Transfigurari bezmetice: Despre o adeziune la Partidul Fratricidului National


L-am cunoscut personal in primavara anului 2006, dar ii citeam apelurile nocturne, chemarile inflacarate pentru decomunizare universala, ii pretuiam nelinistea si staruinta. Multi erau agasati, eu eram uluit. Cred ca am fost primul care a semnat acel Apel care, nu trebuie uitat acum, a jucat un rol semnificativ in desteptarea impulsurilor anticomuniste cam adormite ale societatii civile romanesti. A facut parte din Comisia Prezidentiala, era insomniac, ii facea si pe altii sa fie. Excesele emotionale, greu de administrat de cei din jur, le puneam pe seama unui febricitant temperament artistic.

Parea ireconciliabil opus neocomunistilor. Cerea anchetarea lui Ion Iliescu, ba chiar si trimiterea sa urgenta in justitie. La el in casa l-am cunoscut pe generalul Dan Vpinea. Era un nelispit al Scolii de Vara de la Sighet. M-a filmat pentru documentarul despre sinistrul experiment de la Pitesti pe care nu stiu daca l-a terminat pana azi. Nu parea interesat de demnitati politice, oricum nu in afara unei posibile pozitii la TVR. Nu i-a fost oferita si poate ca atunci a inceput declinul. A declansat un atac incredibil de nedrept, plin de ignobile insinuari, impotriva lui Andrei Plesu. I-a scos din minti pe redactorii de la “22” cu un radicalism patimas care friza, nu o singura data, absurdul. Omul nu avea frane…

Pe mine m-a crutat multa vreme, avea poate ceea ce se cheama un weak spot. Pe urma s-a rupt firul oricarei comunicari. El fusese cel care m-a propus, primul, pentru Premiul GDS. Mi-a parut teribil de rau ca s-a ajuns la ruptura. Dar nu mai puteam dialoga, se dusese cu arme si bagaje intr-o zona cu care nu vreau sa am nimic de-a face. A devenit senator PNL de Sibiu. A inceput sa curteze Academia Romana si sa ridice osanale istoricilor de-acolo (nu e nevoie sa spun ce trecut au unii plasati pe somptuoase jilturi). A scris cuvinte ignobile la adresa unui Raport Final al carui co-autor era el insusi. A mers impotriva lui Klaus Iohannis, i-a trimis mesaje jignitoare. Se prezenta drept un stalp moral, apropiat de Asociatia “21 Decembrie”. Nu cred ca mai are curajul (ori lipsa de jena) sa calce pe la sediul acelei asociatii civice…

Dupa ce-i multumise lui Traian Basescu pentru condamnarea comunismului, a devenit un basescofob de nestavilit. Nu erau destule cuvinte de ocara in limba romana care sa-i fie suficiente pentru a-l vesteji pe presedintele din epoca. Era apropiat uman de Tariceanu, a devenit si amic politic al acestui personaj minabil. Cerea candva, in chip tunator si deloc nejustificat, sa fie pedepsiti autorii morali si materiali ai fratricidului national din 13-15 iunie 1990. Se comporta ca un zelot, ca un misionar convins ca are de indeplinit o sarcina divina. Producea cinci (cel putin) apeluri anticomuniste pe noapte. Acum hiper-intransigentul anticomunist s-a inscris in Partidul Fratricidului National al carui presedinte de onoare se numeste Ion Iliescu. Nimic de adaugat, decat ca ma astept sa-l vad in Consiliul Institutului Revolutiei Romane condus de groparul acelei revolutii. Chipuri, masti, travestiuri si aiuritoare, bezmetice transfigurari…

Democracy, History, and Memory: An Insider’s Perspective on the Romanian Truth Commission


Vladimir Tismaneanu is Professor of Politics and Director of the Center for the Study of Post-Communist Societies at the University of Maryland. He was the Chair and Coordinator of the Presidential Commission for the Analysis of the Communist Dictatorship in Romania. His publications include The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century (University of California Press, 2012, paperback 2014), Stalinism for All Seasons: a Political History of Romanian Communism (University of California Press, 2003), Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism and Myth in Post-Communist Europe (Princeton University Press, 1998, paperback 2009), Reinventing Politics: Eastern Europe from Stalin to Havel (Free Press, 1992. paperback 1993), among many others. In 2014, he co-authored, together with political scientist Marius Stan, a book in Romanian titled, The Stalin Dossier: The Genialissimo Generalissimo (Curtea Veche Publishing).


Vladimir Tismaneanu gave a lecture Democracy, History, and Memory: An Insider’s Perspective on the Romanian Truth Commission at the Havighurst Colloquium “Secrecy, Sovereignty, and Power” organized by Neringa Klumbytė, Associate Professor of Anthropology, on September 29, 2014. During Tismaneanu’s visit to Miami University, Dennis Kontorovich, a MU REES major, interviewed him about secrecy in totalitarian and democratic societies, post-communist transitions in Eastern Europe, and political myths we lived with.

Dennis Kontorovich: Do you think are the key factors that determine whether a former communist republic successfully transitions to a liberal democracy?

Vladimir Tismaneanu: First and foremost, I think the key factor is the strategic vision and the political will for such a transition. This means a transformation of the political elites, not simply by wearing new masks on the old faces, but instead a new generation of elites educated in the spirit of democracy and ready to accept the rules of democracy. That is one key element, the second element is of course the opening of markets from the planned economy to the market economy and the assurance of the legal framework for the free market to operate in a procedural, rather than a predatory way. In other words, creating market capitalism, not grabbing capitalism. Privatization should be privatization, it should not be for the oligarchs to capture everything they can. The third element, equally important, is the building of a vibrant, robust, and viable civil society. A great American sociologist, Daniel Bell, used to say that civil society is the counterpart to a market economy. You cannot separate the two. Now, if you go into the history of the Scottish enlightenment, especially into the works of Adam Smith, you will learn that for a market economy to function, as a genuine market economy, not as a mascarade of a market economy, you need moral sentiments. Moral sentiments are built within the civil society. This is the reason, I think, that authors like Adam Smith, and even before him Montesquieu, are very important to read in order to pursue this vision of a civil society in which people organize themselves in different forms of communities. This is done in order to first, allow for civic participation, and second, limit, what a great political scientist once called, the great voracious appetite for power of the state.

Dennis Kontorovich: So what I got from that was that the change can’t be only from the bottom or the top. It has to come from both the elites and the general population.

Vladimir Tismaneanu: Exactly, the two of them have to be linked somehow. If I were to find a very important element for the transitions to be successful it would be the building of a democratic ethos. People have to start believing in democracy. The liberal values have to be internalized and people have to understand, not what they can do in the liberal values environment, but rather what they would miss if this liberal environment were not to exist. It is largely our fear of what can happen if we don’t have liberal rights that drives us towards these very rights. For example, if the current Hungarian prime minister comes out and says that the current liberal democratic values are on the decline and the future belongs to the different authoritarian regimes then the people would have to respond to this announcement. We have to respond to this because of our fear of losing what we know as liberal democratic values.

Dennis Kontorovich: Okay, going off of that, what part do you think political freedom plays in the transition from communism to democracy? How does the government’s choice to empower or take power away from its citizens impact the outcome of the transition?

