DIGICULT| Vladimir Tismăneanu despre galeria nomenclaturiştilor

04/07/2015

În anul 1988, jurnalista şi scriitoarea poloneză Teresa Toranska a publicat volumul Them: Stalin’s Polish Puppets, in traducere Marionetele lui Stalin, în Polonia. Cartea a cuprins o serie de interviuri cu figuri proeminente ale Partidului Comunist Polonez şi a devenit una dintre cele mai importante lucrări de analiză a epocii totalitare din Polonia. Într-o manieră similară Teresei Toranska, politologul român Vladimir Tismăneanu a publicat de curând volumul „Efigii ale unui coşmar istoric”, o galerie complexă a portretelor în care apar magnaţii epocii totalitare din România, de după anul 1945.

  • 480p
  • 240p
  • 360p
  • mp4
–:–

Umbra lui Gheorghiu Dej, un trepăduş de curte nouă, spion rus şi dinozaur leninist, eternul tovarăş Cozmâncă sau tragicomedia comunismului dinastic“. Sunt doar câteva dintre apelativele sub care apar foştii demnitari comunişti în volumul lui Vladimir TismăneanuEfigii ale unui coşmar istoric“.

De la stalinistul Emil Bodnăraş, tovarăşul de cursă lungă Emil Bobu, aristocratul roşu Ion Gheorghe Maurer sau …Manea Mănescu, şi până la Ilie Verdeţ, executantul perfect sau Ştefan Andrei, aparatcicul politicii externe ceauşiste, figurile de primă linie ale fostei nomenclaturi comuniste alcătuiesc un tablou pe cât de bine conturat, pe atât de… monstruos.

Vladimir Tismăneanu, politolog, explică: E o continuare a unei frământări, dacă vreţi obsesii a mea, am scris despre caracterologia nomenclaturii şi a ideologilor, securiştilor, mă refer la personajele de vârf. Mircea Mihăieş numea „Galeria monştrilor” dacă vreţi. Fiecare personaj pe care l-am pus în această galerie are caracteristicile lui. Unii sunt mai cultivaţi, unii sunt mai brute, unii sunt mai ticăloşi, unii se pretind mai puţin ticăloşi, alţii sunt subtili şi dialecticieni, alţii sunt primitivi şi rudimentari, deci avem diverse tipuri pe care le întâlnim aici. Există însă un element care îi uneşte pe toţi, de fapt două, o combinaţie de …între fanatismul cum spunea şi coordonatorul cărţii politologul Marius Stan, şi pe de altă parte cinism. Cele două n-ar trebui să meargă împreună, ei bine, în cultura politică a comunismului românesc şi nu numai, le vedem mergând împreună.

Despre foştii premieri comunişti autorul spune, în cartea sa, că au fost în general personaje şterse, fără prea mare influenţă. Există, însă, o excepţie: Ion Gheorghe Maurer sau…„aristocratul roşu”.

Am încercat foarte mult să fac portretul atât cât m-au dus puterile şi l-am cunoscut bine pe fiul său Jean, am cunoscut-o pe nora sa la un moment dat care mi-a fost colegă de facultate şi am fost prieteni…//..Deci Maurer ar fi un personaj pentru că el este …paradoxal părea un tip supra lucid. Pe de altă parte într-o carte de interviuri spunea că până la sfârşitul vieţii şi-a dorit să scrie o carte Marx şi lumea de azi. Şi a rămas până la sfârşit un intelectual marxist. Altminteri foarte cinic. Se ştie fraza lui celebră, eu sunt …maică-mea era franţuzoaică, taică-miu era german dar eu sunt român get beget. Adică ăsta era stilul lui Maurer spune politologul.

Încă de la începutul lucrării sale, Vladimir Tismăneanu recunoaşte că unul dintre motivele pentru care a scris această carte este şi faptul că totalitarismul, dar mai ales comunismul, nu au încetat să fie teme de actualitate: „Mai merită să medităm la ceea ce Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi H.R.Patapievici identifică drept „o idee care ne suceşte minţile”? Chiar faptul că aceşti admirabili intelectuali critici folosesc timpul prezent este de-acum un răspuns“.

Nu e deloc că s-a terminat, nu e o poveste care s-a încheiat în 1989 şi putem să punem cruce şi să spunem de acum omenirea poate să respire liniştită, demonii totalitari au sucombat. N-au sucombat, se vor găsi alte încarnări, şi dacă nu suntem dispuşi să le identificăm din vreme atunci vom suferi consecinţele de rigoare. De aici şi discuţiile care au legătură cu Putin şi putinismul. El oferă de fapt identificări cvasi-religioase, naţiunea unică şi omogenă, eurasianismul ca nouă ideologie, antioccidentalismul dus la paroxism, toate acestea fac parte din arsenalul lingvistic şi emoţional al totalitarismului.

Ideologiile totalitariste au fost, de altfel, pârghiile prin care foştii demnitari comunişti şi-au construit uriaşul mecanism al puterii.

O putere al cărei ADEVĂRAT scop nu era altul decât dispreţul pentru cetatean şi pentru libertăţile acestuia. Prim prisma acestei psihobiografii dacă vreţi a personajului de care mă ocup, fie Iliescu, Ceauşescu, Maurer sau Gogu Rădulescu, Ion Constantinescu, deci …Ana Pauker sau cine mai sunt în cartea respectivă încerc să prind de fapt modelul totalitar aşa cum a funcţionat în toate statele de tip leninist sau de tip fascist. Şi atunci m-am uitat la trei dimensiuni. Dimensiunea partidului, partidul unic şi liderul de partid respectiv cultul liderului de partid, pe care îl întâlnim şi sunt Stalin şi sub Ceauşescu şi sub Enver Hoxha în Albania şi sub Tito în Iugoslavia, şi sub cine vreţi dvs, Mao Tse Dun în China, Ho Shi Min în Vietnam, al doilea ar fi ideologia. Şi al treilea este poliţia secretă.

Totalitarismul nu a fost invenţia unor minţi bolnave, spune politologul. Atâta vreme cât în lume încă mai există oameni politici care se ghidează după ideologiile totalitariste, o viziune apocaliptică asupra viitorului politic al omenirii este…justificabilă. E suficient să citim ce se întâmplă în anumite ţări din America Latină dar nu mai departe decât ce se întâmplă în Rusia. Pentru că ideea nu va fi aceeaşi, ideea are capacitate proteică, se va reinventa, vor fi alte forme ale utopiei care pretinde egalitate absolută. Sau, de fapt lucrul central pe care îl prezintă este chestiunea centrală a totalitarismului, ideologiei centrale totalitare este că promite salvare umană aici şi acum. Religia tradiţională o promite dincolo, în transcendent. Fundamentalismele totalitare spun că se poate aici şi acum. Prin revoluţie rasială, prin revoluţie comunistă, prin revoluţie bolivariană ar fi spus Hugo Chavez, găsim noi ce să adaugăm acolo, revoluţie să fie. Şi de obicei apocaliptică care schimbă complet, urmăreşte să schimbe natura umană.

Cea mai mare eroare cu privire la felul în care oamenii percep comunismul în zilele noastre este faptul că acesta este considerat o simplă greşeală a istoriei. Cea mai bună lecţie, în acest sens, este finalul romanului „Ciuma”, al celebrului autor francez Albert Camus. Totalitarismul şi monştrii nomenclaturilor comuniste stau mereu…la pândă.

