Istoria onoarei la români: Despre N. Steinhardt

29/07/2015

Azi, 29 iulie, este ziua cand s-a nascut, in 1912, N. Steinhardt. Reiau un articol de pe “Contributors” scris cu ocazia centenarului Steinhardt. Scriam acolo ca anul 2012 era nu doar unul Caragiale, ci si unul Steinhardt. In fond, gânditorul liberal-conservator devenit calugar ortodox, dar asumându-si pana in uiltima clipa evreitatea, un intelectual critic de superba tinuta morala despre care am avut sansa sa stau mult de vorba cu Toma Pavel si cu Dragos Aligica, l-a inteles ca nimeni altul pe autorul “Scrisorii pierdute”. Cum i-a inteles si pe Dostoievski, Koestler, Soljenitin, Bulgakov (Serghei si Mihail), Camus. Numele lui N. Steinhardt se inscrie luminos in ceea ce-ar putea fi o carte cu titlul “Istoria onoarei la români”.

Textul complet poate fi citit aici:

http://www.contributors.ro/cultura/istoria-onoarei-la-romani-despre-n-steinhardt/

 

 


Stalin, Ribbentrop si evreii

28/07/2015

In super-documentata, captivanta biografie a lui Beria de Francoise Thom, aparuta in 2014 (Les Editions du Cerf), in capitolul despre Pactul din august 1939, citesc despre confesiunile cordiale ale lui Koba catre gangsterul national-socialist sosit in vizita la Moscova: “Stalin a mers pana acolo incat i-a declarat (lui Ribbentrop) ca era obligat sa tolereze evrei in posturi de responsabilitate intrucat nu dispunea inca de o inteligentsia sovietica capabila sa preia franele, dar ca de indata ce aceasta va fi pregatita, se va debarasa de evrei”. De fapt, Stalin eliminase, inca din 1938, evreii din garda sa personala.

Ministrul de extern nazist a fost incantat de ceea ce i-au auzit urechile si i-a raportat optimist lui Hitler despre liderul (vozhd) de la Kremlin. Ros de invidie pentru succesul lui Ribbentrop, Goebbels nota in jurnalul sau ca seful diplomatiei naziste ar crede ca “bolsevismul este un fel de national-socialism”. Ma rog, poate nu gresea chiar atat de tare fostul negustor de vinuri…


Robert C. Tucker, bolșevismul de extremă dreaptă și originile putinismului

27/07/2015

Marele istoric si politolog Robert C. Tucker a incetat din viață acum cinci ani, pe 29 iulie 2010. A fost o personalitate remarcabilă a marxologiei și sovietologiei. Antologiile sale din Marx și Lenin, cartea despre filosofie și mit la Karl Marx, studiile reunite în volumul clasic The Soviet Political Mind, monumentalele prime două volume din biografia lui Stalin (neterminată, din păcate, dar suficient de bogată analitic și conceptual pentru a rămâne una din cele mai strălucite contribuții pe acest subiect inepuizabil), sunt repere fundamentale în gândirea politică a veacului al XX-lea. Actuala trilogie despre Stalin a lui Stephen Kotkin, din care a apărut in 2014 primul volum, se situează, in chip original, in prelungirea directiei propusă de Tucker. (…)

Robert C. Tucker a fost un prieten drag, un model și un mentor. De la el, de la Ghiță Ionescu, de la Alvin Z. Rubinstein și de la Ken Jowitt am preluat accentul pe analiza ethos-ului, a matricii simbolic-emoționale proprii formațiunii politice pe care mă străduiesc să o explorez. În volumul al doilea al biografiei lui Stalin (Stalin in Power: The Revolution from Above. 1928-1941), Tucker a analizat bolșevismul de extremă dreaptă. În interpretarea sa, această metamorfoză (unii ar numi-o pseudomorfoza) s-a produs în momentul în care Stalin „a combinat propria versiune a revoluționarismului leninist cu naționalismul velicorus”. La baza acestui fenomen s-a aflat un proces de dublă identificare: cea de factură etnică (rusocentrism) și implicarea totală în procesul de transformare, de re-creare a lumii.

Încă de la începutul anilor 20, Stalin era una dintre cele mai proeminente figuri ale așa-zisului grup al „patrioților ruși, roșii”. Într-un alt loc, sovietologul a folosit și formula „bolșevism național rus”. Aceste observații ale lui Tucker și teoretizarea sa a procesului de reversion (reapariția unor fenomene istorice din trecut în comunism) sunt, în opinia mea, punctul de plecare al înțelegerii fenomenului de hibridizare fascistă a comunismului. De fapt, putem spune că una din sursele principale ale putinismului este exact acest bolșevism de extremă dreaptă. Cand am scris, impreună cu politologul Marius Stan, despre ispita fascistă a tovarășului Putin, un articol care l-a infuriat teribil pe Oleg Malghinov, ambasadorul Rusiei la București, acest concept ne-a inspirat.

