Once upon a time in Odessa…

In TLS (March 31, 2017, p. 30), Charles King writes a glowing review of Boris Dralyuk’s new translation of “Odessa Stories” by Issac Babel (Pushkin Press). These lines from the final paragraph are luminously accurate: “Babel’s great lesson is that beingh an everyday cosmopolitan is probably the natural state of humanity. ‘He doesn’t talk much’, says the old gangster Froim the Rook about Benya Krik, ‘but when he talks, you want he should keep talking.’ This version of ‘Odessa Stories’ makes one feel the same way about Babel himself.” Image: Image: A film poster for “Benya Krik,” 1926

Proprietatea statului: Despre Svetlana Allilueva (nascuta Stalina)

Avea opt ani cand mama ei, Nadejda Allilueva, si-a tras un glonte in inima. Nadia parasise sindrofia in cinstea celei de 15-a aniversari a revolutiei, era pe 8 noiembrie 1932. Stalin o tratase mizerabil in fata oaspetilor. Ultima persoana cu care a vorbit in dormitor a fost Polina Jemciujina, veche bolsevica, prietena apropiata, sotia lui Viaceslav Molotov. Svetlanei i s-a spus ca mama ei a murit de moarte naturala. A aflat adevarul peste ani, a trait un soc. Tatal sau o trata ca pe o printesa, la fel si diversii “unchi”: Vorosilov, Ordjonikidze, Jdanov, Mikoian. Dar, in egala masura, Stalin tinea sa-i atraga atentia ca nu este stapana pe viata ei. Asemeni oricarui cetatean, Svetlana apartinea statului. Asa a privit-o tatal ei, asa au privt-o succesorii sai. Autonomia persoanei umane era inexistenta pentru ei. Iar Stalin, cum i-a spus-o fiului sau Vasili, nu era Stalin, ci regimul sovietic insusi. Alienare dusa la extrem, nu putem numi altfel aceasta viziune.

 

Cand s-a indragostit, la 16, de un regizor evreu, Alexei Kapler, mai mare ca ea cu peste 20 de ani, acesta a fost deportat in Gulag. Era o idila inocenta, dar “parintele popoarelor” veghea asupra vietii private a fiicei sale cu patimasa gelozie. In plus, antisemitismul, initial latent, incepuse sa devina o obsesie pentru el. Pe Grigori Morozov, primul sot, tot evreu, coleg de facultate, tatal primilor doi copii (Iosif si Katia), Stalin a refuzat sa-l intalneasca vreodata. A impus casatoria cu Iuri Jdanov, belfer ideologic, fiul politrucului suprem, s-a opus divortului, apoi, in fine, in 1952, l-a aprobat.

 

Aleksandr (Aliosa) Svanidze

Rudele apropiate ale Svetlanei, familia Svanidze (Aliosa era fratele primei sotii a lui Djugasvili) au sfarsit in fata plutonului de executie. La fel, familia Redens. Dupa moartea lui Stalin, Svetlana a avut o casatorie scurta cu Jonnik (Johnreed) Svanidze, supravietuitor dintr-un orfelinat destinat copiilor “dusmanilor poporului” Am notat aici, in viteza, cateva elemente care ajuta la intelegerea vietii de familie a lui Stalin, dar mai ales la intelegerea deciziei Svetlanei de a rupe cu monstruosul sistem creat de falanga bolsevica in care tatal ei a jucat un rol decisiv. Le-am regasit, examinate in detaliu, in cartea “Stalin’s Daughter” de Rosemary Sullivan. Nu intotdeauna foarte profunda, cartea este captivanta si plina de detalii care te obliga sa meditezi la destinul subiectivitatii in totalitarism. In 1956, Svetlana si-a schimbat numele din Stalina in Allilueva. Era clar ca fugea de umbra unui parinte ale carui crime depaseau, cu exceptia celor ale lui Hitler, tot ce fusese mai feroce in istorie. In 1967, a decis sa nu revina din India in URSS.

La inceputul anilor 60 a primit botezul ortodox. Si-a amintit, probabil, ca tatal ei ii spusese candva, vazand-o citind o viata a lui Iisus, ca acesta a fost un personaj real. Acum, ajunsese a crede in realitatea divina. Atrait seismul revelatiilor despre crimele staliniste ca pe un exosrcism, a frecventat cercurile disidente, a avut a lunga prietenie cu criticul si eseistul Andrei Siniavski (va fi chiar si o scurta legatura intima). Dupa momente de criza, a ramas apropiata de Siniavski si de sotia acestuia Maria Rozanova, l-a aparat pe disident in momentul atacurilor infame din 1965. Isi dorea cu disperare sa traiasca senin, a gasit aceasta serenitate in relatia cu fiul unui rajah. Cum ii prezisese candva o prietena, avea sa devina sotia unui print. I s-a interzis casatoria, i-a fost recnoscuta abia in momentul cand Brajesh Singh s-a stins din viata. Mohoratul premier Alexei Kosighin, acru ca o lamaie, cel care o admonestase cu doar doi ani in urma pe tema relatiei conjugale cu un strain, a decis sa-i permita sa plece pentru a azvarli in apa sacra a Gangelui cenusa sotului.

 

Iosif Grigorievici Alliluev

E greu de spus daca Svetlana era decisa sa “defecteze”, daca avea un plan precis, ori totul s-a derulat spontan, asemeni atator alte momente din viata ei. Cand s-a infatisat la Ambasada Americana, functionarii au ramas perplecsi. Nu era o fuga de balerin sau balerina, ci de decizia de a nu reveni in “patria socialismului” a fiicei celui al carui nume fusese vreme de decenii sinonim cu comunismul mondial. In plus, avea cu ea manuscrisul unei carti (“Douazeci de scrisori catre un prieten”), o relatare discreta si onesta despre ce-a insemnat viata in anturajul lui Stalin, despre Marea Teroare, despre rudele ucise, despre deziluzii, despre rolul lui Stalin in asasinarea marelui actor evreu Solomon Mikhoels si cate altele. Cartea a fost achiztionata de o mare editura americana si de ziarul “New York Times” pentru suma de un milion si jumatate de doalri. Era ceva enorm. In acest timp, copiii ei din Moscova nu stiau ce s-a petrecut cu mama lor. Au urmat telefoane, apeluri, KGB-ul a intervenit direct si

Propaganda Kremlinului a intrat in actiune incercand sa o prezinte drept o “dezechilibrata”. In mai 1967, presedintele KGB-ului, Vladimir Semiceastnii, era inlocuit de Iuri Andropov. Intregul arsenal al politiei secrete societice era mobilizat pentru compromiterea Svetlanei. In iunie, la o conferinta de presa dupa intalnirea cu presedintele Lyndon Johnson la Glassboro, premierul Kosighin o numea pe Svetlana “o persoana instabila psihic”. Toti agentii de influenta ai Moscovei erau pusi in priza pentru a neutraliza efectul cartii Svetlanei care era prevazuta sa apara in octombrie, exact in momentul semicentenarului revolutiei bolsevice. Cartea a aparut si a avut un efect formidabil.

Despre destinul american si tribulatiile ulterioare, mai incolo. Cel care s-a ocupat initial sa o indrume in Statele Unite a fost marele istoric George Kennan. In plus, cartea spune multe lucruri fascinante despre faimoasa, gigantica House on the Embankment, cu ale ei 500 de apartamente si cu istoriile lor misterioase…

http://www.nytimes.com/2015/06/14/books/review/stalins-daughter-by-rosemary-sullivan.html?_r=0

https://tismaneanu.wordpress.com/2011/11/29/11742/

Cronică de carte – Vladimir Tismăneanu, “Stalinism pentru eternitate” (de Alexandru Gabor in “Kamikaze”)

De o vreme încoace citesc cu greu cărți despre istoria comunismului în România. Motivul este că nu găsesc nicio explicație pentru faptul că o sectă de fanatici a ajuns, proporțional vorbind, cel mai mare partid comunist în istoria globală a smintelii bolșevice. Nu există alt exemplu de mișcare politică cu mai puțin de o mie de membri în 1944 care să atingă, în 1989, pragul de 20% din întreaga populație a țării, aproape patru milioane de membri.