Ascultând, într-adevăr, strigătele de bucurie nestăpânită care urcau dinspre oraş, Rieux îşi amintea că bucuria este mereu ameninţată. (sună al naibii de contemporan). Căci el ştia un lucru pe care această mulţime cuprinsă de bucurie îl ignora şi care poate fi citit în cărţi, că bacilul ciumei (adică al totalitarismului) nu moare şi nici nu dispare vreodată, că el poate să stea timp de zeci de ani adormit în mobile şi rufărie, că el aşteaptă cu răbdare în odăi, în pivniţe, în lăzi, în batiste şi în hârţoage şi că poate să vină o zi când, spre nenorocirea şi învăţătura oamenilor, ciuma îşi va trezi şobolanii şi-i va trimite să moară într-o cetate fericită. (aş adăuga într-o altă cetate fericită sau aceeaşi)” concluzionează politologul Vladimir Tismăneanu.


Chestiuni de identitate: A fi intelectual american, evreu și român, pe scurt, cosmopolit

03/07/2015

In memoria mamei mele, Hermina Tismăneanu (1915-2000)

Nu mă jenez, recunosc că mă consider un cosmopolit. Pe vremea lui Stalin, “cosmopolit fără rădăcini” era cuvîntul-cod pentru evreu. Sînt american de origine iudeo-română. Sînt în egală măsură cetățean al lumii. M-am născut pe 4 iulie 1951 la Brașov. Familia locuia în București (după revenirea din URSS în martie 1948). Mama era la Predeal, eu m-am grăbit să vin pe lume și uite-așa, în condiții de urgență, am văzut lumina zilei în “Orașul Stalin” cum fusese numit Brașovul în cinstea “părintelui popoarelor”. În volumul “Ghilotina de scrum” am povestit multe lucruri despre junețea mea bucureșteană (am mers mai întîi la Liceul “Petru Groza”, apoi, după 1963, la Liceul 24, astăzi “Jean Monnet”). Între 1970 și 1974 am studiat sociologia la Universitatea din București. Am intrat cap de listă, cu cea mai mare notă, și am absolvit ca șef de promoție. Vărul meu, Andrei, fiul surorii mamei mele, Cristina Luca-Boico, a emigrat în Israel prin 1975. Eu eram foarte atașat de limba și cultura țării în care m-am născut (rămîn atașat și astăzi, nu e nevoie să o mai spun). În 1967, la 16 ani, am fost mîndru de victoria Israelului în Războiul de 6 zile, însă nu am trăit acel gen de solidaritate totală care m-ar fi făcut să cer emigrarea. Părinții mei, fără a-și ascunde vreodată originea, ne-au crescut, pe surorile mele și pe mine, ca internaționaliști. Cînd am încetat să cred în mitul internaționalist (pe la 14 ani), am îmbrățișat ideile unui umanism deschis, de factură universalistă.

Nu sînt orb și constat că mare parte din campaniile contra mea din ultima vreme ține de obsesiile antisemite pe care nici măcar Auschwitzul nu pare să le fi astîmpărat. În realitate, orice intelectual critic este un cosmopolit, deci orice intelectual critic este, în felul său, evreu. Spunea cineva că toți poeții sînt evrei. Nu știu, dar există ceva adevăr în această frază. Este o chestiune de sensibilitate și destin. Am fost între timp în Israel. Mi-am dat seama că mă pot simți acasă acolo. Pe de altă parte, mă simt acasă și în Statele Unite, și în România post-comunistă, cu toate nevrozele ei. Mă fascinează sionismul, îi prețuiesc dimensiunea eroic-temerară.

Evreitatea mea este însă una mai degrabă spirituală. O trăiesc uneori tragic, altădată doar anxios. Niciodată euforic, întrucît este o condiție a alterității niciodată încheiate. Cum poți fi triumfalist cînd știi că microbul antisemit este încă activ în această lume? Sîntem cumva sortiți să căutăm mereu un alt liman. Este ceea ce un istoric american de origine rusă, Yuri Slezkine, identifica drept o înclinație aproape naturală a evreilor spre modernitate și schimbare (a Mercurial nation). Nu sîntem apolinici, oricît ne-am strădui. Cartea sa, foarte controversată, se chema “The Jewish Century” și a apărut în 2005 la Princeton University Press.

“Evreul este creat de antisemit”, scria cîndva Sartre (citez din memorie, dar nu cred că trădez sensul ideii sale). Într-adevăr, soarta antisemitului ar fi extrem de tristă dacă nu ar putea imagina la infinit crimele, conspirațiile și păcatele celui etern detestat. În germană, “evreul ratacitor” este “der ewige Jude”, adică “evreul veșnic”. Antisemitismul se întîlnește la stînga și la dreapta (mă refer îndeosebi la extremele acestor orientări). Socialismul ca anticapitalism a utilizat și dezvoltat acest filon otrăvit. Evident, mulți socialiști au detestat și deplîns antisemitismul (Engels, Bebel, Clara Zetkin), dar alții lau cultivat (să nu-l uităm chiar pe Marx, inspirat de ideile antisemite ale stîngii anarho-socialiste a timpului său). Scientismul combinat cu mistica de tip Volk (ceea ce Herbert Marcuse a numit cîndva “spiritul eroico-popular””) a generat la dreapta mentalități exclusivist-rasiste.

Richard Wagner însuși a glisat de la populismul romantic de stînga al juneții sale revoluționare către elitismul rasist al perioadei cînd a teoretizat ideea absurdă a sterilității evreilor în creația muzicală. Mă grăbesc să adaug că nu mă refer la dreapta moderată, de tip liberal-conservator. Din cîte știu, conservatorul P.P. Carp a fost omul politic cel mai favorabil încetățenirii evreilor după 1877. În discuția despre antisemitism trebuie să păstrăm distincțiile istorice. Bolșevismul, cel puțin în faza sa leninistă, nu includea antisemitismul, însă era ostil sionismului și socialismului bundist. Ulterior, din motive ce pot fi examinate cu alt prilej, Stalin a virat către antisemitismul virulent al perioadei 1946-1953. Era vorba despre ceea ce biograful lui Stalin, profesorul Robert C. Tucker, a numit “bolșevismul de extremă dreaptă”. Ceea ce se atacă în figura evreului este principiul însuși al alterității. Pentru imaginarul antisemit evreul apare drept simbolul, ori mai precis spus, personificarea diferenței.

Antisemitismul înseamnă, între altele, negarea dreptului la diferență. Antisemitul unifică ceea ce este separat șI chiar incompatibil. Să ne gîndim la mitul “iudeo-bolșevismului” îngemănat, în cosmologia antisemită, cu acel al dominației globale a “iudeo-plutocrației”. Recomand spre lectură partea despre antisemitism din lucrarea clasică a Hannei Arendt “Originile totalitarismului”. Antisemitismul este o ură veche, care în timpurile moderne a căpătat note și dimensiuni noi. A devenit element al unor ideologii politice moderne. Nu mai este antisemitismul teologic al Evului Mediu. (…) Fantasmele antisemite cuprind deopotrivă demonizarea și supralicitarea puterii evreilor. În mintea antisemitului presa este în mîna evreilor ca grup compact, cu interese monolitice. La fel și băncile. Pentru antisemitul clasic toți evreii se află simultan în slujba familiei Rotschild și a Cominternului generic. Dacă îi spui unui antisemit că nu există o unitate a evreilor din toată lumea, îți va zîmbi neîncrezător și te va acuza că încerci să negi ceea ce este știut “prea bine”. “Agresiunea Talmudului împotriva Evangheliei lui Hristos” era mitul invocat de Nechifor Crainic în cartea sa “Etnocrație și ortodoxie”. Mitul revine în zona “Noii Drepte” din România. (…) S-a crezut că după Auschwitz antisemitismul va înceta să fie tolerabil, măcar în cercurile intelectuale onorabile. Din păcate, cum a notat cîndva regretatul Petru Creția, chiar oameni care se jură că sînt democrați convinși utilizează în particular limbaje inacceptabile. Nimeni nu cere ca intelectualii democrați să fie filosemiți. Important, demn și necesar este să fie anti-antisemiți. Atunci cînd un fost disident, personaj celebru, scrie în termeni cataclismici despre culpa “evreilor” (nu a unor evrei) pentru crimele bolșevice, el pășește pe un teritoriu minat. Cum scria Czeslaw Milosz, adeziunea unor evrei la comunism în Europa Centrală și de Est nu a fost un “mister rasial”.

