Mesianismul comunist sub microscop: Dialog cu Catalin Stefanescu la “Garantat 100%”

02/07/2015

A fost o mare bucurie intelectuala sa dialoghez cu Catalin Stefanescu. Iata linkul la acea discutie pe care pretuitul moderator o numeste “o sectiune prin comunismul romanesc”. Prob, elegant, pertinent–aceste cuvinte surprind, cred, stilul jurnalistic al lui Catalin Stefanescu. Cand examinam comunismul in genere si pe cel din Romania in particular, este dezirabil sa lasam prejudecatile de-o parte si sa intelegem ca vorbim despre o poveste serioasa, o tragedie istorica ale carei consecinte sunt departe de a fi disparut. Niciodata o societate, asemeni unui individ, nu poate functiona normal in absenta asumarii trecutului. O citez pe ganditoarea politica germana Gesine Schwann care a vorbit despre forta distructiva a tacerii. Viitorul exista in trecut, iar fara a administra acest trecut devenim, spre al- cita pe Rene Char, citat de Hannah Arendt, mostenitorii fara un testament.

Se poate dialoga cu nostalgicii, sa spunem, ai Cenaclului “Flacara”? Poate am fost prea sever cand am vorbit despre spalarea creierului prin spectacolele paunesciene, dar nu vad cum un om onest poate ignora functiile acestui tip de circ politic cu vestminte poetice si muzicale. Cum putem ignora marile manipulari ale propagandei comuniste? Pledez pentru decriptarea mecanismelor de legitimare a dictaturii. Cenaclul “Flacara” traia prin atmosfera de ritual cultic. Paunescu a semanat cu un Evtusenko, dar a facut pactul cu sistemul, s-a lasat utilizat, cu aparenta sa non-conformista, pentru a servi scopurile tiraniei. Este, asadar, important sa exploram metamorfozele tiranofiliei in secolul XX. Urcusul lui Paunescu a fost enorm, la fel si degringolada sa. Sigur, periodizarea unor asemenea itinerarii, dar nu prin ignorarea rinocerizarii unor intelectuali influenti.

Regimul totalitar comunist era inspirat de ideologie, era o ideocratie. Unii spun ca Paunescu ii proteja pe artistii care puteau sa participe la acele spectacole. Raspund, citandu-l pe Mihail Sebastian care nota cuvintele unui jurnalist francez care spunea ca exista proximitati care angajeaza. A sta langa Paunescu in faza delirului cultic era o asemenea proximitate maculanta. A fi presedintele Uniunii Scriitorilor in ultima faza a dictaturii era o abdicare ignobila. “Raportul Final” este un probatoriu, cartile mele (si nu doar ele, ma grabesc sa adaug) sunt tentative analitice care aduc elemente istorice necesare intr-un asemenea gest simpbolic. Concesiile lui Paunescu nu au fost cele ale unui trepadus minabil, precum Nicolae Dan Fruntelata. Ele au fost imense, pe masura talentului sau tradat.

Discutam dtspre natura profunda a terorii comuniste. De ce uitam intensitatea terorii? Amintesc teoria verbelor de senzatie la Wittgenstein, deci non-transmisibilitatea senzatiei de durere. Istoricul Florin Turcanu vorbea despre exorcismul prin cunoastere. Deci, pe langa justitia politica, purificarea are loc si prin cunoastere. O istorie a totalitarismului cere si intelegerea colaborationismelor. De aceea ste nevoie de un document statal precum discursul de condamnare a comunismului din 18 decembrie 2006. Masha Gessen sustine, pe buna dreptate ca tocmai esecul condamnarii PCUS explica ascensiunea regimului Putin. Daca vrem despartiea de logocratia comunista, trebuie sa demistificam teocratia comunista, logosul sau, teologia sa politica. Ce mesaj se poate oferi celor care cred ca simplul fapt ca au trait sub comunism i-ar expune stigmatului? Evident, nu e vorba despre toti cei care au facut parte din partidul comunist, ci despre aparatele politice, ideologice, securiste. Comunismul a fost o modernitate deturnata, a definit, pentru multi oameni, cadrele lor existentiale.

Prabusirea comunismului a fost pentru multi oameni o iesire din ceea ce parea etern. De aici, si criza axiologica care a urmat. “Raportul Final” a pus sub semnul intrebarii, in chip documentat, paradigma ceausista a istoriei nationale. Dar discutia trebuie purtata in parametrii civilitatii. Se poate face o tipologie a reactiilor de tip anti-anticomunist, de la Ion Iliescu la neo-stangisti? De ce reactuoneaza alergic stanga contemporana la evidentierea similitudinilor dintre comunism si fascism? De ce se minimalizaza faptul ca NSDAP, paritdul nazist, era unul care isi mentinea in nume cuvantul “socialist”? Ii multumesc lui Catalin Stefanescu pentru ca a facut posibil un dialog dezinhibat pe teme de o fierbinte actualitate.

http://www.tvrplus.ro/editie-garantat-100-344882

De asemenea:

https://tismaneanu.wordpress.com/2009/05/13/garantat-100-catalin-stefanescu-in-dialog-cu-mircea-cartarescu/


Un trepăduș de Curte Nouă: Ilie Rădulescu (Actualizat)

18/05/2015

Pe lângă vedetele doctrinare ale PCR (Iosif Chișinevschi, Leonte Răutu, Dumitru Popescu), au existat vechilii ideologici mai mărunți, dar nu mai puțin nocivi. Unii simulau cordialitate, dar de fapt acționau, în chip insidios, tot cu otuzbirul. Am avut prilejul să mă ocup de personaje precum Mihail Roller, Eugen Florescu ori Tamara Dobrin, fiecare, în felul său și în etape istorice distincte, exponenții obscurantismului axiofob. Un asemenea propagator al dogmei, perfect adaptat imperativelor comunismului dinastic, a fost Ilie Rădulescu (1925-2002).

