Cateva precizari despre IICCMER si condamnarea comunismului ca regim politic criminal si ilegitim

11/02/2016

Cateva precizari despre IICCMER si condamnarea comunismului ca regim politic criminal si ilegitim: In 2008 presedintele IICCMER era Marius Oprea, iar director general Stejarel Olaru. In martie 2010, s-a format noul Consiliu Stiintific si s-a stabilit noua organigrama. Am devenit presedintele CS din care faceau parte, intre altii, Anna Kaminsky, Maria Bucur,  Lavinia Stan , Bogdan Murgescu, Jacques Rupnik, Dorin Dobrincu, Mark Kramer, Janos Rainer. Secretar al CS a fost istoricul Bogdan C. Iacob. Profesorul Ioan Stanomir a fost presedinte executiv, iar Mihail Neamtu a fost director stiintific pana in septembrie 2011 cand a demisionat si a fost inlocuit de istoricul Cristian Vasile. Precizez acest lucru intrucat am citit pe pagina FB a lui Dumitru Lacatusu o interventie a d-lui Calin Goina care m-a denumerit. Cat priveste legitimarea: in aprilie 2006, la presiunea crescanda a societatii civile, Traian Basescu a infiintat Comisia prezidentiala pentru analiza dictaturii comuniste din Romania (CPADCR). In decembrie 2006, TB a prezentat parlamentului concluziile Raportului Final. Intre membrii comisiei, sa o numesc si pe profesoara Gail Kligman de la UCLA. Marius Oprea, presedintele din epoca al IICCMER, a fost membru al CPADCR. Intre experti: Catalin Stoica, , Ioana Boca, Anca Sincan,  Ioan Stanomir, Eugen Negrici, Novak Csaba Zoltan, , Stefano Bottoni,  Adrian Cioflanca, Germina Nagat, Hannelore Baier, Maria Muresan, Constantin Iordachi.. Toti membrii comisiei si-au asumat raportul. Condamnarea lui Alexandru Visinescu nu ar fi fost posibila fara modificarile de legi propuse de IICCMER in perioada Stanomir-Iacob-Tismaneanu si recomadate de comisia prezidentiala. In acest sens, Teodor Baconschi are deplina dreptate: fara Raportul Final nu s-ar fi ajuns la sentinta de ieri. RF nu a fost suficient, fireste, dar a fost necesar!

Imprescriptibilitatea a devenit parte a legii in urma actiunii parlamentare initiata de Sever Voinescu. Propunerile au venit din partea IICCMER, au lucrat la ele cercetatorii din institut. Monica Macovei a fost constant consultata pentru sugestii. Toate aceste lucruri tin de domeniul public. Ele trebuie insa reamintite pentru a evita confuziile si, vai, mistificarile. Sau, vorba lui Louis Althusser, pentru a face distinctiile necesare intre personaje reale si fantome smile emoticon As mai avea o intrebare: a rasfoit oare Calin Goina anuarele IICCMER publicate in acei ani? Este la curent cu continutul celor trei numere aparute atunci din excelenta revista “History of Communism in Europe”? Kudos to Corina Dobos si Marius Stan! Acesta din urma a devenit editorul si sufletul revistei, lucru ce nu trebuie uitat. Kudos pentru sefii de deparmanente: Damiana Otoiu, Raluca Grosescu, Angelo Mitchievici,  Adrian Cioflanca, Marius Stan. Sa amintesc ca printre cartile sustinute pentru publicare s-au numarat volume de Timothy Snyder, Robert C. Tucker, Anne Applebaum, Eric Voegelin, Stephen Kotkin, Mircea Stanescu, Ken Jowitt…

Text publicat pe pagina mea FB


Nobletea impotrivirii: Despre Alice Voinescu

10/02/2016

Alice Voinescu s-a nascut pe 10 februarie 1885 si a incetat din viata pe 4 iunie 1961. Intre multele si impardonabilele crime ale regimului comunist s-a numarat arestarea si intermnitarea acestei admirabile ganditoare, o eseista de prim rang, al carei jurnal ramane una din marile creatii spirituale ale acelor ani intunecati. Alice Voinescu a simbolizat, cum observa Monica Lovinescu, nobletea impotrivirii. Despre temnita comunista: „Nu vreau să mă gândesc la cele 19 luni petrecute în închisoare. E ceva atât de străin de gândul meu, de soarta mea adevărată, îndreptată spre libertate, încât nu-mi recunosc nicio rudenie, nicio afinitate, nicio coincidenţă între mine şi cele prin care am trecut. Zadarnic am încercat să integrez acest timp în sensul vieţii mele. Am vrut să-i găsesc un rost, o explicaţie. Mă amăgeam că pretindeam că e o mare experienţă ce-mi poate folosi. Nu mi-a folosit toată urâţenia şi murdăria şi comicăria decât să mă delimitez mai bine, să mă smulg din ea.” Apelul ei la “deslichelizare” ramane mai actual ca oricand.

