Voci în eter: Monica Lovinescu în dialog cu Matei Călinescu

07/04/2015

Vocile de neuitat care ne-au ajutat sa nu disperăm. Reperele noastre axiologice in vremuri ale descumpănirii. Cei care ne-au invăţat că speranţa moare ultima. Stau de vorbă două mari  constiinţe: Matei Călinescu in dialog cu Monica Lovinescu, iata intr-adevăr ce inseamna o sărbătoare a libertăţii. N-am apucat sa scriem cartea despre care pomeneste Matei („Revoluţii. Idei. Ideologii. Mişcări. 1776, (adică data revoluţiei americane) 1989”). Este in mare parte vina mea. Dar o voi face impreună cu Marius Stan şi vom dedica amintirii sale acea carte. (VT)

La microfon Gelu Ionescu. În programul de astăzi al actualităţii culturale româneşti veţi putea asculta un lung şi interesant dialog între Monica Lovinescu şi Matei Călinescu, în trecere prin Paris în săptămânile din urmă. Virgil Ierunca va fi prezent cu obişnuita sa “Revistă a revistelor culturale”.

http://www.europalibera.org/flashaudio.html

Actualitatea culturală românească: Monica Lovinescu în dialog cu Matei Călinescu

Dialogul dintre Monica Lovinescu şi Matei Călinescu, cum mulţi dintre Dumneavoastră ştiu, profesor de literatură comparată la Universitatea din Bloomington, Statete Unite, şi care va împlini nu peste mult timp 20 de ani de exil, dialogul are mai multe teme, începând cu cele ale peisajului politic actual din România şi terminând cu proiectele literale ale lui Matei Călinescu.Fac precizarea, că în prima parte a discuţiei Matei Călinescu se referă la un text scris în colaborare cu Vladimir Tismăneanu şi care între timp a apărut în România, în revista România Literară, numerele 20 şi 21, text ce se întitulează „Revoluţia din 1989 şi viitorul României”. La data înregistrării acestei convorbiri, cei doi nu ştiau că tocmai textul despre care vorbesc apare şi în presa din ţară. Un text de altfel foarte interesant, invităm pe ascultători să-l caute în colecţia României Literare.
Monica Lovinescu

Monica Lovinescu: Aş vrea să începem prin a vorbi, – despre ce se poate vorbi? – decât despre situaţia din România. Cititorii din ţară nu au la dispoziţie ultimul eseu, pe care Matei Călinescu l-a publicat împreună cu Vladimir Tismăneanu în Problems of Communism, aşa că aş vrea să ne spună marele linii ale acestui eseu, ca şi părerea lui, aprecierea lui aspura situaţiei din România.

Matei Călinescu: „Am să încep a spune prin ceea ce cred despre situaţia din România. Anul trecut, după episodul de barbarie de la 13-15 iunie, am folosit într-o scrisoare către un prieten parizian formula pe care el mi-a reamintit-o recent – un amestec între un stalinism târziu şi un fascism timpuriu. Nu ştiu dacă această combinaţie explozivă defineşte neocomunismul despre care se vorbeşte atât de mult în România, sau dacă această combinaţie are, metaforic vorbind, un sens mai larg şi poate chiar un sens care depăşeşte din păcate limitele neocomunismului însuşi.”

Monica Lovinescu: De ce spui fascismul timpuriu? N-ai impresia că de-a lungul ceauşismului s-a dezvoltat deja această combinaţie între stalinism şi fascism? Nu este întâmplător, cum se spune la Bucureşti, faptul că resurgenţa fascistă la momentul ei de faţă se petrece sub semnul fostei săptămâni şi actualei Românii Mari, deci ceaușist? Ceauşismul n-a fost în sine un fascism-neocomunism?

Matei Călinescu: „Bine, dar situaţia este mai deschisă acum. Acest fascism este într-un fel mai spontan, din păcate.”

Monica Lovinescu: Nu mai există şef suprem…

Matei Călinescu: „Nu mai există şef suprem, da. Situaţia mi se pare mult mai explozivă în momentul de faţă decât în trecut. Desigur că formula, arhetipul, aş zice, al acestei situaţii a existat din timpul lui Ceauşescu”

Monica Lovinescu: Aş spune că a fost chiar creat de Ceauşescu, nu?

Matei Călinescu: „Şi poate a fost chiar creat atunci, originalitatea ceauşismului acesta. Pe de altă parte, acum stalinismul, vorbesc de un stalinism târziu, aş pune accentul pe târziu, e un stalinism totuşi obosit, un stalinism, care este pe punctul de a se termina. Şi de aceea pericolul cel mare la ora actuală mi se pare pericolul acestui neofascism, acestui naţionalism extrem, acestui şovinism, care într-un fel otrăveşte viaţa  culturală românească. După câte îmi dau eu seama de departe, de la Bloomington, totuşi citesc destul de regulat presa românească şi o serie de cărţi care ajung acolo.”

Monica Lovinescu: Într-o zi, transmisă pe France Culture, de la Institutul Francez de la Bucureşti, – pentru care se deplasaseră de la Paris Alain Finkielkraut şi Jacques Julliard -, Jacques Julliard, analizând fenomenul naţionalist în ţările din Est, resurgenţa naţionalismului în ţările din Est, spunea că naţionalismul este de două feluri, precum este colesterolul – naţionalismul bun, cum e colesterolul bun, care duce naţiunile baltice spre democraţie, ca şi Basarabia spre democraţie, şi naţionalismul cel rău, şovinismul.

Eu continui să cred că resurgenţa este liberă, acuma, pentru că nu există şefi, deci îşi arată forma adevărată, resurgenţa e de tip ceauşist. Nu ştiu dacă îţi mai aduci aminte sau dacă ai urmărit în Săptămâna un editorial antisemit, care a fost pe urmă urmat de o scurtă disgraţie a autorului acelui editorial. Vreau să spun că Săptămâna a avut această conotaţie fascizantă de-a lungul exerciţiului ei. Or, asta era finalmente ceauşismul, iar în problema maghiară ceauşismul este cel care a creat tensiunile, care acum izbucnesc, sunt întreţinute şi vedem rezultatul pe care-l vedem. Nu?

Matei Călinescu: „Da. Acum aş vrea să fac o precizare – mie mi se pare că ceauşismul a fost această combinaţie, într-o formă îngheţată. Într-o formă extrem de rigidă.”

Monica Lovinescu: Ai dreptate, da.

Matei Călinescu: „Articolul, la care te-ai referit, a fost discutat şi în presa străină, se numea „Idealuri” şi apăruse în 1980. Am aflat cu surprindere că revista România Mare a hotărât să celebreze 10 ani de la apariţia acestui articol „Idealuri”, pe care l-a republicat şi în care se vorbeşte foarte clar de un comunism de tip românesc, de stil românesc, făcut de oameni născuţi în România de zeci de mii de ani şi nu de nou veniţi, venetici, etc.

Acum aş vrea să revin la întrebarea iniţială, pe care mi-ai pus-o şi anume la studiul din Problems of Communism. Acest studiu este de fapt o versiune lărgită şi adusă la zi a epilogului, pe care l-am scris la traducerea în engleză a „Istoriei Românilor”, de Vlad Georgescu, programată să apară la Ohio State University Press, luna aceasta. Editorul mi-a cerut să ating problema revoluţiei din 1989. Noi ştim că Vlad a murit din nefericire în 1988, când n-a mai mai putut continua lucrul la ediţia revizuită și la o ediţie ştiinţifică, critică, a cărţii lui în limba engleză. Şi atunci am preluat eu sarcina editării manuscrisului şi am scris împreună cu Tismăneanu acest Epilog, pe care acum l-am adus la zi.”

Monica Lovinescu: Studiul se numeşte „Revoluţia din 1989 şi viitorul României”, nu-i aşa?

Matei Călinescu: „Exact. Şi de fapt este o istorie a României în ultimul an şi ceva, o încercare de a vedea lucrurile la timpul trecut ca pe o înşiruire de evenimente într-un cadru, care să permită interpretarea şi analiza pentru că evident sunt o serie de mistere. Nu mai vreau să vorbesc despre ele, care rămân deschise – misterul apariţiei Frontului, misterul teroriştilor.”

Monica Lovinescu: A numărului de victime, etc.

Matei Călinescu: „Da. Acum aş vrea să închei în legătură cu situaţia din România, aşa cum o văd eu de la Bloomington, de peste ţări şi mări, cum s-ar zice. Mie mi se pare că intelectualii români şi tineretul, cei mai buni, cei mai creatori, 4-5 la sută din populaţia României, trec printr-o dramă extraordinară şi îţi spun sincer că mie mi se rupe inima când mă gândesc la ei. Pentru că ei trăiesc într-o ţară, în care s-a prăbuşit un regim, s-a prăbuşit o ideologie. Dar cei care au susţinut acel regim au rămas şi ei încearcă pe toate căile să-şi menţină puterea şi sunt gata să ucidă speranţa şi să creeze acestei generaţii extraordinare, extrem de talentate, o situaţie fără speranţă, o situaţie care pe mine mă întristează foarte tare, pentru că eu cred în potenţialul creator al României. Toate astea pe un fond de polarizare naţionalistă, care nu promite nimic bun.

Eu nu văd deocamdată nici o soluţie a acestei situaţii. Am studiat problema ca un istoric, pentru că editam o carte de istorie şi a trebuit să adaug un epilog în stilul cărţii, în stilul gândirii istorice, şi nu văd ce se va întâmpla, nu pot să anticipez nimic. Cred că cea mai bună soluţie pentru România, sau poate singura soluţie, ar fi un fel de miraculoasă revenire a monarhiei constituţionale până la organizarea unui referendum şi a unor noi alegeri mai semnificative, decât cele din 20 mai 1990.”

Monica Lovinescu: Ţi-aş mai pune o ultimă întrebare înainte să, era să spun să încheiem partea politică, dar când vom vorbi de cultură, tot de politică vom vorbi volens-nolens. Cum ţi s-a părut anunţul că Alianţa Civică, în principiu, va avea şi un partid politic?

Matei Călinescu: „Mi s-a părut foarte bine venit. Eu cred că în România, spre deosebire de celelalte ţări din Estul Europei, inclusiv din Sud-Estul Europei, mă refer la Bulgaria, opoziţia nu a putut să prezinte un front unit programului guvernamental de pseudo-reforme şi aş vrea să accentuez pseudo. Deci, este foarte bine că Alianţa Civică devine un partid politic şi sper că va fi un partid politic suficient de flexibil ca să creeze o unitate a opoziţiei în viitoarele alegeri.”

Monica Lovinescu: Şi acum să facem apel la Matei Călinescu critic literar. Cu toate că nu vei fi citit numai literatură şi te voi întreba tocmai ce ai citit la vremea din urmă la Bloomington?

Matei Călinescu: „Uite, e interesant că după revoluţia din decembrie ’89 interesul meu pentru literatura română a reînviat şi cu prilejul unei invitaţii de la revista World Literature Today de a scrie un articol pentru ei despre literatura română, – ei prepară un număr despre literaturile Est-europene, ungară, cehoslovacă, poloneză, lituaniană, estoniană, letoniană, etc. -, am scris acest articol şi cu ocazia asta am meditat asupra situaţiei literaturii române. Am citit cu mare plăcere volumul de proză „Visul”, al lui Mircea Cărtăreascu şi bineînţeles „Levantul”, care este o carte încântătoare, din păcate intraductibilă.”

Monica Lovinescu: Dar „Visul” e traductibilă.

Matei Călinescu:Visul” e traductibil.”

Monica Lovinescu: Şi care se traduce în Franţa, da.

Matei Călinescu: „Mă bucur să aud lucrul ăsta. Am citit, am urmărit, cum spuneam şi înainte, presa românească, cu o deosebită admiraţie analizele politice foarte lucide ale lui Nicolae Manolescu din România Literară, din rubrica „Ochiul Magic”. Mă miră bunul simţ, capacitatea de a gândi limpede a cuiva într-un climat de confuzia atât de mare ca în România.”

Monica Lovinescu: Da. Şi un fel de radicalizare a lui Nicolae Manolescu, care a început prin a vrea să menţină doar esteticul în revistă şi care încetul cu încetul s-a angajat totuşi în acţiunea politică şi s-a angajat cu foarte mulţi sorţi de izbândă pentru că s-a angajat cu foafrte multă luciditate.

