For Mary, on her birthday, wholeheartedly

03/08/2016

“Shall I compare thee to a summer’s day?
Thou art more lovely and more temperate.
Rough winds do shake the darling buds of May,
And summer’s lease hath all too short a date.
Sometime too hot the eye of heaven shines,
And often is his gold complexion dimmed;
And every fair from fair sometime declines,
By chance, or nature’s changing course, untrimmed;
But thy eternal summer shall not fade,
Nor lose possession of that fair thou ow’st,
Nor shall death brag thou wand’rest in his shade,
When in eternal lines to Time thou grow’st.
So long as men can breathe, or eyes can see,
So long lives this, and this gives life to thee.”

Shakespeare’s Sonnet #18

Vladimir Tismaneanu's photo.

In memoria lui Mircea Ivanescu: Despre Hannah Arendt, Sf Augustin si problema libertatii

26/03/2016

Lecturi esentiale:”Originile totalitarismului” de Hannah Arendt, traducere din engleza de Mircea Ivanescu si Ion Dur, in colectia “Istorie contemporana” pe care o coordonez la Humanitas impreuna cu Cristian Vasile. Aceasta este cartea de baza daca vrem sa intelegem natura dominatiei totalitare, raportul dintre ideologie si teroare, problema Raului radical, afinitatile si convergentele dintre cele doua incarnari ale Diavolului in Istorie, comunismul si fascismul.

In pofida legitimului pesimism generat de experientele infernale ale veacului XX, cartea se incheie cu o adiere de speranta. Hannah Arendt, care si-a sustinut doctoratul cu Karl Jaspers despre conceptul iubirii la Sf Augustin, reia, in 1952, ideea ca “Beginning is the supreme capacity of man . . . initium ut esset homo creatus est” ‘that a beginning be made man was created,’ said Augustine. This beginning is guaranteed by each new birth; it is indeed every man.”, odata cu venirea pe lume a fiecarui om, se mai naste o data sansa libertatii (citez din memorie). Pe 26 martie 2016, marele poet Mircea Ivanescu, care a trait in doua totalitarisme si le-a detestat in egala masura, ar fi implinit 85 de ani…


Istorie, naluciri si adevar: A scrie ca un om liber despre totalitarismele veacului XX

15/12/2011

In gandirea romaneasca de azi, Marta Petreu, profesoara de istoria filosofiei la Universitatea “Babes-Bolyai”, poeta, eseista si romanciera de un impresionant talent, practica in chip magistral disciplina numita istoria ideilor. O face curajos, fara urma de prejudecati paralizante, cu acuratete conceptuala si cu o admirabila rigoare. Cartea ei recent aparuta la Polirom, “De la Junimea la Noica. Studii de cultura romaneasca” este exemplara prin acuitatea, franchetea si prospetimea judecatilor critice, prin refuzul de a abdica in fata ispitei, atat de contagioasa, a idolatrizarii ori, la polul opus, a iconoclastiei. O recomand aici ca pe o stralucita hermeneutica a pasiunilor, atasamentelor, devotamentelor si nalucirilor unor mari spirite in ceea ce Hannah Arendt a numit timpurile sumbre.

De ani si ani, Marta Petreu face opera de zidire culturala nu doar prin cartile ei, nu doar prin fascinatele sale prelegeri, nu doar prin mentoratul academic,  dar si prin revista lunara pe care o conduce, exceptionala publicatie “Apostrof” (unde ma bucur sa fiu colaborator permanent). Atunci cand unii exceleaza prin ceea ce H.-R. Patapievici diagnostica drept “critica de exterminare”, prin insulte vulgare, pamflet grobian si delir interpretativ, Marta Petreu sustine discutia rationala, intemeiata pe surse verificabile si pe respect pentru preopinent.

 http://www.revista-apostrof.ro/

Ii sunt recunoscator Martei Petreu pentru eseul-recenzie aparut in numarul pe luna decembrie 2012 pe tema volumului meu “Despre comunism”. Ii sunt indeosebi indatorat pentru ca a sesizat implicatiile profunde ale deciziei mele, una existentiala, de a scrie despre totalitarismele veacului al XX-lea ca un om perfect liber. Un articol precum cel al Martei Petreu, pertinent, nuantat, rafinat ca interpretare si menit sa adanceasca problema discutata, in acest caz raportul dintre biografie, memorie si istorie in analiza religiei politice comuniste, deschide spatiul ideatic spre noi si binevenite ipoteze. (VT)

Comunismul prin concepte şi biografii neromanţate

de Marta Petreu

 