Textul de mai sus contine fragmente din intervul luat profesoara Lidia Vianu de la Universitatea din Biucuresti, aparut in 2006 in revista “Orizont”. Interviul poate fi citit in versiunea integrala aici:

http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/interviu%20tisma%20dec.pdf

Recomandare:

http://www.humanitas.ro/humanitas/a-fi-evreu-dup%C4%83-holocaust


Mesianismul comunist sub microscop: Dialog cu Catalin Stefanescu la “Garantat 100%”

02/07/2015

A fost o mare bucurie intelectuala sa dialoghez cu Catalin Stefanescu. Iata linkul la acea discutie pe care pretuitul moderator o numeste “o sectiune prin comunismul romanesc”. Prob, elegant, pertinent–aceste cuvinte surprind, cred, stilul jurnalistic al lui Catalin Stefanescu. Cand examinam comunismul in genere si pe cel din Romania in particular, este dezirabil sa lasam prejudecatile de-o parte si sa intelegem ca vorbim despre o poveste serioasa, o tragedie istorica ale carei consecinte sunt departe de a fi disparut. Niciodata o societate, asemeni unui individ, nu poate functiona normal in absenta asumarii trecutului. O citez pe ganditoarea politica germana Gesine Schwann care a vorbit despre forta distructiva a tacerii. Viitorul exista in trecut, iar fara a administra acest trecut devenim, spre al- cita pe Rene Char, citat de Hannah Arendt, mostenitorii fara un testament.

Se poate dialoga cu nostalgicii, sa spunem, ai Cenaclului “Flacara”? Poate am fost prea sever cand am vorbit despre spalarea creierului prin spectacolele paunesciene, dar nu vad cum un om onest poate ignora functiile acestui tip de circ politic cu vestminte poetice si muzicale. Cum putem ignora marile manipulari ale propagandei comuniste? Pledez pentru decriptarea mecanismelor de legitimare a dictaturii. Cenaclul “Flacara” traia prin atmosfera de ritual cultic. Paunescu a semanat cu un Evtusenko, dar a facut pactul cu sistemul, s-a lasat utilizat, cu aparenta sa non-conformista, pentru a servi scopurile tiraniei. Este, asadar, important sa exploram metamorfozele tiranofiliei in secolul XX. Urcusul lui Paunescu a fost enorm, la fel si degringolada sa. Sigur, periodizarea unor asemenea itinerarii, dar nu prin ignorarea rinocerizarii unor intelectuali influenti.

Regimul totalitar comunist era inspirat de ideologie, era o ideocratie. Unii spun ca Paunescu ii proteja pe artistii care puteau sa participe la acele spectacole. Raspund, citandu-l pe Mihail Sebastian care nota cuvintele unui jurnalist francez care spunea ca exista proximitati care angajeaza. A sta langa Paunescu in faza delirului cultic era o asemenea proximitate maculanta. A fi presedintele Uniunii Scriitorilor in ultima faza a dictaturii era o abdicare ignobila. “Raportul Final” este un probatoriu, cartile mele (si nu doar ele, ma grabesc sa adaug) sunt tentative analitice care aduc elemente istorice necesare intr-un asemenea gest simpbolic. Concesiile lui Paunescu nu au fost cele ale unui trepadus minabil, precum Nicolae Dan Fruntelata. Ele au fost imense, pe masura talentului sau tradat.

Discutam dtspre natura profunda a terorii comuniste. De ce uitam intensitatea terorii? Amintesc teoria verbelor de senzatie la Wittgenstein, deci non-transmisibilitatea senzatiei de durere. Istoricul Florin Turcanu vorbea despre exorcismul prin cunoastere. Deci, pe langa justitia politica, purificarea are loc si prin cunoastere. O istorie a totalitarismului cere si intelegerea colaborationismelor. De aceea ste nevoie de un document statal precum discursul de condamnare a comunismului din 18 decembrie 2006. Masha Gessen sustine, pe buna dreptate ca tocmai esecul condamnarii PCUS explica ascensiunea regimului Putin. Daca vrem despartiea de logocratia comunista, trebuie sa demistificam teocratia comunista, logosul sau, teologia sa politica. Ce mesaj se poate oferi celor care cred ca simplul fapt ca au trait sub comunism i-ar expune stigmatului? Evident, nu e vorba despre toti cei care au facut parte din partidul comunist, ci despre aparatele politice, ideologice, securiste. Comunismul a fost o modernitate deturnata, a definit, pentru multi oameni, cadrele lor existentiale.

Prabusirea comunismului a fost pentru multi oameni o iesire din ceea ce parea etern. De aici, si criza axiologica care a urmat. “Raportul Final” a pus sub semnul intrebarii, in chip documentat, paradigma ceausista a istoriei nationale. Dar discutia trebuie purtata in parametrii civilitatii. Se poate face o tipologie a reactiilor de tip anti-anticomunist, de la Ion Iliescu la neo-stangisti? De ce reactuoneaza alergic stanga contemporana la evidentierea similitudinilor dintre comunism si fascism? De ce se minimalizaza faptul ca NSDAP, paritdul nazist, era unul care isi mentinea in nume cuvantul “socialist”? Ii multumesc lui Catalin Stefanescu pentru ca a facut posibil un dialog dezinhibat pe teme de o fierbinte actualitate.

http://www.tvrplus.ro/editie-garantat-100-344882

De asemenea:

https://tismaneanu.wordpress.com/2009/05/13/garantat-100-catalin-stefanescu-in-dialog-cu-mircea-cartarescu/


Anamorfoze istorice sau totalitarismul ca demonism

02/07/2015

Pentru Marius

Istoria inainteaza pe panta sa rea, scria Hegel. Diavolul a existat si va exista mereu, cat se poate de palpabil, ne spune, lui Marius Stan si mie, Alain Besançon. Ne reaminteste unul dintre cele mai tulburatoare pasaje din “Secolul meu” de Aleksander Wat, dracul in carne si oase vazut la inchisoarea Butyrka. La FNAC, cumparam, in Pleiade, Malraux si Camus. Orice intelectual care se respecta ar trebui sa aiba in biblioteca sa “Conditia umana” si “Omul revoltat”. Cumparam cartea despre diavolul Beria de Françoise Thom si pe cea a lui Viktor Klemperer intitulata “LTI, La langue du Troisieme Reich.”, limba celui de-al Treilea Imperiu (Reich). Diavolul avea a sa imbecil-ezoterica langue de bois. Françoise Thom a scris cartea clasica despre acest construct in care ceea ce se spune are o singura menire esentiala: sa oculteze si sa desfigureze realitatea. Alain Besançon, discipolul lui Raymond Aron si prietenul de idei al unor Martin Malia si Leszek Kolakowski, a deconspirat cu admirabila pasiune si maxima rigoare ideocratia comunista. Ne vorbeste cu caldura despre Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, despre legatura sa stransa cu editura Humanitas care i-a publicat cartile in excelente traduceri romanesti.