Matei Călinescu: „Cu foartă multă luciditate. De asemenea urmăresc cu mare interes revista „22”, o serie de alte publicaţii ale opoziţiei, inclusiv ziarul România Liberă, care vin toate la biblioteca din Bloomington, care este o excelentă bibliotecă. Pe urmă am mai citit o serie de cărţi şi vreau să le menţionez pentru interesul lor istoric şi moral – cartea lui Ion Negoiţescu „În cunoştinţă de cauză”, apărută la editura Dacia anul trecut.”

Monica Lovinescu: Şi care grupează articolele, textele politice.

Matei Călinescu: „Textele politice ale lui Negoiţescu, începând cu „Manifestul” cercului din Sibiu din timpul războiului, adresat lui Eugen Lovinescu sub forma unei scrisori deschise şi continuând cu Scrisoarea către Paul Goma, şi continuând cu o serie de interviuri mai recente, publicate în revista Dialog, din  emigraţie, interviuri la Radio Europa Liberă. Ceea ce mi s-a părut interesant în acest volum a fost itinerariul spiritual al lui Negoiţescu, de la un anume estetism fundamental, un estetism şi ca protest politic, la ideea unui angajament moral-politic direct. Autocritica pe care şi-o face Negoiţescu în legătură cu momentul Goma, cu scrisoarea pe care i-a trimis-o, cu retractarea pe care a publicat-o, semiretractare pe care a publicat-o.”

Monica Lovinescu: Da, articolul despre patriotism.”

Matei Călinescu: „Şi aşa mai departe. Aceasta mi s-a părut un remarcabil prilej de a medita asupra condiţiei morale a spiritualului român. Apoi am citit o serie de alte cărţi, care m-au interesat pe mine foarte mult. Mă refer acuma la memoriile lui Belu Zilber, „Monarhia de drept dialectic”, un foarte important document în legătură cu odiosul proces al lui Lucreţiu Pătrăşcanu, organizat de Gheorghiu Dej, care este un proces el însuşi foarte interesant, în sensul că este ultimul proces stalinist de o incredibilă brutalitate şi totodată primul proces stalinist, în care victima a refuzat până la capăt să-şi recunoască vina imaginară. Am citit memorialul lui Belu Zilber în paralel cu cel al Lenei Constante.”

Monica Lovinescu: Deşi sunt foarte mari diferenţe. Pentru că în timp ce Lena Constante n-a cedat şi nu era pregătită ideologic să fie comunista care crede în partid, la Belu Zilber e interesant pentru că este unul din ultimele cazuri, sau rarele cazuri – „puţini am fost, mulţi am rămas”, cum spunea un suprarealist celebru, e unul din rarele cazuri de comunist convins în România. Deci el a contribuit, Belu Zilber, la scenariul acuzării şi a pierdut pe toate planurile. Este un păgubos al propriei lui conştiinţe şi e patetic. El n-are dreptatea de partea lui şi o ştie în acelaşi timp. E un fel de victimă perfectă, pe când Lena Constante este exemplară ca atitudine de victimă şi nu contribuie niciodată la acuzare, ci dimpotrivă, cât poate, rezistă.

Matei Călinescu: „Da, acum ceea ce mi s-a părut important la Belu Zilber e că aici avem mărturia unui comunist convins, la fel de convins ca Arthur London, de pildă, în cartea sa „Mărturisirea”, un comunist care citise pe Koestler, care cunoştea Darkness at Noon sau Le Zéro et l’Infini. Care cunoştea scenariile. Care ştia şi a jucat acest rol. Ceea ce este extrem de interesant în această carte, mai ales în prima parte, în prima ei parte, care se referă la procesul Pătrăşcanu, evident că ştiu şi istoria manuscrisului. Prima versiune, care era mult mai completă, a fost confiscată de Securitate.”

Monica Lovinescu: Noi avem în faţă a doua versiune.

Matei Călinescu: „A doua versiune cu anumite lacune.”

Monica Lovinescu: Cu lacune şi cu un Belu Zilber puţin obosit. Foarte bine scrisă, de altmiteri, însă cu un Belu Zilber, care câte o dată e plictisit să repete nişte lucruri pe care le-a spus deja.

Matei Călinescu: „Însă cred că este o mărturie care ar merita să fie cunoscută, mai ales în legătură cu procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi mă gândeam să propun această carte unei edituri universitare americane, poate cu o prefaţă istorică, care să prezinte cazul Pătrăşcanu.”

Monica Lovinescu: Şi de ce nu cartea Lenei Constante? Care e cealaltă faţă a procesului lui Pătrăşcanu.

Matei Călinescu: „Poate că şi cartea Lenei Constante, însă într-un fel Belu Zliber ar prezenta aici paralela cu Arthur London, Koestler, Rubaşov.”

Monica Lovinescu: Da, cu foştii comunişti.

Matei Călinescu: „Cu foştii comunişti. Pe când Lena Constante este o victimă inocentă de la început, care nu are ideologie, care nu are scenarii şi care este torturată într-un mod îngrozitor.”

Monica Lovinescu: Şi care rezistă într-un mod extraordinar.

Matei Călinescu: „Şi care rezistă într-un mod extraordinar pentru că este un om cinstit. Un om care nu are scenarii justificative, care nu are un sistem dialectic la îndemână, prin care să justifice orice. Pe urmă am citit, iarăşi cu mare bucurie, „Jurnalul Fericirii” al lui Nicolae Steinhardt. Cred că este vorba de o operă de o mare însemnătate pentru cultura şi spiritualitatea românească. Memorial de închisoare, meditaţie religioasă, carte de moralitate şi observator social, mărturie istorică, care se apropie în momentele ei cele mai bune de nivelul pe care îl are scrisul Simonei Veil.

Sper că va apărea în traducere franceză. În America ar fi poate mai dificil de tradus o astfel de carte pentru că editurile universitare nu sunt realmente interesate în mărturii de tip religios. Ba chiar, în mod paradoxal, scena uviversitară americană este dominată acum de discursuri neo-marxiste, marxiste-leniniste, marxist-freudistă.”

Monica Lovinescu: Întârziere, sunteţi în întârziere, trebuie să recuperaţi. Ştiu că nu depinde de dumneata, Matei Călinescu. Spune, Matei Călinescu, şi printre proiectele pe care le ai, care sunt primele?

Matei Călinescu: „Mai întâi aş vrea să spun că am terminat de curând ,şi acum lucrez de fapt la retuşuri finale, un manuscris de mai mari dimensiuni, o carte pe care aş putea-o numi „Filozofia lecturii”, dacă vrei. O meditaţie asupra lecturii şi mai ales a relecturii, a motivelor care ne fac să recitim cărţi, care ne fac să ne reîntoarcem la clasici. Şi această carte sper să apară în cursul anului viitor.

Şi acum am două proiecte: unul, cel dintâi este o carte de natură filozofico-politică, scrisă în colaborare cu Vladimir Tismăneanu, cu care mă înţeleg bine, el urmând să facă capitolele care au o mai directă legătură cu politologia, eu urmând să fac capitolele care au o mai directă legătură cu istoria ideilor şi istoria culturală. Este vorba de o carte, intitulată „Revoluţii. Idei. Ideologii. Mişcări. 1776, (adică data revoluţiei americane) 1989”.

Va fi o carte care va examina ideea de revoluţie, primul capitol îl voi scrie eu şi va avea ca subiect istoria conceptului şi a termenului de „revoluţie”, deplasarea semantică de la „Revoluţiile Cereşti” ale lui Copernicus la răsturnările sociale catastrofice, apocaliptice din societatea umană.”

Monica Lovinescu: O mică întrebare: ai citit bineînţeles, presupun, „Sociologie de la Révolution”, a lui  Monnerot sau nu?

Matei Călinescu: „Da, am citit-o mai demult.”

Monica Lovinescu: Are, poate avea o legătură, sau nu?

Matei Călinescu: „Bine, acum eu capitolul la care mă refer este un capitol…”

Monica Lovinescu: Nu, dar în general.

Matei Călinescu: „Da, sigur că are; şi Hannah Arendt, de pildă.”

Monica Lovinescu: Hannah Arendt e mai des citată, pe când Monnerot a intrat, pe nedrept, de altmiteri, într-o zonă de umbră, când are două cărţi capitale, care mi se pare că pot sluji punct de referinţă – „Sociologie de communism” din anii 1948 şi „Sociologie de la Révolution”, care sunt la începutul anilor ’70 şi sfârşitul anilor ’60.

Matei Călinescu: „Monnerot va fi discutat în mod sigur. Acest capitol ar fi o istorie a termenului, a cuvântului „revoluţie”, a aplicărilor lui şi va fi o analiză de fapt a unor texte, în care apare cuvântul „revoluţie. Şi acum citesc cu mare interes un prim volum apărut şi reeditat de Francois Furet, despre oratorii revoluţiei franceze şi îmi notez anumite pasaje.”

Monica Lovinescu: Şi citeşti probabil şi lucrarea lui ultimă, despre revoluţia franceză privită dans la longue duree, ca să spunem aşa.

Matei Călinescu: „Da, da, François Furet este un foarte mare  istoric francez, influenţat de istorici englezi.”

Monica Lovinescu: Da ca François Furet, un fel de revoluţie în conceptele despre revoluţia franceză care se „marxisizaseră”.

Matei Călinescu: „Da, această revoluţie a început în Anglia şi în istoriografia revoluţiei franceze, făcută în Anglia şi America. Cea de-a doua carte, pe care o pregătesc este un eseu tot în limba engleză despre generaţia intelectuală a anilor ’30 din România, al cărei şef a fost Mircea Eliade. Eseul, aşa cum îl văd acum, ar considera capitole separate cinci destine, începând cu a lui Eliade însuşi şi incluzând pe prietenul acestuia, Mihail Sebastian. Şi evident tensiunea crescândă între aceşti doi prieteni în cursul anilor ’30. Pe Eugene Ionesco, pe Emil Cioran şi, în sfârşit, pe piţin mai tânărul şi puţin mai excentricul Paul Celan, care venea din Bucovina şi din lagărele de muncă forţată pentru evrei.”

Monica Lovinescu: Şi care nu era aceeaşi generaţie, totuşi.

Matei Călinescu: „Nu, era mai tânăr puţin.”

Monica Lovinescu: Mult mai tânăr.

Matei Călinescu: „Nu mult mai tânăr. Mai tânăr, nu foarte mult.”

Monica Lovinescu: A debutat în România, Paul Celan nici nu putea fi altfel, a debutat în revista Agora în 1947, e prima semnătură a lui Paul Celan.

Matei Călinescu: „Da, prima semnătură, el scria însă poeme mai demult şi el reprezintă un caz interesant, pentru că el vine din Bucovina şi din lagărele de muncă forţată pentru evrei din Moldova celui de-al doilea război mondial. N-a stat decât câţiva ani în România postbelică, înainte de a fugi în Occident. Dar, dacă vrei, există o legătură, să zicem, de tip anecdotic între el şi generaţia asta, pentru că el este primul traducător al lui Cioran. El l-a tradus în limba germană.”

Monica Lovinescu: Lucrurile astea s-au petrecut mult mai târziu.

Matei Călinescu:Précis de décomposition” da, l-a tradus în 1950, deci la un an sau un an şi ceva de la apariţia în limba franceză. Aceste cinci destine îmi vor prilejui alte capitole de istorie culturală, prin care vreau să analizez polarizarea ideologică, care s-a produs în România anilor ’30, între dreapta şi stânga, între mişcarea legionară şi mişcările mult mai slabe, de fapt, democratice.”

Monica Lovinescu: Nu chiar aşa de slabe. Am impresia că se deturnează puţin adevărata atmosferă dintre cele două războaie – pentru dreapta există un fel de supradimensionare câteodată, dat fiind câteva nume celebre pe care le-a dat această dreaptă, iar stânga e subestimată. Adă-ţi aminte că totuşi critica literară era oarecum de stânga.

Matei Călinescu: „De altminteri, da, dacă ne gândim la Cioculescu, Streinu, care erau oameni mai degrabă de stânga, Pompiliu Constantinescu…”

Monica Lovinescu: Sigur că da, critica literară era de stânga, Zburătorul.

Matei Călinescu:Zburătorul nu era politic angajat, dar era mai degrabă…”

Monica Lovinescu: Nu, nu, în anii ’37-40 Zburătorul era foarte angajat.

Matei Călinescu: „Da, da.”

Monica Lovinescu: Fundațiile regale erau mai degrabă de stânga decât de dreapta.

Matei Călinescu: „Sau de centru.”

