Noi am invins! Revista “22″, societatea civilă și claritatea morală

27/01/2015

Mă leagă de revista “22″ un sfert de veac din propria-mi viată. Am inceput să scriu acolo din primele săptămani care urmat revoluției. Scriu, la fel de des, și astăzi. Mai intai a fost un lung dialog cu Stelian Tănase, inclus ulterior in volumul “Ghilotina de scrum”, coordonat de Mircea Mihăieș. Am tinut ani de zile o rubrică intitulată “Sociologia comunismului”. Am citit in “22″ eseuri extraordinare, interviuri de neuitat, inclusiv acela luat de Gabriela Adameșteanu lui Ioan Petru Culianu. Am urmărit lupta dusă de GDS si de revista “22″ impotriva fanatismelor de orice fel, a extremismului, antisemitismului, sovinismului, tribalismului. Am putut vedea cum apar noi voci, cum revista izbuteste să-și mențină prospetimea in pofida scurgerii timpului.

Nu știu alt caz, in intreaga presa post-decembristă, al unei reviste democratice dedicată apărării valorilor societății civile care să fi probat o asemenea consecvență și să fi atins o asemenea performanță de longevitate și credibilitate. A fost și ramâne cea mai de incredere sursa analitică asupra paradoxalei tranziții românești spre societatea deschisă. A fost și rămâne expresia cea mai vibrantă a demnității intelectualilor critici din România. A fost și ramâne glasul claritătii morale.

Am multe amintiri legate de revistă. Voi povesti aici două, cu precădere relevante pentru că sunt direct legate de două momente-cheie, unul negativ si celalalt pozitiv, din istoria recentă a României. Primul episod a avut loc in iunie 1990. Eram la Bucuresti, am mers la sediul GDS in dimineata zilei de 13 iunie, impreună cu Tudor Jebeleanu si, cred, Dan Petre. Se afla acolo Gabriel Andreescu, era si atasata culturală americană, admirabila Agota Kuperman. A apărut un student, venea de la Arhitectură, era bandajat la cap, fruntea ii era insângerată. Vorbea tremurând, avea un chip supliciat, ne-a povestit despre ororile comise de bandele securisto-minerești aduse la Bucuresti de tandemul Ion Iliescu-Petre Roman.

Eram in curte, de pe stradă se auzeau strigăte, am inteles ca se apropiau falangele de mineri, indrumate de securistii lui Voican si Măgureanu. Nu stiu ce le-a spus Gabriel Andreescu, dar nu au intrat sa devasteze sediul GDS cum probabil era plănuit. Bănuiesc ca și-a folosit intrega capacitate de convingere, oricum eram cu totii ingroziti. A fost momentul in care am realizat sur le vif cât de amenintată este incă firava societate civilă din România si m-am jurat că voi povesti tot ce-am văzut de indată ce voi ajunge acasă, in Statele Unte. Am făcut-o acolo, in “The New Republic”, dar si in tară, intr-un interviu din “22″ luat de Raluca Barac pe 16 iunie, intitulat “Paradoxul român” (a apărut in numărul din 3 august 1990 si este inclus in cartea “Ghilotina de scrum”, Polirom, 2002). Unul din subtitlurile acelui dialog era: “Experimentul neo-peronist de la Bucuresti”.

Celălalt moment esential pentru mine a avut pe 19 decembrie 2006, a doua zi dupa sedinta Parlamentului când președintele Traian Băsescu a condamnat dictatura comunistă drept ilegitimă si criminală pe intreg parcursul existentei sale. Eram mai multi prieteni stranși in biroul Rodicăi Palade, ciocneam șampanie, mâncam tort. Mihnea Berindei m-a chemat la telefonul din secretariat–era acolo Cristina Spătărelu–, mi-a spus că la celălalt capăt al firului se afla Monica Lovinescu. Emotionat, am luat receptorul si i-am spus că asistasem, cu o zi inainte, la un moment cumplit, cu circul obscen al lui Vadim și al bandei sale. Monica mi-a răspuns: “Nu contează, domnule Tismaneanu, noi am invins!”. Mi-au dat lacrimile.

