Anatomia resentimentului: un nou volum la Curtea Veche

In curand, in colectia “Constelatii” de la la editura Curtea Veche, va apare volumul Anatomia resentimentului.  Iata mai jos un fragment din prefata pe care am scris-o pentru aceasta carte nascuta din dorinta de a lumina, de a explica si de a lamuri modalitatile de constituire a resentimentului, nu de a acuza. Ne-am straduit sa sugeram, cei care am contribuit la acest volum, o etiologie, nu o utopica terapie. Nu suntem psihanalisti ori profeti.  Resentimentul este opusul solidaritatii, increderii si civilitatii.  Este de fapt contrariul fraternitatii, asa cum sugereaza superba ilustratie a copertei datorata lui Devis Grebu.  Resentimentul interzice admiratia, suspenda amintirea si aboleste gratitudinea.

Resentimentarul nu trebuie nici dispretuit, nici detestat, ci doar compatimit. Formula sa de viata este pe cat de simpla, pe atat de sufocanta: Urasc, deci exist. Resentimentarul, incapabil de real spirit critic, nu e in stare decat sa nege si sa ponegreasca. Barfeste malign, vede comploturi macabre pretutindeni in jurul sau, este un intrigant tantos si mereu imbufnat, ii lipseste cu desavarsire simtul umorului, da verdicte definitive, sanctioneaza apodictic, trage de urechi ca un caporal nervos si mustruluieste ca un pedagog de scoala noua. Iata ce spune Andrei Plesu:

http://patrasconiu.ro/

Nu trebuie asteptat de la volumul “Anatomia resentimentului” (o carte de circa 100 de pagini, nu un tratat metafizic ori sociologic) altceva decat o perspectiva caleidoscopica, o serie de analize personale ale unor autori foarte diferiti asupra unui fenomen pe care il observam in cultura politica a Romaniei de azi: incapacitatea de a recunoaste ceea ce se infaptuieste intru spirit, denigrarea deliberata a celor cu care nu esti de acord, calomniile revarsate cu impunitate (tacerile Clubului Roman de Presa sunt antologice), perpetuarea mentalitatilor de subterana in zone care s-ar dori mainstream, pe scurt ceea ce Monica Lovinescu diagnostica drept “ferentarizarea” culturala sub regimul totalitar. Cu ani in urma, am publicat in “Journal of Democracy” un studiu scris impreuna cu Dorin Tudoran. Se intitula “The Bucharest Syndrome”. Am reluat unele idei intr-un text scris impreuna cu Mircea Mihaies, aparut in “East European Reporter” cu titlul “Infamy Restored”. Resentimentul si infamia merg mana-n mana.

Nu pretind ca acei intelectuali atacati in presa imunda (si nu doar acolo) ar fi icoane. Orice idolarizare este contraproductiva. Dar nu despre acest lucru este vorba hic et nunc, ci despre desfigurarea criteriilor, despre extinctia onestitatii in eforturile de demolare a unor oameni cu succese intelectuale palpabile, demonstrabile, chiar cuantificabile. Cand citesc in “cotidianul online” mizerii absolute proferate la adresa lui A. E. Baconsky, un mare scriitor si un autentic disident, dejectii menite sa-l decredibilize pe Teodor Baconschi, nu pot sa nu ma intreb daca exista totusi limite in miselie. Noile mineriade din presa sunt organizate si instrumentate cu scopuri meschine, egoiste, chiar josnice. Celor atacati li se contesta buna-credinta, onoarea, calificarea intelectuala, competentele, verticalitatea. Iar acest lucru il fac, cum nota Andrei Plesu, persoane nevalidate in niciun fel de vreo comunitate epistemica. In locul unei critici normale, se recurge la ceea ce H.-R. Patapievici numeste critica de exterminare. La care, sincer vorbind, nu ai cum sa raspunzi.

Resentimentarul este un personaj hain: conform dictionarului, acest vechi cuvant inseamna, intre altele, rau la inima, neindurator.   Tocmai sufletul rau duce la un chin trait sub semnul unei solitudini nesfarsite, in fond auto-indusa, auto-generata, o neputinta devoranta de a recunoaste dreptul celuilalt de a fi tot om. Acestea au fost gandurile care m-au indemnat sa lanzez pe blogul meu personal o dezbatere despre rolul resentimentului in lumea de azi.  Nu a fost nicicum scopul meu de a directiona discutia catre tensiunile politice din Romania acestui deceniu, nu am trimis vreun plan tematic ori vreun chestionar. M-am adresat unor intelectuali, prieteni de valori si idei, i-am solicitat sa spuna ce cred pe un subiect care apare frecvent in vocabularul polemic al timpurilor noastre. Le raman indatorat pentru textele trimise. Nu am avut alt ţel decat clarificarea unui spatiu psiho-politic si cultural-simbolic, decelarea functiei resentimentului in organizarea urii, in negarea dreptului la diferenta, in coordonarea unor campanii fals-culturale menite sa-i anihileze valoric pe cei care nu vor sa cedeze strategiilor uniformizante.

http://www.contributors.ro/cultura/sindromul-uriah-heep/

Autobiografia unui dictator paranoic: Reflectii despre filmul lui Andrei Ujica

Reprezentarea fenomenului totalitar, dincolo de rechizitoriu, lamentatie si imprecatie, nu este deloc simpla.  Joi 28 octombrie a avut loc la Sala Palatului premiera unui film exceptional, o fictiune edificata complet pe non-fictiune, pe secvente documentare veridice, precise si verificabile.   Inaugurata in timpul domniei lui Gh. Gheorghiu-Dej, simbol al “victoriei definitive a socialismului”, Sala Palatului este un lieu de mémoire al comunismului romanesc. Acolo au avut loc congresele PMR/PCR intre 1960 si 1989, acolo a inceput conflictul deschis dintre PCUS reprezentat de Nikita Hrusciov si PC Chinez, a carui delegatie era condusa de Peng Chen, seful organizatiei de partid din Beijing, in timpul Congresului al III-lea al PMR in iunie 1960, acolo a proclamat Ceausescu, in august 1965, schimbarea numelui tarii din Republica Populara Romana in Republica Socialista Romania, acolo a vorbit Ceausescu in aprilie 1968 despre rolul lui Dej in asasinarea lui Patrascanu, acolo l-a asemuit Dumitru Popescu in 1969 pe Ceausescu cu Pericle si Lincoln, acolo l-a sfidat in 1979 veteranul comunist Constantin Parvulescu pe cel care se credea inamovibil si infailibil, acolo aveau loc festivitatile cele mai strident-pompoase ale regimului. 

Ca orice autentica opera de arta, filmul lui Ujica este o  constructie imaginara.  Asa si-ar fi conceput Ceausescu povestea ascensiunii, gloriei si prabusirii sale.  O naratiune in care se intersecteaza ambitii, iluzii, conspiratii si tradari.  Asa si-ar fi prezentat “Comandantul Suprem”  apologia pro vita sua daca ar fi apucat sa vorbeasca, in decembrie 1989, nu in fata unui pseudo-tribunal militar care decisese soarta acuzatilor inainte de inceperea procesului, ci in fata pseudo-parlamentului numit “Marea Adunare Nationala”.  Ramane ca noi, spectatorii acestui film rascolitor si deliberat deconcertant sa discernem adevarul de minciuna propagandistica, de halo-ul mitologic creat cu perseverenta devotiune si maniacala fervoare de “masina de fabricat fantasme” a epocii (formula este a lui Andrei Cornea).  “Suntem 22 de milioane de oameni care traim in imaginatia unui nebun”, spunea scriitorul Alexandru Ivasiuc.  Incurajat de valetii din jur specializati in ditirambi si osanale, Ceausescu a fost prizonierul propriei legende, se credea realmente reincarnarea temerarilor voievozi medievali, dar si a lui Decebal si a lui Traian.  A urmarit fuziunea dintre materialismul istoric si isteria patriotarda.  Cum isi va fi camuflat aceste propensiuni megalomane in perioada Dej ramane un mister. Dar  a facut-o, a izbutit sa-i convinga pe Maurer, Chivu Stoica si Bodnaras ca este un aparatcik disciplinat si cenusiu pe care il vor putea tine sub control fara probleme.

