Contrarevoluţie și omor politic în Rusia lui Putin: Pourquoi ont-ils tué Nemţov? (Un eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

02/03/2015

Motto: “Javrele îi urăsc întotdeauna pe oamenii decenţi.”–Boris Nemţov

Boris Nemţov și-a anticipat moartea. Devenise de-acum unul dintre cei mai vocali adversari ai țarului Putka, vocea sa nu putea fi amuțită. Vorbea în numele acelei tradiții democratice ruse care a culminat în prăbușirea bolșevismului și în prima fază a regimului Elțin, cu toate dilemele și contradicțiile sale. Scria constant împotriva corupției oligarhic-fesebiste simbolizată de regimul Putin, în clipa când a fost lichidat în chip mafiotic pregătea un text dinamitard pe acest subiect. Cum observa Evgenia Albaţ, editoarea revistei “Novoe Vremia”, Rusia a intrat într-o fază de război deshis între prietenii și inamicii statului de drept și ai societății deschise.

Nemţov a simbolizat un tip de politician comparabil poate cu un Zoran Djindjici, premierul sârb asasinat în 2003. A fost detestat de mafiile economice și politice, s-a identificat cu societatea civilă și aspirațiile ei. Într-un recent articol din “Washington Post”, Charles Lane, membru în board-ul editoral al ziarului, afirma pe bună dreptate că ne aflăm în plină ofensivă contrarevoluționară globală. Se încearcă anularea marilor achiziții democratice realizate prin valul revoluționar început în 1989.

Am scris și noi doi despre această periculoasă regrupare a forțelor care abhorează valorile și instituțiile liberale, de la liderii ruși și chinezi, la premierul maghiar Viktor Orbán și la regimul Ortega de la Managua, trecând prin Nicolás Maduro și alți neo-stângiști. Uciderea lui Nemţov marchează, credem, intrarea Rusiei putiniste în agonia terminală, deci într-o fază extrem de primejdioasă, când extremismul politic se îngemănează cu teroarea deschisă.

Nu suntem de acord cu cei care cred că Putin nu avea un interes în această crimă. Dimpotrivă, era cel mai interesat în ea, dar, specialist fiind în dezinformare, poate că a mizat exact pe acest gen de falacioase raționamente. Vladimir Putin a anunțat că va conduce personal investigarea crimei. Credem că merită să menționăm că la aflarea veștii asasinării lui Serghei Kirov la Leningrad, pe 1 decembrie 1934, o crimă de care (este consensul cvasi-unanim al istoricilor) nu era deloc străin, Stalin a plecat imediat cu trenul special la Leningrad, spre a conduce personal ancheta. Îl acompania șeful OGPU, Genrikh Iagoda. A urmat o serie de morți suspecte, inclusiv a șefului OGPU din acel oraș, dar și a altor proeminente figuri direct legate de paza lui Kirov. Stalin l-a anchetat personal pe făptaș, un personaj labil, probabil total manipulat de poliția secretă, l-a pălmuit și l-a forțat să spună lucruri pe care poate că acesta nu le gândea.

În 1936, la primul proces-spectacol de la Moscova, cel al lotului Grigori Zinoviev-Lev Kamenev, foștii camarazi ai lui Lenin au mărturisit, ca urmare a torturii fizice și psihice, că ei fuseseră creierul conspirației. Procurorul general al URSS, fostul menșevic Andrei Vîșinski, urla ca din gură de șarpe: “Câinii turbați să fie împușcați până la unul!” În 1935, Kamenev publicase în “Pravda” un articol în memoria lui Kirov intitulat “Omul-far”. Vîșinski cita din acet text și făcea spume la gură: “Hulești, acuzat Kamenev!”

În martie 1938, la al treilea proces-spectacol, cekistul Iagoda, urmașul lui Dzerjinski și Menjinski la cârma poliției secrete, colecționar de lenjerie intimă feminină, de otrăvuri și de literatură pornografică, aflat pe banca acuzaților, se “confesa” și își “recunoștea” rolul în uciderea liderului organizației comuniste din Leningrad. Spunea că a executat ordinul lui… Troţki! Absurditatea acelei mărturisiri nu a scăpat observatorilor lucizi, între care Arthur Koestler. După procesul Buharin, Kostler a demisionat din organizația scriitorilor comuniști germani în exil. Un an mai târziu, după Pactul Ribbentrop-Molotov, demisiona din Partidul Comunist German și începea să lucreze la romanul “Darkness at Noon” (cunoscut și sub titlul francez, “Le Zéro et l’Infini”).

Leningrădean el însuși, format în cultura politică a KGB-ului, deci în cultura politică a unei organizații criminale, admirator declarat al lui Felix Dzerjinski și al lui Iuri Andropov, poate că și apologet secret al unor Nikolai Ejov și Lavrenti Beria, Putin cunoaște bine subiectul. Ne întrebăm dacă a citit cartea semnată de Hélène Carrère d’Encausse, “Le Malheur russe”, un studiu pe cât de erudit, pe atât de tulburător și, vai, atât de actual, despre omorul politic în istoria Rusiei. Teza autoarei: aceea că Rusia reprezintă cea mai frapantă excepție de la regula generală potrivit căreia “progresul politic al societății tinde să ducă la soluționări ale conflictului prin alte mijloace [decât crimele politice]“. În prefața ediției americane a acestei cărți, marele istoric Adam Ulam spune: “Dacă ghinionul Rusiei sovietice pre-revoluționare a fost acapararea ei de către sectari fanatici, care aveau curând să se transforme în birocrați cinici, atunci ceea ce a schimbat în mod fatal natura vechii Rusii și i-a întârziat transformarea într-un stat modern a fost o altă catastrofă istorică–Jugul tătăresc” (d’Encausse se ocupă de trecutul violent al Rusiei începând cu perioada kieveană).

