile, în ecou la scandaloasa intervenţie recentă a ambasadorului Rusiei la Bucureşti.

Care, în flagrantă violare a tradiţiilor şi uzanţelor diplomatice, a tras public de urechi, mitocăneşte, doi eminenţi autori şi observatori politici, din pricina constatărilor lor pe cât de critice, pe atât de lucide, la adresa sistemului Putin. Trimis să reprezinte în România interesele Moscovei, ambasadorul Oleg Malginov nu se oboseşte, iată, să promoveze, ca un diplomat respectabil, ceea ce se numeşte soft-powerul rusesc. Mai energic, el s-a încumetat, culmea, să dea brutale „indicaţii preţioase” de comportament şi politică editorială presei româneşti.

Ca înaintaşii săi stalinişti de pe vremuri, Malginov a solicitat (şi încă într-o limbă română de calitate îndoielnică) „publicaţiilor centrale” româneşti, precum ziarul România Liberă, să înţeleagă că „nu e deloc necesar să se dea cuvântul (sic) la orice bădăran”. Nu e un secret cine ar fi prezumtivii „bădărani”. Intelectuali publici respectaţi, Vladimir Tismăneanu şi Marius Stan, autorii unui articol excelent gândit şi argumentat despre „Ispita fascistă a tovarăşului Putin”, apărut pe Contributors.ro şi în România Liberă, l-au supărat rău nu atât pe Malginov, cât pe şefii săi. Căci e notoriu că într-un regim dictatorial, şi cu atât mai mult într-unul militant antidemocratic, având în frunte o oligarhie mafiotă de extracţie KGB-istă, precum sistemul Putin, ambasadorii ruşi răspund comenzilor directe ale „verticalei puterii”. Ale mai marilor lor de la Kremlin. Care, indiferent dacă se află la conducerea internelor, a aparatului de propagandă, numindu-se Dmitri Kiseliov, ori a ministerului de externe şi răspund la apelativul de Serghei Lavrov, sunt toţi, înainte de orice, servitorii prea plecaţi şi obedienţi ai Marelui Frate.

Funcţia celui din urmă o deţine de un deceniu şi jumătate, la Moscova, fostul KGB-ist din Dresda, Vladimir Putin. Marele şi genialul “corifeu” şi conducător de oşti din Crimeea şi estul Ucrainei, nu e doar un stăruitor şi entuziast admirator al tătucii popoarelor, tovarăşul I.V.Stalin. După cum s-a văzut recent la Petersburg, la conferinţa naziştilor şi fasciştilor organizată de mâna sa dreaptă în materie de agitprop, Kiseliov, conferinţă despre care au scris sagace Tismăneanu şi Stan, Putin poate fi cotat şi ca un bun prieten al extremei drepte europene. Care, după cum am reliefat frecvent, îl adulează peste tot în Europa cot la cot cu extrema stângă.

Nu întâmplător, căci, profitând de ajutorul Moscovei, cele două falange nu mai constituie de mult, în Europa, opoziţii mutuale, ori doar opoziţii la guverne centriste. În Grecia, stânga şi dreapta radicală au obţinut accesul la putere şi au format o strânsă coaliţie guvernamentală ale cărei puncte comune, dincolo de populism colectivist, naţionalism, anti-reformism şi obrăznicie de speţă joasă, includ anti-occidentalismul. Mai precis, anti-europenismul şi anti-atlantismul, pe care într-o variantă virulentă le exportă neobosit şi un aparat rusesc de propagandă atât de sofisticat şi de costisitor, încât a sfârşit prin a atrage chiar şi atenţia unei birocraţii europene de o somnolenţă şi lentoare proverbiale.