Născut în satul Fântâna Domnească din județul Mehedinți, Ilie Rădulescu a fost rapid recrutat în organizațiile de tineret controlate de comuniști. A urmat cursurile Școlii “A. A. Jdanov” între 1951 și 1953, tot acolo și-a făcut prima parte din ceea ce, după modelul sovietic, se numea aspirantură. Pentru întregirea educației sale partinice, a mai făcut și Școala “Ștefan Gheorghiu”, celălalt creuzet pedagogic destinat cadrelor partidului. Fostul lăcătuș se transformase într-o stea urcătoare a aparatului ideologic, fusese de-acum remarcat de către viitorii protectori, Leonte Răutu și Paul Niculescu-Mizil. Intrase în PCR foarte devreme, în 1945. Lucrase, ca politruc, în cadrul Diviziei “Tudor Vladimirescu”.

A intrat în redacția revistei teoretice și politice a PMR, lunarul “Lupta de clasă”, a devenit unul dintre valeții lui Ștefan Voicu, jurnalist ilegalist cu mare trecere pe lângă membrii Biroului Politic, specialist în falsificarea istoriei și în minciuni debitate cu un perfect sânge rece. În scurt timp, Ilie Rădulescu era numit redactor-șef adjunct al acestei publicații care ar merita un studiu de sine stătător. Alături de Nicolae Corbu și Constantin Mitea de la “Scînteia”, de Dumitru Popescu (pe atunci vicepreședintele Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă), sub supravegherea lui Niculescu-Mizil și a lui Ștefan Voicu, Rădulescu a făcut parte din colectivele de scriere a discursurilor lui Gheorghiu-Dej și ale altor magnați ai partidului. Era un specialist redutabil în practicarea ad nauseam a limbii de lemn. Scria editoriale apologetice cu ușurința cu care alții beau apă. Panglicile îi ieșeau pe gură spontan, cu fervoare și incontinent.

Recomandat de Mizil, Ilie Rădulescu a fost unul dintre favoriții lui Nicolae Ceaușescu atunci când, după moartea lui Dej, a avut loc întinerirea (și românizarea completă) a aparatelor ideologice. A lucrat mână-n mână cu Ion Iliescu în cadrul Secției de Propagandă în perioada 1969-1971, când Iliescu era secretar al CC al PCR. După Tezele din iulie, la Plenara din noiembrie 1971, Iliescu, Rădulescu și oamenii lor (Constantin Vlad, Mihail Bujor Sion și Gheorghe Badrus) au fost criticați de Ceaușescu pentru “intelectualism”. Rotațiile permenente, o adevărată fixație a lui Ceaușescu, l-au plimbat pe Ilie Rădulescu prin tot felul de funcții, dar a revenit, în 1979, la conducerea crucialei Secții de Propagandă. Și-a văzut visul cu ochii — a ajuns secretar al CC.

Era servil, pomădat si parfumat, trepăduș de Curte Nouă, vorba Monicăi Lovinescu, cu un zâmbet bonom de tip Iliescu lipit ca un plasture pe buze, se strecura cu agilitate pe coridoarele mereu primejdioase și alunecătoare ale puterii. Știa să intre în grațiile mai marilor, evita ostentația. În această privință, se asemăna cu amicul său Mihai Dulea, politrucul sinistru, dar cu masca benignă, de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste. În ultimii ani ai regimului, după 1984, a condus Direcția de Cultură și Presă din Ministerul de Externe (informații biografice despre el, în Florica Dobre, coord., Membrii C.C. al P.C.R. 1945-1989. Dicționar, București, Editura enciclopedică, 2004, pp. 506-507). Fără cameleonii vigilenți de tip Ilie Rădulescu, regimul nu și-ar fi putut pune în practică țelurile de deformare a personalității umane, de desfigurare a conștiințelor, de strivire a demnității individului.

Update: Fără ideologia comunistă, aceste orori nu ar fi fost posibile. O catastrofă (masacre, lagăre, persecuții, gropi comune, killing fields) pentru care, cum remarcă Andrei Pleșu, nu și-a cerut nimeni iertare:

http://adevarul.ro/international/europa/scuze-despagubiri-iertare-1_5558b496cfbe376e354c5641/index.html


Eseul biografic de mai sus a fost transmis la postul de radio Europa Liberă si este inclus in volumul meu “Efigii ale unui coșmar istoric” care va fi lansat la “Bookfest”, la standul Humanitas, sâmbătă 23 mai, la ora 7 p.m. Vor vorbi Lidia Bodea, H.-R. Patapievici, Marius Stan, Ioan Stanomir si cu mine.

http://www.europalibera.org/content/blog/27023048.html

http://www.humanitas.ro/humanitas/efigii-ale-unui-co%C8%99mar-istoric


Efigii ale unui coșmar istoric (de Vladimir Tismăneanu, Humanitas, 2015)

15/05/2015

În Efigii ale unui coşmar istoric, carte gândită ca o galerie a portretelor în clarobscur, în care apar magnații vechiului regim, Vladimir Tismăneanu este interesat de caracterologia epocii totalitare din România de după 1945 şi de felul în care s-a construit eșafodajul puterii și, mai ales, de exponenții ei. Cititorul va găsi, așadar, aici portretele liderilor PCR și ale premierilor comunişti, membri ai formațiunii politice care a monopolizat puterea, îndeosebi după alegerile măsluite din noiembrie 1946. Construind din biografiile liderilor comunişti un original bestiar al vremurilor moderne, Vladimir Tismăneanu explorează şi principalele instituții comuniste, între care, în primul rând, partidul, aparatul de propagandă şi poliția secretă.