O carte de-a dreptul palpitantă despre marele experiment comunist, prin care din nefericire am trecut şi noi, a publicat în acest an filosoful politic Vladimir Tismăneanu: Despre comunism: Destinul unei religii politice (Ed. Humanitas, 2011). Cartea cuprinde mai multe studii teoretice, de analiză conceptuală a comunismului din lume şi din România, o suită de „studii de caz“, de biografii ale unor comunişti din fostul lagăr al socialismului real, precum şi o privire analitic-afectuoasă asupra unor personalităţi intelectuale care, prin studiile lor curajoase intelectual şi moral, au demistificat pas cu pas aspecte ale experimentului totalitar comunist. Autorul se mişcă dezinvolt, ca într-un ţinut cunoscut în detaliu, atît în istoria evenimenţială a regimului comunist, cît şi în istoriografia şi teoria politică despre această realitate istorică. Cartea este scrisă la persoana întîi, astfel încît efortul de descriere, explicare şi conceptualizare a mecanismelor şi a naturii comunismului se împleteşte adesea cu rememorarea, cu intrarea în pagină a lui Vladimir Tismăneanu însuşi, care povesteşte ceva ce îl priveşte personal – de exemplu, cînd a citit cutare sau cutare carte, în care se află cutare concept sau cutare idee, ce surprinde o anumită latură a comunismului. Rezultatul acestui stil de o inevitabilă încărcătură emoţională (Matei Călinescu a mai făcut la fel, în volumul despre Ioan P. Culianu şi Eliade, de la Polirom) este salutar: ideile cîştigă pregnanţă, iar autorii citaţi, specialiştii din lume în studierea comunismului, capătă chip şi devin persoane reale, cu care autorul îşi declară, în modul cel mai academic posibil, acordul sau dezacordul, admiraţia caldă sau rezerva politicoasă. (Citind cartea lui Tismăneanu, m-am gîndit că, dincolo de valoarea ei intrinsecă, de studiu conceptual şi totodată ilustrat în mod biografic asupra realităţii comunismului, ar fi potrivită pentru un curs de bune maniere în publicistica românească, literară, filosofică, istorică şi politică deopotrivă…)

Ce poate aduce nou cartea dlui Tismăneanu, mai ales pentru noi, care am trăit în timpul comunismului, care, unii (eu, de exemplu), ne-am născut în timpul comunismului? – se poate întreba cineva. Volumul reputatului politolog aduce descrierea şi analiza mecanismelor defecte ori chiar în delir ale comunismului, precum şi diagnosticul clinic – adică şi argumentat, şi conceptualizat – al bolii de care a suferit acest regim (personal, prefer să numesc regimul trecut şi căzut cu numele de „socialism real“, dar în acest articol de întîmpinare voi respecta terminologia lui Vladimir Tismăneanu). Politologul porneşte de la premisele teoretice enunţate de Marx şi de Engels, surprinde metamorfoza lor leninistă şi apoi stalinistă, iar în final „stalinismul naţional“ din ţările fostului bloc sovietic.

Bazată pe o foarte largă bibliografie asupra regimului comunist, analiza conduce la următorul „diagnostic“: comunismul a fost un totalitarism, una dintre cele două feţe ale totalitarismului din secolul al XX-lea, cealaltă faţă, de care acesta este intim legat, fiind fascismul. Punctul de pornire al acestui experiment „exterminator“ este Manifestul comunist (decembrie 1847-ianuarie 1848) al lui Marx, observă filosoful politic, deplin conştient că în cazul comunismului nu numai „aplicarea“ principiului, ci şi însăşi „matricea sa teoretică“ poartă încărcătura „liberticidă“-totalitară. În esenţă, comunismul a fost şi este o „religie seculară“, autodeclarată drept ştiinţă, în care au fost prezente toate „temele religiei creştine“, precum căderea, fericirea originară, ispăşirea, venirea noului Mesia etc.; o religie care „făgăduieşte […] transformarea condiţiei umane“ în mod radical, adică promite o mîntuire; o religie care cere, în schimbul mîntuirii, chiar sufletul omului – căci, oare, ce altceva este formarea omului nou, programată şi de comunişti, şi de fascişti, decît o formă mascată şi secularizată a faimosului pact, în care omului îi este cerut, drept preţ al unor avantaje, sufletul însuşi? Vladimir Tismăneanu observă cu întemeiere că „demantelarea individului“, inclusiv a  nucleului moral al acestuia, a mers mînă în mînă cu proiectul totalitar de „creare a omului nou“. Este de altfel o trăsătură a totalitarismelor secolului trecut, a amîndurora, faptul că, aşa cum a observat Cioran în anii treizeci (el, vorbind despre extrema dreaptă, a făcut-o cu încîntare), ele „nu lasă pe nimeni în pace“, ci se amestecă „în toate planurile vieţii – de la religie la sexualitate“.

Ca mit „istorico-escatologic“, comunismul, mai observă Vladimir Tismăneanu în sinteza sa, distruge programatic memoria, valorile şi spiritul. Motivaţia lui de bază este resentimentul, iar la temelia funcţionării lui stă violenţa, ridicată la rang de lege istorică, observă acut politologul (iar eu, încurajată de stilul personal al cărţii, îmi amintesc un mic text de-al meu de la Echinox, din anul 1978, cred, în care defineam marxismul prin „rolul atribuit violenţei în istorie“). Multe dintre aceste trăsături ale comunismului sînt şi ale fascismului generic, şi deci ale totalitarismului de dreapta, iar politologul vorbeşte adesea simultan despre amîndouă. Unul dintre studiile acut-actuale din carte este „Sfîrşitul leninismului şi viitorul valorilor liberale“, despre căderea comunismului din Europa, respectiv despre spasmele ideologice sau ispitele totalitarismului de sens contrar prin care trec fostele state comuniste – inclusiv România.

După ce citeşti cartea lui Vladimir Tismăneanu, îţi dai seama că, de fapt, o trăsătură a comunismului real din Uniunea Sovietică şi din statele-satelit a fost faptul că revoluţia comunistă şi-a ucis (în cel mai bun caz, le-a marginalizat) rînd pe rînd propriile cadre comuniste. Despre comunism: Destinul unei religii politice mi-a creat reprezentarea revoluţiilor comuniste ce rulează în istorie ca un tanc; unul care, pe măsură ce merge înainte, trece cu şenilele atît peste „duşmanii de clasă“, cît şi peste propriii săi oameni, lăsînd în urmă atît dîra de sînge a luptei de clasă – adică victimele din rîndul „duşmanilor“ economici, ideologici, politici –, cît şi dîra de sînge a războaielor din chiar interiorul partidului. Iar de pe urma epurărilor şi războaielor interne, de pe urma acelor „procese-spectacole“, de pe urma „retragerii încrederii Partidului“ etc. a rămas, în istoria fostelor state comuniste, un şir de cadavre – precum şi de victime mai mărunte, prin marginalizare etc.