La Conciergerie citim lista executatilor din vremea Revolutiei Franceze: Danton, Camille Desmoulins, Robespierre, Fouquier-Tinville, acel precusor si model al lui Andrei Visinski si al lui Roland Freisler. Ca religie seculara, bolsevismul (deci nu doar “stalinismul”) a fost un fundamentalism politic, o gnoza ce s-a dorit universal-redemptiva. Leninismul s-a nascut la intersectia dintre marxism, nihilism si mesianism rus. Nu trebuie neglijat factorul numit de Isaac Deutscher “magie primitiva” (Deutscher a gresit in multe privinte, dar nu pe acest subiect). Bolsevismul nu a mantuit pe nimeni, a creat in schimb o monstruoasa colonie penitienciara. Acesta a fost adevarul despre catastrofele legate de incarnarea Diavolului in Istorie. Un Diavol numit Lenin, Stalin, Hitler, Mussolini, Mao, Ceausescu, Enver, Pol Pot, Abimael Guzman, Castro etc Ne intalnim la Aeroportul Roissy cu Alexandru Calinescu. Ne spune ca Thierry Wolton pregateste o serie de carti monumentale despre comunism: criminalii, victimele, complicii…

VT

La Palais du Luxembourg o expozitie de picturi si desene despre dinastia Tudorilor. Imi aduc aminte de piesele istorice ale lui Shakespeare, de tragedia mea favorita, “Richard al II-lea”, de replica aceluia care, dupa uciderea lui Richard de Bordeaux, ii spune celui care avea sa devina atunci Henric al IV–lea: “Ai vrut s-o vreau”. Privesc portretele lui Elizabeth, regina-fecioara si ale rivalei-victima, Maria Stuart, eroina minunatei biografii de Stefan Zweig. Anamorfoza unuia dintre Tudori imi readuce in minte cartea lui Jurgis Baltrusaitis citita cu patru decenii in urma. Ideile politice au suferit in veacul totalitarismelor transfigurari dintre cele mai naucitoare…

Istoria secolului XX este una ce face sa paleasca universul intrigllor, comploturilor si vendetelor din piesele unor Marlowe sau Shakespeare. La Tbilisi am vorbit indelung cu intelectuali georgieni despre anii Marii Terori. Citesc biografia acelui Janus care a fost Beria, criminal sadic si reformator secret, bolsevic ardent cu ascunse simpatii mensevice. Fara a cunoaste capitolele georgiene din biografia sa este imposibil sa reconstitui personajul. Georgia a fost singurul experiment politic mensevic, a fost lichidat in fasa. Unii prieteni din Tbilisi au rezerve fata de filmul “Cainta” al lui Tenghiz Abuladze, li si pare prea inclinat spre mistitism religios. Eu nu l-am perceput astfel. Totalitarismul a falsificat binele, cum scria Besançon, plecand de la Vladimir Soloviov si George Orwell. O ipoteza la care reflectam in continuare, pregatind “Dosarul Lenin”, de fapt o teza confirmata la Auschwitz si la Kolyma. Este semnificata capitolului intitulat “The Decline of the Nation-State and the End of the Rights of Man” din capodopera Hannei Arendt, “The Origins of Totalitarianism” (tradusa tot la Humanitas). Traim in continuare sub semnula ceea ce marea ganditoare a numit “the perplexities of the Rghts of Man”…

Recomandari bibliografice:

http://www.humanitas.ro/humanitas/originile-intelectuale-ale-leninismului-0

http://www.humanitas.ro/humanitas/nenorocirea-secolului-despre-comunism-nazism-si

http://www.humanitas.ro/humanitas/secolul-meu-confesiunile-unui-intelectual-european

http://www.humanitas.ro/humanitas/diavolul-în-istorie

http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-via%C5%A3%C4%83-sunt-lucruri-care-nu-se-fac-%C5%9Fi-care-totu%C5%9Fi-se-fac-0

http://www.curteaveche.ro/dosar-stalin-vladimir-tismaneanu-marius-stan.html

http://www.humanitas.ro/humanitas/o-idee-care-ne-suce%C5%9Fte-min%C5%A3ile

http://www.polirom.ro/catalog/carte/povestiri-din-kolima-i–5757/


Neo-totemism secular: Mai are totalitarismul un viitor? (Un eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu)

20/05/2015

În memoria lui Robert Wistrich (1945-2015)

Motto: “Fiecare eveniment istoric debutează printr-o luptă centrată pe denumire” (Milan Kundera)

În ciuda nenumăratelor necrologuri, totalitarismul rămâne un important instrument analitic în efortul nostru de a înțelege experimentele politice moderne inspirate de modele ideologice de transformare nu doar a societății, ci și a naturii umane. În anii ’30 ai secolului trecut, gânditori politici anti-totalitari (democrați liberali, social-democrați, conservatori, creștin-democrați) au fost preocupați de apariția mișcărilor de masă carismatice și de consecințele potențial catastrofice ale acestora. Printre cei care au înțeles componentele definitorii mistice, chiar magice, ale proiectului totalitar au fost intelectuali ruși (menșevici, dar și existențialiști creștini precum Nikolai Berdiaev), liberali francezi (de exemplu, Élie Halévy, cel care spunea că era tiraniilor începe din august 1914, și adeptul său, tânărul Raymond Aron) și germani (Waldemar Gurian, care apoi și-a  construit o carieră academică în SUA, și Eric Voegelin). Despre modul în care s-a născut modelul totalitar în Germania weimariană și apoi în exilul intelectual german, ca reacție intelectuală la ascensiunea nazismului, recomandăm cartea lui Udi Greenberg, “The Weimar Century: German Emigres and the Ideological Foundations of the Cold War”, apărută în 2014 la Princeton University Press, îndeosebi capitolele despre Carl J. Friedrich, Waldemar Gurian și Hans Morgenthau.

O dezbatere fără sfârșit

Acest curent de gândire, combinat cu contribuțiile unor intelectuali italieni aparținând stângii anti-comuniste și antifasciste (Carlo Rosselli, Nicola Chiaromonte), a stat la baza dezvoltării, după cel de-Al Doilea Război Mondial, a conceptului de “totalitarism” ca principală paradigmă interpretativă pentru înțelegerea aparentei lipse de sens a nazismului și stalinismului. Admiratoare a lui Waldemar Gurian, un excepțional exeget al bolșevismului, și având o mare prețuire pentru opera lui Eric Voegelin (a se vedea cartea acestuia tradusă la Humanitas de către Bogdan Ivașcu și recenzia semnată de unul din autorii acestui eseu (MS) în revista History of Communism in Europe), Hannah Arendt nu a împărtășit fascinația pentru abordarea în termeni de religie politică a celor doi gemeni totalitari. În egală măsură însă, ea a accentuat centralitatea hybrisului ideologic al mișcărilor utopic-revoluționare, neo-chiliastice, pe care le-a analizat în lucrarea sa clasică Originile totalitarismului. Pentru mesianismul revoluționar rămâne esențială cartea lui Norman Cohn, The Pursuit of the Millenium (1961).

Mai târziu, în anii ’60, a luat amploare valul revizionist. O nouă generație de istorici, politologi și sociologi a început să conteste în mod fundamental abordarea totalitară, invocând caracterul static al acesteia, argumentând că nu reușea să explice dinamica internă a acestor societăți înregimentate și posibilitățile lor de a transcende, prin intermediul unor evoluții endogene, statutul de regim monopolist-ideocratic. Au apărut noi concepte, atât în Est cât și în Vest, printre ele acela al “post-totalitarismului” (Ágnes Heller și Ferenc Fehér). Disidenții est-europeni, în principal Václav Havel, Jacek Kuroń, Adam Michnik și George Konrád, au formulat strategii de rezistență centrate pe conceptul și practica societății civile, ca forță socială corozivă capabilă să submineze dominația aparent imutabilă a Partidului și să redea demnitatea civică. S-a configurat conceptul de “anti-politică”, un antonim al machiavelismului revoluționar, dar și al alienării birocratice din societățile pluraliste.