 

http://adevarul.ro/…/alice-voinescu–destin-exem…/index.htmlhttp://www.lapunkt.ro/…/24/jurnal-de-existenta-alice-voine…/

www.lapunkt.ro/…/24/jurnal-de-existenta-alice-voine…/


Crimă si pedeapsă

10/02/2016

Condamnarea tortionarului Visinescu este exact ceea ce trebuia să se intample cu ani in urmă dacă revolutia din decembrie 1989 nu ar fi fost deturnată, uzurpată, confiscată. Valoarea simbolică este, neindoios, remarcabilă. Le fel, aceea morală. Dar nu ne putem opri aici. Alexandru Visinescu a actionat criminal in numele unei ideologii care ii criminaliza, adică ii dezumaniza, pe cei care refuzau să ingenuncheze. “Dusmanul de clasă”, inclusiv copiii, trebuia starpit, asemeni buruienilor, asemeni lipitorilor, plosnitelor si paduchilor. La cursurile de marxism-leninism au invatat Alexandru Drăghici, Misu Dulgheru, Gheorghe Enoiu, Vasile Negrea, Nicolae Plesită, Misu Dulgheru, Francisc Butyka, Visinescu, Briceag, Bucicov si altii ca ei, ce inseamnă “logica” luptei de clasa. Au invătat să urască. Nu (doar) individual, ci social! Cel desemnat drept inamic dupa criterii ideologice era parte a verminei. Asa numita construire a “noii oranduiri” a insemnat eliminarea si chiar exterminarea unor intregi categorii sociale. A fost ceea ce regretatul istoric rus, fostul disident Viktor Zaslavsky, a numit genocidul de clasă.

Visinescu a actionat ca un zelos “gradinar” al statului totalitar (spre a relua o imagine a lui Zygmunt Bauman). Propaganda comunistă i-a stigmatizat pe Iuliu Maniu, Corneliu Coposu, Dinu Brătianu, Ion Flueras, Iosif Jumanca, Ioan Bărbus, N. Carandino, Victor Pogoneanu, N. Steinhardt, Nicolae Margineanu, Szilard Bogdanffy, Vladimir Ghika, Aurelian Bentoiu, Vladimir Streinu, drept “bestii reactionare”. Fără perversele contributii ale unor Iosif Chisinevschi, Leonte Răutu, Paul Niculescu-Mizil, Silviu Brucan, N. Moraru, Nestor Ignat, Sorin Toma, Mihai Beniuc, demonologia regimului ar fi fost in suferintă. Ei au potentat-o maniacal, i-au dat formă si voce. Cand băteau si omorau, călăii erau convinsi că au Istoria de partea lor. Chiar acum, cand scriu aceste randuri, fostul ideolog al regimului Ceausescu, Dumitru Popescu, continuă să ridice in slăvi “realizările” socialismului. Cand organiza vanătorile de vrajitoare impotriva studentilor, intre 1956 dsi 1960, Ion Iliescu era convins ca serveste “revolutia proletara”…

Visinescu a fost instrumentul, nu arhitectul regimului ilegitim si criminal. Există, in continuare, destui fosti functionari ai Raului care beneficiaza de pensii nesimtite. A sosit din plin momentul re-analizării pensiilor fostilor securisti si activisti. Niciunul dintre acestia n-ar avea dreptul, intr-o Romanie democratică, la o pensie mai mare decat aceea minima! Să mai adaug ca ar fi si o măsură eficientă din punct de vedere bugetar…

Textul de mai sus a aparut aici:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/crima-si-pedeapsa/

 


Un adevarat erou: Vasile Paraschiv

04/02/2016

Azi se implinesc cinci ani de la incetarea din viata a unui dintre cei mai cinstiti si curajosi oameni pe care mi-a fost dat sa-i cunosc.

Vasile Paraschiv în urma bătăii primite la 6 ianuarie 1984

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-8273454-istoria-onoarei-romani-memoriam-vasile-paraschiv.htm


Romantismul anti-capitalist reloaded (Interviu in “Timpolis”)

09/07/2015

Vladimir Tismaneanu bust 2„Utopia comunistă clasică şi-a pierdut nimbul de odinioară, dar proiectele colectiviste cu pretenţii escatologice nu au dispărut”, spune profesorul de ştiinţe politice Vladimir Tismăneanu. O declaraţie făcută în cadrul unui dialog la care l-am invitat, în timpul celei mai recente vizite la Timişoara, prilejuită de lansarea noului său volum, Efigii ale unui coşmar istoric. Un dialog printre ale cărui teme de discuţie au fost modul în care, după 1945, s-a construit eşafodajul Puterii, în România, posibila revigorare a comunismului, sub o formă sau alta, şi pericolele care ar putea declanşa reversibilitatea democraţiei în Europa.

„Fanatismul nu poate şi nu trebuie să fie subestimat”

Aţi lansat cu puţin timp în urmă, şi la Timişoara, Efigii ale unui coşmar istoric, o carte în care analizaţi modul în care s-a construit, după 1945, eşafodajul puterii în România. Ce a prevalat în cazul celor 27 de „efigii” asupra cărora v-aţi îndreptat atenţia: crezul orb în doctrină sau dorinţa, de nestăvilit, de parvenire?

Cele două se suprapun adeseori. Chiar şi cei ce se pretindeau idealişti au acceptat cu bucurie privilegiile nomenclaturiste. Li se părea normal să trăiască în lux, se credeau legitimaţi de Istorie. Dar fanatismul nu poate şi nu trebuie să fie subestimat. Citiţi memoriile unui Dumitru Popescu şi veţi înţelege de ce. Omul rămâne şi azi un fanatic comunist. Mai exact spus, naţional-stalinist. Fără ingredientul ideologic, cum l-a numit Soljeniţîn, comunismul n-ar fi putut să se menţină la putere atâtea decenii. De altfel, tocmai eroziunea ideologiei explică, în mare măsură, colapsul final.

Acest volum este primul dintr-o trilogie, după cum spuneţi. Cum le veţi structura pe următoarele două? Ce perioade, ce personaje politice vizaţi?