 

http://www.humanitas.ro/humanitas/efigii-ale-unui-co%C8%99mar-istoric

„Odată cu Efigii ale unui coşmar istoric, avem în față o carte de o pasiune intelectuală totală, proba unui angajament incontestabil al lui Vladimir Tismãneanu de partea adevărului și a civilității liberal-democratice. Volumul se înscrie pe linia Fantomei lui Gheorghiu-Dej, a Stalinismului pentru eternitate, la care putem adăuga însă, ca într-un tot unitar, și dimensiunea filozofico-politică a autorului așa cum apare ea, o supraconfirmare intelectuală, în Diavolul în istorie. Pe de altă parte, avem, cu această nouă lucrare, o recuperare și o pedagogie esențială a memoriei.“ (Marius STAN)

Volum coordonat de Marius Stan


Eternii inamici: Ceaușescu, Drăghici și Securitatea (un articol de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu)

11/05/2015

În mai 1965, la două luni de la moartea lui Dej și înscăunarea sa în fruntea PMR (numele avea să fie schimbat în iulie, la ceea ce, în noua numărătoare, devenea Congresul al IX-lea), Ceaușescu se afla în plină acțiune de consolidare a puterii sale personale. Mima respect pentru baronii lui Dej (Maurer, Apostol, Bodnăraș, Borilă, Chivu, Moghioroș, Coliu, Răutu, Sălăjan), dar, în același timp, declanșa o continuă operațiune de regenerare a cadrelor superioare. Prima sa țintă a fost îndepărtarea lui Alexandru Drăghici din fruntea Ministerului Afacerilor Interne, deci a Securității. Relația dintre cei doi locotenenți ai lui Dej era una extrem de tensionată. Putem afirma că acum 60 de ani a început prăbușirea politică a lui Alexandru Drăghici.

În 1956, după Congresul al XX-lea al PCUS, Ceaușescu se pronunțase în ședințele Biroului Politic împotriva tendinței lui Drăghici de a scoate Securitatea de sub controlul partidului. Cum el era secretarul CC însărcinat cu supravegherea organelor speciale, era clar că se plângea de insubordonarea lui Drăghici care, spunea Ceaușescu, beneficia de relații privilegiate cu primul secretar al CC al PMR. Dej a intervenit rapid și l-a calmat pe prea volubilul și nu tocmai obedientul discipol. În continuare, Ceaușescu și Drăghici vor fi ca două săbii într-o teacă. La fel, relațiile dintre soțiile lor, ambele ilegaliste, Elena și Martha, erau doar aparent amicale. În realitate, cele două amazoane se detestau profund. Martha provenea din clanul de militanți transilvăneni Cziko, făcuse închisoare în anii războiului, o privea pe Lenuța ca pe o neofită impertinentă. La rândul ei, soția lui Ceaușescu cultiva imaginea modestiei și a dorinței de a-și întregi educația prin studiile (dubioase) la Institutul Politehnic, Facultatea de Chimie Industrială.

Multe din înscenările din anii celei de-a doua stalinizări (1958-1962) au fost puse la cale de Drăghici, în directă complicitate cu Dej: așa-numitul jaf al Băncii Naționale, afacerea Comerțului Exterior, procesele împotriva studenților, condamnarea lotului Noica-Pillat. Sigur, Ceaușescu era la curent cu aceste acțiuni, le aproba din loialitate pentru conducătorul adorat, dar e greu de imaginat că nu-și punea unele întrebări. La fel, deși a jucat rolul de flagel al luptei împotriva imaginarelor comploturi fracționiste, inclusiv cele ale unor foști ceferiști gen Constantin Doncea și Dumitru Petrescu, Ceaușescu era la curent cu originile acestor răfuieli ale lui Dej cu foștii săi camarazi. Nu va ezita, așadar, ca imediat după moartea lui Dej să-i reabiliteze pe mulți dintre cei excomunicați în anii anteriori: Doncea, Petrescu, Ileana și Grigore Răceanu, Ștefan Pavel, Aurel Stancu, Vasile Bagu, Miron Belea, Mihai Telescu, Anghel Schor și atâția alții. Noul responsabil cu ideologia, Paul Niculescu-Mizil, ani de zile mâna dreaptă a lui Leonte Răutu, insista asupra necesității scrierii unei istorii nemistificate a PCR. Era de fapt vorba de ceea ce numim de-dejizarea comunismului din România, o campanie menită să consolideze imaginea justițiară a noului lider.

Drăghici era în continuare membru al Biroului Politic, dar, în mai 1965, poziția sa devenise evident șubrezită. La întâlnirea cu activul de partid din Securitate, Ceaușescu a făcut referințe străvezii la necesitatea întăririi legalității socialiste și la evitarea oricăror fărădelegi. Spunea că “oamenii muncii nu trebuie să se teamă de organele statului socialist”. Era limpede că începuse declinul lui Drăghici și al echipei sale. În iulie 1965, la Congresul al IX-lea, avea loc  debarcarea camuflată a lui Drăghici sub forma promovării sale ca secretar al CC. În locul său era numit Cornel Onescu, membru proeminent al grupului aparatului de partid, fost șef de secție în cadrul Direcției Propagandă și Cultură condusă de Leonte Răutu și, apoi, adjunct de șef de secție în Direcția Organizatorică în fruntea căreia s-a aflat Nicolae Ceaușescu (aghiotanții săi erau Petre Lupu și Ilie Verdeț).

