Après nous, le déluge! Triumful cinismului ludic in Grecia

05/07/2015

O fiesta de tip chavist se deruleaza in aceste momente in Grecia. Cum scria cineva, este o suprema ironie istorica a vedea cum tara care i-a dat pe Socrate si pe Sofocle traieste azi transa tiersmondista. Este o reintoarcere a lui Andreas Papandreou cu a sa demagogie anti-occidentala, insa una cu mult mai intensa decat ceea ce-a experimentat liderul PASOK. Grecia a ales intre Uniunea European si Lumea a Treia. S-a aruncat in prapastia celui mai nefast populism. In Europa de azi, Tsipras este noul Juan Domingo Peron.

Iresponsabiltatea pare sa dea masura comportamentului celor care, in Grecia, sustin pozitia lui Alexis Tsipras si a Syrizei. Altfel spus, après nous, le déluge! Instinctul mortii exista atat in plan individual, cit si in acela colectiv. Intregi comunitati se pot dedica in chip maniacal auto-distrugerii. Sigur, avem de-a face cu parodia autenticului instinct thanatic. Nu e vorba aici de scheme doctrinare abstracte, de viziuni teoretice sofisticate, de programe coerente de salvare a ceea ce poate fi salvat in economia Greciei, ci de o desfatare narcisista fara margini, o orgie a pseudo-demnitatii patriotarde, prin ignorarea adevaratelor provocari si a inevitabilelor constrangeri. Nu e aici (doar) anarhie, ci de-a dreptul anomie. Tsipras, Varoufakis si ceilalti corifei neo-stangisti de la Atena s-au jucat cu focul. O fac in continuare, se viseaza detasamentul de soc al noului “front anti-imperialist”.

Triumful plebiscitar al lui Tsipras, un politician care intruchipeaza ceea ce numesc cinismul ludic, este unul la antipodul tuturor valorilor care stau la baza Europei unite. Grecia a intrat voluntar, voios, exuberant si nesilita de nimeni, in sfera de influenta putinista.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/apres-nous-le-deluge-triumful-cinismului-ludic-in-grecia/


Une rencontre inoubliable

30/06/2015

La Alain Besancon in birou, la el acasa, pe Rue du Bac. Lung dialog, impreuna cu Marius Stan, despre revolutii, leninism, putinism, ideocratii, mesianisme politice si chiliasme soteriologice, despre gnosticism si eurasianism. De o prospetime intelectuala impresionanta, marele sovietolog ne impartaseste gandurile sale pe aceste teme de o incandescenta actualitate intelectuala si politica. Ne vorbeste despre Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, despre Kolakowski, Ionesco si Martin Malia, despre Raymond Aron si Castoriadis. Vom publica dialogul in zilele urmatoare.

VT1 VT


La mulți ani, Tudor Jebeleanu! Prieten de-o viață și pentru o viață

19/06/2015

IMG_0449

Tudor și Florica Jebeleanu sunt cei mai vechi prieteni ai mei. Ne știm dintotdeauna. În aprilie 1965, cu o zi sau două înainte de 1 mai, se stingea din viață la Sinaia, în urma unui atac de cord, pictorița și graficiana Florica Cordescu, soția poetului Eugen Jebeleanu, soră geamănă a Marcelei Cordescu, soția unuia din părinții SF-ului românesc, Vladimir Colin. A fi lângă Tudor, Delia și Luca, alături de Tudor, de ziua sa, este un privilegiu pentru mine și prietenii mei apropiați.


După Bookfest: O radiografie a intelofobiei

01/06/2015

Mă aflu într-un turneu de promovare a volumului Efigii ale unui coșmar istoric. Am vorbit la Alba Iulia, marți la 11.00 vorbesc la Universitatea de Vest și la ora 18.00 lansez Efigiile la librăria “Cartea de nisip” din Timișoara, iar miercuri țin o prelegere la Arad despre bătălia pentru spațiul public și rolul intelectualilor în România post-comunistă. Urmăresc stupefiat, asemeni atâtor altor prieteni ai societății deschise, reacțiile legate de afirmațiile și ieșirile intelofobe din ultima lună ale prozatorului Breban. În acest context, mi se pare de o fierbinte actualitate articolul semnat de Mircea Mihăieș, “De ce nu m-am dus la Bookfest”, apărut în România literară.

