Legendele comunismului romanesc: “Privesc din Doftana prin gratii de fier”…

12/07/2015

Muzeul Doftana a simbolizat unul dintre principalele lieux de memoire ale comunismului romanesc. L-am vizitat, ca atatia alti pionieri din RPR/RSR, ni s-a vorbit despre “Sectia H”, despre “Balaurul” Savinescu, despre eroismul celor care au suferit pentru ideile lor.  Ni s-a spus ca fusese o adevarata universitate. Cei inchisi studiau “Probelemele leninisnismului” de Stalin precum zelotii crestini evangheliile. A merge in pelerinaj la Doftana, era, in ciclul pedagiei comuniste, un rite de passage, o forma de initiere.  Nu neg ca era vorba, daca ne gandim la detinuti, de oameni care credeau sincer in tezele bolsevice. Dej a stat acolo intemnitat sase ani. Propriul meu parinte, un an. La fel, Grigore Preoteasa, Foris, Chisinevschi, Apostol, Rautu, Ceausescu. De-acolo au evadat Doncea, Petrescu si Vasilichi. Acolo a murit Ilie Pintilie.

Un N. Moraru, ideolog de seama al staoinismului (anti)cultural, de pilda, nu a contenit sa invoce cei “zece ani de la Doftana”.  Chiar si atunci cand incerca sa combata, de pe culmile ridicolului, “iestetica burgheza”.  Care zece ani au fost reali, doar ca nu justificau nicicum propulsarea acestui impostor in fruntea “sindicatului artelor si culturii”. La Doftana s-a acumulat resentiment zi de zi, ceas de ceas si in proportii de secta. Ura stransa in suflet la Doftana s-a revarsat asupra Romaniei dupa 1945 cu o intensitate patologica.

Cantecul “Privesc din Doftana” a fost, in economia simbolica a comunismului ajuns la putere, un fel de imn al mitologicului proletariat revolutionar. Se canta pe o melodie populara ruseasca, iar versurile au fost scrise de Teodor (Fedia) Rudenko, prieten cu Gheorghiu-Dej, spion sovietic, devenit dupa 1948 sef de sectie la CC al PMR, apoi ambasador in China maoista.  Cantecul se invata in scoli, se canta la serbari, devenise un fel de ecou obsedant, era inganat chiar si de adversarii regimului.

“Privesc din Doftana prin gratii de fier/Departe in zare un petic de cer/E cerul sub care inchisa si ea/Se mistuie-n chinuri tovarasa mea”.

http://www.trilulilu.ro/muzica-traditionala/privesc-din-doftana?ref=cauta

Tovarasa era Ivanka Rudenko, sora lui Petre Gheorghe, seful organizatiei Bucuresti a PCdR in anii celui de-al II-lea razboi mondial, cazut victima luptelor intestine din conducerea acelei secte mesianice.  Vaduva lui Petre Gheorghe a fost temuta, fanatica Ronea, vicepresedinta Comisiei Controlului de Partid, nemiloasa anchetatoare a diverselor “devieri” de la linia partidului.   In 1971, Ivanka Rudenko primea titlul de “Erou al Muncii Socialiste” si medalia de aur “Secera si Ciocanul”. Impreuna cu alte ilegaliste, y compris Ghizela Vass, Stela Moghioros, Vanda Nicolski, Constanta Craciun, Ofelia Manole, Ana Toma (sotia calaului Pantiusa), Tatiana Bulan (quel nom!), Zina Brancu, Ecaterina Micu-Chivu. Evident, si Elena Ceausescu, cea care nu facuse niciodata puscarie, dar era de-acum proclamata eroina a clasei muncitoare…

 


Romantismul populist ca mit politic: Ipoteze despre criza elena (si europeana)