Or, Tismăneanu şi Stan inflamaseră Kremlinul tocmai pentru că evidenţiaseră cu eficacite maximă „versatilitatea” noului tip de totalitarism promovat de Moscova. În cauză, potrivit lui Ioan Stanomir, e „capacitatea remarcabilă” a putinismului de a-şi forja o sursă de putere… croind „o nouă alianţă globală a subversiunii anti-occidentale”. Problema e, înainte de orice, potenţialul mecanismului său propagandistic de a îngemâna cu mare abilitate mişcările comuniste şi fasciste; e capacitatea lui Putin de a deveni „campionul mondial al barocului comunisto-fascist”, după cum plastic se exprimaseră cei doi autori înfieraţi de diplomatul rus.

Anemiei reacţiei Bucureştilor la atari provocări îi corespunde impotenţa afişată în capitala UE. După aproape doi ani de larvară existenţă, la Bruxelles s-a trezit în fine aşa-numitul Fond European pentru Democraţie. Creat pe modelul unei net mai active instituţii americane, Fondul, finanţat de Comisia Europeană, „înţelege să promoveze valorile…de libertate şi democraţie”. Unde? În ţările „în tranziţie şi societăţile care luptă să se democratizeze”. Deci în estul Europei, Magreb şi Orientul Mijlociu. Or, nu e clar ce anume a întreprins acest Fond până acum. Nu că în vest n-ar fi existat şi alte voci. În acest interval, ba chiar încă din vara anului 2012, la redacţia română a postului Deutsche Welle, de pildă, s-a tot atras atenţia asupra pericolelor deloc neglijabile reprezentate de tot mai incisiva propagandă rusească. Fără să se înregistreze însă vreun ecou perceptibil.

Mai nou, speriat de impactul unor posturi precum Russia Today, Fondul s-a activat brusc. În stil tipic, a dat în lucru un studiu care să întocmească o listă de recomandări menite să indice oare ce ar fi de făcut spre a se contracara la un moment dat propaganda rusă. În timp ce experţii apuseni mai studiază harnic, politicienii UE continuă să dea din colţ în colţ. Nimeni, în afara câtorva ziarişti şi experţi de provenienţă est-europeană nu pare a şti cum să se replice adecvat militarizării politicii interne şi externe ruseşti şi dezlănţuitei agresiuni propagandistice a Kremlinului. Marea provocare pare a fi să nu se supere Moscova. Şi să nu se considere că vestul ar da lumină verde unei operaţiuni de contra-propagandă.

În răstimp, ambasadorul Rusiei nu hamletizează ci munceşte, iată, cu sârg. S-a prefăcut, eficient, nu doar în comis-voiajorul concernului Lukoil, în interesul căruia a intervenit, în toamna anului trecut, în treburile justiţiei româneşti, repurtând un vădit succes politic la premierul Ponta, după cum just observa Melania Cincea la „Timpolis”. Mai nou, Malginov a devenit şi portavocea unui prezumtiv ortodoxism de obedienţă moscovită, precum şi, simultan, tartorele unei presei româneşti care, vădit, s-ar putea molipsi de la ziarişti independenţi mai dificil de îmbrobodit şi, deci, se cere, din unghiul Kremlinului, intimidată brutal.

Pare că ne-am întors în epocile de foarte tristă amintire, când legea la Bucureşti şi în ziarele României o făceau zeul urii, dimpreună cu tovarăşul Stalin, precum şi pumnul ciracului credincios al celui din urmă, Vîşinski, aşa cum erau tustrei interpretaţi de „organul central” comunist, Scânteia.

Dacă autorităţile româneşti şi liderii europeni nu se arată în stare să replice acestor tentative cu fermitatea necesară, devine clar că România ri

http://www.dw.de/rom%C3%A2nia-colonie-rus%C4%83/a-18349591


Dragos Paul Aligica–Ofensiva rusa a ramas cam in ofsaid, cu armata de adunatura: Plevusca.

