A incetat din viata Irving Kristol, fondatorul neoconservatorismului

 

A incetat din viata Irving Kristol (1920-2009), ganditor social original, fondator al curentului cultural si politic neoconservator, fost editor al revistelor Encounter si Public Interest, figura de varf a ceea ce s-a numit cercul intelectualilor din New York. A sustinut importanta revistelor relativ mici, stiiind ca dezbaterile dintre intelectuali pot duce la schimbari de paradigme politice: “Cu o circulatie de cateva sute de exemplare, poti schimba lumea”.  A actionat ca un intelectual public, s-a implicat in marile controverse, uneori le-a declansat. Era un idealist sceptic, un ganditor fara iluzii, dar cu idealuri. In necroolgul din New York Times din 19 septembrie 209 este citat cunoscutul comentator conservator George F. Will: “Kristol a descoperit si a educat autori mai tineri sensibili la convingerea sa ca scopul stiintelor sociale nu este sa ne spuna ce trebuie sa faca guvernul, ci mai degraba sa ne spuna ce face guvernul si nu reuseste, ceea ce este intodeauna un lucru important”.  Nu a fost autorul unor tratate de istoria ideilor, a preferat stilul comentariului politico-sociologic bine informat si al editorialelor remarcabile prin franchete. 

Neoconservatorismul a fost si ramane, din perspectiva intemeietorului sau, o noua sinteza, un efort de regandire a structurilor institutionale in consonanta cu o traditie pe care, spre deosebire de multi dintre amicii sai formati la City College din New York in anii 30 si 40, el a ainvatat sa o admire si sa o cultive. In pofida a ceea ce au scris detractorii din diversele tabere ulcerate de ascensiunea neoconservatorismului, mai ales in perioada Reagan, Kristol a fost un partizan al moderatiei.  In 1964, referindudu-se la o afirmatie a candidatului prezidential republican Barry Goldawater, Irving Kristol scria:

“Extremismul in apararea libertatii este intotdeauna un viciu deoarece extremismul este un alt nume pentru fanatism”.

Kristol a fost primul din acel faimos cerc (“the Family”) care s-a despartit de iluziile stangii liberale, mai ales cele legate de ingineria sociala implicata in strategiile actinii afirmative si ale intregii filosofii numita Great Society. A criticat efectele perverse ale politicilor de welfare si affirmative action, demonstrand ca,   in loc de a remedia injustitiile economice, ele duc de fapt la perpetuarea si chiar augmentarea acestora.  Textul sau, Reflections of a Neoconservative, aparut in Partisan Review, a devenit o referinta clasica. Ii repugna exhibitionismul de orice fel: estetic, ideologic ori politic. Rostea adevarul calm si lucid. Acolo unde Norman Mailer ori Gore Vidal se distrau de-a revolutia, Kristol vedea pericolul degenerarii anarhiste.  Riposta sa a fost implacabila.  A creat reviste, institute, grupuri de reflectie.  A stiut ca lupta se da in campusurile universitare si a incurajat revistele conservatoare studentesti mai ales prin intermediul lui Institute for Educational Affairs pe care l-a condus impreuna cu William Simon.  A fost un constructor si un inaintemergator.

L-au urmat Norman Podhoretz, Midge Decter si gruparea din jurul revistei Commentary.  A fost prieten cu Nathan Glazer, Daniel Bell si Daniel Patrick Moynihan, dar a indraznit sa devina republican in pofida atasamentelor de tinerete.  A fost cel dintai celebru intelectual din New York care a decis sa paraseasca metropola avangardei, mutandu-se la Washington.  Nu a nutrit vreo iluzie privind credibilitatea declaratiilor pasnice ale sovieticilor. A scris continuu impotriva amagirilor nascute din cinsimul de tip Realpolitik.  Ideile sale erau convergente, uneori identice, cu cele sustinute de profesorul Richard Pipes, marele istoric al Rusiei de la Universitatea Harvard, autorul, intre altele al unei carti intitulata Survival Is Not Enough.   Cu monstrii totalitari, a spus-o clar, nu poate ajunge la compromis.  Dimpotriva, a sustinut cu consecventa ceea ce s-a numit liberalismul anticomunist intr-o perioda in care aceasta pozitie era departe de a fi populara (este ea oare acum?). Ideile lui Jeane Kirkpatrick din celebrul articol Dictatorship and Double Standards (publicat in Commentary si citit cu entuziasm de Reagan inainte de a fi ales presedinte) , fundamentul doctrinei Reagan in politica internationala, au fost prefigurate in scrierile lui Kristol.