Paranoia lui Nicolae Ceausescu a fost deoptriva una clinica si una ideologica (acelasi lucru s-ar putea afirma despre Stalin, Kim Il-sung ori despre Enver Hoxha, ba chiar si despre Slobodan Milosevici). In pofida fanfaronadei din politica externa, regimul era unul auto-centrat, autarhic, convins ca este inconjurat de inamici.  In plan intern, momentele de vaga liberalizare au fost intodeauna urmate de noi glaciatiuni staliniste.  Ceausescu nu a venit la putere, in martie 1965, prin lovitura de palat.  Predestinarea sa era una previzibil birocratica. A ajuns prim-secretar al CC al PMR pentru ca fusese, incepand din 1955, seful cadrelor partidului.  Era cunoscut de aparat si cunostea la randul sau perfect acest aparat.  Era un stalinist din categoria dura.  Cum spunea Andrei Ujica, regizorul filmului, intr-o discutie publicata in EvZ , cine crede ca poate elimina referintele la “socialismul stiintific”, la marxism, din discutia despre Ceausescu se inseala. 

http://www.evz.ro/detalii/stiri/andrei-ujica-despre-autobiografia-lui-ceausescu-la-2-1-ceausescu-este-un-personaj-al-car.html

Cu ani in urma, disidentul polonez Jacek Kuron nota ca maladiile psihologice ale liderilor comunisti sunt pandantul formulelor agresiv-autoritare ale sistemului in care si-au facut carierele. Totalitarismul, brun sau rosu, are ca nucleu ireductibil oroarea de pluralism, de diversitate, de alteritate, de eterogeneitate.  Exista, fireste, diferente semnificative intre potentatii comunisti din diferite tari si perioade, dar natura sistemului, rolul monopolist al partidului, omniprezenta politiei secrete, interzicerea opozitiei si suprematia unei ideologii utopice constrangatoare sunt elemente comune tuturor experimentelor inspirate de bolsevism.

Autobiografia lui Nicolae Ceausescu vorbeste despre magie, mit si miracol, despre estetizarea politicului prin spectacol interminabil, despre sacralizarea partidului-stat, trasaturi definitorii ale totalitarismului, despre capcana stalinismului national in care au fost prinsi, in diverse momente, nu putini intelectuali (nu mai vorbesc despre activistii si securistii care chiar credeau in aceste viziuni grandilocvente).  In EvZ am propus o concisa autopsie a acestei dictaturi. De-a lungul anilor am scris pe larg despre “monarhia marxista” din Romania (eseul meu despre Nicu Ceausescu si ascensiunea comunismului dinastic a fost transmis la Europa Libera in februarie 1983),  am comparat fenomenul cu experimentele similare din Coreea de Nord si Cuba, am dezvoltat subiectul in cartile mele Fantoma lui Gheorghiu-Dej (editia a II-a, colectia “Istorie Contemporana”, Humanitas, 2008) si Stalinism pentru eternitate: O istorie politica a comunismului romanesc (aparuta la University of California Press in 2003, trad. rom. de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu, Polirom, 2005).    Sper ca acest film sa genereze acele discutii mult amanate despre mecanismele puterii in Romania comunista, structurile de intimidare, cooptare, complicitate si rezistenta, precum si efectele de lunga durata ale unui sistem antipodic opus statului de drept.

http://www.evz.ro/detalii/stiri/autopsia-unei-dictaturi-910497.html

Che Guevara in Balcani: Pseudo-revolutia lui Victor Ponta

Evenimentele se precipita, chiar daca este vorba, in mare masura, de o constructie mediatica (suntem experti la capitolul “telerevolutii”).  Se pare ca unii politicieni inferbantati, predispusi la febricitare cataclismica,  isi inchipuie ca Bucurestiul este un fel de Sierra Maestra, iar cladirea Parlamentului ar fi echivalentul baracilor Moncada.  Cei care denunta cu virulenta scenarii dicatoriale sunt de fapt promotorii unui populism de tip caudillist.  Situatie simptomatica si bine-cunoscuta in care hotul striga cel mai tare: “Prindeti hotul”.  Ar fi rizibil daca nu ar fi atat de trist.  In locul unor analize serioase a unei situatii economico-sociale grave, se servesc panglici propagandistice si bombastice discursuri anti-capitaliste.  Opozitia se complace intr-un teribilism al contestarii care combina infantilismul doctrinar cu narcisismul maladiv.  Teaca fobiilor comune le permite sabiilor liberale si social-democrate sa cohabiteze fara jena.

Nimeni nu poate contesta dreptul sindicatelor la demonstratii,  dar nu se poate ignora tentativa unui partid de opozitie, anume PSD, de a captura, de a anexa, de a rapi si deturna in scopuri politice aceste proteste.  As fi vrut sa scriu despre alte subiecte (despre conferinta profesorului Virgil Nemoianu la IICCMER, despre regretatul Claude Lefort si traditia stangii anti-totalitare), dar am decis sa aman aceste teme din ratiuni lesne de inteles.

Admirator impenitent al lui “Che” Guevara, conducatorul PSD pare se se viseze un fel de lidero maximo al Romaniei. La ora cand scriu aceste randuri, el se crede Lenin in timpul Congresului Sovietelor din 25 octombrie (7 noiembrie) 1917.  Tot asa cum fondatorul bolsevismului vitupera impotriva democratiei liberale si se oferea sa preia puterea (“exista un asemenea partid!”, exclama Lenin), Victor Ponta il ataca pe Traian Basescu pentru autoritarism imaginar, dar isi pregateste propriul regim de urgenta.  Ma intreb daca urmasul lui Mircea Geoana, protejatul lui Ion Iliescu, discipolul lui Adrian Nastase, isi aminteste vremurile cand Petre Roman era numit “lider national al FSN” si daca nu-l pune cumva pe ganduri destinul politic (nu tocmai glorios) al acestuia.  Asemeni lui Ion Iliescu si Petre Roman la inceputul anilor 90, Victor Ponta crede in primatul maselor manipulate (ccea ce in engleza numim the mob, de unde si conceptul de mobocracy).  Il acuza pe Traian Basescu de ispita dictatoriala tocmai pentru ca traieste el insusi cu pasiune aceasta atractie spre ceea ce un mare ganditor politic (J. L. Talmon) numea democratia totalitara.  Invoca regulile jocului parlamentar, dar instiga la actiuni menite sa genereze haos. Sa-l glorifici pe Adrian Paunescu, sa te identifici cu sicofantul suprem al regimului Ceausescu si sa te pretinzi in acelasi timp “social-democrat” de tip european este o contradictie in termeni.  Revolutia lui Victor Ponta, pe cat de zgomotoasa pe atat de efemera, este una strict negativa: nu are nici program concret, nici o ideologie coerenta.  Este de fapt o pseudo-revolutie nascuta din furie, neputinta, orgoliu si sete de putere. 

Textul de mai sus a fost publicat pe Hotnews si a generat interesante comentarii. Iata unul dintre ele, semnat “Dana 43”:

Ponta si-a transformat azi porecla in renume: Che Gargara. Si tipul asta care vede gloantze pe tzeava si reprimari sangeroase vrea sa candideze peste 4 ani la presedintzia Romaniei? Daca bezna mintzii loveshte de tot PSD-ul si-l nominalizeaza, atunci iar se ling pe bot de Cotroceni pentru 5 ani.

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/che-guevara-in-balcani-pseudo-revolutia-lui-victor-ponta/

Recomand aici excelentul articol al lui Dan Tapalaga publicat azi pe Hotnews.

“Atmosfera de revolutie e o creatie televizata. Protestul din strada este, pe jumatate, o actiune politica. Cealalta jumatate e sindicala, adica tot politica. Revoltatii autentici, de buna credinta – or fi destui nemultumiti cu motive legitime – se pierd intr-un peisaj trucat. Ponta vede focuri si gloante, ca la 1907. Luat de valul revolutionar, liderul PSD s-a pus in fruntea unei multimi fara identitate precisa. Nu-i nici protest sindical autentic, nici protest politic asumat. E un fel de harmalaie politico-sindicala intretinuta de victimele unei dictaturi inchipuite. In acest montaj, o multime de nefericiti se plimba apatic prin Capitala. PSD vrea sa-i vanda, impachetati de Vantu si Voiculescu, pe post de revolutionari pur-sange. Este, daca vreti, o uriasa demonstratie a cinismului politic. “

http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-7975704-cateva-impresii-protest-partid.htm

Prabusirea Imperiului SOV: Tom Gallagher despre “talentatul nabab”

Profesorul Tom Gallagher este neindoios unul dintre cei mai fini, avizati si transanti analisti ai post-comunismului romanesc. Specialist in politici comparate, cunoscator al culturii politice a tranzitiei post-autoritare in Portugalia si in spatiul post-iugoslav, Tom Gallagher ofera o radiografie catusi de putin edulcorata a unui peisaj politic marcat de minciuni grobiene, aranjamente sordide, tranzactii veroase si atacuri deschise ori mascate impotriva statului de drept.  Cred ca se impune o discutie serioasa despre realizarile si suferintele statului de drept in Romania la mai bine de doua decenii de la prabusirea regimului totalitar comunist.  A pune pe acelasi plan instrumentele statului de drept cu actiunile celor care incalca legea ori ii favorizeaza pe infractori mi se pare o regretabila eroare de analiza, de interpretare, de optica si de atitudine. Tot astfel, socot ca ar fi utila o discutie publica informata despre rolul serviciilor de informatii intr-o democratie care face parte din NATO si din UE.  Amintesc o incitanta contributie semnata de Dragos Paul Aligica pe Hotnews.