Depinde în mare măsură de cum va vedea Marius Stan, coordonatorul acestui proiect, structura celor două cărţi. În mare, al doilea volum se va ocupa de personajele de după 1990, în special de perioada pe care o numesc a pontocraţiei, originile şi dinamica acestui populism cleptocratic. Al treilea volum va include eseurile mele (unele scrise împreună cu Marius Stan) despre comunismul global, despre putinism etc.

„Proiectele colectiviste cu pretenţii escatologice nu au dispărut”

CV Vladimir Tismăneanu

Vladimir Tismăneanu locuieşte la Washington şi este profesor de ştiinţe politice la Universitatea Maryland.

Este autorul a numeroase cărţi, între care „Diavolul în istorie” (Humanitas, 2013), „Stalinism pentru eternitate” (Humanitas, 2014), „Cartea preşedinţilor” (Humanitas, 2013), „Lumea secretăa nomenclaturii” (Humanitas, 2012) şi, împreună cu Marius Stan, „Efigii ale unui coşmar istoric” (Humanitas, 2015) şi „Dosar Stalin. Genialissimul generalissim” (Curtea Veche, 2014).

A fost preşedinte şi coordonator al Comisiei prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Este Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest, din Timişoara (2002) şi al Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative (2003).

Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Horia Roman Patapievici vorbesc, într-un volum recent, despre comunism ca despre „o idee care ne suceşte minţile”. Cum percepeţi folosirea prezentului în această construcţie: reală sau puţin forţată?

Nu mi se pare câtuşi de puţin forţată această imagine. Sigur, utopia comunistă clasică şi-a pierdut nimbul de-odinioară, dar proiectele colectiviste cu pretenţii escatologice nu au dispărut. Chavismul este unul dintre acestea. Acţiunile unui Alexis Tsipras fac parte din aceeaşi tradiţie a anti-capitalismului şi anti-liberalismului. Este vorba despre romantismul anti-capitalist reloaded.

Vedeţi posibilă o revigorare a comunismului, o revenire a acestuia la starea din anii de glorie ai săi? Ce ar putea-o cauza?

Nu va fi o revenire a bolşevismului în forma sa originară, ci mai degrabă vom vedea (de fapt, vedem de-acum) coagularea unui nou val anti-liberal, autoritarist, care pune sub semnul întrebării individualismul civic, contractualismul, piaţa liberă etc.Ce nume vor purta aceste noi mitologii este greu de anticipat, dar sunt sigur că ele vor avea afinităţi cu comunismul în planul apelului la resentimente sociale.

De ce este „cool” pentru destul de mulţi tineri să fie de stânga? Şi vorbesc despre ceea ce Cristian Pătrăşconiu numea, în Noua şcoală de gândire a dreptei, „stânga de Bamboo”.

Parte este mimetism, parte ţine de ignoranţa istorică. Se citeşte tot mai puţin, istoria pare o disciplină de pe altă planetă. Stânga radicală (nu mă refer la cea de tip social-democrat) se pretinde exponenta imaginarului social, este inventivă în plan mito-poetic, propune un soi de romantism care generează entuziasme rapide, prea puţin controlate de informaţii riguros examinate.

„În vara lui 2012, în România, am avut de-a face cu un efort de de-democratizare”

Aţi avertizat, într-o conferinţă recentă, pe care aţi susţinut-o la Timişoara, că totalitarismul nu poate fi considerat definitiv defunct. Întrevedeţi vreun pericol care, la un moment dat, ar putea declanşa reversibilitatea democraţiei în Europa?

În vara lui 2012, în România, am avut de-a face cu un efort de de-democratizare. Nu cred că poate contesta cineva în chip serios acest lucru. Strategiile lui Viktor Orban, în Ungaria, vorbesc clar despre acest neo-autoritarism cu potenţial totalitar. Cât despre Putin şi putinism, acolo, potenţialul s-a cam actualizat. Ştiţi cum a reacţionat ambasadorul Federaţiei Ruse la articolul scris împreună cu Marius Stan cu titlul Ispita fascistă a tovarăşului Putin... Nu era vorba de doi autori, ci de un diagnostic care enervează enorm la Kremlin. Noi doi am fost stigmatizaţi, dar nu persoanele noastre contează, ci ideile din articol. Mă grăbesc să spun că reacţiile de solidaritate cu poziţia noastră au fost impresionante.

„Înfiinţarea unuiTribunal European care să investigheze crimele dictaturilor comuniste ţine doar de voinţă politică”

Tőkés László s-a referit, de curând, într-o dezbatere la care a participat, la Timişoara, la necesitatea înființării unui Tribunal European menit să investigheze crimele împotriva umanității, înfăptuite de dictaturile comuniste, spunând: „Europa și statele membre ale UE pot urma drumul credibil al democrației și al statului de drept dacă sunt gata să aducă în fața justiției pe cei care pot fi învinuiți de comiterea crimelor împotriva umanității”. La atâţia ani de la căderea regimurilor comuniste, mai e viabil un astfel de proiect?

Sunt de acord cu această poziţie, crimele împotriva umanităţii sunt imprescriptibile, conform legislaţiei internaţionale. Nu este niciodată prea târziu să se facă dreptate. Viabilitatea proiectului ţine de voinţă politică.

De pildă, ştiu cu precizie că Monica Macovei crede în necesitatea acţiunilor de tragere la răspundere pe cale legală a celor care au participat la acţiunile criminale ale totalitarismului comunist.

Cum vă explicaţi faptul că memoria Vestului a refuzat, în sfertul ăsta de veac trecut de la momentul 89, să preia, să spun aşa, părţi dureroase din cea a Estului?