Intrigile bizantine, crimele și procesele-spectacol au marcat toată istoria Partidului Muncitoresc Român. O sete autodevoratoare a aruncat, după 1946, în închisori și liderii comuniști sau tovarăși de drum, nu numai elita interbelică. Pătrășcanu, o rara avis ca intelectual în PCR, a fost acuzat de titoism, colaborare cu serviciile secrete și a stat șase ani în închisoare înainte de a fi eliminat fizic. Alt lider comunist, Ștefan Foriș, a fost asasinat cu ranga la ordinul grupului din închisori al PCR. Liderul social-democrat Titel Petrescu a petrecut ani buni în pușcărie, într-o vreme când deținuții nu aveau zelul enciclopedist de a scrie opere științifice.

Stalinismul românesc a aplicat rețeta clasică de naționalizare, colectivizare și planificare, cu accent pe industria grea și constructoare de mașini. Ambiția lui Dej de a dezvolta o industrie autonomă a fost continuată de Ceaușescu, uneori în răspăr cu indicațiile de la Răsărit. Cunoscutul Plan Valev de diviziune a muncii în blocul comunist prevedea ca România și Bulgaria să dezvolte agricultura, spre deosebire de țările nordice din CAER. Economic, stalinismul național a fost echivalent cu subdezvoltarea și penuria generalizată.

Lumea culturală a fost o reflexie a intrigilor politice din PMR/PCR. Satrapi ideologici au vegheat atent artele și literatura. Licheaua perfectă a fost Dumitru Popescu, zis „Dumnezeu“, unul dintre artizanii mitului ceaușist, trimis apoi la munca „de jos“, în 1981, ca rector la Academia de Învățământ Social-Politic „Ștefan Gheorghiu“, școala de cadre a partidului. Pe de altă parte, volumele de Omagii la adresa lui Nicolae Ceaușescu nu ar fi fost tipărite fără sicofanții de serviciu ai sistemului, precursori ai gâzilor de televiziune de astăzi.

Aproape jumătate de secol poporul român a vegetat. Nu am avut niciun fel de opoziție internă la adresa cuplului ceaușist. Așa-numita „Scrisoarea celor șase“, publicată de o facțiune potrivnică secretarului general al PCR, a fost o reacție întârziată și limitată. Disidența românească a numărat mai puțini membri decât degetele ambelor mâini. Acte solitare de curaj, precum cele ale lui Radu Filipescu în anii ’80, nu au avut niciun fel de ecou intern.

Vladimir Tismăneanu nu este doar un politolog prodigios, ci și un spectator angajat civic. Chiar Ambasada Rusiei l-a remarcat, după un text, Ispita fascistă a tovărașului Putin, numindu-l „bădăran“. Degeaba s-a oțărât Excelența Sa, ambasadorul Oleg Malginov. Și Mihail Gorbaciov spunea despre Ceaușescu că-i un „Führer român“ și nu s-a supărat nimeni.

http://www.kmkz.ro/recomandari-2/internet/cronica-de-carte-vladimir-tismaneanu-stalinism-pentru-eternitate/

 

 

Felicitari, Adrian Buz! Premiul Galei “Bun de Tipar”, 2015

Aflu cu mare bucurie ca romanul lui Adrian Buz “1989”, aparut la Polirom,  a primit premiul “cea mai bună carte a anului” la subcategoria beletristica in cadrul Galei “Bun de Tipar”, 2015. Iata mai jos se-am scris in urma cu cateva luni despre aceasta carte scrisa cu imens talent si cu o remarcabila intelegere a relatiei dintre subiectivitate si dictatura.

“Nostalgicii imberbi sau nu ai comunismului ar trebui sa citeasca romanul lui Adrian Buz intitulat simplu si cat se poate de elocvent “1989″ (Polirom, 2014). Ar fi fi antidotul perfect pentru regretul de a nu fi fost calcaţi in picioare de Marele Mecanism al ineptei, imbecilei si atat de umilitoarei dictaturi totalitare a lui Nicolae Ceausescu, “Eroul intre Eroi”, “carmaciul destinului national” si intruchiparea “virtutilor milenare” ale daco-românismului revolutionar. Ar intelege ca fenomenul Ceausescu nu a fost o aberatie, ci consecinta oportunitatilor institutionale de care a beneficiat acel Ubu din Balcani, un personaj pe cat de redus din punct de vedere cultural, pe atat de abil in a-si atinge scopurile delirante. Cartea este scrisa intr-un registru calm, fara imprecatii si fara patetisme. Am citit-o gandindu-ma mereu ce-ar intelege cineva care nu a avut nefericita si deloc invidiabila experienta de a trai in comunism, un tanar american, de pilda. Deci nu cineva care a auzit in familie amintiri despre “Epoca de Aur”. Aici se află maiestria lui Adrian Buz. El stie sa transmita o atmosfera, sa reconstituie un univers disparut, sa-l faca verosimil si cat se poate de concret. Este kunderian in sensul ca pastreaza permanent o unda de umor, nu se lasa purtat spre hiperbole acuzatoare.

Oroarea este acolo, o simtim, o vedem, o auzim, dar fara niciun fel de artificii ostentative. Este oroarea unei anormalitati care se pretindea normala. Despotul paranoic le apare supusilor sai etern precum cosmosul. La Congresul al XIV-lea, deci in noiembrie 1989, sociopatul Ceausescu este reconfirmat de lacheii sai decerebrati drept lider absolut: “Pentru cine are creierul cat o gamalie, realegerea Intîiului e un fenomen natural, ceva ce nu poate fi altfel. Elementele din spatele acestei realitati monolitice sunt cetoase. Nu cred ca la varsta asta exista vreunul care isi imagineaza ca ar putea fi ales altcineva, vreunul care poate face diferenta dintre Partid si Stat. Pentru noi, la varsta asta, ambele inseamna un singur lucru: Ceausescu”. Pot depune marturie, asa vedeau lucrurile multi oameni atunci, nu doar baronii lui Ceausescu, de la Dascalescu si Mizil la Popescu-Dumnezeu si Stefan Andrei. Si totusi…

Naratorul acestei fictiuni autobiografice (orasul Craiova, zona, atmosfera, oamenii locurilor pe unde ajunge sunt acolo, ii descoperi in carne si oase, nu ca imagini descarnate din cine stie ce album pierdut prin vreo pivnita ori vreun pod), este, spre a relua titlul unui celebru film al marelui regizor maghiar Miklós Jancsó, un sarman flacau. Are 18 ani, e inteligent, bascalios, nu da doi bani pe sloganele oficiale, tatal este pictor, parintii sunt divortati, au pile, pot obtine lucruri pe care altii nici macar nu le viseaza. Adrian Buz reconstituie remarcabil mentalul adolescentului pe cale de a deveni barbat, starea de continua nemultumire cu lumea asa cum este, efortul de a-si gasi calea proprie, de a nu se lasa dadacit si timorat de cei care au renuntat de mult la visul libertatii.

Mi-am amintit, citind acest captivant roman, de propria mea experienta in scoala de ofiteri din Drumul Taberei. Era in 1976, lucrurile nu ajunsesera nici pe departe la dezastrul de la sfarsitul anilor 80. Din prima zi m-a izbit lipsa de sens a exercitiilor ce ni se impuneau. Tocmai publicasem un articol in “Contemporanul” despre Habermas si destinul subiectivitatii si iata-ma nimerit in plin infern al obedientei obligatorii. Starea de incongruenta era insuportabila. Am fost coleg de pluton cu bunul meu prieten Tudor Jebeleanu si cu regretatul Alexei Florescu. M-am imprietenit acolo cu Adrian Enescu, cunoscutul compozitor, regret ca nu l-am mai vazut de decenii. Pe atunci, absolventii de facultati faceau doar sase luni stagiu militar. Juramantul se depunea dupa o luna. Numaram nu doar minutele, ci si secundele in asteptarea clipei cand, dupa juramant, vom avea dreptul la permisii.