Afis-Efigii_50x70cm_Arad

“Una dintre minunatele invenții ale României post-comuniste este instituția târgului de carte. Vorbesc de o ‘instituție’ și nu de o serie de proiecte disparate pentru că, după câțiva ani de căutare a identității, cele două mari târguri, Bookfest și Gaudeamus, au devenit puncte obligatorii pe harta culturală a țării. Bine organizate, beneficiind din plin de expertiza internațională, ele se bucură de un enorm succes tocmai pentru că nu au dorit să inoveze. Sunt printre puținele locuri din România unde lucrurile arată ‘ca afară’. Am văzut suficiente târguri internaționale încât să știu că nu fac o comparație fără acoperire. Standurile se prezintă din ce în ce mai bine, iar cărțile înseși rivalizează, de foarte multe ori, la nivelul concepției grafice, cu cele mai frumoase volume publicate astăzi în lume.

Târgurile, după cum se știe, sunt și prilejul în care scriitorii îi asaltează pe editori cu noi propuneri, iar editorii își arată mulțimii augustele fețe, mândri de ceea ce au reușit să producă într-un an de zile — sau, în unele cazuri, în ultimele luni sau chiar săptămâni. Nu știu câte contracte efective se parafează la târguri, nu știu câți traducători își aleg direct din standuri cărțile pe care le vor traduce, nu știu cât de eficace sunt lansările care transformă marea sală de la Romexpo într-un Babel sonor amețitor. Dar știu că foarte mulți români își trăiesc viața intelectuală având drept reper datele de desfășurare ale târgurilor menționate.

Deși se vorbește mai puțin despre această componentă, de pe la mijlocul anilor ’90, Gaudeamus și, ulterior, Bookfest au împrumutat bunul obicei de a invita, ca participant de onoare, câte o țară. În 2015, la Bookfest, de acest tratament s-a bucurat Cehia, în organizarea Ministerului Culturii din Cehia și a Centrului Ceh din București, împreună cu doi parteneri din România, editurile Curtea Veche și Jumătatea Plină. Sub genericul Cehia. Republica literaturii, evenimentul a asigurat o bună propagandă țării care s-a impus de multă vreme drept una dintre ‘producătoarele’ de scriitori importanți.

Dar într-o măsură chiar mai mare decât o sărbătoare a cărții, Bookfest și Gaudeamus sunt sărbători ale cititorului. Am mai scris și altădată: una dintre cele mai minunate imagini care-mi vin în minte atunci când vreau să-mi reprezint ideea de sublim e cea a unor doamne ieșind de la Romexpo cocârjate (chiar acesta e cuvântul) de plasele, pungile și gențile pline cu cărți. Am surprins scena acum câțiva ani, pe planul înclinat din fața intrării principale a pavilionului. Primul impuls a fost să le sar în ajutor, să le eliberez de povara kilogramelor care le făcea să nădușească și să măsoare cu priviri disperate distanța până la portbagajele mașinilor unde urma să fie depusă prețioasa captură. Am renunțat, însă, văzând cu câtă dârzenie își încleștaseră palmele pe ‘containerele’ burdușite cu cărți.

Simultan, m-a străfulgerat imaginea a mii de situații în care, după ore de așteptare la cozi, femeile din vremea comunismului se întorceau acasă cu aceeași privire parcă hipnotizată. Cumpăraseră nu ce ar fi avut în acel moment nevoie, ci, de-a valma, indiferent dacă le trebuia sau nu, tot ce puteau oferi atunci ‘alimentarele’ lui Ceaușescu: orez și hârtie igienică, detergenți și conserve de pește (neapărat ‘oceanic’), pungi cu paste făinoase, fasole la borcan având culoarea degetelor de mort, boabe de mazăre pipernicite, ca și cum sute de fețe miniaturale și zbârcite de asiatici ar fi fost ținute prizoniere în lichidul de culoare incertă din recipient. Nu erau grupuri umane, ci cârduri cu priviri anxioase, gata să-și apere prada de hoarda flămândă care nu avusese noroc, în ziua aceea, să ‘apuce’ vreunul din râvnitele produse care se ‘dădeau’ în dughenele insalubre ale comunismului.

Din motive obiective, nu am reușit, zilele trecute, să ajung la Bookfest. Am, așadar, conștiința împăcată cel puțin față de doi prieteni, frații mei, Vladimir Tismăneanu și Horia-Roman Patapievici. Pur și simplu, nu am putut să mă eliberez de îndatoririle pe care le aveam la Timișoara. Vladimir și-a lansat o nouă carte din seria ‘galeriei cu monștri’ care au susținut și perpetuat ideologia comunistă în România, Efigii ale unui coșmar istoric, iar Horia s-a aflat în dubla ipostază de editor (selecție, îngrijire, cronologie și comentarii) al primului volum din seria de opere Ezra Pound (poeziile scrise între 1908 și 1920) și de autor al eseurilor cu titlul Partea nevăzută decide totul (acesta din urmă fiind unul dintre best-seller-urile Târgului).

