Dragos Paul Aligica–Ofensiva rusa a ramas cam in ofsaid, cu armata de adunatura: Plevusca.

30/03/2015
Un scurt comentariu cu privire la absolut remarcabila si stupefianta interventie a ambasadorului Rusiei la adresa lui Tismaneanu si Stan dar cu bataie, evident, mai lunga: mass media, formatorii de opinie si clasa politica. Sunt doua intrebari ce necesita o analiza serioasa.
1. De ce un asa atac avertisment e o asemnea lipsa de diplomatie si duritate excutat prin cel mai inalt reprezentant al Rusiei? De ce expunerea sa intr-o asemnenea postura?
Din nevoie. Pentru ca esecul Rusiei de a gasi sau construi aici reprezentanti onorabili si credibili in spatiul public, voci care sa reprezinte interesele si punctul de vedere al Moscovei este acum evident si recunoscut. Plevusca pe care au finantat-o si incurajat-o, s-a dovedit in ciuda investitiilor si eforturilor facute de agentii sub acoperire din mass media si viata publica, incapabila sa isi depaseasca conditia: Plevusca. Dai un pol si fix un pol face.
Cand iti iei vector de opinie un viezure cu basca, un viezure cu basca ai ca varf de lance. Nici mai mult, nici mai putin. Sigur, basca in sine poate face ceva adepti in randul tinerimii. Totusi: e o basca pe un viezure. Si oricat de multi adepti capabili sa o admire aduna, ramane o basca pe un viezure, admirata si urmata exact de cei capabili sa o faca. Ceea ce spune ceva atat despre calitatea lor umana cat si despre basca si viezurele din dotarea ei.
La fel cu pravolsavnicii taumaturgi politici. Sigur: combinatia de grairile Parintelui Cutare, ozeneuri, minunile filocaliei care prezice viitorul, telepatie si telefilosofie teologica telemorala e o chestie tare. Dar nu poti sa-i folosesti pe panglicarii astia ca voce a Rusiei. Rusie pravoslavinca, e drept dar nici chiar asa nu a ajuns. Au si analistii si diplomatii in cauza un simt al proportiilor si o oarece jena.
Sigur, exista si ganditori si intelectuali de mare amploare -morala, intelectuala, agonomic-gastronomica si cu emisiuni TV- despre care stim ca nu sunt tocmai insensibili la ideea de schimburi economice avantajoase intre cele doua tari, vecine si prietene, adepti ai schimbului liber de servicii, marfa si bani, oameni de mare calibru. Cunoscuti pentru patrunzatoarele, curajoasele si profund informatele lor analize si luari de pozitii in care interesul national se impleteste armonios cu interesul individual, n-au avut curajul totusi sa o mai faca si pe asta. Asa ca ofensiva rusa a ramas cam in ofsaid, cu armata de adunatura: Plevusca.
Nu poti da semnale, teste si avertismente majore prin Plevusca, nu? Mai ales dupa ce ce au fost demantelati in corpore printr-un singur incident national provocat in jurul unei maini de oameni care lucreaza in blogosfera si care au rasturnat in cateva zile intregul sistem de tabuuri, taceri, presiuni, omerte si naivitati cu care reteaua rusa se acoperise si credea ca se va acoperi atat de bine profitand de naivitatea si corectitudinea politica indusa romanilor din mass media si formatorilor de opinie.
2. De ce acum?
Asta e intrebarea de 100 de puncte. Am sa revin cu o schita speculativa de raspuns.
(Text publicat pe pagina FB a lui Dragos Paul Aligica)
Advertisements

“Scuipatul în sus se naște dintr-o disperare neputincioasă”: Reflecții despre un eseu de Gabriel Liiceanu

12/03/2015

Reiau aici un fragment din memorabilul eseu publicat azi de Gabriel Liiceanu pe platforma Contributors. Il recomand călduros tuturor celor care cred in libertate, civilitate și demnitate, celor care refuză să participe la ofensivele urii, celor care nu gustă câtusi de puțin, ba chiar le repugnă, ceea ce numesc voluptatea ticăloșiei. Aflu că Ovidiu Simonca, redactor-sef adjunct al “Observatorului Cultural”, se simte vizat de articolul lui Gabriel Liiceanu. Am postat un scurt comentariu pe forumul acelui text. Iată-l: “Se spune ca Vladimir Maiakovski, plictisit de mizeriile proferate de un critic din epoca, pe numele sau Kovaliov, ar fi numit astfel un personaj din “Plosnita”. Criticul s-a infuriat ingrozitor, a amenintat ca-l da pe autor in judecata. Maiakovski i-ar fi raspuns: “Stimate tovarase Kovaliov, Va rog sa consultati cartea de telefon si sa vedeti cati Kovaliovi apar acolo. De ce numai Dvs v-ati simtit vizat?” Intr-adevar, de ce?

Precizez că polemica mea cu OC si cu dl Simonca este legată de două articole apărute in acea revistă. Primul, al lui Ovidiu Simonca, in care sugera o legătură  cauzală intre opiniile mele politice si reactiile antisemite ale unor extremisti. Al doilea, semnat de Marius Oprea, in care se atacain chip  ignobil pozitia Centrului de Monitorizare a Antisemitismului in chestiunea simpatiilor legionare ale d-lui Octav Bjoza, decorat de presedintele Klaus Iohannis. Nici pană azi revista nu s-a delimitat de acel text al lui Marius Oprea si, mai ales, de titlul său scandalos. Cât priveste conceptul de cripto-antisemitism, il sfătuiesc pe dl Simonca să citească recent apărutul volum de dialoguri cu regretatul ganditor Imre Toth. Poate va ințelege la ce mă refer. (VT)

“Spre deosebire de scuipatul în jos care are ceva suveran în el – cel care scuipă e instalat întotdeauna pe o colină virtuală, fapt care dă scuipatului lui măreție și distincție, iar celui scuipat, aflat la poalele colinei,  nu îi conferă decât nimicnicie (fapt care stârnește în noi, spectatorii, simultan milă și dispreț) –, așadar spre deosebire de acest scuipat, care are mai totdeauna șanse să-și întâlneasă ținta, fără ca emitentul să riște să cadă victima lui, scuipatul în sus are toate dezavantajele pe care nu le are scuipatul în jos, dar nici una dintre calitățile sale.