In articolul pe care il reiau aici, Tom Gallagher staruie asupra moravurilor deplorabile de la “curtea” nababului aflat acum in vizorul justitiei.  Aplomb enorm, cinism, limbaj birjaresc, ploconeli, prosternari umile, masochism al unor lei-paralei ai presei ancilare a “marelui patron”, un prezidentiabil abulic actionand ca un Pinocchio debusolat, moderatori de talk-show-uri primind cu gratitudine “indicatii pretioase”, fericiti sa fie complicii astronomic rasplatiti ai celui ce se visa stapanul absolut al unei Romanii complet anexata intereselor sale.  Recomand aici cea mai recenta carte a profesorul Gallagher, tradusa la Editura All, consacrata iluziilor integrarii europene ale Romaniei ultimului deceniu.  O propunere de discutie care sa evite poncifele, sa nu sucombe inspitelor retoric-triumfaliste si sa priveasca lucrurile cu onestitate, luciditate si realism.  Lansarea volumului va avea loc pe 24 noiembrie 2010 la Institutul de Studii Populare (amintesc ca profesorul Tom Gallagher face parte din Consilul Academic al ISP si din Consiliul Stiintific al IICCMER). 

Pana atunci, as dori sa semnalez o serie de evenimente de maxim interes la IICCMER: Conferintele “Monica Lovinescu” (a vorbit prof. Augustin Ioan, urmeasa sa conferentieze Sanda Cordos, H.-R. Patapievici,Andrei Ujica), conferinta profesorului Virgil Nemoianu, conferinta internationala  “Transitional Justice in Post-Dictatorial Societies”. (VT)

www.crimelecomunismului.ro

 

 

 

Teribilele talente ale domnului Vintu

de Tom Gallagher

 (Romania Libera, 25 octombrie 2010)

În anul 2000, eurocraţii prinşi în negocierile de preaderare cu politicienii PSD au început să creadă în nonsensul care le-a tot fost inoculat – anume că orgolioşii politicieni români merită trataţi cu mănuşi chiar şi atunci când se vede de la o poştă că aceştia sabotează, de fapt, şansele ţării de a beneficia cu adevărat de pe urma statutului de membru al UE. Dacă eurocraţii l-ar fi cunoscut şi angajat pe Sorin Ovidiu Vîntu pentru a se încredinţa că în România reformele ajung implementate, nu doar mimate, alta era, poate, soarta ţării, având în vedere stilul cu care omul îşi conduce „organizaţia”.

SOV este, neîndoielnic, un supravieţuitor remarcabil. A renunţat la ultima brumă de reţineri încă de la începutul anilor ’90 pentru a se putea catapulta din obscuritatea plaiurilor moldoveneşti drept în vârful lumii financiare, complet neregularizate, de la Bucureşti. Între timp, va fi devenit, probabil, un model de viaţă pentru destui adolescenţi recalcitranţi, convinşi că pot cuceri lumea şi fără a fi nevoiţi să-şi tocească mai întâi coatele prin niscaiva bănci universitare. La un deceniu după scandalul FNI, puterea lui Vîntu a atins un apogeu greu de imaginat, dar probat de nenumăratele convorbiri telefonice purtate atât cu prezidenţiabilul PSD, cât şi cu alţi grei ai PSD şi PNL în şi după seara presupusei lor victorii electorale. Toţi i-au cerşit favoruri, toţi au dat dovadă de exact acelaşi servilism care ajunsese normă de conduită în vremurile cuplului dictatorial. Realitatea TV şi celelalte instrumente media i-au conferit, până la urmă, o fracţiune din puterea Ceauşeştilor, astfel că Vîntu a ajuns, aidoma odiosului şi sinistrei, să facă şi să desfacă destine şi cariere ale celor cu ambiţii extrem de mari.Până şi şeful de stat a ajuns preocupat de Vîntu – motivele prezidenţiale fiind, indubitabil, de natură mixtă. Limpede este, până una-alta, doar faptul că Traian Băsescu consideră modul în care refractarul personaj a făcut uz de platformele sale media drept o ameninţare la adresa siguranţei naţionale. Dar, în pofida interceptării de către procurori a unor afirmaţii incriminatoare şi a începerii urmăririi penale împotriva controversatului om de afaceri, preşedintele nu se află neapărat în poziţia învingătorului în acest duel de cursă lungă. Cel puţin din punct de vedere al popularităţii, este limpede că Traian Băsescu ar fi avut infinit mai mult de câştigat dacă ar fi căutat să menţină, pe perioada reşederii sale la Cotroceni, acea stare de „noncombat” de care pomenea ţarul media.

Aşa, Băsescu va continua să fie acuzat de ambiţii dictatoriale de către pleiada nababilor parveniţi, care au acumulat averi şi privilegii incredibile în decursul a nici 20 de ani şi care au, fireşte, tot interesul ca „la dolce vita” să le rămână rezervată şi pe viitor. Însă cel puţin din gura celor de la Realitatea TV acuzele despre „Băsescu dictatorul” vor suna, de-acum, ridicol, având în vedere tirania propriului patron, pe care au înghiţit-o, fără să crâcnească, toţi – de la portar şi până la directorii imperiului media. Nu ştiu cu care dintre multiplele fraude ce i se pun în cârcă va intra până la urmă în manualele de istorie autohtone, dar în domeniul mass-media româneşti SOV va rămâne, incontestabil, acel personaj care a reuşit să distrugă deontologia profesională înzecit mai rapid decât o făcuseră comuniştii. Notabil rămâne şi faptul că Vîntu a izbutit să atragă jurnalişti de talia lui Emil Hurezeanu în fruntea pseudocanalului său de ştiri – şi încă într-o perioadă în care megalomania patronului va fi fost lesne sesizabilă pentru orice om cu discernământ.

Cum vor fi sunat dialogurile dintre sibianul instruit, a cărui carieră a fost clădită, până acum, pe imaginea sa de personaj cultural din „Mitteleuropa”, şi moldoveanul dinamic, dar ordinar, nu pot şi nici nu doresc să-mi imaginez. Spre deosebire de erudiţii din era terorii staliniste însă, Emil Hurezeanu nu s-a aflat în situaţia de a fi constrâns să accepte şi să încurajeze substituirea ştirilor şi a analizelor cu propaganda deşănţată şi calomnia.

Era liber să plece oriunde îi poftea inima,deoarece nu cred că situaţia sa materială nu i-ar fi permis să supravieţuiască timp de câteva luni fără salariul de la Vîntu – spre deosebire de majoritatea subalternilor săi de la RTV. Nu ştiu ce slăbiciune psihologică sau spirituală a lui Hurezeanu va fi sesizat Vîntu pentru a-l ademeni cu postul de preşedinte al imperiului său media, dar mă tem că funcţia în cauză se va dovedi una dintre acelea pe care ulterior nu ştii cum să le muşamalizezi mai bine în propriul CV.

Cât despre cinic-dezgheţata echipă de la Academia Caţavencu, este deprimant să vezi cum fortăreaţa celor porniţi iniţial la drum cu intenţia dezavuării şirului lung de şmenuri ale mai-marilor zilei prin intermediul umorului acid şi inteligent a ajuns cucerită taman de cineva acuzat de escrocherii. Probabil că Vîntu va fi sesizat un vid moral la unii dintre membrii echipei, ceea ce i-a permis, până la urmă, pervertirea atât a unor minţi, cât şi a produsului.