In contrast cu multi dintre amicii sai de-odinioara, Kristol a imbratisat deschis valorile democratiei de piata, a sfidat contracultura neo-nihilista si a spus ca este mandru ca este american. A respins ceea ce s-a numit the adversary culture si si-a argumentat stralucit optiunea. A detestat stilul oracular, verbozitatea pompoasa, poncifele gaunoase. A cultivat ironia fina, sarcasmul bine dozat si argumentatia coerenta.  A indraznit sa spuna lucruri socante pentru liberalii mereu auto-culpabilizanti chiar atunci cand acest lucru putea conduce la izolare, la denigrare si la anatemizare.

A demascat ipocrizia stangistilor chic si a diversilor fellow travellers.  A fost un Cold Warrior, a luptat in cadrul Congresului pentru Libertatea Culturii. Revista Encounter, pe care a initiat-o, la Londra, impreuna cu poetul Stephen Spender, a fost una dintre cele mai puternice tribune ale liberalismului anticomunist.  In 1952, cand multi liberali americani si stangisti europeni preferau sa ignore amenintarea rosie, Kristol a mers impotriva curentului si a scris un text despre libertatile civile, aparut in Commentary, in care, dupa ce se delimita de ceea ce el identifica drept “demagogia vulgara” a senatorului McCarthy, scria:

 “Exista un lucru pe care americanii il stiu despre senatorul McCarthy.  Asemeni lor, el este anticomunist fara ambiguitati. Despre purtatorii de cuvant ai liberalismului american, ei nu stiu acest lucru.  Si nu fara oarecare justificare”.

Formula intelectuala a lui Irving Kristol a fost una a cautarii continue in numele unui ideal al individualismului civic.  De aici si “convertirile” sale, faptul ca nu s-a cramponat de retete teoretice anacronice ori de-a dreptul compromise.  Cele doua influente fundamentale asupra conceptiei sale politico-etice au fost criticul literar Lionel Trilling, autorul unei carti de mare impact, The Liberal Imagination, “un  liberal scptic” si filosoful politic Leo Strauss, “un conservator sceptic”. Sotia sa, Gertrude Himmelfarb, a scris carti de istorie a perioadei victoriene menite sa revigoreze directia liberalismului clasic.  Fiul lor, William Kristol, a fost chief of staff  al vicepresedintelui Dan Quayle, este editorul revistei Weekly Standard, importanta publicatie neoconservatoare.  Intr-un moment in care se poarta atacurile virulente impotriva acestei viziuni politice, economice si morale, cand neoconservatorismul este demonizat de activistii variilor scoli radical-dogmatice, este bine, este drept  sa nu uitam ca in anii 60, 70 si 80, neoconservatorismul a simbolizat un proiect de reconstructie si de rezistenta moral, culturala si politica. Revolutia legata de numele lui Ronald Reagan a fost nemijlocit legata deopotriva de conservatorismul traditional si de neoconservatorism.  Ambele curente accentueaza importanta distinctiilor traditionale dintre Bine si Rau, rolul valorilor religioase in universul spiritual modern.  L-am intalnit pe Irving Kristol la Philadelphia in 1987, cand a tinut o prezentare la Foreign Policy Research Institute unde lucram pe vremea aceea.  Director era Daniel Pipes, cunoscutul expert in istoria Orientului Mijlociu, prieten de familie si de idei cu oaspetele.  Scrisesem de-acum pe larg despre directia de idei neoconservatoare, indeosebi in comentariile mele transmise la Radio Europa Libera.  Am fost impresionat de eleganta, acuratetea si umorul prezentarii lui Irving Kristol. Nu avea iluzii despre Gorbaciov, dar stia sa vada ceea ce putem numi marja de oportunitate nascuta odata cu perestroika.  Era convins ca sansa Occidentului sta in fermitatea atasamentului pentru valorile care au intemeiat Statele Unite.  Imi amintesc recenzia lui Kristol din New York Times Book Review la cartea lui George Konrad Antipolitics.  Recunoscand meritele intelectualului disident maghiar, Kristol avertiza, cred ca era in 1986, impotriva ispitelor neutraliste, a unui neo-gaullism naiv si potential anti-american. Pentru el, eliberarea Europei de Est si Centrale insemna demolarea sovietismului, nu o vaga si incerta “finlandizare”.   Neoconservatorismul promovat de Irving Kristol si imbratisat de Ronald Reagan a fost unul al increderii in oamenii simpli, in ceea ce se cheama common sense, o viziune care se opune oricarui utopism elitist si pretuieste decenta ca valoare fondatoare a unei comunitati libere.