Secţiunea de mijloc a cărţii lui Vladimir Tismăneanu se ocupă de aceste victime interne ale partidelor comuniste, adică de oameni care au fost comunişti şi de care, la un moment dat, „Partidul“ s-a lepădat, dar nu oricum, ci devorîndu-i: prin procese ur¬mate de execuţii sau printr-o asemenea hărţuială psihică, încît au fost împinşi la sinucidere. Victimele – şi este teribil să citeşti paginile despre „Cazului Mirel Costea“ – au murit, aşa cum am fost învăţaţi din cartea lui Arthur Koestler, Întuneric la amiază, iubind Partidul şi Comunismul şi dîndu-şi viaţa pentru ca Partidul şi Comunismul, cu majuscule, să poată continua. Mai mult, victimele nu numai că s-au lăsat sacrificate, ci s-au lăsat şi mînjite, ele acceptînd să-şi asume mari şi neverosimile crime pe care nu le făptuiseră. Cartea lui Vladimir Tismăneanu, prin analizele şi schiţele de cazuri prezentate, sugerează şi chiar dă o dezlegare acestui mister psihologic: a fost vorba despre oameni care au crezut cu onestitate în idealul comunist; oameni care, mai mult, au intrat într-un fel de autohipnoză, spune undeva autorul, într-un fel de fanatizare sau de unilateralitate a conştiinţei, aş traduce eu, încît, comunişti fiind, au acceptat orice, chiar şi să apară pentru public drept trădători ai comunismului, dar cu conştiinţa împăcată la gîndul că Stalin sau Partidul, să zicem, adică însuşi transcendentul, ştiu că ei nu sînt trădători, ci doar executanţii unei pretenţii mai neobişnuite – de-a dreptul perverse, aş spune eu – a „Conducătorului“ sau a Partidului.

Comunismul însuşi a funcţionat pe principiul infailibilităţii Partidului (identificat cu persoana conducătoare, cu Stalin, cu şefii din ţările socialiste europene) şi pe acela că „scopul scuză mijloacele“, că raţionalitatea scopului, observă Tismăneanu – adică viitorul comunist, fericitor –, scuză orice act, inclusiv orice crimă. Această perversitate intrinsecă a regimului comunist real a fost o realitate politică nu numai pe vremea lui Stalin, ci şi a părintelui său spiritual, Lenin; şi a fost o realitate cotidiană în ţările-satelit. Este oare această perversitate prezentă şi la Marx?, mă întreb…

Vladimir Tismăneanu şi-a scris această carte – mult mai bogată decît am prezentat-o – ca un om perfect liber. Este alegerea sa voluntară, profesională şi morală, declarată ca atare, de a scrie despre această temă, totalitarismele secolului al XX-lea, de pe poziţia unui democrat liberal. O face asumîndu-şi, la vedere, mereu şi mereu, părinţii, adică originea într-o familie de comunişti. Şi asumîndu-şi foarte limpede şi ruptura. Autorul încearcă să înţeleagă – adică să identifice resorturile intelectuale şi morale ale întîmplărilor, ale alegerilor, ale faptelor de atunci, din vremea apusă cînd părinţii săi şi atîţia alţi oameni au optat pentru comunism –, în tentativa de a reconstitui cum au funcţionat iluziile, erorile şi mecanismele înşelării şi de a stabili responsabilităţile. Secţiunea din carte intitulată „Agonii“ reface astfel, pentru uzul cititorului de astăzi, istoriile unor asemenea „înşelaţi“ (ca să parafrazez un titlu al lui Thomas Mann), dramele umane ale unor personaje din istoria comunismului european, dintre care unele s-au dezmeticit, altele au rămas pe cele mai dogmatice poziţii comunist-leninist-staliniste.    

Autorul are o memorie a numelor şi a faptelor extraordinară. Dintre oamenii pe care i-am cunoscut, numai Mircea Zaciu mai avea o asemenea ţinere de minte, el – pentru familiile transilvănene, ceea ce ne şi făcea pe noi, ascultătorii săi, să-l îndemnăm să scrie romanul marilor familii din Ardeal. Ei bine, cu o asemenea memorie de prozator, Vladimir Tismăneanu reconstituie, adesea cu bogate detalii, istorii şi portrete din lumea comunistă internaţională şi românească. Istoria, pare el a ne spune, nu s-a ţesut numai pe axa marilor idei faste şi nefaste, ci şi prin „accidente“ interumane, prin înrudiri, invidii, trădări, promovări etc. Iar ca să înţelegem ce-a fost, avem nevoie şi de carnea vie a trecutului, de personajele umane. Personaje istorice reale, cărora autorul le acordă sau le retrage stima şi afecţiunea sa în funcţie de răul – zero, mai mic sau mai mare – pe care l-au făcut.           