07/07/2015

Populismul etnocentric, o viziune care unifica obsesii ale extremei drepte si ale extremi stangi, a revenit cu maxima vigoare pe scena politica europeana. Odata cu el, si mitul politic ca naratiune identitara, menita sa ofere explicatii definitive si monocauzale unor fenomene extrem de diverse. Nu adevarul este substanta mitului politic, ci credibilitatea. Alexis Tsipras nu este singur in aceasta noua explozie a emotiilor, sentimentelor acute si resentimentelor apasate. Iata ca Pablo Iglesias de la “Podemos” si Marine LePen, de la Frontul National ajung sa proclame lucruri similare sub semnul unei deloc camufllate euforii anti-UE. Cum scria candva Albert Hirschman, un mare ganditor social, “Shared hatreds make for strange bedfellowships”. Urile comune duc la aliante straniii.

Mitul politic nu este o ideologie, lucru pe care l-am accentuat intr-o carte aparuta in 1998 (“Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism, and Myth in Post-Communist Europe”, Princeton UP, 1998, trad. rom. de Magda Teodorescu, Polirom, 1999). In inima ideologiilor pot pulsa miturile politice, dar ele au un grad sporit de coerenta si, se poate spune, de “rationalitate”. Un capitol era intitulat “Ruinele leniniste sau asteptandu-l pe Peron”. Iata-l ca a sosit.

Mitul politic apeleaza la stratul infra-rational al actiunii sociale, are capacitati galvanizante pe care ideologiile cel mai adesea nu le poaseda. Gratie miturilor politice gen “lupta claselor” ori “lupta raselor”, ideologiile tari ale secolului XX au putut sa se transforme in religii politice. Spre a relua titlul unei celebre carti a lui Raymond Aron, este vorba aici de opium spiritual. Primul ganditor major care s-a ocupat de chestiunea mitului politic modern a fost sindicalistul revolutionar Georges Sorel. De la Sorel a invatat Benito Mussolini cum un set de pasiuni politice poate sa fie transformat in ingredient al unei miscari revolutionare care pretinde regenerarea umanitatii (in acest caz, fascismul). Lenin l-a pretuit pe Sorel, Acesta din urma l-a admirat pe Lenin.

Tsipras s a crescut intr-o cultura politica a unei stangi impenitente, a absorbit miturile auto-glorificatoare (si simultan auto-victimizante) care prezinta rezistenta elena drept un sir continuu de eforturi supra-omenesti de a tine piept agresiunilor externe si infamiilor interne. Vreau sa fiu bine-inteles: nu consider mitul politic o minciuna, ci doar o naratiune cu valente metaforice mai degraba decat analitice. Ideologiile legitimeaza, miturile politice angajeaza. Evident ca a existat rezistenta antifascista in Grecia, ca au fost nu putine momente de eroism veritabil. Dar ne aflam in 2015, nu in 1941, Germania de azi nu este Germania lui Hitler. Cand unii spun ca Grecia lupta sa se elibereze de “colonialismul UE”, ei comit o eroare: Grecia nu este ocupata de UE, ci face parte, in chip voluntar, din aceasta constructie.

Mitul politic apeleaza la afecte, pulsiuni, sentimente si, mai ales, resentimente. Nu negam ca austeritatea a fost adeseori asociata cu masuri extrem de dure. Dar nu despre austeritate este vorba in mitologiile populiste, ci de respingerea unui intreg proiect al modernitatii liberale, care include elemente insitutionale, ideologice, de proceduri impersonale.Este vorba de o repudiere a contractualismului in numele colectivismului.

Alexis Tsipras nu este Aris Velouchiotis, liderul miscarii de rezistenta din anii celui de-al II-lea Razboi Mondia, nici generalul Markos Vafiadis, comandantul asa-zisei “Armate de Eliberare Greaca” din perioada Razboiului Civil (1946-1949). Ceea ce nu inseamna ca, imbatandu-se cu elixirul mitologic, el nu se concepe, asemeni unui Slobodan Milosevici, drept ultimul garant al unei libertati primejduite, incarnare profetica a unei misiuni de o urgenta extrema, de care depinde supravietuirea insasi a demnitatii pe pamantul Eladei (si chiar al Europei). In centrul viziunii sale mesianice se afla mitul poporului, al comunitatii de destin, un maximalism romantic ale carui consecinte se vad cat se poate de limpede la acest ceas de descumpanire europeana.