 

Cristian Preda despre Irving Kristol

Sunt trist aflând că a încetat din viață Irving Kristol (1920-2009), eminent gânditor politic american.
Fondator al curentului neo-conservator, Kristol a fost una dintre referințele mele intelectuale la începutul anilor ‘90.
Textul său intitulat “De ce sunt neo-conservator” a apărut într-unul dintre primele numere ale revistei Sfera politicii, atunci când, sub inspirația lui Vladimir Tismăneanu, această gazetă participa direct la democratizarea spiritului public din România.

Roger Kimball despre Irving Kristol

I just heard the sad news that Irving Kristol, “the godfather of Neoconservatism,” died today. I will have more to say about this remarkable man elsewhere, but I wanted to take a moment now to register my sorrow at the passing of a friend whom I greatly admired and a man whose intellectual labors did so much to preserve and nurture the vital traditions of American conservatism. Irving was a man of remarkable literary and political judgment. He was also a draught of good cheer. I never saw him without a smile on his face and a twinkle in his eye. He positively radiated benignity.

Editor, essayist, instigator of numberless intellectual initiatives (including The New Criterion, which Irving helped to start), he possessed in a very high degree two complementary gifts. He had uncanny knack for ferreting out talent in others. He was a superb editor, by which I do not just mean that he was a dab hand at strengthening your prose, but also–a much rarer gift — that he was a dab hand at strengthening your ideas. He instantly saw what was at stake in a controversy or battle of ideas, and he quietly, cheerfully help his writers seize that golden core.

That instinct for the pertinent was something his own writing exhibited with unfailing clarity. Most of Irving’s essays were quite short — an exception was a superlative, and lengthy, reflection on Tacitus and nihilism first published in Encounter, the English monthly that Irving edited in the 1950s with Stephen Spender. His favored form, though, was the literary surgical strike. Irving could pack an extraordinary amount in 1200 – 1500 words. Whether the topic was the welfare state, foreign policy, the totalitarian temptation, or the terrible legacy of the 1960s, Irving always articulated exactly what was at stake in the subject under discussion. He was a practical man, consummately attuned to what, for lack of a more elegant term, I will call the “policy implications” of ideas. But he saw with unusual perspicacity that ideas mattered. In a 1973 essay called “On Capitalism and the Democratic Idea,” he put it thus:

For two centuries, the very important people who managed the affairs of this society could not believe in the importance of ideas — until one day they were shocked to discover that their children, having been captured and shaped by certain ideas, were either rebelling against their authority or seceding from their society. The truth is that ideas are all-important. The massive and seemingly solid institutions of any society — the economic institutions, the political institutions, the religious institutions — are always at the mercy of the ideas in the heads of the people who populate these institutions. The leverage of ideas is so immense that a slight change in the intellectual climate can and will — perhaps slowly but nevertheless inexorably — twist a familiar institution into an unrecognizable shape.

Well put, is it not? And how often we need to remind ourselves of that weighty moral.

Probably Irving’s most frequently quoted mot concerned neoconservatism, the intellectual-political movement with which he is indelibly identified. “A neo-conservative,” he said, “is a liberal who has been mugged by reality.” That was the great gift Irving gave to his, to our, generation: an unforgettable reminder that ideas mattered because of the realities they nurtured or discouraged. He saw with a kindly but unflinching clarity what mischief the seductive lullabies of utopian fantasy had prepared for its acolytes. His passing is a sad loss not only to conservatives to but also to the nation: those eloquent reminders seem fewer and farther between these days, yet are ever more needful. RIP.