Prin această numire, Ceaușescu și-a întărit decisiv poziția. Securitatea își pierdea relativa autonomie, omul lui Ceaușescu acționa eficient pentru înlocuirea dinozaurilor gen Vasile Negrea și Evghenie Tănase cu activiști devotați lui N.C.: Grigore Răduică, Ionel Gal, Nicolae Pleșiță. Pe linia Secretariatului CC, îndrumarea MAI o făcea alt magnat din grupul devotaților lui Ceaușescu, Vasile Patilineț. Fiul cel mic al lui Ceaușescu, Nicu, i-a spus unuia din autorii acestui eseu (VT) că tatăl său se călăuzea în politica de cadre după deviza: “Să-i tai mâței coada și să o lași să creadă că este mâță”…

Câteva cuvinte despre Cornel Onescu (1920-1993): de profesie muncitor tipograf, a activat inițial în tineretul social-democrat. Ceaușescu avea încredere în Onescu, l-a numit șeful secției cadre a CC ca pas pregătitor pentru lovitura împotriva lui Drăghici. A fost ministru de Interne până în 1972, dar a pierdut controlul asupra Securității odată cu numirea în fruntea Consiliului Securității Statului a lui Ion Stănescu, alt zelot din grupul aparatului de partid, pe data de 7 mai 1968. Onescu a fost descris de cei care l-au cunoscut drept un personaj ursuz, sobru și relativ modest. A deținut numeroase funcții, inclusiv pe aceea de președinte al UGSR. S-a pensionat în 1982. Surse credibile spun că ar fi fost contactat de unii dintre autorii “Scrisorii celor Șase” și ar fi fost inițial gata să semneze, dar că a renunțat din teamă pentru soarta copiilor săi.

În toți anii domniei lui Ceaușescu, așa cum a demonstrat profesorul Dennis Deletant în remarcabilele sale studii pe subiect, Securitatea a fost instrumentul dictaturii tot mai personalizate a familiei Ceaușescu, a instituit un sistem deosebit de perfid de terorizare psihologică a populației și a organizat numeroase acțiuni represive la ordinul direct al echipei profitocratice aflate la putere.

Nu a existat niciodată o Securitate patriotică. Este vorba de un mit cultivat de cei care au tot interesul să oculteze și să desfigureze adevărul istoric. Rivalitatea dintre Drăghici și Ceaușescu nu a fost una de viziuni, de strategii, ci strict una de ambiții personale, de vanități competitive și de patimi născute din setea de putere. Niciunul nu a pus vreodată la îndoială necesitatea ca “brațul de fier” să lovească fără milă împotriva oricărei tentative de liberalizare internă.

Recomandări:

http://www.contributors.ro/global-europa/moartea-unui-dictator-leninist-amintirea-tovara%C8%99ului-gheorghe-gheorghiu-dej-ve%C8%99nic-vie-in-inima-partidului-a-clasei-muncitoare-a-poporului-un-eseu-de-marius-stan-%C8%99i-vladimir/

http://www.humanitas.ro/humanitas/ceausescu-si-securitatea

http://www.humanitas.ro/humanitas/stalinism-pentru-eternitate

http://www.polirom.ro/catalog/carte/dictionarul-ofiterilor-si-angajatilor-civili-ai-directiei-generale-a-penitenciarelor-volumul-ii:-aparatul-central-1948-1989-4418/

http://www.humanitas.ro/humanitas/raport-final

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/pinacoteca-malefica-ion-stanescu-aparatcik-cadrist-%C8%99i-securist/

http://www.contributors.ro/sinteze/biografia-unui-tortionar-alexandru-vi%C8%99inescu/


În serviciul Partidului: Aventurile „frontului istoric” în România comunistă

10/05/2015

Motto: “Who controls the past controls the future; who controls the present controls the past.”–George Orwell, “1984″

Istoria a fost o obsesie pentru comuniști. Mă refer, mai presus de orice, la istoria proprie, văzută ca o materie plastică, aptă să fie scrisă și rescrisă la infinit, în funcție de cotiturile liniei partidului. „Cursul Scurt de Istorie al Partidului Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice”, redactat și în parte scris de Stalin însuși codifica perspectiva teleologic-apoteotică în care urmașul lui Lenin era de fapt Lenin-ul contemporan. Toți adversarii săi erau demonizați, prezentați ca renegați, trădători, spioni. În această gramatică a totalitarismului, cum am numit „Cursul Scurt”, se propunea chiar cosmologia politică a stalinismului. Nu degeaba Mao Zedong îi indemna pe comuniștii chinezi, în 1941, să considere „Cursul Scurt” drept cartea lor de căpătâi în plan ideologic. Felician Velimirovici a scris o remarcabilă carte, bazată pe teza sa de doctorat, susținută la Universitatea “Babeș-Bolyai”, despre dinamica și funcțiile istoriografiei comuniste din România, de la debutul marcat de primitivele dogme ale stalinismului târziu la îmbrățișarea unei perspective populist-etnocentrice în care miturile primordialiste ale extremei drepte interbelice se contopeau cu fixațiile teleologice ale unui leninism rezidual. Istoria avea o direcție precisa, trecutul era rescris pentru a demonstra legitimitatea ideologică a socialismului lui Ceaușescu.