Textul de mai sus este versiunea lărgită a articolului meu scris pentru numarul aniversar al revistei”22″.

http://www.revista22.ro/noi-am-invins-52662.html

De asemenea:

http://www.revista22.ro/o-poveste-cu-cafea-cola-si-vin-din-1990-sau-cum-puteai-deveni-paranoic-dupa-mineriada-52649.html

http://www.revista22.ro/noi-si-ei-de-25-de-ani-52647.html

http://www.revista22.ro/impotriva-curentului-52661.html

http://www.revista22.ro/din-superstitie-si-egoism-alaturi-de-gds–22-52648.html

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/noi-am-invins-revista-22-societatea-civila-%c8%99i-claritatea-morala/


Un miracol: Revista 22 la 25 ani! (Un articol de Aurelian Crăiuţu)

10/01/2015

Ma asociez din tot sufletul cuvintelor lui Aurelian Craiutu. Reiau aici ce-am mai spus, revista 22 reprezinta, cu demnitate, inteligenta morala si curaj civic, nava amiral a presei democratice romanesti. Tot asa cum Grupul pentru Dialog Social, infiintat acum un sfert de veac, editorul institutional al revistei 22, este un nerv vital al societatii civile. Ca si pe Aurelian, ca si pe Ioan Stanomir, ma leaga de revista 22 si de GDS ani de solidaritate intru valori comune, acele valori pe care inamicii societatii deschise nu contenesc sa le denigreze. Am scris constant in aceasta revista incepand cu primele saptamani de dupa revolutia din decembrie 1989. Sunt ceea ce se cheama un colaborator permanent. Nu cred ca trecut luna, uneori nu a trecut saptamana, fara sa scriu ceva in acea revista. Ani de zile am tinut rubrica “Sociologia comunismului”. In ultimii doi-trei ani, scriu mai des pentru editia online, asa merg lucrurile peste tot, presa online devine dominanta. Dar editia scrisa continua a fi esentiala, este documentul care ramane pe hartie, in biblliotecile personale si publice. La Multi Ani acestui minunat loc al sperantei, al increderii si al adevarului! (VT)

“A trecut neobservat zilele acestea un miracol. S-a vorbit prea putin despre el in presa sau a fost ignorat cu totul, iar inceputul insangerat al noului an, marcat de tragicele evenimente teroriste de la Paris, risca sa-l faca si mai putin vizibil la Bucuresti. Dar noi avem datoria de a-l semnala cum se cuvine publicului larg si mai ales generatiei tinere care abia se nastea (sau nu era inca nascuta) in decembrie 1989. Este vorba despre sarbatorirea a 25 ani de la infiintarea revistei 22, aflata acum la numarul 1295!

Este greu de exagerat rolul esential pe care revista l-a avut in maturizarea societatii civile romanesti. Dupa cum e greu de explicat miraculoasa ei supravietuire intr-o lume agitata, superficiala, si dominata tot mai mult de marile cartele de presa, aflate la cheremul unor retele de influenta adesea tenebroase. Revista 22, beneficiind de subventii punctuale si mereu insuficiente, a rezistat eroic calomniilor interminabile si incalificabile lansate la adresa sa de primele guverne post-revolutionare, dupa cum ea a rezistat la fel de demn si asalturilor minerilor veniti sa faca ordine intr-o dimineata de iunie la sediul sau din Calea Victoriei, 120. In pofida tuturor dificultatilor financiare prin care a trecut (si continua sa treaca), revista 22 a ramas mereu fidela principiilor sale directoare. A sanctionat fara ezitare toata derapajele politice ale celor de la putere (sau din opozitie) si a publicat de-a lungul vremii o multime de eseuri politice, analize si interviuri care au creionat evolutia atat de sinuoasa si sincopata a democratiei romanesti dupa 1989, suspendata intre spectrul comunismului nostalgic si al unui capitalism anarchic si oportunist. Paginile revistei au fost mereu deschise vocilor tinere care si-au facut ucenicia libertatii alaturi de numele consacrate ale vietii politice si culturale romanesti.