Uciderea lui Boris Nemţov este inseparabilă de efortul lui Putin de a contracara radicalizarea opoziției politice din Rusia, de a neutraliza, chiar prin asasinate, figurile care galvanizează acțiunile democratice și protestele împotriva aventurii imperialiste din Ucraina. Ceea ce este nou însă este faptul că autoritarului (sau “autorițarului”) Putin îi revine misiunea represivă, conform setării sale, în circumstanțe care generează presiuni pe care predecesorii săi de secol XX nu le-au avut. Dacă există ceva esențial adus de prăbușirea comunismului, mai ales în Rusia, dar peste tot deopotrivă, este tocmai această privare a figurii autoritare de mijloacele de legitimare a practicilor antidemocratice. Totul, inclusiv crima politică, se produce într-o lume infinit mai integrată în care mijloacele de informare sunt mai greu de controlat și în care izolarea unei țări este mult mai costisitoare. Într-un excelent articol din Journal of Democracy (“The Menu of Manipulation”, JoD 13, no. 2, Aprilie, 2002, p. 47), Andreas Schedler arată cum regimurile autoritare care organizează alegeri cu “ceva” opoziție sunt astăzi cea mai răspândită și întâlnită specie a acestui tip de organizare politică non-liberală. În acest sens, asasinarea lui Nemțov reprezintă un semn de maximă disperare politică la Kremlin. Recentele evenimente ne arată că Vladimir Putin se întoarce cu arme și bagaje în secolul XX, riscând și forțând, din ce în ce mai mult, bruma de rețetă democratică à la russe din “Meniul Manipulării”.

Sigur, nu trebuie căutate amprentele lui Putin pe trăgaciul armei criminale. Ordinele în regimuri de tip totalitar, comuniste sau fasciste, sunt șoptite, sugerate, insinuate. Dar ele sunt întotdeauna executate prompt. Care este, la capătul zilei, finalitatea probabilă a acestei crime? Credem că nu greșește Vladimir Milov (fost ministru adjunct al economiei și colaborator apropiat al lui Boris Nemţov în acțiunile de demascare a imensei corupții la vârf) atunci când afirmă că este vorba de un efort de a resuscita cultura fricii universalizate, de a instila un sentiment de teamă și neputință în rândul celor care refuză să pactizeze cu sistemul Putin. La fel ca acum un veac, când pe 31 iulie 1914 a fost ucis Jean Jaurès, glontele asasin a țintit spre o idee, spre un set de valori, spre o constelaţie de aspiraţii. Spre a relua titlul unui minunat cântec al lui Jacques Brel, credem că aici se află începutul unui răspuns la întrebarea: Pourquoi ont-ils tué Nemţov?

PS: Atunci când Putin a proclamat ritos că “dispariția URSS a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”, nu puțini au fost cei care au crezut că este o simplă hiperbolă retorică. Greșeau. Pentru Putin și oamenii săi (siloviki), acea cleptocrație rapace pe care a analizat-o Karen Dawisha într-o carte de o alarmantă actualitate, năruirea imperiului sovietic a reprezentat o tragedie de proporții cosmice. Da, s-au îmbogățit, au prosperat financiar, au jefuit cât au putut și în plus, dar au pierdut puterea globală, au fost forțați să accepte (ori, mai precis, să simuleze) reguli și proceduri pe care le detestă. Acum ne aflăm la ceasul revanșei totale.

Recomandări:

http://worldaffairsjournal.org/blog/vladimir-kara-murza/boris-nemtsov-1959%E2%80%932015

http://www.nytimes.com/2015/03/01/world/europe/killing-of-boris-nemtsov-putin-critic-breeds-fear-in-russia.html?_r=0

http://www.contributors.ro/global-europa/revolu%C8%9Bie-%C8%99i-contrarevolu%C8%9Bie-in-rusia-articol-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-

http://www.fayard.fr/le-malheur-russe-9782213022369

http://www.hotnews.ro/stiri-international-19517734-boris-nemtov-interviu-pentru-numarul-din-februarie-forbes-polonia-vladimir-putin-este-paranoic-pregateste-razboi.htm

http://www.wsj.com/articles/book-review-putins-kleptocracy-by-karen-dawisha-1412118992

http://www.washingtonpost.com/opinions/from-nicaragua-to-the-arab-spring-sowing-seeds-of-a-counterrevolution/2015/02/25/ca0a3080-bd0e-11e4-b274-e5209a3bc9a9_story.html

https://larussophobe.wordpress.com/2011/07/14/neo-sovietizing-boris-nemtsov/

https://larussophobe.wordpress.com/putinmurders/


De la Walter Rathenau la Boris Nemţov: Despre crimele politice si consecinţele lor

27/02/2015

Scriu doar cateva randuri ca reactie rapida la socanta stire privind asasinarea lui Boris Nemţov, unul dintre liderii opozitiei democratice din Rusia putinista. Cand spunem ca Europa a intrat intr-o faza weimariana, nu in sens cultural, ci politic, nu exageram catusi de putin. Mi-am adus aminte, instantaneu, de asasinarea lui Walter Rathenau in iunie 1922 de catre formatiunile extremiste care doreau inmormantarea Republicii de la Weimar. Nemţov a indraznit sa tina piept dictaturii FSB, a crezut in societatea deschisa, s-a opus agresiunii imperialiste impotriva Ucrainei, a platit cu viata. A fost un reformator, nu un profitor. A cutezat se numeasca regimul Putin drept ceeea ce este, o tiranie cleptocratica, un stat in care politia s-a infratit cu mafia. Uciderea lui Boris Nemţov este un act liberticid.