Monica Lovinescu: Sau de centru, dar în orice caz această dreapta dominând din pricina legendei lui Nae Ionescu şi a personalităţilor excepţionale, discipolii lui Nae Ionescu, am impresia că se deplasează puţin accentul şi în locul unui echilibru, e mai în dreapta decât spre stânga. Însă Camil Petrescu nu era de dreapta, Camil Petrescu era de stânga. Se dezechilibrează puţin o situaţie în care dialogul era destul de echilibrat, cum era între cele două războaie în Franţa echilibrat.

Matei Călinescu: „Da. Eu vreau să analizez această situaţie foarte de aproape. Din păcate nu avem prea multe documente, nu dispunem la ora actuală de o biografie critică serioasă a lui Nae Ionescu, de care ar fi nevoie. Nu dispunem de o istorie serioasă a mişcării legionare. Totul a fost falsificat timp de 45 de ani. Deci, într-un fel este o situaţie foarte complicată din punct de vedere documentar-istoric.

De aceea eu aş vrea să mă duc în România poate în anul 1992-93 ca să petrec cel puţin şase luni de cercetare în biblioteci şi poate chiar arhive, ca să strâng material şi să-mi fac o părere mai bine informată asupra situaţiei. Evident că ai dreptate că se poate exagera importanţa dreptei româneşti.”

Monica Lovinescu: Nu, asta nu te privea, dar în general se exagerează în clipa de faţă, da. Există această tendinţă, poate în măsura în care câteva personalităţi de dreapta au devenit celebre pe plan internaţional. Însă a devenit şi Eugene Ionesco, care nu era de dreapta.

Matei Călinescu: „Bineînţeles, care este, care face parte din lista mea.”

Monica Lovinescu: Care face parte din listă. Şi pe urmă sunt complet uitaţi, mai puţin prestigioşi însă foarte importanţi în epocă, sunt uitaţi criticii complet.

Matei Călinescu: „Bine, eu acum scriu aceste cărţi pentru un cititor englez, deci pe critici nu îi pot introduce…”

Monica Lovinescu: Nu, dar vorbesc de peisajul cultural şi nu era un reproş pe care ţi-l făceam. E o constatare, pe care o tot constat în ultimii ani în această redare a configuraţiei literare, culturale româneşti între cele două războaie. Rămâne să te aşteptăm cu unul din proiecte publicate, sau poate chiar înainte de publicarea unuia din proiecte, vei fi întotdeauna binevenit şi îşi mulţumesc, Matei Călinescu.

*
Gelu Ionescu: Urmează Revista revistelor culturale, semnată de Virgil Ierunca.

Virgil Ierunca: „Două interviuri, unul în România Literară, altul în România Liberă, ne îngăduie mai bine situarea lui Mircea Cărtărescu, faţă de sine, faţă de literatură şi chiar faţă de societate. Câteva evidenţe, pe care încercăm să le subliniem. În primul rând credem că nu exagerăm, văzând în autorul „Levantului” pe cel mai cultivat poet din generaţia tânără. Deşi cultura lui nu este ostentativă, nici măcar prea transparentă, ea stă la temelia spusului, care se artticulează în ritmuri înoitoare într-o certă aventură a spiritului.

Cultura asimilată de Mircea Cărtărescu, altă caracteristică, e mereu deschisă formelor modern contemporane, întregind astfel straturile clasice, depozitul referenţial. Nici o emfază, nici o paradă a eului, ci mărturisirea simplă, că pentru el literatura există. Există sub toate aspectele ei, insidioase sau nu, accentul căzând pe ceea ce este esenţial – poezia.

Poeticul apare la Mirecea Cărtărescu ca har, dar şi ca stil. În sfârşit, ca apogiatură a vieţii. De unde refuzul neemisiunea poeziei majusculizate. Pentru autorul Totului, totul e adus pe portativul nesimplei respiraţii. Poetul nu oficiază, ci respiră. Nu e investit, de altfel gratuitatea poeziei îi chezăşuieşte modestia statutului ei fragil.

Despre poezie,  răspunde Mircea Cărtărescu lui Virgil Sorin, interlocutor remarcabil, „despre poezie nu trebuie să vorbim retoric şi oracular. Ea nu este inspirată de zei şi nu are puterea de a mişca sufletul popoarelor. Poetul nu e un Mesia şi vocea lui poetică nu străbate mai departe decât vocea lui de Om. Dezgustul şi dispreţul omului de rând pentru poezie vin tocmai din festivismul găunos, cu care se vorbeşte despre ea de cele mai multe ori chiar în poezii.

Ca să redăm demnitatea şi locul firesc al poeziei, între alte activităţi umane, trebuie s-o vedem într-o lumină umană. Poezia nu e prea importantă azi, nu trebuie să fii cine ştie ce filozof ca să observi asta, dar aşa a fost întotdeauna. Este o artă, care agonizează de cinci mii de ani. Nici cei mai mari poeţi ai lumiii nu au fost nişte profeţi, ci nişte bieţi oameni, care au trăit nişte biete vieţi, într-o biată lume, căreia nu-i ardea de poezie, ci de grija zilei de mîine. Poeţii sunt oameni, care ştiu să scrie versuri. Asta este meseria lor. În asta constă demnitatea lor.”

Am închis citatul, nu însă fără a cădea puţin, puţin pe gânduri. Poate că în excesul său de modestie, Mircea Cărtărescu împuţinează demnitatea ascunsă a poetului, fiindcă dincolo de cuvinte se poate întrevedea o viziune, se poate auzi o voce, ce transcende rânduiala cuvintelor şi orizontul strâmt al versului.

Poezia universală e mereu inaugurată de rupturi creatoare. Una e poezia înainte de Hölderlin și Rimbaud, sau ca să revenim în spaţiul românesc înainte de Eminescu, şi alta după aceştiea, care nu ni se par a fo fost nişte demiurgi ai limbajului. Probabil că numai o sfiiciune de atelier, proprie lui Mircea Cărtărescu, l-a împins spre exagerare.

În interviul acordat în România Liberă, Ralucăi Stroe Brumaru, Mircea Cărtărescu pune câteva puncte pe „i” într-un domeniu mai convulsiv, acela în care poetul e confruntat cu beteşugurile cetăţii. De subliniat aici rigoarea morală a lui Mircea Cărtărescu, care ne dezvăluie procesele sufleteşti pe care le-a avut pentru a înţelege Adevărul. Adevărul de fiecare zi.

„Am luptat enorm să înţeleg cu creierul meu”, afirmă poetul, „şi nu să diger o substanţă deja mestecată de alţii tot ceea ce se petrece în România astăzi. Am încercat să mă pun la punct cu înţelegerea mecanismelor, care fac posibilă înşelăciunea şi minciuna din punct de vedere politic. Am luptat foarte mult uneori împotriva propriilor mele păreri, propriilor mele opţiuni, am discutat foarte mult şi din aceasta a ieşit ceea ce trebuia să iasă în orice discuţie: adevărul.

Sunt foarte fericit că am reuşit să mă pun pe linia de plutire din acest punct de vedere, să trec de partea adevărului, să particip într-un fel, chiar şi cu aceste puţine şanse câte mi se dau, la ridicarea sa din noroi. Cred că un moment crucial în acest proces de limpezire ideologică, l-a constituit participarea mea cu tot sufletul la acel uimitor şi încă neelucidat pe deplin fenomen, numit Piaţa Universităţii. După acea experienţă nu am mai avut probleme în despărţirea minciunii de adevăr, în despărţirea falsului de realitate.”

De altfel, în revista Agora, redactată în Statele Unite de Dorin Tudoran, Mircea Cărtărescu a semnat un eseu antologic despre fenomenul din Piaţa Universităţii. Tot în interviul din România Liberă, o sugestie a lui Mircea Cărtărescu ce mi se pare şi îmbogăţitoare şi urgentă: dată fiind criza prin care trece cultura, datorită sabotajului sistematic întreţinut de actuala putere, revistele literare, de altfel multe din ele ameninţate, se dovedesc neîncăpătoare faţă de efervescenţa intelectuală, care din fericire persistă în România.

Ar trebui ca ziarele, şi ne gândim în primul rând la cel mai important, România Liberă, să consacre, dar în fiecare zi, o pagină culturii şi artei, aşa cum se obişnuia în epoca interbelică şi până în 1947. Să ne amintim, ce a însemnat pagina culturală a unor ziare ca Timpul, Ecoul, sau cu ani în urmă Cuvîntul lui Nae Ionescu. Mircea Cărtărescu sugerează acest lucru, justificându-l chiar dincolo de circumstanţele actuale.

„Am să accentuez însă alt aspect, spune el, şi anume faptul că literatura trebuie massificată. Este singura şansă a literaturii. În Occident nu revistele literare, ci paginile literare ale cotidienelor se ocupă de literatură, fac cunoscută literatura, vând literatura în masele foarte largi. De asemenea, fireşte, televiziunea şi radioul. Situaţia felului în care literatura se reflectă în aceste mijloace de massificare este dezastruoasă. Emisiunile Televiziunii române, care se ocupă de literatură, sunt sub orice critică după părerea mea, nu fac decât un deserviciu artelor şi literaturii şi, chiar cu părere de rău o spun, paginile literar-culturale ale marelor ziare sunt cu totul neconcludente.”

Să sperăm că această sugestie, care este şi un ţipăt, va fi pusă în practică în primul rând, cum spuneam, de România Liberă.

Tot în acest ziar reţinem intervenţia romancierei Gabriela Adameşteanu la colocviu de la Roma pe tema intelectualii şi revoluţia, se întitulează „Diversitate şi dezbinare” şi constituie o analiză lucidă a culturii româneşti la vremuri de cumpănă. Între nuanţă şi adevăr, nuanţa adevărului, rostit fără menajamente, rostit cu o voinţă manifestă de a înţelege şi de a contribui la o alegere solară  a apelor. Statutul deloc simplificator al scriitorului sub ceauşism cu vrerile şi impasurile constatate, statutul acesta este radiografiat de Gabriela Adameşteanu cu o seninătate exemplară.

Nu la ieri ne vom opri, deşi situaţia de ieri explică mult şi multe din cea de azi, ci la polarizarea de ieri şi azi dintre „ei” şi „noi”. O polarizare, care pune în joc şi speranţa şi scepticismul. „Societatea românească”, scrie dintr-un început Gabriela Adameşteanu, „a fost şi este încă polarizată – „ei” şi „noi”. „Ei”, care au accedat sau au rămas la putere, o reţea trainică, ţesută timp de decenii până la ultimul colţ al ţării, o sinteză între un sistem mafiotic, unul feudal şi unul tribal, o întâlnire între tipologii asemănătoare şi interese identice. Cu sonorităţi snoabe acum un an, termenul de „nomenclatură” s-a banalizat între timp. El acoperă însă rezultatul antiselecţiei şi autoritarismului, care reproducea în mic modelul lui Ceauşescu şi al familiei, până în ultimul sat, până în ultima instituţie.”

Între „noi” şi „ei” spaţiul întrebărilor esenţiale, pe care Gabriela Adameşteanu şi le pune cu un fel de patetism al responsabilităţii.

Dacă nu ne înşelăm, nimeni nu a subliniat, cum s-ar fi cuvenit, faptul că revista ieşeană Convorbiri Literare are un cronicar literar de primă mînă, apărut în perioada post-revoluţionară, Gabriela Gavril. E important, deoarece acest domeniu al cronicii literare menţine o bună tradiţie de la noi. În Occident cronica literară a şi dispărut. Nimic improvizat în comentariile critice ale Gabrielei Gavril. Dimpotrivă. Spirit de fineţe, cultură, gust, talent expresiv.

Un exemplu: prezentarea ultimului volum de poeme al lui Dan Laurenţiu, „Călătoria mea ca martir şi erou al Timpului”. După ce observă că în volumele sale precedente poetul cultiva strategic o ambiguitate spornică, pendulând între dionisiac şi neliniştit textuale, Gabriela Gavril insistă asupra faptului că de data aceasta în noul său volum Dan Laurenţiu privilegiază sensurile secunde, existenţial negre.

„Obsesiile rămase în întuneric”, scrie Gabriela Gavril, „ies de data aceasta la iveală, fie şi alterând ceea ce le-a acoperit. Eroticul devine din ce în ce mai mult un simplu pretext, o mască ascunzând desfăşurarea ritualelor tanatice. Orice gest aparent inofensiv poate aduce o răsturnare de sens. Orice mişcare poate urmări în structura poemelor această trecere de la cunoscut la necunoscut, de la un sens ce a devenit nemulţumitor, la un al doilea sens neaşteptat.