Oricine citeste arhiva revistei, acum disponibila aproape in intregime pe Internet, intelege foarte bine de ce colectia revistei 22 reprezinta una dintre cele mai bune si mai coerente radiografii a sperantelor si esecurilor noastre, a proiectelor realizate (nu multe la numar!) dar si a celor ratate. De aceea, nu se va putea scrie in viitor o istorie corecta a democratiei romanesti dupa 1989 fara a se recurge la articolele publicate in paginile revistei. Si tot din acest motiv arhiva revistei ar trebui sa fie pusa pe lista de lectura obligatorie a tuturor liceelor romanesti, acolo unde se formeaza noile generatii care ne vor conduce peste cateva decenii.

Meritul este, in primul rand, al redactorilor-sefi (in ordinea lor, Stelian Tanase, Victor Barsan, Gabriela Adamesteanu , Rodica Palade, Armand Goşu, urmati acum de Alexandru Lazescu si Andreea Pora) si al intregii echipe redactionale care au reusit, iata, o performanta inegalata in societatea romaneasca. Un rol important le revine de asemenea Grupului pentru Dialog Social si tuturor celor care, de-a lungul timpului, au publicat in paginile revistei, adesea pro bono. Chiar daca unii dintre ei nu mai sunt astazi printre noi, spiritul lor si-a pus amprenta asupra profilului demn pe care revista l-a pastrat constant in ultimii 25 ani.

Cum va arata revista 22 peste un an, cinci, sau zece, e greu de prevazut. Adaptarea la noul univers informational si comunicational si la aparitia unei noi generatii de cititori, isi va pune cu siguranta amprenta si asupra revistei care a implinit zilele acestea un sfert de veac. Un adevarata miracol, supravietuirea revistei 22 reprezinta un triumf al libertatii, decentei, si pasiunii pentru idei si libertate, o victorie a lucrului bine-facut, adesea in conditii vitrege, putin favorabile constructiei rabdatoare si planurilor de lunga durata. Desi revista a avut mereu o echipa mica, inima ei a fost intotdeauna mare, generoasa si calda, insotita mereu de umorul inegalabil al lui Dan Perjovschi. In zilele acestea reci de iarna, un astfel de miracol este binevenit si reconfortant si el reclama un autentic efort de admiratie si simpatie din partea noastra, a tuturor. Sa nu pierdem, deci, ocazia de a-l face si de a-i ura din toata inima revistei pe care o pretuim o viata cat mai lunga in folosul cetatii.”

Aurelian Crăiuţu doctor in stiinte politice al Universitatii Princeton (1999) si profesor in cadrul Departamentului de Stiinte Politice al Universitatii Indiana, Bloomington. Teza sa de doctorat a cistigat premiul Leo Strauss (2000) acordat de Asociatia Americana de Stiinte Politice pentru cea mai buna lucrare de doctorat in domeniul filosofiei politice sustinuta in 1998 si 1999 in America de Nord. O varianta revizuita si extinsa a acestei lucrari a fost publicata in 2003, iar traducerea franceza a cartii a aparut in 2006. A coordonat impreuna cu Sorin Antohi volumul Dialog si libertate: Eseuri in onoarea lui Mihai Sora (1997). Articolele sale au fost publicate in diverse reviste de specialitate. Este redactor-asociat al revistei “European Journal of Political Theory” si membru al Grupului pentru Dialog Social din Bucuresti. La Editura Polirom a aparut: Elogiul libertatii. Studii de filosofie politica (1998) si Elogiul moderatiei (2006).