Poate pentru marile crime comuniste au avut loc departe de Vest, în ţări abia ştiute, în locuri cu nume greu de pronunţat. Dar mai ales, e vorba despre convingerea multora din Vest că, dincolo de ororile Gulagulului, a existat un proiect iniţial altruist, care a fost apoi trădat, abandonat, desfigurat.

„Condamnarea dictaturii comuniste de către Traian Băsescu a fost un act de refondare simbolică a Statului român”

Vladimir TismaneanuSunt aproape nouă ani de la condamnarea comunismului ca regim ilegitim şi criminal, făcută în baza Raportului final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, pe care aţi coordonat-o. Ce ar fi fost firesc să urmeze după acest pas? Ce s-ar fi putut face concret?

Se predă Istoria comunismului, în şcoli, au avut loc acţiuni de reparaţie, în Justiţie, deci s-au făcut numeroase lucruri. Nu aş spune, aşadar, că totul a fost doar o acţiune simbolică. Dar, evident, s-a făcut încă prea puţin. E nevoie de acel Muzeul al Dictaturi Comuniste ca loc de memorie, inspirat, desigur, de impresionantul Memorial de la Sighet.

Vă adresasem întrebarea anterioară pentru că sunt voci, apropiate de fostul preşedinte Emil Constantinescu, care văd în condamnarea morală a comunismului ca regim nelegitim şi criminal – „decretată” de fostul preşedinte Traian Băsescu –, drept „un gest pur retoric şi discutabil”. De ce este necesară această condamnare, fie ea şi doar morală?

Emil Constantinescu este, regret să o spun, un om foarte frustrat. Nu poate admite nici azi ca el însuşi a ratat şansa condamnării oficiale, în numele Statului român, a acelui regim totalitar care a funcţionat în România vreme de peste patru decenii. Mai sunt şi alte motive, dar acesta mi se pare cel decisiv. Condamnarea dictaturii comuniste de către Traian Băsescu a fost un act de refondare simbolică a Statului român. Valoarea sa este nu doar terapeutica, ci şi profilactică.

Pentru că aminteam de preşedinţi… În Cartea preşedinţilor, faceţi trei comparaţii scurtissime: Traian Băsescu – Henric al V-lea, Emil Constantinescu – Hamlet, Ion Iliescu – Macbeth. Pe ce se bazează aceste analogii cu personaje shakespeariene?

Pe faptul că nimeni nu a surprins cu mai mare acuitate tragedia politicii decât Shakespeare. O tragedie care, în multe situaţii, se poate îngemăna cu farsa.

Citeşte şi:

Vladimir Tismăneanu a lansat, la Timişoara, „Efigii ale unui coşmar istoric”

Vladimir Tismăneanu atenţionează: „Totalitarismul nu poate fi considerat un sistem defunct”

Vladimir Tismăneanu: „România şi Polonia sunt direct vizate de ofensiva propagandistică şi politică a Rusiei lui Putin” 

Intimidări

Gabriela Adameşteanu: „Acum, când ştiu cum arată de fapt România, Punctul 8 al Proclamaţiei mi se pare un text utopic”

Tőkés László, la Timişoara: „Europa poate urma drumul credibil al democrației dacă e gata să aducă în fața justiției pe cei care pot fi învinuiți de comiterea crimelor împotriva umanității”

Interviul a fost realizat de Melania Cincea careia ii multumesc pentru excelentele intrebari.

http://timpolis.ro/vladimir-tismaneanu-romantismul-anti-capitalist-reloaded/

 


Cronică de carte – Vladimir Tismăneanu, “Stalinism pentru eternitate” (de Alexandru Gabor in “Kamikaze”)

07/07/2015

De o vreme încoace citesc cu greu cărți despre istoria comunismului în România. Motivul este că nu găsesc nicio explicație pentru faptul că o sectă de fanatici a ajuns, proporțional vorbind, cel mai mare partid comunist în istoria globală a smintelii bolșevice. Nu există alt exemplu de mișcare politică cu mai puțin de o mie de membri în 1944 care să atingă, în 1989, pragul de 20% din întreaga populație a țării, aproape patru milioane de membri.

Intrigile bizantine, crimele și procesele-spectacol au marcat toată istoria Partidului Muncitoresc Român. O sete autodevoratoare a aruncat, după 1946, în închisori și liderii comuniști sau tovarăși de drum, nu numai elita interbelică. Pătrășcanu, o rara avis ca intelectual în PCR, a fost acuzat de titoism, colaborare cu serviciile secrete și a stat șase ani în închisoare înainte de a fi eliminat fizic. Alt lider comunist, Ștefan Foriș, a fost asasinat cu ranga la ordinul grupului din închisori al PCR. Liderul social-democrat Titel Petrescu a petrecut ani buni în pușcărie, într-o vreme când deținuții nu aveau zelul enciclopedist de a scrie opere științifice.

Stalinismul românesc a aplicat rețeta clasică de naționalizare, colectivizare și planificare, cu accent pe industria grea și constructoare de mașini. Ambiția lui Dej de a dezvolta o industrie autonomă a fost continuată de Ceaușescu, uneori în răspăr cu indicațiile de la Răsărit. Cunoscutul Plan Valev de diviziune a muncii în blocul comunist prevedea ca România și Bulgaria să dezvolte agricultura, spre deosebire de țările nordice din CAER. Economic, stalinismul național a fost echivalent cu subdezvoltarea și penuria generalizată.