 Iată că, după un deceniu de acalmie, arhicontroversatul personaj din perioada anarhicei tranziţii româneşti a revenit în centrul atenţiei publice – şi nicidecum în modul în care îşi va fi dorit. În cazul în care PSD ar ajunge la guvernare, nu-i va fi deloc uşor să îngroape dosarele de urmărire penală ale lui Vîntu. Chestiunea orchestrării altei proceduri de suspendare a preşedintelui devine şi ea mai complicată, dat fiind conţinutul revelator al stenogramelor ataşate dosarelor – ce-i drept, din motive încă neelucidate, din moment ce nu par a avea o legătură cu acestea. Fitecum, potenţialelor regrete ale lui Hurezeanu şi caţavencilor s-ar putea alătura curând şi cele ale pesediştilor – că doar şi destinul lor este departe de a fi luat o turnură pozitivă după ce au mers pe mâna domnului SOV şi a teribilelor sale talente.

Tom Gallagher este profesor la Universitatea Bradford din Marea Britanie. Volumul său cel mai recent despre România -„Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″ – va apărea în curând la editura All.

Trivialitate si ranchiuna: Mircea Mihaies despre nemernicie, nimicnicie, ura si alte vicii

Am urmarit, ca mai toata lumea, ce se petrece in presa din Romania in ultima perioada (de fapt de mai multi ani incoace). Am constatat aparitia unui quasi-monopol informational specializat in desfigurarea deliberata si deturnarea cu program a a ceea ce tine de realitatea factuala, plasmuirea unor fictiuni terifiante, a mitului “tiranului bonapartist”, al unui stat dictatorial mai rau chiar decat regimul lui Nicolae Ceausescu. Este vorba de un scenariu fantasmagoric in care un grup de intelectuali (cei care refuza sa intre in acest joc al minciunii sfruntate) sunt anatemizati, stigmatizati, demonizati, “demascati” ca oportunisti, personaje cameleonice, impostori, arivisti, cripto-fascisti, “suflete de slugi” si cate altele.  Anticomunismul este denuntat drept o inselatoare platforma propagandistica, cat despre statul de drept, insusi acest concept nu are cum figura in lexicul celor care apar in faimoasele stenograme.

Am observat cum s-au aliniat acestei campanii oameni care stiu prea bine ca nici Gabriel Liiceanu, nici Horia Patapievici, nici Andrei Plesu, nici Teodor Baconschi, nici Andrei Cornea, nici Mircea Cartarescu, nici Mircea Mihaies, nici Catalin Avramescu  (nu extind lista, numele sunt de-acum bine cunoscute)  nu pot fi comparati cu simbriasii comunismului dinastic. Ca a face asemenea false, halucinante analogii este o insulta nu doar la adresa lor, ci si la adresa bunului-simt.  Sindromul Uriah Heep este mai presus de toate o expresie a rationamentelor meschine zamislite de ranchiuna, auto-dispret, marginalitate, ratare si insecuritate valorica.  Laolalta, aceste trasaturi psihologice dau nastere unei stari continue de ura: cel care uraste o face din teama ca viata merge inainte fara a-i cere permisiunea, ca unii se incapataneaza sa nu-si piarda vremea cu intrigi de doi bani.   Daca nu poti scrie tu carti care sa atraga mii de cititori, daca nu poti oferi lucrari validate/respectate de experti, de ce sa nu-l demolezi pe cel care o face?

Multe din aceste elemente sunt explorate in volumul “Anatomia resentimentului” care urmeaza sa apara la editura Curtea Veche.  Voi publica in curand pe acest blog fragmente din prefata pe care am scris-o pentru acest volum.  Din pacate, dar deloc suprinzator, fenomenul urii descris mai sus se ingemaneaza cu campanii de presa instrumentate din umbra de un magnat pentru care obiectivitatea jurnalistica este o aberatie si o blasfemie (nici nu mai are sens sa vorbesc aici despre trivialitatea, ori mai precis spus promiscuitatea naucitoare a limbajului sau, a scris Cristian Ghinea pe acest subiect ceea ce era de spus). La ora actuala magnatul (primejduit tocmai de actiunea statului de drept)  cere o disciplina neconditionata, o fidelitate desavarsita din partea celor pe care ii plateste.  Nu cred ca sunt singurul care are impresia ca stenogramele ne proiecteaza in universul “Operei de trei parale” de Brecht, deci in lumea lui Mack the Knife.  Despre aceste lucruri scrie Mircea Mihaies in “Evenimentul Zilei” de luni 25 octombrie 2010. (VT)

Jurnalism, numele tău e nemernicie

de Mircea Mihăieş

 Mare, controversă mare! E bine că s-au publicat stenogramele lui Vîntu? E rău? E primejdios pentru republică? Cade leul? Se prăbuşeşte economia? E un atac la intimitatea românilor? Ne ascultă sau nu ne ascultă Băsescu? Trăim într-un stat poliţienesc? Întrebările de acest fel sunt simple bule de aer. Ele şi-ar avea  rostul într-un seminar despre democraţie, în condiţiile în care, într-adevăr, dictatura comuniştilor a fost înlocuită de dictatura mogulilor. Întrebarea pe care ar trebui să ţi-o pui, în contextul dat, e dacă înregistrările sunt sau nu legale. Dacă sunt legale şi dacă au relevanţă pentru definirea unui context criminal, îmi pasă mai puţin, sau deloc, de reputaţia şifonată a unuia sau altuia din „deontologii” naţionali. Să nu-mi spuneţi că peştii mici şi mijlocii surprinşi în flagrant de abjecţie nu-şi merită soarta. N-am observat ca vreunul să-i fi trântit telefonul lui Vîntu. Din contră, s-au gudurat ca ultimele javre surprinse iarna fără adăpost. Transcrierile i-au arătat aşa cum sunt: piticanii morale şi mercenari lipsiţi de scrupule.

        

În toată această poveste de-o incredibilă vulgaritate — de limbaj, de gândire, de acţiune — m-au scârbit ieşirile a doi aşa-numiţi „jurnalişti de investigaţie.” Jurnalistul de investigaţie e acel individ hotărât să meargă până în pânzele albe, scormonind şi în gunoi, dacă e nevoie, pentru a descoperi adevărul. Or, să te revendici acestei bresle şi să urli ca din gură de şarpe că lucrurile spuse şi făcute de Vîntu şi ciracii lui trebuie ţinute la secret, e uluitor. Aici nu e vorba de bancuri fără perdea spuse de nişte hăndrălăi la un chef, între o râgâitură şi alta. E vorba de amprentele, de planul de atac, de Statul Major al unui complot în toată regula. Limbajul deşănţat al lui Vîntu şi-al slugoilor săi n-a rămas fără consecinţe. După ce au pus telefonul jos, lacheii au trecut la atac, executând la milimetru ordinele.

          Ca funcţionar la Institutul Cultural Român, am simţit din plin ura hrănită cu minciuni şi dezinformări a mardeiaşilor cu microfon. Campaniile de desfiinţare împotriva ICR sunt pentru mine dovada vie că Vîntu s-a înconjurat de inşi nu doar total lipsiţi de caracter, ci, pe şleau spus, inculţi, proşti şi răi. Dau exemplul ICR pentru că sunt relativ bine informat despre partea vizibilă şi partea mai puţin vizibilă a mârşăviilor la care s-au dedat bandele plătite cu bani grei de infractorul Vîntu.  Fireşte că miza nu erau diverşii „ponei roz”, „zvasticile” şi  pictorii „pornografi” ce existau doar în mintea de tablă ruginită a guriştilor de la Realitatea şi Antene. Miza era grupul de intelectuali indignaţi de felul samavolnic în care, în primăvara lui 2007, au acţionat cei 322 de parlamentari de tristă amintire, suspendându-l pe Traian Băsescu. Or, s-a văzut acum, regizorul acelei lovituri de stat n-a fost altul decât vorbăreţul Vîntu!

          Drept urmare, cei care au îndrăznit să se opună voinţei mogulului-infractor trebuiau tăvăliţi prin troaca cu zoaie a emisiunilor la comandă. Chelneri cu pretenţii de esteţi, frizeriţe reciclate la locul de muncă, încărcători-descărcători condamnaţi la lecturi din filozofia transcendentală au tăbărât cu baroasele pe tot ce mişca în zona culturală, pentru a-i nimici pe „trădătorii de ţară” care se încăpăţânau să joace după regulile culturii occidentale, nu după cele ale gropii lui Ouatu. Sub balele înfoiate de ură, scena publică românească a devenit o anexă, încă mai murdară, a Cuţaridei. 