Sugestii:

http://www.nytimes.com/2015/07/07/world/europe/greek-no-vote-may-have-its-roots-in-heroic-myths-and-real-resistance.html?_r=1

http://www.contributors.ro/global-europa/barocul-comunisto-fascist-syriza-putin-dughin-si-adevaratele-probleme-ale-europei/

http://www.contributors.ro/global-europa/la-ordinea-zilei-destinul-radicalismului-de-stanga-din-grecia-%c8%99i-nu-numai-de-acolo/

http://www.contributors.ro/economie/chavism-a-la-grec/

http://www.contributors.ro/global-europa/apres-nous-le-deluge-triumful-cinismului-ludic-in-grecia/

http://www.lapunkt.ro/2015/04/15/venele-deschise-si-bunul-salbatic-eduardo-galeano-versus-carlos-rangel-un-eseu-de-marius-stan-si-vladimir-tismaneanu/


Après nous, le déluge! Triumful cinismului ludic in Grecia

05/07/2015

O fiesta de tip chavist se deruleaza in aceste momente in Grecia. Cum scria cineva, este o suprema ironie istorica a vedea cum tara care i-a dat pe Socrate si pe Sofocle traieste azi transa tiersmondista. Este o reintoarcere a lui Andreas Papandreou cu a sa demagogie anti-occidentala, insa una cu mult mai intensa decat ceea ce-a experimentat liderul PASOK. Grecia a ales intre Uniunea European si Lumea a Treia. S-a aruncat in prapastia celui mai nefast populism. In Europa de azi, Tsipras este noul Juan Domingo Peron.

Iresponsabiltatea pare sa dea masura comportamentului celor care, in Grecia, sustin pozitia lui Alexis Tsipras si a Syrizei. Altfel spus, après nous, le déluge! Instinctul mortii exista atat in plan individual, cit si in acela colectiv. Intregi comunitati se pot dedica in chip maniacal auto-distrugerii. Sigur, avem de-a face cu parodia autenticului instinct thanatic. Nu e vorba aici de scheme doctrinare abstracte, de viziuni teoretice sofisticate, de programe coerente de salvare a ceea ce poate fi salvat in economia Greciei, ci de o desfatare narcisista fara margini, o orgie a pseudo-demnitatii patriotarde, prin ignorarea adevaratelor provocari si a inevitabilelor constrangeri. Nu e aici (doar) anarhie, ci de-a dreptul anomie. Tsipras, Varoufakis si ceilalti corifei neo-stangisti de la Atena s-au jucat cu focul. O fac in continuare, se viseaza detasamentul de soc al noului “front anti-imperialist”.

Triumful plebiscitar al lui Tsipras, un politician care intruchipeaza ceea ce numesc cinismul ludic, este unul la antipodul tuturor valorilor care stau la baza Europei unite. Grecia a intrat voluntar, voios, exuberant si nesilita de nimeni, in sfera de influenta putinista.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/apres-nous-le-deluge-triumful-cinismului-ludic-in-grecia/


Une rencontre inoubliable

30/06/2015

La Alain Besancon in birou, la el acasa, pe Rue du Bac. Lung dialog, impreuna cu Marius Stan, despre revolutii, leninism, putinism, ideocratii, mesianisme politice si chiliasme soteriologice, despre gnosticism si eurasianism. De o prospetime intelectuala impresionanta, marele sovietolog ne impartaseste gandurile sale pe aceste teme de o incandescenta actualitate intelectuala si politica. Ne vorbeste despre Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, despre Kolakowski, Ionesco si Martin Malia, despre Raymond Aron si Castoriadis. Vom publica dialogul in zilele urmatoare.