Vladimir Tismaneanu: I hinted at this a little bit before by referring to the work of the political philosopher, and a great figure in the field of studying human rights who teaches at Harvard, Michael Ignatieff, who had two articles recently published in the New York Review of Books about the new authoritarianism. So this is very important because if we look into the revolutions of 1989 until 1991 basically, because I see this as a series which doesn’t stop in 1991, but it comes to a relative end with the disintegration of the Soviet Union in 1991. The major value people fought for and defended was the value of individual freedom. No matter how people try to revise the history of 1989, the revolutions were not for more socialism or even democratic socialism (there are people who would say this). They were for liberty and the constitution of liberty was the foundation of the agenda of 1989. What liberty? Political liberty, religious liberty, and economic liberty, these three liberties are fundamental. This is why a civic movement, which used to be called the independent self-managed or self-determined trade union in Solidarity in Poland, was simultaneously a deeply religious movement, very much inspired by the ideals of John Paul II, but not only by John Paul II; at the same time it was a social movement. A new type of social movement that belonged to what we call new social movements in the social science literature. We didn’t have such movements in the other Eastern European countries. Obviously, civil society was the most developed in Poland, less developed in Czechoslovakia and Hungary, and even less developed in Romania and Bulgaria. At the same time I always say that the lack of visibility of the civil society doesn’t mean its absence. It exists sometimes in different forms, including forms which people tend to dismiss. Since we will discuss here, in this colloquium, secrecy and the opposition to secrecy, it is relevant to remember the GDR so-called niche society. People would get into small niches and act more or less in a free way. I read recently the memoirs of Pastor Joachim Gauck, the current president of the Federal Republic of Germany. Joachim Gauck describes his own experiences as a Protestant pastor in the GDR. There were two main things he said in his philosophy during the existence of the GDR. First, that he refused to lie, which is a very important element. He refused to participate in perpetuation of the reproduction of lie. Second, he would defend his high school students who tried to find protection within the church. He came out of decades of the GDR regime without having cooperated with the Stasi. So it was possible for people not to cooperate with the regime. Then you have shades of what was called collaboration, but also shades of non-collaboration, how far would a person go in not collaborating with the regime.

Dennis Kontorovich: How does political myth differ in communist societies and democratic societies? Can you give some examples of the extremes of political myth?

Vladimir Tismaneanu: Political myth is a fact of political life. It has existed and will probably exist with us into the future. There are forms of organizing our understanding of the political world and they help in organizing our knowledge. Finding explanations for things which appear to be totally impenetrable and unfathomable. There is the myth of the state, there are also myths of origins and myths of resurrection. The difference between a political myth within a democratic order and communist order is obvious. In a democratic society the political myths are a compliment of a political culture which emphasizes nationality, dialogue, transparency and so on and so forth. These myths can be scrutinized, they are not the foundation of the political order. Communist societies are mythocratic societies, societies in which myth runs free. Communists would not be there unless they were set on building an unearthly paradise. They have a political myth that they then try to fulfill. This myth overlaps with their central ideology. So the political myth acts as the base for let’s call it their claim to epistemic infallibility. Their claim to the fact that they are epistemically inherent, in other words they cannot be wrong. Okay, so they see the future and this is very much a political myth. It is a myth of salvation because if you look into the story of communism as it was formulated in the times of Karl Marx, it is basically the leap from the kingdom of necessity to the kingdom of liberty. This is basically a political myth, the fundamentalist point here is that it claims to build what belongs to the city of God here and now. It claims the possibility to create a utopia.

Dennis Kontorovich: So basically in a communist society the political myth is really the concrete structure base, and in a democratic society it is more loosely based and held, it is not an absolute given truth.

Vladimir Tismaneanu: Exactly, now I am hesitant to say something, myth is not to be judged in terms of true or false. Some political myths are true and others are very obviously false. The power of political myth however, rests in its credibility, not its truthfulness. When, as political scientists, we look into political myth we want to understand why it is credible and why people are ready to buy it. Putin for instance has clearly the myth of defending Russia against fascists, this is a myth, and in this case it is also a lie. But ultimately people buy into it and this is perpetuated when there is only one type of message being broadcasted to the public.

Dennis Kontorovich: Would you consider secrecy, a government technology in both communist and democratic societies, as the building block for political myth, such as nationalism or liberalism, or political myth as the foundation for secrecy?

Vladimir Tismaneanu: I know that some of my liberal friends may not be happy with my response, but you know we are not here to make people happy necessarily, we are here to say what we think to have a closer perspective to truth. I don’t pretend as if truth is in my pocket as we talk, but at the same time I have been thinking a lot about this issue. I think that secrecy is part of totalitarianism’s DNA. The point of secrecy is fundamental for the persistence of totalitarian methods of control of the population. Secrecy is used in order to ensure the state’s control over the population, this is the way that dictatorships function. This is the main purpose of secrecy within a dictatorship, especially in a totalitarian dictatorship which was a brand new form of dictatorship which emerged with Lenin and the Bolshevik revolution in 1917-1918. I think, in liberal societies, secrecy is there to protect the democracy, not to subvert it, so I think that the goal of secrecy is fundamentally different in a democracy and in a totalitarian society. This being said, and having managed to dissatisfy some of my friends, I would add that I think that any form of excess, any form of overgrowth is dangerous. That is the reason that I emphasize that civil society is such an important component of a democratic order and I emphasis the importance of procedural institutions and accountability. Now communism is by definition opposed to accountability. There are no communist leaders that can be held accountable. So, transparency and accountability, which are the key features of the democratic order, are basically simulated to some extent, but they don’t really exist in totalitarian societies or dictatorships in general. Okay, so yes, secrecy is inevitable since we are surrounded by possible attacks against our democratic order by people who don’t make a secret of the fact that they dislike our democratic order. At the same time, I think that secret based agencies should be held accountable by professional, institutional bodies like Congress, special commissions, and oversight committees. On the top of that, the media. I don’t have a problem with the media disclosing things, up to a certain point, because at the same time there are limits with how much we want to disclose without threatening some very important operations.

Perplexitate: Despre diletantism si profesionalism in analiza trecutului comunist


Nu vreau sa intru in detalii legate de noul anunt al IICCMER privind trimiterea in judecata a trei fosti tortionari. Lista de 35, anuntata cu tam-tam de presedintele executiv d-antart Andrei Muraru, azi consilier prezidential pentru relatiile cu societatea civila, deci si cu AFDPR, GDS, Fundatia “Ioan Barbus”, ramane in continuare unul din impenetrabilele mistere post-decembriste. Se ofera, in doze farmaceutice, cate un mic pachet, la distante de luni de zile, ori chiar ani. Cel mai recent este un grup de trei, din care, se pare, unul (Refic Fizula) este mort de trei ani de zile. Istoricul Dumitru Lacatusu si doamna Mihaela Barbus s-au ocupat de modul discutabil in care IICCMER a pregatit dosarul Visinescu. Din cat se pare, informatia despre toritonarul Fizula a fot preluata tale quale dintr-un articol aparut acum cativa ani pe sit-e-ul unei organizatii non-guvernamentale (“Militia Spirituala). Pe vremea aceea, Fizula traia. Normal ar fi fost ca IICCMER sa se sinchiseasca sa verifice informatia. Asa cum aq facut-o azi TVR, iar vecinii au declarat ca omul e mort.

Nimic nu poate fi mai dezolant decat utlizarea manipulativa a unei teme de o semnificvatie vitala pentru calitatea democratiei romanesti: memoria totalitarismelor. Este un subiect unde amatorismul, graba si goana dupa lumina reflectoarelor pot distruge lucruri esentiale, pot comproite un demers anamnestic fara de care ne vor zxvarcoli de-a pururi in sordidul perimteru al minciunii, al amneziei insitutionalizate. Un institut care exista pe baza bugetara, aflat in directa subordine a premierului Romaniei, oricine ar fi acesta, este obligat sda verifice cu maxima acribie informatiile inainte de a le face publice. Despre ceea ce numim, in chip generic Gulag, ca si despre ceea ce numim Holocaust, trebuie scris si vorbit cu inteligenta morala, cu maxima rigoare, fara incercari de a obtine “puncte politice” de un fel sau altul. Evident, daca se probeaza ca mortul e viu, voi publica o precizare menita sa clarifice lucrurile. Pentru moment, nu pot decat sa-mi expirm perplexitatea…

Preiau aici un mic poem satiric, scris cu vadita durere:

Treiș‘cinci de torționari mâncau pensii grase

Dar dosare s-au făcut numai pentru șase.