Versurile lui Dan Laurenţiu se desăvârşesc pe măsură ce distrug schema erotică, dându-i o cu totul altă valoare. Oboseala, seducţia bolnăvicioasă a morţii, istovirea se insinuează pe nesimţite în structura cunoscută a poeziei de iubire, alterând-o. Imaginile îşi schimbă tot sensul, poeme diferite scriindu-se cu aceleaşi cuvinte.

Ca şi Bacovia, Dan Laurenţiu îşi va imagina întâlnirea mult dorită ca amant nerăbdător al femeii negre, îşi va imagina întâlnirea mult dorită cu himera, dar în acelaşi timp va întârzia cât mai mult cunoaşterea fericirii, a coborârii în infernul devenit dintr-o dată primitor în tenebrele râvnite. Registrul imagistic al acestor puneri în scenă nu este foarte bogat. De multe ori cititorul are impresia repetării unei singure imagini până la absurdul unei litografii în negru, sau al unor isterice unor combinaţii de roşu şi negru.
Trubadurul Dan Laurenţiu va reface cu aceeaşi plăcere ritualurile complicate ale sfârşitului, ca într-o veritabilă curte a morţii.”. Am închis citatul din Gabriela Gavril.

Şi pentru că suntem la capitolul poeziei, să mai semnalăm în încheiere un adevărat document literar, pe care-l publică, în Viaţa Românească, Florenţa Albu. E vorba de poezii interzise de cenzură, sau de vechii responsabili ai revistei. Respinşii, victimele sunt poeţi reprezentativi – Dimitrie Stelaru, Ana Blandiana, Gabriela Melinescu.

Cum Dimitrie Stelaru a fost oarecum uitat după moartea lui, vom cita două din poemele sale, care văd acum lumina tiparului, graţie Florenţei Albu. Ne aflăm într-o perioadă fastă a poeziei lui Dimitrie Stelaru. Golanul liricii fantaste se întoarce la uneltele din tinereţe, parcă mai îngheţate de nefericire, ca în acest poem intitulat „M-am învelit”.

„Am trecut prin văile şi dealurile tale/M-am învelit cu fluvii de lună, cu flacările buzelor tale/Unde să mai alerg?/ Împăraţii au vetre, aur şi paznici, noi suntem paznicii artei noastre, noi omorâm visul şi el ne scaldă ochii/ Moare. Şi e într-una viu/ Să nu-mi dai umba altor umbre/ Primeşte-mă şi taci ca un Zeu nou.” „Toate au îngheţat. Mari cum erau, sunt mari drumurile. Îşi murdăresc oglinzile cu sânge biped şi anvelope. Statuia tace de trei ori, nici museţelul nu e filozof, când râde peste ruinele Sodomei.” „E Goia pe terasa de argint a mării? Nu. Umblă botul fiarei încă.”

Poet blestemat pe linia unei tradiţii bogate în umbre şi sfâşiere, Dimitrie Stelaru veghează la intrarea iadului ca în următorul poem – „Îmi duc Umbra”. „Opt umbre sub aşternut, mai mare fără relief, veghez somnul hoţ, e un vi, înşeli viespile cu struguri preacopţi. Să iau o umbră cu mine? În ea să mă prefac la intrarea iadului? Îmi duc ramura albă aici. Şi dacă e noapte, mai visez sunetul.”

http://www.europalibera.org/content/article/24254231.html


Pentru Monica Macovei: Mostenirile lui Traian Basescu

06/09/2014

Era in decembrie 2009, parea ca Romania risca sa se prabuseasca din nou in abisul coruptiei de nimic ingradita. Am stat de vorba atunci cu jurnalistul Eugen Istodor. Public aici un fragment din interviu. Este, iata, la fel de actual acum ca si atunci. Intre timp, institutiile create in urma initiativelor Monicai Macovei si consecvent sustinute de presedintele Traian Basescu, DNA si ANI, au actionat exact in directia intaririi statului de drept. Mostenirile lui Traian Basescu, accentuez pluralul, privesc cateva domenii-cheie: intarirea justitiei independente, modernizarea institutionala, orientarea categoric pro-NATO si pro-UE,  respingerea categorica a sovinismului si xenofobiei, ruptura cu trecutul comunist, inclusiv la nivelul condamnarii oficiale, in numele statului roman, a dictaturii comuniste ca ilegitima si criminala.

 

Photo

 

Monica Macovei intruchipeaza emblematic aceste mosteniri si are toate datele sa le duca mai departe. Monica Macovei detesta populismul. In egala masura, nu este catusi de putin elitista. Vine dinspre societatea civila, are incredere in sociateta civila. Crede in democratia civica, o practica, o stimuleaza, o respecta. Monica Macovei a fost si este un garant al sonsolidarii democratice din Romania. Va fi si in continuare.

E. I: Fără spate, fără bani, fără pile, te duci dracului în Ro. Mori. Nu te mai cunoaşte nimeni. Cum poţi trăi din demnitate? Afacerile în Ro se fac numai cu statul acum, indiferent de culoare politică, la putere fiind PDL, iar Criza a paralizat orice iniţiativă particulară în Ro.

V.T.: Statul a devenit (a rămas) un terifiant Leviathan. Nu era foarte eficient nici statul precomunist, dar era o monarhie constituţională veritabilă. Republica lui Iliescu a acumulat toate defectele României, precomuniste şi comuniste. Este (încă) un sistem clientelar, în care totul este de vânzare, inclusiv, în atâtea cazuri pe care le ştim, principiile. Criza este totuşi pe cale de a se termina (poate sunt eu prea optimist). Important este să întărim statul de drept, responsabilizarea celor învestiţi cu funcţii publice. Acest lucru nu se poate face în absenţa justiţiei independente. De aceea a deranjat atât de tare ceea ce încerca să facă Monica Macovei. De aceea este atacat Daniel Morar. De aceea este ponegrită Comisia Europeană. Depinde de noi să construim initiaţive în media, în spaţiul civic. Priveşte ce se întâmplă în blogosferă. Spunea o mare antropoloagă americană, Margaret Mead: „Nu vă îndoiţi că doi sau trei oameni pot schimba lumea. De fapt, doar astfel s-a schimbat lumea”.

http://istodor.ro/2009/12/vladimir-tismaneanu-interviu-in-exclusivitate-pentru-blogul-istodor-partea-intii-elena-bsescu-casa-din-mihaileanu-bagatela-comparat-cu-mega-escrocheriile-romaniei-post-comuniste/


Mai lasa-ma, domne, cu Europa: Din nou despre actualitatea clasicilor

28/11/2013

Scrisoarea lui Ion Luca Caragiale despre vizita lui Barbu Delavrancea. Berlin, 1905.

Berlin-Wilmersdorf, Preussishestr. 10 Joi, 7/20 iulie 1905

Dragã Alecu,

Am pãțit mai zilele trecute o mare rușine. Sã tac și s-o înghit? Greu — și ar fi și pãcat! Mi-ești prea bun prieten — așa cel puțin mã mãgulesc a crede, și sper cã nu mã-nșel — ca sã nu ți-o mãrturisesc, așteptând cu încredere de la tine un rãspuns de mângâiere. Dar, rogu-te, sub secret de jurãmânt, numa-ntre noi sã rãmâie. O sã-ți parã, desigur, prea lungã trista mea scrisoare, dar iartã-mã, scumpul meu amic, trebuie sã-ți spun totul. Ai, te conjur, rãbdare și acordã-mi câteva minute de atențiune.

Am compromis Berlinul, compromis imperiul si nația germanilor,compromispe mine, compromise familia mea, în fine!

Barbu!… Barbu, în trecerea lui spre Paris, a dat prin Berlin!… Eu! eu, lipsitul de cel mai elementar instinct de conservare a reputației naționale germane-eu l-am ăndemnat să treacă pe aici!

I-am ieșit joi 23 iunie , întru întîmpinare la gara de la Breslau… Era — binișor…intrăm în vagonul-restaurant ca să dăm drumul încoace.Berea-„iar caldã“! De când a intrat(azi-dimineață)pe teritoriul german, nu s-a învrednicit sã gãseascã un pahar de „ber’rece!“ (o înjurãturã la adresa nemtilor ca entitate națională. Dar ce sã facem? rece, caldã, alta nu e; asta este; datoria ne calcã s-o bem ș-așa;și tragem și tutun.Suntem cam fleșcăiți, probabil de căldură cu toate că e destul de răcoare. Deodată, miroase strașnic a ars. S-a aprins vagonul! Zic eu îngrozit. 83 de km pe oră! Carbonizat în goanna rapidului!Departe de patrie de familie! Maica mea!!!… Ce e?… Arde fața de masã: o țigaretã nestãpânitã — o gaurã neagrã cât o bãncuțã… Degrabă înãbuș scandalul — acopăr aceastã ocarã, de frica chelnerului.

Am ajuns laBerlin. De acuma, țin-te!

Administrație, armatã, arte, știinte, litere, tramvaie, drumuri de fier, birjari, chelneri, frizeri, public, prãvãlii, case, monumente, mâncare, bere, tot, tot, prost, stupid, imbecil! Numai un lucru scapã, ca prin minune — apa; nu-nțeleg de ce.

Începem de vineri dimineața.

Vezi-ne de acolo, pe mine, domnule doctor, ce figurã fac eu, mã rog, la d. Meister Metzentin, frizerul meu, ceva mai mult, vecinul meu, când Barbu, pe care l-am recomandat ca „Herr Professor“, rãcnește cã-l jupoaie! Uite-l cum aleargã de colo pânã colo, cu bogata lui capelurã vâlvoi, sãpunit, cu servetelul la gît, vãitându-se, și-n ruptul capului nu mai vrea sã se lase „torturat“ „…lui de neamț stupid!“

Meisterul, scrupulos, vrea sã-l apuce sã-l puie jos; Herr Professor țipã și nu se lasã, Doamne ferește! Furie mare…

— Mersi, destul, maiher!… ta de neamț stupid! M-ai omorât, domnule!

Și, ce e drept, dl. Metzentin, de fel nu prea deștept, face niște ochi de adevãrat stupid.

Cu chiu cu vai, Herr Professor, mai potolit, se reașeazã oftând greu și se mai lasã sãpunit încã o datã, mai bine. Neamțul ascute briciul, și iar începe supliciul. La fiecare trãsãturã, clientul face pe scaun niște contorsiuni oribile, ca un condamnat american la experiențã de execuție prin electricitate (1). Dar, Gott sei Dank, am ajuns la cioc: aici trebuie sã lucrãm cu foarfeca. Țac! odatã neamțul. Aș! pacientul se ridicã-n picioare exasperat: „Pardon, maiher!“ smuceste instrumentul din mâna calãului și-ncepe sã-și potriveascã singur țãcãlia. Iese nițel mai micã la stînga, o mai ciupeste la dreapta, iese mai micã la dreapta, etc. În fine, „Hai sictir!“ trântește foarfeca — cât pe-aci sã facã praf borcãnelele negustorului, se uitã placid în oglindã, dã din cap, și pe urmã din buze:

— Mort!

Apoi, cãtre mine:

— Cât sã-i dau nenorocitului ãstuia?

— Taxa e de 20 pfenigi, dar… fiindcã l-ai cam mâhnit pe bietul neamț, poti sã-l mângâi cu 30.

Îi dã lui maiher cât îi dau eu pentru o lunã de abonament, douã mãrci, taxa înzecitã, și plecãm. De atunci, mereu mã-ntreabã dl. Metzentin, când mai vine Herr Professor; care i-a plãcut mult: „Sehr or’ginal“.

Acuma, vezi-ne, mã rog frumos, d-le doctor, în vestitul parc Tiergarten. Uite cum oprim trãsura și ne dãm jos, ca sã fiu eu supus la un sever examen de silviculturã, si cum dl. profesor, triumfãtor asupra ignoranței mele, îmi aratã cu bastonul una câte una toate deosebitele esențe:

— Ãsta e brad, boule! ãsta mesteacãn, ãsta stejar, paltin, frasin, gorun, arin, fag, oțetar, jugastru, plutã, plop, alun, corn, salcîm turcesc, tei popesc, lemn jigãrit, lemn-câinesc, lemn pãduchios, râia-pãdurii — und so weiter.

Eu urmez cu atenție, iar birjarul priveste la noi cu mult respect, crezîndu-ne negustori strãini, veniți sã luãm în tãiere pãdurea împãrãteascã a orașului.

Mai vezi-ne de acolo d-ta ce figurã facem în fața Reichstag-ului (Parlamentul imperiului) între statuia lui Bismarck, și Siegessäule. Eu stau umilit, ca un școler, mã rog, iar dl. profesor mã muștruluiește la esteticã: fãcând cu bastonul gesturi indicative foarte largi, îmi aratã („Uite, boule!“), una câte una toate ereziile artistice ale grandiosului palat.