Lumea culturală a fost o reflexie a intrigilor politice din PMR/PCR. Satrapi ideologici au vegheat atent artele și literatura. Licheaua perfectă a fost Dumitru Popescu, zis „Dumnezeu“, unul dintre artizanii mitului ceaușist, trimis apoi la munca „de jos“, în 1981, ca rector la Academia de Învățământ Social-Politic „Ștefan Gheorghiu“, școala de cadre a partidului. Pe de altă parte, volumele de Omagii la adresa lui Nicolae Ceaușescu nu ar fi fost tipărite fără sicofanții de serviciu ai sistemului, precursori ai gâzilor de televiziune de astăzi.

Aproape jumătate de secol poporul român a vegetat. Nu am avut niciun fel de opoziție internă la adresa cuplului ceaușist. Așa-numita „Scrisoarea celor șase“, publicată de o facțiune potrivnică secretarului general al PCR, a fost o reacție întârziată și limitată. Disidența românească a numărat mai puțini membri decât degetele ambelor mâini. Acte solitare de curaj, precum cele ale lui Radu Filipescu în anii ’80, nu au avut niciun fel de ecou intern.

Vladimir Tismăneanu nu este doar un politolog prodigios, ci și un spectator angajat civic. Chiar Ambasada Rusiei l-a remarcat, după un text, Ispita fascistă a tovărașului Putin, numindu-l „bădăran“. Degeaba s-a oțărât Excelența Sa, ambasadorul Oleg Malginov. Și Mihail Gorbaciov spunea despre Ceaușescu că-i un „Führer român“ și nu s-a supărat nimeni.

http://www.kmkz.ro/recomandari-2/internet/cronica-de-carte-vladimir-tismaneanu-stalinism-pentru-eternitate/

 

 


Mesianismul comunist sub microscop: Dialog cu Catalin Stefanescu la “Garantat 100%”

02/07/2015

A fost o mare bucurie intelectuala sa dialoghez cu Catalin Stefanescu. Iata linkul la acea discutie pe care pretuitul moderator o numeste “o sectiune prin comunismul romanesc”. Prob, elegant, pertinent–aceste cuvinte surprind, cred, stilul jurnalistic al lui Catalin Stefanescu. Cand examinam comunismul in genere si pe cel din Romania in particular, este dezirabil sa lasam prejudecatile de-o parte si sa intelegem ca vorbim despre o poveste serioasa, o tragedie istorica ale carei consecinte sunt departe de a fi disparut. Niciodata o societate, asemeni unui individ, nu poate functiona normal in absenta asumarii trecutului. O citez pe ganditoarea politica germana Gesine Schwann care a vorbit despre forta distructiva a tacerii. Viitorul exista in trecut, iar fara a administra acest trecut devenim, spre al- cita pe Rene Char, citat de Hannah Arendt, mostenitorii fara un testament.

Se poate dialoga cu nostalgicii, sa spunem, ai Cenaclului “Flacara”? Poate am fost prea sever cand am vorbit despre spalarea creierului prin spectacolele paunesciene, dar nu vad cum un om onest poate ignora functiile acestui tip de circ politic cu vestminte poetice si muzicale. Cum putem ignora marile manipulari ale propagandei comuniste? Pledez pentru decriptarea mecanismelor de legitimare a dictaturii. Cenaclul “Flacara” traia prin atmosfera de ritual cultic. Paunescu a semanat cu un Evtusenko, dar a facut pactul cu sistemul, s-a lasat utilizat, cu aparenta sa non-conformista, pentru a servi scopurile tiraniei. Este, asadar, important sa exploram metamorfozele tiranofiliei in secolul XX. Urcusul lui Paunescu a fost enorm, la fel si degringolada sa. Sigur, periodizarea unor asemenea itinerarii, dar nu prin ignorarea rinocerizarii unor intelectuali influenti.

Regimul totalitar comunist era inspirat de ideologie, era o ideocratie. Unii spun ca Paunescu ii proteja pe artistii care puteau sa participe la acele spectacole. Raspund, citandu-l pe Mihail Sebastian care nota cuvintele unui jurnalist francez care spunea ca exista proximitati care angajeaza. A sta langa Paunescu in faza delirului cultic era o asemenea proximitate maculanta. A fi presedintele Uniunii Scriitorilor in ultima faza a dictaturii era o abdicare ignobila. “Raportul Final” este un probatoriu, cartile mele (si nu doar ele, ma grabesc sa adaug) sunt tentative analitice care aduc elemente istorice necesare intr-un asemenea gest simpbolic. Concesiile lui Paunescu nu au fost cele ale unui trepadus minabil, precum Nicolae Dan Fruntelata. Ele au fost imense, pe masura talentului sau tradat.

Discutam dtspre natura profunda a terorii comuniste. De ce uitam intensitatea terorii? Amintesc teoria verbelor de senzatie la Wittgenstein, deci non-transmisibilitatea senzatiei de durere. Istoricul Florin Turcanu vorbea despre exorcismul prin cunoastere. Deci, pe langa justitia politica, purificarea are loc si prin cunoastere. O istorie a totalitarismului cere si intelegerea colaborationismelor. De aceea ste nevoie de un document statal precum discursul de condamnare a comunismului din 18 decembrie 2006. Masha Gessen sustine, pe buna dreptate ca tocmai esecul condamnarii PCUS explica ascensiunea regimului Putin. Daca vrem despartiea de logocratia comunista, trebuie sa demistificam teocratia comunista, logosul sau, teologia sa politica. Ce mesaj se poate oferi celor care cred ca simplul fapt ca au trait sub comunism i-ar expune stigmatului? Evident, nu e vorba despre toti cei care au facut parte din partidul comunist, ci despre aparatele politice, ideologice, securiste. Comunismul a fost o modernitate deturnata, a definit, pentru multi oameni, cadrele lor existentiale.