Unul este judecat, mai avem speranțe

Să-i vedem și pe ceilalți  poftiți  la instanțe.

Douăș‘nouă torționari au rămas pe listă,

Patru îns-au decedat și nu mai există.

Douăș‘cinci  de torționari s-au dus la plimbare,

Doiș‘pe s-au pierdut pe drum, că nu au dosare.

Pentru treiș‘pe continuăm cu investigații,

Numărul e cu ghinion, vor fi complicații.

PS Precizez ca atunci cercetatorii IICCMER ori ai oricarei alte institutii care se ocupa de analiza trecutului totalitar probeaza profesionalism, nu ezit sa consemnez, sa recunosc, sa salut chiar sa elogiez acest lucru. De pilda, volumul despre Miron Constantinescu, scris de Stefan Bosomitu si publicat, cu sprijinul IICCMER, luna aceasta, la editura Humanitas. Tocmai din acest motiv cred ca se impune sa reactionam rapid cand ne intalnim cu opusul profesionalismului.

Noi am invins! Revista “22″, societatea civilă și claritatea morală


Mă leagă de revista “22″ un sfert de veac din propria-mi viată. Am inceput să scriu acolo din primele săptămani care urmat revoluției. Scriu, la fel de des, și astăzi. Mai intai a fost un lung dialog cu Stelian Tănase, inclus ulterior in volumul “Ghilotina de scrum”, coordonat de Mircea Mihăieș. Am tinut ani de zile o rubrică intitulată “Sociologia comunismului”. Am citit in “22″ eseuri extraordinare, interviuri de neuitat, inclusiv acela luat de Gabriela Adameșteanu lui Ioan Petru Culianu. Am urmărit lupta dusă de GDS si de revista “22″ impotriva fanatismelor de orice fel, a extremismului, antisemitismului, sovinismului, tribalismului. Am putut vedea cum apar noi voci, cum revista izbuteste să-și mențină prospetimea in pofida scurgerii timpului.

Nu știu alt caz, in intreaga presa post-decembristă, al unei reviste democratice dedicată apărării valorilor societății civile care să fi probat o asemenea consecvență și să fi atins o asemenea performanță de longevitate și credibilitate. A fost și ramâne cea mai de incredere sursa analitică asupra paradoxalei tranziții românești spre societatea deschisă. A fost și rămâne expresia cea mai vibrantă a demnității intelectualilor critici din România. A fost și ramâne glasul claritătii morale.

Am multe amintiri legate de revistă. Voi povesti aici două, cu precădere relevante pentru că sunt direct legate de două momente-cheie, unul negativ si celalalt pozitiv, din istoria recentă a României. Primul episod a avut loc in iunie 1990. Eram la Bucuresti, am mers la sediul GDS in dimineata zilei de 13 iunie, impreună cu Tudor Jebeleanu si, cred, Dan Petre. Se afla acolo Gabriel Andreescu, era si atasata culturală americană, admirabila Agota Kuperman. A apărut un student, venea de la Arhitectură, era bandajat la cap, fruntea ii era insângerată. Vorbea tremurând, avea un chip supliciat, ne-a povestit despre ororile comise de bandele securisto-minerești aduse la Bucuresti de tandemul Ion Iliescu-Petre Roman.

Eram in curte, de pe stradă se auzeau strigăte, am inteles ca se apropiau falangele de mineri, indrumate de securistii lui Voican si Măgureanu. Nu stiu ce le-a spus Gabriel Andreescu, dar nu au intrat sa devasteze sediul GDS cum probabil era plănuit. Bănuiesc ca și-a folosit intrega capacitate de convingere, oricum eram cu totii ingroziti. A fost momentul in care am realizat sur le vif cât de amenintată este incă firava societate civilă din România si m-am jurat că voi povesti tot ce-am văzut de indată ce voi ajunge acasă, in Statele Unte. Am făcut-o acolo, in “The New Republic”, dar si in tară, intr-un interviu din “22″ luat de Raluca Barac pe 16 iunie, intitulat “Paradoxul român” (a apărut in numărul din 3 august 1990 si este inclus in cartea “Ghilotina de scrum”, Polirom, 2002). Unul din subtitlurile acelui dialog era: “Experimentul neo-peronist de la Bucuresti”.

Celălalt moment esential pentru mine a avut pe 19 decembrie 2006, a doua zi dupa sedinta Parlamentului când președintele Traian Băsescu a condamnat dictatura comunistă drept ilegitimă si criminală pe intreg parcursul existentei sale. Eram mai multi prieteni stranși in biroul Rodicăi Palade, ciocneam șampanie, mâncam tort. Mihnea Berindei m-a chemat la telefonul din secretariat–era acolo Cristina Spătărelu–, mi-a spus că la celălalt capăt al firului se afla Monica Lovinescu. Emotionat, am luat receptorul si i-am spus că asistasem, cu o zi inainte, la un moment cumplit, cu circul obscen al lui Vadim și al bandei sale. Monica mi-a răspuns: “Nu contează, domnule Tismaneanu, noi am invins!”. Mi-au dat lacrimile.

Textul de mai sus este versiunea lărgită a articolului meu scris pentru numarul aniversar al revistei”22″.

De asemenea:–22-52648.html

Pentru comentarii:

Stalinism, teroare, narcisism: Despre cultul lui Ceausescu


Motto: “Un asemenea om se naste odata la 500 de ani.”– Elena Ceausescu

Din punctul de vedere al filosofiei politice, stalinismul, ca leninism in actiune, a fost o forma paroxistica de voluntarism, iar aceasta caracterizare este perfect valabila si pentru regimul lui Ceausescu. Este vorba de o forma de totalism (corolarul politico-filosofic al totalitarismului), o doctrina care afirmǎ superioritatea intregului asupra partilor componente, primatul ineluctabil al societatii asupra individului. Pentru regimul comunist din Romania, dar si pentru cel sovietic, individul era un simplu element de raportare abstracta, o rotita din Marele Mecanism. Sursa puterii era monolitul de partid, dictatul colectiv al birocratiei de partid reflectat in postulatele secretarului general. Pentru a-si consolida hegemonia, Ceausescu a acccelerat maniacal rotatia cadrelor, umilindu-i astfel pe baronii birocratiei partidului-stat, care erau privati de posibilitatea de a-si crea propriile fiefuri. Liderul roman, urmand modelul lui Stalin, nu a ingaduit aparitia unor centre alternative de autoritate, iar cei care au ignorat aceasta realitate au platit scump chiar si pentru sovaitoare incercari de a introduce dezbateri minimale in areopagul de partid (Gheorghe Apostol, Constantin Parvulescu, Virgil Trofin, Cornel Burtica). Nici macar formal nu se mai vorbea despre conducere colectiva. Tandemul din fruntea partidului se substituise oligarhiei, isi permitea si cele mai extravagante capricii in numele rolului pretins providential al “Eroului intre eroi”. Mesianismul bolsevic se transfigurase intr-un bizantinism tragicomic, cvasi-isteric, de o infinita desuetitudine. Pentru ca protestele sa nu devina explozive, Securitatea veghea in chip draconic. Teroarea politica se ingemana cu aceea ideologica.