Aș observa în primul rând că scuipatul în sus se naște dintr-o disperare neputincioasă. Ba chiar, putem spune, asta și e definiția lui: Scuipatul în sus este forma extremă a unei disperări neputincioase, născută din exasperare și furie extremă, care, negăsind nici un mijloc de domolire, alege o cale dezavantajoasă de exprimare a ei. Altfel spus, disperatul neputincios, incapabil să găsească o deșarjă adecvată, preferă ca, decât să nu se exprime, să o facă într-un mod total dezavantajos pentru el. Ținta deșarjei neputincioase rămâne neatinsă, în timp ce disperatul neputincios preia asupra sa rezultatul actului care viza obiectul furiei disperate și al disperării neputincioase. Pe scurt, el termină prin a se scuipa în cap.

Al doilea moment dramatic care survine în marginea scuipatului în sus este faptul autocondamnării la reluarea ad infinitum a gestului. Neputându-se elibera prin scuipatul în sus, dar nedispunând de o altă abordare mai convenabilă de exprimare a furiei, urii și neputinței, scuipătorul în sus e condamnat într-adevăr la reiterarea la nesfârșit a unui gest simultan irepresibil și ineficace. În final, toată energia lui se consumă într-un act ratat, care, ratat fiind, îi sporește furia, neputința și deznădejdea, epuizându-l printr-o solicitare extremă și făcându-l nefericit pentru restul vieții.

Dar de ajuns cu teoria! Să trecem acum la fapte, adică la aplicarea ei la cazul revistei-din-stirpea-Săptămânii-lui-Barbu. Voi părăsi acum discursul analitic și voi trece la stilul direct, adresându-mă fetelor și băieților care dau tonul la O revistă-din-stirpea-Săptămânii-lui-Barbu.”

Acesta este doar un fragment din memorabilul eseu publicat de Gabriel Liiceanu pe platforma Contributors. Il recomand calduros tuturor celor care cred in libertate, civilitate si demnitate:

 

http://www.contributors.ro/cultura/despre-neajunsul-de-a-scuipa-in-sus/


Cum putem lupta cu prostia?

06/03/2015

De milenii, omenirea se confruntă cu nețărmuritul tupeu al prostiei. Ne intalnim cu ea in varii situații, inclusiv in ceea ce bănuim a fi lumea spiritului. Prostia se maschează in spirit justițiar, se auto-motivează in torente  de vorbe fără noimă, dar menite să-l faca pe autor să se simtă pe o inaltă platformă morală. Prostia este impenetrabilă, inexorabilă, fulminantă, sigură de ea, convinsă că stă de vorbă cu adevărul absolut.

Prostia așteaptă aprobari in serie de genul: “Chapeau!” si “Mă inchin, maestre!” Prostia e monomană, ipocrită și bigotă, plina de complexe, infeudată unor prejudecăți inavuabile și unor amintiri de care ii este chiar ei rușine. De fapt, greșesc, prostia nu cunoaște sentimentul jenei, e mereu sigură de ea, se proțăpește in piața publică pentru a observa, adica a admonesta, “cultural”.

Prostia e incultura care se ocupă de Popper, de Rawls, de Arendt, si Oakeshott, crezand ca sunt Constanța Crăciun, Pavel Tugui, Ofelia Manole și Mihai Dulea. Prostia definește licheaua care crede că poate submina, printr-o parodie de doi bani, semnificația unui apel autentic catre lichele. Prostia este mandria țoapei care se crede Rahel Varnhagen, cea despre care a scris atat de frumos Hannah Arendt. Prostia este ranchiunoasă, incruntată, mediocră și filistină. Prostia este incurabilă, dar face gropi teribile si primejdioase in jurul ei. Mai ales cand are bani, influență și o vanitate exacerbată. Deci, cum putem ține piept prostiei? Numind-o, fără reticențe si fără temeri, drept ceea ce este: neghiobie, nerozie, stupiditate. Intelectuală și morală.


L-ati uitat pe Corneliu Vadim Tudor? Despre antisemitismul purulent

04/02/2015

In caz ca va intrebati ce s-a intamplat cu el in ultimul timp, am neplacerea sa va anunt: Corneliu Vadim Tudor nu a disparut din spatiul public. Este prezent acolo, in paginile obscure si sulfuroase ale “Romaniei Mari”. Isi continua actiunea antisemita pe care a inceput-o, in anii 70, la “Saptamana” lui don Barbone cu sinistrul articol “Idealuri”. E fericit probabil ca nu mai e singur. Intr-un text de o virulenta insolita chiar si pentru acest atlet al insultei insalubre, uber-sicofantul ceausist Vadim Tudor isi da drumul la tot naduful sau antisemit. Evreii sunt de vina pentru tot ce nu merge bine in Romania. Oamenii cu “tartanul”, cei cu “echimoze”.