Prabusirea comunismului a fost pentru multi oameni o iesire din ceea ce parea etern. De aici, si criza axiologica care a urmat. “Raportul Final” a pus sub semnul intrebarii, in chip documentat, paradigma ceausista a istoriei nationale. Dar discutia trebuie purtata in parametrii civilitatii. Se poate face o tipologie a reactiilor de tip anti-anticomunist, de la Ion Iliescu la neo-stangisti? De ce reactuoneaza alergic stanga contemporana la evidentierea similitudinilor dintre comunism si fascism? De ce se minimalizaza faptul ca NSDAP, paritdul nazist, era unul care isi mentinea in nume cuvantul “socialist”? Ii multumesc lui Catalin Stefanescu pentru ca a facut posibil un dialog dezinhibat pe teme de o fierbinte actualitate.

http://www.tvrplus.ro/editie-garantat-100-344882

De asemenea:

https://tismaneanu.wordpress.com/2009/05/13/garantat-100-catalin-stefanescu-in-dialog-cu-mircea-cartarescu/


Un trepăduș de Curte Nouă: Ilie Rădulescu (Actualizat)

18/05/2015

Pe lângă vedetele doctrinare ale PCR (Iosif Chișinevschi, Leonte Răutu, Dumitru Popescu), au existat vechilii ideologici mai mărunți, dar nu mai puțin nocivi. Unii simulau cordialitate, dar de fapt acționau, în chip insidios, tot cu otuzbirul. Am avut prilejul să mă ocup de personaje precum Mihail Roller, Eugen Florescu ori Tamara Dobrin, fiecare, în felul său și în etape istorice distincte, exponenții obscurantismului axiofob. Un asemenea propagator al dogmei, perfect adaptat imperativelor comunismului dinastic, a fost Ilie Rădulescu (1925-2002).

Născut în satul Fântâna Domnească din județul Mehedinți, Ilie Rădulescu a fost rapid recrutat în organizațiile de tineret controlate de comuniști. A urmat cursurile Școlii “A. A. Jdanov” între 1951 și 1953, tot acolo și-a făcut prima parte din ceea ce, după modelul sovietic, se numea aspirantură. Pentru întregirea educației sale partinice, a mai făcut și Școala “Ștefan Gheorghiu”, celălalt creuzet pedagogic destinat cadrelor partidului. Fostul lăcătuș se transformase într-o stea urcătoare a aparatului ideologic, fusese de-acum remarcat de către viitorii protectori, Leonte Răutu și Paul Niculescu-Mizil. Intrase în PCR foarte devreme, în 1945. Lucrase, ca politruc, în cadrul Diviziei “Tudor Vladimirescu”.

A intrat în redacția revistei teoretice și politice a PMR, lunarul “Lupta de clasă”, a devenit unul dintre valeții lui Ștefan Voicu, jurnalist ilegalist cu mare trecere pe lângă membrii Biroului Politic, specialist în falsificarea istoriei și în minciuni debitate cu un perfect sânge rece. În scurt timp, Ilie Rădulescu era numit redactor-șef adjunct al acestei publicații care ar merita un studiu de sine stătător. Alături de Nicolae Corbu și Constantin Mitea de la “Scînteia”, de Dumitru Popescu (pe atunci vicepreședintele Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă), sub supravegherea lui Niculescu-Mizil și a lui Ștefan Voicu, Rădulescu a făcut parte din colectivele de scriere a discursurilor lui Gheorghiu-Dej și ale altor magnați ai partidului. Era un specialist redutabil în practicarea ad nauseam a limbii de lemn. Scria editoriale apologetice cu ușurința cu care alții beau apă. Panglicile îi ieșeau pe gură spontan, cu fervoare și incontinent.

Recomandat de Mizil, Ilie Rădulescu a fost unul dintre favoriții lui Nicolae Ceaușescu atunci când, după moartea lui Dej, a avut loc întinerirea (și românizarea completă) a aparatelor ideologice. A lucrat mână-n mână cu Ion Iliescu în cadrul Secției de Propagandă în perioada 1969-1971, când Iliescu era secretar al CC al PCR. După Tezele din iulie, la Plenara din noiembrie 1971, Iliescu, Rădulescu și oamenii lor (Constantin Vlad, Mihail Bujor Sion și Gheorghe Badrus) au fost criticați de Ceaușescu pentru “intelectualism”. Rotațiile permenente, o adevărată fixație a lui Ceaușescu, l-au plimbat pe Ilie Rădulescu prin tot felul de funcții, dar a revenit, în 1979, la conducerea crucialei Secții de Propagandă. Și-a văzut visul cu ochii — a ajuns secretar al CC.

Era servil, pomădat si parfumat, trepăduș de Curte Nouă, vorba Monicăi Lovinescu, cu un zâmbet bonom de tip Iliescu lipit ca un plasture pe buze, se strecura cu agilitate pe coridoarele mereu primejdioase și alunecătoare ale puterii. Știa să intre în grațiile mai marilor, evita ostentația. În această privință, se asemăna cu amicul său Mihai Dulea, politrucul sinistru, dar cu masca benignă, de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste. În ultimii ani ai regimului, după 1984, a condus Direcția de Cultură și Presă din Ministerul de Externe (informații biografice despre el, în Florica Dobre, coord., Membrii C.C. al P.C.R. 1945-1989. Dicționar, București, Editura enciclopedică, 2004, pp. 506-507). Fără cameleonii vigilenți de tip Ilie Rădulescu, regimul nu și-ar fi putut pune în practică țelurile de deformare a personalității umane, de desfigurare a conștiințelor, de strivire a demnității individului.