Chiar daca mostenirea teoretica leninista nu era invocata foarte des in Romania de dupa Declaratia din 1964, spre deosebire de alte tari comuniste, Ceausescu nu a renuntat niciodata la regulile spartane instituite de partidul bolsevic dupa martie 1921 (eliminarea oricarei forme de democratie intra-partinica, interzicerea fractiunilor, centralismul birocratic, omnipotenţa unui grup restrans de potentati auto-desemnati drept stat major al revolutiei). El nu putea nici macar sa conceapa posibilitatea unui conflict „fractionist”, criminalizat aprioric, si incuraja o perspectiva ierarhic-militarista asupra rolului si structurii partidului. In conditiile in care, in mintea sa sectara, partidul si liderul se suprapuneau, cultul partidului presupunee zeificarea liderului.

Ritualuri bizantine de glorificare erau astfel contopite cu pretentii de ortodoxie marxist-leninista, in timp ce inspaimantatii lachei rivalizau in elogierea neegalatei „creativitati” si a “clarviziunii” prea iubitului Conducator. Cu exceptia lui Enver Hoxha, nici un alt lider est european, in perioada post-stalinista, nu a reusit sa construiasca un cult al personalitatii atat coercitiv, sistematic si teatral. Dramaturgia era grotesca si deliranta. In chip ironic, tocmai acest ubicuu, ubuesc si sufocant cult al personalitatii l-a consacrat pe Ceausescu pentru eternitate in istoria credintelor marxiste. Deloc intamplator, aflam din amintrile lui Anatoli Cerniaev, in discutiile cu apropiatii sai colaboratori, Mihail Gorbaciov il numea pe Ceausescu “Adolf al nostru”…

Cultul nu il viza doar pe Ceausescu ci si pe alti membri marcanti ai clanului prezidential (Elena si Nicu Ceausescu). In noiembrie 1985, la primul Congres al Stiintei si Invatamantului, Elena Ceausescu a fost „desemnata in unanimitate” (si nu aleasa) presedinta prospat creatului Consiliu Naţional al Ştiinţei şi Învăţământului. Membra a Comitetului Politic Executitv, sefa Comisiei de Cadre a partidului, prim-vicepremier, presedinta Consiliului National pentru Stiinta si Tehnologie, Elena se bucura de un cult al personalitatii paralel, existand volume de pseudopoezie care ii glorificau „maretele realizari stiintifice” si „duioasa-i generozitate”. Cu ocazia aceluiasi Congres, Nicolae Ceausescu a fost identificat drept strategul politicii economice globale a Romaniei, iar Elena a fost slavita drept principalul executant al strategiei si garantul implementarii sale in viitor.

Ceremoniile organizate cu ocazia zilei de nastere a Elenei au reprezentat un apogeu al adularii publice a acesteia. Elena si Nicolae Ceausescu au fost prezentati drept „cuplul istoric a carui existenta se contopeste cu destinul tarii”. Referintele la o „trinitate” si la „cele trei dimensiuni” ale „unitatii sacre” dintre Nicolae Ceausescu, Elena Ceausescu si pamantul stramosesc, sub semnatura poetului Ion Gheorghe, erau pur si simplu elucubrante. Acest elefantiazis al slugarniciei culmina in descrierea transfigurata a Elenei Ceausescu facuta de un jurnalist de curte: „Femeia care astazi, alaturi de barbatul de la carma tarii, ia pe umerii ei, fragili precum cei ai oricarei femei, dar puternici, fara tremur, coplesitoare datorii si responsabilitati, servind natiunea cu un devotament pe care nici o femeie vreodata nu l-a dovedit…”

Ana Blandiana, in poemul ei „Totul”, surprindea dimensiunea reala a disperarii generalizate din Romania lui Ceausescu:

„… Frunze, cuvinte, lacrimi
Cutii de conserve, pisici
Tramvaie câteodata, cozi la Faina
Gargarite, sticle goale, discursuri
Imagini lungite la televizor
Gîndaci de Colorado, benzina
Stegulete, Cupa Campionilor Europeni
Masini cu butelii, portrete cunoscute

Serialul de Sîmbata, cafea cu înlocuitori
Lupta popoarelor pentru pace, coruri
Productie la hectar
Gerovitalul, baietii de pe Calea Victoriei
Cîntarea României, adidasi
Compot bulgaresc, bancuri, peste oceanic
Totul.” (s.a.)

Acesta a fost sumbrul climat socio-politic in care halucinantul cult al lui Ceausescu a putut sa prinda fiinta si sa prospere. Fiul sau, Nicu, parea destinat, conform acestui scenariu, sa mosteneasca tronul tatalui (scandari menite sa anticipeze acest viitor moment puteau fi auzite auzite la reuniunile Cenaclului Flacăra („al Tineretului Revoluţionar”): „Ceausescu Junior/Viitor Conducator”. Urmand exemplul mamei sale, mezinul familiei devenise „om de stiinta de reputatie internationala” si autor al unor carti de fizica nucleara.

Nu exagerez in niciun fel afirmand ca, odata cu Ceausescu, bizantinismul a triumfat in cultura politica a comunismului romanesc: intrigile, eliminarea dusmanilor prin intermediul unor conspiratii de culise, incurajarea gindirii dedublate (doublethink) si discursul paralel, demagogia ca patologie nationala, dispretul pentru autenticele preocupari etice, manipularea si delatiunea, toate aceste caracteristici ale unei directii din mostenirea Imperiului de la Rasarit, recuperate si impuse de catre Stalin, au fost imbratisate de Ceausescu si si-au atins apogeul in travestiul care a fost cultul personalitatii sale. Membrii aparatului de partid erau uneori deranjati de tot acest carnaval, dar nu puteau decat sa se bucure de efectele psihologice ale cultului, in special de cauterizarea oricarei gandiri critice. Ei nu trebuiau decat sa asculte orbeste indicatiile Conducatorului si, atat timp cat nu ii aduceau vreo ofensa, li se permitea sa-si pastreze privilegiile (sau cel putin o mare parte din acestea). Din acest punct de vedere, regimul din Romania nu era decat un gen al speciei politice corect definita drept dictatura nomenclaturii.

Interesul lui Ceausescu in materie de ideologie era destul de elastic, depindea de variile schimbari de directie in politica sa interna si externa. Mitul esential al doctrinei sale poate fi inclus in categoria „românismului socialist”, concentrandu-se asupra specificitatilor perceptute drept caracteristice pentru români: (a) trecutul istoric si traditiile, (b) interesele, si (c) valorile comune. Internationalismul era invocat doar sporadic (fiind puternic instrumentalizat). Secretarul general prefera sa se considere drept un oracol al exploziei revolutionare din Lumea a Treia, apropiat de Tito, Fidel Castro, Robert Mugabe, Juan Domingo Peron, Agostinho Neto, Amilcar Cabral, decat un simplu lider comunist, integrat in „comunitatea statelor socialiste” dominata de Uniunea Sovietica.