30/03/2015
Un scurt comentariu cu privire la absolut remarcabila si stupefianta interventie a ambasadorului Rusiei la adresa lui Tismaneanu si Stan dar cu bataie, evident, mai lunga: mass media, formatorii de opinie si clasa politica. Sunt doua intrebari ce necesita o analiza serioasa.
1. De ce un asa atac avertisment e o asemnea lipsa de diplomatie si duritate excutat prin cel mai inalt reprezentant al Rusiei? De ce expunerea sa intr-o asemnenea postura?
Din nevoie. Pentru ca esecul Rusiei de a gasi sau construi aici reprezentanti onorabili si credibili in spatiul public, voci care sa reprezinte interesele si punctul de vedere al Moscovei este acum evident si recunoscut. Plevusca pe care au finantat-o si incurajat-o, s-a dovedit in ciuda investitiilor si eforturilor facute de agentii sub acoperire din mass media si viata publica, incapabila sa isi depaseasca conditia: Plevusca. Dai un pol si fix un pol face.
Cand iti iei vector de opinie un viezure cu basca, un viezure cu basca ai ca varf de lance. Nici mai mult, nici mai putin. Sigur, basca in sine poate face ceva adepti in randul tinerimii. Totusi: e o basca pe un viezure. Si oricat de multi adepti capabili sa o admire aduna, ramane o basca pe un viezure, admirata si urmata exact de cei capabili sa o faca. Ceea ce spune ceva atat despre calitatea lor umana cat si despre basca si viezurele din dotarea ei.
La fel cu pravolsavnicii taumaturgi politici. Sigur: combinatia de grairile Parintelui Cutare, ozeneuri, minunile filocaliei care prezice viitorul, telepatie si telefilosofie teologica telemorala e o chestie tare. Dar nu poti sa-i folosesti pe panglicarii astia ca voce a Rusiei. Rusie pravoslavinca, e drept dar nici chiar asa nu a ajuns. Au si analistii si diplomatii in cauza un simt al proportiilor si o oarece jena.
Sigur, exista si ganditori si intelectuali de mare amploare -morala, intelectuala, agonomic-gastronomica si cu emisiuni TV- despre care stim ca nu sunt tocmai insensibili la ideea de schimburi economice avantajoase intre cele doua tari, vecine si prietene, adepti ai schimbului liber de servicii, marfa si bani, oameni de mare calibru. Cunoscuti pentru patrunzatoarele, curajoasele si profund informatele lor analize si luari de pozitii in care interesul national se impleteste armonios cu interesul individual, n-au avut curajul totusi sa o mai faca si pe asta. Asa ca ofensiva rusa a ramas cam in ofsaid, cu armata de adunatura: Plevusca.
Nu poti da semnale, teste si avertismente majore prin Plevusca, nu? Mai ales dupa ce ce au fost demantelati in corpore printr-un singur incident national provocat in jurul unei maini de oameni care lucreaza in blogosfera si care au rasturnat in cateva zile intregul sistem de tabuuri, taceri, presiuni, omerte si naivitati cu care reteaua rusa se acoperise si credea ca se va acoperi atat de bine profitand de naivitatea si corectitudinea politica indusa romanilor din mass media si formatorilor de opinie.
2. De ce acum?
Asta e intrebarea de 100 de puncte. Am sa revin cu o schita speculativa de raspuns.
(Text publicat pe pagina FB a lui Dragos Paul Aligica)

Grigore Cartianu: Credeți că presa din România poate fi cenzurată precum cea din Rusia?

29/03/2015

Faptele:
1. Vladimir Tismăneanu și Marius Stan: “Ispita fascistă a tovarășului Putin” (articol pe contributors.ro).
2. Oleg Malginov, ambasadorul Rusiei la București: “Nu este deloc necesar ca pe paginile publicațiilor centrale să se dea cuvântul la orice bădăran”.
3. Tismăneanu și Stan reacționează: “E nevoie să i se spună domnului ambasador că România nu este un protectorat rusesc”.
4. Monica Macovei: “Ponta, Aurescu și Iohannis tac inacceptabil în timp ce cetățenii români sunt insultați și intimidați de reprezentantul lui Vladimir Putin la București”.
Concluzia mea: hai sictir, tavarișci! Încă n-ați aflat că URSS nu mai există? Credeți că presa din România poate fi cenzurată precum cea din Rusia? Vă e dor de un Gheorghiu-Dej și de o Ana Pauker la București? V-ar plăcea să defilați cu tancurile voastre spurcate pe Bulevardul Kiseleff? Davai ceas, davai moșie, harașo tovărășie? Țineți-vă gura, balșoilor, că pe a noastră nu puteți s-o mai închideți!