A fost prima secvenţă din scenariul grotesc dominat de fanatismul ridicol al unui regizor de telenovele. Mai întâi, s-a încercat să se demonstreze că intelectualii independenţi sunt vânduţi puterii, că scriu şi vorbesc la ordin, că beneficiază de sinecuri şi că se îmbuibă din banul public. Desanturile Curţii de Conturi erau perfect sincronizate cu ordinele transmise, în direct şi la ore de vârf, de flaşnetarii ce stăteau smirnă în faţa nesătulului adunător de averi. Că infamia se desfăşura cu binecuvântarea unor fruntaşi politici precum Geoană şi Antonescu, poate s-o vadă azi oricine, în ciuda isteriei „jurnaliştilor de investigaţie.”   

Fireşte că lucrurile nu s-au oprit aici. A doua secvenţă — în plină desfăşurare —îşi propune să-i scoată, pur şi simplu, pe  Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu, Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici, Mircea Cărtărescu, Andrei Cornea, Cătălin Avramescu din viaţa publică. Ei nu sunt doar „vânduţi.” Conform deciziei moguliene, ei nici măcar nu sunt intelectuali. Aşa, că, afară cu ei! Ideea le-a surâs, pesemne, şi unor nulităţi de pe flancuri, care-au sărit imediat cu ciomagul, imaginându-şi că dacă scriu în reviste cu tiraj confidenţial că Gabriel Liiceanu nu reprezintă nimic în cultura română, cititorii îi vor arunca, scârbiţi, cărţile şi-i vor prefera pe ei şi textelor lor indigeste.

Aşadar, o pălăvrăgeală fără rost, dar care s-a dovedit, într-un sens, folositoare. Şi anume, să demonstreze că într-o ţară unde jurnalistica arată ca documentele de serviciu ale unei case de nebuni, „investigaţiile investigatorilor” sunt simptomele unei boli fără leac. Iar această boală se numeşte nemernicie.

Sindromul Uriah Heep: Andrei Plesu despre hormonii resentimentului

Nu cred ca se poate formula mai precis un diagnostic al subteranelor infamiei, al veleitarismului impertinent, al tupeului  pe cat de fals smerit, pe atat de gaunos, decat o face Andrei Plesu in acest exceptional eseu.  Sa-i improsti cu noroi pe cei care construiesc intru spirit, sa le contesti buna-credinta reducandu-i, prin mecanisme diabolizante, la conditia de vermina, sa-i acuzi ca au “suflete de sclavi” pe cei pe care te prefaceai ca ii admiri candva, cata vreme tu, procurorul auto-desemnat, ai fi un fel de Edmond Dantes, de erou fara prihana, este o jalnica performanta care ne poate face fie sa suradem, fie sa oftam. In ambele cazuri, cu dezgust. Pentru ca este vorba de ceea ce as numi, amintindu-mi de pseudo-umilul, servilul, alunecosul, unsurosul, obsecviosul, duplicitarul personaj din romanul lui Dickens “David Copperfield”, sindromul Uriah Heep. (VT)

Cine pe cine besteleste?

de Andrei Plesu

(Dilema Veche, 27 octombrie 2010)

O deprindere rudimentară, dar devenită lege în România de azi este saltul la beregată al oricui împotriva oricui. S-ar zice că de-asta a avut loc marea răsturnare din decembrie 1989: ca să aibe Gigi ocazia să se răfuiască nărăvaş cu Nelu. Sau mai spectaculos: ca să poată Gigi şi Nelu să dea de pămînt dezlănţuit, euforic, voluptuos cu toţi grangurii, cu „aşa-zisele“ elite, cu gaşca antipatică găştii proprii. Trăim într-o atmosferă de front. S-a dat drumul la beşteleală generală, la bîtă, la parapon. Cineva face treabă? Nu-i nimic. Îl vom căuta de bătături. Ne vom interesa de taică-său, de vreun amor clandestin, de echipa de fotbal pe care o preferă. Oricum, putem spune despre „venerabilul“ care ne enervează tot ce ne vine la îndemînă: îl putem lua peste picior, îi putem poci numele, îl putem înjura de mamă. De ce scrie omul pe forum? Parcă îl văd stingînd lumina, punîndu-şi pătura în cap şi pornind, cu fălcile încleştate, la luptă. După care poate adormi sedat, pe laurii anonimatului. Nu e de ici-de colo să ştii că tocmai ai plasat cîteva sudalme între ochi vreunui ministru, sau lui Patapievici, sau lui Liiceanu. Şi încă sub pseudonim, din fotoliul comod de-acasă! A doua zi, poţi povesti amicilor sau logodnicii, la un şpriţ: L-am făcut praf pe cutărică. I-am zis-o! Nu l-am iertat! Nu mă las pînă nu-l văd arşice! Dar forumistul insomniac are, pînă la urmă, un „ce“ inocent. În fond, nu face decît să-şi satisfacă solitar mici vanităţi, mici veleităţi, mari (şi triste) frustrări. Vrea şi el să-şi umple ziua şi noaptea cu ceva. Să se încontreze cu lumea şi cu soarta. Să-şi etaleze talente şi deşteptăciuni necunoscute încă de planeta ignară. 

Mai grav e cu cei care, sub semnătură proprie, fac din indispoziţie, ură şi demolare o profesie. Fie că s-au aliniat, disciplinaţi, unei tabere cu agendă fixă, fie că vor palida glorie de a atîrna cu maxilarele încleştate de haina gloriilor reale, fie că au ulcer, fie că n-au nimic de spus dacă n-au ce înjura, ei umplu paginile cîtorva gazete cu fierea meschină, previzibilă a unor idiosincrasii mlăştinoase. Trăiesc de la o zi la alta cu ochii pe uliţă. Iar cînd le trece pe dinainte „duşmanul“, se grupează năvalnic într-o cohortă de lătrători isterici. Asta e „slujba“ lor. Cu asta se ocupă. Altă treabă nu par să aibă. 

Cum ar trebui să arate, totuşi, într-o ambianţă normală, exerciţiul – atît de necesar – al spiritului critic? Nu vorbesc de jurnaliştii care au tirul fixat pe Guvern. Cîştigă şi ei o pîine, iar Guvernul oferă, slavă Domnului, materie primă pentru un secol de furie. Vorbesc însă de cei care îşi întreţin umorile sumbre încercînd să producă fisuri în mantaua cîtorva personaje notorii, fie ele antipatice sau mai puţin antipatice, dar care şi-au cîştigat, prin prestaţia lor civică şi profesională, dreptul de a fi trataţi cu un minim respect. O regulă de bun-simţ ar fi aceasta: ca să conteşti statutul cuiva, trebuie să ai tu însuţi un statut. Să exişti. Să pui, la o adică, ceva pe masă. Nu orice nubilă ţanţoşă poate ieşi la portiţă ca să bombăne genunchii Ginei Lollobrigida. E nevoie de un dram de îndreptăţire, de oarecare acreditare: să fii măcar Miss Ferentari, sau Miss Tecuci! Altfel, asistăm la un spectacol ridicol, în care se dă cu golul în plin, cu cvasi-nimicul în ceva consistent. Ca să demolezi o autoritate, trebuie să fi cîştigat, la rîndul tău, o autoritate cît de cît comparabilă. Despre cineva care a tradus în limba română Platon, Heidegger şi Schelling, care a oferit o ediţie critică a lui David Armeanul (ultimul comentator grec al lui Aristotel), care a scris cîteva cărţi de filozofie originală şi a marcat cel puţin o generaţie cu Jurnalul de la Păltiniş şi cu Epistolarul, despre cineva care a întemeiat o editură prestigioasă cum este Humanitas şi a format cîteva serii de studenţi prin prelegerile sale universitare, despre cineva de genul ăsta nu se poate pronunţa, cu o nonşalanţă de bistrou, orice scrib nărăvaş, incapabil să sară peste propria lui umbră. O carte de interviuri (care trăieşte în primul rînd prin cei intervievaţi) nu e o carte de vizită suficientă pentru a intra pe scenă cu grimase jupiteriene. Autorul, mai curînd placid şi incolor pînă la o vreme, s-a descoperit brusc năpădit de hormoni. O unsuroasă poftă de succes (dacă nu cumva un oportunism servil) îl face să sară etapele şi să ridice sever degetul mai sus decît i-o îngăduie propria statură. Un altul, a cărui prestaţie publică se reduce la o carte de bombăneli acre plus o antologie de alte cîteva bombăneli, se mişcă şi el elastic prin peisaj, încercînd să-şi facă un portret prin mîzgălirea cîtorva portrete ceva mai curăţele. Îţi vine să întrebi: cine sînteţi fraţilor? În numele cărei isprăvi personale vorbiţi? De ce vă irosiţi tinereţile aruncînd, otrăviţi, cu praştia? Daţi-ne ceva! Altceva decît resentimentele dvs. ambalate „jurnalistic“ sau „sociologic“. Scrieţi ceva solid, impozant, pentru instrucţia şi plăcerea cititorilor. Ocupaţi-vă de înzestrarea proprie, nu de găurile din statuia altora! Mîrîiala nu e o specie a creativităţii. Regăsiţi-vă! Agitaţia dvs. bilioasă nu ajută şi, de fapt, nu interesează pe nimeni! Prin verdictele dvs. iritate, cei vizaţi nu pierd nimic, iar dvs. nu cîştigaţi nimic. Încercaţi, în sfîrşit, să existaţi! Şi dacă n-o faceţi, nu daţi vina pe cei care există deja. Nu vă stă în cale nimic, în afara propriei dvs. îndîrjiri. Vă războiţi cu „intelectualii lui Băsescu“? Să fim serioşi. Nici Liiceanu, nici Patapievici nu s-au inventat în 2005. Şi nu vor dispărea în neant după încheierea acestui mandat prezidenţial. Încercaţi o mică terapie prin umor: de ce să combateţi „găştile pentru“ întemeind, simetric, o „gaşcă anti“. Penser contre c’est penser comme! Adică cine se încăpăţînează să beştelească cade pînă la urmă exact în păcatul pe care îl reproşează celor beşteliţi: psihologia de haită, solidaritatea impură, iluzia puterii.