Leviathanul regimului Putin l-a lichidat. Mi-au revenit in minte scene din filmul lui Andrei Zviaghinţev. Putin varsa acum lacrimi de crocodil. La ora actuala, regimul sau este extrem de vulnerabil, actioneaza panicat, haotic si imprevizibil, deci a devenit mai periculos decat oricand. Cine crede altfel, se imbata cu iluzii. Dictatura putinista este una a gangsterilor fara niciun fel de scrupule. Putka the bullly si oamenii sai vor actiona fara mila daca nu li se va opune rezistenţa. Brigandajul in exterior si criminalitatea in interior merg, precum in timpurile lui Lenin, Stalin, Hrusciov si Brejnev, mana-n mana. Mussolini l-a ucis pe Matteotti, asa actioneaza dictatorii totalitari. Contrarevolutia lui Putin, cum o numeam aici intr-un articol scris impreuna cu Marius Stan, trebuie stopata pana nu e prea tarziu. A sosit ceasul trezirii!

http://www.contributors.ro/global-europa/revolu%C8%9Bie-%C8%99i-contrarevolu%C8%9Bie-in-rusia-articol-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

http://www.bbc.com/news/world-europe-31669061

Pentru versiunea actulizata a acestui articol si pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/de-la-walter-rathenau-la-boris-nemtov-despre-crimele-politice-si-consecintele-lor/

 


Adio, Crin!

24/02/2015

Dl Crin Antonescu, co-autor al loviturii de stat avortate din vara anului 2012, a anuntat ca se va retrage din politica. Ma rog, nu chiar maine, mai asteapta putin. Nu cred ca exista cineva (cu exceptia doamnei profesoare Zoe Petre, cea care i-a condus un doctorat niciodata sustinut), care sa planga la aceasta veste. Cel pe care l-am numit “El Crin” s-a dovedit a fi perfectul loser. Piroman politic si egolatru incurabil, expert in fatuitate si campion al vacuitatii, s-a aruncat in jocul care putea duce la lichidarea statului de drept si la izolarea tarii pentru decenii, fara sa se gandeasca la consecinte. Ca om politic, Crin Antonescu s-a dovedit inept, un total dezastru. Banuiesc ca sufera din pricina ingratitudinii unora pe care i-a ajutat in ascensiunea lor politica si pe care-i vede azi catarati in varful piramidei puterii. Nu are cum sa fie incantat ca, sub mandatul Iohannis, mega-plagiatorul continua sa-si faca de cap, ca si cum alegerile din 2014 nu ar fi avut loc. USL-ul nu a murit decat aparent, dar nu mai traieste prin Crin Antonescu. A gasit alte forme de supravietuire…


Crin Antonescu se jura ca este cinstit. Nu am probe spre a-l contrazice la capitolul coruptie formala, juridic sanctionabila. Dar stilul politic pe care l-a intruchipat, arogant, vehement, chiar isteroid si isterizant, a facut mult rau vietii politice din Romania. Sa deplangi mizeria morala dupa ce tu l-ai primit in PNL pe Gigi Becali, este culmea tupeului. Crin Antonescu a jignit in dreapta si in stanga, a azvarlit invective, i-a agresat verbal pe Adriana Saftoiu, pe Dan Grigore, pe Andrei Plesu, pe Mircea Cartarescu, pe H.-R. Patapievici, pe Mircea Mihaies si pe multi altii. A facut din intelofobie o platforma politica.

In realitate, Crin Antonescu s-a dovedit un politician lipsit de imaginatie si de ceea se cheama guts. Este, fundamental, un tip slab, fara vocatie si fara viziune. Spune ca i-ar placea sa revina la catedra (unde, la Tulcea?) si sa gaseasca vreme pentru a citi. Sunt gata sa-i trimit cateva din cartile mele. Dar mai mult, m-ar interesa sa aflu daca macar acum realizeaza Crin Antonescu ca a fost unul din artizanii celui mai puternic si nociv atac impotriva democratiei romanesti de la mineriada iliesciana din iunie 1990? Ca s-a infratit cu Victor Ponta pentru a lichida institutiile statului de drept din Romania? Ca l-a promovat pe culturnicul protocronist Andrei Marga in scopul distrugerii ICR? Ca l-a promovat pe arivistul Andrei Muraru in scopul aneantizarii IICCMER?

Cand se va scrie istoria acestui timp al rusinii, Crin Antonescu va figura printre cei care au contribuit decisiv la degradarea civilitatii si onoarei din viata politica a acestei tari. La fel, el se face vinovat de a fi tarat PNL intr-o alianta contra bunului simt si a naturii. Fara Crin, Victor Ponta nu si-ar fi putut face de cap, batjocorind o tara intreaga. Pontocratia s-a instaurat in Romania gratie complicitatii active a lui Crin Antonescu. Plecarea sa din politica este un serviciu adus democratiei. Poate primul din viata sa.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/adio-crin/