Asadar, sarmanul flacau este un baiat din Craiova. A picat la facultate, a fost recrutat in armata, a devenit racan. Apucase sa mearga la Praga intr-o excursie BTT. Era in vara lui 1989, Cehoslovacia lui Gustav Husak si Milos Jakes le aparea ca o oaza de opulenta nefericitilor ajunsi acolo din Republica Socialista a Anomaliei, condusa de geniile combinate ale lui Nicolae si Elenei Ceausescu. Intoarcerea acasa include si un popas nu ritualic, ci strict materialist la Scornicesti. Insotitorul oficial al grupului, de-obicei omul “organelor”, stie locul, are contacte, vrea sa faca rost de mancare. Tema foametei si a goanei cvasi-animalice dupa alimente este una dintre cele uitate azi de cei care suspina dupa vremurile “socialismului multilateral dezvoltat”.

Asemeni celor mai multi tineri recrutati, eroul cartii trebuia se serveasca un an si patru luni in sordidele baraci ale socialismului de cazarma. Hrana este infecta, dusurile sunt macabre, paturile malodorante, uniformele parca facute din glaspapir. Unicul loc unde se poate trai relativ normal e la infirmerie. Totul este jegos, repugnant, la propriu si la figurat. Dar chiar si in acest noroi pulseaza speranta.

Interventiile paterne il aduc intr-o unitate din Caracal, la mai putin de-o ora de parinti si amici. Totul se petrece in perioada finala, a agoniei comunismului est european, in genere, a celui romanesc in particular. Incepe revolutia, mai intai la Timisoara, apoi la Bucuresti si in alte orase. Eroism, represiune, sange. Nu voi intra in trama epica, voi spune doar ca secventele se deruleaza naucitor si absorbant asemeni timpurilor acelea, absorbante, nebuloase, pline de iluzii demult rispite in mlastina compromisurilor, tradarilor si intrigilor ce-au urmat. Sarmanii flacai ai acelor vremuri sunt azi generatia care poate salva memoria. Este ceea ce face, admirabil, onest si cu mare talent, Adrian Buz in acest roman cu totul remarcabil. La un sfert de veac de la prabusirea comunismului in Romania, cartea lui Adrian Buz, un roman de o incandescenta onestitate, este o pledoarie intru totul convingatoare pentru dreptul la memorie.

http://www.polirom.ro/catalog/carte/1989-5369/

http://www.contributors.ro/cultura/sarmanii-flacai-ai-comunismului-din-romania-un-excelent-roman-de-adrian-buz/

http://www.mediafax.ro/cultura-media/klaus-iohannis-adina-rosetti-si-adrian-buz-printre-castigatorii-galei-bun-de-tipar-2015-14269100

În numele Tatălui: Epigonii lui Lenin și lupta pentru mantaua supremă (Eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

 

Motto: “Tovarăși, noi, comuniștii, suntem oameni dintr-o plămadă specială.”–Iosif Stalin

Luptele politice ale lui Stalin, opțiunile sale, obsesiile, precum și moștenirile tuturor acestora, au lăsat o impresie de neșters asupra secolului XX. Însăși noțiunea de socialism nu poate fi pe de-a-ntregul izolată de viziunea sa asupra revoluției, una impregnată de convingeri mesianice, cvasi-religioase, învăluite de jargonul determinist marxist.

Principala problemă pentru cei care doresc să înțeleagă fenomenul Stalin este tocmai discutabila sa “inevitabilitate”. Pentru anumiți interpreți, printre care Isaac Deutscher, Stalin a reprezentat un fenomen fatal născut din chimia internă a culturii politice bolșevice. Dar chiar a fost el cel mai credincios discipol al lui Lenin? A fost el un marxist autentic, unul înzestrat într-adevăr cu o perspectivă teoretică, cu un Weltanschauung, sau mai degrabă un improvizator cu pretenții doctrinare? N-a existat nimeni care să fi contribuit mai mult la elaborarea, fabricarea și sacralizarea leninismului, dar în ce măsură a fost el un leninist bona fide? De la Troțki și Buharin, și până la Georg Lukács, personaje leniniste de prim-plan au pus sub semnul îndoielii pretențiile la preamărire de sine ale lui Stalin. Și totuși, monumentala lucrare a lui Stephen Kotkin, bazată pe o muncă de arhive sisifică, atât în Rusia, cât și în Statele Unite, oferă imaginea unui teoretician marxist, un om pentru care ideile au contat enorm. Două sute de pagini de note finale vorbesc despre natura exhaustivă și istovitoare a acestui efort admirabil. Niciun subiect nu este atins doar în treacăt, niciun detaliu nu este lăsat fără vreo sursă care să-l facă revelator și credibil. Avem în fața noastră o operă istorică de primă mână.

Fețele succesorului

Există câteva puncte cruciale în biografia captivantă scrisă de Kotkin: Primul, convingerile profund marxiste ale lui Stalin. Acesta nu a fost un oportunist politic, ci un teoretician convins că Weltanschauung-ul lui Marx, așa cum a fost dezvoltat de idolul său, Lenin, era adevărata busolă științifică necesară pentru a înțelege natura contradictorie a lumii sociale. Prin urmare, scopul lui Kotkin este acela de a demonstra cum anume a văzut Stalin lumea prin aceste lentile marxiste. Imaginea lui despre sine (o temă foarte importantă în neterminata biografie scrisă anterior de regretatul Robert C. Tucker) era aceea a unui marxist inflexibil, o poziție căreia i-a rămas fidel până la moartea sa, în martie 1953.

Al doilea, era extrem de important pentru el să fie recunoscut drept adevăratul urmaș al lui Lenin. În universul bolșevic al ranchiunelor îndârjite, suspiciunilor intense și rivalităților obsedante, acest aspect era în fapt o chestiune de viață și de moarte. Vechiul rival al lui Stalin, Lev Troțki, manifesta aceeași ambiție, iar competiția dintre cele două modele umane de perfecțiune bolșevică a pecetluit soarta experimentului sovietic. Stalin l-a abhorat pe Troțki (puțin spus) până în punctul unei uri ireconciliabile. La rândul său, Troțki i-a tratat pe Stalin și pe alți lideri de frunte bolșevici doar ca simple mediocrități. A aspira la mantaua lui Lenin era în această cultură o garanție a legitimității. Cine ar fi interpretat corect biblia lui Vladimir Ilici devenea adevăratul moștenitor apostolic.

Pentru a-l priva pe Troțki de un asemenea statut, Stalin, ajutat inițial de cei doi colaboratori apropiați ai lui Lenin, Lev Kamenev și Grigori Zinoviev, a inventat leninismul ca un corpus de precepte revoluționare autosuficiente, adică un “marxism al epocii imperialismului și a revoluțiilor proletare”, așa cum l-a definit chiar el. În mod logic, cum traseul lui Troțki anterior anului 1917 a inclus momente de dispute aprinse cu Lenin asupra unor chestiuni importante precum natura partidului de avangardă și ritmul revoluției, a fost creat un termen menit să funcționeze drept alteritate constitutivă (constitutive Other). Numele lui, urmând calea veșnicei defăimări, avea să fie “troțkism”. Al treilea punct atins de Kotkin, personalitatea lui Stalin, cu toate enigmele ei psihologice, a jucat un rol crucial în supraviețuirea statului sovietic și în toate deciziile majore, incluzând războiul genocidar împotriva țărănimii cunoscut drept colectivizarea agriculturii. Stephen Kotkin privește aceste decizii nu atât de mult ca rezultat al necesității istorice, orice va fi însemnând acest lucru, ci, mai degrabă, ca pe efectul unei obsesii ideologice hiperbolizante, exacerbate, de a împlini poruncile “Tatălui”. Stalin s-a privit pe sine ca pe un Lenin al zilei și a acționat în consecință.