Articol transmis la postul de radio Europa Libera:

http://www.europalibera.org/content/blog/27155157.html?nocache=1

Textul poate fi ascultat aici:

http://www.europalibera.org/audio/27155154.html

Recomandare:

http://www.contributors.ro/global-europa/l-am-suparat-pe-ambasadorul-rusiei-badaranie-sau-luciditate/


Viata si destin: La marginea marii…

25/07/2015

Azi se implinesc 100 de ani de la nasterea mamei mele. Mi-a dat nastere de de doua ori: prima oara, pe 4 iulie 1951 la Brasov. A doua, cand a garantat plecarea impreuna spre Spania in 1981. Eu am ramas la Paris, ea s-a intors in cosmarul dictaturii lui Ceausescu. Dupa ce-am inceput sa vorbesc la Europa Libera, in februarie 1983, a devenit vicitma vizitelor si anchetelor Securitatii. Am dosarul (sute de pagini) cu diversele note ultra-seccrete semnate de generalul Aristotel Stamatoiu si alte orduri securiste.

Niciodata nu mi-a cerut sa tac. La un moment dat, cand cineva i-a spus ca exagerez in ceea ce scriu despre comunism, a raspuns: “Nu face decat sa spuna adevarul. Care a fost chiar mai ingrozitor”. A fost de profesie medic pediatru. Iubea copiii. In Spania, a fost infirmiera la spitalul Brigazilor Internationale. Din ce-am aflat, bolnavii cereau sa fie ingrijiti de ea. Nu a ridicat niciodata tonul la mine ori la surorile mele. Era discreta. calma si mereu intelegatoare. Detesta frivolitatea, ostentatia, solipsismul. A fost cea mai altruista perosana pe care am stiut-o.

Probabil ca acum, cand fac aceasta noapte alba in amintirea Ei, imi spune surazand, vazand ca scriu pe FB: “Vorbesti prea mult despre tine”. Dar aici vorbesc despre Ea, tot asa cum vom vorbi si in cartea pe care o scriem, Marius Stan si cu mine. Despre Ea am vorbit pe malul Mediteranei, la Barcelona, apoi la Vic…

Azi mergem, Mary, Adam si cu mine, la un parculet (playground) de langa casa noastra unde, in 2000, a fost pusa o caramida cu numele ei. S-a nascut la Botosani, a murit la Haifa. E inmormantata, cum si-a dorit, intr-un cimitir aproape de Mediterana. Eminescu a fost poetul ei favorit. Isi doarme somnul de veci la marginea marii…


Păienjenişul iluziilor: Pasiunile Războiului Civil Spaniol, ieri și azi

24/07/2015

În memoria mamei mele, Hermina Tismăneanu, născută Marcusohn (Botoşani, 25 iulie 1915-Haifa, 10 februarie 2000)

Guernica si Alcázar de Toledo, doua săbii in teaca numită Spania. Nu cred că există eveniment din veacul al XX-lea care să continue să suscite atâtea pasiuni precum Războiul Civil din Spania. Pentru unii a fost un experiment excitant, pentru alții o tragedie fără final. Extraordinarul roman al lui Leonardo Padura, “Omul care iubea câinii”, se petrece, direct sau indirect, în labirintul spaniol. Amintesc recentele cărți ale Katerinei Clark și Karl Schlögel, unde Războiul Civil figurează proeminent. Spania ca simbol al speranței a fost fundalul pe care se desfășurau procesele-spectacol. Avem acum răscolitoarea carte a lui Paul Preston despre Holocaustul spaniol (titlul este problematic, cum au scris atâția recenzenți). Brigăzile Internaționale au devenit subiect de teze doctorale.

Mobilizarea prin imagini. Poster pentru militiile din Catalonia in care a luptat George Orwell pe peretele cafeneli “La Llibertaria” din Barcelona. Fotografie de Marius Stan