În același timp, nu-mi pot ascunde mie însumi faptul că am simțit și o ușurare că nu voi fi la Romexpo. O ușurare combinată cu frustrare, pentru că nu există plăcere mai mare decât să baletezi printre valurile de cărți care te privesc ademenitor (organizatorii vorbeau de un milion de cărți oferite spre vânzare și de două sute de edituri prezente). De o vreme, mă indispune tot mai mult lucrul care mă încânta cândva: și anume, mulțimea întâlnirilor neașteptate. Absența mea de la Târgul din mai e legată, așadar, și de dorința de a nu mă mai vedea vreodată față în față cu o sumedenie de scriitori români. E vorba de oameni de care m-am simțit, decenii în șir, legat cu puternicele fire ale solidarității de valoare, aspirație civică și generație. Oameni cărora le-am descoperit, însă, în ultimii ani figurile schimonosite de ură, cărora le-am văzut la televizor grimasele descompuse de oroare și glasurile sugrumate de resentiment.

M-am săturat, așadar, în primul rând, de propria mea generație de scriitori, așa-numiții optzeciști, care, cu excepțiile de rigoare, s-au dovedit a fi nu doar niște talente precare, ci și caractere detestabile. N-aș vrea, de pildă, ca să dau un exemplu, să-l mai întâlnesc vreodată pe Florin Iaru. Nu suport, pur și simplu, nu suport să fac o comparație între ceea ce știam că a fost pe vremea tinereții noastre (unul dintre cei mai seducători și talentați poeți români, un om căruia expresia ‘pâinea lui Dumnezeu’ i se potrivea de minune) și personajul nefrecventabil de astăzi. Cel care trăia pe vremuri ‘la cea mai înaltă ficțiune’, a ajuns s-o ducă dintr-o ‘ficționalizare’ în alta, inventând povești abracadabrante despre prietenii mei și despre mine, pe care ne urmărește cu o ură pe cât de sălbatică, pe atât de inexplicabilă.

Mi-ar fi extrem de dureros să-l mai întâlnesc vreodată pe Radu Călin Cristea. Omul alături de care am petrecut multe ceasuri frumoase ale vieții mele a căzut într-o patimă a ‘dezvăluirilor’ ce nu diferă cu nicio picătură de dosarele de Securitate din vremea comunismului. Sunt uluit de metamorfoza, cu adevărat kafkiană, suferită în intervalul ultimilor ani — ani ce coincid (întâmplător?) cu o serie de funcții publice obținute pe cale politică.

M-am săturat, de asemenea, de privirile furișe aruncate de diverși jurnaliști culturali, gen Șimonca, pe vremuri vajnic promotor al democrației, pe când lucra la un post de radio occidental, ajuns, astăzi, un simplu posesor de lupă ideologică prin care privește lumea culturală. M-am săturat, în aceeași măsură, de pleiada neo-comunistă — dar cu cefe tot mai groase — care dă năvală la acest eveniment eminamente capitalist cu aerul că ce se află în rafturi e rezultatul „redistribuirii” marxist-leniniste, și nu al muncii epuizante, provocatoare de infarcturi, a unor editori-capitaliști. După cum m-am săturat să zăresc, fie și cu coada ochiului, siluetele înveninaților, revanșarzilor și orbiților de pofta de a distruge din categoria Eugen Simion, Breban și acoliții lor.

Ceea ce nu înseamnă că nu voi citi, cu aceeași plăcere, măcar o parte din cărțile care au fost lansate la recentul târg Bookfest. Încet-încet, ajung astfel la concluzia unui intelectual respectat, care-mi spunea odinioară că e recomandabil să stai cât mai departe de scriitori dacă vrei să nu te scârbească (și) scrierile lor.

P.S. Am aflat, imediat după apariția acestui articol, cu multă bucurie, că și cartea lui Vladimir Tismăneanu lansată la Târg a dobândit onorantul (și mult invidiatul) statut de ‘Best seller al Bookfest 2015′.”