“Limba de moarte“

Una din cele mai antrenante secțiuni ale acestei cărți extrem de incitante se referă la sfârșitul vieții lui Lenin și așa-numitul “Testament”. Bazându-se pe contribuțiile unor istorici ruși, Kotkin ajunge la concluzia că mult citata “Scrisoare către Congres”, adică ultimele gânduri dictate ale lui Lenin despre strategiile politice și lupta din ce în ce mai acerbă dintre epigoni, a fost de fapt un fals, sau, mai bine zis, un document atribuit lui Lenin, nicidecum unul care să-i fi aparținut cu adevărat. Acesta este un punct crucial, atât politic, cât și istoric, însă unul care necesită anumite clarificări. Pentru Kotkin, absența inițialelor lui Lenin din text indică infracțiunea. El sugerează că “Testamentul”, în special ultima scrisoare în care Lenin cerea îndepărtarea lui Stalin din deja omnipotentul scaun de secretar-general al Comitetului Central, a fost de fapt conceput de Nadejda Krupskaia, soția lui Vladimir Ilici și tovarășa sa de drum politic.

Dar dacă așa au stat lucrurile, se poate întreba cineva, atunci cum a putut ignora Stalin o asemenea întâmplare și nu a invocat-o măcar în cercurile bolșevice de la vârf? A fost bântuit întreaga viață de ceea ce a părut a fi neîncrederea lui Lenin în el. Cum de i-a permis atunci Nadejdei Krupskaia să moară în patul ei, mult după dispariția lui Lenin, neafectată de Marea Teroare, în februarie 1939? Pentru Troțki, pe care Lenin îl numea în document “cel mai strălucit membru al Comitetului Central”, era normal să se agațe de elogiile si îndemnurile defunctului lider. Însă pentru Stalin, contestarea autenticității “Testamentului” ar fi fost de înțeles, ba chiar logică. Nu a făcut-o, iar acest lucru ridică semne de întrebare cu privire la argumentul lui Kotkin. Acesta ar putea avea însă dreptate, dar o asemenea pretenție semnifcativă necesită mai multe probe și comportă o întreagă dezbatere academică.

Recurența hegeliană

În octombrie 1923, cu trei luni înainte să moară, un Lenin aflat în fază terminală a suferinței sale, plimbat în scaunul cu rotile și arătând aproape carbonizat, le-a impus gărzilor și șoferului personal să-l ducă pentru o ultimă vizită la Kremlin. Este și unul din cele mai tulburătoare pasaje din carte: prematur imbătrânitul lider nu mai poate comunica decât prin vagi sunete, nu există acolo niciun membru al Politburo-ului care să-l întâmpine, sunt toți angrenați într-o întâlnire în apartamentul lui Troțki, unde, instigați de Stalin și Zinoviev, condamnă fracționismul “troțkist”. Lenin culege din biblioteca lui o carte a mentorului său din tinerețe, Gheorghi Plehanov, și trei volume de Hegel. Aceasta este o secvență revelatoare privind convingerea finală a lui Lenin, afirmată și in articolul “Despre insemnătatea materialismului militant” (martie 1922),  că doctrina lui Karl Marx este imposibil de înțeles fără Hegel.

Acest lucru nu-l putea înțelege, de pildă, Grigori Zinoviev care, în 1923, la un congres al Internaționalei a III-a, îi anatemiza pe Georg Lukács pentru “Istorie și conștiință de clasă” și pe Karl Korsch pentru “Marxism și filosofie”, numindu-i disprețuitor “marxiști de catedră”. Nu-l putea înțelege nici Nikolai Buharin, despre care, în pofida marii sale iubiri pentru cel pe care îl numea “favoritul întregului partid”, Lenin spunea că nu a înțeles niciodată pe deplin dialectica. Nici Troțki nu citise “Știința logicii”, despre Stalin ce să mai vorbim. L-a înțeles Antonio Gramsci care, via Benedetto Croce, a conceput filosofia praxisului drept una hegeliano-marxistă. În chip ironic, la sfârșitul vieții, prin pasiunea sa relativ târzie pentru Hegel, fondatorul bolșevismului se înscria pe direcția marxismului occidental, deci a unui marxism non-bolșevic.

Nedorit, dar învingător

Un ultim aspect: reiese din evaluarea lui Kotkin că Stalin a fost ultimul din cei de la vârf care au aflat de “Testament”. A fost șocat de intrigile puse la cale de tovarășii săi. Înclinat în mod natural să vadă trădare și conspirație peste tot în jurul său, suspiciunile lui au luat o formă concretă. Nu a ajutat nici că un an mai târziu, doi membri ai triumviratului său, Kamenev și Zinoviev, au pactizat cu Troțki în așa-numita Opoziție de Stânga. Înzestrat cu o voință de fier, convins că legile istoriei erau de partea sa, campion al intereselor birocrației de partid, Stalin s-a descotorosit de competitorii săi și și-a transformat mini-regatul inițial de la Kremlin într-o grandioasă și înfricoșătoare aventură istorică. Cartea lui Kotkin înregistrează acest destin cu mână sigură, scoțând în relief trăsăturile importante ale spiritului lui Stalin, puternica-i voință politică, determinarea strictă și tenacitatea inflexibilă. Pentru Kotkin, ceea ce a explicat altfel virtual inexplicabilul traseu a fost tocmai hybrisul său formidabil, complet antrenat de fixațiile lui ideologice, și nu circumstanțele istorice invocate de istorici precum E. H. Carr.

Acest prim volum al capodoperei cu potențial germinativ a lui Kotkin se încheie prin ceea ce Stalin însuși a definit a fi marele moment de cotitură: anul 1928, debutul a ceea ce s-a numit revolutia de sus in jos (revolution from above). La acea dată, Troțki era deja înfrânt, Nikolai Buharin și adepții săi capitulaseră, iar Stalin domina cu necontestată autoritate. Avea să urmeze, prin urmare, o nouă revoluție, a lui personală, pe care o visa la fel de importantă precum cea a lui Lenin. Abia aștept să citesc următoarele volume din această formidabilă carte, comparabilă cu tot ce-au oferit mai izbutit studiile de sovietologie, de la Boris Souvarine, Robert Conquest, Richard Pipes, Leonard Shapiro, Alain Besançon, Zbigniew Brzezinski și Adam Ulam, la Martin Malia, Robert Service, Seweryn Bialer, Sheila Fitzpatrick, Robert V. Daniels, Archie Brown, Robert Gellately, Dmitri Volkogonov, J. Arch Getty, Ronald G. Suny, Hélène Carrère d’Encausse și Simon Sebag Montefiore. Toți cei interesați de mecanismele tiraniei ideocratice și de relația dintre personalitate, ideologie și teroare, vor profita enorm de pe urma parcurgerii acestei superbe lucrări a lui Stephen Kotkin.

Hermeneutica răposării

În clipa morții lui Lenin, la 21 ianuarie 1924, se dădea o luptă surdă, însă atroce, între cei care doreau să-i moștenească mantaua. Dar ceea ce avea să urmeze nu era doar un banal exercițiu de continuitate a puterii politice, ci, mai cu seamă, o construcție imagologică de proporții cosmice care trebuia să aline angoasele maselor. În perioada imediat următoare decesului, legendele privind un Lenin cât se poate de viu care se perindă de-a lungul și de-a latul Uniunii Sovietice au continuat să apară în ritm accelerat și au completat imaginea unei Vieți de Apoi în care cultul personalității lui Vladimir Ilici abia începea să mijească. Puterea emoțională a cultului lui Lenin se baza în primul rând pe înclinația naturală a păturii țărănești, majoritară și profund superstițioasă, către personificarea puterii politice. Venerația față de Lenin din timpul vieții apare doar ca o mică picătură într-un ocean în comparație cu cea zămislită începând cu anul marcant al bolii, 1923, dar mai ales după decesul acestuia din 1924. Cultul lui Lenin, așa cum fusese cu vreun veac înainte și cel al Țarului Alexandru I (mort în 1825), avea o funcție precisă: stabilizarea și legitimarea vieții politice sovietice à la longue. Din momentul morții lui Lenin, pretențiile la imortalitatea acestuia au devenit elementul central al cultului său. “Lenin a murit, leninismul e viu”, “Lenin este mort, trăiască Lenin!” erau doar câteva din frazele cu efect cathartic arborate pretutindeni. Însuși Vladimir Maiakovski avea să compună în 1924 un poem ce va deveni lectură obligatorie pentru orice elev sovietic (tema centrală: “Lenin a trăit. Lenin trăiește. Lenin va trăi”).