Vladimir Tismăneanu este foarte conştient că simpla înregistrare a dezastrului comunist nu este suficientă. El ştie că un dezastru de asemenea proporţii trebuie metabolizat, prin diagnosticare bazată pe probe şi argumente, prin analiză critică şi conceptualizare, întrucît aceasta este singura modalitate prin care comunismul poate fi aşezat acolo unde îi este locul, în rîndul produselor teratogene ale istoriei şi ale secolului al XX-lea. Politologul este acut conştient că numai cunoaşterea critică şi conceptualizată poate da o temelie şi pentru condamnarea totalitarismului comunist, şi pentru o distanţă critică de siguranţă faţă de acest trecut recent. Aşa că nu este deloc întîmplător că îşi încheie volumul cu o secţiune de „repere“, aşadar cu elogierea unor mari specialişti în istoria şi specificul comunismului. Despre comunism: Destinul unei religii politiceeste un volum fascinant, o privire pe cît de documentată, pe atît de emoţionantă, despre lumea comunistă în care am fost şi pentru lumea postcomunistă în care sîntem şi în care încă nu s-a sfîrşit cu amărăciunile.

Pentru textul integral si comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/istorie-si-adevar-a-scrie-ca-un-om-liber-despre-totalitarismele-veacului-xx/


Poetul si dictatorul: Osip Mandelstam despre Stalin

28/11/2011

Poet de geniu, varf al literaturii ruse alaturi de Anna Ahmatova, Marina Tvetaieva si Boris Pasternak, Osip Mandelstam (1891-1938) a murit in Gulag pentru ca a scris, in noiembrie 1933, o epigrama despre Stalin (de fapt una dintre cele mai importante poezii politice compuse vreodata).  Desi poemul nu era menit sa circule, fiind  invatat pe dinafara de Nadejda, sotia lui Mandelstam, si de prietena familiei si a Annei Ahmatova, Emma Gerstein, Osip nu s-a putut retine si l-a recitat in mai multe locuri. A fost o imprudenta fatala.

Osip Mandelstam in 1914

Delatiunea nu a intarziat. In anii urmatori, pana la deportarea finala, Stalin s-a jucat cu Mandelstam precum pisica cu soarecele (a se citi rascolitoarele memorii ale vaduvei poetului aparute la Polirom in traducerea lui Nicolae Iliescu). Nici macar o penibila “Oda lui Stalin” nu mai avea cum sa rascumpere “culpa” de a-l fi sfidat pe tiran.

Aureolat de toti ditirambii imaginabili, temut de acolitii sai, dictatorul sociopat stia ca de fapt adevarul despre el fusese rostit de poet. In ultimii ani de viata a dezvoltat o suspiciune paranoica in raport cu doctorii Kremlinlui, excrescenta a antisemitismului sau obsesiv. Cand a suferit hemoragia cerebrala la inceputul lunii martie 1953, valetii din Biroul Politic, diversii Beria, Malenkov, Kaganovici, Hrusciov, Bulganin, Molotov si Mikoian, terorizati de ideea aducerii unor doctori (“asasini in halate albe”) l-au lasat sa zaca vreme de 12 ore intr-o balta de urina. Au chemat in fine doctorii, era de-acum prea tarziu. Asa a sfarsit genialissimul generalissim. Are dreptate istoricul Simon Sebag Montefiore in articolul aparut in “New York Times”din 27 octombrie 2011 intitulat “Dictators Get The Deaths They Deserve”: “He was not murdered, like Colonel Qaddafi, he was the author of his own destruction”. Iata, in traducerea lui Emil Iordache, cel numit de Radu Vancu un fel de Mircea Ivănescu al traducerilor din rusă, poemul incendiar al lui Mandelstam, un text care avea sa-l coste viata:

Vieţuim, dar sub noi ţara tace mormânt.
Când vorbim, nu se-aude măcar un cuvânt.
Iar când vorbele par să se-nchege puţin,
Pomenesc de plăieşul urcat în Kremlin.
Are degete groase şi grele,
Sunt cuvintele lui de ghiulele.
Râd gândacii mustăţilor strâmbe
Şi-i lucesc a năpastă carâmbii.

Are-o turmă de sfetnici cu gâturi subţiri –
Semioameni slujindu-l umili –
Care şuieră, miaună, latră câineşte,
Numai el, fulgerând, hăcuieşte.
Potcovar de ucazuri, forjează porunci:
Glonţ în ochi, glonţ în frunte şi glonţ în rărunchi.
Orice moarte-i desfată deplin
Pieptu-i larg de cumplit osetin.

http://ocarteofraza.unspe.com/2009/07/poemul-de-sambata-asta-13.html

Мы живем, под собою не чуя страны,
Наши речи за десять шагов не слышны,
А где хватит на полразговорца,
Там припомнят кремлевского горца.
Его толстые пальцы, как черви, жирны,
И слова, как пудовые гири, верны,
Тараканьи смеются глазища
И сияют его голенища.

А вокруг него сброд тонкошеих вождей,
Он играет услугами полулюдей.
Кто свистит, кто мяучит, кто хнычет,
Он один лишь бабачит и тычет.
Как подкову, дарит за указом указ –
Кому в пах, кому в лоб, кому в бровь, кому в глаз.
Что ни казнь у него – то малина
И широкая грудь осетина.

Ноябрь 1933

Pentru textul complet si comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/poetul-si-dictatorul-osip-mandelstam-despre-stalin/

 


Păpuşa păpuşarilor: Destinul intortocheat, straniu si abject al lui Ivan Denes (II)

01/05/2011

Delatiunea a fost un instrument preferat al masinii comuniste de distrus suflete. Rafinat intelectual, poliglot, cunoscator al marii literaturi germane, Ivan Denes a acceptat din ratiuni care raman inca obscure sa serveasca regimul comunist nu doar in tara, dar si dupa plecare, in Israel si in Germania. Nu deschis, ca un propagandist oficial, ci insidios, pe ascuns, prin delatiuni la adresa unor oameni care-si deschideau inimile fata de el, inclusiv fosti colegi de inchisoare. Nu stiu daca o facea jubiland sau “cu moartea-n suflet”, dar o facea constant si din abundenta.