Iata un pasaj cat se poate de revelator: “Sămînţa trădării pare mai viguroasă ca oricînd. În confruntarea directă cu nelegiuiţii, creştinii pierd. La fel a pierdut Christos. „Te-or întrece nătărăii/ Chiar de-i fi cu stea în frunte“ – scria Eminescu. Nătărăii sînt la Putere, în România, de mai bine de 70 de ani. Garnitură după garnitură. Au ieşit din scenă Leonte Răutu, Leon Tismineţchi, Walter Roman, Dionisie Patapievici, Paul Cornea, Ghizela Vass – dar le-au luat locul odraslele, sau nepoţii: Andrei Oişteanu, Vladimir Tismăneanu, Petre Roman, H.R. Patapievici, Andrei Cornea, Bogdan Olteanu. Evreii sînt mereu la Putere în ţara asta amărîtă. Ei poartă pe frunte stigmatul lui Iuda. Dar nu se ascund, dimpotrivă, se mîndresc cu asta. Dangaua cu pricina e paşaportul lor spre mărire şi avere. E semnul de recunoaştere.”

Ii multumesc lui Corneliu Vadim Tudor pentru acest text menit sa arate cine ii deranjeaza de fapt, pe el si amicii sai de “idealuri”. Nu stiu, sincer, ce cauta Petre Roman pe acea lista. In fond, fara el, “Romania Mare” n-ar fi aparut in 1990. Vadim Tudor ar trebui sa-i fie recunoscator. Dar stiu de ce suntem noi acolo, H.-R. Patapievici, Andrei Cornea, Andrei Oisteanu si cu mine. Sper ca stiu acest lucru si cei care m-au pus la stalpul infamiei pentru ca am decelat abdicarile unor intelectuali care ar fi trebuit sa se opuna decorarii unui simpatizant legionar ca prim act simbolic al presedintiei Iohannis. Nu numai ca nu au facut-o, dar au si gasit cuvinte de ocara, vorbe de claca, unele mai dure si mai nedrepte decat altele, pentru putinii care n-au tacut. Ma simt onorat ca am fost in centrul acestei avalanse excrementiale, cum inspirat si usturator a numit-o Marius Stan.

http://www.contributors.ro/editorial/meteorologia-impenitenta-a-antisemitismului/

Ma simt onorat de atacurile unui Dorin Tudoran care ma compara cu Mihail Roller. E normal din partea fostului consilier platit al partidului de buzunar al lui Dan Voiculescu. E mai putin normal din partea unui fost disident anticomunist despre a carui lupta pentru demnitate in anii sumbri am scris intotdeauna cu pretuire. Sa mai amintesc un articol dintr-un saptamanal cultural in care Centrul pentru Combaterea Antisemitismului era numit, de catre Marius Oprea, “Centrul pentru Combaterea Fostilor Detinuti Politici”? Articol scandalos de care cei care conduc acel saptamanal nu s-au delimitat, sub nicio forma, nici pana azi. Nici ei, nici sustinatorii lor…

http://www.ziarulromaniamare.ro/romania-sub-zodia-lui-iuda/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/l-ati-uitat-pe-corneliu-vadim-tudor-despre-antisemitismul-purulent/

 


Criptoantisemitismul domnului Șimonca? Despre unul din lucrurile care nu se fac. Și care totusi se face…(Actualizat)

13/01/2015

Update: Dl Ovidiu Șimonca a răspuns in “Observator Cultural” la acest articol. Nu se distanțează nici acum de revoltatorul text al lui Marius Oprea publicat in acea revistă pe care o conduce, impreună cu doamna Carmen Mușat. Nu spune nici acum că orice implicație cauzală, directă ori mediată, intre pozițiile politice ale cuiva si originea etnică a acelei persoane este o ignominie. Da, domnule Șimonca, voi studia cu maximă rigoare fenomenul criptoantisemit, mai ales in incarnarea sa ostentativ corectă politic si istoric, o formă de mistificare prea frecventă in zonele stangiste vestice pentru a avea nevoie de o deconstrucție hiper-sofisticată. Da, domnule Șimonca, “brucanizarea” ori “rollerizarea” cuiva cu care te afli in dezacord este o formă de criptoantisemitism. Este o stigmatizare. O practicau Eugen Barbu, Mihai Ungheanu, Artur Silvestri, Marian Popa si Mihai Pelin, este in continuare practicată de personaje pe care chiar nu vreau să le mai numesc. Nu vă prefaceți că nu știți acest lucru! Din punctul meu de vedere, acest dezgreabil si indezirabil “dialog” incetează acum. Nu ii voi mai răspunde d-lui Șimonca. Vorba unui bun prieten, avem treabă!

Aflu că in același numar în același număr al “Observatorului Cultural” în care istoricul Marius Oprea numește Centrul pentru Combaterea Antisemitismului drept “Centrul pentru Combaterea Foștilor Deținuți Politici”, dl Ovidiu Șimonca imi cere dovezi pentru afirmația mea că il socot antisemit. De fapt, mă gândeam la el ca la un antisemit rușinat, așa cum o spuneam, cu toate dovezile aferente prezente, într-un eseu din 2010 apărut pe blogul meu. Dl Ovidiu Șimonca nu împărtășește multe din obsesiile ortodoxist-securiste care circulă prin diverse publicații. Dl Șimonca face parte din altă categorie, aceea, insidioasa, a criptoantisemitismului voalat, deghizat, deci acel antisemitism care poate recurge la cele mai perfide atacuri mimând un fel de bună-credință. Ca atunci când, fiind atacat imund de un grup huliganic antisemit (atacat în efigie, nu eram prezent fizic acolo, altfel mă lapidau) la un fel de “protest” în fața Ambasadei SUA, dl Șimonca a avut grijă ca mai întâi să deplângă incidentul. După care, odată “acoperit” de această superficială distanțare, să mă anunțe că îmi binemerit soarta, că luările mele de poziție pot duce la asemenea reacții. Deci, blame the victim.