Există așadar, și ne vom fi dat deja seama, o fibră profund religioasă, sacramentală, în acest cult leninist al personalității. Jurământul lui Stalin poartă cu sine tocmai natura hieratică a cuvântării politice. Și a fost tocmai această chemare mistică a lui Stalin, cu prilejul morții “Tatălui”, cea care a făcut posibil transferul de sanctitate din corpul uman în corpul politic: “Tovarăși, noi, comuniștii, suntem oameni dintr-o plămadă specială. Suntem cei care alcătuim armata marelui strateg proletar, armata tovarășului Lenin. Nu există onoare mai mare decât apartenența la această armată. Nu există onoare mai mare decât titlul de membru al partidului al cărui fondator și lider a fost tovarășul Lenin. Nu îi este dat oricui să fie membru al unui asemenea partid” (Kotkin, op. cit., p. 539). Iar cel care avea, în cele din urmă, să moștenească mantaua, continuă: “Plecând dintre noi, tovarășul Lenin ne-a poruncit să venerăm și apărăm puritatea mărețului titlu de membru al partidului. Îți jurăm ție, tovarășe Lenin, că îți vom îndeplini cu onoare porunca” (Ibidem). Din această clipă, putem spune apăsat, Stalin este înscăunat drept sacerdot suprem al cultului leninist. Este totodată momentul când Stalin definește condiția bolșevică, una cu totul aparte, plăsmuită din altă materie decât cea ordinară. Adică ceea ce Ken Jowitt avea să numească ingeniozitatea extra-ordinară, accentul extatic (și deopotrivă etatic) pe rolul predestinat al partidului comunist, acea entitate pe care Antonio Gramsci o va fi numit la un moment dat “Principele modern”.

Paralizie vs. extaz

Însă nu toată lumea s-a scăldat în această baie a jurămintelor evlavioase: câțiva, așa cum foarte inspirat își intitulează Kotkin unul din subcapitole, au suferit în 1924 de o așa-zisă “paralizie politică”. Este și cazul lui Lev Troțki, cel pe care, plecat fiind prin depărtările caucaziene ale imperiului roșu, toată lumea îl aștepta la Moscova. Nu a mai ajuns, iar ani mai târziu avea să regrete: “Ar fi trebuit să vin cu orice preț” (Kotkin, op. cit., p. 538). Între discursul funerar al lui Stalin și succinta notă-tribut scrisă de Troțki la insistențele unor oficiali locali din Tbilisi, acolo unde îl prinsese vestea, există diferențe grăitoare.

Dacă primul se auto-proclama sacerdot suprem și moștenitor al mantalei “Tatălui”, cel de-al doilea, obidit și izolat, vorbea despre apăsătoarea condiție de orfan în care îl și îi lăsase dispariția mentorului. Sigur –Kotkin o surprinde foarte bine–, momentul ar fi putut reprezenta pentru Troțki o bună oportunitate politică doar dacă ar fi sosit totuși în Piața Roșie, din depărtările în care se afla, precum o făcuse cândva și Lenin în Gara Finlandeză. În fond, el era părintele artei insurecției, dar tot el a ratat șansa de a-și folosi puterea și carisma într-unul din cele mai importante momente ale istoriei sovietice. Ar fi putut, de pildă, cum o sugerează tot autorul acestei fantastice biografii, să rostească solemn, în văzul și auzul lumii, tocmai din presupusele ultime gânduri dictate ale lui Lenin, rânduri care, așa cum am mai menționat, nu erau nici pe departe favorabile lui Stalin și ideilor sale de acaparare a puterii în Partid.

Semnificația absenței lui Troțki de la funeraliile naționale devine astfel semnificantul succesiunii politice. În simbologia dictaturii, Troțki și-a ratat în 1924 momentul! Chiar și așa, printre puținele gânduri pe care le-a emis cu acel prilej, și izolat fiind, Lev Troțki îmbrățișa la rându-i, vizionar și patetic, calea de urmat: “Partidul e orfan… clasa muncitoare e orfană… cum vom răzbi de acum încolo? Cu lampa leninismului în mâinile noastre”. Deci transformarea lui Lenin în cult era inevitabil să se producă, mai rămânea de aflat doar cine anume va ține în mâinile sale acest far simbolic călăuzitor…

Funeraliile lui Lenin, Stalin și Molotov ținând coșciugul, 27 ianuarie 1924

Cronica unei victorii anunțate

Dar să ne întoarcem preț de câteva rânduri la mantra sacerdotală a lui Stalin și să ne întrebăm cum anume a ajuns trăirea de tip religios să joace un rol atât de covârșitor în politica sovietică? Isaac Deutscher, de pildă, indică printre factorii determinanți chiar pregătirea teologică gruzină a lui Stalin. Spune apoi, același autor, că exista un anumit “climat spiritual” în Rusia, unul la care marxismul însuși a trebuit să se adapteze. Jurământul lui Stalin prilejuit de funeraliile lui Vladimir Ilici, poartă, în acest sens, amprenta fostului seminarist din Georgia într-un amestec original de marxism și ortodoxie, dar, mai ales, așa cum spune și Leonard Schapiro, determinarea lui de a fi vârful de lance al cultului în scopul de a-și securiza poziția de moștenitor al mantalei “Tatălui” (pentru mai multe detalii, vezi Isaac Deutscher, Stalin: A Political Biography, New York, 1967, pp. 269-272; și Leonard Schapiro, The Communist Party of the Soviet Union, New York, 1960, p. 282).

Discuțiile nu se închid însă la aceste interpretări, și este suficient să-l amintim fie doar și pe Robert C. Tucker, cel care, contrar lui Deutscher, consideră că accentuarea rolului lui Stalin în crearea cultului lui Lenin este forțată și că, mai degrabă, exista deja în bolșevism, încă de la începuturi, o astfel de înclinație de natură religioasă, cu Lenin ca personalitate carismatică centrală (vezi Robert C. Tucker, Stalin as Revolutionary, 1879-1929, New York, 1973, pp. 32-63; 280-288).

În primăvara anului 1924, devenise deja limpede că Stalin câștigase bătălia pentru utilizarea în scopuri politice a leninismului. În “Bazele leninismului”, carte apărută imediat după marele eveniment, bazată pe prelegeri ale autorului ținute chiar în fieful troțkist care fusese (de fapt era încă) Universitatea Sverdlov, pepiniera cadrelor ideologice ale partidului bolșevic, Stalin afirma răspicat: “Leninismul este marxismul erei imperialiste și a revoluțiilor proletare”. Tot el elimina orice umbră de îndoială cu privire la personalitatea meritorie pentru victoria din 1917: Lenin, nu Troțki!