Direct, deschis, transant: Dragos-Paul Aligica despre evolutiile recente

13/02/2015
“Sa comentez totusi si eu ceva despre evolutiile recente. Am comentat de atata vreme toate gainariile si nimicurile publice din tara, nu are rost sa las impresia ca m-as feri s-o fac acum. Asadar:
1. N-am treaba cu problemele de justitie si drept penal sau civil ale d-nei Udrea. Justitia va clarifica lucrurile. Politic insa, Udrea este acuzata, judecata si deja condamnata. Mai bine spus autocondamnata. Femeia a recunoscut scris (daca inteleg bine de la confidentul dumneaei, d-l Cristoiu) ceea ce era evident public: Ca a manevrat politic pro-Ponta. A creat o masiva operatie politica (un partid!) folosind, manipuland, batandu-si joc in ultima instanta de buna credinta si loialitatea politica a zeci de mii de oameni. Oameni care in majoritate covarsitoare erau structural, furibund si radical impotriva lui Ponta si a intregii retele aferente. Au fost pusi sa lucreze politic in favoarea acestuia!
Este ceva strigator la cer. O asa perversiune sau pervertire sau manipulare a vointei politice si electorale a aproape 5% din electoratul participant la vot este dupa stiinta mea unica. Oamenii acestia au toata simpatia si intelegerea. Buna lor credinta, increderea, loialitatea lor au fost calcate in picioare si folosite in cel mai josnic mod cu putinta. Au fost trimisi sa lupte politic, sa se expuna personal si social, sa indure un context toxic si umilinte publice sa-si asume riscuri sociale, economice si existentiale. De ce?
Nici macar machiavelism nu se poate numi asta. Ptr ca machiavelismul in adevaratul sens are de a face cu “ratiunea de stat”. Scopul scuza mijloacele cand scopul are in vedere un bine public sau o ratiune de stat. Nu e cazul. Deci: toata simpatia si intelegerea pentru vicimele escrocheriei politice a d-nei Udrea, nici cea mai mica intelegere sau simpatie pentru escrocherie si arhitectii ei.
2. Tot felul exaltati si incontinenti verbal ai “analizei politice” ii tot dau zor cu “demolarea mandatului lui Basescu” si alte variatiuni pe tema asta. Lasand isteria, propaganda, si prostia la o parte sa ne uitam la datele empirice, la realitatea din teren:
Ancorarea pe axa nord-atlantica a tarii e neschimbata si intarita. Stoparea ofensivei ruse vad ca a functionat si functioneaza. Defensiva si contraofensiva romaneasca in Basarabia tot aia. Criza economica majora si stabilitatea economica au fost si sunt sub control. Vantu, Voiculescu, Nastase, fenechii, rusanii etc. etc. canalii si escroci publici, in puscarie. Elita politica cu spaima de justitie si musca puscariei pe caciula. Elita impostoare si corupta a fost demascata public, valul s-a ridicat, omerta a fost rupta, si acum toata lumea care are ochi de vazut vede clar pe ce stam si nu mai are scuze.
Actualul prim ministru si complicii sai asteapta sa cada ghilotina si asupra lor. Asociatii presedintelui si presedintele insusi sunt acum pasibili de a fi tinta sistemului de justitie si anticoruptie pus in miscare: tepele promise au fost puse in piata publica si acum functioneaza atat de bine ca nu mai discrimineaza. Deci care e problema cu mandatul si consecintele acestuia? Cu ce schimba lucrurile mari, adanci cele care conteza faptul ca inca o retea de coruptie cade in fata sistemului de justitie? Ca insusi presedintele si oamenii sai sunt supusi aceluiasi tratament ca toti cei suspecti de maversatiuni politico-economice?!
Vorbim asa, ca sa avem ce spune. Luati de val si un pic dezaxati de context. Personalizand si luand in nume propriu totul si toate. Prinsi pana la gat in agitatie, vrem sa fim analisti si sa intelegem ce si cum, fara sa analizam insa nimic. Fara logica si argumente. Mai vrem sa mai explicam si altora cum vine treaba. Ies cuvinte si judecati din noi eludand total creierul sau practicile aferente gandirii.”

Despre “Dosar Stalin: Genialissimul Generalissim” pe Digi 24 (Marius Stan si Vladimir Tismaneanu)

09/02/2015

 


La ordinea zilei: Destinul radicalismului de stanga din Grecia

26/01/2015

Victoria aliantei Syriza in alegerile din Grecia readuce la ordinea zilei chestiunea radicalismului de stanga, ori a stangismului contemporan. Este de notat ca Alexis Tsipras pare inclinat spre o coalitie anti-austeritate cu un partid de centru-dreapta, descris de “New York Times” drept unul fringe. O coalitie pe care unii o numesc chalk-and-cheese. Timp in care, PC din Grecia (KKE-Kappa Kappa Epsilon) nu sustine pozitiile Syriza si isi urmeaza propriul sau drum, cu circa 5,47 % din voturi. Ironie maxima, s-ar putea sa vedem cum un partid de extrema stanga devine criticul unui guvern dominat de extrema stanga. Luptele intestine si rivalitatile ireconciliabile au pecetluit soarta stangii dintotdeauna. Se uita, adeseori, cat de influent ramane acest partid in sindicatele elene. Secretarul general al PCG vorbeste de-acum despre “falsa speranta” simbolizata de Syriza.

Syriza este o formatiune eterogena, o entitate compusa din numeroase sub-entitati, cata vreme KKE este un partid leninist, cu tot ceea ce implica aceasta identitate politica: cultul teoriei revolutionare, disciplina de otel, centralismul neconditionat, anti-capitalismul, anti-liberalismul, anti-americanismul si anti-intelectualismul. E greu de anticipat ce va urma actualei euforii care imi aminteste de aceea din Franta dupa victoria lui Francois Mitterrand in primavara anului 1981. Declaratii precum aceea a expertului economic din Syriza dupa care prin votul de duminica “poporul si-a luat soarta in proriile maini” sunt, evident, ecoul unei propagande sterile si desuete. Datoriile externe exista, nevoia de credite internationale este presanta, nu vad cum Syriza va putea sa ignore contextul financiar global. Pentru moment, reiau aici un articol despre comunismul elen. Il consider relevant daca vrem sa intelegem metamorfozele radicalismului de stanga in lumea de azi.  In ce ma priveste, m-as feri sa consider alegerile din Grecia drept inceputul unei noi revolutii europene. Criza europeana este reala, dar solutia nu poate fi gasita in extravagante retorice care demonizeaza “plutocratia”, bancile, Molohul capitalist…

 

Alexis Tsipras and Pablo Iglesias

 

Populismul, fie el de stanga ori de dreapta (adeseori se confunda intre ele), fie el al lui Juan Domiongo Peron, Hugo Chavez, Alexis Tsipras, Pablo Iglesias ori al lui Marine LePen, nu a rezolvat niciodata probleme economice si sociale reale. Le-a ocultat, le-a manipulat, dar nu le-a solutionat. Iar radicalismul, din nou, fie el de stanga ori de dreapta, a dus, nu de putine ori, la ruina institutiilor democratice, singurele care pot proteja libertatile civice. Cu alte cuvinte, Grecia, Spania, Italia, Romania, au nevoie de responsabilitate, de moderatie, de salvarea centrului, nu de noi aventuri radicale. Stilul politic exuberant si romantismul anti-capitalist pot fi secucatoare, , dar nu sunt un substitut pentru ceea ce se cheama l’esprit de sérieux.