Îi precizez domnului Șimonca un lucru semnificativ: sunt politolog, studiez fenomenul antisemitismului în variile sale ipostaze de peste trei decenii. Nu este unul monocrom, există diferite forme de antisemitism, la fel cum există și grade de intensitate. Unii vorbesc despre iudeofobie. Există o întreagă literatură pe tema Zydokomunei, adică a mitului unei conspirații mondiale iudeo-bolșevică. Tipul de cauzalitate pe care l-a invocat dl Șimonca în 2010, și de care nu s-a delimitat nicicum vreme de cinci,ani, aparține modului de gândire antisemit, intră în categoria fantasmei țapului ispășitor. În rest, nu pot decât să-mi exprim mirarea că dl Șimonca nu a găsit de cuviință să ceară darea în judecată a lui Victor Ponta, prim ministru al României, atunci când l-a numit pe Mircea Mihăieș “fascist bătrân” și “neo-nazist”. Indignări cu geometrie variabilă într-un timp al disprețului, spre a relua titlul un roman de Malraux.

 

ovidiu simonca

 

Prima întrebare a oricui vrea să participe în chip onest la această discuție, deci chiar și dl Șimonca, în pofida polemicilor din trecut, ar trebui să fie: Are VT autoritatea științifică, deci profesională, pentru ca afirmația să fie validă? Ar fi el un martor credibil într-un proces pe acest subiect? A publicat studii în reviste recunoscute în plan epistemic și respectate moral despre antisemitism, fascism, extremism, limbaje totalitare? Exemple: East European Politics and Societies, Partisan Review, Gazeta Wyborcza, Idei în dialog, Nexus. În OC, au scris elogios despre lucrările mele pe subiect profesorii Caius Dobrescu și Victor Neumann. Deci, pe această bază consensuală, VT poate fi numit un expert. Sigur, și experții se pot înșela. Dar atunci proba erorii trebuie să o facă dl Șimonca. De pildă, să admită public că nimic, dar absolut nimic pe lumea asta nu justifică huliganisme antisemite. Că a scrie despre cauzalități gen focul și fumul în asemenea cazuri este o expresie a antisemitismului, la fel ca propozițiile gen “Brucan generează antisemitism”.

Aș ține să adaug, pe langa argumentul competenței academice, pe care sper că nici măcar “Observatorul Cultural” nu mi-l poate nega, există și un element, recunosc, de natură personală. Ca om care s-a aflat de sute de ori in poziția de obiect al celor mai abjecte insulte antisemite, am invățat cum să recunosc un antisemit. Fie el si unul rușinat.

Apoi, în text se spune limpede că despre antisemitismul d-lui Șimonca am mai scris. Când anume? În 2010. Deci domnii Serban Foarță, Liviu Ornea, Paul Cernat et alii, vor observa că a durat circa cinci ani pentru ca dl Șimonca să reacționeze. Nu contestând factual și logic ce scrisesem atunci, ci amenințându-mă cu tribunalul. Acum, este nervos că nu i-am răspuns instantaneu, in două zile.

Meditând la un raspuns pentru dl Șimonca, mi-am amintit de modul in care a fost prezentat dl Dorin Tudoran in Raportul Final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului in România (Editura Polirom, 2005, pp. 380-383). Mă refer la tematica “monopolului prin suferință” (propriu unui anume grup etnic, i.e., evreii) si la modul cum se examinează articolele lui D. Tudoran drept “derapaje” (in niciun caz filosemite). Fie-mi permis să am și eu dreptul să consider editorialul lui Ovidiu Șimonca din 2010 și articolul lui Marius Oprea din 2015 drept “derapaje” similare.

De ce l-am numit pe dl Șimonca antisemit rușinat? Nu pot decât să-i îndemn pe domnii Foarță, Ornea și Cernat să piardă câteva minute citind motivele.
Citatele sunt foarte clare:

1. “Dezavuînd comportamentul antisemit împotriva lui Vladimir Tismăneanu, putem să remarcăm, pe de altă parte, modul în care analistul de Washington s-a poziţionat pe scena politică românească – de natură să-i aducă prejudicii.” – Prin urmare, antisemitismul ca prejudiciu devine consecintă a opiniei politice. Perfecta continuitate de la logica “Homo Brucanus” – optiunea politică a unei persoane de origine evreu poate explica antisemitismul impotriva acelei persoane.

2. “…cine seamănă vînt culege furtună. Nu se poate să te porţi cu mănuşi, să-i menajezi pe Băsescu, pe Boc, pe Videanu, pe Udrea, iar pe toţi ceilalţi să-i consideri o adunătură de şnapani. A privi violent într-o parte şi extrem de îngăduitor în cealaltă parte este marea problemă a analizei politice româneşti.” – articolul se deschide cu o condamnare a antisemitismului si se inchide cu una a opțiunii politice a lui VT. In această construcție ‘logică’, antisemitismul si opțiunile pro-Băsescu sunt poziții comparabile, intră in acelasi gen ideologic, deci justifică cauzalitatea. QED.