“A. E. Baconsky a fost doar unul dintre scriitorii, intelectualii, militarii, traducătorii, criticii, preoţii, ziariştii, foştii deţinuţi politici, muzicienii, artiştii despre care a relatat Deneş în numeroasele sale note furnizate Securităţii (onorate cu sume importante – chitanţele microfilmate se află în dosar). Pe această lista, deocamdată incompletă, se mai află: Paul Goma, Nicolae Breban, Paul Schuster, Oskar Pastior, Mihai Gafiţa, Monica Lovinescu, Paul Anghel, Constantin Chiriţă, Petre Stoica, Titus Popovici, Francisc Munteanu, Belu Zilber (Andrei Şerbulescu), Déak Tamás, Gáspár Miklós Tamás, Tiberiu Olah, Max Demeter Peyfuss, Lucian Grigorovici, Nadia Pohne, Ştefan Tătaru, Gerhard Möckel, Richard Wurmbrand, generalul Ştefan Kostyal, Heinz Galinski etc. etc.” Recomand aici acest blog:

http://halbjahresschrift.blogspot.com/2011/04/ivan-denes_20.html

Spuneam in prima aparte a acestui articol ca am intrat in corespondenta cu Denes in 1989 cand incepusem sa lucrez la definitivarea (ce iluzie!) istoriei comunismului din Romania. Publicasem in excelenta revista East European Politics and Societies un lung articol intitulat “The Tragicomedy of Romanian Communism”, de fapt embrionul cartii pe care o aveam in minte. L-am trimis pentru comentarii mai multor cunostinte, persoane pe care le consideram competente pe subiect si dispuse sa-mi dea sugestii, sa ma ajute in lamurirea unor tenebroase episoade din istoria PCR. Am trimis si scrisori in care expuneam strategia conceptuala a cercetarii mele, imi rugam corespondentii sa ma ajute in clarificarea unor chestiuni ce mi se pareau greu, daca nu chiar imposibil, de deslusit. Premisa de la care plecam in aceste schimburi de idei si informatii era buna-credinta a ambelor parti. Nu suspectam pe nimeni de joc dublu ori de ratiuni greu identificabile pentru a obscuriza, mai degraba decat de a lumina fenomenul totalitar. In acest sens am purtat discutii (prin viu grai ori prin scrisori), inainte de prabusirea regimului, cu oameni foarte diferiti, de la Ghiţă Ionescu, Vlad Georgescu, Dinu C. Giurescu, Edith Lhomel, Ion Mihai Pacepa, Mihai Botez, Sorin Toma si Sergiu Verona la Corneliu Bogdan, Cristina Luca-Boico, Ilie Zaharia, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Dinu Zamfirescu, Mihnea Berindei si Dorin Tudoran. Asa am ajuns sa-i scriu lui Ivan Denes al carui text despre Belu Silber ma impresionase puternic. In plus, nu stiam absolut nimic despre rumorile care circulau despre el, dovada ca unele dintre intrebarile mele vorbesc despre funie in casa spanzuratului. Denes fusese un turnator serial intre intelectualii maghiari din Cluj iar eu ma adresam lui sa-mi spuna care fusese metabolismul politic din acel grup…

 Ipoteze despre comunismul românesc

Pe 31 august 1989 ii trimiteam dinPhiladelphialui Ivan Denes o scrisoare din care citez cateva pasaje:

 “Am inteles de la dl Nicolae Stroescu ca ati fi dispus sa ma sprijiniti in aventura scrierii unei istorii politice a comunismului românesc. Am citit cu imens interes paginile pe care i le-ati inchinat lui Belu Silber si banuiesc ca m-ati putea ajuta sa-mi lamuresc anumite etape (episoade) din evolutia (involutia?!) acestei formatiuni politice. Primo, cateva cuvinte despre ideea cartii mele. Este vorba de o tentativa de luminare/interpretare/explicatie a fenomenului actual prin racordarea sa la traditiile culturii politice a comunismului romanesc: similitudini/diferente cu alte fenomente din Europa de Est/Centrala; unicitatea anumitor situatii din Romania (exceptionalismul comunismului român, sinteza stalino-bizantina etc). Deci, spre deosebire de istoriile existente (Ghiţă Ionescu, R. King, M. Shafir), eu tin sa ma centrez pe dimensiunea subiectiv-elitara si sa detectez (divulg) structurile politice ascunse (y compris cele ideatice) care explica diferenţa româna.

V-as fi recunoscator daca mi-ati spune ce stiti despre subiecte precum:

a) rolul consilierilor sovietici (nume?) in geneza si organizarea represiunilor politice dintre 1948-55?

b) ati putut afla mai mult despre comprtamentul lui Vasile Luca in inchisoare? Si-a deschis sufletul fata de alti detinuti?

c) Care a fost soarta lui Remus Koffler? Stiti cumva cand a murit?

d) Ce v-a spus Belu Silber despre reactia lui Patrascanu la treptata sa izolare in echipa hegemonica? La urma urmelor, era si el (L.P.) un “incercat” leninist, n’est-ce pas?

e) o chestiune mai teoretica: cum considerati ipoteza ca anul-cheie, punctul nodal a fost 1956, cand Dej a reusit sa sufoce in faşă orice (minima) tentativa liberalizanta? Aveti mai multe date despre posibila emergenta a unui curent “revizionist” (neo-marxist) inRomania? Ce se petrecea atunci printre intelectualii maghiari? Cat de puternica a fost represiunea impotriva lor?