Articolul de mai sus a aparut in revista online “LaPunkt”:

http://www.lapunkt.ro/2015/01/10/un-miracol-revista-22-la-25-ani/


Solemnitatea tristeții ne va supraviețui. Un superb dialog intre Ioan T. Morar si Cristian Patrasconiu

02/12/2014

Dialogul dintre Ioan T. Morar si Cristian Patrasconiu, aparut in revista online “LaPunkt” este o lectie de eleganta intelectuala, de pasiune etica si de angajament estetic. Il recomand calduros tuturor celor care vor sa inteleaga tribulatiile, meandrele, sperantele, reculurile lumii in care ne este dat sa traim. Poet, romancier, jurnalist, comentator politic, realizator de televiziune, in felul sau un Jon Stewart al Romaniei, cel pe care prietenii il numesc Biju este un intelectual deopotriva intransigent si altruist. Canaliile il detesta pe buna dreptate. In clipele in care m-am simtit coplesit de un sentiment al zadarniciei, atunci cand eram ispitit sa depun armele ingretosat de mizeriile revarsate din jur, inclusiv dinspre fosti prieteni carora nu stiu a le fi facut altceva decat bine, prezenta lui Ioan T. Morar, atat in spatiul public, cat si in acela al relatiilor personale, a insemnat pentru mine (si nu doar pentru mine) un reazim. Nobletea atitudinilor lui Ioan T. Morar este una naturala, total necalculata. Biju Morar este spontan solidar cu acele cauze pentru care merita sa lupti, chiar si atunci cand ele pot sa para lipsite de sanse. A pierde langa Ioan T. Morar este o forma sigura de a castiga. Sau, cu vorbele sale, mai bine să mor decît să nu trăiesc.

Biju

 

CP: Cui, din cei pe care i-aţi întîlnit în viaţa dumneavoastră, i-aţi da Premiul Nobel pentru Bunătate?

ITM: Ar fi cîțiva, nu mulți, dar buni. Și ca să nu defavorizez pe nimeni, voi aminti un băiat ceva mai mare decît mine, într-o tabără de corturi de la Temeșești, Arad, care a spălat o oală uriașă în locul meu. Eram cam prin clasa a șasea, el, probabil într-a opta. M-am văzut că mi-e greu și că sînt depășit, a venit la pîrîu și mi-a spus: ” lasă că fac eu asta, tu du-te în cort să nu te plouă”. A fost un exemplu de altruism pe care n-am să-l uit toată viața. În schimb, spre rușinea mea, am uitat numele acelui băiat care a stat în ploaie în locul meu, cînd am fost de serviciu la cantina taberei.

CP: Dar Premiul Oscar pentru Generozitate?

ITM: Aici chiar trebuie să dau numele ccîtorva oameni. Regretatul Radu G. Țeposu și soția lui Otilia ne-au întins o mînă generoasă cînd aveam mai mare nevoie de ea, și ne-au găzduit, gratuit, cîteva luni la sosirea noastră în București, într-o cameră a apartamentului lor. Acolo s-a născut fiul nostru. Apoi, nu pot să-l uit pe domnul Dinu Marin (da, fost senator PSD) care, prin 1986, m-a ajutat fundamental în inserarea mea profesională la București, luîndu-mă la Viața Studențească pe răspunderea lui (cu un ocol pe la Casa Studenților), pentru că nu aveam un dosar de cadre foarte curat. El era redactor șef și a garantat pentru mine fără să-mi ceară niciodată ceva în schimb. Asta nu se uită. Îl adaug şi pe Vladimir Tismăneanu  – la Premiul “Generozitate pentru toţi” (a ajutat atîta lume încît nu mai are nevoie de duşmani din afară, se selectează dintre cei ajutaţi)

CP: Dacă ne jucăm în această direcţie, ce premii aţi mai vrea şi aţi mai putea da?