Azi îl numesc un criptoantisemit pentru că îl consider responsabil de publicarea, fără nicio delimitare, a articolului lui Marius Oprea, cu al său titlu revoltător. Preiau conceptul din excepționala carte de dialoguri dintre Peter Vardy si Imre Toth, In viata sunt lucruri care nu se fac. Si totusi se fac (Humanitas, 2014, p. 144). In opinia mea, dl Șimonca a făcut, prin editorialul din 2010, un lucru care nu se face. Azi, se adaugă o nuanță la ceea ce-am scris in 2010–tăcerea complice in raport cu articolul scandalos al lui Marius Oprea și focalizarea iritată, chiar amenințătoare, pe mine. Imi cer asadar scuze pentru o oarecare imprecizie terminologica. Dl Simonca nu este antisemit. El este criptoantisemit, o categorie pe care imi propun sa o studiez cu maxima acribie. (Washington, DC, 13 ianuarie 2015)

Ovidiu Șimonca și problema antisemitismului

Mărturisesc că nu-mi face nici cea mai mică plăcere să scriu aceste rânduri. Editorialul lui Ovidiu Șimonca din Observator Cultural este însă plin de inexactități și afirmații care distorsionează natura activității actuale a IICCMER. Nu aș fi scris acest text dacă ar fi fost vorba de un articol de opinie al ziaristului Șimonca. Dar este editorialul unui important săptămânal cultural care își face un titlu de onoare din respingerea oricărei forme de intoleranță. Iar Ovidiu Șimonca este numărul doi, redactorul-șef adjunct al OC. Nu mai vorbesc de numele sonore care fac parte din consiliul consultativ, persoane cunoscute pentru opiniile lor anti-șovine și anti-totalitare, inclusiv un fost membru al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste cu care IICCMER colaborează direct (Sorin Alexandrescu, Ştefan Borbely, Paul Cornea, Caius Dobrescu, Mihaela Anghelescu Irimia, Liviu Papadima). Mă întreb dacă acești intelectuali pe care îi cunosc și îi respect au citit textul d-lui Șimonca și mă întreb ce reacție au avut, dacă au avut.

Primul titlu pe care m-am gândit să-l dau acestei intervenții era “Ovidiu Șimonca și ispita antisemitismului”. Trec peste atitudinea condescendentă (ori chiar mai rău) în raport cu mine și cu dl Mihail Neamțu, ca și peste suveranul dispreț arătat față de un demers științific perfect normal precum conferințele academice. Nu cred că problema expertizei științifice validată internațional în analiza și interpretarea dictaturii comuniste din România poate fi expediata atât de ușor. Trec peste ignorarea școlilor de vară, a colaborării cu Arhivele Naționale, cu CNSAS, cu Fundația “Corneliu Coposu”, cu Fundația “Konrad Adenauer”, cu Asociația “21 Decembrie”, cu Institutul Diplomatic Român, pe linia recuperării moștenirii exilului democratic. Trec peste ignorarea portalului mineriadei, a expoziției din pasajul Pieții Universității, elemente-cheie pentru a pricepe atacurile antisemite recente împotriva mea ca Președinte al Consiliului Științific (cei câțiva demonstranți protestau împotriva “anexării” analizei mineriadei de către “Tismăneanu și ai lui”).

Ceea ce uimește este faptul că dl Șimonca ocultează faptul că IICCMER a continuat să ofere elemente dezbaterii publice pentru aducerea în fața justiției a criminalilor securiști (v. workshopul despre călăul Gh. Enoiu “Tortura este profesiunea mea”), continuă să publice fișele matricole ale deținuților politici, colaborează cu Evenimentul Zilei în mod constant pe teme legate confruntarea cu trecutul dictatorial, analizează sistematic instituțiile comuniste (v. recenta dezbatere despre Comisia Controlului de Partid), susține apariția unor cărți de mare valoare legate de crimele și de ideologia comunismului, de destinele unor pesonalități remarcabile în acei ani tragici, de soarta minorităților naționale sub regimul comunist, de tulburătoarea și însângerata perioadă de după prăbușirea oficială a regimului totalitar, este implicat în proiectul Muzeului Național al Dictaturii Comuniste. Nu este scopul meu să documentez aici exhaustiv aceste contribuții. Există site-ul IICCMER care poate fi consultat de orice persoană interesată. Există o conducere executivă care poate oferi suficiente informații. Recomand în acest sens lectura Comunicatului publicat pe data de 16 august de către Comitetul Director al IICCMER:

http://www.crimelecomunismului.ro/

Personalizarea excesivă a discuției și fixarea obsesională pe persoana mea (ori pe a altcuiva) mi se par penibile, reducționiste, simplificatoare și păgubitoare. Dar și revelatoare, din nefericire. Dragoș Paul Aligică a publicat anul trecut în Idei în dialog un articol ce-și menține pe deplin actualitatea (“Controversele Tismăneanu”). Trec și peste ideea absurdă și insultătoare că oameni ca H.-R. Patapievici ori Mircea Mihăieș ar fi cumva “remorcați” de mine pentru a servi o fictivă mașină progandistică pro-Traian Băsescu (aflați în “trena” mea). Nu ni se acordă, se pare, creditul autonomiei de gândire, al independenței de atitudine. Suntem marionete, ființe fără demnitate și fără libertate interioară. Suntem deficitari la capitolul onoare. Oricum, în spiritul jurnalisticii autentice, ar fi normal ca Ovidiu Șimonca să viziteze IICCMER și să constate la fața locului ce se face și ce nu se face acolo. Redacția OC și sediul IICCMER nu se află pe planete diferite. Firesc ar fi să compare ceea ce se face în Institut cu obiectivele stipulate în mandatul nostru.