“Partidul Comunist din Grecia (Kommounistikó Kómma Elládas, KKE) este un dinozaur leninist. Unul cu multe schelete in dulap. Istoria acestei formatiuni, ca si actiunile sale prezente, vorbesc despre un atasament nedezmintit fata de miturile staliniste. Nu stiu vreun alt partid care sa se manifeste mai virulent impotriva globalizarii, a UE, a NATO, a capitalismului liberal, a pietii libere. In conditiile crizei financiare, PCG este campionul unui populism fara limite, al refuzului  demagogic de a plati datoriile si al acceptarii conditiilor FMI. Retorica sa belicos- inflamatorie ramane indatorata celor mai penibile clisee ale unui vituperant anti-imperialism, pe cat de anacronic, pe atat de contraproductiv. Originile acestor mentalitati se afla in cultura politica a acestui partid, in sectarismul sau visceral, in anti-intelectualismul  frenetic si in autoritarismul niciodata abandonat. PCG si-a folosit influenta mediatica si din mediile academice stangiste pentru a impiedica analizele demistificatoare privind rolul sau in anii Razboiului Civil, metodele staliniste de anihilare a oricarei opozitii, atat in tara cat si in exil. Nu trebuie  prea multa imaginatie pentru a sti ce s-ar fi intamplat in Grecia daca, in 1949, comunistii reuseau sa ajunga la putere. Lagarele de concentrare functionau de-acum pe teritoriile controlate de ei, metodele teroriste erau identice cu acelea folosite de Securitate, de AVO ori de Stasi, iar fanatismul ideologic nu era cu nimic mai prejos decat al celorlalti stalinisti est europeni.

O carte recenta (“Marturisiri dintr-o calatorie”, Benaki Museum Publications) a provocat un enorm scandal in Grecia, a rascolit amintiri mult timp refulate, istorii ascunse sub sapte peceti. Nascuta in 1920, autoarea sa, Elli Pappas, a incetat din viata in 2009. A fost, cum se spunea in mediile comuniste, tovarasa de viata a unuia dintre cei mai celebrati martiri ai stangii elene   si internationale, miltantul comunist Nikos Beloyannis, executat, sub acuzatia de tradare de patrie, in martie 1952. Picasso l-a nemurit in faimosul portret al omului cu garoafa, Iannis Ritsos a compus un poem devenit legendar, un sat din Ungaria in care locuiau refugiati greci i-a purtat numele, asemeni unei strazi centrale din Bucuresti. In “Times Literary Supplement” (TLS) din 29 aprilie 2011, jurnalista Maria Margaronis publica o recenzie-eseu despre cartea postuma a celei care a fost de facto vaduva lui Beloyannis, o declaratie zguduitoare de ruptura cu familia politica a comunismului grec si cu cei pe care Elli Pappas i-a considerat uzurpatorii memoriei celui impuscat acum aproape sase decenii. Reactiile furibunde ale stangii comuniste la adresa cartii demonstreaza ca la atatia ani de la sangerosul razboi fratricid pasiunile raman nedomolite, iar adevarul continua sa se afle sub asediu. In procesul grupului Beloyannis, Elli Pappas a fost si ea condamnata la moarte, dar sentinta a fost comutata intrucat era mama unui copil de numai sapte luni. Au urmat ani lungi de inchisoare si deportare in lagarele de pe insule. In chip ironic, singurul judecator din Tribunalul Militar care a votat impotriva pedepsei capitale a fost pe atunci tanarul ofiter Gheorghios Papadopoulos, cel care, in 1967, avea sa devina liderul juntei  de la Atena. Peste ani aveam sa citesc cartea Orianei Fallaci despre Alekos Panagoulis, cel condamnat pentru atentatul la viata dictatorului grec, despre dragostea nevrotica dintre ziarista italiana si acel vesnic revoltat, un strigat impotriva oricarui filistinism fariseic. Am cunoscut-o pe Oriana aici la Washington, era in ultima faza a bolii ce avea sa o rapuna curand, o combatanta fragila, devenise tinta celor care candva nu conteneau sa o aplaude. Rostise cuvinte inacceptabile pentru profetii corectitudinii politice, fusese excomunicata, blamata pentru “rasism” si “extremism”. Era acuzata ca se”vanduse” lui Berlusconi, ca tradase idealurile Rezistentei antifasciste in care luptase candva ea insasi. Primea obscene telefoane nocturne, amenintari repugnante, numai pentru ca indraznise sa spuna ce crede…

Stiam inca din adolescenta multe despre cultura politica a comunismului grec, m-a interesat din ratiuni intelectuale si personale. Citisem poeme de Ritsos, citisem istoria Rezistentei din Grecia de Andre Kedros (scriitor de stanga, legat de avangarda, nascut in Romania cu numele Virgil Solomonidis). Cand aveam 19 ani am citit editia franceza, aparuta la Edistions de Minuit, a acelei carti blestemate a marxismului, “Geschichte und Klassenbewusstsein” de Georg Lukacs. Prefata era scrisa de filosoful grec Kostas Axelos, autorul unei remarcabile carti despre “Marx penseur de la technique”. Apoi l-am citit pe Cornelius Castoriadis, am aflat multe lucruri despre persecutarea marxistilor eretici greci de catre oamenii Moscovei. Ascultasem  de–a lungul anilor muzica lui Theodorakis in interpretarea Mariei Farantouri. Am ascultat cantece de acelasi Theodorakis interpretate de Georges Moustaki, “Nous sommes deux, nous sommes trois, nous sommes mille vingt et trois”….

http://www.youtube.com/watch?v=fVxxwbeQ6vE&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=CKsf3RGSzS4

In clasa a zecea cel mai bun prieten al meu era fiul unui cunoscut ziarist comunist grec mort intr-un straniu accident de automobil in noiembrie 1967 (astazi H. A. este europarlamentar reprezentand PCG). Trupul sau fusese expus in cladirea Ateneului Tineretului, unde se afla acum ICR (cu putina vreme inainte fusese expus acolo trupul veteranului ilegalist Marin Florea Ionescu). A fost inmormantat la cimitirul Ghencea, a vorbit Leonidas Stringos, secretar al CC al PC din Grecia, fost ministru de finante in fantomaticul guvern comunist din 1948-1949.