Repere esentiale: H.-R. Patapievici despre modernitate, stanga, dreapta, centru, comunism, anticomunism si anti-anticomunism

Clarificarile conceptuale sunt vitale daca vrem sa iesim din zona aproximatiilor pripite, a bovarismelor incoerente si a confuziilor buimacitoare.  Departajarile politice se justifica prin strategii si valori, nu numai prin emotii si pasiuni.  Citesc cu mare interes in Revista 22 un nou interviu substantial realizat de Cristian Patrasconiu. Eu sper ca aceste texte vor fi reunite intr-un volum. Este vorba de dialoguri despre reperele intelectuale ale dreptei democraticre romanesti ce pot constitui o lucrare (nu doar una teoretica, ci avand implicatii cat se poate de concrete in spatiul politicului) menita sa dainuie.  Am salutat acest proiect si am fost onorat sa particip la el. 

http://patrasconiu.ro/?p=8425

Interlocutorul lui Cr. Patrasconiu este acum H.-R. Patapievici care examineaza cu calma rigoare sansele, capcanele si ispitele modernitatii, modelele si modele politico-intelectuale ale timpurilor noastre, genealogiile si modalitatile de constructie a identitatilor politice in post-comunism, raporturile dintre anticomunismul de orientare civic-liberala si diversele ipostaze ale anti-anticomunismului.  Reiau mai jos un fragment din acest incitant dialog. Pentru textul complet, linkul este:

http://www.revista22.ro/articol-9184.html

Cristian Patrasconiu: Anticomunismul e o idee de dreapta. A lucrat ea în România cu folos? Nu în sens eseistic sau nu în primul rând, ci mai mult decât atât – instuţional şi dinspre instituţii –, astfel încât să fi modelat minţile.

H.-R. Patapievici:  La noi, da, e o idee de dreapta. Dar nu peste tot. George Orwell a fost anticomunist de la stânga, iar Georges Bernanos dinspre creştinism, iar creştinismul nu poate fi considerat de dreapta. Ideea anticomunistă, singură, nu cred că a avut impact social. Dacă ar fi avut, ar fi însemnat că există totuşi o sensibilitate doctrinară la nivel social. Dar, prin asociere cu ideea statului de drept, cu ideea ordinii proprietăţii private ori cu ideea naţională (cu argumentul, de pildă, că regimul comunist ne-a scos de pe orbita civilizaţiei şi ne-a aruncat la coada Europei), anticomunismul a jucat un rol important în anii 90. Deşi primită de oficialităţi cu ostilitate, Proclamaţia de la Timişoara a devenit referinţa inconturnabilă a temei asanării morale a societăţii. Informatorii şi securiştii, ca rezumat condensat al epocii comuniste, nu au avut niciodată presă bună la noi. Deci ideea anticomunistă a jucat un anumit rol. Din păcate, numai împreună cu alte ingrediente, ceea ce a făcut ca nici azi să nu fie limpede de ce şi prin ce anume comunismul a fost şi va rămâne mereu ceva foarte rău. În mintea oamenilor nu există o legătură clară între suprimarea proprietăţii private şi eşecul economiei planificate, motiv pentru care ideea proprietăţii private nu este bine consolidată în mentalul public, iar legătura dintre nesocotirea libertăţilor civile şi suprimarea proprietăţii private în comunism nu e făcută de aproape nimeni, deşi suprimarea uneia antrenează cu necesitate nesocotirea celorlalte. În concluzie, ideea anticomunistă a fost prezentă, dar nu a animat mişcări politice. Mişcarea politică cea mai semnificativă a anilor 90, deopotrivă a societăţii şi a unor partide, s-a constituit în jurul ideilor de democratizare, reformă economică, stat de drept, justiţie imparţială, drepturi ale omului, anticorupţie, alianţe occidentale.

Ideea anticomunistă a lâncezit în prima jumătate a anilor 2000 (al treilea mandat al lui Ion Iliescu) şi a fost în mod spectaculos reactualizată de condamnarea oficială şi solemnă a comunismului, ca regim ilegitim şi criminal, de către preşedintele Băsescu. Raportul Tismăneanu, care urma în ordine cronologică Raportului Wiesel (prima tentativă de raportare critică la un trecut criminal), a stârnit o contestaţie vie, deopotrivă în lumea politică şi în lumea intelectuală, caracterizată prin confuzie şi cinism. Partidul Naţional Liberal, la a cărui preşedinţie onorifică se află un fost informator al Securităţii, s-a situat, din raţiuni politice, de partea anti-anticomuniştilor. Discursul antisemit la adresa lui Vladimir Tismăneanu a fost reactivat. Pentru ca eu să pot fi urât mai bine, tatălui meu i s-a confecţionat o biografie fictivă de stalinist şi evreu. Unii dintre tinerii hrăniţi cu neomarxism occidental au atacat Raportul Tismăneanu cu argumente ideologice, punând în discuţie atât anticomunismul, ca atitudine morală, cât şi justeţea respingerii marxismului. Bătrâni reşapaţi ai stângii occidentale, precum Claude Karnoouh, nostalgici ai Imperiului sovietic, precum Vasile Ernu, tineri stângişti cu apetit de putere ori confuzi lipsiţi de idei, precum sunt puzderie de literaţi nedovediţi, de critici netalentaţi şi de jurnalişti cu afilieri interesate, şi-au dat mâna pentru a clama, împotriva stării de lucruri de azi, necesitatea de a restaura ideea comunistă. Efectul cel mai notabil al condamnării oficiale a comunismului a fost radicalizarea fanatică, cinică ori conjuncturală a tuturor forţelor politice şi ideologice care speră să poată câştiga ceva din revenirea în centrul discursului public a ideii comuniste.
În momentul de faţă, anti-anticomunismul se află într-o amplă ofensivă politică şi intelectuală. Societatea e aparent indiferentă la această agitaţie şi repoziţionare ideologică, dar nu trebuie nicio clipă uitat faptul că emoţiile colective româneşti sunt legate de etatism, colectivism, populism şi egalitarism al invidiei – adică ingrediente perfecte pentru o restaurare comunistă ori comunistoidă. De partea restauraţiei stă setea de stat asistenţial a unei populaţii pe care criza economică şi reducerile bugetare au făcut-o şi mai avidă de asistenţă socială.

Adevarul tragic al vietii: Mario Vargas Llosa despre Isaiah Berlin si conditia umana

Mario Vargas Llosa, recentul laureat al Premiului Nobel pentru literatura, este nu numai un formidabil romancier, dar si un eseist de mare forta, interesat, as zice chiar fascinat, de pulsul ideilor in lumea de azi. In cartea sa de eseuri tradusa in engleza sub titlul Making Waves (Farrar, Straus and Giroux, 1996) sunt incluse texte despre Marx, Camus, Sartre, Simone de Beauvoir, Bunuel, Faulkner, Fernando Botero, despre Sendero Luminoso si Nicaragua sandinista, despre invazia Cehoslovaciei in 1968 si multe alte teme de maxim interes.  Este publicata in volum scrisoarea adresata de Vargas Llosa in 1971 lui Haydée Santamaria (fosta luptatoare de guerrilla devenita demnitara de varf a regimului comunist avea sa se sinucida in 1980) in care isi anunta ruptura cu tirania castrista ca riposta la prigoana declansata impotriva scriitorului disident Heberto Padilla. 