VT1 VT


La mulți ani, Tudor Jebeleanu! Prieten de-o viață și pentru o viață

19/06/2015

IMG_0449

Tudor și Florica Jebeleanu sunt cei mai vechi prieteni ai mei. Ne știm dintotdeauna. În aprilie 1965, cu o zi sau două înainte de 1 mai, se stingea din viață la Sinaia, în urma unui atac de cord, pictorița și graficiana Florica Cordescu, soția poetului Eugen Jebeleanu, soră geamănă a Marcelei Cordescu, soția unuia din părinții SF-ului românesc, Vladimir Colin. A fi lângă Tudor, Delia și Luca, alături de Tudor, de ziua sa, este un privilegiu pentru mine și prietenii mei apropiați.


După Bookfest: O radiografie a intelofobiei

01/06/2015

Mă aflu într-un turneu de promovare a volumului Efigii ale unui coșmar istoric. Am vorbit la Alba Iulia, marți la 11.00 vorbesc la Universitatea de Vest și la ora 18.00 lansez Efigiile la librăria “Cartea de nisip” din Timișoara, iar miercuri țin o prelegere la Arad despre bătălia pentru spațiul public și rolul intelectualilor în România post-comunistă. Urmăresc stupefiat, asemeni atâtor altor prieteni ai societății deschise, reacțiile legate de afirmațiile și ieșirile intelofobe din ultima lună ale prozatorului Breban. În acest context, mi se pare de o fierbinte actualitate articolul semnat de Mircea Mihăieș, “De ce nu m-am dus la Bookfest”, apărut în România literară.

Afis-Efigii_50x70cm_Arad

“Una dintre minunatele invenții ale României post-comuniste este instituția târgului de carte. Vorbesc de o ‘instituție’ și nu de o serie de proiecte disparate pentru că, după câțiva ani de căutare a identității, cele două mari târguri, Bookfest și Gaudeamus, au devenit puncte obligatorii pe harta culturală a țării. Bine organizate, beneficiind din plin de expertiza internațională, ele se bucură de un enorm succes tocmai pentru că nu au dorit să inoveze. Sunt printre puținele locuri din România unde lucrurile arată ‘ca afară’. Am văzut suficiente târguri internaționale încât să știu că nu fac o comparație fără acoperire. Standurile se prezintă din ce în ce mai bine, iar cărțile înseși rivalizează, de foarte multe ori, la nivelul concepției grafice, cu cele mai frumoase volume publicate astăzi în lume.

Târgurile, după cum se știe, sunt și prilejul în care scriitorii îi asaltează pe editori cu noi propuneri, iar editorii își arată mulțimii augustele fețe, mândri de ceea ce au reușit să producă într-un an de zile — sau, în unele cazuri, în ultimele luni sau chiar săptămâni. Nu știu câte contracte efective se parafează la târguri, nu știu câți traducători își aleg direct din standuri cărțile pe care le vor traduce, nu știu cât de eficace sunt lansările care transformă marea sală de la Romexpo într-un Babel sonor amețitor. Dar știu că foarte mulți români își trăiesc viața intelectuală având drept reper datele de desfășurare ale târgurilor menționate.

Deși se vorbește mai puțin despre această componentă, de pe la mijlocul anilor ’90, Gaudeamus și, ulterior, Bookfest au împrumutat bunul obicei de a invita, ca participant de onoare, câte o țară. În 2015, la Bookfest, de acest tratament s-a bucurat Cehia, în organizarea Ministerului Culturii din Cehia și a Centrului Ceh din București, împreună cu doi parteneri din România, editurile Curtea Veche și Jumătatea Plină. Sub genericul Cehia. Republica literaturii, evenimentul a asigurat o bună propagandă țării care s-a impus de multă vreme drept una dintre ‘producătoarele’ de scriitori importanți.