Lupta pentru mantaua supremă era astfel tranșată. Totodată, jurământul lui Stalin a devenit text fondator al tradiției inventate a leninismului. Și iată cum, ceea ce spunea cândva Michel Foucault, plecând de la tabloul Las Meninas al lui Velázquez, anume că omul este un construct, prindea forma cea mai ostensibilă prin nașterea eternului leninist, accesibil și misterios, vizibil și invizibil, imanent și transcendent, subiectiv și obiectiv, în același timp. Era Das ewige Leben, viața fără de moarte, veșnicia întruchipată de trupul nepieritor din Mausoleu, Ființa logodită cu Timpul sub semnul Mileniului revoluționar…

Leninismul se naște astfel după moartea lui Lenin. Data de 21 ianuarie 1924 reprezintă și prima mare succesiune într-un sistem comunist, dar și punctul de vulnerabilitate maximă a sistemului. Imaginea tatălui și a orfanilor, invocată inclusiv de Troțki, este în acest sens elocventă. Miza fundamentală în imagologia politică sovietică era de fapt victoria vieții asupra morții. Un fel de “cu moartea pe moarte călcând” care nu lasă loc de ezitări, ci doar de revelații tranșante. În mod cu totul ironic, epistemologia tectologică a lui Alexander Bogdanov care privea realitatea în relație de depedență totală cu propriile noastre percepții asupra realității, și cea care provocase de fapt mânioasa carte a lui Lenin din 1909, “Materialism și empiriocritcism”, părea să explice mult mai bine ce anume se petrecea în 1924. Bogdanov însuși privea construcția unei ființe superioare (“Dumnezeu”) ca pe construcția unei comunități de oameni vii ce va transcende individualismul și va atinge imortalitatea. Partidul era întruparea perfectă a acestei nemuriri filtrată prin cultul lui Lenin. Bolșevicii erau supraoamenii lui Lenin. Succesiunea devenea un fel de artă a vedutelor din care niciun detaliu nu era de neglijat. Religia marxistă era cea destinată să înfrângă și să domine moartea naturală prin interconectarea tuturor vieților (principiul vsezhizn). Îmbălsămarea cadavrului lumesc însemna și perpetuarea “entuziasmului religios” fără de care, așa cum spunea Anatoli Lunacearski, “oamenii nu pot crea nimic măreț”. Și iată cum, pe data de 21 ianuarie 1924, “transsubstanțializarea” bolșevică reușise să fixeze sacrul și profanul într-o îmbrățișare intensă care va fi fatală, ca experiment planetar, odată cu încarnarea ei stalinistă…

(Reflecții pe marginea cărții lui Stephen Kotkin, “Stalin. Vol. 1. Paradoxes of Power, 1878-1928,” New York: Penguin Press, 2014)

PS: Tema “Jurământului” din ianuarie 1924 l-a obsedat pe Stalin. În 1946, dictatorul, un maniac cinefil, a patronat direct filmul “Jurământul”, devenit piesă de rezistență în măsluirea sistematică a istoriei reale. În rolul lui Stalin apărea actorul georgian Mihail Ghelovani. Regizor era Mihail Ciaureli, tot georgian. Nostalgie după pământul natal a celui pe care Lenin îl denunța în “Testament” că se comportă ca un “odios satrap velicorus”? Reîntoarcere a ceea ce fusese refulat? Evident, niciunul dintre adevărații camarazi ai lui Vladimir Ilici nu mai existau ca bolșevici, ei sunt transformați, în chip orwellian, în referințe demonologice, trădători prin vocație, oportuniști și lichidatoriști. În schimb, apar ca personaje decisive Viaceslav Molotov, Kliment Vorosilov, Andrei Jdanov, Serghei Kirov și Lazar Kaganovici. Mai lipsea Lavrenti Beria. Una din caracteristicile cultului lui Stalin era falsificarea fără urmă de rușine a istoriei politice autentice, negarea evidențelor, instituirea, prin determinism retroactiv, a unei ierarhii fictive, menită să confirme structura de putere așa cum a rezultat ea prin înfrângerea diverselor opoziții, criminalizate și stigmatizate. Filmul rămâne în antologia celor mai deșănțate expresii ale cultului personalității lui Iosif Djugașvili.

Vladimir Tismăneanu s-a născut în 1951 la Brașov, trăiește în Statele Unite din 1982, predă știinte politice la Universitatea Maryland, a fost bursier la Woodrow Wilson International Center for Scholars și în alte institute de studii avansate, a fost editorul revistei “East European Politics and Societies”, a scris numeroase cărți și colaborează constant la Radio Europa Liberă începând din 1983.

Marius Stan s-a născut în 1982 la Brașov, are un doctorat în științe politice, a publicat cărți în România și Polonia, a condus revista “History of Communism in Europe”, a fost bursier NEC, colaborează la Radio Europa Liberă. Împreună, cei doi autori au scris cartea “Dosar Stalin. Genialissimul generalissim”, Curtea Veche Publishing, 2014, și pregătesc o nouă carte intitulată “Dosar Lenin. Vraja nihilismului”. Eseul de mai sus va fi inclus în această nouă carte.

Recomandări:

http://www.penguin.com/book/stalin-by-stephen-kotkin/9781594203794

http://www.contributors.ro/global-europa/crepusculara-agonie-sau-lenin-si-privighetorile/

http://www.contributors.ro/global-europa/marxism-apocaliptic-lukacs-gramsci-%c8%99i-soteriologia-bol%c8%99evica/

http://www.contributors.ro/global-europa/leninismul-un-bastard-al-primului-razboi-mondial-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/lenin-%C8%99i-moartea-ca-adversari/

http://www.contributors.ro/global-europa/juramantul-lui-stalin/

Pentru ultimele texte ale lui Lenin:

https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1922/mar/12.htm

http://www.marxists.org/archive/lenin/works/subject/last/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/in-numele-tatalui-epigonii-lui-lenin-%c8%99i-lupta-pentru-mantaua-suprema-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/

“Plaiesul urcat in Kremlin” si Concertul 23 de Mozart interpretat de Maria Iudina

“Dosarul Stalin- Genialissimul generalissim” nu este nici pe departe încă o biografie a “Tătucului popoarelor.” Nu este, în mod obligatoriu sau în cel mai evident chip cu putinţă, aşa cum poate ne-am fi aşteptat, o analiză politologică, în specificul rigorii universitare, a felului în care Iosif Vissarionovici a înţeles şi pus în practică comunismul, totalitarismul.

A modului în care fostul seminarist de la Tbilisi “a construit un univers al certitudinilor de beton şi al devotamentelor fanatice”, ajungând să se considere “administrator suprem al adevărului şi i-a osândit pe toţi ce se îndoiau de geniul său”, calificându-i drept făţarnici, sabotori, lipitori, renegaţi, trădători. Şi se ştie foarte bine că cei ce erau ‘’gratulaţi” cu un astfel de calificativ nu puteau să se aştepte decât la un proces înscenat în care condamnarea la moarte era dinainte pronunţată.  Aceasta fiindcă Stalin a fost cel ce a îngemănat până la contopire ideologia şi teroarea.

Deşi nu este, repet, la modul obligatoriu şi evident, aşa ceva, deşi în profunzime este, cartea, apărută în 2014 la editura Curtea veche din Bucureşti izbuteşte să fie exact ceea ce autorii ei- Vladimir Tismăneanu şi Marius Stan- au plănuit să fie. O “surprindere a articulaţiilor cultului celui ce a ajuns să fie divinizat drept corifeul ştiinţei şi învingătorul în toate bătăliile militare.” Adică “genialissimul generalissim.” (…)

Cartea începe cu un dialog plin de substanţă între cei doi autori (Un dialog transatlantic despre Stalin, stalinism, România, Polonia şi multe altele), dialog care aminteşte de convorbirile purtate mai demult de acelaşi Vladimir Tismăneanu cu Mircea Mihăieş şi reunite în cărţi a căror împlinire finală e reprezentată de tomul O tranziţie mai lungă decât veacul (Editura Curtea veche, Bucureşti, 2011) şi continuă cu utile şi incitante contribuţii individuale. Semnalez acum doar câteva care pe mine m-au interesat cu deosebire. Esenţa sistemului comunist, Liturghii bolşevice (o analiză exemplară a obsedantului curs scurt), textele despre Beria, Jdanov şi Iakovlev, Opiul intelectualilor, Înălţimile suverane (un foarte bun text despre Hannah Arendt), Stalinism pentru eternitate, dintre cele datorate lui Vladimir Tismăneanu. Mic bilanţ- 60 de ani de poststalinism, Nowa Huta sau despre oraşe născute din imaginarul stalinist, Jan Pallach, simbolul unei eliberări cu efect prelungit, Arendt şi acţiunea politică, Umanism şi teroare: Maurice Merleau-Ponty, Mituri fondatoare sub lupă, dintre cele scrise de Marius Stan.”