http://stiri.rol.ro/senatul-evz-comunism-dupa-comunism-30331.html

Stiam casa de pe strada Pictor Negulici in care locuise scriitorul refugiat politic Menelaos Ludemis si in care se mutase Dimitrios (Mitsos) Partsalidis, membru al Biroului Politic si secretar al CC al PCG, scurt timp premier al primului guvern comunist. Putin mai incolo, dupa ce traversai strada Amiral Balescu, locuia patriarhul PCG, Apostolos Grozos. Sora mamei mele se cunostea bine cu Elena Patrascanu, vaduva liderul comunist ucis in 1954, recasatorita cu regizorul grec Iannis Veakis. Sora tatalui meu era prietena cu doctorita Sanda Alevras, sotia unui dintre kapetanii din prima faza a Razboiului Civil. In ianuarie 1968, din ratiuni personale, mi-a fost dat sa aflu despre luptele de strada dintre cele doua factiuni ale PCG (pro-moscovitii si “eurocomunistii”) pentru controlul asupra postului de radio “Vocea adevarului” care emitea de pe Bulevardul “1 Mai”, dintr-o cladire din apropierea actualului Muzeu al Taranului Roman, pe atunci Muzeul de Istorie al PCR. Tot de-acolo emitea si radiou-ul Pirinei al PC Spaniol. In 1968 s-a consumat sciziunea din PCG dintre gruparea Kollyannis si cea condusa de Partsalidis, Zisis Zografos si Panos Dimitroiu. Primii acceptau dominatia Centrului moscovit, cea de-a doua factiune, PC din Grecia (interior), sprijinita de multi comunisti aflati atunci in inchisori, revendica destalinizarea partidului si sustinea iesirea din paradigma bolsevica. Cum Ceausescu ii sustinea pe “interioristi”, postul de radio al PCG s-a mutat de la Bucuresti la Leipzig, iar Biroul Politic condus de Kollyannis a fost transferat la Budapesta. In 1969, la Congresul al X-lea al PCR au fost prezenti doar exponentii liniei eurocomuniste(Haralambos Drakopoulos si Antonis Brillakis). In anii 50, instructorul CC al PMR insarcinat cu relatiile cu emigratiile iugoslava (cominformista) si greaca a fost Pavel Campeanu. Nu stiu sa fi lasat memorii legate de acele obscure imprejurari. Pe linia Gospodariei de Partid responsabilul era Zoltan Benedek. Dupa infrangerea comunistilor in Razboiul Civil, mii de copii greci au ajuns, fara parintii lor, practic rapiti, in “democratiile populare”, in special in Romania, Ungaria si Cehoslovacia. La Florica, in fostul conac al Bratienilor, era centrul unei colonii de copii greci. Este unul dintre episoadele inca prea putin cunoscute ale Razboiului Rece (mentionez aici cartea lui Nicholas Gage “Eleni” si filmul cu acelasi nume).

http://www.youtube.com/watch?v=h3ixPtxgAZg

Intre 1966 si 1968, in apartamentul de deasupra noastra, la etajul al doilea, pe strada Iuliu Tetrat la numarul 31, au locuit Kostas si Maria Kollyannis. Dupa Congresul al XX-lea al PCUS Kostas Kollyannis i-a luat locul, alaturi de Apostolos Grozos, lui Zahariadis in fruntea PCG. Plenara a VI-a a CC al PCG s-a desfasurat la Bucuresti, mai exact la Snagov, in martie 1956, iar Gheorghiu-Dej a condus personal dezbaterile furtunoase care au dus la prabusirea celui aclamat candva drept “Stalinul Greciei” (Zahariadis avea sa moara,asemeni lui Matyas Rakosi, in exil in URSS). In anii 70 ultra-dogmaticul Kollyannis a fost inlaturat din  varful PCG, succesorul sau a fost Harilaos Florakis, el insusi fost comandant in cadrul EAM, armata comunista. A urmat gorbaciovistul Grigoris Farakos, apoi PCG a revenit la fixatiile dogmatice.

Am descoperit similitudini socante cu experienta comunismului romanesc, inclusive dimensiunea bizantinismului, permanenta intrigilor la varf, obsesia fractionismului si atitudinea evlavioasa in raport cu Stalin si URSS. Am aflat despre prezenta la Bucuresti, in anii 50, a intregii conduceri din exterior a PCG, inclusive a liderului suprem, secretarul general Nikos Zahariadis. In acea perioada, Zahariadis impreuna cu acolitii sai, sprijiniti direct de Securitatea romaneasca si de Sectia Internationala a PMR (condusa de Ghizela Vass) au organizat prigoana impotriva unor militanti acuzati de titoism si alte asemenea pseudo-crime. Intre acestia, redactorul-sef al ziarului PCG “Rizopastis”, Kostas (Gyftodimos) Karageorghis (arestat, interogat in pivnita casei in care locuia Zahariadis pe strada Gradina Bordei, intemnitat si lichidat de Securitate in Romania),  Chryssa Hatzivassiliou, cea mai cunoscuta femeie din conducerea stangii elene, sotia lui Petros Roussos, ministrul de externe al pseudo-guvernului comunist al generalului Markos Vafiadis), Mitsos Partsalidis si cati altii. Baietii lui Roussos au mers  la Liceul “Caragiale” din Bucuresti.