ITM: Aș mai putea acorda premiul pentru cea mai lungă prietenie lui Mircea Mihăieș, premiul pentru cel mai fericit loc de muncă fostei redacții de la Academia Cațavencu, premiul pentru o prietenie tînără lui Claudiu Opran, premiul pentru cel mai bun vecin lui Dumitru Boțan. Premiul „Toni Grecu” lui Toni Grecu (deși ar merita o nominalizare și la cel mai bun fost vecin). Iar ‚ție, Cristian Pătrășconiu, premiul pentru cea mai prietenoasă curiozitate.

http://www.lapunkt.ro/2014/12/02/dialog-in-exclusivitate-pentru-lapunkt-intre-ioan-t-morar-si-cristian-patrasconiu/

 


“New York Times” despre cazul Ursu, cazul Visinescu si istoria recenta a Romaniei

06/11/2014

BUCHAREST, Romania — The Romanian-born American ended his 17-day hunger strike Wednesday afternoon when the government, after years of delay and inaction, agreed to open a fresh investigation into the beating death of his father, a prominent dissident, in a communist-era prison three decades ago.

“There is a high chance the next step is going to take a very long time,” said Mr. Ursu, 56. “It is a brand new fight.”

A day earlier, in an ornate, narrow courtroom just across town, Alexandru Visinescu, the 89-year-old former camp commander of Ramnicu Sarat prison, sat quietly as the widow of a former prisoner, breaking into tears, told the judge how her husband weighed less than 75 pounds when he was released.

His trial, the first brought against a government official from the communist era in nearly a quarter-century, is expected to last as long as two years.

Romania has long had a reputation as one of the most reluctant among former communist states to uncover the dark pathways of its totalitarian past, particularly involving the Securitate, its dreaded secret police. But in recent years, with the announcement that Mr. Visinescu and perhaps others would finally be prosecuted, optimism sparked that Romania might at last be prepared to confront its brutal history.

But these two cases, and others lingering in the shadows, help explain why that spark has dimmed. Bureaucratic delays, withheld documents, unresponsive officials, public apathy and the slow grinding of investigations and litigation — while victims, perpetrators and witnesses grow old and vanish — has created a growing sense that a full reckoning may never come.

“People are fed up and think nothing will ever happen,” said Marius Stan, a political scientist and former investigator who has spent years researching communist-era crimes. “Among the public, there is fatigue, disappointment.”

Why Romania has been so much more reluctant to uncover its past is explained, in part, by the way the country moved out of communism. Unlike Poland and other Eastern bloc states, the toppling of Romania’s dictator, Nicolae Ceausescu, in 1989 was in some ways more of a palace coup, with many of the former top officials surviving the transition and lingering in the government for years and decades.

“The situation is very complicated,” said Cosmin Budeanca, director general of the Institute for the Investigation of Communist Crimes and the Memory of the Romanian Exile, the government-funded group responsible for searching the records made available to it for evidence of old crimes. It is a phrase he uses often.

Mr. Budeanca, a historian, described their task as sifting for evidence, building case files and presenting them to prosecutors, who can choose to do what they will with them. But only a portion of the relevant documents are open to them, and many of the archives that are available are in a jumble, without indexes, a sea of paper.

The institute’s mandate is to deal first with the oldest cases, from the 1950s and ’60s.

Even in Mr. Visinescu’s case, only a handful of witnesses could be traced. Mr. Visinescu, a former prison commander, is accused of torture and of being involved in the deaths of at least 12 political prisoners between 1956 and 1963.

For more recent cases, like that of Mr. Ursu’s father, it is even more difficult.

“Current Romanian politicians are willing to bring charges against people from the ’50s and ’60s, but they are very reluctant to go after people from the Ceausescu period,” said Vladimir Tismaneanu, a professor of politics at the University of Maryland who headed a 2006 commission set up by the Romanian government to examine communist-era crimes. “The main issue is political will.”

Romania is in the final 10 days of a presidential election.

“Romania must really come to terms with its own recent history,” said Klaus Iohannis, the candidate of the center-right Christian Liberal Alliance. “It is a major problem, I think.”

Mr. Iohannis promised to reignite a national debate on the topic, if elected, and called for the creation of a national museum of the communist era.

His opponent, the current prime minister, Victor Ponta, representing the center-left Social Democrats, agreed that the past should not be forgotten, but seemed eager that Romania look forward.

“It is important to know the past, but I think now most of the political leadership is much more focused on the future,” he said.

Mr. Budeanca was not holding his breath.