Il a voulu faire grandieux … Mprt!… Stupizi!… Nu vezi, mã, cã sunt imbecili?! n-au talent, mã!

Toate astea pe un diapazon potrivit cu vastitatea pieței… Și așa, încep câțiva nemți curioși și niște „engleji” travellers, o familie numeroasã, sã se strângã împrejurul nostru și sã ne admire.

Englezul cel bãtrân închide Baedeker-ul și toți ne ascultã cu luare-aminte. Asta încordeazã verva profesorului, care continuã, ridicând și mai solemn tonul:

— Imbecili… Și vor sã facã în mare!… Il veut pettre (2) plus ho que leur kiou. (Textual și fonografic garantat.)

„Englejii” noștri probabil nu înțeleg franțuzeste: nici cea mai palidã încruntãturã mãcar.

— Dar, îndrãznesc eu, trãgând cu coada ochiului la cartea de sub subțioara milordului, am vãzut în Baedeker…

— Baedeker e stupid!

Un gest foarte larg cu bastonul… „Englejii” fac niște ochi mari: parcã ar înțelege ceva.

— Dar, adaug eu prostește, nu zice chiar Baedeker personal… colaboratorul lui francez, un cunoscut critic de artã — Desfontaines.

Dl. profesor, impacientat de atâta stãruințã, foarte sever:

— Nu fi bou!… Uite, mã! uite, mã! uite, mã!

Și, lucrând foarte volubil și larg cu amândouã brațele, m-ajunge cu mâneca stîngã peste obraz și-mi zboarã ochelarii cât colo; îi culeg repede… M-a chiorît! un geam spart țãndãri. Toatã lumea ne face mare haz.

— Haide, Barbule…

Și pornesc; dar el m-apucã de braț, mã-nvârtește-n loc și iar… pettre!

Am isprãvit conferența asupra Reichstag-ului. Dãm sã intrãm pe Unter den Linden. Englejii dupã noi… Nu mai pot de necaz insularii, se vede bine, cã nu ne pricep frumoasa limbã maternã:

A beautiful language indeed!… very beautiful!

Poarta de Brandenburg… Mãiculițã! ce iritațiune! ce nobilã indignare și ce înjurãturi!

— Partenonul si Tezeionul lipite! îngemenate! Asta e prea mult!… lor de nemți stupizi!… Mizerabilii!

Câțiva pași pe Unter den Linden, unde sunt „mai mulți tei jigãriți decât popești, și pe urmã arini, paltini“ etc. și ne rãzbește foamea. Spre dezolarea englejilor, o birje: „Ei! maiher!“.

Acasã:

— Ai un moment rãbdare, se fac numaidecît ochiurile… Stai nițel…

— Nu stau! Mi-e foame!

Și fãrã sã mai scoatem pardesiul, atacãm fioros o ridiche mare deBavaria, foarte necãcioasã (specialitate), tãvãlind-o prin solnițã.

— Haide, fie cum o fi! zic eu nevestii la bucãtãrie… Mi-e fricã, Doamne ferește, de vreo apendicitã! Slava Domnului! Vin ochiurile cu mãmãliguțã și brânzã de burduf și dupã ele, Madame Caragiale, autoarea, foarte convinsã de un frumos succes.

Ochiurile — „prea rãscoapte“. Mãmãliguța — „prea pripitã“. Brânza — „iutițã“ (figura autoarei). Peștele rasol — musafirul îl miroase de-aproape de tot și parcã s-ar cam strâmba.

Madame Caragiale (très piquée): E proaspãt Barbule, vai de mine! l-am cumpãrat eu azi-dimineațã: era viu; uite așa se bãtea și l-am fiert eu în persoanã…

Mosafirul (cu humor): O fi fost proaspãt soro, dacă zici d-ta; dar nu l-ai fiert destul! Nu știi sã-l fierbi! e crud…

Îmbucã, clefãie și scuipã în taler:

— Nu mîncați, copii! e mai tot crud, când vã spun eu… pãcat!

Și, spre pedeapsã, peștele crud sufere tortura cuțitului, spre a i se alege pãrțile oarecum mai admisibile.

Ciulamaua — „lãbãrțatã, nu destul de închegatã și de prãjitã, rumenitã!“

— Sã te-nvãț eu sã faci ciulama, neicã! Iei un clapon gras, durduliu etc. etc.

Friptura de porc (altã specialitate localã, sã juri cã e piept de curcan) „n-are a face cu purcelul nostru românesc de casã“… Berea(iarãși o specialitate, Pfungstaedter Export-Bock, articol hors-concours, finisim) — „n-are a face cuberea francezã St.-Jean“. Piersicile — „mãlãiețe“. În fine, șvartul — „apã chioarã“.

Îmi pare rãu; dar la urmã, gândesc eu, astea toate privesc pe Madame Caragiale — care rãmâne foarte tristã de nenorocitu-i debut.

Am dejunat. Daca ar fi fost St.-Jean, poate c-am fi bãut mai mult; Pfungstaedter n-am putut bea decât vreo zece sticle, a 700 gr.

Dupã amiază.

Intrãm pe un mare bulevard — Kurfürstendamm. Ne oprim în fața unuia din magazinele de lux, așa-numitele Kunstausstellung, unde se expun noutãți artistice — autori de toate națiile. La un geam enorm de cristal (vreo cinci metri lãțime și cam tot atâta-nãlțime), fel de fel de figurine, porțelanuri, picturi și aquarele. Începem lecția de esteticã cu bastonul… Mișcare indicativã foarte pronunțatã: o semnãturã francezã (3); un cer cu „clocotealã“ de nori, pe o mare „îndârjitã“ — perspectivã „sincerã“!

— Uite, mã, boule!

Și, amãgit pesemne de sinceritatea perspectivei, poc! cu vârful bastonului în geam. Mi s-a tãiat inima: ãsta nu mai e geam de ochelari; cel putin 300 mãrci!… Dumnezeule! din ce am scãpatãrã! Herr Professor s-a schimbat și el la fațã, grozav. S-a uitat repede la vârful bastonului și, scurt mișcarea! întorcându-se cu spatele la marea îndârjitã, l-a înțepenit în trotuar. Apoi, deodatã, cãtre mine, care încã țiu mâna pe bãtãile inimii:

— Ia ascultã-mã, nene, ce mã tot porți pe la prãvãlii? Muzeuri serioase n-au mãgarii ãștia?

— Ba da.

Și-ncep a-i enumera, dupã Baedeker, toate muzeurile, pe care eu nu le-am vãzut.

— Nu vreau clasic, domnule! nu-nțelegi? Vreau sã vãz de ce sunt dumnealor capabili.

— Atunci, hai la Național-Galerie — moderni.

— Du-mã acolo! Ce mã tot porți de colo pânã colo?

Acolo…

— Aratã-mi, domnule, pe celebrul Menzel al dumnealor, de care fac atâta caz.

Mã rog de gardian sã mã-ndrepteze.

— Uite-l, Barbule.

Un pas mare înapoi, o încruntãturã, cu mâna la sprâncene en guise de visière; apoi o ricanare fieroasã:

— Ãsta e Menzel?… Hahahà! Ei, sunt ridiculi, pe onoarea mea!… Ãsta?… mã-sii de stupid!

Scuipãm pe Menzel și ieșim foarte scârbiți.

…Dar Domul cel nou? — Mai stupid decât Reichstag-ul… Dar monumentul Victoriei de la 70? — Iar pettre! Dar restaurantele de lux, așa-numitele Weinrestaurant, ori Weinabtheilung, unde nu se pomenește bere?… Dar bãcãniile? Auzi d-ta sã nu-ți taie, așa de gustare, câte un mezel, la odãițã, cu un miș-maș!… scl. … scl.

Foarte obosiți, trecem prin câteva berãrii; la fiecare, douã-trei halbe… Proastã — peste tot.

Înapoi, acasã.

Le souper à la hauteur du déjeuner…

Câteva sticle de Pfungstaedter, în timp ce (altã mâhnire pentru Didina! care zdrobitã se duce sã se culce) mi se demonstreazã cã sunt „absolut tâmpit“ în materie de artã.

Încã o sticlã… și celelalte… Foarte târziu… Fleșcãialã… Somn ușor!… Ar’ vedè mâine!

A doua zi, sâmbãtã, de la 8 1/2 dim., da capo, con brio e piu mosso. Dupã dejun, care e și mai puțin reușit ca ieri, iatã ne sosește de la Lipsca, chemat într-adins telegrafic spre a face cunoștintã, d. Doctor Philologiæ Paul Zarifopol (4). Fațã cu tânãrul erudit, ne-nțepenim în picioare, ne-ncordãm în gât și ne umflãm în gușe — chestie de prestigiu!

Plecãm toți trei la Potsdam, la Sans-Souci. Aci, douã ceasuri de conferințã asupra artelor plastice și-ndeosebi asupra stilului francez al epocii — le rococo… Umãrul Venerii lui Pigalle, în copie (5), e prea „teșit“. „Nu se putea un francez sã facã un umãr așa de ”teșit“ etc. etc.

Moara de la Sans-Souci:

Il y a de jouges à Berlin… Mprt!… lor de nemți! etc.

Pãrãsim Potsdamul și ne-ntoarcem cu vaporul peHavelpânã la Wansee — vastã colonie de ville-palazzi și de stabilimente estivale — o pasiune, între multe altele, pentru berlinezi.

Plimbare, nec-plus-ultra: un mãreț apus de soare pe o apã largã, înconjuratã de dealuri cu pãduri, parcuri și castele.

— Uitați-vã la apã zic eu, parcã e argint…

— Mprt!… aur, nu argint!

— Uite, zice dl. doctor Zarifopol, arãtând în bãtaia blondei luni pe crețurile apei, parcã e fosfor…

— Mprt!… sulf, nu fosfor!

Nu-i chip sã nimerim nuanța exactã.

În Wansee, ne suim la Kaiserpavillon, mare restaurant, pe deal, de pe terasele cãruia se deschide asupra apei o panoramã mirificã. Cãutãm vreun sfert de ceas, Barbu înainte și noi dupã el, o masã, de unde sã avem exact punctul de privire „cel mai grat“. Punctul de privire e cel mai important lucru pentr-un paysage, „boule!… nu știi?“ Ochim de colea, ochim de dincolo, când în picioare, când pe vine: aici lumina „prea crudã“, aici „prea searbãdã“, acolea „ternã“, dincolo, „prea lãptie“… În fine, am gãsit punctul exact, punctul grat. Așa, da! Ne așezãm la masã.

Aici, mâncãm („prost“, se-nțelege) și ne pilim cu câteva sticloaie de vin de Mosella, cel mai fain, mã rog frumos, și pe urmã svarturi — aavele!

Nu știu cum și nu știu de ce, nesimțitori, se vede, la frumusețile esteticei, dl. doctor și eu, à propos de punctul de privire „cel mai grat“, riscãm oarecari pornografii, nu tocmai grave, ba aș putea zice, chiar destul de inocente.

Barbu se scandalizeazã grozav și, stãpânind greu un gaz, care vrea sã scape din captivitate, foarte sever:

— Știi cã niciodatã nu mi-au plãcut trivialitatea și… porcãriile!

A scãpat gazul…

Ne întoarcem cu tugul, pe la unu noaptea, înBerlin. Mergem în tentrum la Café National — un loc foarte interesant, stație de bãi de mare mixte pe uscat — un pandemonium!

Prezența noastrã nu trece indiferentã; ba, daca n-am fi așa de modești, am putea chiar afirma cã produce oarecare senzație: „Fremde Herren!… Sehr or’ginelle!…“. Walkyriile ne aplaudã în surdinã și parcã ar vrea sã ne deoache. Ne facem cã ne supãrãm, dar nu putem birui îndestul un surîs de vanitate… Ne suim sus la billard; facem o partidã, care ține cam mult: bilele parcã ar fi patru, si chixuri peste chixuri; bem bere (iar caldã!… lui de neamț idiot!), rãsturnãm pahare, le spargem… svarturi… aavele… cești, lingurițe, farfurioare etc. etc. Suntem leoarcã!