Adevarul istoric este ca PCG a urmarit sa intemeieze o “democratie populara”, deci un sistem totalitar de tip est european. Vasilis Bartzotas, unul dintre aghiotantii lui Zahariadis, se mandrea intr-un raport trimis la Moscova ca in a doua faza a Razboiului Civil (1947-1949) peste 800 de militanti trotkisti au fost executati de politia secreta comunista (OPLA). Modelul inaugurat la Barcelona, masacrul celor acuzati de “subversiune contra-revolutionara” despre care a scris Orwell in “Omagiu Cataloniei”,  era pus in practica acum in Balcani. Teroarea era considerata o arma justificata impotriva “reactiunii monarho-fasciste”, a “agentilor” si”sabotorilor”. Printre victime se numarau toti cei care indrazneau sa puna sub semnul intrebarii strategia grupului Zahariadis, de la seful de partizani Aris Velouchiotis la generalul Markos, comandantul ADG (Armata Democratica Greaca). Am citit cu fascinatie, prin anii 70, exemplarul”numai pentru uz intern” al traducerii romanesti a cartii lui Dominique Eudes, “Les Kapetanios” (mi-a imprumutat-o colega mea Nadia Badrus). Imi amintesc prefata scrisa de unul dintre cei mai inteligenti politologi neo-marxisti din acei ani, el insusi exilat din Grecia, gramscianul Nikos Poulantzas. In acel text, care ar merita recitit, Poulantzas atragea atentia asupra conflictului permanent dintre spontaneitatea revolutionara “de jos” si maniacalul control exercitat de aparatul stalinist., dintre guerrillele lui Velouchiotis si Markos, pe de o parte, si instructorii lui Zahariadis, pe de alta, dintre munte si oras ca epicentre ale actiunii etc Ca si in Spania Razboiului Civil, ca si in America Latina in anii 60 si70, era vorba de doar de rivalitati personale, ci de ciocnirea unor viziuni asupra revolutiei.

Elli Pappas provenea dintr-o proeminenta familie intelectuala, a studiat filosofia, a luptat in rezistenta anti-nazista si apoi in Razboiul Civil (de fapt in cele doua razboiaie civile). Cartea de amintiri se ocupa de doua subiecte esentiale, pe langa tributul iubirii nestinse pentru Beloyannis. In primul rand, este vorba de o demascare a stalinismului etern al comunismului grecesc (o trasatura impartasita cu acela din Romania). Apoi, Elli Pappas il acuza pe Zahariadis ca l-a trimis deliberat pe Beloyannis sa moara pentru a se debarasa de un periculos rival. Este vorba de un pattern intalnit si in alte partide comuniste, inclusiv in cele din Spania si Portugalia, ca sa nu mai vorbesc despre relatiile stranii dintre Castro si Che Guevara care ar putea explica sustinerea de catre Fidel a aventurismului suicidar al argentinianului. Se construia mitul unui martir de care PCG avea disperata nevoie dupa infrangerea dezastruoasa din 1949. Mai mult chiar,  desi sanctificat, Beloyannis erasi tapul ispasitor pentru politica inepta a grupului Zahariadis-Ioannidis-Bartzotas. Elli Pappas isi amintea de cuvintele indurerate si amare ale lui Beloyannis: “Si cand te gandesti ca vom muri pentru o eroare”. Dar, cum se stie, linia partidului este intodeauna “justa”, doar indivizii pot comite erori, actiuni pentru care trebuie sa plateasca, la nevoie cu viata. Cea mai importanta lectie a cartii lui Elli Pappas, consonanta cu “Autobiografia lui Federico Sanchez” de Jorge Semprun, este legata de efectele funeste ale psihologiei de secta in care devotamentul “prerinde ac cadaver” oblitereaza orice urma de gandire critica.

Militantii au fost educati sa indeplineasca orbeste poruncile “statului major al revolutiei”. Chiar in inchisori domnea aceiasi disciplina morbida, aceiasi supunere fara murmur a minoritatii fata de majoritate, a activistilor de la baza in raport cu deciziile Olimpului birocratic. Peste noapte, scrie Pappas, sotia lui Zahariadis a revenit la numele de fata; sotia unui cadru denuntat ca revisionist, dar reabilitat, si-a reluat numele de casatorie. Idealismul mult trambitat de propaganda comunista ascundea de fapt obedienta si carierism, ambele justificate in numele unor presupuse scopuri superioare, un adevar gnostic stiut doar de sacerdotii din fruntea sectei. Pentru Elli Pappas, ca si pentru Semprun, ori Koestler, ori Whittaker Chambers, explicatia consta in religia seculara, in mistica partidului comunist ca inginer al sufletelor, creuzet al sperantelor, incarnare a zorilor care canta: “Tinerii la sfarsitul secolului douazeci nu pot intelege relatia pe care o avea un comunist in anii 40 cu Partidul. Era in chip limpede o relatie metafizica. Parerea mea personala era ca a te separa de Partid ori a fi exclus din Partid echivala cu a fi expulzat de propria ta familie din comunitatea umana. Era o pedeapsa mai aspra decat condamnarea la moarte”.

Pappas a scris aceasta carte ca avertisment pentru tanara generatie de comunisti din Grecia. Din pacate, cuvintele ei au fost si sunt ignorate. Incercand sa indeplineasca indemnul lui Beloyannis  de a trai pentru fiul lor si pentru a se razbuna pe cei care i-au tradat, Elli Pappas a scris o carte esentiala despre cosmosul mental si marasmul moral al stalinismului: “Un sistem complet si inchis, idealist si metafizic, o forma ierarhica de organizare bazat pe societatile asiatice, teocratice, patriarhale si platonice”. PCG a denuntat cartea in termini vitrolici inca inainte de aparitie. In “Athens Review of Boooks”, politologul Nikos Marantzidis, unul dintre cei mai buni cunoscatori ai istoriei comunismului grec, se intreba de ce n-a parasit Elli Pappas partidul, chiar dupa ce a trecut prin tot acest calvar, cum de nu a vazut ca “usa inchisorii fusese de-acum deschisa si ca tot ce avea de facut era sa o impinga usor si sa iasa”.  Raspunsul Mariei Margaronis merita citat, pentru ca este intr-un fel legat de explicatiile unui Belu Zilber privind pariul sau existential comunist, sustinerea acordata fara rezerve “monarhiei de drept dialectic”. Este vorba asadar de persistenta trecutului si de acel “aliaj special de idealism, mister, solidaritate si supunere care a fost comunismul grec, forjat in timpul rezistentei fata de un ocupant strain, intarit de experienta represiunii, conservat precum in chihlimbar de lunga absenta a unui spatiu deschis pentru discutie politica”. Iar concluzia eseului din TLS mi se pare cat se poate de pertinenta, aplicabila si in discutiile despre traumele post-dictatoriale din alte tari, inclusiv Romania: “Two generations is not enough for the wounds of a civil wear to heal; indeed it may not be possible, or even desirable, for the scars to vanish completely”. Nu voi osteni sa o spun, tema adeziunii totale la miscarile revolutionare de masa este una dintre cele mai importante din psihologia politica moderna. Aceste pasiuni, rationalizate drept axiome stiintifice, se hranesc din incertitudini si resentimente, din anxietati si invidii istorice, dar si din instincte egalitariste si colectiviste. Singurul antidot este mobilizarea fortelor liberalismului antitotalitar si continua demistificare a minciunii comuniste. Este vorba de un sistem bazat pe dubla gandire si pe dubla morala. Aici rezida originea raului reprezentat de ceea ce ganditorul Kostas Papaioannou numea “ideologia rece”, cea care a inspirat si a justificat totalitarismul de tip bolsevic.”