Ar trebui discutat atent și responsabil un lucru extrem de important: niciun fel de atitudine publică a mea ori a oricui altcuiva, pro sau anti o personalitate politică, nu poate justifica în chip “cauzal” (vântul și furtuna) antisemitismul. O intervenție pe forumul OC semnată “Aya” luminează cu exactitate acest element. A afirma (ori a sugera) public acest fals nexus (VT a îmbrățișat cauza lui Traian Băsescu, a devenit un “propagandist”, a mers la Neptun în 2007, a zămislit “vântul”, deci iată de unde se naște “furtuna”) îl califică, din punctul meu de vedere, uman, dar și profesional, pe Ovidiu Șimonca drept promotor al unei argumentații de tip antisemit (deocamdată rușinat). Andrei Pleșu a publicat recent în Adevărul un text cât se poate de limpede legat de aceste atacuri venite dinspre extrema dreaptă (revista Axa și alte asemenea formațiuni). Nu e vorba de mine, ci de un principiu: antisemitismul este intolerabil, este imund, este abject. Fără niciun fel de adăugiri, fără explicații suplimentare, fără echivocuri și mai ales fără inventarea de cauzalități justificative.

Judecarea cuiva pe bază de antecedente genetice (origine socială ori etnică) este o atitudine inadmisibilă, ofensatoare și repugnantă. Niciun intelectual democrat nu poate accepta acest gen de cauzalitate pe care istoricul Léon Poliakov o definea drept diabolică. Exercițiul de șchiopătândă logică și inexistentă empatie al lui Ovidiu Șimonca este un ecou al pozițiilor de genul: “X” a colaborat cu comunismul, “X” este evreu, de ce se miră “X” că este atacat de pe poziții antisemite (pe care eu, firește, am grijă să le declar blamabile). Dacă Ovidiu Șimonca ținea să condamne aceste atacuri pestilențiale, trebuia să se mențină la subiect, nu să propună o divagație explicativă, de fapt o raționalizare menită să devină justificare. Nu știe el oare că, spre a relua ideea lui Sartre, nu evreul creează antisemitismul, ci antisemiții îl construiesc pe evreu? Nu este la curent cu scrierile unui cunoscut prozator român pentru care există o legătură (tot quasi-cauzală) între “comportamentul evreilor” în iunie 1940 și masacrele antisemite care au urmat după iunie 1941?

Ovidiu Șimonca are merite importante în jurnalistica democratică românească. În ultimii ani am ajuns pe poziții adeseori divergente, chiar greu de reconciliat, dar n-am uitat dialogurile noastre. El nu este Dan Culcer, iar Observator Cultural nu este Asymetria. N-aș polemiza niciodată cu Dan Culcer tocmai pentru că îi știu fixațiile. Cum nu polemizez cu Vadim și alții ca el. Ovidiu Șimonca a făcut și erori (între acestea, cum probabil o recunoaște chiar el, încrederea în Cornel Nistorescu, asocierea nemijlocită cu el și cu campaniile sale la un ceas când acesta nu mai avea nici cea mai mică legătură cu fostul director al Evenimentului Zilei din anii luptei împotriva mexicanizării țării). Toți putem face ceea ce se cheamă des faux pas. Putem discuta multe lucruri în care suntem în dezacord câtă vreme nu practicăm critica de anihilare. Dacă aș fi în locul lui Ovidiu Șimonca mi-aș reciti textul și aș înțelege că am alunecat pe o pantă lamentabilă. Sper sincer că nu și ireversibilă.

PS: Este interesant că dl Șimonca face un număr considerabil de precizări pe forum, de dimensiuni egale cu editorialul său. Rămâne însă faptul că articolul se intitulează “Cine seamănă vânt culege furtună” și se referă expressis verbis, în primul paragraf, la atacurile antisemite împotriva mea, după care urmează povestea “cauzelor furtunii”. Unele dintre aceste atacuri infame au fost respinse cum se cuvine în articolul menționat al d-lui Andrei Pleșu (celelalte au venit ulterior). Simplu, clar, tranșant, fără fandări și fără trimiteri piezișe la pretinse explicații pentru ceea ce este absolut nejustificabil. Aceste atacuri nu au nimic de-a face cu schimbarea conducerii IICCMER ori cu analiza pe care o fac situației din România și pe care Ovidiu Șimonca o consideră “propagandă pro-Traian Băsescu”. Ele durează din anii ’90, cum ușor poate constata dl Șimonca dacă va răsfoi presa extremistă (și nu numai, ba chiar și cea fesenistă) a epocii. Îi reamintesc că în 2006, în Ziua, doamna Miruna Munteanu publica un articol, cu “argumente” similare celor din Asymetria, intitulat “Tismăneanu, comunismul și evreii”. Mi-e teamă că noua tematică, la care regret să-l văd subscriind, ar suna “Tismăneanu, Băsescu și evreii”. Asociat așadar cu Băsescu, susținându-l pe acesta, Tismăneanu să nu se plângă că devine ținta atacurilor antisemite. “Cui i-e frică de lup nu se duce în pădure”. Deci, devenind, în opinia sa, “partizanul” lui Traian Băsescu, aș fi declanșat “furtuna antisemită”. Îmi pare rău, dar nu am cum să accept o asemenea logică întoarsă pe dos. Este un non sequitur care mă stupefiază și mă înfioară. (Updated 16 august 2010)”

http://www.observatorcultural.ro/Cine-seamana-vint-culege-furtuna*articleID_24121-articles_details.html

https://tismaneanu.wordpress.com/2010/08/15/ovidiu-simonca-si-problema-antisemitismului/

http://www.contributors.ro/cultura/a-fost-ucis-un-brad-tanar-ioan-petru-culianu-ar-fi-putut-implini-65-de-ani/

http://www.observatorcultural.ro/Cerere-catre-profesorul-Vladimir-Tismaneanu*articleID_31296-articles_details.html