“It is a sensitive topic in Romania, the time of the communists,” he said. “You hear about it from politicians only in the time of elections. After the election, all of this interest disappears. It is complicated.”

Mr. Ursu’s father, Gheorghe, died in detention in 1985. According to later testimony, he was repeatedly beaten by guards and by other prisoners.

Mr. Ursu and others say that the person most responsible for his death was Marin Pirvulescu, a former major in the Securitate who was in charge of interrogations.

Mr. Ursu, who moved with his mother to Chicago in 1986, often returned to Romania after 1989 to petition the courts and politicians for justice. He staged a hunger strike in 2000, ending it when investigations were opened involving two militia members who were convicted of murder in 2003 for actually conducting some of the beatings.

But Mr. Ursu continued to press for a case against Mr. Pirvulescu. The current hunger strike was begun, he said, when he had amassed what he considered to be a mountain of evidence, yet still hit resistance from Romanian officials.

The gaunt and unshaven Mr. Ursu spent most of the past weeks on a sagging blue sofa in the ornate meeting room of the Group for Social Change, a nongovernmental organization in Bucharest. Dull light filled the room, silhouetting a chandelier and ornate plasterwork.

The news that his demand had been met came with the weary knowledge, he said, that bringing the investigation to fruition, if that ever happens, will be the work of many, many months.

“I hoped for this solution,” Mr. Ursu said, “but I didn’t think I had too many chances, to be honest.”

http://www.nytimes.com/2014/11/07/world/europe/hunger-striker-ends-his-fast-as-romania-agrees-to-investigate-dissidents-death.html?hpw&rref=world&action=click&pgtype=Homepage&module=well-region&region=bottom-well&WT.nav=bottom-well&_r=0


Nu-i mai suport, pe ei, pe ai lor, cu tot cu slugile și alaiul: Rasvan Lalu despre insectarul infamiei

08/10/2014

Public aici, cu pretuire si gratitudine, un comentariu al sociologului Rasvan Lalu la articolul meu despe SRS. Textul a aparut pe forumul de pe platforma online “Contributors”. Se intamplă că exact in aceste zile le-am vorbit studentilor mei de la Universitatea Maryland despre revolta mintilor care a dus la marele seism cunoscut drept Revolutia Maghiara din 1956. Intre textele dinamitarde publicate in vara acelui an crucial de scriitorii dezgustati de abjectia netarmurita a nomenclaturii comuniste, de nerusinarea ei paroxistica, a fost dramaturgul Gyula Hay. Intr-un articol intrat in istoria demnitatii, el a vorbit cu infinita greata despre “tovarasul Kucsera”, individul avid de functii si putere, imbatat de propria-i aparenta omnipotenta, in fapt o imensa impostura. Dupa aparitia articolului lui Hay, au existat cazuri de persoane numite Kucsera care au cerut sa-si schimbe numele. Rasvan Lalu are dreptate in acest autentic cri de coeur: suntem satui de acesti SRSei si SOVi, de noile lor incarnari, mai proaspete ca numar de ani, dar la fel de putride, la fel de repugnante caracterial. (VT)

“Recent, m-am regalat cu un articol despre nerușinarea cinică a lui Ponta și Tăriceanu, la scurtă vreme m-am bucurat de intervenția de chirurgie morală la care a fost supusă o politiciană nerușinată, nepoată a lui Niculescu-Mizil de tristă amintire, acum dau peste un formidabil portret al unui ticălos de presă.

Observ cum târâtoarele născute în mlaștinile securist-bolșevice, dacă se-ntâmplă să cadă-n călimara lui Tismăneanu, sunt luate-n peniță și țintuite în insectarul infamiei, fără greș și fără scăpare.

Mă bucur sincer că Sorin Roșca-Stănescu a intrat la pușcărie, așa cum m-am bucurat și de condamnarea lui Dan Voiculescu, de repetata detenție a lui Adrian Năstase, la fel cum am răsuflat ușurat când a dispărut Adrian Păunescu, tot așa cum prin anii optzeci mă trezeam remontat după ce visam că-l ucid pe Ceaușescu.