http://www.contributors.ro/global-europa/crime-vendete-tradari-comunismul-grec-si-tenebrele-staliniste/

De asemenea:

http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/greece/11368361/Greek-election-Syriza-expected-to-seize-victory-live.html

http://www.tovima.gr/en/article/?aid=670708

http://www.contributors.ro/fara-categorie/tsiglesias/

http://www.theguardian.com/world/2015/jan/26/spain-podemos-syriza-victory-greek-elections

http://www.contributors.ro/global-europa/a-fost-candva-prietenul-meu/

 


Iohannis: 3 idei (ne)fericite pentru bunul mers al Justiției (un articol de Sabina Fati)

08/01/2015

“În discursul său despre starea justiției, noul președinte al României a adus în discuție cel puțin trei probleme importante:

1) Obiectivul major al sistemului juridic ar trebui să fie ridicarea MCV Mecanismul de Cooperare și Verificare până în 2016, a declarat Klaus Iohannis. România a fost primită în Uniunea Europeană în 2007 prin atașarea acestui mecanism cu ajutorul căruia Comisia Europeană să monitorizeze printr-un raport anual progresele înregistrate în acest domeniu. Fără Mecanismul de Cooperare și Verificare, România n-ar fi putut să aibă o procuratură anticorupție puternică (DNA) și nu ar fi putut să reducă instrumentele tradiționale de lucru ale politicienilor de la București, între ele traficul de influență.

Iohannis spune că ultimele rapoarte MCV „au constatat progrese importante realizate de aproape toate instituțiile din justiție” și că a venit timpul pentru o schimbare și în această direcție. Ceea uită, însă, noul președinte este că în majoritatea rapoartelor Comisiei Europene pe justiție, inclusiv în ultimul, este criticat faptul că Parlamentul nu dă avize de cercetare pentru deputații și senatorii acuzați de corupție. De asemenea există o opinie majoritară la Bruxelles, că reformele democratice și juridice din România nu sunt ireversibile, mai ales după încercarea lui Victor Ponta din 2012 de a-l demite pe Traian Băsescu, aproape printr-o lovitură de stat. România ar fi derapat de mai multe ori până acum dacă acest Mecanism de Verificare și Control nu ar fi continuat să o protejeze de proprii politicieni. Eurodeputata Monica Macovei i-a readus aminte tot astăzi  lui Klaus Iohannis că între cele două tururui de scrutin, actualul președinte a semnat scrisoarea trimisă de ea cu condițiile impuse pentru a-i da voturile, între ele și menținerea MCV. „Ridicarea Mecanismului de Verificare și Control îmi dă fiori reci, dar îi bucură pe baroni” a mai explicat simplu Macovei, care a fost ministra Justiției la aderarea României la Uniunea Europeană. Pe de altă parte marile puteri europene au declarat că România nu va fi primită în Schengen atâta vreme cât este supusă acestui mecanism, dar discuția pe această temă este mult mai largă.

2) „Justiția este una dintre cele trei puteri ale statului, nu o superputere” a enunțat Klauss Iohannis o a doua idee, ca atare aceasta ar trebui „exercitată cu sobrietate, nu etalată sub aspect de exotism mediatic”. Poate că în principiu președintele român are dreptate, numai că tocmai mediatizarea puternică a cazurilor de corupție i-a făcut pe români să înțeleagă importanța scoaterii din joc a politicienilor și oamenilor de afaceri corupți. Această înțelegere se poate vedea și din sondajele de opinie care plasează Direcția Națională Anticorupție printre instituțiile în care românii au încredere, iar Parlamentul printre cele necredibile. Klaus Iohannis a încurajt în discursul său de astăzi Inspecția Judiciară de pe lângă CSM să „ia atitudine” „la modul cel mai serios ori de câte ori apar scurgeri nepermise de informații în presă”. Această încurjare pare puțin deplasată într-o țară în care jurnalismul de investigație se practică încă în tranșee, iar rezultatele anchetelor sunt de cele mai multe ori în folos public. Este probabil prea devreme pentru România să se dezbată dacă politicienii care sunt arestați trebuie sau nu prezentați cu cătușe la mâini în mass-media.

3) Procurorul general ar putea face parte din CSAT-Consiliul Suprem de Apărare a Țării, este o a treia idee prezentată de Klaus Iohanis în „perspectiva modernizării arhitecturii instituționale”. Monica Macovei s-a grăbit să spună că nu este de acord cu această perspectivă, fiindcă spre deosebire de ceilalți membri ai Consiliului, care provin din mediul politic, procurorul general este exponentul puterii judecătorești. Într-un astfel de cadru ar putea fi supus presiunii politice, crede Macovei. Potrivit definiției din Constituția în vigoare, CSAT se ocupă de „activitățile care privesc apărarea țării și securitatea națională”, „participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii”. Ținând cont de aceste atribuții nu e prea clar de ce ar trebui să participe și procurorul general la ședințele CSAT.”

http://www.europalibera.org/content/article/26780069.html


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 189 other followers