S-a fãcut ziuã. Soare… Uite, domnule, cum trece vremea cu conversația!… Duminicã dimineața. Ne urcãm într-o birjã… Imbecilul de birjar — fã-ți idee, mon cher! — așa de dimineațã, beat!… nu înțelege ce-i spunem! În fine, hâța-pâța — un ceas de cãlãtorie. Ajungem la mahala, în Preussischestrasse. Barbu — ce memorie, domnule! — cunoaște casa — eu n-o cunosc,  ma parole d’honneur ! — lovește pe birjar cu bastonul peste mîna dreaptã și pe urmã i-l împlântã în șira spinãrii.

— Ho, maiher! (… nu stiu ce și nu știu cum!)

Neamțul, beat, se-ntoarce, ca orice neamț stupid; dar îndatã înțelege cã trebuie sã fie mândru de aceste semne de intimitate, ca bun camarad. 6 ore 1/2 dim.

Copãcel — pe scarã. Sunãm… Familia și servitoarea rãmân îngrozite vãzându-ne: cred cã am scãpat din ghearele Inchiziției.

Dl. doctor Zarifopol, transportat, se pune la piano sã ne delecteze cu ceva din Beethoven. Profitãm de ocazie spre a-i da câteva lecțiuni de muzicã clasicã… „Nu trebuie sã se șterpeleascã, sã se trezeascã, ca sã zic așa, unele note: prrt, prrrt!“ Pianistul se apãrã arãtând caietul, unde apogiaturile sunt scrise cu semne minuscule, într-adins, spre a fi „șterpelite și tesite, ca sã zic asa, prrt! prrrt!“

— E-mprt!

Vedem în perete portretul lui Anghel și-ncepem sã plângem; mai bem ceva bere și mai spargem un pahar. Durerea ne-a biruit. Ne culcãm nedezbrãcați pe la 8 dim., declarând categoric cã de astã datã refuzãm cu desãvârșire dejunul Didinei. Biata fatã! închipuie-ți.

Pe la 3 post-meridiane, niște muște ne scoalã, sã ne dregem. În lipsã deSt.-Jean, ne mulțumim cu Pfungstaedter — parcã începe a fi potabil.

Pe la 4, iatã cã ne sosește un nou musafir, un compatriot, d. Gusti, doctor în filosofie și în drept, un tânãr savant (6). E foarte timid, politicos și pudic, ca o fatã mare — nu nemțoaicã. Îndatã ce facem cunoștința, dl. doctor Gusti primește o violentã lecțiune de filosofie à l’emporte-pièce — anume despre Schopenhauer.

— Apoi, sã-mi dați voie! sã mã iertați!… pardon!… nu-l înțelegeți deloc pe Schopenhauer!… dar absolut de loc!

Iar dl. dr. Zarifopol (7) aflã cã noi, pe drum, en voyage, citim, ce carte?… Les Fabliaux! cãci, trebuie sã stiți, ne preparãm a ținè, la Facultatea de Litere din Bucuresti, „o serie de cursuri asupra poeziei populare și originilor ei în genere, și-n particular la români“.

Et de deux! Matés sur toute la ligne! Enfoncée l’école allemande!

Dar noi stãm de vorbã, și sunt 6 trecute: s-apropie ora despãrțirii… Barbu își ia adio de la copii și de la Didina, care rãmâne inconsolabilã de completul ei fiasco: despre apartament, niciun compliment; despre mine, chiar din contră, iar cât despre arta culinarã… mprt!

Trenul pleacã la 10 seara. Mai avem așadar aproape patru ceasuri. Suntem tare congestionați și cam prea neprimeniți în costumul nostru de traveller… Sã prânzim la Grãdina Zoologicã, peste drum de garã. Lãsãm bagajele la dl. Gusti acasã, aci aproape și mergem la grãdinã.

Duminicã searã. Public endimanché circulã ca la orice Promenade-Conzert, încet-încet, în masã compactã. Dar avem noi vreme de pierdut? Dãm din coate ca la școala de natație; spargem valurile mulțimii și cu pas gimnastic, ajungem la birtul de lux pe terasã (Etablissement de tout premier ordre)… Iar Weinrestaurant! — D-abia gãsim loc, înghesuiți între o lume foarte elegantã. Chelnerul nostru, un adevãrat secretar de ambasadã de cel mai sever stil… Bãtãi strașnice cu cuțitul în serviciul de muștar.

— Pleacã trenul, domnule!

Eu zâmbesc zaharisit. El, vânãt suprem:

— Ascultã-mã! Înțeleg sã mã faci ridicul într-o cafenea infamã de femei pierdute; dar, fațã de domnii (și aratã cu un gest solemn pe domnii doctori), asta este prea mult!

Se scoalã sã plece, turbat; dar își ia repede seama și s-așeazã iar la loc — mai vânãt decât cum se sculase.

… Și secretarul de ambasadã tot nu vine!… Dar pare cã, iatã-l. Pãșește calm. Ce flegmã diplomaticã!… A! de ce n-are, mizerabilul! douã mame — trei!… Ne aduce douã butelii de vin de Rhin (extraordinar, ceva!) la gheațã, în gãleatã de argint, și apã mineralã.

— Sã-mi dea orice, mã! fie și… (figura d-lui dr. Gusti), numai sã nu mã chinuiascã! Sã-mi dea degrabã! Înțelegi bine cã nu vreau sã scap trenul! (à la Mounet) Mi-e dor de copilul meu! nu-nțelegi?

O porție de șuncã și alta, pe nemestecate… și una de saumon de Rhin fumé… Atacãm eroic cu furculița… Malheur!

Saumon-ul ãsta e vechi, mã! pute!… Sã nu mã-nvãțați și la saumon! eu îl miros, nu cu nasul — cu furculița!

— ?!

— (crescendo con furore) Pute! pute! p u t e !

Și-ncepe sã risipeascã, cu furculița, nevinovatele feliuțe trandafirii, afarã din talerul de argint. Apoi o mutrã acritã ca de un oribil dezgust:

— Mâncați-l voi, daca vreți!

Dl. doctor Zarifopol, cam nevricos, se scoalã și se face cã merge sã caute undeva ceva prin vastul stabiliment; dl. dr. Gusti, tânãr ageamiu, rãmâne cu gura cãscatã, cam tremurând de un fel de vagã fricã; eu, bãtrân hârsit, mã uit la atâta lume frumoasã; Barbu strică așa vin cu apã; cei de la mesele apropiate ne cam trag cu coada ochiului — ba și oarecari pufneli, destul de discrete — în vreme ce banda militarã urlã, cu o ferocitate în adevãr catolicã, conjurația din Hughenotii… Dumnezeul meu! ce situațiune! Infern și maledicțiune!

Mâncãm și noi cu sulița-n coaste, fripturile sosite la potrivitã vreme. Am sfîrșit… O pauzã… Gazuri…

— Are ãsta… șampanie?… (duios) Iancule! a’s’bem o șampanie!

— Nu! zice Iancu, cã pierdem trenul! (à la Nottara) Te așteaptã copilul tãu! nu-nțelegi?

Vreau sã plãtesc. Îmi dã peste mânã și-mi risipește pitulele. Cheamã pe maiher și-i aruncã o piesã de 20 mãrci; toatã socoteala 16 mãrci, 40 pfg.

— De ieftin, e ieftin, ce e drept… dar sunt stupizi, mã! (iar gazuri)… lor de nemți!… (Oftând) Iancule!… a’s’bem o saap…

— Nu se poate, zice Iancu, gândind cu groazã la ce primejdie s-ar expune.

Ne-am ridicat. Dl. dr. Gusti a mers înainte sã ia de-acasã bagajele traveller-ului și sã le dea pentru wagon-lits în primirea tregherului. Ne ducem cu trei sferturi de ceas înainte la garã. Ne suim pe peron, unde bem bere sur le zinc. „Rece, da’ nu face p’àle… nu e șampanie! …“

Iatã trenul… Einsteigen bitte!

Ne pupãm cu muci și ne despãrțim foarte lacrimoși.

Plecat!… Pãcat!… Dd. d-ri și eu ne uitãm lung unul la altul multã vreme, pânã sã ne dezmeticim, aiuriți de trecerea meteoricã a acestui phénomène vivant, prin capitala germanã… Vertiginos… Grandieux!

Am ostenit. Iartã, scumpul meu amic, cã a abuzat de prețioasele tale momente, pe acela care cu mult dor te îmbrãțișazã,

al tãu,

Iancu

P.S.: Stãruie pe lîngã dl. dr. Zarifopol, care vine la Sinaia și pe care ți-l recomand ca o excelentã pastã de prieten, sã-ți dea, la ocazie, mai ample amãnunte. I-a plãcut mult! A rãmas încântat!

(1) Am aflat pe urmã cã Madame Metzentin, care locuiește în odãița din dos, despãrțitã de prãvãlie numai cu scânduri, ușã cu geam și perdeluțã, a dat, în seara memorabilei experiențe americane, naștere unui Metzentinel — cam cu vreo sãptãmânã înainte de termen (pretinde dumneaei). Desigur, a greșit socoteala. Se-ntîmplã. Mama și copilul se aflã bine. (Nota aut.)

(2) Așa mi se pare cã se scrie verbul acesta. Ori asa: paître? Nu știu. Mi-e lene sã mai caut în Larousse. (Nota aut.)

(3) Aici, în Prusia, sunt foarte mulți germani cu nume franceze — Maché, Coundé, Doré, Barthet, Romain Thalbot, Dupuy, Dampmartin si câte altele… Prima noastrã servitoare aici, fatã de la țarã, tatãl cultivator de pãmânt, se numea, scris în condicutã, Mina de Vantier. Dupã cum mi s-a explicat (ti-o dau cum am primit-o, și cred cã nu te induc în eroare), toți aceștia sunt urmașii germanizați ai emigranților francezi protestanți, din veacul XVII, dupã revocarea Edictului de la Nantes. Mare câștig pentru Germania. (Nota aut.)

(4) D. dr. Paul Zarifopol își preparã acuma examenul de agregat la Universitatea unde și-a fãcut studiile. Se pretinde, nu putem ști pânã la ce punct trebuie acordatã încredere acestor aserțiuni, cã aici examenele ar fi, poate, și mai riguroase decât în România. (Nota aut.)

(5) Originalul acesteia, cât și minunatul ei pendant, Mercure încãlțându-se cu aripi, amândouã capodopere ale celebrului Pigalle, au fost strãmutate, de teama intemperiilor, la Muzeul Imperial din Berlin. În locul lor s-au așezat douã copii, reproducții stricte, fãcute pe tipar. (Nota aut.)

(6) Colaborator al unei reviste speciale de drept; membru al Cercului criminaliștilor moderni, unde are sã facã în curând o conferințã despre o chestie controversatã etc. (Nota aut.)

(7) Specialitatea, în filologie romanicã: limba francezã si evul mediu. (Nota aut.)

http://1001arte.ro/2012/11/scrisoarea-lui-ion-luca-caragiale-despre-vizita-lui-barbu-delavrancea-berlin-1905/


Ce-mi visez…

22/09/2013

Visez partide politice care sa se ridice deasupra propriei lor umbre si sa spuna cu demnitate, dar si cu smerenie, protestatarilor: V-am auzit!

Visez oameni politici care sa se ridice deasupra propriilor vanitati, ambitii si narcisisme, sa treaca dincolo de meschine calcule electorale, de vesnice reglari de conturi si de vendete fara sens, avand curajul sa le spuna protestatarilor: V-am auzit!

Visez procurori si judecatori capabili de independenta, refuzand presiunile politicului si ale economicului, vaslind, daca este nevoie, si chiar este, impotriva curentului, oameni care sa-i poata privi fara jena in ochi pe protestatari si sa le spuna: V-am auzit!

Visez ziaristi care sa nu se lase subjugati, inhamati, manipulati, care sa nu participe la concertele urii, care sa spuna in chip nepartinitor chiar ceea ce vad, nu ceea ce vor patronii vor sa fie vazut, oameni care, prezenti in Piata Universitatii, sa le poata spune demonstrantilor pasnici (pentru ca despre ei vorbesc aici): V-am auzit!

Visez o societate civila vibranta si curajoasa, doritoare sa iasa din hibernare si izolare, ai carei reprezentanti sa fie prezenti in toate momentele cheie, sa-si faca auzit  glasul, sa vorbeasa pentru cei fara de voce, sa intre in dialog cu protestatarii si sa le spuna: V-am auzit!

Visez intelectuali care nu doresc raul altor intelectuali, nu traiesc din invidie, gelozie si ranchiuna, gata sa treaca de aceste umane, prea umane patimi si sa ia masura acestor proteste in chip lucid, nu partizan, avand astfel dreptul sa le spuna cat se poate de onest protestatarilor pasnici: V-am auzit!