Recomandări bibliografice:

http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-via%C5%A3%C4%83-sunt-lucruri-care-nu-se-fac-%C5%9Fi-care-totu%C5%9Fi-se-fac

http://www.polirom.ro/catalog/carte/fantasmele-salvarii-381/

Pentru expertiza mea in chestiunea variilor chipuri ale antisemitismului post-comunist, cazul românesc:

Vladimir Tismaneanu, “Fascism, Anti-Semitism, and Mythmaking in East Central Europe–the Case of Romania,” in Randolph L. Braham, ed. “The Destruction of Romanian and Ukrainian Jews During the Antonescu Era.” Social Science Monographs; East European Monographs, no. 483. Boulder; New York: Columbia University Press, 1998 (http://www.phdn.org/archives/www.ess.uwe.ac.uk/genocide/reviewsh15.htm)

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/criptoantisemitismul-domnului-%c8%99imonca-despre-unul-din-lucrurile-care-nu-se-fac-%c8%99i-care-totusi-se-face/


Superlativul Anului la categoria “Subterana intelectuala”

11/01/2015

Se acorda ex aequo profesoarei Alina Mungiu-Pippidi de la Hertie Schoool din Berlin, si lui Dorin Tudoran, fost disident anticomunist si fost sfetnic politic al partidului-televiziune din buzunarul lui Dan Voiculescu, aka Felix.

Motivatie: Sa fii sotia nepotului de fiica a lui Nicolae Iorga si sa te distrezi pe seama celor care critica decorarea de catre presedintele Klaus Iohannis a unui admirator al “moralitatii legionare”, este o realizare unica. De asemenea, sa fi fost prieten cu Monica Lovinescu si cu Virgil Ierunca, iar acum sa fii luat in brate de fratii Roncea, de Ovidiu Hurduzeu, de Mircea Platon si de Iulian Capsali, este, nu mai putin, o realizare unica.

 

 

 

Mentiuni (ne)onorabile: Vasile Ernu, Costel Rogozanu, Iulian Capsali. Vor fi luati in consideratie pentru anul viitor.

Articolul de mai sus se doreste un raspuns cordial la aceste doua postari:

http://www.dorintudoran.com/o-victorie-stralucita/

PS Din motive pe care profesoara de la Hertie School le intelege foarte bine, sunt convins, o anunt pe aceasta cale ca imi dau demisia din board-ul consultativ international (International Advisory Board)  al revistei “Romanian Journal of Political Science”. Este evident pentru orice persoana de buna-credinta ca nu pot dezonora, tocmai eu, cel infierat de “Romania Curata”, un asemenea consiliu. Cum se obisnuieste, cand te retragi dintr-un asemenea Board, poti nominaliza pe cineva. Eu il nominalizez pe dl Dorin Tudoran. Motivatia este expusa mai sus.

http://www.sar.org.ro/polsci/

Recomandari de lectura:

http://www.contributors.ro/editorial/il-mai-%c8%9bine%c8%9bi-minte-pe-relu-fenechiu-despre-gafele-preziden%c8%9biale-ale-d-lui-klaus-iohannis/

http://www.contributors.ro/cultura/a-fost-ucis-un-brad-tanar-ioan-petru-culianu-ar-fi-putut-implini-65-de-ani/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/sindromul-capsali-ayatolahul-tismaneanu-si-pungu%c8%9bele-de-sange/

http://www.contributors.ro/cultura/despre-civilitate-si-acuratete-cateva-precizari-pentru-doamna-alina-mungiu-pippidi/

http://www.contributors.ro/cultura/presupusul-plagiat-al-d-lui-ponta-si-onoarea-mediului-academic-romanesc-un-scurt-raspuns-profesoarei-alina-mungiu-pippidi/


Meteorologia impenitentă a antisemitismului (Un articol de Marius Stan)

29/12/2014

O adevărată furtună excremențială s-a abătut în aceste zile peste spațiul public românesc. Atmosfera dezbaterilor autohtone a fost mereu imprevizibilă, dar parcă de data aceasta ne-a prins mult prea nepregătiți. Vladimir Tismăneanu, un om care și-a pus la bătaie, constant, tot capul (luați-o cât se poate de fizic dacă doriți, amenințările pe care le-a recepționat de-a lungul vieții sunt cât se poate de reale), s-a trezit în acest sfârșit de an linșat mediatic de canalii și idioți deopotrivă. Rolul prostiei în istorie (vezi deja celebra decorare prezidențială a unui simpatizant legionar) este prohorisit de rolul nemerniciei în istorie. Coordonatorul Raportului care așeza România în condiția ei terapeutică esențială, textul fundamental adresat (mai ales) cadavrelor din dulapul societății tranziționale, este făcut una cu pământul “străbunilor” (mantra preferată a neo-legionarilor de la “Totul pentru Țară”) pe o platformă (z)bucium(ată) în fruntea căreia tronează, ni plus ni moins, simbolul Gărzii de Fier.