Stiu ca am exagerat adresandu-va acest tir interogativ, dar vad chestiunile acestea drept esentiale pentru priceperea logicii interne a comunismului român.

Planul meu este sa finisez manuscrisul cartii pana in martie ’90. Gratie miracolelor tehnologice (computerul care, ironic, acum s-a blocat!), lucrul pare posibil.

Inca o data, va rog sa cititi textele alaturate cu ochi critic si sa ma ajutati acolo unde, din nefericire—sau poate din fericire?—informatiile mele  nu sunt accurate ori complete.

 Cu multumiri anticipate,

Vladimir Tismaneanu

 PS: Eram candva un loial admirator al emisiunilor Dvs la RFE. Eu am plecat in urma cu opt ani…”

Comunism si bizantinism

Scrisoarea de raspuns a lui Ivan Denes a fost expediata dinBerlinpe 28 octombrie 1989. Intre timp Erich Honecker fusese inlocuit, in fruntea PSUG (SED) de catre Egon Krenz, valul revolutionar din Europa de Est crestea in amplitudine de o zi la alta, ori mai exact spus, de la o ora la alta.

Chiar daca mica sa agentie de stiri era un paravan construit cu sprijinul Securitatii (o ipoteza plauzibila pe baza a ceea ce stim astazi), Ivan Denes era intr-adevar un om de presa, ahtiat de informatii. Gandea logic, avea o solida cultura istorica, deci, nu ma indoiesc, intelese de-acum ca era vorba de un proces istoric fara precedent, ireversibil, care avea sa duca la demontarea mecanismelor pe care el insusi le ajutase sa functioneze. Faptul ca tocmai atunci, in noiembrie 1989, generalul de securitate Aristotel Stamatoiu, seful suprem al CIE, il propunea pe Denes pentru decorarea cu ordinul “Tudor Vladimirescu” tine de o ironie cosmica. Oricum am privi lucrurile, este limpede ca personalitatea lui Denes era dedublata ori poate ca era vorba de un sindom de personalitati multiple.Schizofrenia sistemului se convertise in scindarea identitatii lacheilor sai.

Iata asadar textul raspunsului lui Ivan Denes. Reiese ca se pregatea de o calatorie in Europa de Est. Stim acum ca a fost la Bucuresti unde a raportat sefilor sai pe subiectele sensibile de-atunci. Era un colaborator extrem de apreciat de catre păpuşari.

 “Stimate domnule Tismaneanu,

 Imi cer scuze ca va raspund cu intarziere de aproape doua luni. Existenta de gazetar, si inca de gazetar profilat pe stiri cotidiene, nu ingaduie ragaz de respiratie. Iar cand as avea ragaz, trebuie sa plec in reportaj in Europa de Rasarit ca sa asigur temelia financiara a agentiei de stiri. Cred ca dintre toti oameni plecati dinRomania, care-si castiga existenta cu scrisul, mie mi-a fost harazita viata cea mai agitata. De altminteri, este o durere permanenta, ca in mai bine de un an nu am ajuns sa lucrez macar numai o ora la un roman inceput acum 15 ani. Dar scopul acestor randuri nu este sa ma jeluiesc.

Intai, intrebarile Dvs. concrete. Cu toata certitudinea pot raspunde la una singura: Vasile Luca nu s-a putut confesa altor detinuti, deoarece a fost tinut in izolator la Ramnic. De altminteri, la Ramnic…o inchisoare mica, cu 20-25 de celule…nu au fost decat detinuti izolati. Lui Vasile Luca i s-a alocat privilegiul a doua celule: intr-una dormea, in cealalta i s-a amenajat un rudimentar atelier de tamplarie, in care trebaluia in timpul zilei. Stiu aceste amanunte de la doi fosti locatari ai acestei temnite: Belu Silber si Stefan Rádvanyi, un gazetar condamnat la m.s.v. (munca silnica pe viata-VT).

In ce priveste represiunea impotriva intelectualitatii maghiare, evenimentele din Octombrie-Noiembrie 1956, valul de represiune , declansat inRomania(ca o consecinta tarzie) in vara 1958, nu s-au soldat cu un val de represiune antimaghiara deosebit. Am intalnit cativa profesori de liceu de la Cluj, in inchisoare, arestati in 1958, cativa pastori reformati, iar in valul acesta au intrat mai multi sasi … si cativa evrei. Represiunea din 1958 nu a avut nici un fel de “tinta nationala” specifica.