Fragment din recenzia semnata de criticul Mircea Morariu aparuta in ziarul “Adevarul”:

http://adevarul.ro/cultura/carti/efectul-stalin-1_53bfcfcc0d133766a8542d17/index.html

Articolul de mai sus mi-a readus in memorie o tema pe care am discutat-o cu prietenul meu, pianistul si eseistul Andrei Vieru. E vorba de legenda admiratiei lui Stalin pentru marea pianista Maria Iudina si mai ales pentru interpretarea ei a “Concertului 23” de Mozart. O legenda nascuta, se pare, din evenimente reale. O inregistrare nocturna, doar pentru uzul dictatorului. Concertul lui Potemkin. Panica, spaima, groaza. Trebuia sa fie plasmuit in cateva ore un disc. Doar Maria Iudina ramanea calma, gratie credintei ei in Cel de Sus, stiind ca fiecare sunet este poate suspinul unei victime din Gulag. Ce va fi simtit monstrul, mancatorul de oameni, “plaiesul urcat in Kremlin” cum l-a numit Osip Mandelstam intr-un poem care l-a costat viata, ascultand sublima muzica intr-o interpretare geniala? Andrei discuta acest subiect (fantasma artistului se intalneste virtual cu dictatorul) in superba sa carte “Eloge de la vanite” aparuta la editura Grasset in 2013. Eseul se intituleaza “Staline et la musique” (pp. 261-263). Versurile lui Mandelstam sunt motto-ul cartii pe care am scris-o impreuna cu Marius Stan.

http://www.crossroadsculturalcenter.org/events/2011/9/17/maria-yudina-the-pianist-who-moved-stalin.html

 

 

 

 

 

Recomandare de lectura: “Dragul meu turnator” si mlastina comunista

O mlastina cu cadavre in curs descompunere–asa descria Arthur Koestler experimentul comunist. Cand, in urma cu cateva luni, am primit de la Gabriel Liiceanu, ca attachment, textul cartii pe care tocmai o terminase, nu mi-am putut reprima dorinta de a-l citi integral. Autorul imi solicitase unele detalii despre Editura PMR, apoi Editura Politica. M-am lasat prins in acea lectura si am fost cu desavarsire absorbit. Scrisa sub semnul unei legitime revolte morale, dar in egala masura sobra si riguroasa, cartea reconstituie mecanismele delatiunii in sistemul totalitar romanesc al anilor 70. Ar trebui citita de toti cei care mai intretin iluzii privind “liberalizarea” din acei ani. Ar trebui citita de toti cei carora le pasa de destinul subiectivitatii intr-un sistem care face din drepturile omului o comedie grotesca. Gabriel Liiceanu demonstreaza dincolo de orice indoiala rationala ca regimul era unul criminal, in sensul profund, dar si literal, al cuvantului: adica unul care incalca continuu si sistematic proprille legi. Constitutia RSR, ne reaminteste filosoful, adoptata in 1965, garanta libertatea de constiinta, dreptul la viata privata, inviolabilitatea locuintei, secretul corespondentei si cate altele. Securitatea actiona anti-constitutional, iar acest lucru indreptateste actiunea in justitie impotriva ofiterului care s-a ocupat de urmarirea maniacala a tanarului ganditor.

http://www.humanitas.ro/humanitas/dragul-meu-turn%C4%83tor

De ce era periculos Liiceanu? Aparent, era un cercetator dedicat unor teme ezoterice, subiecte de maxima abstractie, fara legatura cu evenimentele politice din cotidianul absurd al comunismului romanesc. Era insa pe drumul devenirii filosofice ca discipol al unui om de care regimul se temea si pe care incerca sa-l controleze pe toate caile: Constantin Noica. Se construia un posibil nou lot al intelectualor. Putin conta ca intre acestia ar fi fost inclus chiar si un ilegalist precum filosoful marxist Henri Wald, culpabil de a fi tinut piept sacalilor dogmatici de la Institutul de Filosofie. Cel care a servit informatiile cerute de Securitate a fost colegul de institut al lui Gabriel, absolventul Scolii Superioare de Stiinte Sociale “A. A. Jdanov”, redactorul-sef al “Revistei de Filosofie”, expertul in “aterism stiintific”, Octavian Chetan. Simuland cordialitatea, mimand o pretuire reala pentru gandirea lui Noica, jovialul Chetan purta discutii cu Liiceanu pe teme de filosofie contemporana. Il indema sa faca minime concesii ideologiei dominante, dar il asigura, in acelasi timp, de o oarecare simpatie pentru efortul sau de a traduce texte din Heidegger, in primul rand “Scrisoarea asupra umanismului”. Delatiunile lui Chetan erau contrapartea hermeneutica a inregistrarilor lui “Teofil” (numele codificat pentru “tehnica operativa”). Oricum, a ne intreba “de ce” era pusa in miscare aceasta masinarie aberanta ar insemna sa ignoram ceea ce ne-a transmis marele scriitor Primo Levi despre universul concentrationar: Acolo nu exista de ce.

Angrenajul descris de Gabriel Liiceanu este unul kafkian. Evident, teroarea nu mai este una fatisa, precum in anii 50. Se peroreaza despre “legalitatea socialista”, iar securistii obtin diplome de absolventi ai facultatilor de drept. Imediat dupa moartea lui Dej, Ceausescu spusese ca oamenii nu trebuie sa se mai teama de organele de securitate. In aprilie 1968 este reabilitat Lucretiu Patrascanu, premierul Maurer deplange “acele mult prea triste si prea urate fapte”. Perioada de relativa relaxare a lasat sa pluteasca multe sperante privind un fel de primavara de la Bucuresti. A fost o mare amagire, cum s-a dovedit in 1971, odata cu instituirea, prin “Tezele din iulie”, a noii glaciatiuni. Gabriel Liiceanu surprinde perfect socul declansarii noi campanii anti-intelectuale si anti-occidentale: “Dupa sase ani de relaxare ideologica, cand geturile incepusera sa se topeasca si apele spiritului prinsesera sa curga din nou, clipocind vesele in ritmul libertatii, Ceausescu, dupa vizitele facute in China si Coreea de Nord in mai 1971, se intorsese in tara, purtand in tolba, asemeni lui Odiseucare pleaca de la curtea lui Eol cu Crivatul legat intr-un burduf, vanturile ideologiei comuniste asiatice. … Venise din nou inghetul si, odata cu el, vremea censorilor, a propagandistilor,  a activistilor, a ideologilor, a agitoatorilor”. Dar trecuse in realitate vremea lor? Nu ne lasem noi prinsi in mirajul plasmuit tocmai pentru a-i permite lui Ceausescu sa pozeze in “carmaci al destinului national”? Traind in cercul stramt al meschinelor lor reglari de conturi, noii administratori ai corectitudinii istorice habar nu au (ori se prefac ca habar nu au) ce era Securitatea anilor 70, cum opera ea, care ii era misiunea si cum intelegea sa si-o indeplineasca. Sa afirmi ca a existat un moment de pauza a represiunii este o ineptie, oricum am privi lucrurile. Sa crezi ca abia la mijlocul anilor 70, odata cu SLOMR, miscarea Goma si greva anticomunista a minerilor din Valea Jiului, Securitatea si-ar fi reluat actiunile teroriste, este o proba de crasa ignoranta. Este oare nevoie sa le reamintim acestor pseudo-naivi ca regimul nu a renuntat nicio secunda la dogma sacrosancta a “rolului conducator al partidului”, decretat de Ceausescu drept legitate obiectiva? Daca noii Calibani ar merge la biblioteca, ar putea rasfoi colectia “Luceafarului” barbist, revista unde apareau imundele atacuri inca din 1967-1968, impotriva “Europei Libere”.