Eugen Barbu, romancier candva talentat, jandarm cultural si unul dintre cei mai acerbi lachei propagandistici ai dictaturii, publica astfel in “Scanteia” din 26 ianuarie 1989, deci de ziua “Conducatorului”, un text encomiastic intitulat “Erou al pacii”. Iata un fragment care ar trebui citit de cei care au uitat acele timpuri precum si de cei care, spre norocul lor, nu le-au trait: “Vizitele peste hotare ale tovarasului Nicolae Ceausescu in Lumea a Treia, unde ramura de maslin a sosit la vreme, o data cu prezenta Presedintelui Romaniei, se constituie in importante contributii la cauza pacii, a destinderii internationale. Lista acestor calatorii diplomatice, desfasurate practic pe toate continentele, face din tovarasul Nicolae Ceausescu un adevarat ‘OM al pacii’, al carui prestigiu nu poate fi clintit in niciun fel”. Cu o zi mai devreme, Manea Manescu, membru al Comitetului Politic Executiv si vicepresedinte al Consilului de Stat, semna, tot pe prima pagina a “Scanteii” articolul “Conceptia stiintifica a ilustrului conducator al partidului si poporului privind strategia dezvoltarii multilaterale a Romaniei”. Pe 7 ianuarie 1989, de ziua Elenei Ceausescu, marcata de festivitati nationale, “Scanteia” publica, evident pe prima pagina, poemul lui Nicolae Dan Fruntelata intitulat “Cuvant de cinstire”. Schiopatand din toate punctele de vedere, o submediocra incercare scolareasca, textul era emblematic pentru paupertatea de imagini a unul cult deopotriva aberant si ridicol: “Aceste cuvinte nu se pot traduce/Aceste cuvinte nu se pot trada-/Carpati si dor, acasa vietii noastre/Si dreptul nostru-n veci de a spera./…Cand ne omagiem Conducatorii/Noi fiinta patriei sarbatorim,/Lumina vietii care ne da viata,/Puterea de a fi si-a vrea sa fim”. De retinut ca aceste panegiri e apareau in 1989, in plina perioada de deschidere (glasnost) si de-stalinizare in URSS. Liberalizarea Blocului Sovietic a avut drept contraparte la Bucuresti o noua glaciatiune.

In orice caz, orice ar spune fostul ministru de externe Stefan Andrei in cartea de dialoguri cu Lavinia Betea asupra careia voi reveni, acesta a fost principalul motiv al revoltei a lui Ceausescu, atata cata a fost, impotriva tutelei sovietice. Pentru o astfel de persoana megalomana era practic imposibila incuviintarea unei autoritati superioare, acceptarea legitimitatii unei alte instante de ratiune si putere. El prefera sa riste totul urmand calea unei autarhii de tip albanez decat sa devina un lider comunist banal, precum Erich Honecker, Todor Jivkov, Janos Kadar sau Gustav Husak. Dezlantuita imagologie a cultului, inspirata de modelele stalinist, maoist, albanez si nord-coreean, era menita sa potenteze narcisismul conducatorului pretins providential, a carui carisma era de fapt o constructie extrem de efemera, subreda si indoielnica.

Repere bibliografice

Jan Plamper, “The Stalin Cult: A Study in the Alchemy of Power”, Yale University Press, 2012

Daniel Chirot, “Modern Tyrants: The Power and Prevalence of Evil in Our Times”, Free Press, 1994

Mary Ellen Fischer, “Nicolae Ceausescu: A Study in Political Leadership”, Lynne Rienner, 1989

Michael Shafir, “Romania: Politics, Economics and Society: Political Stagnation and Simulated Change”, Lynne Rienner Publishers, 1985

Pavel Câmpeanu, “Ceausescu, anii numaratorii inverse”, Polirom, 2002

Adrian Cioroianu, „Pe umerii lui Marx. O introducere in istoria comunismului românesc”, Curtea Veche, 2007

Vladimir Tismaneanu, “The Ambiguity of Romanian National Communism”, Telos, No. 60, Summer 1984, pp. 65-79

Matei Calinescu and Vladimir Tismaneanu, “The 1989 Revolution and Romania’s Future”, in Daniel Nelson, editor, “Romania after Tyranny”, Westview, 1992, pp. 11-44

Vladimir Tismaneanu, “Fantoma lui Gheorghiu-Dej”, Editia a 2-a revazuta si adaugita, traduceri de Mircea Mihaies, Alina Ghimpu, Ioana Ploesteanu, Diana Rotcu, Laura Sion, Bogdan Cristian Iacob, prefata de Mircea Mihaies, postfata de Cristian Vasile, Humanitas, 2008 (capitolul “Rituri bizantine, rataciri staliniste: Amurgul socialismului dinastic in Romania”, pp. 209-248, a fost tradus de Bogdan Cristian Iacob; textul a aparut initial in engleza, in revista Orbis, Vol. 30, No. 1, Spring 1986 si a fost publicat in versiune germana, in Europaische Rundschau, revista vieneza condusa de Paul Lendvai, cu titlul “Dynasticher Sozialismus: Byzantinische Riten, Stalinistiche Albernheiten”, Vol. 15, No. 3, 1987)

Yves Cuau, “Ubu Conducator”, L’Express, 24 fevrier 1989, p. 8

Anneli Maier, “Elena Ceausescu Marches On”,Radio Free Europe/Radio Liberty Research, Romanian SR/17, 17 December 1985, pp. 21-25

Anneli Maier, “Elena Ceausescu’s Birthday”, RFE/RL Research, Romania SR/1,10 January 1986, pp. 39-31

Dan Ionescu, “Poems for Elena Ceausescu”, RFE/RL Research, Romanian SR/2, 28 January 1988, pp. 11-14

Raportul Final este realizarea mea de vârf, atât profesional cât şi moral

Motto: “Ce contează, domnule Tismăneanu, zbieretele acelui apucat? Noi am învins!” (Monica Lovinescu, 19 decembrie 2006)
Niciodată nu este prea tîrziu cînd vorbim despre justiţie morală şi politică. Crimele împotriva umanităţii sunt imprescriptibile. Urmărirea foştilor torţionari este o obligaţie morală şi un act de terapie politică. Documentarea cu maximă scrupulozitate şi acribie profesională a naturii şi practicilor sistemului totalitar comunist este, cred, o precondiţie pentru a evita dezabuzarea, cinismul, apatia noilor generaţii. Memoria are nevoie să fie fortificată prin ceea ce Pierre Nora a numit „locuri de memorie” – muzee, monumente, spaţii de pelerinaj. Preşedintele Jacques Chirac a cerut iertare cetăţenilor evrei ai Franţei, vii şi morti, pentru rolul regimului de la Vichy în Holocaust. A făcut-o în 1995, la cîteva decenii după Shoah. Deci, nu mi se pare că momentul 18 decembrie 2006, crucial pentru cultura politică a democraţiei din România, ar fi venit prea tarziu. Ar fi fost preferabil să vina mai devreme, neîndoios. Dar trebuiau îndeplinite cel putin două condiţii esenţiale: prima, existenţa voinţei politice, absentă pînă la Traian Băsescu. A doua, existenţa unui grup de istorici, politologi, sociologi etc tineri, formaţi în spirit democratic, bine pregătiţi academic, eliberaţi de clişeele pernicioase ale naţional-stalinismului.

Despre cei care reproseaza Raportului si demersului condamnarii dictaturii comuniste natura simbolică: Aici cred că avem de-a face cu multă ipocrizie. Sunt unii care, fără a avea habar de tradiţiile comisiilor de adevăr (Truth Commissions) pe plan global, îşi dau cu presupusul despre pretinse vicii metodologice. Nu spun că am fi atins perfecţiunea, dar există capitole, cele mai multe, care sunt ceea ce se cheamă state of the art în domeniul explorat. Cînd citesc că nu am fi fost suficient de riguroşi, aş vrea să aflu ce-i împiedică pe criticii noştri să producă ceva similar. Ori măcar să fie direcţi şi să ne spună care sunt paginile în chestiune. Eu cred că “Enciclopedia comunismului românesc” publicată de INST (Institutul Naţional pentru Studierea Totalitarismului) este o lucrare valoroasă, nu mă dedic torpilării sale prin tot felul de insinuări degradante. Aşa văd eu lucrurile cînd e vorba de comunitatea epistemică. Salut, tot dinspre INST, cartea Anei Maria Cătănuş despre mişcările şi acţiunile disidente din România. Admir publicaţiile grupului de cercetători din jurul Memorialului de la Sighet. Preţuiesc mult ceea ce fac mulţi cercetători din institutele de istorie ale Academiei. Cred că meschinaria şi reaua credinţă trebuie taxate ca atare. Ele nu au ce căuta într-un spaţiu intelectual onest.