Cine au fost magnaţii comunismului în România? Discuție la Adevărul Live pe marginea volumului “Efigii ale unui coșmar istoric” (Humanitas, 2015)

25/05/2015

Cine au fost magnaţii comunismului în România şi ce au lăsat în urmă aceşti exponenţi ai răulului în istorie? Există un tipar anume de educaţie al acestora? Cât a contat doctrina şi cât – dorinţa de parvenire? Am răspuns la aceste întrebări la Adevărul Live, în contextul apariţiei volumului „Efigii ale unui coşmar istoric“, lansat sâmbătă, la Bookfest, la standul editurii Humanitas.

efigii_ale_unui_cosmar_istoric

Lucrarea este compusă dintr-o serie de portrete ale liderilor şi activiştilor comunişti din generaţia stalinistă şi post-stalinistă. E vorba despre minciuna comunismului „cu faţă umană“, despre continuitatea unui regim care nu s-a despărţit niciodată de teze leniniste, despre luptele pentru putere de la vârful nomenclaturii şi despre intelectualii slujitori ai comunismului dinastic din România.

Înregistrarea întregii discuții poate fi urmărită aici:

http://adevarul.ro/cultura/carti/vladimirtismaneanu-portretele-celor-mai-importanti-comunisti-romani-adevarul-livede-1200-1_5562d675cfbe376e359153f2/index.html


URSS ca Mare Minciună (eseu de Marius Stan și Vladimir Tismăneanu)

08/05/2015

Atunci când Ronald Reagan a numit URSS “imperiul Răului”, stânga bien pensante s-a grăbit să-l anatemizeze și să-l persifleze. După câțiva ani, ideologul perestroikăi, Aleksandr Iakovlev, spunea același lucru, recunoscând că Marele Experiment fusese întemeiat pe violență, minciună, duplicitate și teroare. O spuseseră, firește, Ivan Bunin și Boris Souvarine, Arthur Koestler și George Orwell, Andrei Siniavski și Aleksandr Soljenițîn, Andrei Saharov și Elena Bonner, dar acum sentința venea din sanctum sanctorum, din inima aparatului ideologic al partocrației totalitare bolșevice. Vladimir Putin este azi moștenitorul autocrației țariste, al misticismului pravoslavnic, al mesianismului bolșevic și al imperialismului velicorus dintotdeauna. Un cocteil pernicios menit să galvanizeze pasiuni și să mobilizeze nostalgii în favoarea unui proiect anti-occidental, anti-liberal și anti-democratic. Esența putinismului este una resentimentară, similară celei a bolșevismului și a fascismului. Am scris pe acest subiect și am fost blamați de ambasadorul extraordinar și plenipotențiar al Federației Ruse la București, Dl. Oleg Malginov.  Ne menținem diagnosticul din acel articol: Există o ispită fascistă la Kremlin.

 

Pentru țarul kaghebist Vladimir Vladimirovici, năruirea URSS a fost cea mai gravă catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea. De fapt, așa cum a scris Boris Souvarine, unul dintre primii mari apostați ai comunismului, chiar acronimul URSS conținea, prin cele patru litere, patru minciuni: Uniunea Sovietică nu a fost una reală, republicile nu erau republici în sensul de res publica, sovietele (consiliile) fuseseră de multă vreme golite de orice conținut democratic, iar socialismul proclamat oficial era unul al celei mai rigide stratificări sociale. Niciodată și nicăieri nu a fost clasa muncitoare mai exploatată ca în regimurile în care se afla, pasămite, la putere.

Sistemul s-a întemeiat pe dominația nomenclaturii de partid și de stat. Existau grupuri și sub-grupuri nomenclaturiste, și toate acestea beneficiau de un formidabil angrenaj al privilegiilor. Regimul nu putea oferi bunuri de larg consum, se întemeia pe producția mereu crescândă de arme. Totalitarismul sovietic a fost unul stratocratic, cum au demonstrat Cornelius Castoriadis și Claude Lefort. Era militarist prin însăși esența sa, nu putea fi altfel. Simbolul tancului va fi prezent și anul acesta la Moscova, la aniversarea a șaptezeci de ani de la victoria din cel de-Al Doilea Război Mondial, acolo unde Putin a promis un spectacol militar hi-tech (împănat cu sisteme de rachete, 16.000 de soldați, avioane și elicoptere, etc.). Kremlinul a acuzat Occidentul în ultimul timp și de “politizarea” acestui eveniment prin boicot, dar se uită că regimul Putin transformase data de 9 mai, deja de ceva vreme, în simbol al noului stat. Militarismul rus continuă așadar să funcționeze la nivelul narațiunilor constitutive ale statului.