Am crescut într-o familie pentru care amintirea Războiul Civil Spaniol era cât se poate de vie şi dureroasă. Tatăl meu şi-a pierdut braţul drept în bătălia de pe râul Ebro, în 1938. Avea 25 de ani, franchiştii au tras cu gloanţe dum-dum (interzise prin convenţii internaţionale), a fost rănit şi exista riscul să sară în aer. Braţul i-a fost amputat pe front, la un punct sanitar, fără anestezie. Mama, studentă la medicină în anul III, era infirmieră la Spitalul Internaţional unde a fost apoi tratat. Doctorul, de fapt directorul spitalului, un social-democrat german, se numea Glaser. Fiica sa, Erika (ai cărei părinți au murit în timpul bombardării Londrei de către nazişti), avea să fie ulterior adoptată de Noel Field, personaj enigmatic implicat în marile procese din anii ’50. Apare în toate cărțile importante despre procesele-spectacol (show-trials) din Europa de Est. Sub numele Erika Wallach, avea să scrie ea însăşi o carte cutremurătoare despre propria experienţă carcerală în RDG. Mama mea a fost apropiată de Erika şi a sperat mereu să o revadă. Nu s-a întâmplat. Regretata jurnalistă Flora Lewis de la International Herald Tribune a cunoscut-o bine pe Erika, cu care a stat de vorbă pentru cartea ei despre Noel Field. Am discutat eu însumi cu Flora Lewis despre Erika şi despre războiul din Spania la Budapesta, în martie 1999, când a venit la conferinţa “Between Past and Future: The Revolutions of 1989 and Their Aftermath”. În acel ciudat veac douăzeci, totul se leagă, urmând parcă o logică borgesiană…


La Spitalul Brigazilor Internationale, Vic, 1938. in stanga, parintii mei

Ca mare mutilat de război, tatăl meu a făcut parte, împreună cu mama, din grupul care a ajuns în URSS în mai 1939, pe vasul “Kooperaţia”, după înfrângerea taberei republicane şi perioada petrecută la Gurs, în lagărul de refugiaţi din Franța (despre acele lagăre şi acei refugiaţi de nimeni doriţi, „scum of the Earth”, a scris Arthur Koestler; într-un asemenea lagăr, marele scriitor a compus prima versiune din ceea ce avea să devină Darkness at Noon). Pe acelaşi vapor se aflau unii membri ai guvernului republican, între care Joan Comorera (alţii plecaseră spre Mexic). La Leningrad, pe demnitarii Republicii învinse îi așteptau Gheorghi Dimitrov şi conducerea Internaţionalei a III-a (tezaurul fusese de-acum acaparat de Kremlin). Din partea PCdR a venit secretarul general, Boris Ştefanov, care, deşi anti-fumător fanatic, i-a oferit tatălui meu un pachet de ţigări.

În anii războiului, ai mei s-au împrietenit cu comunistul spaniol Ramón Mendezona, ulterior membru al Biroului Politic. Erau la Moscova când a murit (s-a sinucis?) José Diaz, secretarul general al PC Spaniol în anii Războiului Civil. Mendezona a participat, din câte ţin minte, la înmormântarea tatălui meu. Am fost eu însumi coleg de clasă şi apropiat prieten, la începutul anilor ’60, cu Alejandro Pujolar, fiul lui Federico Melchior, alt personaj important în ierarhia comunismului spaniol, directorul lunarului teoretic Nuestra Bandera. Familia lui Alex (așa îi spuneam noi) venise din Franța, cred că în 1961, când generalul de Gaulle decisese expulzarea militanţilor comunişti spanioli. Mama sa era pictoriţă, iar un frate, Carlos, avea să studieze regia de film la Moscova. Locuiau într-un apartament din blocul în care se afla reprezentaţa companiei aeriene Sabena. Au revenit în Franța după 1966. L-am mai revăzut o singură dată pe Alex, cred că în 1970, era într-o scurtă vizită la Bucureşti.

Iunie 2015, la Vic, aici a fost Spitalul in care mama a lucrat ca infirmiera, iar tatal meu a stat cateva luni dupa amputarea bratului drept. Fotografie de Marius Stan

În anii ’70 am citit, graţie prietenului meu Radu Stern, cartea lui Semprún Autobiografia lui Federico Sanchez. Era tradusă în românește „numai pentru uz intern”, cum se spunea în acea vreme. Circula clandestin, o citeau cei câţiva aficionados ai literaturii deziluziei şi deşteptării. Cartea pe care o citea mama mea în momentul când s-a stins din viaţă era L’écriture ou la vie de Semprún. Vorbeşte acolo despre Buchenwald şi despre felul cum rememora, ca exerciţiu de supravieţuire, pasaje din Geschichte und Klassenbewußtsein, cartea mesianic-marxistă a tânărului Georg Lukács. O carte fără de care nu poţi înţelege nimic din aventura intelectuală a veacului al XX-lea (Slavoj Žižek o considera una din cărţile sale de căpătâi, iată, poate, un motiv pentru admiratorii săi să o citească). Am scris la moartea lui Semprún, textul poate fi citit în „Studii și materiale de istorie contemporană”, Vol. XI, 2012.