Am citit manuscrisul cu maxim interes și recomand cartea cu căldură tuturor celor care sunt interesați de motivațiile luptelor intestine din cadrul disciplinei istorice în anii României comunizate. Tezele autorului converg cu acelea ale unor alți istorici din tânăra generație precum Adrian Cioflâncă, Dorin Dobrincu, Bogdan C. Iacob, Constantin Iordachi, Andi Mihalache, Alina Pavelescu, Virgiliu Țârău, Cristian Vasile (îmi cer scuze dacă am omis vreun nume, lista este strict ilustrativă și nu are pretenții de exhaustivitate).

Cel mai important lucru în abordarea, minuțioasă și captivantă, propusă de Felician Velimirovici, mi se pare respingerea a ceea ce numim vulgata național-stalinistă, construită în perioada de după Declarația PMR din aprilie 1964, și, cu crescândă intensitate, în timpul când în fruntea PCR s-a aflat Nicolae Ceaușescu (1965-1989). Chiar fratele dictatorului, generalul Ilie Ceaușescu, avea veleități de istoric și a susținut direct gruparea cea mai agresiv-patriotardă din ceea ce se numea “frontul istoric”. Centrul de studii și istorie militară a fost megafonul cel mai activ si nociv al acestei vulgate. Acolo a debutat cariera unui Ioan Talpeș, acolo se formulau tezele care iși găsesc și azi ecou in scrierile unui Larry Watts intens promovate de urmașii acelorași cercuri național-staliniste. Evident, la perpetuarea acelui construct apologetic cu multiple paliere și ramificații au contribuit din plin și cu imens zel istoricii de partid Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, Gh. I. Ionita, Mihai Fătu, Ion Spălățelu etc

Autorul respinge ideea că în disciplinele istorice din România comunistă ar fi avut loc o confruntare bazată, să spunem, pe criterii etnice (între o fictivă „partidă națională” și o la fel de fictivă „partidă cominternistă”) și insistă, pe drept cuvânt, că era vorba mai degrabă de tensiunea dintre istoricii marxiști sau convertiți la marxism din țară versus cei cu trecut moscovit. Liniile de forță ale câmpului simbolic discutat aici sunt întodeauna mai puțin precise decât apar la prima vedere. Unul dintre cei care l-au sfidat pe Mihail Roller a fost istoricul Gheorghe Haupt, educat in URSS. Despre Haupt a scris cu probitate Florin Constantiniu în cartea sa memorialistică. Rămas in Vest, a devenit un istoric remarcabil al socialismului european. In “Incognito”, Petru Dumitriu l-a transformat în personaj de roman.

Așa cum îl desenează Felician Velimirovici, portretul lui Roller, artizanul bolșevizării istoriei României, este memorabil. Nu l-am cunoscut personal (aveam doar șapte ani când s-a sinucis), dar din ceea ce mi-au povestit oameni care au interacționat cu el, inclusiv tatăl meu, era un impulsiv, un coleric, un exaltat și un posedat ideologic. Era extrem de vindicativ. Dar Roller n-a domnit în istoriografia românească de capul lui. Lucra la CC al PMR ca adjunct de șef de secție, în directa subordine a lui Leonte Răutu. Era coleg cu Ofelia Manole și cu Paul Niculescu-Mizil. La revista “Lupta de clasă”, inverșunatul politruc Ștefan Voicu dădea linia intr-o direcție rolleristă. În mod cert, Gheorghiu-Dej și ceilalți potentați erau la curent cu istericalele fanaticului Roller, dar le tolerau și, probabil, chiar le încurajau. Roller a fost câinele de pază al stalinismului ideologic românesc în perioada sa paroxistică. Când maurul a devenit incomod, a fost marginalizat și umilit. A sfârșit punându-și capăt zilelor, în 1958.

Un alt personaj despre care Felician Velimirovici scrie cu patrunzator simț psihologic a fost Solomon Știrbu, de profesie anticar, propulsat de Roller și Răutu drept șef al catedrei de istorie de la Școala Superioară de Științe Sociale care purta numele lui Andrei Jdanov. Cartea lui Știrbu despre dimensiunile internaționale ale răscoalei lui Tudor Vladimirescu era o fantasmagorie totală, așa cum a demonstrat istoricul Andrei Oțetea în momentul apariției ei. Solomon Știrbu nu era doar un impostor, dar și un zelot, un maniac al „partinității” dusă la ultimele ei consecințe. Este prezentă în carte și Florența Rusu, ani de zile instructor la Secția de Propagandă a CC al PMR, altă exponentă a celui mai deprimant dogmatism, decană la un moment dat, în anii ʻ50, a Facultății de Istorie a Universității din București. O galerie a stupidității, intoleranței, aroganței și sterilității – astfel apare „frontul istoric” al anilor ʻ50.

Lucrurile s-au schimbat, oarecum, după moartea lui Stalin și mai ales după Congresul al XX-lea al PCUS; s-a mers pe linia a ceea ce discursul oficial numea „valorificarea critică a moștenirii culturale”. Au revenit în prim-plan vechii istorici, inclusiv C. C. Giurescu. După moartea lui Dej, a reapărut ca ideolog Miron Constantinescu. Istoria a rămas însă tributară dictatului ideologic al PCR. Cultul lui Ceaușescu trebuia justificat prin romantizarea, adeseori ridicolă, a unor figuri de domnitori din trecut. Unul dintre cei care au demascat mistificările legate de istoria politică a fost Vlad Georgescu. L-am cunoscut relativ bine pe vremea când el era directorul Departamentului Românesc al „Europei Libere”, iar eu eram colaborator permanent, cu o rubrică săptămânală pe teme istorico-politice. Era lucid, calm, ponderat, un om al echilibrului și al bunului-simț intelectual.