Dar într-o măsură chiar mai mare decât o sărbătoare a cărții, Bookfest și Gaudeamus sunt sărbători ale cititorului. Am mai scris și altădată: una dintre cele mai minunate imagini care-mi vin în minte atunci când vreau să-mi reprezint ideea de sublim e cea a unor doamne ieșind de la Romexpo cocârjate (chiar acesta e cuvântul) de plasele, pungile și gențile pline cu cărți. Am surprins scena acum câțiva ani, pe planul înclinat din fața intrării principale a pavilionului. Primul impuls a fost să le sar în ajutor, să le eliberez de povara kilogramelor care le făcea să nădușească și să măsoare cu priviri disperate distanța până la portbagajele mașinilor unde urma să fie depusă prețioasa captură. Am renunțat, însă, văzând cu câtă dârzenie își încleștaseră palmele pe ‘containerele’ burdușite cu cărți.

Simultan, m-a străfulgerat imaginea a mii de situații în care, după ore de așteptare la cozi, femeile din vremea comunismului se întorceau acasă cu aceeași privire parcă hipnotizată. Cumpăraseră nu ce ar fi avut în acel moment nevoie, ci, de-a valma, indiferent dacă le trebuia sau nu, tot ce puteau oferi atunci ‘alimentarele’ lui Ceaușescu: orez și hârtie igienică, detergenți și conserve de pește (neapărat ‘oceanic’), pungi cu paste făinoase, fasole la borcan având culoarea degetelor de mort, boabe de mazăre pipernicite, ca și cum sute de fețe miniaturale și zbârcite de asiatici ar fi fost ținute prizoniere în lichidul de culoare incertă din recipient. Nu erau grupuri umane, ci cârduri cu priviri anxioase, gata să-și apere prada de hoarda flămândă care nu avusese noroc, în ziua aceea, să ‘apuce’ vreunul din râvnitele produse care se ‘dădeau’ în dughenele insalubre ale comunismului.

Din motive obiective, nu am reușit, zilele trecute, să ajung la Bookfest. Am, așadar, conștiința împăcată cel puțin față de doi prieteni, frații mei, Vladimir Tismăneanu și Horia-Roman Patapievici. Pur și simplu, nu am putut să mă eliberez de îndatoririle pe care le aveam la Timișoara. Vladimir și-a lansat o nouă carte din seria ‘galeriei cu monștri’ care au susținut și perpetuat ideologia comunistă în România, Efigii ale unui coșmar istoric, iar Horia s-a aflat în dubla ipostază de editor (selecție, îngrijire, cronologie și comentarii) al primului volum din seria de opere Ezra Pound (poeziile scrise între 1908 și 1920) și de autor al eseurilor cu titlul Partea nevăzută decide totul (acesta din urmă fiind unul dintre best-seller-urile Târgului).

În același timp, nu-mi pot ascunde mie însumi faptul că am simțit și o ușurare că nu voi fi la Romexpo. O ușurare combinată cu frustrare, pentru că nu există plăcere mai mare decât să baletezi printre valurile de cărți care te privesc ademenitor (organizatorii vorbeau de un milion de cărți oferite spre vânzare și de două sute de edituri prezente). De o vreme, mă indispune tot mai mult lucrul care mă încânta cândva: și anume, mulțimea întâlnirilor neașteptate. Absența mea de la Târgul din mai e legată, așadar, și de dorința de a nu mă mai vedea vreodată față în față cu o sumedenie de scriitori români. E vorba de oameni de care m-am simțit, decenii în șir, legat cu puternicele fire ale solidarității de valoare, aspirație civică și generație. Oameni cărora le-am descoperit, însă, în ultimii ani figurile schimonosite de ură, cărora le-am văzut la televizor grimasele descompuse de oroare și glasurile sugrumate de resentiment.