Visez cetateni care, oricat de furiosi si nemultumiti ar fi, si oricate motive ar avea sa fie furiosi si nemultumiti, stiu ca statul de drept si piata libera nu sunt fictiuni, nu sunt himere, nu sunt capricii, ci insasi sansa lor de a scapa de nefastele mosteniri ale unui regim ilegitim si criminal si de a trai in adevar.

Text aparut pe platforma “Contributors” la data de 20 ianuarie 2012. Nu vred ca este mai putin actual azi decat atunci…

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/ce-mi-visez-un-epilog-utopic-la-o-saptamana-furtunoasa/


Ipocritul soc al “Marelui soc”: Despre Ion Iliescu

08/06/2013

Am avut relatii politicoase cu Ion Iliescu in toti acesti ani de dupa 1996. Mai cordiale, evident, in 2003-2004, dar intotdeuana distante. Nu am intrat niciodata in casa sa, nici macar la Neptun, cand faceam cartea de dialoguri. Ne intalneam la vila de alaturi, unde locuisera candva parintii cuplului Ceausescu. In total, am petrecut trei nopti atunci la Neptun si, cred, alte doua sau trei, intr-o vila, langa lacul Herastrau. Relatiile cele mai stresate au fost intre 1990 si 1996 cand eram unul dintre cei mai activi critici ai regimului fesenist. In vara anului 2004 am protestat impotriva utilizarii de catre Ion Iliescu a lansarilor cartii noastre, in lipsa mea, pentru a promova candidatura prezidentiala a lui Adrian Nastase. In toti acei ani am criticat fenomenul de mexicanizare a politicii romanesti, concept care il enerva teribil pe Adrian Nastase.

Iliescu a tinut cont de protestul meu si s-a oprit. Lucrurile s-au deteriorat si mai tare in decembrie 2004, odata cu gratierea lui Miron Cozma si decorarea lui Vadim Tudor. Ma pronuntasem public in favoarea lui Traian Basescu, scriind ca „nu face parte, [precum Nastase, dintre utecistii lui Iliescu”]. Nu m-am inselat. Am scris atunci impotriva acestor gesturi finale scandaloase ale lui Iliescu in cadrul rubricii mele din „Jurnalul National”. Am identificat un sindrom al regresiunii in forma mentala bolsevica. In 2005, intr-un interviu aparut in „22”, liderul pesedist Mircea Geoana propunea ca o eventuala comisie de analiza a comunismului sa fie condusa de mine. Ion Iliescu nu a reactionat deschis, dar este limpede ca insasi ideea unei asemenea comisii il oripila, ii crea cosmaruri. Au urmat convulsiile anului 2006, „Raportul Final”, mentionarea sa, perfect fireasca, drept unul dintre membrii de varf ai nomenklaturii, sabotarea condamnarii dictaturii totalitar-comuniste de catre PSD la cererea lui Ion Iliescu, cu concursul lui Mircea Geoana si al baronilor partidului.

Cristian Patrasconiu: Cum s-a nascut ideea de a face – tu si Ion Iliescu – o carte de dialoguri. Cine a venit cu propunerea? Cit au durat discutiile preliminare/negocierile in legatura cu arhitectura cartii?

VT: M-am vazut cu Ion Iliescu in iunie 2001 pentru o discutie pe tema situatiei politice de dupa alegerile din 2000. Am discutat aproape o ora, mai ales pe chestiuni legate de istoria comunismului mondial, posibilitatile de reinventare a unei stangi anti-totalitare etc. Mi-a povestit despre cum a suferit tatal sau din cauza lui Gheorghiu-Dej si alte lucruri ce mi se pareau extrem de interesante pentru intelegerea personajului. Seara am fost la masa, la Casa Scriitorilor, cu dl N. Manolescu si cu alti prieteni. Am povestit despre dialogul purtat cu Iliescu si, in cadrul discutiei, s-a nascut ideea unei posibile carti. In acea perioada, in Statele Unite, Mihai Bujor Sion imi vorbise la randul sau de un asemenea proiect. Ideea era ca, fiind un critic deschis al optiunilor lui Iliescu de dupa 1989 si un politolog cu o reputatie consolidata, puteam demara un dialog normal cu sanse de a lumina pagini mult timp ocultate din istoria romaneasca a ultimelor decenii. M-am vazut cu Ion Iliescu in octombrie 2001, era dupa 11 septembrie, venise la Natiunile Unite, la New York. Prietenul meu, Sorin Ducaru, era inca ambasador la ONU, a aranjat o scurta intalnire cu dl Iliescu. I-am dat o lista tematica (mai am si acum copia), scrisa de mana, cu marile chestiuni pe care doream sa le abordam. A luat-o, mi-a promis ca o va citi cu atentie si ca vom vedea. Nu era nici entuziast, nici sceptic. In 2002 am fost in tara, m-am vazut cu Ion Iliescu, am discutat pe tema proiectului, nu s-a intamplat nimic. Pur si simplu nu aveam nici el, nici eu, timp pentru aceasta carte. In iunie 2003 trebuia sa vin la Bucuresti, urma sa primesc titlul de Doctor Honoris Causa al SNSPA. Din cauza unei tendonite acute, am schimbat biletul si am amanat calatoria. Cand am ajuns, ceremonia a avut loc intr-un cadru mai restrans, dar imi amintesc ca era prezent fostul presedinte Emil Constantinescu. M-am vazut cu Ion Iliescu, a fost prezenta doamna Simona Miculescu. Am spus ca am putea incepe dialogul diminetile, intre 7 si 9, si ca, daca nu va iesi o carte, va fi macar un/o lung/a interviu/discutie. Atunci dl Iliescu mi-a facut propunerea de a veni din nou in tara, sa mergem impreuna la Scrovistea si sa ducem lucrul la bun sfarsit. I-am spus ca trebuie sa vorbesc cu sotia mea, de-abia plecasem, insemna inca o calatorie peste ocean, extrem de epuizanta. Mary a fost de acord, am stat doua saptamani la Washington, am revenit in Romania, am plecat la Neptun (in loc de Scrovistea) si asta a fost tot. Nu a existat vreun subiect tabu. Sigur, orice as fi spus eu, Ion Iliescu facea ce facea si tot relua versiunea sa despre mineriada din 13-15 iunie, subiect care, in mod cert, il nelinisteste si il obsedeaza.

CP: A existat vreo tema care a fost exclusa din capul locului? A spus Iliescu, de pilda, despre asta – X – nu accept sa discut?

VT: Nu s-a opus vreunui subiect, insa are o tehnica unica a eschivei si a escamotarii, a alunecatului spre tangente, a invaluirii oricarui subiect spinos prin cuvinte proprii celei mai pustiitoare si pustiite limbi de lem (ori de plumb).

CP: De fapt, ce conditii a pus – daca a pus – Ion Iliescu pentru a accepta sa mearga pina la capat in acest proiect?

Nu a pus conditii, in afara de invitatia pentru mine de a reveni in tara intr-un interval foarte scurt. Daca as fi spus ca nu pot, cartea n-ar mai fi aparut, sunt convins. In momentul acela, cred ca Ion Iliescu isi dorea o contributie politologica, nu ceea ce-au sustinut unii, o spalare de imagine prin manipularea mea.

CP: Cit au durat dialogurile care au umplut acest volum? In ore, in zile? Cind ati vorbit cel mai intins si mai asezat – dimineata, dupa amiaza, seara?

VT: Convorbirile aveau loc intre 9 si 12 dimineata, urma apoi pauza de masa, reincepeam inregistrarile la 4 p.m. Eu beam multa cafea, fumam (eram pe o terasa), Ion Iliescu bea ceai. In timp ce eu aveam nevoie sa merg la toaleta destul de des (repet, beam foarte multa cafea), Iliescu statea nemiscat pe fotoliu pret de trei ore. Era limpede ca avea un antrenament formidabil din anii de interminabile sedinte. Desi era acolo, nu am intalnit-o niciodata pe sotia sa, Nina. Cand am vrut sa-l invit pe Dan Pavel (era la Casa Scriitorilor impreuna cu familia sa), ofiterul SPP mi-a spus ca este OK. Dupa putin timp, intrerupand dialogul, Ion Iliescu mi-a spus ca ar fi preferabil sa ma vad cu prietenii (n-a dat nume, dar era clar ca se referea la Dan) la un restaurant in apropiere. Seara eu plecam la Casa Scriitorilor unde ma vedeam cu Dan, cu Gina (sotia sa), cu copiii lor, cu alti prieteni. Nu am facut nici cel mai mic secret de ce ma aflu la Neptun si unde locuiesc. In 2003 lumea parea mai putin polarizata ori poate ca ma inselam eu. Frustrarile legate de absenta justitiei politice si morale erau imense, amintirea crimelor din decembrie ’89 si iunie ’90 era vie, chiar daca nu se scria atat de mult despre aceste teme. La New York, in acelasi an, m-am vazut cu doamna Zoe Petre. I-am povestit despre acel proiect, nu parea catusi de putin scandalizata. A aparut cartea si m-am trezit cu un comentariu hiper-sarcastic al vechii mele prietene in „Ziua” lui SRS.

CP: Sint inregistrate doar audio aceste dialoguri sau exista si o versiune video? Cine a facut transcrierile? Difera mult versiunea bruta a acestor transcrieri de versiunea tiparita in carte in cele din urma?

VT: Exista banuiesc casetele in arhiva de la Cotroceni. Inregistrarile le-a facut Laurentiu Stangaciu (cred ca nu gresesc numele). Imi amintesc ca la unele intrebari mai abrupte, Laurentiu radea molcom in spate. Ion Iliescu l-a numit pe consilierul sau de presa, fostul jurnalist de la „Scinteia Tineretului”, Al. I Zainescu, sa se ocupe direct de volum. Zainescu era apropiat de cercuri care ma detestau, de revistele in care scriau Adrian Paunescu, Dinu Sararu, Aurelian Bondrea, Eugen Florescu etc. Cu mine s-a purtat impecabil, nu a modificat nimic in partea mea din text, iar in partea lui Iliescu a facut doar minime sugestii. Suferea de-acum de cancer, a murit la putin timp dupa aparitia cartii. Ion Iliescu a decis ca volumul sa apara la Editura Enciclopedica, era amic cu directorul Marcel Popa, i se parea ca este locul cel mai potrivit pentru un volum pe care el il considera esential din perspectiva propriei evolutii intelectuale. Eu vorbisem cu Silviu Lupescu, care, nu cu mare placere, dar cu amabilitate, a fost de acord sa scoata cartea la Polirom, eventual in colectia „Duplex”, unde aparuse si volumul de dialoguri Andrei Plesu-Petre Roman (convorbiri moderate de Elena Stefoi). Poate ca mare parte din campania ce-a urmat impotriva mea ar fi fost mai putin agresiva daca lucrarea aparea la Polirom.

CP: E o carte despre care poti spune ca e mai bine sa regreti ca ai facut-o decit sa regreti ca nu ai facut-o?