Despartirea scriitorului peruvian de utopia absoluta si absolutista  de sorginte marxista incepuse de fapt in august 1968 cand, in dezacord cu Fidel Castro si atatia intelectuali stangisti din America Latina, condamnase interventia militara din Cehoslovacia, suprimarea experimentului “socialismului cu chip uman” de catre exponentii socialismului tancurilor.  Mario Vargas Llosa nu a renuntat la idealul justitiei sociale, insa a inteles ca aceasta este o simpla himera in absenta libertatilor politice.  In consens cu Camus, el sustine moralitatea limitelor, ideea ca nu scopul scuza mijloacele, ci invers, ca utopiile sunt indispensabile cata vreme sunt relative si se mentin in domeniul imaginatiei, deci nu se transforma in retete pentru subjugarea si injosirea individului. Liberalismul lui Mario Vargas Llosa este unul al luciditatii, al modestiei epistemice si al decenţei.  Adversar al oricarui despotism si al religiilor seculare cu programe mantuitoare, al ersatz-milenarismelor, el nu si-a limitat criticile la Castro, Ortega, Chavez ori Evo Morales. Indignarile lui Vargas Llosa nu sunt selective.  Despre generalul Augusto Pinochet a scris in termeni la fel de duri, numindu-l “un ucigas si un hot”.  Critica radicalismului de stanga este pentru Vargas Llosa incompleta daca se ignora obscurantismul autoritar al diversilor caudillos de dreapta.  Saptamanalul The Economist din 16 octombrie 2010 are dreptate cand scrie: “…not only is Mr. Vargas Llosa Latin America’s most accomplished writer, he is also a thinker who battles for democracy, the market economy and individual liberty”.

 Reiau aici cateva din ideile eseului despre Isaiah Berlin, unul dintre cei mai influenti ganditori liberali ai timpurilor noastre. Volumul lui Berlin Cinci eseuri despre libertate va apare in curand in colectia “Zeitgeist” de la Editura Humanitas. 

As mai adauga ca reprosul admirativ care strabate finalul acestui eseu  a fost formulat inaaintea publicarii cartii lui Isaiah Berlin The Crooked Timber of Humanity in care ilustrul ganditor britanic se ocupa exact de zona “intunecata” a spiritului modern, de variile incarnari ale romantismului politic si de revolta impotriva rationalismului, scientismului si pozitivismului.  In acea carte, Berlin apare mult mai putin optimist, mai putin devotat serenitatii iluministe decat in volumele sale anterioare.  Cat priveste chestiunea a ceea ce se cheama progres, nu voi uita randurile Nadejdei Mandelstam care spunea ca Osip Mandelstam avea doar cinci ani cand a auzit acest cuvant “progres” si a izbucnit in plans. Cei care luam in serios lectiile veacului al XX-lea stim de ce.

Pentru Vargas Llosa, Isaiah Berlin este “un filosof ‘reformist’, un aparator al suveranitatii individuale convins deopotriva de necesitatea schimbarii si a progresului social ca si de inevitabilele concesii pe care aceeasta din urma le impune celei dintai. El crede in libertate o intreprindere alternativa pentru indivizi si natiuni, desi este constient de obligatiile pe care conditiile economice, culturale si politice le impun acestei optiuni pentru libertate si este un aparator al ‘pluralismului’, deci al tolerantei si al coexistentei diferitelor idei si forme de viata, precum si un adversar hotarat al oricarui despotism, fie el intelectual ori social”. 

Scrie in continuare Vargas Llosa despre ruptura sa personala cu dogmele redemptiv-revolutionare:

“Acum cativa ani, mi-am pierdut gustul pentru utopiile politice, acele apocalispsuri care fagaduiesc sa aduca raiul pe pamant: stiu acum ca ele conduc de-obicei spre injustitii la fel de serioase precum acelea pe care doresc sa le indrepte. De atunci, am ajuns la concluzia ca buna-socotinta (common sense) este cea mai valabila dintre virtutile politice. Citindu-l pe Isaiah Berlin, am ajuns sa vad un lucru pe care pana atunci il intuisem doa confuz. Anume faptul ca progresul real, deci cel care a erodat si demolat practicile si institutiile barbare care fusesera sursa unor infinite suferinte pentru oameni si care a intemeiat relatii si stiluri de viata mai civilizate, a fost intotdeauna realizat printr-o aplicare partiala, heterodoxa si deformata a teoriilor sociale. … Dintre autorii pe care i-am citit in ultimii ani, Isaiah Berlin este cel m-a impresionat cel mai puternic. Opiniile sale filosofice, istorice si politice imi par iluminante si instructive. Cu toate acestea, am sentimentul ca desi putini oameni in vremurile noastre au vazut intr-un chip la fel de patrunzator ce este viata–viata individului in societate, viata societatilor in timpurile lor, impactul ideilor asupra experientei cotidiene–exista o intreaga alta dimensiune a omului care nu apare in aceasta viziune, ori apare doar in chip pasager: dimensiunea pe care Georges Bataille a descris-o mai bine decat oricine altcineva.  Este lumea non-ratiunii care uneori orbeste si ucide ratiunea; lumea inconstientului care, in chipuri intotdeauna neverificabile si dificil de detectat, impregneaza, orienteaza si uneori subjuga contiinta; lumea acelor instincte obscure care, in moduri neasteptate, tasneste brusc spre a intra in competitie cu ideile si adeseori le inlocuieste ca o forma de actiune si poate chiar distruge ceea ce aceste idei au edificat. Nimic nu poate fi mai indepartat de lumea pura, senina, armonioasa, lucida si sanatoasa pe care o propune Isaiah Berlin despre fiinta umana decat aceasta conceptie sumbra, confuza, suferinda si inversunata a lui Bataille. Si totusi banuiesc ca viata este probabil ceva care imbratiseaza si combina acesti doi inamici intr-un singur adevar, in deplina lor incongruenta”.  (pp. 146-147).

Sacrificiu si neuitare: Episcopul-martir Szilard Bogdanffy va fi beatificat

Pe 30 octombrie va avea loc la Oradea ceremonia beatificarii  episcopului catolic Szilard Bogdanffy, martir al comunismului mort in inchisoarea Aiud, salvator de evrei in timpul razboiului, acuzat de “spionaj” de regimul comunist cu care a refuzat categoric sa colaboreze. A fost anchetat, intre altii, de catre sinistrul colonel Ludovic Czeller (nascut in 1896, s-a sinucis in iunie 1952). Pentru biografia lui Czeller, v. Mihai Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbes, Dictionarul ofiterilor si angajatilor civili ai Directiei Generale a Penitenciarelor. Aparatul central (Polirom,2009, pp. 180-184).  Episcopul Bogdanffy a fost arestat in 1949 ca urmare a refuzului de a participa la infiintarea de catre regimul teofob unui simulacru de biserica catolica fara legaturi cu Vaticanul. A murit in octombrie 1953 la inchisoarea Aiud. Fostul elev al Liceului Piarist din Timisoara, episcopul romano-catolic de Oradea  avea numai 42 de ani.  A ramas in amintirea celor care l-au cunoscut in temnita drept un om senin, demn, bland si generos.

Suferintele si sfarsitul tragic al acestui preot maghiar fac parte, asemeni celor prin care au trecut un Sandu Tudor, un Vladimir Ghika si un Richard Wurmbrand, un Iuliu Maniu si un Dinu Bratianu, din calvarul concentrationar al Romaniei comunizate. A fost un adversar al totalitarismului fascist si comunist. Aceasta beatificare, ultimul pas catre canonizare, este menita sa consfinteasca o jertfa facuta in numele libertatii umane, curajul de a refuza pactul cu fortele malefice care pusesera stapanire pe Europa de Rasarit si Centrala. Promulgarea decretului de beatificare a a fost aprobata de Papa Benedict al XVI-lea in luna martie 2010.  Tot atunci, suveranul pontif a aprobat si alte decrete de beatificare, intre care cel pentru preotul catolic german Gerhard Hirschfelder, mort in 1942 in lagarul de concentrare nazist Dachau. Episcopul Szilard Bogdánffy este primul martir pentru credință al Bisericii Catolice din România, din perioada terorii comuniste, care va fi ridicat la cinstea altarelor. Ziua de 3 octombrie din calendarul romano-catolic va deveni a sa.