Să ne amintim apoi că URSS exportase modelul bolșevic în statele numite “democrații populare”. Evident, acest pleonasm era doar un camuflaj retoric pentru a justifica impunerea terorismului ideologic și colonizarea țărilor din Europa de Est și Centrală. Moscova, cu ale ei școli de partid, a devenit Mecca educațională a comunismului global. Activiștii din țările satelizate absorbeau acolo dogmele leniniste, deveneau militanți ai proiectului revoluționar planetar. Din România au plecat să învețe doctrina leninistă personaje precum Nicolae Ceaușescu, Constantin Dăscălescu, Ilie Verdeț, Ion Iliescu și atâția alții. Vorbim de sute, chiar mii de activiști pentru care Rusia Sovietică a devenit a doua, ori chiar prima patrie. Nu conta la ce facultate studiau, educația sovietică era una complet impregnată ideologic. Nu e de mirare că și azi există foști studenți la universitățile sovietice care suspină după timpurile “romantice” ale juneții lor moscovite ori leningrădene. Paseismul, în toate formele lui, este de altfel și preocuparea preferată a lui Vladimir Putin: pentru el, problema de astăzi a Rusiei nu este faptul că oamenilor le lipsește o viziune despre viitor, ci că ei nu mai sunt într-atât de mândri de propriul lor trecut (sau cel puțin este indusă această idee). Prin urmare, tot ceea ce generează Putin ca mesaj oficial este doar despre acest trecut așa-zis glorios.

Nu negăm că unii dintre cei care au urmat studiile în URSS vor fi descoperit acolo ceea ce a fost marea înșelătorie a comunismului de tip leninist. De pildă, un Alexander Dubček, liderul reformist din perioada Primăverii de la Praga. Dar acestea au fost excepțiile de la regula devotamentului necondiționat pentru linia moscovită. Până la sfârșitul zilelor sale, Ceaușescu l-a admirat pe Stalin. Anti-sovietismul său, asemeni celui al mentorului Gheorghiu-Dej, era unul instrumental și oportunist. În fapt, Dej și Ceaușescu erau anti-hrușcioviști, repudiau ideea demolării cultului lui Stalin și efectele liberalizante ale acestei ofensive. Chiar și manualele de istorie apărute sub regimul Putin îl privesc pe Stalin ca pe un “manager rațional”, iar teroarea din anii ’30, ca pe un fenomen care a făcut posibil marele salt industrial (justificând astfel, în cheie etatistă, și colectivizarea și Holodomorul).

Sovietismul a fost o formă mentală, iar formele mentale nu dispar spontan. Jurnalista Masha Gessen are dreptate: marea eroare a lui Boris Elțin a fost renunțarea la procesul împotriva autorilor loviturii de stat din august 1991. Un asemenea proces ar fi fost unul al instituțiilor vitale ale sistemului, în primul rând PCUS și poliția secretă (KGB). Eșecul decomunizării a fost cauza principală a resurecției sovietismului în versiunea putinistă. Istoria este din nou falsificată, memoria este cauterizată, s-a revenit la temele celei mai obscene propagande belicoase. A ignora acest lucru, a-i atribui lui Putin intenții onorabile, a denigra lupta democraților din Ucraina pentru suveranitate politică și națională, sunt tot atâtea invitații la capitulare. Vladimir Putin mizează pe două lucruri: abulia și amnezia Vestului. La șaptezeci de ani de la înfrângerea nazismului, trebuie să i se reamintească lui Putin că Occidentul nu s-a mobilizat împotriva lui Hitler doar pentru a-i îngădui lui Stalin și urmașilor săi să-și îndeplinească extravagantele planuri. Valorile antifascismului democratic coincid cu acelea ale anticomunismului civic-liberal, deci ale anti-totalitarismului.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/urss-ca-mare-minciuna-eseu-de-marius-stan-%c8%99i-vladimir-tismaneanu/


Un sfert de veac de post-comunism: Impliniri si provocari

01/05/2015

cover

Coordonat de Lavinia Stan si Diane Vancea, volumul include capitole semnate de Paul Sum, Katherine Verdery, Duncan Light, Craig Yong, Vladimir Tismaneanu, Tom Gallagher, Marius Stan, Dennis Deletant, Peter Gross, Levente Salat, Mihaela Miroiu, Csaba Novak, Cristina Parau, Ron King, Cosmin Gabriel Marian, Radu Cinpoes, Monica Ciobanu.

https://rowman.com/ISBN/9781498501101/Post-Communist-Romania-at-Twenty-Five-Linking-Past-Present-and-Future


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 199 other followers