https://ro-ro.facebook.com/permalink.php?story_fbid=805232129573868&id=605104846253265


Ambasadorul rus şi-a găsit proştii. La Bucureşti (un editorial de Roland Cătălin Pena în “Puterea”)

29/03/2015

Ambasadorul rus la Bucureşti, Oleg Malginov, a ţinut să confirme vorba aia veche că dacă îi dai nas lui Ivan se suie pe divan. Ceva e putred la Moscova. Ruşii, aşa cum observa colegul Sorin Avram de la „Adevărul”, neobişnuind de-a lungul istoriei să-şi avertizeze vecinii înainte de a-i cotropi.

După colegul său de la Copenhaga, care ameninţa cu câteva zile înainte Danemarca, Malginov a procedat şi el la intimidarea românilor, într-un interviu acordat, culmea, agenţiei naţionale de presă Agerpres. Rămâne să aflăm dacă iniţiativa realizării dialogului a aparţinut celor de la Agerpres sau însuşi ambasadorului. Contează şi asta.

Omul lui Putin de la noi a mers însă mai departe. A beştelit şi a dat sfaturi presei româneşti, de parcă se adresa băieţilor de la Pravda. Iritat de articolul semnat de Vladimir Tismăneanu şi Marius Stan, “Ispita fascistă a tovarăşului Putin” publicat pe Contributors.ro şi preluat de “România Liberă”, s-a exprimat fix aşa, în cel mai elevat limbaj diplomatic: “Nu este deloc necesar ca pe paginile publicațiilor centrale să se dea cuvântul la orice bădăran. Republicarea despre care este vorba să rămână pe conștiința echipei editoriale”. Şi a dat sentinţa: Contributors.ro şi“România Liberă” au încetat să mai existe pentru el ca surse de informaţie. Zic să declarăm trei zile de doliu naţional!

Până la ora la care scriu, liderii noştri politici au tăcut ca mortu-n păpuşoi, cu excepţia Monicăi Macovei. Pasol na turbinca, bă zmeilor!

Nici măcar reprezentantul de vârf al interesului naţional, generalul, vicepremierul, fostul ministru de război şi actualul deţinător al portofoliului internelor, Gabriel Oprea, nu a zis nici pâs. În schimb, ne-a asigurat că în calitate de autointitulat paznic al celuiaşi interes naţional îi susţine deopotrivă pe Victor Ponta şi pe Klaus Iohannis. Imparţial ca tot românul!

Din nenorocirea aviatică din Alpii francezi am aflat că şi nemţii pot sta prost cu nervii, intrând în depresie. E bine de ştiut!

http://www.puterea.ro/editorial/ambasadorul-rus-si-a-gasit-prostii-la-bucuresti-111160.html


Atunci când moare un prieten: Andrei Brezianu (1934-2015), RIP

20/03/2015

Am fost prieteni, i-am respectat erudiția, rafinamentul, deschiderea intelectuală. În anii ’80, într-un moment crucial pentru mine, a făcut un gest de o mare noblețe. El, cel care făcuse parte din anturajul monseniorului Vladimir Ghika, el, cel care fusese obligat să presteze ani de zile munci necalificate în anii stalinismului dezlănțuit, a dovedit că nu trăiește prin și din resentiment, ci prin și din larghețea sufletului. Era incapabil de ură. Avea convingeri politice consecvente, a fost și a rămas monarhist. Religiozitatea sa era una pe cât de adâncă, pe atât de discretă. Detesta orice formă de xenofobie, antisemitismul îi repugna. Era tolerant și ecumenic în chip natural, spontan, cât se poate de firesc.