Am scris și la moartea lui Santiago Carrillo, cel care i-a exclus din partid pe Semprún și pe prietenul său de idei, Fernando Claudín.
Fac aceste digresiuni biografice pentru a arăta complexitatea lumilor care gravitează în jurul Războiului Civil din Spania. Cine vrea să ştie mai multe pe acest subiect (despre interbrigadişti, de pildă), s-ar putea întâlni cu amintirile doctorului David Iancu (apărute la Editura Vitruviu). Dr. Iancu a fost voluntar în Brigăzile Internaționale, apoi medic în China, în armata lui Mao. De-a lungul anilor am vorbit adeseori despre aceste sângerânde teme cu Ágnes Heller şi Ferenc Fehér, cu G. M. Tamás, cu Adam Michnik, cu Lászlo Rájk Jr. Ar merita citit şi volumul de documente despre rolul sovieticilor în Războiul Civil Spaniol editat de Ronald Radosh şi publicat la Yale University Press. Nu invoc aceste nume degeaba. Povestea Războiului Civil este în inima demersului žižekian de recuperare a „cauzelor pierdute”. Nu întâmplător se fac referinţe la cântecele lui Ernst Busch (Genossen in Graben. Singt alle mit/Lasst schweigen die anderen Lieder/Mit Panz und mit Fliegen so griffen sie an/Wir hatten nur Mut und Gewehre…)

Barcelona, iunie 2015, cafeneaua “La Llibertaria”, cu peretii plini de poze si postere legate de amintirea sperantelor nimicite in Razboiul Civil de catre fascisti si stalinisti. Fotografie de Marius Stan

Copil fiind, plângeam ascultând un cântec faimos despre bătălia din Valea Jarama. Ori ascultându-i pe Ernst Busch, Paul Robeson şi pe Pete Seeger cântând despre los quatro generales. Trecură anii, am trecut şi eu dincolo de imaginile îngheţat-maniheiste care demonizau dreapta şi inocentau stânga (ori viceversa). Ştiu că aceste rânduri îi pot irita pe mulţi. Mitul Războiului Civil Spaniol este de o tenacitate unică. Eram la Potsdam în 2005, la o conferinţă despre fascism şi comunism. Între participanţi, istoricul marxist Eric Hobsbawm, pentru care, orice s-ar fi întâmplat în ceea ce el a numit corect, cred eu, the age of extremes, Războiul Civil din Spania rămâne ca un punct imaculat, un tărâm neprihănit, cauza republicană fiind şi astăzi cea absolut dreaptă. Nicio îndoială, nicio rezervă. L-a susţinut cu entuziasm fostul megaspion Markus (Mischa) Wolf. A intervenit atunci Tony Judt, care a încercat să nuanţeze lucrurile…

“La Llibertaria”, Amintirea Razboiului Civil, trecutul nu e (inca) trecut. Fotografie de Marius Stan

A fost vorba de folclorul romantic al unei stângi în care iluziile naive s-au întâlnit cu calculele cinice ale comisarilor stalinişti şi cu cruzimea maniacală a franchiştilor. O confruntare pe viaţă şi pe moarte în care ambele tabere au recurs la violenţă extremă. În care niciuna nu putea invoca dreptatea absolută. În care una din tabere îl invoca pe Dumnezeu de partea sa, iar cealaltă îşi proclama logodna cu Istoria. De-o parte, intoxicată cu mitul fraternităţii internaţionaliste, avea loc masacrul de la Paracuellos, cu gropile comune în care au fost aruncate cadavrele a mii de bărbaţi, femei şi copii ucişi de forţele republicane (viitorul secretar general al PCS, Santiago Carrillo, mort abia în 2012, dar dând interviuri şi ţinând prelegeri și la 95 de ani, era responsabil cu „ordinea” la Madrid în acel cumplit noiembrie 1936), erau profanate biserici şi ucişi preoţi şi călugăriţe, de cealaltă parte, ataşată simbolurilor autorităţii şi ale unei ordini cazone, era bombardată Guernica şi era asasinat Federico García Lorca.

Simplu spus, şi aici Orwell ne ajută enorm, nu există un singur adevăr despre Războiul Civil din Spania. Nici azi nu ştim exact numărul victimelor (de ambele părţi). Vindecarea rănilor este departe de a se fi încheiat. Rămâne însă un fapt de necontestat că stânga libertară a fost ţinta principală pentru acţiunile criminal-represive ale oamenilor lui Stalin, conduşi pe linia NKVD de către Aleksandr Orlov, organizatorul masacrelor împotriva celor bănuiţi că sunt inamici „în chip obiectiv” (Orlov avea să „defecteze” la timp, conştient că risca să fie lichidat de către un comando de tipul celor pe care el însuşi le organizase la Barcelona). „Inamic obiectiv” – iată aplicarea „originală” de către Stalin a unei dialectici „vrăjite şi întoarse pe dos” (Marx). Se punea în practică „democraţia de tip nou” teoretizată de Togliatti, unul din corifeii Cominternului stalinizat (Stalintern, cum se spunea în epocă).