M-am săturat, așadar, în primul rând, de propria mea generație de scriitori, așa-numiții optzeciști, care, cu excepțiile de rigoare, s-au dovedit a fi nu doar niște talente precare, ci și caractere detestabile. N-aș vrea, de pildă, ca să dau un exemplu, să-l mai întâlnesc vreodată pe Florin Iaru. Nu suport, pur și simplu, nu suport să fac o comparație între ceea ce știam că a fost pe vremea tinereții noastre (unul dintre cei mai seducători și talentați poeți români, un om căruia expresia ‘pâinea lui Dumnezeu’ i se potrivea de minune) și personajul nefrecventabil de astăzi. Cel care trăia pe vremuri ‘la cea mai înaltă ficțiune’, a ajuns s-o ducă dintr-o ‘ficționalizare’ în alta, inventând povești abracadabrante despre prietenii mei și despre mine, pe care ne urmărește cu o ură pe cât de sălbatică, pe atât de inexplicabilă.

Mi-ar fi extrem de dureros să-l mai întâlnesc vreodată pe Radu Călin Cristea. Omul alături de care am petrecut multe ceasuri frumoase ale vieții mele a căzut într-o patimă a ‘dezvăluirilor’ ce nu diferă cu nicio picătură de dosarele de Securitate din vremea comunismului. Sunt uluit de metamorfoza, cu adevărat kafkiană, suferită în intervalul ultimilor ani — ani ce coincid (întâmplător?) cu o serie de funcții publice obținute pe cale politică.

M-am săturat, de asemenea, de privirile furișe aruncate de diverși jurnaliști culturali, gen Șimonca, pe vremuri vajnic promotor al democrației, pe când lucra la un post de radio occidental, ajuns, astăzi, un simplu posesor de lupă ideologică prin care privește lumea culturală. M-am săturat, în aceeași măsură, de pleiada neo-comunistă — dar cu cefe tot mai groase — care dă năvală la acest eveniment eminamente capitalist cu aerul că ce se află în rafturi e rezultatul „redistribuirii” marxist-leniniste, și nu al muncii epuizante, provocatoare de infarcturi, a unor editori-capitaliști. După cum m-am săturat să zăresc, fie și cu coada ochiului, siluetele înveninaților, revanșarzilor și orbiților de pofta de a distruge din categoria Eugen Simion, Breban și acoliții lor.

Ceea ce nu înseamnă că nu voi citi, cu aceeași plăcere, măcar o parte din cărțile care au fost lansate la recentul târg Bookfest. Încet-încet, ajung astfel la concluzia unui intelectual respectat, care-mi spunea odinioară că e recomandabil să stai cât mai departe de scriitori dacă vrei să nu te scârbească (și) scrierile lor.

P.S. Am aflat, imediat după apariția acestui articol, cu multă bucurie, că și cartea lui Vladimir Tismăneanu lansată la Târg a dobândit onorantul (și mult invidiatul) statut de ‘Best seller al Bookfest 2015′.”


Cine au fost magnaţii comunismului în România? Discuție la Adevărul Live pe marginea volumului “Efigii ale unui coșmar istoric” (Humanitas, 2015)

25/05/2015

Cine au fost magnaţii comunismului în România şi ce au lăsat în urmă aceşti exponenţi ai răulului în istorie? Există un tipar anume de educaţie al acestora? Cât a contat doctrina şi cât – dorinţa de parvenire? Am răspuns la aceste întrebări la Adevărul Live, în contextul apariţiei volumului „Efigii ale unui coşmar istoric“, lansat sâmbătă, la Bookfest, la standul editurii Humanitas.

efigii_ale_unui_cosmar_istoric

Lucrarea este compusă dintr-o serie de portrete ale liderilor şi activiştilor comunişti din generaţia stalinistă şi post-stalinistă. E vorba despre minciuna comunismului „cu faţă umană“, despre continuitatea unui regim care nu s-a despărţit niciodată de teze leniniste, despre luptele pentru putere de la vârful nomenclaturii şi despre intelectualii slujitori ai comunismului dinastic din România.

Înregistrarea întregii discuții poate fi urmărită aici:

http://adevarul.ro/cultura/carti/vladimirtismaneanu-portretele-celor-mai-importanti-comunisti-romani-adevarul-livede-1200-1_5562d675cfbe376e359153f2/index.html


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 202 other followers