Pentru detalii despre cutremuratoarea biografie a episcopului Szilard Bogdanffy, exemplara prin curaj moral, iata un link:

http://www.ebihoreanul.ro/stiri/ultima-or-31-6/episcopul-spion-90359.html

Crestin-democratia si totalitarismul

Niciun proiect politic modern nu poate rezista in absenta unui substrat ideatic.  Lansarea recenta a Fundatiei Crestin-Democrate la Bucuresti, interventiile publice ale d-lui Teodor Baconschi si ale altor intelectuali apropiati de aceasta Fundatie, discutiile tot mai intense pe subiectul doctrinei si strategiilor crestin-democrate sunt tot atatea ratiuni de a lumina genealogia acestor idei. Salut aici noua colectie “Democratie crestina” de la Editura Curtea Veche si semnalez importanta lucrare Crestinism si democratie de Teodor Baconschi (voi scrie despre ea). 

In mod cert, in Romania, vizunea crestin-democrata este legata de mostenirea politica si morala a lui Iuliu Maniu si a lui Corneliu Coposu. Nu sunt multi care isi amintesc ca in octombrie 1986, cand principalele ziare din Europa de Vest au publicat declaratia-apel a disidentilor din Europa de Est si Centrala legata de aniversarea Revolutiei Maghiare din 1956, Corneliu Coposu a fost printre semnatari.  Mai mult, cand vorbim despre originile si dezvoltarea proiectului unificarii europene, este bine sa nu uitam ca tocmai politicienii crestin-democrati, de la Konrad Adenauer si Maurice Schumann la Alcide de Gasperi, spre a-i numi doar pe acestia. au fost cei care au militat cu inepuizabila staruinta in aceasta directie (rezervele multor socialisti erau cunoscute, despre comunistii din Vest nu mai are sens sa insist, ei denuntau unificarea europeana drept un alt complot imperialist).  Evident, nu poate fi uitat rolul unui Paul-Henri Spaak, liderul socialist belgian, in constructia europeana si in consolidarea NATO. Adevarul este ca ideea depasirii formulelor incremenite ale statului-natiune, mostenite din secolul al XIX-lea, a fost mai degraba dezvoltata de conservatorismul crestin-democrat si de liberalismul de tip aronian decat de stanga europeana.

In excelenta sa carte intitulata (in editia americana) Politics as Religion (Princeton University Press, 2006), filosoful politic italian Emilio Gentile se ocupa in capitolul al patrulea (“Invazia idolilor: Crestinii impotriva religiilor totalitare”) de reactiile ganditorilor crestini impotriva statolatriei si tribalismului organicist (neo-romantic) proprii fascismului, dar si impotriva falsului egalitarism colectivist si partolatriei mistice de tip bolsevic. Crestin-democratia teoretizata de don Luigi Sturzo (1871-1959), fondatorul Partidului Popular Italian in 1919, constrans sa se exileze de catre regimul fascist, calomniat si atacat in publicatiile fasciste si in cele comuniste, se opune asadar noilor idolatrii, seductiei exercitate de entitati colective precum Natiune, Stat, Libertate, Autoritate, Republica, Monarhie, Rasa ori Clasa. 

Scria astfel ganditorul catolic italian: “Este adevarat ca idolatriile moderne sunt religii secularizate, , insa ele nu sunbt lipsite de sanctuare, altare si victime.  Incepand cu dezvoltarea cultului Ratiunii, idolatriile moderne simt in momente de fervoare speciala o nostalgie pentru vechile idolatrii si ritualurile lor de adoratie.  Dar ceea ce doresc in speciala sunt victimele. Astazi, numarul de fiinte sacrificate pentru acesti zei cruzi in razboaie civile si conventionale este mai mare decat in vremurile Ifigeniei. Este vorba de mii si chiar de milioane”. Acest text de o arzatoare luciditate a fost scris in decembrie 1933, la sfarsitul anului cand Hitler luase puterea in Germania, putin timp dupa triumful barbariei genocidare a colectivizarii staliniste.  Cei care sustin ca stanga (comunista sau nu) ar fi fost singura exponenta a antifascismului real se inseala. Traditia crestin-democrata a fost si ramane una a pluralismului democratic, a individualismului civic, a luptei anti-totalitare.

Scriind despre lucrarea deschizatoare de drumuri a lui Eric Voegelin pe acest subiect, Hannah Arendt si-a exprimat reticenta in raport cu conceptul de religie politica, dar viziunea ei despre totalitarism este neindoios influentata nu doar de ipotezele lui Voegelin, Sigmund Neumann, Walter Benjamin (conceptul de timp mesianic), dar mai ales de acelea a ganditorului catolic Waldemar Gurian (despre care a si scris un eseu inclus in volumul Men in Dark Times).  In conceptia lui Gurian, “regimul totalitar il recunoaste pe individ doar ca instrument al statului, ca o parte complet subordonata a comunitatii nationale ori sociale si ca purtator de cuvant al religiei politice”.  In Originile totalitarismului, Hannah Arendt observa ca acest tip de sistem intemeiat pe suprematia unei ideologii care interzice indoiala si ezitarea, in ambele sale incarnari din secolul al XX-lea, comunismul si fascismul, a urmarit doua scopuri esentiale: distrugerea persoanei juridice si anihilarea persoanei morale.  In totalitarism, individul devine superfluu.  Spiritul crestin-democratiei se opune metapoliticii totalitare, nesabuintei radicalismului utopic si fundamentalismelor nihiliste.

PS Textul de mai sus urmareste sa lumineze doua lucruri: continuitatea filosofiei anti-totalitare a crestin-democratiei si caracterul constant al pariului european al acestei orientari de gandire si actiune politica.  Nu neg aici rolul liberalismului, inclusiv al celui non-aronian.  Cred ca o discutie pe aceste subiecte este cat se poate de utila in clipa de fata in Romania. Ea a fost prea mult timp amanata.  Am primit intre timp un mesaj din partea domnului Bogdan C. Enache pe care, cu acordul sau, il public aici:

V-am citit ultimul post de pe blog privind miscãrile politice si ideologice care au sustinut constructia europeanã si, cu îngãduinta dumneavoastrã, as vrea sã vã atrag atentia cã subestimati contributia liberalilor (non-aronieni s.a.m.d.).
 
Este adevarat ca, pana astãzi, nu exista o miscare politica liberala cu eticheta compacta si “de masã”, ca urmare ea nu s-a remarcat în anale prin reprezentanti politici de prim-plan, însã Tratatul de la Roma si Comunitatea Europeana, apoi Uniunea Europeana dupã Maastricht, s-au bazat în principal pe idea unei piete libere comune, care include miscarea liberã nu doar a factorilor de productie, a capitalului si bunurilor de consum, ci si miscarea liberã a fortei de muncã, a persoanelor, o idee eminamente liberalã care a fost si este sustinutã de toti liberalii europeni, indiferent de partid si tarã de origine. In viziunea liberalã, Europa este unitã prin comert, interactiunii umane, culturale, sociale s.a.m.d.; acestea trebuie sa predomine si sa determine orice idee de uniune politica, care nu poate fi decât o reflectare limitatã a celei dintâi, ceva de tipul Dietei confederatiei europene propuse de Kant, în niciun caz invers.
 
Daca liberalii non-aronieni, adica din câte înteleg economisti sau în orice caz personalitãti cu înclinatii mai laissez-faire, ar fi fost atât de absenti în constructia europeanã, nu cred cã Christian Laval, si-ar fi dat atât silinta sã-i critice în persoana lui Ludwig Erhardt, Wilhelm Roepke, la care s-ar fi putut adãuga Luigi Einaudi si multi altii pana la Fritz Bolkstein astãzi :

http://danielrome.files.wordpress.com/2007/06/c-laval-le-neoliberalisme-europeen.pdf
 
Cã liberalii sunt critici vizavi de multe aspecte ale UE astãzi, este un fapt indubitabil însa consecvent cu viziunea lor asupra Uniunii Europene : cum sa susþii o piaþã liberã europeanã capabilã sã creeze bazele unei paci durabile pe continent si in lume cand acea piatã devine din ce in mai putin liberã, ca urmare a însasi actiunilor institutiilor europene?
 
In speranta  ca am reusit sã aduc puþinã claritate în aceasta chestiune, salutari sincere, Bogdan C. Enache.