În fine, un cuvânt depre un alt personaj discutat în carte: Pavel Țugui. Analiza lui Felician Velimirovici a memoriilor acestui fost șef de secție în anii ʻ50, exclus din partid în 1960, revenit în învățământul superior, la Craiova, în anii lui Ceaușescu, se întâlnește cu aceea a istoricului Cristian Vasile pe linia demistificatoare. Altfel spus, Țugui nu a fost the closet patriot cum îi place să se autodescrie, ci un instrument docil și chiar un arhitect al liniei ideologice a PMR. O altă temă importantă in carte o constituie rolul Institutului de Istorie a Partidului, devenit, dupa 1965, Institutul de Studii Istorice și Social-Politice de pe langă CC al PCR (ISISP), condus de veteranul ilegalist Ion Popescu-Puțuri și de aghiotantul său, generalul in rezervă Gheorghe Zaharia. Era, de fapt, o citadelă a național-stalinismului, cu certe afinități protocroniste si tracomane. Mai ales după 1956, conflictul dintre istoricii de partid și cei “de stat” s-a accentuat. Nu era insă vorba de viziuni esențial diferite, ci de accente si, mai ales, de competiția pentru hegemonie instituțională. In teza sa de doctorat susținută la Central European University, Bogdan C. Iacob a oferit o excelentă grilă hermeneutică pentru ințelegerea acestor rivalități. Am dezvoltat, împreună cu acest remarcabil tânăr istoric, tema ideologiei național-staliniste într-un articol care urmează să apară intr-un volum coordonat de János Reiner, la Central European University Press.

Informată, documentată și solidă teoretic, cartea lui Felician Velimirovici explorează cu obiectivitate manipulările și intrumentalizările disciplinelor istorice în numele principiului sacrosanct, niciodată abandonat, al partinității, al dreptului „forței politice conducătoare” de a trasa obiectivele „frontului istoric” în funcție de propriile sale obiective.

Textul de mai sus este versiunea lărgită a prefeței mele la cartea lui Felician Velimirovici, ISTORIE ȘI ISTORICI ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ (1948–1989), apărută in mai 2015 la editura Mega:

http://edituramega.ro/carte/519-istorie-si-istorici-in-romania-comunista-1948-1989

Recomandări:

http://www.curteaveche.ro/dosar-stalin-vladimir-tismaneanu-marius-stan.html

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/liturghii-bolsevice-stalin-cursul-scurt-si-gramatica-totalitarismului/

http://www.contributors.ro/cultura/un-posedat-ideologic-cine-a-fost-mihail-roller/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/miron-constantinescu-sau-neputin%C8%9Ba-de-a-deveni-eretic/

http://www.humanitas.ro/humanitas/perfectul-acrobat-leonte-rautu-mastile-raului

http://www.humanitas.ro/humanitas/stalinism-pentru-eternitate

http://www.contributors.ro/societatelife/intre-mihai-pelin-si-pavel-corut-nu-l-am-citit-inca-pe-larry-watts%E2%80%A6/


Cine a fost Chivu Stoica? Valetul lui Gheorghiu-Dej

15/04/2015

Dacă a existat un personaj în comunismul românesc cu desăvârșire dominat de personalitatea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, numele său a fost Chivu Stoica. Numele său real era Stoica Chivu, dar istoriografia comunistă l-a transformat în Chivu Stoica, probabil spre a evita o cacofonie. Era mărginit, incult, ranchiunos, cu imense complexe de inferioritate.

Născut în 1908, cel care a fost președintele Consiliului de Miniștri vreme de șase ani (între 1955 și 1961) s-a sinucis cu pușca de vânătoare, aparent în urma unui moment de depresiune, pe 18 februarie 1975. La vremea aceea era doar membru supleant al Comitetului Executiv, fusese practic marginalizat și emasculat politic. Dar avusese momentele sale de glorie, fusese unul dintre baronii lui Dej, ajunsese în vârful Olimpului totalitar din România, tăiase și spânzurase după voie vreme de două decenii.

Dej avea o încredere nemărginită în fostul său camarad, mai tânăr cu șapte ani ca el, de la Atelierele CFR Grivița. Făcuseră parte din organizația de partid ilegală, au fost condamnați împreună în cadrul aceluiași proces al conducătorilor grevelor din februarie 1933, și, asemeni lui Dej, nu a făcut parte din grupul selectat de conducerea clandestină, în consultare cu Cominternul, pentru evadarea de la Doftana (Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, Gheorghe Vasilichi). În variile locuri de detenție, nu a ieșit din cuvântul lui Dej, pe care îl considera lege.

De la prima soție a avut o fiică, Cornelia, măritată Teodorescu. A doua soție a fost Ecaterina Klein, devenită Micu. Măritată inițial Orenstein, Tina Chivu a fost, alături de Melita Apostol, Liuba Chișinevschi, Stela Moghioroș și Sanda Rangheț, spre a le numi doar pe acestea, una din tovarășele de viață și de luptă cu maxim impact politic. Cu Tina, Chivu a avut-o pe fiica sa, Ana (numită astfel, ca și în cazurile unor Miron Constantinescu, Leonte Răutu, Leontin Sălăjan, etc., în cinstea Anei Pauker). Au adoptat un băiat, dar atunci când acesta a călcat cu stângul, a fost desfiat. Ultima soție, Maria Manolescu, a fost ea însăși activistă în aparatul de partid și sindical. În finalul vieții, „tovarășul Chivu” s-a îndrăgostit, se pare, de o infirmieră. Devenise romantic, ori asta a fost povestea diseminată de Securitate. Ultima sa soție a afirmat că și-ar fi scris un fel de „autobiografie” în care ar fi devoalat lucruri grav compromițătoare pentru Ceaușescu. Poate. Dar, în ultimă instanță, ce putea fi mai compromițător decât comportamentul tot mai aberant al lui Ceaușescu însuși?