Să nu uităm că Războiul Civil s-a derulat pe fondul exacerbării climatului de isterie din URSS şi din mişcarea comunistă internaţională din anii Marii Terori („Despre ipocrizia autocriticii” este titlul uneia din ultimele scrieri ale lui Antonio Gramsci, efort târziu şi fără efecte de a se delimita de delirul proceselor-spectacol de la Moscova). Antifascismul a devenit acel principiu legitimizator, de fapt un instrument propagandistic de o eficienţă uluitoare, pe baza căruia nimic din ce poruncea ori făcea Stalin nu putea fi pus sub semnul întrebării spre „a nu aduce apă la moara” lui Hitler şi Mussolini. Au fost anii în care Raţiunea s-a aflat sub atac, atât dinspre extrema dreaptă, cât şi dinspre cea stângă.

Am auzit prima oară vorbindu-se despre Mihail Kolţov (jurnalistul favorit al lui Stalin, avea să fie rechemat din Spania în 1938, arestat, condamnat şi executat ca „spion terorist” în 1940 sau 1942) şi André Marty (comisarul suprem al Brigăzilor Internaţionale, exclus din PCF ca „agent provocator” în 1952) când aveam 10 ani (ambii sunt personaje în Pentru cine bat clopotele). Venise atunci în vizită în România Renato Bertolini, preşedintele Federaţiei Internaţionale a Rezistenţilor (FIR), a cărei filială din România s-a numit FIAP (după numele francez, Fédération Internationale des Anciens Politiques). De aici şi cuvântul fiapist, cu multiplele sale conotaţii din epocă (iată încă un termen care n-ar trebui să lipsească dintr-o enciclopedie a comunismului românesc). Mama mea îl îngrijise pe Bertolini în Spania, la spitalul din Vich, aproape de Barcelona (era după lichidarea POUM).

I se spunea Sarpi, al său nom de guerre. Nu puteam şti, nu ştiu de fapt nici acum ce rol a avut Sarpi. A fost prieten apropiat cu Vittorio Vidali (comandantul Carlos al detaşamentului de şoc comunist, El quinto regimiento, cu legendarii săi ofiţeri, Lister, El Campesino, Galan, Modesto), deci Vidali, cel direct însărcinat, împreună cu stalinistul maghiar Ernö Gerö (după război, mâna dreaptă a lui Mátyás Rákosi), să-l asasineze pe Andreu Nin, liderul POUM (după ce fusese direct implicat, în 1929, se pare că împreună cu iubita sa, fotografa italiană Tina Modotti, alias Maria Ruiz, dar şi Diego Rivera, în asasinarea militantului comunist cubanez Julio Antonio Mella, exilat în Mexic şi suspectat de troțkism). Despre perechea Vidali-Tina Modotti iată ce scrie Claudio Albertani într-un articol publicat în 2005 de Fundaţia Andreu Nin: “La trayectoria de ambos resume de alguna manera las pasiones, las contradicciones y también los crímenes cometidos por una generación de comunistas adictos a Stalin.” Textul are ca motto cuvintele lui Raul Vaneigem: ”Hacer el presente implica corregir el pasado”.

Vidali era unul din apropiaţii lui Luigi Longo (nom de guerre Gallo), comisarul politic al Brigăzilor Internaţionale, cel mai apropiat colaborator al lui Palmiro Togliatti (nom de guerre Ercoli), urmaşul acestuia în fruntea Partidului Comunist Italian. Ajuns în Mexic, Vidali, sub numele Carlos Contreras, a fost (împreună cu militanţii stalinişti ajunşi şi ei acolo, Joan Comorera şi Antonio Mije) unul dintre organizatorii atentatelor împotriva lui Troţki care au culminat în august 1940 cu asasinarea întemeietorului Armatei Roşii de către agentul sovietic, tânărul comunist spaniol infiltrat în cercurile troţkiste, Ramón Mercader (amintesc aici romanul lui Semprún, La deuxième mort de Ramón Mercader). Tina Modotti a murit în 1942, în Mexic, suferind un infarct într-un taxi, dar mulţi bănuiesc că a fost vorba de o moarte suspectă, de fapt de o crimă a NKVD-ului (prea ştia multe şi se pare că începuse să nutrească îndoieli asupra „cauzei”). În 1995, Muzeul de Artă din Philadelphia a organizat o expoziţie a fotografiilor ei cu un grant generos oferit de cântăreaţa Madonna (o mare admiratoare).