Ei m-au învățat ura. După o copilărie afectată direct de teroarea stalinistă, după o tinerețe amputată de captivitatea într-un sistem anti-uman, după o maturitate torturată de adânca mizerie ceaușistă, mi-am pierdut răbdarea cu ăștia, nu-i mai suport, pe ei, pe ai lor, cu tot cu slugile și alaiul. Ei m-au învățat că toleranța, generozitatea, iertarea nu pot fi valori absolute, ci doar comportamente contextuale. Absolut e doar binele, iar când acesta este călcat în picioare, batjocorit, negat și nimicit, orice acceptare, relativizare ori pactizare cu răul nu duce în final decât la un dezastru încă și mai dureros.

Cel azi împușcăriat este unul dintre cele mai sinistre personaje ale ultimelor decenii: cinic, lipsit de orice scrupule, venal, brutal, a patentat în România agresiunea de presă, transformând cuvântul scris în armă de nimicire a victimelor. Dacă ar fi făcut-o în slujba vreunei cât de vagi idei ori valori, dacă nu neapărat de bine, adevăr ori dreptate, măcar în serviciul unor interese legitime, atunci ar fi devenit un fel de Aguirre de presă, o furie antipatică, dar sustenabilă moral. A făcut-o însă exclusiv pentru interese urâte și inavuabile, mânat de cupiditate și sete de putere.

Trimiterea și a acestuia la închisoare, după Năstase și Voiculescu, are o mare forță simbolică: câțiva dintre cei mai proeminenți protagoniști ai marii prădări anti-naționale, ai distrugerii morale și ai continuității securiste care au menținut țara în înapoiere și mizerie sunt acum pedepsiți de lege. Prin aceasta se transmite un mesaj puternic: (chiar) așa nu se (mai) poate, chiar cu atâta nerușinare, cinism și aroganță, chiar atât de sfidător la vedere nu se mai poate prăda și distruge.

Tinerii prădători, din generația lui Ponta, Șova, Banicioiu și cum s-or mai fi numind se uită și iau aminte: veleatul celor cu barda și măciuca a trecut, acum vine timpul cuțitului și bisturiului.”

http://www.contributors.ro/cultura/destinul-lui-srs-sau-saloperia-ca-mod-de-via%c8%9ba/


Vocea lui Virgil Ierunca: Despre revista “Agora”, portavoce a disidenței

12/08/2014

Pentru cei care au trait acele timpuri, sperand cu disperare, ca si pentru cei care nu le-au trait, dar care iubesc libertatea.

*Povestea vorbei. O emisiune de Virgil Ierunca”. Amintim că emisiunea Povestea vorbei este difuzată miercuri, la orele 21.25, şi este repetată joi dimineaţa la 9.25, ca şi duminică seara, la 22.25, ora României.

5 mai 1991

Povestea vorbei.
O emisiune de Virgil Ierunca

Revista „Agora” portavoce a disidenței.

Virgil Ierunca: La microfon Virgil Ierunca şi Alain Paruit. Consacrăm emisiunea revistei „Agora”, condusă de Dorin Tudoran şi Vladimir Tismăneanu, al cărui prim număr pe anul acesta a apărut într-o nouă prezentare, în condiţii grafice excelente. De data aceasta nu vom repeta elogiile noastre aduse „Agorei”, ci vom da cuvântul criticilor din ţară. Ce însemnează „Agora” în actualul context socio-cultural ne-o spune criticul şi politicianul Cristian Moraru în „Contrapunct”.

Agora”, a firmă el, a fost şi, dat fiind amintitele împrejurări locale, continuă să fie un eminent spaţiu al toleranţei. Ea ne învaţă, şi noi încă învăţăm, aşa corijenţi cum ne-am dovedit şi după decembrie 1989, ce înseamnă să-ţi spui clar şi convingător părerea. Părerea ta, se înţelege. Pentru că mulţi dintre ai noştri concetăţeni îşi spun părerea în continuare – părerile altora, în congruienţa gramaticală este aici coextensivă uneiea spirituală, ce se traduce, până la urmă, într-un efect depersonalizant.