VT: Nu am regrete legate de carti. Odata publicate, isi urmeaza propriul drum. Habent sua fata libelli. Stiu precis, privind retrospectiv, ca n-am urmarit niciun scop personal, ca nu mi s-a cerut de nimeni ce sa spun ori ce sa nu spun, ca nu a fost telul meu sa „spal un cadavru politic” (cum, din pacate, a scris atunci Liviu Antonesei). In primul rand, Iliescu nu a fost si nu este un cadavru politic. Apoi, cand am facut eu cartea de dialoguri existau destule texte ale mele ca lumea sa stie pe ce pozitii ma situez. Nu era un secret ca sunt un ganditor liberal anticomunist. Primisem de-acum Premiul „Bratianu” al PNL. In 2003 a aparut, in engleza, cartea mea „Stalinism for All Seasons”, unde Ion Iliescu nu este catusi de putin flatat, chiar dimpotriva. In 2005 a aparut in romaneste in traducerea Cristinei si a lui Dragos Petrescu. Existau cartile mele de dialoguri cu Mircea Mihaies pe care le cunosti foarte bine. N-am povestit-o pana acum, dar o voi face aici. In martie 2004 am fost la o masa la un prieten. Eram in tara cu Mary si cu Adam pentru lansarea „Marelui soc” si a volumului „Scopul si mijloacele”, aparut la Curtea Veche. In acea seara, la Snagov, doamna Mona Musca mi-a propus sa devin consilier politic al candidatului PNL la presedintie, Theodor Stolojan. Ma vei intreba daca dl Stolojan era la curent? Iti voi raspunde ca era prezent la acea cina, cum prezent era si dl Valeriu Stoica. Am cerut un ragaz de gandire. Am intrebat-o pe sotia mea Mary ce ma sfatuieste. Mi-a spus ca, desigur, este decizia mea, dar ca nu crede ca voi face fata la atatea presiuni psihologice, fara a ma muta pe termen relativ lung, deci macar pana la alegeri, in Romania. In plus, mi-a spus, „tu esti politolog, nu vrei sa devii consilier al unui om politic ori al unui partid”. L-am sunat pe Tudorel Urian care pregatea un anunt de presa, chiar o conferinta de presa, si i-am comunicat decizia mea. Cred ca dl Stolojan a fost mahnit, cum mahnita a fost si Mona Musca. Dar nu regret. Nu sunt facut pentru character assassination ca practica a vietii cotidiene. Atacurile infame ma ranesc. Mizeriile proferate despre familia mea ma jignesc adanc, lasa cicatrici greu de vindecat. [Fragment din volumul de dialoguri cu Cristian Patrasconiu, “Cartea presedintilor”, Humanitas, 2013: http://www.humanitas.ro/humanitas/cartea-pre%C5%9Fedin%C5%A3ilor]

PS:Multumesc pe aceasta cale domnului Radu Calin Cristea, care, la vremea respectiva, a publicat o cronica favorabila a volumului “Marele Soc” in ziarul “Ziua”, condus la acea data de actualul senator PNL, Sorin Rosca-Stanescu. Intrucat din motive de spatiu articolul domnului Cristea nu a putut aparea complet, el a tinut sa-mi scrie care fragmente lipseau. Reproduc din mesajul sau, marturie a opiniilor sale din epoca despre mine si lucrarile mele: “Imi dau seama perfect ca volumul tau cu Iliescu nu avea cum sa fie absorbit de oameni din intelighentia romaneasca la care tu tii pentru simplul motiv ca multe capete s-au dogmatizat si nu pot sa gandeasca decat partizan. Sint liberali mai mult pe hartie. E insa treaba lor, nu a ta… Ar trebui sa te raportezi cumva la Zoe Petre? Cred ca te justifici, oarecum cu aerul ca te scuzi, pentru o carte definita clar si indiscutabil necesara. Ce vina ai tu ca unele lecturi sunt atat de dezechilibrate? Regret ca in articolul despre tine a trebuit sa renunt din motive de spatiu la o observatie legata de faptul ca tu nu iei propriu-zis un interviu, ci stai de vorba, provoci, intervii, te intrebi, comentezi. De aceea, nu aveai de ce sa fii muscator si sa-l pui la zid pe Iliescu, nu acesta era rostul cartii… Rezulta din carte ca l-ai elogiat pe Iliescu? I-ai studiat doar anatomia, tesutul politic, intr-o carte care sper sa fie tradusa intr-o limba de circulatie pentru ca este un foarte bun obiect de studiu pentru orice discutie asupra post-comunismului, asupra evolutiei fostelor elite comuniste. Fii linistit, draga Volo, reputatia ta nu e in joc, tu ai alte treburi, alte mize si alta perspectiva.” Nimic de adaugat, textul domnului Cristea vorbeste de la sine! Sa mentionez si faptul ca la acea cina de la Snagov despre care vorbesc in carte era prezent, intre altii, si Cornel Nistorescu, pe atunci cel mai infocat critic al PDSR. Ma rog, fiecare cu amintirile sale si cu constiinta sa…

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/ipocritul-soc-al-marelui-soc-despre-ion-iliescu/


Leninistul Ion Ianosi, “Antologia rusinii” si est-etica

08/04/2013

 

In haosul care domneste in biblioteca mea, mi-a fost greu sa regasesc volumul “Antologia rusinii dupa Virgil Ierunca” editat de Nicolae Merisanu si Dan Talos (Humanitas, 2009). Pana la urma am izbutit sa-l recuperez. Tinand cont ca dl Ianosi si admiratorii sai de ultim ceas se ocupa de ce-am scris eu in junete si ma someaza sa me delimitez transant de unele texte, desi am tot facut-o de vreo trei decenii si mai bine incoace, poate merita sa oferim cititorilor un pasaj savuros din umanistul leninist (sic) Ion Ianosi: “Partidul Comunist Roman acorda o atentie constanta si sustinuta dezvoltarii literaturii si, in cadrul ei, dezvoltarii criticii literare. Congresul al XI-lea al partidului, Programul de faurire a societatii socialiste multilateral dezvoltate si inaintare a Romaniei spre comunism, adoptat la acest congres, documentele Congresului educatiei politice si al culturii socialiste, ale recentei Conferinte Nationale a PCR, cuvantarile secretarului general al partidului au evidentiat locul si rolul activitatilor culturale in propasirea natiunii noastre socialiste, in dezvoltarea democratiei socialiste, in activitatea si munca educativa a poporului, in promovarea principiilor omului nou, constructor constient si devotat al socialismului si comunismului”.

Textul profesorului Ianosi a aparut in revista “Viata Romaneasca” din ianuarie-februarie 1978, deci in numarul omagial pentru secretarul general al PCR cu prilejul implinirii varstei de 60 de ani. Este citat in “Antologia rusinii”, editia mentionata, la paginile 219-220. Daca aceasta nu este limba de lemn pusa in serviciul propagandei comuniste, atunci chiar nu stiu ce este. La vremea respectiva, ma grabesc sa adaug, nimic nu-l constrangea pe prof. univ. dr. Ion Ianosi sa produca acele texte. Nu era un tanar marginalizat care incerca sa intre intr-o catedra de stiinte sociale, nu era un scriitor care platea cu acest panegiric pretul publicarii manuscriselor sale intr-o prestigioasa revista. Nu scuz acele concesii, unii nu le-au facut si merita deplinul nostru respect, disting insa intre gradele de implicare si responsabilitate.

De fapt, Ion Ianosi prelungea in acele randuri comportamentul sau ultra-conformist, acel model de adaptare care i-a asigurat cariera constanta in timpul regimului comunist. La vremea respectiva, un text precum cel semnat de Ion Ianosi ar fi fost de negandit sub semnatura, sa spunem, unor Mihai Sora, Titus Mocanu, Henri Wald ori N. Tertulian. De Ion Negoitescu, Petru Cretia sau Ion Vianu nici nu mai vorbesc. Faptul ca seful catedrei de estetica a Universitatii din Bucuresti, biograful lui Dostoievski si al lui Thomas Mann, semna acel text penibil este o circumstanta agravanta. Cultul personalitatii n-ar fi fost posibil daca intelectuali cu pozitii decisive in viata academica si literara, profesori universitari, membri si membri corespondenti ai Academiei RSR, membri si membri corespondenti ai variilor academii “de ramura”, intre care Academia de Stiinte Sociale si Politice, figuri marcante ale uniunilor de creatie, directori de institute stiintifice, de ziare, reviste si edituri, nu ar fi participat la acele orgii ale dezonoarei.


Credo: Despre adevarurile factuale si dreptul la apostazie

02/02/2013

Sunt momente când adevărurile factuale trebuie accentuate, rostite în chip ne-echivoc și apăsat. Citesc nu o dată uluit ceea ce apare pe diverse forumuri, revărsările de ură, frustrare și resentiment ale unor veleitari bezmetici (când nu sunt plătiți să facă acest lucru). Suntem maculați și insultați, cei care scriem articole de opinie în direcția pro-occidentală, deci democratică și anti-totalitară, de diverși anonimi, ascunși sub pseudonime rizibile, gata oricând să debiteze cele mai abjecte infamii. Canalii cu tupeu se desfată recurgând la invective, calomnii, agresiuni verbale, toxine xenofobe, intelofobe și antisemite. Mai vin și unii care plâng după epoca “demiurgică” lui Ceaușescu (ori după “omenia” lui Dej și “buna-credință” a tovarășei Ana). Din nou, ca de atâtea ori în trecut, extremele se ating.

Sunt lucruri care trebuie reafirmate, mai ales atunci cand sunt resuscitate mizeriile propagandistice proprii fesenismului, el insusi nascut din combinatia toxica comunisto-securista. Cand constati convertirea unor jurnalisti candva onorabili la ideologia ziarelor “Azi” si “Dimineata” de la inceputul anilor 90. Unii am citit Soljeniţin, Koestler, Nadejda Mandelstam, Lev Kopelev, Vasili Grossman, Alice Voinescu, Petre Pandrea, Al. Zissu, Lena Constante, Margarete Buber-Neumann, I. D. Sîrbu, Bellu Zilber, Egon Balas, Florin Pavlovici, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, François Furet, Viktor Kravcenko, Whittaker Chambers, Boris Souvarine, Alexander Weissberg, “Cartea Neagră a comunismului” etc și am ajuns, de ani de zile, la concluzia că sistemul comunist a fost ilegitim și criminal. A te despărți de iluzii este un exercițiu dureros, dar pe lungă durată întăritor. A nu-ți truca biografia ține de o minimă pudoare și de auto-respect. Nu e nici o bucurie că rude ori cunoștințe apropiate ale noastre au fost implicate în impunerea și/sau perpetuarea sa. Dar noi răspundem exclusiv pentru ceea ce facem noi. Este un principiu liberal pe care îl consider esențial. Nu există culpe transmise genetic, dupa cum nu există glorii ereditare. În rest, poate că ar merita ca unii dintre cei care se pronunță grăbit și vehement pe aceste subiecte să citească Raportul Final al Comisiei Wiesel precum și Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Nu exista nicio maledictiune care sa te mentina ostatec al unor iluzii si erori de tinerete. Itinerariul spiritual al unui Leszek Kolakowski este cat se poate de revelator. Dreptul la trezire, la apostazie, este unul inalienabil. Este marea lectie a autorilor volumului “Zeul care a dat gres”, aparut la Humanitas in colectia “Zeitgeist”:

http://www.humanitas.ro/humanitas/zeul-care-a-dat-gre%C5%9F

Recomand aici recentul volum al regretatului filosof, tradus de fiica sa, Agnieszka Kolakowska si aparut la Basic Books. Prima parte a cartii include eseuri faimoase despre marxism, bolsevism, socialism. Titlul este al unei prelegeri tinuta de Kolakowski la o conferinta organizata de Institutul NEXUS, condus de Rob Riemen, autorul cartii despre “Nobletea spiritului” aparuta in romaneste in colectia “Constelatii” de la Curtea Veche:

http://www.nybooks.com/articles/archives/2012/dec/20/is-god-happy/?pagination=false

http://www.curteaveche.ro/autori/rob-riemen/nobletea-spiritului-un-ideal-uitat.html

Nu am nici cel mai mic motiv de identificare cu opțiunile comuniste ale rudelor mele ori ale atâtor altor militanți (pe care i-am cunoscut ori despre care am aflat destule, din cărți, din arhive, din amintirile publicate sau rămase nepublicate). Am citit prea mult despre Războiul Civil din Spania, despre Marea Teroare, despre pactul Molotov-Ribbentrop, despre Katyn, pentru a nu accepta falsele alibiuri care se străduiesc să legitimeze pervers adeziunea la stalinism prin antifascism. Nu toți antifasciștii i-au cântat osanale lui Djugaşvili. Nu toți au aprobat (cu voce tare ori prin tăcere) procesele de la Moscova din 1936-1938 ori pe cele din „democrațiile populare” (Kostov, Rajk, Slansky, Patrascanu). Nu toți au păcătuit prin ceea ce numesc frenezia supunerii.

Nu am ales cartierul în care să locuiesc în junețea mea bucureșteană, am ales însă să plec din el (evident, recurg aici la o metaforă), mi-am urmat drumul în viață în funcție de valorile în care cred: adevărul, libertatea, demnitatea. Comunismul, ca și fascismul, au încercat să distrugă subiectivitatea, dreptul de a fi tu însuți, onoarea. Au comis crime pe care mintea umană nu și le poate reprezenta. Aceste crime au fost înfăptuite de indivizi reali, cu nume precise, cu responsabilități ce nu pot fi contestate. Îmi repugnă negaționismul legat de Holocaust. Nu mai puțin îmi repugnă cel legat de Gulag.

PS Discut pe larg aceste teme in cartea mea “Lumea secreta a nomenclaturii” (Humanitas, 2012). Le multumesc aici lui Marius Stan si lui Mircea Stanescu pentru generoasele recenzii scrise despre aceasta carte:

http://lapunkt.ro/2013/02/02/despre-lumea-secreta-a-nomenclaturii/

http://mircea-stanescu.blogspot.com/2013/01/vladimir-tismaneanu-lumea-secreta.html

 

 


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 196 other followers