Am citit apoi pe nerăsuflate memoriile (nu întotdeauna cinstite) ale lui Ilya Ehrenburg (i le recomand oricui dornic să vadă cum ştia stânga post-stalinistă să se agaţe de minciuni, ori de jumătăţi de adevăr, dar şi pentru capitolele superbe despre Babel, Pasternak, Mandelștam, Ahmatova şi Tvetaieva). Apoi, de-a lungul anilor, am citit cam tot ce se putea despre Războiul Civil: Hugh Thomas, Franz Borkenau, Pierre Broué, Guy Hermet, Antony Beevor, Burnett Bolloten, Gerald Brenan, Stanley Payne, Paul Preston. Lista bibliografică este, acum, fără sfârşit (ar trebui adăugate zeci, poate sute de lucrări în spaniolă). I-am citit pe Hemingway şi pe Malraux. I-am citit pe apostaţii comunişti Valentín González (celebrul El Campesino), Jesús Hernández, Fernando Claudín şi Jorge Semprún. Mi-am apropiat şi cărţile supravieţuitorului POUM, Julián Gorkin. L-am parcurs pe Manuel Vázquez Montalbán (Pasionaria y los siete enanitos), îl citez în Stalinism pentru eternitate (cartea i-am dăruit-o lui Tony Judt, referentul editorial al lucrării mele despre comunismul românesc, cu care am stat de vorbă multe ore despre ceea ce povestesc aici). Am încercat să înţeleg cât a fost revoluţie şi cât contrarevoluţie în acel fratricid naţional.

Georges Bernanos înţelesese că fiecare tabără avea adevărul ei, că aceste adevăruri erau incompatibile. Plecase spre Spania ca monarhist, dar a descoperit acolo idealismul şi în partea opusă. A scris Les Grands Cimetières sous la Lune, o carte pe care tânărul Camus o comenta astfel în Alger républicain:”Bernanos est un écrivain deux fois trahi. Si les hommes de droite le répudient pour avoir écrit que les assassins de Franco lui soulèvent le cœur, les partis de gauche l’acclament quand il ne veut pas l’être par eux. Il faut respecter l’homme tout entier et ne pas tenter de l’annexer”.

Nimic nu a fost simplu în acel imbroglio istoric total. Înrolată de partea republicană (loialistă, cum se spunea în epocă), Simone Weil citeşte cartea lui Bernanos şi îi scrie acestuia: „On part en volontaire, avec des idées de sacrifice, et on tombe dans une guerre qui ressemble à une guerre de mercenaires, avec beaucoup de cruautés en plus et le sens des égards dus à l’ennemi en moins. Je pourrais prolonger indéfiniment de telles réflexions, mais il faut se limiter. Depuis que j’ai été en Espagne, que j’entends, que je lis toutes sortes de considérations sur l’Espagne, je ne puis citer personne, hors vous seul, qui, à ma connaissance, ait baigné dans l’atmosphère de la guerre espagnole et y ait résisté. Vous êtes royaliste, disciple de Drumont – que m’importe? Vous m’êtes plus proche, sans comparaison, que mes camarades des milices d’Aragon – ces camarades que, pourtant, j’aimais.
Ce que vous dites du nationalisme, de la guerre, de la politique extérieure française après la guerre m’est également allé au coeur. J’avais dix ans lors du traité de Versailles. Jusque-là j’avais été patriote avec toute l’exaltation des enfants en période de guerre. La volonté d’humilier l’ennemi vaincu, qui déborda partout à ce moment (et dans les années qui suivirent) d’une manière si répugnante, me guérit une fois pour toutes de ce patriotisme naïf.”

Scriind aceste rânduri, lăsând memoria să-şi urmeze cursul, mă uit la o fotografie în care părinţii mei se află lângă Dolores Ibárruri, atunci când cea căreia i se spunea La Pasionaria a împlinit 80 de ani (am inclus poza în volumul Lumea secretă a nomenclaturii, apărut în 2012 la Humanitas). Sunt în acea poză, împreună cu ai mei, Valter Roman şi Mihail Florescu. După 1949, când voluntarii din Spania au devenit suspecţi (schisma iugoslavă, procesul Rájk), au trecut cu toţii prin înfiorătoare anchete de partid. Am citit amintirile lui Valter Roman, Sub cerul Spaniei. Nu doar Roman, dar şi părinţii mei puteau spune, împreună cu Unamuno, Me duele España

Îi îndemn pe cei interesaţi să citească orice biografie a lui Orwell spre a afla că în acel micro-cosmos din Catalonia, în laboratorul dictaturii staliniste de la Barcelona în care au fost ucişi criticii de la stânga ai cominternismului, a descoperit Orwell natura totalitară a sovietismului. La fel şi Koestler (mai ales biografia acestuia datorată lui Michael Scammell). Orwell a fost un socialist sui generis, anticomunist şi antifascist. Acest lucru nu-l poate nega niciun intelectual de bună-credinţă. A criticat ipocriziile vremii lui şi a avut un dispreţ total pentru complicii totalitarismului.