Update: Fără ideologia comunistă, aceste orori nu ar fi fost posibile. O catastrofă (masacre, lagăre, persecuții, gropi comune, killing fields) pentru care, cum remarcă Andrei Pleșu, nu și-a cerut nimeni iertare:

http://adevarul.ro/international/europa/scuze-despagubiri-iertare-1_5558b496cfbe376e354c5641/index.html


Eseul biografic de mai sus a fost transmis la postul de radio Europa Liberă si este inclus in volumul meu “Efigii ale unui coșmar istoric” care va fi lansat la “Bookfest”, la standul Humanitas, sâmbătă 23 mai, la ora 7 p.m. Vor vorbi Lidia Bodea, H.-R. Patapievici, Marius Stan, Ioan Stanomir si cu mine.

http://www.europalibera.org/content/blog/27023048.html

http://www.humanitas.ro/humanitas/efigii-ale-unui-co%C8%99mar-istoric


Efigii ale unui coșmar istoric (de Vladimir Tismăneanu, Humanitas, 2015)

15/05/2015

În Efigii ale unui coşmar istoric, carte gândită ca o galerie a portretelor în clarobscur, în care apar magnații vechiului regim, Vladimir Tismăneanu este interesat de caracterologia epocii totalitare din România de după 1945 şi de felul în care s-a construit eșafodajul puterii și, mai ales, de exponenții ei. Cititorul va găsi, așadar, aici portretele liderilor PCR și ale premierilor comunişti, membri ai formațiunii politice care a monopolizat puterea, îndeosebi după alegerile măsluite din noiembrie 1946. Construind din biografiile liderilor comunişti un original bestiar al vremurilor moderne, Vladimir Tismăneanu explorează şi principalele instituții comuniste, între care, în primul rând, partidul, aparatul de propagandă şi poliția secretă.

 

http://www.humanitas.ro/humanitas/efigii-ale-unui-co%C8%99mar-istoric

„Odată cu Efigii ale unui coşmar istoric, avem în față o carte de o pasiune intelectuală totală, proba unui angajament incontestabil al lui Vladimir Tismãneanu de partea adevărului și a civilității liberal-democratice. Volumul se înscrie pe linia Fantomei lui Gheorghiu-Dej, a Stalinismului pentru eternitate, la care putem adăuga însă, ca într-un tot unitar, și dimensiunea filozofico-politică a autorului așa cum apare ea, o supraconfirmare intelectuală, în Diavolul în istorie. Pe de altă parte, avem, cu această nouă lucrare, o recuperare și o pedagogie esențială a memoriei.“ (Marius STAN)

Volum coordonat de Marius Stan


Eternii inamici: Ceaușescu, Drăghici și Securitatea (un articol de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu)

11/05/2015

În mai 1965, la două luni de la moartea lui Dej și înscăunarea sa în fruntea PMR (numele avea să fie schimbat în iulie, la ceea ce, în noua numărătoare, devenea Congresul al IX-lea), Ceaușescu se afla în plină acțiune de consolidare a puterii sale personale. Mima respect pentru baronii lui Dej (Maurer, Apostol, Bodnăraș, Borilă, Chivu, Moghioroș, Coliu, Răutu, Sălăjan), dar, în același timp, declanșa o continuă operațiune de regenerare a cadrelor superioare. Prima sa țintă a fost îndepărtarea lui Alexandru Drăghici din fruntea Ministerului Afacerilor Interne, deci a Securității. Relația dintre cei doi locotenenți ai lui Dej era una extrem de tensionată. Putem afirma că acum 60 de ani a început prăbușirea politică a lui Alexandru Drăghici.

În 1956, după Congresul al XX-lea al PCUS, Ceaușescu se pronunțase în ședințele Biroului Politic împotriva tendinței lui Drăghici de a scoate Securitatea de sub controlul partidului. Cum el era secretarul CC însărcinat cu supravegherea organelor speciale, era clar că se plângea de insubordonarea lui Drăghici care, spunea Ceaușescu, beneficia de relații privilegiate cu primul secretar al CC al PMR. Dej a intervenit rapid și l-a calmat pe prea volubilul și nu tocmai obedientul discipol. În continuare, Ceaușescu și Drăghici vor fi ca două săbii într-o teacă. La fel, relațiile dintre soțiile lor, ambele ilegaliste, Elena și Martha, erau doar aparent amicale. În realitate, cele două amazoane se detestau profund. Martha provenea din clanul de militanți transilvăneni Cziko, făcuse închisoare în anii războiului, o privea pe Lenuța ca pe o neofită impertinentă. La rândul ei, soția lui Ceaușescu cultiva imaginea modestiei și a dorinței de a-și întregi educația prin studiile (dubioase) la Institutul Politehnic, Facultatea de Chimie Industrială.