Oricum, Chivu era epuizat politic și, chiar dacă se lămurise în ce-l privea pe Ceaușescu, cuvântul său era lipsit de orice consecințe palpabile. De fapt, spre deosebire de un Bodnăraș sau un Gheorghe Apostol, ca să nu mai vorbim de un Ion Gheorghe Maurer sau un Miron Constantinescu, era disprețuit de toată lumea.

Chivu Stoica a susținut fără ezitare absolut toate inițiativele lui Dej. Ascensiunea sa a fost de neoprit câtă vreme se bucura de protecția micului Stalin de la București. Era instrumentul cel mai docil al dorințelor politice ale lui Dej, spuse și nespuse. A ajuns membru al Biroului Politic încă de la Conferința Națională din octombrie 1945, a fost reconfirmat la toate congresele care aveau să urmeze. Când Dej a renunțat la funcția de președinte al Consiliului de Miniștri, în 1955, revenind ca prim-secretar al CC al PMR după câtuși de puțin concludentul episod Gheorghe Apostol, Chivu a devenit premier. Era o pălărie imensă pentru pleșuvul său cap. Dar lui nu i se părea câtuși de puțin inadecvată, se complăcea cu voluptate în această augustă demnitate, se întâlnea cu lideri străini, ba mai și juca rolul de campion al inițiativelor de pace în Balcani. Monumentul de primitivism și incultură ajunsese să se creadă om de stat.

Colectivizarea forțată a agriculturii, parte a strategiei staliniste imitată orbește de Dej și grupul sau, s-a petrecut in timpul mandatului de premier al lui Chivu Stoica. Asemeni celorlalți membri ai Biroului Politic, mai târziu ai Comitetului Executiv, a fost responsabil pentru acțiunile regimului ilegitim și criminal. Ca președinte al Consiliului de Stat, a semnat Decretul din 1966 privind interzicerea avorturilor. Consecințele se cunosc, sunt examinate in Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Cultul lui Dej era unul de care beneficiau membrii camarilei sale. Chivu era și el aplaudat, i se ridicau osanale. Dar liderul suprem știa cât de incompetent este personajul, astfel că, în 1961, pe măsură ce România începea să aibă o politică externă ceva mai autonomă, l-a numit pe Maurer ca premier. Cine și-ar fi putut imagina o vizită a „premierului Chivu Stoica” asemeni celei a lui Maurer la Paris, în 1964? Ce-ar fi avut sărmanul Chivu să-și spună cu Charles de Gaulle?

Pe lângă lipsa de inteligență politică, Chivu se remarca și printr-o rară capacitate de a gafa. În mai 1952, la Plenara la care au fost „demascați” cei numiți deviatorii concomitent de dreapta și de stânga (Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu), Chivu s-a aflat în treabă să ia cuvântul și să spună pe șleau ceea ce toată lumea știa, dar nu putea fi rostit. A declarat că grupul deviatorilor a dorit să-l elimine de la conducere pe Dej, deci că miza luptei nu era una principială, cum se spunea în documentele redactate în colaborare cu consilierii sovietici, ci personală. A luat din nou cuvântul, și-a făcut o „aspră autocritică”, spunând că pe el îl ia adeseori gura pe dinainte. Mai precis, că vorbește fără să gândească…

La moartea lui Dej, a sărit imediat în barca lui Ceaușescu, fericit că acesta i-a promis (și i-a și dat) postul de președinte al Consiliului de Stat. În decembrie 1967, la Conferința Națională a PCR, Chivu a fost cel căruia i-a revenit sarcina de a anunța public că îl propune pe Ceaușescu pentru acel post. O glumă a epocii îl numea „cel mai talentat fotbalist”, întrucât și-a dat singur cu piciorul în posterior.

În aprilie 1968 era terminat politic odată cu reabilitarea lui Lucrețiu Pătrășcanu. Ca membru plin al Biroului Politic, făcuse parte din grupul celor care votaseră pentru acea crimă. A fost numit un timp președintele Comisiei de Revizie (supranumită “cimitirul elefantilor”), apoi al Colegiului Central de Partid, dar nu a mai revenit, după 1969, în nicio funcție cu adevărat crucială. A vegetat, cu privilegiile de rigoare, la marginea cercului puterii. Locuia într-o vilă de lux din Cartierul Primăverii, de fapt fosta resedință a lui Leonte Răutu în anii 70 împarțită în două, cu intrări separate, o jumătate pentru Chivu, cealaltă pentru Valentin Ceaușescu și familia sa.

Când a murit, n-a avut parte de funeralii naționale, s-a socotit că nu le (mai) merită. Ieșirea din scenă a vechiului tovarăș Chivu, fostul premier al RPR și șef de stat al RSR, nu avusese loc conform canoanelor de partid. In viziunea stalinistă, sinuciderea este o expresie a lașității. La ceremonia funerară, un bătrân ceferist a luat cuvântul fără permisiune și i-a spus ceva de genul: „Acolo unde te duci, Chivule, spune-i lui Dej că mai suntem unii care luptăm aici”. Un gest ridicol și fără urmări. Ceaușescu nu a fost un uzurpator, cum au afirmat Apostol, Borilă, Drăghici și poate Chivu, ci copilul culturii politice a stalinismului românesc, pe care Chivu Stoica a slujit-o, servindu-l pe Dej cu neabătut și nefast zel.