Nu era câtuși de puțin ranchiunos sau invidios, stări de spirit din nefericire nu tocmai absente printre intelectuali, se bucura de succesele prietenilor săi precum de ale sale, ori poate chiar mai mult. A tradus superb din engleză, din alte limbi, inclusiv latină. A fost redactor la “Secolul 20″. A plecat din România in 1985, a fost fellow, la invitatia lui George Steiner, la Churchill College, la Oxford. Apoi, ani de zile, a fost șeful redacției românești de la “Vocea Americii”. Sub pseudonimul Luca Aslan a făcut sute de interviuri și analize. Am fost colaborator permanent la acel post de radio, am lucrat cu el, cu Dorin Tudoran, cu Vlad Godeanu (Valeriu Sela), cu Horia Pușcașu.

Am făcut, împreună, un serial despre leninism ca formă mentală. Îmi amintesc masa rotundă realizată de el în timpul vizitei premierului Radu Vasile la Washington. Într-o perioadă, vreme de aproape un deceniu, ne vedeam lunar, ne întâlneam în zona Dupont Circle, luam cina, stăteam de vorbă ore-n șir. A fost unul din acele superbe ritualuri intelectuale ce nu pot fi uitate. A colaborat la volumul colectiv, apărut la Freedom House în 1988, “Romania: A Case of Dynastic Communism”. Mai scriau acolo Mihai Botez, Matei Călinescu, Nestor Ratesh, Gheorghe Sencovici, Dorin Tudoran, subsemnatul. Ilustrațiile erau de Eugen Mihăescu. L-a legat o indelungată, statornică prietenie de profesorul Virgil Nemoianu.

La el și la soția sa (prozatoarea Alexandra Târziu, căreia îi exprim aici sincerele mele condoleanțe) în casă, i-am întâlnit prima oară, cred, pe Dennis și pe Andreea Deletant. Era bun prieten cu Mircea și cu Mioara Răceanu. Îmi amintesc party-ul de ziua sa, era în 1994, împlinea 60 de ani. Era acolo Mihai Oroveanu, aflat în vizită la Washington, dus și el dintre noi. Erau Christina Zarifopol și soțul ei Lukey Illias. De asemenea, vechiul sau amic Emil Simiu. Ultima dată ne-am văzut atunci când am ieșit în trei, Mircea Răceanu, Andrei și cu mine, la restaurantul grecesc “Parthenon”, aici, spre Chevy Chase Circle, pe Connecticut Avenue, cred că era la începutul anului 2013. A urmat boala teribilă care l-a țintuit la pat și l-a lăsat, multă vreme, cu darul vorbirii mutilat. Prin Dennis mai aveam vești despre el, îi trasmiteam gândurile mele cele mai bune.

După 1990, a devenit expert pe tema Republicii Moldova, a publicat un dicționar devenit instrument indispensabil pentru oricine vrea să cunoască viața politică și spirituală din acea țară. Au existat momente tulburi în trecutul său, am preferat să nu le știu, nu am găsit de cuviință să-l întreb despre ele. Țineau, cum a și spus, de raportul său cu bunul Dumnezeu. Le va lămuri acum, pe acel tărâm unde îi va fi poposit sufletul. Și sunt convins că va fi iertat.

Recomandare:

http://convorbiri-literare.dntis.ro/BREZIANUmai6.html

 


Noi am invins! Revista “22″, societatea civilă și claritatea morală

27/01/2015

Mă leagă de revista “22″ un sfert de veac din propria-mi viată. Am inceput să scriu acolo din primele săptămani care urmat revoluției. Scriu, la fel de des, și astăzi. Mai intai a fost un lung dialog cu Stelian Tănase, inclus ulterior in volumul “Ghilotina de scrum”, coordonat de Mircea Mihăieș. Am tinut ani de zile o rubrică intitulată “Sociologia comunismului”. Am citit in “22″ eseuri extraordinare, interviuri de neuitat, inclusiv acela luat de Gabriela Adameșteanu lui Ioan Petru Culianu. Am urmărit lupta dusă de GDS si de revista “22″ impotriva fanatismelor de orice fel, a extremismului, antisemitismului, sovinismului, tribalismului. Am putut vedea cum apar noi voci, cum revista izbuteste să-și mențină prospetimea in pofida scurgerii timpului.