Agora” a fost şi rămâne din nou, graţie aceleeaşi situaţiuni conservate de revoluţionarismele confecţionate din catifeaua tribunelor şi prezidiilor, un loc privilegiat de definire a individuului ca fiinţă politică. Ca portavoce a disidenţei româneşti, a valorilor noastre dintr-un exil, ce poate fi şi el considerat în bună măsură unul al disidenţei. Ea este o întruchipare paradigmatică a identităţii zămislite de exersarea dreptului la adevărul personal, al aceluia în numele căruia se suferă şi chiar se moare.

Puteti asculta emisiunea aici:

http://www.europalibera.org/content/article/24094712.html

Recomandare, direct legata de ceea ce a insemnat Radio Europa Libera:

http://www.europalibera.org/content/blog/26527196.html

 

 


Un sacrilegiu: Anteniada, Lucia Hossu Longin si extincţia inteligenţei morale

12/08/2014

Este dincolo de ceea ce mintea mea poate pricepe. Dupa ce a comparat procesul lui Adrian Nastase cu acela al lui Iuliu Maniu, autoarea sfasietorului serial “Memorialul durerii”, reper esential al constiintei istorice romanesti, recidiveaza. Nu se mai poate spune ca este un simlu derapaj verbal ori o alunecare retorica. De data aceasta, Lucia Hossu Longin chiar vrea sa-si distruga imaginea de jurnalista anticomunista comparand “Antena 3″, un post de televiziune dedicat linsajului, calomniilor si, iata, instigarii la violenta, cu ceea ce-a fost si ramane o icoana a memoriei democratice romanesti, postul de radio “Europa Libera”.

Aceasta comparatie tine, nu incape indoiala, de ceea ce Andrei Plesu numeste obscenitatea publica. Este obscen sa compari o lada de gunoi malodorant cu un buchet de flori de primavara. Este obscen sa compari infamia dezinformarii deliberate cu asumarea informarii obiective ca suprema misiune. Este obscen sa compari mercenarii fara urma de rusine cu profesionistii onesti care, riscandu-si vietile, au ajutat aceasta natiune sa nu ramana complet claustrata in pestera propagandei imbecilizante.

Este, trebuie spus, obscen sa compari ceea ce intreprind autorii noii mineriade, corect descrisa drept anteniada, cu demersul demistificator si emancipator al “Europei Libere”. Aceasta comparatie jigneste in chip odios memoria Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca, a lui Noel Bernard si a lui Vlad Georgescu, a lui Max Banusch si a lui Emil Georgescu, a lui Nicolae Stroescu Stanisoara si a lui Cornel Chiriac. Traditia “Europei Libere” apartine panteonului onoarei. Comparatia la care recurge Lucia Hossu Longin este, asadar, un sacrilegiu.

Sper ca dl Emil Hurezeanu, fost director al “Europei Libere”, va reactiona prompt pentru a taxa aceasta ignominie asa cum se cuvine. Merita citate cuvintele criticului Mircea Morariu care scrie pe blogul sau din “Adevarul”: “Comparaţia făcută de doamna Hossu nu este numai o sminteală. E o ofensă nemeritată. La adresa unor oameni, a unei realităţi, a bunului-simţ. La adresa adevărului însuşi.”

Da, e vorba de o enormitate care desfide ratiunea si indica extincţia inteligenţei morale.

Versiune largita a articolului aparut in editia online a ziarului “Evenimentul zilei”:

http://www.evz.ro/anteniada-lucia-hossu-longin-si-extinctia-inteligentei-morale.html

Nu este prima oara cand scriu despre dezolantele derapaje ale Luciei Hossu Longin:

http://www.contributors.ro/cultura/metamorfoze-si-abdicari-lucia-hossu-longin-si-banalizarea-raului/

Textul de mai sus a aparut si pe blogul meu de pe site-ul postului de radio “Europa Libera”:

http://www.europalibera.org/content/blog/26527196.html


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 189 other followers