Fotografiile din text au fost preluate de pe web. Sursa originara este:

http://www.comunismulinromania.ro/

Articolul de mai sus a fost transmis la postul de Radio Europa Libera:

http://www.europalibera.org/content/blog/26957677.html

Textul poate fi ascultat in lectura autorului aici:

http://www.europalibera.org/audio/26957676.html

Recomandări:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/umbra-lui-gheorghiu-dej-gheorghe-apostol-si-avatarele-stalinismului-romanesc/

http://www.contributors.ro/global-europa/cine-a-fost-emil-bodnaras-spion-rus-stalinist-national-si-dinozaur-leninist/

http://www.contributors.ro/global-europa/cine-a-fost-petre-borila-intre-famiglia-comintern-si-familia-ceausescu/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/miron-constantinescu-sau-neputin%c8%9ba-de-a-deveni-eretic/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-a-fost-alexandru-draghici-arhitectul-terorii-staliniste-din-romania/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/un-aristocrat-rosu-ion-gheorghe-maurer-si-pseudo-justitia-comunista/

http://www.contributors.ro/global-europa/moartea-unui-dictator-leninist-amintirea-tovara%c8%99ului-gheorghe-gheorghiu-dej-ve%c8%99nic-vie-in-inima-partidului-a-clasei-muncitoare-a-poporului-un-eseu-de-marius-stan-%c8%99i-vladimir/

http://www.contributors.ro/global-europa/leninismul-lui-ceau%c8%99escu-un-palimpsest-din-balcani-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-a-fost-liuba-chisinevschi-ascensiunea-si-caderea-unei-amazoane-comuniste/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-a-fost-gogu-radulescu-batranul-ilegalist-ca-alibi-al-dictaturii-lui-ceau%C8%99escu/


Transfigurari bezmetice: Despre o adeziune la Partidul Fratricidului National

01/04/2015

L-am cunoscut personal in primavara anului 2006, dar ii citeam apelurile nocturne, chemarile inflacarate pentru decomunizare universala, ii pretuiam nelinistea si staruinta. Multi erau agasati, eu eram uluit. Cred ca am fost primul care a semnat acel Apel care, nu trebuie uitat acum, a jucat un rol semnificativ in desteptarea impulsurilor anticomuniste cam adormite ale societatii civile romanesti. A facut parte din Comisia Prezidentiala, era insomniac, ii facea si pe altii sa fie. Excesele emotionale, greu de administrat de cei din jur, le puneam pe seama unui febricitant temperament artistic.

Parea ireconciliabil opus neocomunistilor. Cerea anchetarea lui Ion Iliescu, ba chiar si trimiterea sa urgenta in justitie. La el in casa l-am cunoscut pe generalul Dan Vpinea. Era un nelispit al Scolii de Vara de la Sighet. M-a filmat pentru documentarul despre sinistrul experiment de la Pitesti pe care nu stiu daca l-a terminat pana azi. Nu parea interesat de demnitati politice, oricum nu in afara unei posibile pozitii la TVR. Nu i-a fost oferita si poate ca atunci a inceput declinul. A declansat un atac incredibil de nedrept, plin de ignobile insinuari, impotriva lui Andrei Plesu. I-a scos din minti pe redactorii de la “22” cu un radicalism patimas care friza, nu o singura data, absurdul. Omul nu avea frane…

Pe mine m-a crutat multa vreme, avea poate ceea ce se cheama un weak spot. Pe urma s-a rupt firul oricarei comunicari. El fusese cel care m-a propus, primul, pentru Premiul GDS. Mi-a parut teribil de rau ca s-a ajuns la ruptura. Dar nu mai puteam dialoga, se dusese cu arme si bagaje intr-o zona cu care nu vreau sa am nimic de-a face. A devenit senator PNL de Sibiu. A inceput sa curteze Academia Romana si sa ridice osanale istoricilor de-acolo (nu e nevoie sa spun ce trecut au unii plasati pe somptuoase jilturi). A scris cuvinte ignobile la adresa unui Raport Final al carui co-autor era el insusi. A mers impotriva lui Klaus Iohannis, i-a trimis mesaje jignitoare. Se prezenta drept un stalp moral, apropiat de Asociatia “21 Decembrie”. Nu cred ca mai are curajul (ori lipsa de jena) sa calce pe la sediul acelei asociatii civice…

Dupa ce-i multumise lui Traian Basescu pentru condamnarea comunismului, a devenit un basescofob de nestavilit. Nu erau destule cuvinte de ocara in limba romana care sa-i fie suficiente pentru a-l vesteji pe presedintele din epoca. Era apropiat uman de Tariceanu, a devenit si amic politic al acestui personaj minabil. Cerea candva, in chip tunator si deloc nejustificat, sa fie pedepsiti autorii morali si materiali ai fratricidului national din 13-15 iunie 1990. Se comporta ca un zelot, ca un misionar convins ca are de indeplinit o sarcina divina. Producea cinci (cel putin) apeluri anticomuniste pe noapte. Acum hiper-intransigentul anticomunist s-a inscris in Partidul Fratricidului National al carui presedinte de onoare se numeste Ion Iliescu. Nimic de adaugat, decat ca ma astept sa-l vad in Consiliul Institutului Revolutiei Romane condus de groparul acelei revolutii. Chipuri, masti, travestiuri si aiuritoare, bezmetice transfigurari…

http://www.evz.ro/anticomunistul-sorin-iliesiu-s-a-inscris-in-psd.html


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 199 other followers