Actul condamnării a fost unul refondator, cum a scris profesorul Ioan Stanomir, fost expert al CPADCR. Huiduilelile isteroide din parlament au marcat, spre a-l cita pe istoricul Andrei Pippidi, membru al Comisiei Prezidenţiale, cea mai ruşinoasă pagină din istoria acestei instituţii. N-aş despărţi semnificaţia simbolică a condamnării de aceea legală şi pedagogică. Cristian Vasile a scris adeseori despre procese cîştigate în instanţă prin invocarea Raportului Final. Arhivele Naţionale au devenit tot mai transparente. Discurul despre trecutul recent a devenit mai puţin îmbîcsit şi auto-glorificator. Servitorii ceauşismului anti-cultural, maniacii protocronişti şi urmaşii lor au fost delegitimizaţi. E puţin lucru? Nu cred.

Despre reactiile la Raport: Mircea Mihăieş a făcut-o exemplar chiar atunci, imediat după 18 decembrie, într-un articol publicat în “România Literară”. Reiau în mare ce scria el. În primul rând, inamicii Raportului au fost beneficiarii regimului prăbuşit în decembrie 1989, nomenclaturişti de varii niveluri, securiştii şi ideologii fără şira spinării, toţi cei care se simţeau şi încă se simt solidari cu sordida încrengătură de interese ce şi-a zis “societate socialistă”. Apoi, istoricii de formaţie şi formulă naţional-stalinistă, de la Florin Constantiniu, Viorica Moisuc la Ioan Scurtu. Alţi adversari, protocroniştii desemnaţi în Raportul Final ca instrumente ale cultului ceauşist. De pildă, Mihai Ungheanu, cel care a şi rostit în Senatul României un discurs furibund în care mă numea “konternist pentru eternitate” (anticipînd măgăria lui Radu Calin Cristea care, într-un imund serial apărut în imundul “Observator Cultural” mă numea “Homo Sovieticus”, dupa ce, mai întîi, mă numise “Homo Brucanus”). Măcar lui Ungheanu nu i-am făcut nici un bine în viaţă… Despre Vadim, Bolcaş şi ceata lor de trîmbiţaşi pseudo-naţionalişti nu mai e nevoie să vorbesc. De la extrema stângă, s-au mobilizat autorii unui volum pamfletar coordonat de Ernu, Rogozanu, Şiulea şi Ţichindeleanu (acesta din urmă a scris unul din puţinele texte decente din carte). Pe urmele lui Michael Shafir, Dorin Tudoran a scris şi el despre “viciile metodologice” ale Raportului, dar nu i-a contestat global valoarea. Mai întristătoare a fost reacţia unui istoric de care am fost apropiat, Dinu C. Giurescu. A scris lucruri bizare, dar, în final, a inclus Raportul Final în bibliografia cursului său de istorie contemporană ţinut la Universitatea din Bucureşti. Despre “Antene”, nu mai insist: acolo Mircea Badea făcea spume la gură şi mă numea “Clismăneanu”.

Cum a scris Dan Tăpălagă, Raportul a funcţionat ca o hîrtie de turnesol în viaţa politică şi intelectuală românească. Merită amintite cuvintele de preţuire scrise de Dennis Deletant, Charles King, Gelu Ionescu, Mircea Cărtărescu, Cristian Teodorescu, Vlad Mureşan, Zoe Petre (da, Zoe Petre!), Laszlo Tokes, Valeriu Stoica, Stelu Lambru, Lucia Hossu-Longin (da, Lucia Hossu-Longin!), tu (Cristi Pătrăşconiu), Tom Gallagher (care, pînă la Raport scrisese critic despre mine, în special legat de volumul de dialoguri cu Ion Iliescu), Andrei Cornea, Sabina Fati, Andreea Pora, Anca Cernea, Dragos Paul Aligica, Rodica Palade, Mihai Neamţu, Sever Voinescu, Ioan T. Morar, Cătălin Avramescu. GDS mi-a decernat Premiul său, alocuţiunea de laudatio a fost rostită de Gabriel Liiceanu. Am primit numeroase mesaje private dintre care două mi-au rămas în suflet. Este vorba de ceea ce mi-au scris doamna Alexandra Bagdasar Bellow, distinsa matematiciană din Chicago şi regretata profesoara Cornelia Comorovski. A scris foarte frumos despre Raport profesorul Virgil Nemoianu. La Sighet, am mers împreună cu Cristi Vasile şi Bogdan Iacob să discutăm efectele Raportului. Am fost invitaţi de doamna Ana Blandiana şi de domnul Romulus Rusan. Cred că aceia pentru care societatea deschisă este un ideal politic şi moral au îmbrăţişat perspectiva civic-liberală propusă de Raport.

Nu voi comenta mai departe ce spui (Cristian Patrasconiu) despre fostul meu prieten Marius Oprea. Cred că nici măcar amicii săi apropiaţi nu mai pricep nimic din gesturile publice ale acestuia. Atacul împotriva Germinei Nagâţ a fost de-a dreptul ignobil. Cărţile sale rămîn însă ca repere ale cunoaşterii autentice a trecutului totalitar. Despre cei direct afectaţi, aş lua cazul unui Dumitru Popescu-Dumnezeu, fostul inchizitor ideologic al “Epocii de Aur”, unul dintre cei mai zeloşi şi nocivi arhitecţi ai delirantului cult al lui Ceauşescu. În memoriile sale atacă Raportul Final cu furie, mă acuză de lipsă de onoare ştiinţifică şi cîte altele. I-am răspuns amabil, s-a înfuriat şi m-a luat din nou la refec într-un articol apărut, of all places, în “România Literară”. La fel, m-a denigrat fostul propagandist şef al PCR, Paul Niculescu-Mizil. În revista “Cultura”, ne-a atacat fostul critic literar al “Scânteii”, C. Stanescu, pomenit în Raport drept un susţinător al politicilor culturale ale defunctului regim. N-a fost? Cînd am scris despre Adrian Păunescu, la moartea acestui menestrel al comunismului dinastic, a sărit ca ars Fănuş Neagu, deşi el nu cred că figurează în Raport.

Imediat după 18 decembrie, la o dezbatere organizată la Constanţa şi transmisă la Radio România, profesorul Daniel Barbu a declanşat un atac virulent împotriva Raportului. Cu o lună mai devreme, la o conferinţă-prelegere pe care am ţinut-o la FSP, invitat chiar de Daniel Barbu, acesta îşi exprimase public indignarea faţă de atacurile imunde la care eram supus. Nu mai vorbesc de un Ciprian Şiulea prin “Observator Cultural”, cel pentru care anticomunismul este ceva repugnant. Se contura ceea ce a devenit anti-anticomunismul inspirat de un Claude Karnoouh şi, mai nou, de fostul meu prieten, cîndva liberal conservator, filosoful şi disidentul maghiar G. M. Tamas, convertit la un neo-bolşevism de-a dreptul ridicol, tocmai pentru că este epigonic şi histrionic.