Câteva reflecții despre o carte incitantă pe acest subiect mereu controversat care este totalitarismul: A. James Gregor, Totalitarianism and Political Religion: An Intellectual History (Stanford, CA: Stanford University Press, 2012). Profesor de zeci de ani al Universității Berkeley, A. James Gregor este un important și recunoscut cercetător al marxismului, bolșevismului, fascismului italian și național-socialismului. Lucrările sale, care dovedesc o extraordinară erudiție și care sunt superb documentate, au influențat generații de istorici și politologi. Găsim în volumul la care ne referim o sinteză a contribuțiilor sale anterioare și un efort de a le lega de dezbaterile actuale privind religia politică în calitatea ei de substrat intelectual și moral al totalitarismului. Profesorul Gregor excelează atunci când examinează originile fascismului italian, ultra-naționalismul salvaționist promovat de filosoful hegelian Giovanni Gentile, pe care Mussolini a reușit să îl convingă să adere la regimul fascist, convertindu-l într-unul dintre partizanii acestuia. Așa cum sesiza și H. S. Harris în “The Social Philosophy of Giovanni Gentile”, cetățeanul exemplar al lui Gentile trebuia pur și simplu să “audă vocea Statului înlăuntru-i” (p. 125) și astfel “era deschisă calea către o identificare totală a cetățeanului cu obiectivele Statului” (vezi Adrian Lyttelton, “The Seizure of Power: Fascism in Italy, 1919-1929″, Routledge, 2009, pp. 376-377). Cum a fost posibil ca un filosof atât de subtil să susțină un regim represiv, anti-umanist și visceral anti-individualist rămâne una dintre cele mai tulburătoare dileme ce țin de istoria generală a auto-amăgirii intelectualilor, sau, cu alte cuvinte, a intoxicării de sine prin adeziunea la regimuri liberticide. Giovanni Gentile și Carl Schmitt, în cazul extremei drepte, Antonio Gramsci și Georg Lukács, în cazul extremei stângi, sunt doar cele mai faimoase exemple ale fascinației față de dogme totaliste, totalizante și totalitare. Elementul comun în toate aceste cazuri a fost ceea ce filosoful Mark Lilla a numit a fi mentalitatea tiranofilă. Pasiunile revoluționare moderne, declanșate odată cu Revoluția Franceză, au transformat însuși spațiul politicului, au îngăduit prezența maselor mobilizate prin propagandă la acțiuni menite –spre a-l cita pe Karl Marx– “să ia cu asalt cerul”. Exaltat în poemele romanticilor, demonul nesăbuinței, al hybrisului, s-a încarnat în Istorie cu consecințe cataclismice (vezi “Cataclysms“, de Dan Diner, și “Diavolul în istorie“, de VT).

A. James Gregor examinează o serie de etape paradigmatice ale istoriei intelectuale cu scopul de a explica conținutul cvasi-religios al ideologiilor totalitare. Cercetătorii ideilor radicale vor găsi o analiză pertinentă a viziunilor politice și ale căutărilor în direcția unei salvări imanente din scrierile lui Hegel, Moses Hess, Feuerbach, Marx, Richard Wagner, Lenin, Mussolini, Hitler, Alfred Rosenberg și ale altor autori mai puțin cunoscuți. Din acest punct de vedere, cartea de față este un excelent ghid pentru o arheologie a ideilor totalitare și a năzuinței pentru o comunitate purificată social și etno-rasial. Este surprinzător însă că profesorul Gregor nu se angajează într-un dialog cu unii dintre cei mai importanți autori care au scris pe acest subiect, de la Peter Viereck, cu al său superb volum Metapolitica, una dintre cele mai pătrunzătoare analize asupra originilor mentalității naziste, la Eric Voegelin, Raymond Aron, Norman Cohn, și întregul curent asociat cu identificarea elementelor milenariste, chiliastice și escatologice care au stat la baza mișcărilor politice ce au avut ca scop revoluții sociale și antropologice. Aceste partide-mișcări (party movements), așa cum le-a definit unul dintre cei mai importanți exegeți ai stalinismului, Robert C. Tucker, au secularizat experiența religioasă, au folosit și au abuzat nevoia umană de sacru. Această așa-zis necesitate a fost transpusă în totemizarea Liderului Providențial, a Partidului demiurgic și salvator, a Rasei, a Națiunii, a Clasei, a Istoriei învestită cu sens, adică în re-sacralizarea și re-vrăjirea lumii, tocmai opusul a ceea ce Max Weber numea Entzauberung. Să ne amintim apoi că Thomas Mann numea național-socialismul un neopăgânism și în acest sens am îndrăznit să introducem și noi, autorii acestui eseu, conceptul de neo-totemism secular, încă din titlu, pentru a marca prezența unei magii primitive în ritualurile cultice ale totalitarismului.

În fine, aceleași partide-mișcări au canonizat violența în numele promisiunii unui paradis terestru. Aceasta este și ideea centrală a volumului extraordinar al lui Andrzej Walicki publicat în 1995 tot la Stanford  University Press (Marxism and the Leap to the Kingdom of Freedom). Din păcate, interpretarea marxismului ca religie politică propusă de A. James Gregor ignoră scrierile lui Walicki, dar și fundamentala trilogie a lui Leszek Kołakowski, Principalele curente ale marxismului.

Am spune apoi că este discutabilă analiza lui Hegel și Feuerbach ca adepți ai unor autoproclamate religii politice. Este adevărat, cei doi au anticipat cultul istoriei, celebrarea unității organice, idolatrizarea statului, rasei sau a partidului, dar cei doi nu au fost implicați în mișcări politice de masă. Recomandăm în acest sens excelentul volum al lui Jacob L. Talmon, The Myth of the Nation and the Vision of the Revolution, sau, mai recent, superba analiză a religiilor politice a filosofului politic Emilio Gentile (pe care Gregor îl citează).

Chiliasm, milenarism, violență

Primul regim totalitar a fost cel bolșevic. Altfel spus, odată cu Lenin se constituie arhitectura totalitară: supremația ideologiei, monopolul puterii în mâinile partidului unic și disoluția completă a statului de drept. Leninismul așează în centrul cosmologie sale conceptul de dictatură a proletariatului, o formă de regim politic în care legalitatea este anulată în numele unei continue stări de excepție (război civil, încercuire imperialistă, comploturi interne, reale și, mai ales, imaginare). Trebuie menționate contribuții precum cea a lui Kenneth Jowitt, în special conceptul acestuia de impersonalism carismatic ca explicație pentru adorația bolșevicilor, fără limite și cvasi-extatică, pentru Partid ca agent mesianic sortit să realizeze postulatele Istoriei.

Este important să ne amintim de Georges Sorel ca sursă intelectuală atât pentru frenezia revoluționară de stânga, cât și pentru cea de dreapta. Radicalismul politic modern și-a găsit în Sorel profetul cel mai virulent. De la Sorel la Frantz Fanon și prefațatorul acestuia, Jean-Paul Sartre, violența este celebrată ca având potențial cathartic. Totalitarismul este, în substanța sa ireductibilă, un program purificator (a se vedea teza lui Zygmunt Bauman despre “statul-grădinar”). În acest sens, sociologul Daniel Chirot nu greșește, credem, când vorbește în cartea sa, “Modern Tyrants”, despre preponderența (prevalence) Răului în timpurile noastre.