Regimul actiona aparent contradictoriu: pe de o parte ii ingaduia lui Liiceanu sa plece cu o bursa in Germania, pe de alta cataloga acea calatorie drept debutul unei cariere subversive. Impresionant este portretul altui marxist, istoricul matematicii si al filosofiei Imre Toth, un om care supravietuise schingiuirilor naziste si care crezuse candva in promisiunile emancipatoare ale comunismului. Mi-a vorbit admirativ sora mamei mele, Cristina Luca. In 1969, publicase o carte cate a facut valuri: “Ahile. Paradoxele eleate in fenomenologia spiritului”. Ramas in Germania, Toth a facut tot posibilul sa-i ajute pe unii tineri filosofi din Romania care mergeau pe un drum independent. Intre acestia, Gabriel Liiceanu. Securitatea vedea in aceasta relatie de solidaritate spirituala un complot sinistru. Cum ar fi putut pricepe submediocrii securisti ca Imre Toth, bunul prieten al lui Petru Cretia, era un geniu? Intr-un mesaj catre Gabriel Liiceanu, scris in 2009, cu putin timp inaintea mortii, Imre Toth facea o rascolitoare marturisire despre propria-i depresiune: “Tot ceea ce a fost, adica este, viata mea dansa fara intrerupere in fata ochilor mei, ca un roi agitat de fluturi in permanenta miscare browniana, o permanenta tortura sadica, ziua si noaptea * Toate macromoleculele miraculoase ale farmaceuticii moderne au ramas fara efect * Unica consolare–slaba, dar oricum o consolare–am gasit in lectura permenenta a Psalmilor, care de altfel au constituit una din lecturile mele preferate si in epoca paleolitica a convingerilor mele comuniste * Asemeni regelui David, nici pentru mine nu a crescu balsam in Ghilead”. Aceasta scrisoare-spovedanie a lui Imre Toth este una dintre cele mai frumoase si cutremuratoare pe care mi-a fost dat sa le citesc vreodata. Ii indemn pe cititori sa zaboveasca asupra ei. Nu vor regreta.

Cartea este si un prilej de a ragandi statutul ancilar al stiintelor umane in regimul comunist. Portretele hingherilor ideologici de la Institutul de Filosofie, canalii, snapani, grobieni, mi-au amintit scrierile lui Aleksandr Zinoviev. Cerberul ideologic C. I Gulian, groparul filosofiei romanesti, urland ca un apucat, politrucul abject Radu Pantazi, secretarul de partid al Academiei RSR, culturnicul servil Alexandru Tanase: o teratologie perfect surprinsa de cel care le-a fost victima. Mediocritatea se ingemana cu miselia. Randurile despre Pantazi sunt antologice. Mi-au readus in memorie ce-mi spunea matusa mea despre diversele ilegaliste care taiau si spanzurau la Comisia Controlului de Partid: “Pantazi al nostru era o pocitanie ticaloasa. (Ramane o discutie de facut alta data de ce, intrupandu-se, utopia lui Marx a avut vocatia speciala de a scoate deasupra si a folosi tocmai cazaturile speciei umane. De ce a avut ea oare harul acesta al selectiei inverse? De ce, in istorie, a izbandit la un moment dat o societate in care ierarhiile politice mergeau mana-n mana cu ierarhia gradelor de ticalosie?) Pantazi al nostru era un armonios.  Statura de pitic, ochii verzi bulbucati, mesa rarita de pe frunte, dintii galbeni, burtica proeminenta, crescuta pe neasteptate sub un stern plat si umflandu-i dezavantajos vesta costumului (purta mereu costim trois-pieces), pantofii galbeni, mansetele pantalonilor care nu razbeau niciodata pana la pantofi si care lasau sa se vada cele mai stranii culori de sosete, afectarea unei sprinteneli ce se concretiza in mici piruete ridicole,, spunand in mod spontan ceva despre felul in care invartea prin viata, toate astea–dublate de machiaverlacuri ieftine, de cruzimi amestecate cu poltronerii, de smecherie si incultura, de felul in care, in mai toate cuvantarile, scotea ‘Partidul’ la inaintare,–faceau din Pantazi un personaj dezgustator, care te trimitea cu gandul la un imposibil si monstruos cocktail de specii animale: broscoi, ratoi falosi sau–ca sa recuperam si vorba pe care o foloseau comisarii sovietici atunci cand demascau, in sedinte, dusmanul–’vipere lubrice’”. Cat priveste paginile de confesiuni ale securistilor, marturisesc ca Liiceanu a reusit sa ma faca a crede ca sunt reale. Ceea ce, literar vorbind, este extraordinar. A durat pana sa realizez ca e vorba de o docu-fictiune, ca suntem invitati sa participam la o drama cu actori reali, dar si cu confesiuni inchipuite. Fascinanta deopotriva ca document, ca marturisre si ca izbanda literara, cartea este o necesara clarificare a ceea ce-a insemnat decenta, onoare si probitate in acele timpuri sumbre. Evident, Gabriel Liiceanu nu a fost un disident. N-a spus niciodata ca ar fi fost. Dar regimul l-a tratat cu maxima suspiciune, a tesut in jurul sau un paienjenis al turnatoriilor menit sa-l anihileze in clipa in care s-ar fi ajuns la momentul anchetelor. Ceea ce deranja cel mai tare la Liiceanu era tocmai alteritatea sa, faptul ca era diferit de colegii de insitut, de fapt de majoritatea celor deveniti, vorba lui Gramsci, intelectuali organici ai regimului. Gandea altfel, vorbea altfel, scria altfel. Oranduire a resentimentului, comunismul absolutizeaza gelozia sociala. Oricine se comporta onorabil, devine automat suspect.

Cum explicam comportamentul lui Chetan? De ce nu a schitat niciodata un minim efort de a lamuri rolul sau in urmarirea lui Liiceanu, Noica si probabil ca nu doar a lor? L-am cunoscut pe vremea cand eram inca student la Faculttatea de Filosofie. Ne-am intalnit la Cluj, la sesiunea cerucrilor stiintifice studentesti in 1973. Prezentasem o lucrare intitulata “Noua Stanga intre utopie si disperare”. Fusese propusa pentru premiul I, a intervenit tovarasa Olivia Clatici (secretara a Centrului Universitar de Partid Bucuresti), am luat doar mentiune. Octavian Chetan s-a apropiat de mine, mi-a spus ca ar vrea sa publice textul in “Revista de Filosofie”. Am debutat, asadar, in acea revista, ca student. Am scris apoi articole despre tanarul Lukacs, Gramsci, Marcuse, Adorno, Korsch, Habermas, ba chiar si despre noii filosofi francezi. Pe Octavian Chetan l-am vazut rar, lucram cu adjunctul sau, Mihai Ciurdariu. Nu m-a descurajat sa scriu pe subiecte legate de marxismul occidental. In acelasi timp. fiecare numar din revista debuta cu gretoase panegirice la adresa secretarului general si a “stralucitelor sale contributii” la doctrina marxist-leninista.

Cred ca Octavian Chetan era un servitor a ceea ce Kostas Papaioannou a numit ideologia rece. Turna impasibil si senin, fara scrupule si fara reticente. Avea propriile probleme de dosar, devenise un suporter neconditionat al regimului. Cum altfel ar fi putut ajunge, in anii 80, redactor-sef al Editurii Politice? Daca avusese vreodata caracter, il pierduse demult. Era un exponent al faunei care prospera in mlastina comunista. Comitea raul in chip natural, spontan, instinctiv, cu, moral vorbind, idioata nepasare.

http://www.lapunkt.ro/2013/11/14/diavolul-ca-turnator-si-bunul-filosof-jurnal-de-film-3/

http://www.contributors.ro/cultura/despre-paltinisul-magic-dupa-treizeci-de-ani/

http://www.contributors.ro/cultura/cine-a-fost-c-ionescu-gulian-exterminatorul-filosofiei-romanesti/