În tot acest timp, de la Palatul Cotroceni traversează prin deprimantul cyberspațiu al abjecției morale sunetul unei goarne triumfaliste: “Unul dintre cele mai frumoase evenimente care s-au petrecut în România ultimilor 25 de ani, în preajma Crăciunului”. Este enorm, nu-i așa? Nu zâmbiți, vorbim chiar de postarea on-line a consilerului Muraru pe chestiunea decorării lui Octav Bjoza. Dacă acesta este evenimentul-regină al ultimului sfert de veac, așa cum ni se sugerează, atunci condamnarea comunismului din decembrie 2006 ce-a fost? Aderarea la Uniunea Europeană și NATO ce sunt? Dar iată, putem contempla în grup (național, desigur!), un prim succes de răsunet al mandatului prezidențial. Când lucrurile încep dramatic de bine, cum să nu privim cu optimism înflăcărat spre orizontul următorilor 5 ani…

Se pare că am uitat mult prea facil –și acesta e unul din cele mai triste “evenimente” ale ultimilor 25 de ani, dragă Muraru– că democrația de după cel de-Al Doilea Război Mondial, cea autentică, liberală, se bazează pe câteva principii vitale de la care nu trebuie făcut niciun rabat. În primul și în primul rând, se bazează pe o respingere simbolică și juridică fermă a elementelor de manifestare specifice extremismelor anilor ’30 și ’40. Ca fost bursier la Muzeul Holocaustului din Washington, D.C., domnul consilier ar fi trebuit să știe mai bine… Tăcerea lui Klaus Iohannis pe acest subiect este cel mai prost semn cu putință. Armata de consilieri care a provocat furtuna excremențială la început de mandat a ales să-l țină în ploaia toxică, fără umbrelă. Dar poate că ne-am obișnuit deja, deși nu a trecut prea mult de la primele prestații publice televizate, cu abulia cronică a fostului primar de provincie. Ceea ce poate șochează și mai tare este tăcerea unor voci importante ale societății civile. Nu le voi numi aici pentru că se știu singure.

Pe de altă parte, “călăii fără simbrie”, cum este și acest Florin Dobrescu, apărătorul auto-intitulat al “poporului greu încercat”, acționează pur și simplu plecând de la ceea ce Arendt a numit thoughtlessness, adică absența gândirii. Dar, paradoxal, indiferent de motivațiile și scopurile acestor indivizi, strigarea lor “apare invariabil în straiele unei concluzii logice ineluctabile”. Ceea ce însă le scapă respectivilor “frați”, este că memoria nu înseamnă un continuu exercițiu plăsmuitor de autojustificări, că au avut loc tragedii istorice și că absența recunoașterii acestor tragedii privează o comunitate democratică de etica responsabilității și, deci, o plasează într-un registru profund amnezic. O concluzie un pic prea complicată totuși pentru cei ale căror lecturi și meditații se opresc îndeobște doar la ce scriu sau proferează ei înșiși.

Cum mai scăpăm totuși de antisemitismul larvar care plouă peste noi în rafale excrementale? Păi, în primul rând, spunând NU unor astfel de gesturi simbolice care raliază în jurul lor toți fanaticii ideii de puritate rasială. Apoi, citind și meditând, pe cât posibil, la mărturiile unor oameni care au înțeles, la prima mână cum se spune, secolul XX. De pildă, cartea de dialoguri cu Imre Tóth, apărută recent la Humanitas. “Provincialismul, naționalismul, mentalitatea izolaționistă și egocentrismul au fost factorii care au alimentat atitudinea ostilă față de evrei” (p. 213). S-au chinuit oare, vreodată, acești fanatici antisemiți să priceapă, și eventual să risipească, norii de prejudecăți care le-au camuflat sinapsele? Asocierea constantă a comunismului cu evreitatea face parte, fără doar și poate, din eternul priveghi al rațiunii. Știu oare acești fanatici ai delirului anistoric ce altă șansă ar fi avut evreii, în anii ’30 și ’40, în afara ideologiei comuniste? Ne pot spune și nouă, dar fără a invoca personaje colective (de ex: poporul) sau descendențe de vreun fel? Nu este nicicum un exercițiu de disculpare colectivă, autorul acestor rânduri face mai cu seamă apologia celor care, asemeni lui Tóth, au înțeles să se despartă, depotrivă, de cele două fețe ale Ianusului totalitar. Nu justific aici, spre exemplu, un Ludovic Czeller, în pofida destinului său tumultos (am scris despre fostele unelte ale Securității în două dicționare dedicate sistemului carceral comunist, inclusiv despre Czeller), ci pur și simplu resping categoric tentația unor nesăbuiți de a opera cu generalizări și de a sugera culpe sangvine. Logica lor, atâta câtă și dacă a mai rămas, este fundamental una a excluderii și interdicției. Nu i-a interzis nimeni domnului Bjoza să fie președintele AFDPR (deși diferențele față de Ticu Dumitrescu sunt cosmice) sau domnului Iohannis să fie înconjurat de oameni descalificanți. În schimb, i-au interzis mult prea mulți lui Vladimir Tismăneanu dreptul de a formula opinii pe o temă pe care nu doar că are căderea intelectuală să se exprime, ci și cea morală.

Ne putem întreba, în fine: cine ne mai protejează în acest teritoriu al lui Circe, populat cu oameni preschimbați în animale? Cine mai are curajul să spună că suntem feriți, definitiv și irevocabil, de o anti-Odisee de tip Gulag sau Holocaust? Răspunsul se află, ca de fiecare dată, în noi înșine. În capacitatea noastră de a trage concluziile temperate și potrivite dintr-o experiență istorică traumatică. Important este și să ne dăm seama că ploaia excremențială care s-a abătut în aceste zile înverzește natura umană…

Articolul de mai sus, semnat de politologul Marius Stan, a aparut pe platforma “Contributors”:

http://www.contributors.ro/editorial/meteorologia-impenitenta-a-antisemitismului/