Extremismul utopic a atins cote paroxistice în timpul Marii Terori din URSS, al Revoluției Culturale din China maoistă și în regimul lui Pol Pot din ceea ce s-a numit Kampuchea. Experimentul genocidar al khmerilor roșii a fost o catastrofă grotescă, având înfricoșătoare consecințe în ceea ce privește pierderile de vieți umane, și care, așijderea Gulagului sau Holocaustului, sfidează capacitatea noastră de înțelegere. Cu toate acestea, nu există o construcție ideologică a khmerilor roșii comparabilă cu cele care au mobilizat experimentele sovietic sau nazist. Mai mult decât atât, Pol Pot și clica sa au fost un foarte ciudat amestec de criminali ideologici foarte puțin legați de dogmele clasice ale marxismului, leninismului, maoismului sau castro-guevarismului.

O trăsătură a totalitarismului care se cere accentuată ține de personalitățile care au încarnat etosul totalitar, acei lideri profetici și cultul lor. Într-o carte extrem de interesantă, The Stalin Cult: A Study in the Alchemy of Power (Yale University Press, 2012), istoricul Jan Plamper deconstruiește impresionant mecanismele instituționale și psihologice din cadrul sistemului sovietic care au ca scop obținerea obedienței totale a individului în raport cu autoritatea partidului și interiorizarea culturilor ritualice centrale regimului. Cititorul interesat de o nouă și edificatoare interpretare a rolului lui Stalin în codificarea credinței mitologice a bolșevismului în timpul Marii Terori va aprecia cu siguranță admirabilul volum al lui David Brandenberger, Propaganda State in Crisis: Soviet Ideology, Indoctrination, and Terror under Stalin, 1927-1941 (Yale University Press, 2012). Ceea ce reiese ține de natura hierofanică, mistică de-a dreptul, a logocrației comuniste. Fascinația textului echivalat cu unul divin e o temă explorată și de Stephen Kotkin în primul volum al monumentalei sale trilogii despre Stalin. Lupta pentru mantia lui Lenin a fost una, mai presus de toate, de natură teologic-dogmatică. Totalitarismul este o teocrație seculară.

Strict supravegheat, atent editat și parțial redactat de Stalin însuși, Cursul Scurt de istorie al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, pandantul bolșevic al Mein Kampf-ului, a fost o colecție de obsesii, demonizări și lozinci auto-justificatoare. A atins un statut sacru similar cu cel al cărții lui Hitler. Întreg sistemul de propagandă a fost centrat pe acesta, Cursul Scurt devenind materializarea adevărului revelat. Până la moartea lui Stalin în 1953, a funcționat ca alfa și omega al religiei politice sovietice.

Mituri revoluționare și religii politice

Înțelegerea relației dintre totalitarism și religiile politice constă în explicarea naturii textelor oficiale, în demistificarea acestora și în demonstrarea modului în care ele au reușit să devină echivalentul Bibliei în imaginația politică și morală a milioane de oameni. Un astfel de proces presupune re-analizarea nu numai a momentelor de fanatism orb, bolșevismul și național-socialismul ca tentație (pentru a folosi formula istoricului Franz Stern), dar și a rolului tendințelor regeneratoare, eretice și, în final, al apostaziei. De fapt, aceasta este una dintre cele mai importante dileme pentru un gânditor politic preocupat de enigma totalitarismului: de ce au existat atât de mulți eretici în Biserica Comunismului și atât de puțini în cea a Fascismului? Poate că răspunsul se găsește în chiar matricea sa ideologică, în structura ei paleo-simbolică (termen propus de Alvin W. Gouldner) ambivalentă, în ceea ce Raymond Aron a numit opiul intelectualilor (cartea cu acest titlu a apărut în românește la Curtea Veche Publishing, în colecția “Constelații”, coordonată acum de autorii acestui eseu).

Totalitarismul s-a născut în condițiile de neo-barbarizare europeană și globală generate de Primul Război Mondial. Istoricul Eric Hobsbawm a vorbit despre această erupție a barbariei în cartea sa “The Age of Extremes”. A fost expresia unor stări de malaise, disperare, frustrare, debusolare, dezrădăcinare la nivelul unor largi straturi sociale. A predicat omogenizarea completă a corpului politic și a respins tradiția drepturilor omului și cetățeanului. A pretins că rezolvă toate problemele sociale, economice și morale prin declanșarea unui război civil internațional menit să culmineze în dispariția vechii ordini și geneza uneia noi.

Asistăm azi la o nouă ofensivă împotriva valorilor liberale, contestate de partidele-mișcări totalitare. Ne referim, desigur, la islamismul revoluționar, dar și la putinism. Civilizația burghez-liberală este contestată cu aceeași ferocitate cu care era atacată, în anii ’20, Republica de la Weimar. Se dispută proiectul Luminilor, intelectuali celebri susțin revoluții obscurantiste. Ne întâlnim cu un nou nihilism situat la confluența dintre relativismul post-modern, pe de-o parte, și pasiunea utopică resuscitată. Nu e vorba de comunismul clasic, ci mai degrabă de un construct eclectic, așa cum este ceea ce Alain Besançon numește la pensée Poutine. Motive fasciste se contopesc cu mituri neo-leniniste. Neo-totalitarismul este baroc și negativist, se definește, mai presus de orice, prin faptul că este anti-. Obsesiile sale sunt anti-liberalismul, anti-occidentalismul, anti-americanismul și antisemitismul. Rămâne de văzut care vor fi avatarurile acestei erupții a resentimentului politic, dar putem afirma fără teama că greșim că nu ne aflăm nicicum în apropierea a ceea ce Francis Fukuyama, un gânditor din școala straussiană, anunța acum un sfert de veac drept iminent și inevitabil –sfârșitul Istoriei! Totalitarismul s-a dorit un răspuns la problema salvării imanente. Cum problema rămâne una insolubilă, totalitarismul nu poate fi considerat definitiv defunct.


In Memoriam Robert Wistrich (1945-2015): Stânga, evreii si antisemitismul

19/05/2015

A incetat din viata, in urma unui atac de cord, la Roma, un mare carturar. Era acolo pentru a vorbi in fata Senatului Parlamentului italian despre noua ofensiva antisemita din Europa. De la Leon Poliakoff nu stiu sa fi existat cineva atat de competent pe tema acestei patologii milenare. Reiau aici un text consacrat exceptionalei sale carti despre stanga si antisemitismul zilelor noastre. La un ceas cand cel mai abject antisemitism renaste arborand noi masti, opera lui Robert Wistrich depune marturie pentru nobletea spiritului.

“In noiembrie 1952, la Praga, Rudolf Slansky, fostul secretar general al Partidului Comunist din Cehoslovacia, un stalinist fanatic, împreună cu alți treisprezece importanți exponenți ai partidului, în majoritate evrei, au fost condamnați la moarte fiind acuzați de trădare și că ar fi participat într-o conspirație sionistă. În același timp, paranoia din ultima fază a tiraniei lui Stalin a dus la eliminarea fizică a membrilor Comitetului Antifascist Evreiesc, printre care celebrul poet de limba idiș, Peretz Markish, și la decizia funesta de încarcerare a medicilor evrei care au fost acuzați că ar fi încercat să îi otrăvească pe liderii sovietici. Dacă Stalin nu ar fi murit în martie 1953, acești doctori ar fi fost executați.