Marele proces unguresc a fost cel impotriva episcopului Márton Aron cu multi ani mai inainte (cred, 1950). In acest lot au intrat, printre altii, Stefan Lakatos (care mai traieste si si-a trimis, dupa cate stiu, memoriile in Occident), cea mai importanta personalitate ungureasca din mediul social-democratiei. K. Gyárfas, fostul presedinte al MADOSZ-ului (mai tarziu al Uniunii Populare Maghiare), unul din contii Teleki si inca cateva notabilitati. A fost un proces extrem de complicat in care, ca sa zic asa, ambele parti au avut dreptate. (…)

In ce priveste raportuirile lui Patrascanu cu ceilalti membri ai Biroului Politic, Belu mi-a relatat in cateva randuri franturi de conversatie, in care se vorbea numai de “Ghita” (Gheorghiu-Dej), “Teo” (Teohari Georgescu) etc etc din partea lui Patrascanu, cu ton de ironie si dispret permanent. Se considera singurul intelectual in acest cerc “ales”. era constient, in permanenţa, ca este un outsider in acest cerc si traia cu constiinta ca, mai curand sau mai tarziu, va fi eliminat din acest cerc. (…)

In ce priveste teoria ca “anul-cheie” ar fi fost 1956 nu ma pot pronunta. Stiu ca din vara acestui an, Securitatea era activ angajata in pregatirea represiunii care a urmat la Budapesta. Episodul acesta l-a cercetat indeaproape Pal Bodor la care, cred, puteti apela oricand…. De altfel, lucreaza la o carte despre Ceausescu.

Faptul ca lucrati la o istorie a acestui fenomen unic, cum a fost Partidul Comunist Român, este mai mult decat meritoriu. Nu cred ca in lumea larga se va gasi cineva mai competent.

Scriu despre partid in trecut, pentru ca, dupa parerea mea, de mai bine de zece ani partidul a incetat sa fiinteze in acceptiunea traditionala a cuvantului. Particul de mult nu mai functioneaza, ci figureaza numai. Nu că fenomenul stingerii sale tacute ar fi regretabil.  Dar se cere consemnat. Lucrul cel mai putin convenabil pentru Ceausescu ar fi un partid viu…chiar si un partid stalinist viu.Arhetipul lui Ceausescu nu este asiatic, ci bizantin. Un exemplu: garde de corps-ul sau este alcatuit din indivizi crescuti in cele doua orfelinate speciale de pe Valea Prahovei…Fara sa-i fie constienta afacerea, a reluat traditia ienicerilor, deci.Tcomai din cauza acestei trasaturi, care nu este straina de un ethos national, sunt foarte pesimist. Nu cred ca in urma disparitiei fizice a lui Ceausescu (si a Elenei) s-ar produce o schimbare structurala inRomania. Este o patura de 200.000-300.000 …si nu partidul…care detine puterea. Fara varsare de sange aceasta patura nu va fi inlaturata. O miscare refomista de tip unguresc, polonez, redegist, este greu de imaginat inRomania.  Bizantinismul– coruptia, minciuna, lipsa de scrupule, imoralitatea absoluta—a atins inRomaniadimensiuni necunoscute in alta parte. … InRomaniaconducatorul (editurii-VT) minte, redactorul minte, autorul minte, autorul stie ca redactorul minte, redactorul stie ca autorul minte, amandoi stiu ca amandoi mint si totusi amandoi continua sa minta. Acesta este Bizanţul. (…) Nu va invidiez pentru misiunea pe care v-ati asumat-o. Evolutia mentalitatii romanesti in “glorioasele decenii” cere o analiza de o extrema subtilitate, care solicita, la randul ei, unitati de masura sui generis, inexistente in istoriografia altor partide comuniste. Cred ca degradarea constiintei colective romanesti in aceste decenii joaca un rol cel putin la fel de mare, ca cel al cutarui sau cutarui personaj, inclusiv Ceausescu. Nu are nici o importanta ca Ceausescu a fost sau nu desemnat de Dej ca succesor, nici ca Maurer si compania l-au ales ca solutie de compromis , un quasi-manechin pe care sperau sa-l manipuleze. …InRomania, stalinismul a dat si peste Caragiale, si peste naravurile si traditiile Fanarului. (…) Imi pare rau ca v-am rapit timp cu aceasta viziune putin imbucuratoare. Este insa bine ca in viitorul nostru dialog—sper ca vom avea prilejul sa ne intalnim personal—sa ne cunoastem pozitiile de plecare”.

In loc de concluzie

Nu ne-am intalnit, n-a fost sa fie: a venit decembrie 1989, dictatura comunista din Romaniaa pierit (macar aparent) prin sacrificiul (cat se poate de real) a peste o mie de oameni, asasinati de vechiul regim, masacrati de noul regim. Nu stim ce va fi gandit in acele zile si luni Ivan Denes. Probabil ca a fost panicat, ca atatia alti fosti colaboratori ai serviciilor secrete comuniste, vazand atacurile impotriva sediilor Stasi din ceea ce mai era inca RDG (DDR). Dupa care s-a linistit, a constatat ca, asemeni acelei stoice remarci din Ghepardul, “pentru ca nimic sa nu se schimbe, trebuie ca totul sa se schimbe”. Eternul suras, uleios-livid, al lui Ion Iliescu si restauratia fesenista le-au permis fostilor delatori o lunga perioada de confortabila hibernare.Unii au iesit ostentativ in agora dand lectii de moralitate, necrezand ca se va ajunge vreodata la cunoasterea complicitatilor lor abjecte cu sistemul. Au fost si unii ( nu multi) care au ales penitenţa prin recluziune si tacere. Ivan Denes a aterizat in cercurile extremei drepte germane, cu ale ei obsesii si nevroze, cu viziunea ei conspirativ-paranoica despre politica mondiala. Nu vom sti, probabil, niciodata daca, in conversatiile cu generalul Stamatoiu, ii va fi vorbit acestuia despre relatia dintre partid, securitate si bizantinismul dialectic. Nu vom sti nici daca s-a mai revazut cu fostul sau handler si daca aventura radicala de dreapta nu era decat o noua misiune, o noua legenda, un nou travesti.