După ce îşi exprimase scepticismul în raport cu ideea însăşi a demersului nostru, fostul disident Dorin Tudoran i-a trimis preşedintelui Traian Băsescu un mesaj în care îl felicita pentru ceea ce se realizase. Ţin să amintesc acest lucru, mai ales dacă ne gîndim la drumul lui Dorin Tudoran în anii ce aveau să urmeze. Oamenii sunt adeseori mai complicaţi decît ne putem imagina. Paul Goma a continuat să vitupereze contra noastră, dar, sincer, eu unul nu l-am mai citit. Pentru mine, Goma contează pînă prin 2004; apoi a pornit într-o direcţie pe care prefer să nu comentez aici şi acum.

Despre mentionarea numelui tatalui meu in Raportul Final:Tatăl meu este menţionat într-o listă cu zeci , chiar sute de nume, deci nu figurează în secţiunea cu biografii lărgite despre principalele personaje ale nomenclaturii. Este menţionat alături, să zicem, de Florica Mezincescu şi Alexandru Şiperco, ca fost director-adjunct al Editurii PMR, apoi Editura Politică. Nu ştiu în ce calitate s-ar fi aflat tatăl meu acolo, pe 18 decembrie. Nu figurează printre cele 5.000 (cinci mii) de nume din cartea lui Gheorghe Crişan despre piramida puterii. N-a fost niciodată membru al CC, nu a fost deputat în MAN. A fost exclus din PMR, în 1960, pentru fracţionism şi revizionism, păcate grave în demonologia regimului.

Noi am avut un număr de criterii pentru menţionarea numelor: funcţiile deţinute în aparatele politice, ideologice, juridice, de securitate etc. Editura Politică făcea parte din sistemul nomenclaturii ideologice, deci am menţionat, ca şi în cazul “Scînteii” ori al “Luptei de Clasa” (ulterior “Era Socialistă”), numele responsabililor acestor instituţii: Sorin Toma, Silviu Brucan, Teodor Marinescu, Nicolae Corbu, Ştefan Voicu, Constantin Mitea, Barbu Zaharescu, Valter Roman, Dumitru Ghişe, deci era normal să apară şi Leonte Tismăneanu. S-au scurs multă cerneală şi mult venin pe acest subiect care mie mi se pare de o simplitate totală. Revin la întrebare: nu ştiu ce-ar fi spus tatăl meu, dar ştiu ce mi-a zis doamna Dorli Blaga-Bugnariu, o fiinţă extraordinară de care mă leagă o caldă prietenie, că spunea soţul ei, unul dintre puţinii comunişti oneşti pe care i-am cunoscut: “Adevărul trebuie ştiut şi spus, în totalitatea sa şi fără menajamente” (citez din memorie). Mi-ar plăcea să cred că şi tatăl meu ar fi gîndit la fel. Fără nicio îndoială, aceasta era poziţia mamei mele, Hermina Tismăneanu, şi a sorei ei, Cristina Luca-Boico. Împreună cu Marius Stan, lucrez la o carte despre aceste două surori (în engleză).

Alţii care nu ne-au iertat: fostul şi ultimul preşedinte al Uniunii Scriitorilor din RSR (organizaţia a supravieţuit, nu şi RSR), D. R. Popescu. În mult-lăudatele sale amintiri, “Internaţionala mea”, impenitentul marxist-leninist (insist pe leninist) Ion Ianoşi are şi el cuvinte de ocară la adresa demersului nostru. Lista, dragă Cristi, e lungă şi revelatoare pentru aceste nostalgii şi ranchiune. L-am amintit pe Dorin Tudoran, a cărui atitudine a fost constant ambivalentă. Cum ştim, omul s-a specializat în “echidistanţă”. De cîteva ori a reluat reproşurile politologului Michael Shafir care susţinea, într-un interviu cu Dan Tăpălagă, că Raportul suferă de grave deficienţe metodologice. Motivaţiile lui M. Shafir sunt extrem de personale, zic să nu intram în detalii, chiar nu contează. Dorin Tudoran a făcut şi afirmaţii punctual inexacte, prefer să le ignor.

Copiii şi rudele sunt o categorie interesantă. Nu doar Andrei Cornea ne-a susţinut, dar şi tatăl său, respectatul profesor Paul Cornea, autorul unei superbe cărţi de amintiri în dialog cu Daniel Cristea-Enache. Am fost sustinut de prietena mea Luminiţa Pană, fiica fostului înalt demnitar comunist, azi romaciera Cela Varlam. La fel, constant şi consecvent, bunul meu prieten, istoricul de artă din Lausanne, Radu Stern, el însuşi fiu de ilegalişti. Nu am destule cuvine de mulţumiri pentru marele grafician Tudor Jebeleanu şi soţia sa, pianista Delia Pavlovici. Fostul neu coleg de clasă, Vladimir Doicaru, fiul generalui Nicolae Doicaru, fostul şef al lui Ion Mihai Pacepa, debarcat de Ceauşescu după rămînerea acestuia în Vest, mi-a spus în repetate rînduri: “Volo, nu te teme, dreptatea e de partea voastră”.

Dar, din cîte ştiu, au existat şi continuă să existe destui inamici ai Raportului din zona nomenclaturii, ceea ce, să admitem, este firesc, oamenii îşi apără imaginea, fără să le pese de ceea ce spun documentele. Să-ti dau un exemplu: m-am trezit cu un mesaj de la Ioana Pintilie, fiica lui Pantiuşa şi a Anei Toma, care îmi nega dreptul de a vorbi despre aceste lucrui. I-am răspuns pe “Contributors”, textul există într-una din cărţile mele. La fel, mi-a scris înfuriată o nepoată a Ghizelei Vass. În ce-l priveste pe Bogdan Olteanu, nepotul de fiică al Ghizelei de Fier, a fost onest atunci cînd a spus că face distincţia între bunica sa, pe care e iubit-o, şi personajul politic despre care e normal să scrie specialiştii. Bănuiesc că sunt şi alţii care nu au fost fericiţi cu ceea este spus în Raport. De pildă, nici Radu Ioanid, nici Gheorghe Campeanu, cei care au îngrijit şi prefaţat cartea de la Polirom, susţinută de IICCMER-ul condus de Marius Oprea la prima ediţie şi de cel condus de Andrei Muraru la cea de-a doua, cu fragmente din dosarul de Securitate al lui Silviu Brucan, nu fac nicio referinţă, din cîte ţin minte la Raport. Cînd ajungi să-l elogiezi pe “disidentul” Brucan, nu poţi fi de acord cu ceea ce este scris în Raport.

Pentru cine e acest Raport? Cui foloseşte? În primul rînd pentru cei care vor să cunoască adevărul istoric, pentru cei care refuza amnezia, pentru tinerii acestei ţări, dar şi pentru generaţiile mai vîrsnice. Raportul este o sinteză a cercetării istoriografice şi politologice, conţine referinţe la documente pînă atunci (în 2006) inaccesibile. Dar, mai ales, articulează o perspectivă, formulează o paradigmă a asumării trecutului de poziţia liberalismului civic. Deci nu orice fel de anticomunism, ci unul democratic.

Ce cred că se va spune despre Raport peste 50 de ani, ce aş vrea să se spună despre el?
În pofida mizeriilor debitate privind intenţia noastră de a impune, prin forţa statului, o naraţiune hegemonică, Raportul a fost, este şi va fi discutat în chip liber, fără interdicţii, prohibiţii şi inhibiţii. Aş vrea să se spună că un grup de cercetători şi de exponenţi ai societăţii civile au lucrat, în anul de graţie 2006, în chip asiduu şi onest, pentru ca adevărul despre trecutul totalitar comunist să fie, în fine, spus limpede, coerent şi persuasiv, astfel ca seful statului din acel moment istoric să poată condamna, cu deplină responsabilitate, acel regim inuman, terorist, criminal şi ilegitim.