Cum a fost posibil ca internaționalismul bolșevic să degenereze într-un antisemitism feroce cu nimic diferit de excesele propagandistice ale „Sutelor Negre” din Rusia țaristă? Unde dispăruse promisiunea umanismului marxist, visul solidarității proletare indiferent de limbă sau origine? Nu există oare ceva ascuns în gramatica secretă a obsesiilor stângiste, în fantasmele politice fundamentale ale Stângii, care să explice asemenea răbufniri vulgare de intoleranță?

Robert Wistrich, un istoric meticulos și extraordinar de erudit al pasiunilor politice moderne, printre care socialism, sionism și echivalentele acestora pe palierul de extremă dreaptă al continuumului ideologic, a scris un tratat asupra propensiunilor antisemite persistente în mișcările revoluționare de stânga. Autorul arată cum idei de natură resentimentară au marcat viziunea socialistă asupra evreilor, care au fost percepuți drept agenți ai instinctelor și viciilor capitalismului. Chiar și înainte de Revoluția Franceză, personalități importante ale iluminismului au adoptat atitudini profund iudeofobe. În Franța, Voltaire i-a acuzat cu vehemență pe evrei că ar fi fost imposibil de tribaliști, în timp ce în Germania, discipolii lui Hegel au considerat iudaismul drept o religie esențialmente reacționară, un obstacol în calea emancipării umane.

Unul dintre cei mai virulenți antisemiți a fost Bruno Bauer, care în primă fază a fost un prieten apropriat a lui Karl Marx, ca mai târziu să devină dușman politic și filozofic al celui din urmă. Marx însuși a avut o atitudine ambivalentă, deseori ostilă și stingherita, în raport cu propria origine evreiască. De fapt, textul său de tinerețe „Contributii la chestiunea evreiasca” îi prezintă pe evrei într-o lumină predominant defavorabilă. Ei erau încarnarea a ceea ce romanticii iubeau să urască: egoism, mercantilism și lipsă de suflet. Acest articol timpuriu al lui Marx a devenit un text sacru pentru cei de la stânga care au abordat subiectul emancipării și asimilării evreilor. Aceștia din urmă au împrumutat de la părintele fondator convingerea că evreii erau înreuchiparea injustiției capitaliste, identificându-i cu sistemul bancar și monetar. Într-un final au ajuns să ceară de-iudeizarea societății prin intermediul revoluției proletare. Marx a elaborat această viziune în cadrul unei cosmologii politice în care evreitatea și capitalismul erau identice.

Aceeași fixație s-a manifestat și în cercurile de stânga nemarxiste, de la Proudhon la Bakunin sau alți anarhiști. Wistrich analizează convingător afinitățile dintre extrema stângă și extrema dreaptă în raport cu opoziția față de ceea ce ambele percep drept conspirația iudeo-plutocratică. Naziștii au accentuat acest mit, incorporându-l într-o concepție asupra lumii mai largă care era centrată pe imperativul de a rezista atât capitalismului dar și comunismului evreiesc. În pofida perplexității logice provocate de astfel de mituri, ele au persistat de-a lungul deceniilor. Spre sfârșitul vieții, Iosif Stalin era la fel convins precum Adolf Hitler că familia Rothschild (sau Wall Street-ul ca ultimă manifestare a acesteia) era la originea tuturor momentelor de turnură la nivel mondial.

Demonizarea evreului ca simbol al mult hulitei burghezii a coincis, în cadrul Stângii, cu eforturile reprezentaților de marcă sau a membrilor obișnuiți evrei ai diferitelor mișcări de a-și nega originea. Capitolele din volumul lui Wistrich care discută cazurile Rosei Luxemburg și al lui Lev Davidovici Troțki sunt exerciții exemplare în arheologie psihologică. Atât „Rosa cea roșie” cât și Troțki s-au născut în familiei de evrei ortodocși, ambii au făcut tot posibilul pentru a depăși această moștenire și pentru a interioriza o identitate supra-națională, în mod veritabil universalistă. Ambii au promovat doctrina mesianică a revoluției apocaliptice.

Într-un final, Marx și Engels au proclamat în „Manifestul Partidului Comunist” că muncitorii nu au patrie. De ce Rosa sau Lev ar fi avut și ei una? Ei nu și-au ascuns originea, dar au considerat-o irelevantă pentru agenda mult mai largă și grandioasă a viselor lor revoluționare. Au reușit ei oare să impună o astfel de viziune?

În mod evident, internaționalismul evreiesc revoluționar a eșuat. Atât socialiștii germani cat și cei ruși au continuat să îi perceapă pe revoluționarii evrei mai mult drept tolerați decât ca membri cu drepturi depline ai partidelor naționale respective. Social-democrați cu ștate vechi precum August Babel și Frantz Mehring o vedeau pe Rosa drept o exaltată, aproape un personaj don-quijotesc. În lupta sa de a dovedi că este cu adevărat moștenitorul lui Lenin, Stalin nu a ezitat să apeleze la insinuari antisemite în legătură cu arhi-dușmanul Troțki (pe care îl etichetase drept Iuda) și cu alți membri de origine evrei ai Vechii Gărzii vechi bolșevice. Public însă, cel puțin în anii treizeci, Conducătorul (vozhd) a condamnat antisemitismul drept o versiune modernă a canibalismului. Pe plan privat însă se delecta fără vreo remușcare cu obscene bancuri antisemite.

Apariția sionismului a contribuit la radicalizarea prejudecăților antisemite în mișcările de stânga. Mai mult decât atât, incapabilă de a anticipa Holocaustul (Troțki a fost o excepție notabilă în acest sens), Stânga a rămas fidelă propriilor dogme depășite. Crearea statului Israel a generat o nouă realitate pe care Stânga a preferat să o ignore și să o distorsioneze până la caricaturizări grotești. În locul unei empatii față de cel amenintat cu anihilarea totala, stânga radicală a decis că Israelul reprezintă capitalismul în forma sa cea mai detestabilă, o nouă formă de colonialism și chiar rasism.

Perseverând în atitudini aberante din trecut, cei care susțin poziții precum cele de mai sus sunt uneori ei înșiși evrei. Din anumite puncte de vedere, este ca și cum aceștia refuză să învețe lecțiile istoriei. O precizare este totuși necesară: nu ar trebui să generalizam, nefiind vorba de un grup foarte larg. Cei despre care vorbesc sunt aproape întotdeauna intelectuali – un grup specific format din indivizi care sunt de cele mai multe ori seduși (și chiar bucuroși să fie seduși) de cântecul de sirenă al utopismului.

Prin intermediul volumului de față, studiu de reală urgență politică și morală, profesorul Robert Wistrich oferă o analiză, bazată pe o cercetare minuțioasă, care demistifică tendințele, stereotipurile și fantasmele stângii în raport cu evreii, iudaismul și statul Israel. Ironia constă în faptul că cei care promovează și susțin astfel de concepții bigote și conspiraționiste nu realizează că ei de fapt reciclează viziunile criminale despre o lume fără evrei ale lui Adolf Hitler și Iosif Stalin.”

Recenzie de Vladimir Tismăneanu la cartea lui Robert S. Wistrich, “From Ambivalence to Betrayal: The Left, the Jews, and Israel” (Lincoln and London: University of Nebraska Press, published for the Vidal Sassoon International Center for the Study of Anti-Semitism, 2012), publicată în “International Affairs”, (Royal Institute of International Affairs, Chatham House), Vol. 88. October 2012 (traducere din limba engleză de Bogdan C. Iacob).

http://www.jpost.com/Diaspora/Robert-Wistrich-leading-scholar-of-anti-Semitism-dies-of-heart-attack-403590


Felicitari, Adrian Buz! Premiul Galei “Bun de Tipar”, 2015

19/05/2015

Aflu cu mare bucurie ca romanul lui Adrian Buz “1989”, aparut la Polirom,  a primit premiul “cea mai bună carte a anului” la subcategoria beletristica in cadrul Galei “Bun de Tipar”, 2015. Iata mai jos se-am scris in urma cu cateva luni despre aceasta carte scrisa cu imens talent si cu o remarcabila intelegere a relatiei dintre subiectivitate si dictatura.