Despre cutremure si conditia umana (updated)

25/04/2009

In New York Times din 7 aprilie 2009 un incitant articol op-ed de Stanislao Pugliese, intitulat “Earthquake at the Door”. Pugliese este profesor de istorie europeana la Universitatea Hofstra din statul New York si autorul biografiei antifascistului liberal-socialist Carlo Roselli, tradusa cu prefata mea la Polirom. Luna aceasta urmeaza sa apara noua sa carte Bitter Spring: A Life of Ignazio Silone. Articolul pleaca de la tragedia din 13 ianuarie 1915, cand un cutremur in aceeasi regiune a Italiei precum cel recent, la Pescina, a luat vietile, intr-un interval de 30 de secunde, a 3 500 dintre cei 5 000 de locuitori ai orasului. Intre victime se afla adorata mama a viitorului autor al romanului Fontamara care i-a adus trupul la suprafata cu propriile sale maini. In noaptea de dupa cutremur plansetele celor inca prinsi sub daramaturi se contopeau cumplit cu urletele lupilor. Cutremurul si lupii, scrie Pugliese, aveau sa bantuie imaginatia lui Silone pentru tot restul vietii. Intreaga sa literatura va purta pecetea acelor clipe de disperare.

Peste ani, Silone avea sa revina la subiectul cutremurului, propunand memorabile reflectii despre conditia umana si perisabilitatea legaturilor de solidaritate rasarite in asemenea situatii-limita: “Intr-un cutremur mor cu totii: bogati si saraci, intelectuali si analfabeti, functionari si oameni simpli. Un cutremur realizeaza ceea ce cuvintele si legile promit fara a reusi vreodata sa implineasca: egalitatea tuturor. Este insa o egalitate efemera, pentru ca atunci cand frica s-a stins, nenorocirea colectiva a devenit prilejul pentru nedreptati inca si mai mari”. La sfarsitul vietii, Silone a facut o vizita la Pescina, gandindu-se sa isi aleaga un loc de veci. Vizitand partea veche a orasului, cu ale sale rani nevindecate ramase din timpul cutremurului, Silone constata tragedia ineluctabila a existentei individuale: “Numai pierderea este universala, iar adevaratul cosmopolitism in aceasta lume trebuie sa se intemeieze pe suferinta”.

Imi amintesc de combinatia de deznadejde si euforie, de altruism si solidaritate, care a urmat cutremurului din 4 martie 1977. Speram, cei mai multi dintre noi, ca regimul va accepta sa recunoasca limitele unei ideologii omniprezente, ca se va impaca in vreun fel cu aspiratiile programatic ignorate ale subiectilor sai. Credeam ca in fata catastrofei devenisem cu totii egali. Visam unii dintre noi ca se vor relua reformele intiate in perioada 1965-1968, ca societatea civila, decenii de-a rindul prigonita si sufocata, va cunoaste o resurectie. Cei mai tineri nu au trait acele clipe, deci este bine sa reamintim de miscarea declansata de Paul Goma pentru apararea drepturilor omului si pentru solidaritate cu disidentii din Cehoslovacia grupati in Charta 77. Intelectualii romani nu l-au sustinut pe Goma. Puterea insa intelegea ca se nascuse o initiativa care risca sa devina un magnet pentru toti cei care detestau dictatura. De aici si tentativa de a-l neutraliza pe Paul Goma: prin calomnii (mai ales in Saptamina condusa de E. Barbu), prin rumori sordide, prin dezinformare (mai ales in presa exilului), prin simulacrul unei implauzibile si, in fond, imposibile reconcilieri (invitarea la Cornel Burtica si promisiunile acestuia de a-l reintegra pe scriitorul opozitionist in viata literara). Revistele culturale pareau ceva mai deschise, lumea nutrea speranta ca socul cutremurului ii va fi trezit cumva pe potentatii regimului. In numai cateva saptamani, iluziile noastre se naruiau, dictatorul si lacheii sai vorbeau de-acum despre “noul centru civic” si transformarea completa a universului urban.

Abominabilul general-securist Plesita il ancheta cu sadism pe Goma. Ni se reamintea obsesiv ca trebuie sa ne comportam ca “oameni noi”. Cultul personalitatii, intretinut de diversii Dumitru Popescu, Manea Manescu, Verdet, Niculescu-Mizil, Dinca, Stefan Andrei etc era o continua ofensa la adresa inteligentei si a bunului-simt. In locul relaxarii si al tolerantei ni se aplicau noi injectii de uniformitate, subjugare si umilinta. Bucurestiul devenea Paranopolis. Cu putin timp inaintea mortii sale in timpul cutremurului din 4 martie 1977, Alexandru Ivasiuc ii marturisea unui prieten: “Suntem 22 de milioane de oameni care traim in imaginatia unui nebun”.

PS Rindurile de mai sus (la care am mai facut unele adaugiri) au fost postate cu vreo doua saptamini in urma. Tocmai am citit despre cutremurul din Vrancea simtit puternic si la Bucuresti (25 aprilie 2009). Important, in asemenea clipe, este sa ne reamintim ca exista un spatiu al solidaritatii, al fraternitatii umane, ca nimeni si nimic nu ne osindeste la abandon, ca sansa noastra ca specie este sa actionam in functie de ceea ce filosoful Hans Jonas a numit principiul (imperativul) responsabilitatii. Am decis sa repostez articolul intrucit constat ca a trezit un notabil interes in ultimele ore.


Opposite paths

16/02/2009

Following Khrushchev’s attack on Stalin in February 1956, world Communism entered a stage of incurable crisis.