Raportul Final si cartea “O idee care ne suceşte minţile”: Unul dintre cei trei autori, H.-R. Patapievici, a fost membru al Comisiei Prezidenţiale. Împreună cu el, fololosind şi texte ale altor membri ai Comisiei (de pildă, eseurile Monicăi Lovinescu), am redactat “Introducerea”. Textul a fost distribuit către toţi membrii şi experţii Comisiei, au venit unele observaţii şi sugestii, dar teza centrală a rămas neschimbată şi a fost asumată de toţi cei care am lucrat la Raport: sistemul a fost unul ideocratic, ideologia a fost raţionalizarea de care comuniştii aveau nevoie pentru a-şi justifica acţiunile politice, dar, în egală măsură, a fost şi motivaţia lor. Altfel spus, ideile originare ale gnozei marxiste, cultul violenţei, lupta claselor, mesianismul proletar, apoi mistica bolşevică a partidului, exaltarea vigilenţei, rasismul social, toate aceste au fost elementele din care a prins fiinţă experimentul global comunist din veacul XX. Prin informaţiile şi analizele din Raport, sunt cît se poate de convins că avem şi noi o contribuţie, nu tocmai neglijabilă, la confruntarea cu acel trecut care nu mai vrea să treacă, spre a relua o formulă faimoasă. Tocmai de aceea am fost atacaţi. Şi chiar dacă aceste atacuri au fost, sunt şi vor fi adeseori otrăvite, vicioase, abjecte, ticăloase, unele venind chiar de la cei pe care tu, Cristi, i-ai numit intelectualii-canalii, ştim că ruptura cu comunismul este una ireversibilă. Raportul a contribuit la această ireversibilitate.

Textul integral al dialogului dintre mine si Cristian Pătrăşconiu a aparut azi in revista online “LaPunkt” si poate fi citit aici:


Pentru comentarii:

Cine este Traian Băsescu?


Scriu deliberat la timpul prezent–Traian Băsescu este un mare om politic român, unul care a făcut lucruri extraordinare pentru tara sa, un om care a stiut să se despartă, in numele responsabilitătii, de camarazii de sindrofii, asemeni printului Hal de Falstaff, atunci cand s-a transfigurat in Henric al V-lea (am folosit aceasta analogie intr-o prelegere pentru dl Mark Gitenstein inaintea plecării sale ca ambasador la Bucuresti), a inteles că România nu poate fi credibilă in UE si NATO dacă nu va deveni un stat de drept veritabil, a sustinut cel putin doua demersuri vitale pentru spiritul românesc (decomunizarea si prezenta culturii românesti moderne intr-o lume moderna, prin ICR). A inteles marile prioritati economice, sociale si morale. Din toate aceste motive, cred că pană si adversarii (nu mă refer la maniacii care si-au facut din băsescofobie un mod de a exista) vor recunoaste că Traian Băsescu si-a onorat cu asupra de măsură datoria de om de stat.


Fiind un om politic in sensul superior al notiunii, inzestrat cu imaginatie strategică si vointă politică, un excelent orator (a se citi ce-a scris profesorul Valeriu Stoica despre limba romanescă vorbită de Traian Băsescu), el va fi prezent nu doar in manualele de istorie, ci si in bătăliile politice si culturale care nu se opresc in această clipă. In acest deceniu, ceea ce in engleza se numeste accountability, deci responsabilizarea pe cale legala a demnitarilor si altor figuri publice, a devenit o realitate palpabilă. Sa ne amintim de Dan Voiculescu, George Copos, Gigi Becali, Adrian Năstase, Sorin Rosca Stănescu si atatia altii. Niciun motiv de uimire ca acestia si miile lor de amici, vizibili si invizibili, au dorit si doresc distrugerea proiectului Băsescu.

Nu sunt de acord cu cei care descriu in termeni sumbri finalul deceniului Băsescu. O spun deschis: nu ma consider nici deziluzionat, nici “trădat”. A facut erori, evident, dar niciuna, dupa stiinta ma, de natură să schimbe identitatea si semnificatia proiectului asumat de reconstructie institutională si morala. Am avut rezerve cand a decis sa sustina pozitia conducerii PMP legata de substituirea candidaturii lui Cristian Diaconescu prin aceea a Elenei Udrea. As fi preferat, poate, să-l aud spunand că, din acel moment, nu se va mai implica in sustinerea unuia sau altuia (alteia) dintre candidati. Dar nu mi se pare un cap de tara, nu vad aici o abdicare de la principiile statului de drept.

Mi se pare de o mie de ori mai importanta sustinerea sa pentru DNA si ANI, rezistenta tenace pe care a dovedit-o in războiul cu banda pontocratica. Traian Băsescu a ştiut si stie cine este Victor Ponta, a inteles că se pune la cale o restauratie autoritar-clepotcratică de inspiratie si cu atractie putinista. A tinut piept acestui scenariu, va ramane in istoria onoarei la romani. Cum va ramane, tin sa o spun aici si acum, cand se incheie un deceniu de presedintie Băsescu, in acest panteon pentru că, indiferent de adversităti, riscuri, atacuri si calomnii, a ales să dea glas victimelor comunismului intr-un discurs rostit, pe 18 decembrie 2006, in fata unui Parlament ce parea intrat in transă. A reusit o performanta demna de tot respectul in a detecta ceea ce istoricul britanic Timothy Garton Ash numeste, preluind cuvintele lui Shakespeare, foloasele prigoanei (the uses of adversity, preiau traducerea lui Catrinel Plesu).

Alexandru Hâncu capteaza admirabil mostenirile lui Traian Băsescu atunci când scrie: “Băsescu a turnat o temelie pe care se poate clădi. Chiar se poate clădi, pentru prima dată după 25 de ani, o Românie sănătoasă, normală. Dacă va avea cine o clădi. Nediplomatul Băsescu, ghiolbanul, dictatorul, a făcut tot ce-a ţinut de el ca Justiţia să funcţioneze, ca liderii din NATO şi din UE să nu-şi întoarcă faţa de la România, ca Republica Moldova să nu fie înhăţată, cu totul, de Rusia, bref, ca să avem, şi noi, românii, o şansă. Unii îi vor fi reproşat că n-a făcut mai mult. Văzînd, abia acum, enormitatea dezastrului corupţiei naţionale, dezvăluită de valul arestărilor, poate vor avea mai multă îngăduinţă. Poate vor înţelege, în sfîrşit, cu ce-a avut de luptat Băsescu. N-a reuşit să ne ducă pînă acolo unde, mulţi, ne-am fi dorit. Dar ne-a dus o bună parte din drum. Şi pentru asta merită recunoştinţa ţării lui.”

Concluzie: Revolutia civica din noiembrie 2014 este una din cele mai frumoase si incurajatoare consecinte ale proiectului Băsescu (care, cand vorbim despre statul de drept, ar putea fi numit proiectul Basescu-Macovei). Detractorilor acestui proiect, celor care azi pozează in mari sprijinitori ai lui Klaus Iohannis după ce ani de zile l-au denuntat pe “dictatorul de la Cotroceni”, ca să nu insist asupra scrisorii de pomină trimisă catre Bruxelles in timpul loviturii de stat din fericire esuată din vara anului 2012, le reamintesc că acesta revolutie nu a fost una impotriva lui Traian Băsescu, ci impotriva inamicului jurat al acestuia si al democratiei liberale din România, megaplagiatorul Victor Ponta, planificator, organizator si coordonator al succesiunii de asalturi impotriva statului de drept in Romania.


Pentru comentarii:


Get every new post delivered to your Inbox.

Join 192 other followers