“Nostalgicii imberbi sau nu ai comunismului ar trebui sa citeasca romanul lui Adrian Buz intitulat simplu si cat se poate de elocvent “1989″ (Polirom, 2014). Ar fi fi antidotul perfect pentru regretul de a nu fi fost calcaţi in picioare de Marele Mecanism al ineptei, imbecilei si atat de umilitoarei dictaturi totalitare a lui Nicolae Ceausescu, “Eroul intre Eroi”, “carmaciul destinului national” si intruchiparea “virtutilor milenare” ale daco-românismului revolutionar. Ar intelege ca fenomenul Ceausescu nu a fost o aberatie, ci consecinta oportunitatilor institutionale de care a beneficiat acel Ubu din Balcani, un personaj pe cat de redus din punct de vedere cultural, pe atat de abil in a-si atinge scopurile delirante. Cartea este scrisa intr-un registru calm, fara imprecatii si fara patetisme. Am citit-o gandindu-ma mereu ce-ar intelege cineva care nu a avut nefericita si deloc invidiabila experienta de a trai in comunism, un tanar american, de pilda. Deci nu cineva care a auzit in familie amintiri despre “Epoca de Aur”. Aici se află maiestria lui Adrian Buz. El stie sa transmita o atmosfera, sa reconstituie un univers disparut, sa-l faca verosimil si cat se poate de concret. Este kunderian in sensul ca pastreaza permanent o unda de umor, nu se lasa purtat spre hiperbole acuzatoare.

Oroarea este acolo, o simtim, o vedem, o auzim, dar fara niciun fel de artificii ostentative. Este oroarea unei anormalitati care se pretindea normala. Despotul paranoic le apare supusilor sai etern precum cosmosul. La Congresul al XIV-lea, deci in noiembrie 1989, sociopatul Ceausescu este reconfirmat de lacheii sai decerebrati drept lider absolut: “Pentru cine are creierul cat o gamalie, realegerea Intîiului e un fenomen natural, ceva ce nu poate fi altfel. Elementele din spatele acestei realitati monolitice sunt cetoase. Nu cred ca la varsta asta exista vreunul care isi imagineaza ca ar putea fi ales altcineva, vreunul care poate face diferenta dintre Partid si Stat. Pentru noi, la varsta asta, ambele inseamna un singur lucru: Ceausescu”. Pot depune marturie, asa vedeau lucrurile multi oameni atunci, nu doar baronii lui Ceausescu, de la Dascalescu si Mizil la Popescu-Dumnezeu si Stefan Andrei. Si totusi…

Naratorul acestei fictiuni autobiografice (orasul Craiova, zona, atmosfera, oamenii locurilor pe unde ajunge sunt acolo, ii descoperi in carne si oase, nu ca imagini descarnate din cine stie ce album pierdut prin vreo pivnita ori vreun pod), este, spre a relua titlul unui celebru film al marelui regizor maghiar Miklós Jancsó, un sarman flacau. Are 18 ani, e inteligent, bascalios, nu da doi bani pe sloganele oficiale, tatal este pictor, parintii sunt divortati, au pile, pot obtine lucruri pe care altii nici macar nu le viseaza. Adrian Buz reconstituie remarcabil mentalul adolescentului pe cale de a deveni barbat, starea de continua nemultumire cu lumea asa cum este, efortul de a-si gasi calea proprie, de a nu se lasa dadacit si timorat de cei care au renuntat de mult la visul libertatii.

Mi-am amintit, citind acest captivant roman, de propria mea experienta in scoala de ofiteri din Drumul Taberei. Era in 1976, lucrurile nu ajunsesera nici pe departe la dezastrul de la sfarsitul anilor 80. Din prima zi m-a izbit lipsa de sens a exercitiilor ce ni se impuneau. Tocmai publicasem un articol in “Contemporanul” despre Habermas si destinul subiectivitatii si iata-ma nimerit in plin infern al obedientei obligatorii. Starea de incongruenta era insuportabila. Am fost coleg de pluton cu bunul meu prieten Tudor Jebeleanu si cu regretatul Alexei Florescu. M-am imprietenit acolo cu Adrian Enescu, cunoscutul compozitor, regret ca nu l-am mai vazut de decenii. Pe atunci, absolventii de facultati faceau doar sase luni stagiu militar. Juramantul se depunea dupa o luna. Numaram nu doar minutele, ci si secundele in asteptarea clipei cand, dupa juramant, vom avea dreptul la permisii.

Asadar, sarmanul flacau este un baiat din Craiova. A picat la facultate, a fost recrutat in armata, a devenit racan. Apucase sa mearga la Praga intr-o excursie BTT. Era in vara lui 1989, Cehoslovacia lui Gustav Husak si Milos Jakes le aparea ca o oaza de opulenta nefericitilor ajunsi acolo din Republica Socialista a Anomaliei, condusa de geniile combinate ale lui Nicolae si Elenei Ceausescu. Intoarcerea acasa include si un popas nu ritualic, ci strict materialist la Scornicesti. Insotitorul oficial al grupului, de-obicei omul “organelor”, stie locul, are contacte, vrea sa faca rost de mancare. Tema foametei si a goanei cvasi-animalice dupa alimente este una dintre cele uitate azi de cei care suspina dupa vremurile “socialismului multilateral dezvoltat”.

Asemeni celor mai multi tineri recrutati, eroul cartii trebuia se serveasca un an si patru luni in sordidele baraci ale socialismului de cazarma. Hrana este infecta, dusurile sunt macabre, paturile malodorante, uniformele parca facute din glaspapir. Unicul loc unde se poate trai relativ normal e la infirmerie. Totul este jegos, repugnant, la propriu si la figurat. Dar chiar si in acest noroi pulseaza speranta.

Interventiile paterne il aduc intr-o unitate din Caracal, la mai putin de-o ora de parinti si amici. Totul se petrece in perioada finala, a agoniei comunismului est european, in genere, a celui romanesc in particular. Incepe revolutia, mai intai la Timisoara, apoi la Bucuresti si in alte orase. Eroism, represiune, sange. Nu voi intra in trama epica, voi spune doar ca secventele se deruleaza naucitor si absorbant asemeni timpurilor acelea, absorbante, nebuloase, pline de iluzii demult rispite in mlastina compromisurilor, tradarilor si intrigilor ce-au urmat. Sarmanii flacai ai acelor vremuri sunt azi generatia care poate salva memoria. Este ceea ce face, admirabil, onest si cu mare talent, Adrian Buz in acest roman cu totul remarcabil. La un sfert de veac de la prabusirea comunismului in Romania, cartea lui Adrian Buz, un roman de o incandescenta onestitate, este o pledoarie intru totul convingatoare pentru dreptul la memorie.

http://www.polirom.ro/catalog/carte/1989-5369/

http://www.contributors.ro/cultura/sarmanii-flacai-ai-comunismului-din-romania-un-excelent-roman-de-adrian-buz/

http://www.mediafax.ro/cultura-media/klaus-iohannis-adina-rosetti-si-adrian-buz-printre-castigatorii-galei-bun-de-tipar-2015-14269100


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 199 other followers