Multe din înscenările din anii celei de-a doua stalinizări (1958-1962) au fost puse la cale de Drăghici, în directă complicitate cu Dej: așa-numitul jaf al Băncii Naționale, afacerea Comerțului Exterior, procesele împotriva studenților, condamnarea lotului Noica-Pillat. Sigur, Ceaușescu era la curent cu aceste acțiuni, le aproba din loialitate pentru conducătorul adorat, dar e greu de imaginat că nu-și punea unele întrebări. La fel, deși a jucat rolul de flagel al luptei împotriva imaginarelor comploturi fracționiste, inclusiv cele ale unor foști ceferiști gen Constantin Doncea și Dumitru Petrescu, Ceaușescu era la curent cu originile acestor răfuieli ale lui Dej cu foștii săi camarazi. Nu va ezita, așadar, ca imediat după moartea lui Dej să-i reabiliteze pe mulți dintre cei excomunicați în anii anteriori: Doncea, Petrescu, Ileana și Grigore Răceanu, Ștefan Pavel, Aurel Stancu, Vasile Bagu, Miron Belea, Mihai Telescu, Anghel Schor și atâția alții. Noul responsabil cu ideologia, Paul Niculescu-Mizil, ani de zile mâna dreaptă a lui Leonte Răutu, insista asupra necesității scrierii unei istorii nemistificate a PCR. Era de fapt vorba de ceea ce numim de-dejizarea comunismului din România, o campanie menită să consolideze imaginea justițiară a noului lider.

Drăghici era în continuare membru al Biroului Politic, dar, în mai 1965, poziția sa devenise evident șubrezită. La întâlnirea cu activul de partid din Securitate, Ceaușescu a făcut referințe străvezii la necesitatea întăririi legalității socialiste și la evitarea oricăror fărădelegi. Spunea că “oamenii muncii nu trebuie să se teamă de organele statului socialist”. Era limpede că începuse declinul lui Drăghici și al echipei sale. În iulie 1965, la Congresul al IX-lea, avea loc  debarcarea camuflată a lui Drăghici sub forma promovării sale ca secretar al CC. În locul său era numit Cornel Onescu, membru proeminent al grupului aparatului de partid, fost șef de secție în cadrul Direcției Propagandă și Cultură condusă de Leonte Răutu și, apoi, adjunct de șef de secție în Direcția Organizatorică în fruntea căreia s-a aflat Nicolae Ceaușescu (aghiotanții săi erau Petre Lupu și Ilie Verdeț).

Prin această numire, Ceaușescu și-a întărit decisiv poziția. Securitatea își pierdea relativa autonomie, omul lui Ceaușescu acționa eficient pentru înlocuirea dinozaurilor gen Vasile Negrea și Evghenie Tănase cu activiști devotați lui N.C.: Grigore Răduică, Ionel Gal, Nicolae Pleșiță. Pe linia Secretariatului CC, îndrumarea MAI o făcea alt magnat din grupul devotaților lui Ceaușescu, Vasile Patilineț. Fiul cel mic al lui Ceaușescu, Nicu, i-a spus unuia din autorii acestui eseu (VT) că tatăl său se călăuzea în politica de cadre după deviza: “Să-i tai mâței coada și să o lași să creadă că este mâță”…

Câteva cuvinte despre Cornel Onescu (1920-1993): de profesie muncitor tipograf, a activat inițial în tineretul social-democrat. Ceaușescu avea încredere în Onescu, l-a numit șeful secției cadre a CC ca pas pregătitor pentru lovitura împotriva lui Drăghici. A fost ministru de Interne până în 1972, dar a pierdut controlul asupra Securității odată cu numirea în fruntea Consiliului Securității Statului a lui Ion Stănescu, alt zelot din grupul aparatului de partid, pe data de 7 mai 1968. Onescu a fost descris de cei care l-au cunoscut drept un personaj ursuz, sobru și relativ modest. A deținut numeroase funcții, inclusiv pe aceea de președinte al UGSR. S-a pensionat în 1982. Surse credibile spun că ar fi fost contactat de unii dintre autorii “Scrisorii celor Șase” și ar fi fost inițial gata să semneze, dar că a renunțat din teamă pentru soarta copiilor săi.

În toți anii domniei lui Ceaușescu, așa cum a demonstrat profesorul Dennis Deletant în remarcabilele sale studii pe subiect, Securitatea a fost instrumentul dictaturii tot mai personalizate a familiei Ceaușescu, a instituit un sistem deosebit de perfid de terorizare psihologică a populației și a organizat numeroase acțiuni represive la ordinul direct al echipei profitocratice aflate la putere.

Nu a existat niciodată o Securitate patriotică. Este vorba de un mit cultivat de cei care au tot interesul să oculteze și să desfigureze adevărul istoric. Rivalitatea dintre Drăghici și Ceaușescu nu a fost una de viziuni, de strategii, ci strict una de ambiții personale, de vanități competitive și de patimi născute din setea de putere. Niciunul nu a pus vreodată la îndoială necesitatea ca “brațul de fier” să lovească fără milă împotriva oricărei tentative de liberalizare internă.

Recomandări:

http://www.contributors.ro/global-europa/moartea-unui-dictator-leninist-amintirea-tovara%C8%99ului-gheorghe-gheorghiu-dej-ve%C8%99nic-vie-in-inima-partidului-a-clasei-muncitoare-a-poporului-un-eseu-de-marius-stan-%C8%99i-vladimir/

http://www.humanitas.ro/humanitas/ceausescu-si-securitatea

http://www.humanitas.ro/humanitas/stalinism-pentru-eternitate

http://www.polirom.ro/catalog/carte/dictionarul-ofiterilor-si-angajatilor-civili-ai-directiei-generale-a-penitenciarelor-volumul-ii:-aparatul-central-1948-1989-4418/

http://www.humanitas.ro/humanitas/raport-final

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/pinacoteca-malefica-ion-stanescu-aparatcik-cadrist-%C8%99i-securist/

http://www.contributors.ro/sinteze/biografia-unui-tortionar-alexandru-vi%C8%99inescu/