Nu am livrat întotdeauna lecturi scrise la „rece”, mai ales atunci când am încercat să înţeleg în ce miraj, în ce păienjeniş al iluziilor şi intrigilor fuseseră prinşi părinţii mei şi, de fapt, o întreagă generaţie (la dreapta şi la stânga). Cine a citit Ghilotina de scrum poate îşi aminteşte finalul, acea scrisoare către Julien (personaj real, el însuşi fost voluntar în Spania, trezit din somnul stalinist mai devreme ca alții), dar, cum observa Monica Lovinescu, şi către tatăl meu, pe care am intitulat-o „Despre frenezia supunerii”.

În ceea ce privește semnificația autentică a ceea ce s-a petrect atunci în Spania, sunt de acord cu concluzia marelui istoric Stanley Payne: “Războiul Civil din 1936-9 a fost unul din evenimentele însemnate ale secolului. Un corespondent care l-a acoperit a descris războiul ca ‘pe securea unei crime într-un subsol’ din pricina extraordinarului număr de asasinate politice — mult peste 100.000 au fost duse la îndeplinire, aproape la fel de numeroase ca totalul deceselor militare spaniole. Cum puterile Axei și Uniunea Sovietică au intervenit curând de părțile adverse, a fost supranumit de unii ca lupta dintre fascism și comunism, deși mașina de propagandă republicană a preferat să încadreze războiul ca o luptă între fascism și democrație. În realitate, a fost o variantă națională a războaielor civile revoluționare/ contra-revoluționare din Europa începutului de secol XX, care s-au întins pe perioada 1917 – 1949, și care au scos aproape mereu în prim-plan atrocități în masă”. (“How Franco stayed on”, în Times Literary Supplement, 17 iunie 2015).


Frăția gangsterilor: Svetlana Allilueva, fiica lui Stalin, despre Vladimir Putin

22/07/2015

Dacă a existat vreodată cineva care să știe bine cine sunt „ei” cu adevărat, acea persoană a fost Svetlana Allilueva (Lana Peters). „Ei” fiind frăția gangsterilor KGB, cu cinismul lor, cu brutalitatea, viclenia, ipocrizia și grosolănia lor. Așa cum atestă Rosemary Sullivan în fascinant de detaliata și profund revelatoarea ei carte (“Stalin’s Daughter: The Extraordinary and Tumultuous Life of Svetlana Alliluyeva,” Harper, 2015), Svetlana a crescut sub totala supraveghere a poliției secrete. Într-un fel, întreaga viață și-a ispășit o vină imaginară: nu ea a ales să fie fiica monstrului și mulți membri ai familiei sale au pierit în timpul Marii Terori: Alioșa Svanidze, Stanislav Redens etc. Mult iubitul ei „unchi Sergo” (Ordjonikidze) s-a sinucis. De fapt, Svetlana a crescut într-o cultură a crimei, a trădărilor și a multor sinucideri…

A trebuit să-și trăiască viața în etena companie a bodyguarzilor. Vlasik și Poskriobișev, figuri notorii și cei mai de încredere slujitori ai lui Stalin, au fost cei care s-au ocupat de ea, alegându-i până și bona, prietenii, școala primară, liceul etc. „Prințesa de la Kremlin” știa că aceștia îl informau pe tatăl ei despre fiecare detaliu al existenței sale. Îl disprețuia și îl ura cu patimă pe Lavrenti Beria. Când buna ei prietenă Marfa Peșkova s-a măritat cu Sergo Beria, fiul lui Lavrenti, a rupt orice legătură cu aceasta. Pentru ea, Beria – poate chiar mai mult decât Iosif Djugașvili – era întruchiparea Răului. Noua carte despre Beria scrisă de Françoise Thom propune însă un alt punct de vedere…