Nu știu alt caz, in intreaga presa post-decembristă, al unei reviste democratice dedicată apărării valorilor societății civile care să fi probat o asemenea consecvență și să fi atins o asemenea performanță de longevitate și credibilitate. A fost și ramâne cea mai de incredere sursa analitică asupra paradoxalei tranziții românești spre societatea deschisă. A fost și rămâne expresia cea mai vibrantă a demnității intelectualilor critici din România. A fost și ramâne glasul claritătii morale.

Am multe amintiri legate de revistă. Voi povesti aici două, cu precădere relevante pentru că sunt direct legate de două momente-cheie, unul negativ si celalalt pozitiv, din istoria recentă a României. Primul episod a avut loc in iunie 1990. Eram la Bucuresti, am mers la sediul GDS in dimineata zilei de 13 iunie, impreună cu Tudor Jebeleanu si, cred, Dan Petre. Se afla acolo Gabriel Andreescu, era si atasata culturală americană, admirabila Agota Kuperman. A apărut un student, venea de la Arhitectură, era bandajat la cap, fruntea ii era insângerată. Vorbea tremurând, avea un chip supliciat, ne-a povestit despre ororile comise de bandele securisto-minerești aduse la Bucuresti de tandemul Ion Iliescu-Petre Roman.

Eram in curte, de pe stradă se auzeau strigăte, am inteles ca se apropiau falangele de mineri, indrumate de securistii lui Voican si Măgureanu. Nu stiu ce le-a spus Gabriel Andreescu, dar nu au intrat sa devasteze sediul GDS cum probabil era plănuit. Bănuiesc ca și-a folosit intrega capacitate de convingere, oricum eram cu totii ingroziti. A fost momentul in care am realizat sur le vif cât de amenintată este incă firava societate civilă din România si m-am jurat că voi povesti tot ce-am văzut de indată ce voi ajunge acasă, in Statele Unte. Am făcut-o acolo, in “The New Republic”, dar si in tară, intr-un interviu din “22″ luat de Raluca Barac pe 16 iunie, intitulat “Paradoxul român” (a apărut in numărul din 3 august 1990 si este inclus in cartea “Ghilotina de scrum”, Polirom, 2002). Unul din subtitlurile acelui dialog era: “Experimentul neo-peronist de la Bucuresti”.

Celălalt moment esential pentru mine a avut pe 19 decembrie 2006, a doua zi dupa sedinta Parlamentului când președintele Traian Băsescu a condamnat dictatura comunistă drept ilegitimă si criminală pe intreg parcursul existentei sale. Eram mai multi prieteni stranși in biroul Rodicăi Palade, ciocneam șampanie, mâncam tort. Mihnea Berindei m-a chemat la telefonul din secretariat–era acolo Cristina Spătărelu–, mi-a spus că la celălalt capăt al firului se afla Monica Lovinescu. Emotionat, am luat receptorul si i-am spus că asistasem, cu o zi inainte, la un moment cumplit, cu circul obscen al lui Vadim și al bandei sale. Monica mi-a răspuns: “Nu contează, domnule Tismaneanu, noi am invins!”. Mi-au dat lacrimile.

Textul de mai sus este versiunea lărgită a articolului meu scris pentru numarul aniversar al revistei”22″.

http://www.revista22.ro/noi-am-invins-52662.html

De asemenea:

http://www.revista22.ro/o-poveste-cu-cafea-cola-si-vin-din-1990-sau-cum-puteai-deveni-paranoic-dupa-mineriada-52649.html

http://www.revista22.ro/noi-si-ei-de-25-de-ani-52647.html

http://www.revista22.ro/impotriva-curentului-52661.html

http://www.revista22.ro/din-superstitie-si-egoism-alaturi-de-gds–22-52648.html

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/noi-am-invins-revista-22-societatea-civila-%c8%99i-claritatea-morala/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 192 other followers