După moartea tiranului, din ce în ce mai critică la adresa vremurilor de teroare universală impusă de tatăl ei, Svetlana și-a schimbat numele de familie din Stalina în Allilueva, luând numele de fată al mamei sale, Nadejda, care se sinucisese în noiembrie 1932. După fuga în Vest, a devenit o țintă principală a campaniilor de dezinformare conduse de KGB. Prim-ministrul Alexei Kosîghin a decretat-o „instabilă mental”. Să critici stalinismul, mai ales în calitatea de fiică a lui Stalin, era pentru aparatcicul sovietic o boală psihică. Iuri Andropov s-a ocupat personal de cazul ei. Într-o scrisoare trimisă unui prieten imediat după alegerea lui Putin ca președinte în 2000, Svetlana și-a exprimat fără ocolișuri dezgustul față de mascarada politică desfășurată la Moscova, precum și dezamăgirea față de naivitatea administrației americane:

„Rusia și-a schimbat steagul și câteva nume, fără îndoială – dar rămâne în continuare aceeași URSS, din punctul meu de vedere. Iar astăzi – când un colonel KGB dubios a ajuns la conducere (pentru că a fost îndeajuns de înțelept încât să-i garanteze lui Boris Elțîn că va fi scutit de o anchetă publică—și cel mai probabil de o punere sub acuzare –, în acea sferă a corupției și a banilor furați), când Omul Nou de la Kremlin este descris de către postul meu local de radio public drept „eroul incontestabil al rușilor”, drept „alegerea indiscutabilă” ca viitor președinte—nu pot decât să înjur în rusește (o înjurătură cumplită, pe care slavă Domnului că nu o înțelege nimeni)…” (p. 615). Citind aceste cuvinte, profetice în luciditatea lor, putem înțelege de ce, vreme de mulți ani, până la deteriorarea unei foarte strânse legături de familie, George Kennan a considerat gândirea politică a Svetlanei Allilueva drept una care merită ascultată cu mare atenție. (Traducere din engleză de Monica Got)

Recomandări:

http://www.contributors.ro/global-europa/foloasele-kremlinologiei-alain-besancon-deconstruie%c8%99te-absolutismul-putinist-partea-i-prezentare-si-traducere-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/contrarevolutie-%c8%99i-omor-politic-in-rusia-lui-putin-pourquoi-ont-ils-tue-nemtov-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/cultura/%e2%80%9csunt-pentru-razboiul-rece%e2%80%9d-un-dialog-cu-alain-besanc%cc%a7on-realizat-de-marius-stan-%c8%99i-vladimir-tismaneanu-paris-28-iunie-2015/

http://www.contributors.ro/cultura/comrade-putin%e2%80%99s-fascist-temptation/

http://www.contributors.ro/global-europa/proprietatea-statului-despre-svetlana-allilueva-nascuta-stalina/

http://www.contributors.ro/global-europa/cine-a-fost-maresalul-urss-lavrenti-pavlovici-beria-gangster-sociopat-reformator/


Svetlana Alilluyeva, Stalin’s Daughter, about Vladimir Putin

21/07/2015

If ever was a person who knew “them”, her name was Svetlana Alliluyeva (Lana Peters). “Them” meaning the fraternity of KGB thugs, with their cynicism, brutality, mendacity, hypocrisy, and rudeness. As Rosemary Sullivan documents it her fascinatingly detailed and truly illuminating book (“Stalin’s Daughter: The Extraordinary and Tumultuous Life of Svetlana Alliluyeva,” Harper, 2015), Svetlana grew up under complete secret police surveillance.

She had to live in the company of permanent body guards. The notorious Vlasik and Poskrebyshev, Stalin’s most trusted servants, were in charge of her, including the selection of her nanny, friends etc “The Kremlin princess” was aware that they informed her father about every single detail of her life. After the tyrant’s death, increasingly critical of her father’s times of universal terror, she changed her last name form Stalina into Alliluyeeva, after her mother, Nadezhda, who had committed suicide in November 1932. After her defection, she was a main target of KGB disininformation. Yuri Andropov personally dealt with her case. In a letter to friend, immediately after Putin’s election as president in 2000, Svetlana spelled our her disgust with the political masquerade taking place in Moscow and her dispapointment with the naivete of the American administration:

“Russia has changed the flag and some names, to be sure–yet it is still the same USSR, so far as I am conerned. And these days–when a shadowy KGB colonel got to the top (because he was wise enough to guarantee Boris Yeltsin to be spared from public investigation–and–most probably prosecution–in that field of corruption & money stealing–when the New Man in Kremlin is being pronounced by my local Public Radio as the ‘sure hero of the Russians,’ as the ‘sure choice’ for the next president–I can only swear in Russian (which is a very heavy swear, but no one can understand, than God)…” (p. 615) Reading these presciently lucid words, one can understand why, for many years, until the deteriorarion of a very close family relationship, George Kennan regarded her political thinking as worth being listened carefully to.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 202 other followers