Un sfert de veac de post-comunism: Impliniri si provocari

01/05/2015

cover

Coordonat de Lavinia Stan si Diane Vancea, volumul include capitole semnate de Paul Sum, Katherine Verdery, Duncan Light, Craig Yong, Vladimir Tismaneanu, Tom Gallagher, Marius Stan, Dennis Deletant, Peter Gross, Levente Salat, Mihaela Miroiu, Csaba Novak, Cristina Parau, Ron King, Cosmin Gabriel Marian, Radu Cinpoes, Monica Ciobanu.

https://rowman.com/ISBN/9781498501101/Post-Communist-Romania-at-Twenty-Five-Linking-Past-Present-and-Future


Baltimore şi mizeria violenţei (un eseu de Ioan Stanomir)

29/04/2015

Pentru toţi cei care sunt educaţi în memoria luptei revoluţionare pe care o întruchipează , în maniere diferite, Angela Davis, Malcolm X sau “Partidul Panterelor Negre”, imaginile de devastare urbană şi de confruntare cu forţele de ordine din Baltimore sunt expresia retrezirii potenţialului contestatar ce părea să fi dispărut în deceniile din urmă. Jafurile şi magazinele arse sunt gesturile care anunţă intrarea în scenă a luptei de rasă şi de clasă. Revoluţia este, în fine, pe cale de a avea loc.

Drama de la la Baltimore, în care moartea lui Freddie Gray a acţionat ca un catalizator, duce mai departe un mit care se înscrie în genomul radicalismului afro-american. Spaţiul urban, în care sărăcia este invariantul existenţial imposibil de ignorat, devine matricea din care se iveşte acea energie a revoltei pe care “ Noua stângă “ a privit-o ca fiind alternativa la epuizarea şi capitularea clasei muncitoare tradiţionale. Minorităţile rasiale sunt avangarda acestui proces care va duce, în mod inevitabil, la prăbuşirea universului capitalist. Conflictul implacabil cu poliţia defineşte acest stil politic, care refuză, din chiar momentul naşterii sale, logica oricărui compromis.

De aici, vitalitatea unei tradiţii a violenţei urbane pe care stânga radicală a instituţionalizat-o, la nivelul canonului. Sanctificarea unei personalităţi seduse de totalitarismul comunist precum Angela Davis este un exemplu ce ilustrează această logică perversă. Rasismul formulat explicit în discursurile lui Malcolm X este ignorat, în favoarea constituirii unei efigii edulcorate şi corect politic. Admiraţia pentru Cuba castristă şi pentru mişcările de eliberare comunizante din Africa sunt semnele aceleiaşi pasiuni tiranofile ce manipulează suferinţa umană, spre a ridica pe temeliile ei edificiul perfect al utopiei.

Simbolic, în decorul tragediei de la Baltimore, spectrul acestei violenţe revoluţionare difuze şi anarhice revine, spre a bântui nu doar comunitatea, ci şi imaginarul intelectual al celor care sunt prinşi în lupta cu ordinea capitalistă şi cu statul american. Mecanismul acestei reinventări a radicalismului este vizibil şi în maniera în care lupta de clasă este suprapusă peste clivajele rasiale. Tinerii vandali din cartierele din Baltimore devin, în această naraţiune alimentată de justificări empatice, avangarda unei forţe ce dă glas mâniei trezite de sărăcie şi de excluderea socială. Detaliul că această frustrare se îndreaptă asupra propriului oraş, prin imolarea sa, este unul secundar. Ca de atâtea ori, ceea ce contează pentru stânga radicală este Revolta, Răscoala, Insurgenţa. Oamenii concreţi pălesc în faţa grandorii de cristal a ideilor.

De aceea, evocarea liniei de acţiune şi a memoriei lui Martin Luther King este un imperativ al acestui moment. Nonviolenţa nu a fost, în cazul mişcării pentru drepturi civile, o strategie corectă politic, ci consecinţa încrederii în capacitatea oamenilor liberi şi demni de a lichida un sistem al opresiunii, inegalităţii şi rasismului. Curajul celor care au triumfat împotriva brutalităţii se cere contrapus acestui spectacol terifiant al jafului urban dezlănţuit.

Refuzul radicalismului şi al violenţei urbane sunt parte din acest efort, tenace şi îndelungat, de redescoperire al solidarităţilor ce trec peste graniţele “claselor” şi “ raselor”. Fanatismul se hrăneşte, istoric, din acest complex al exacerbării diferenţelor- el este imposibil de reconciliat cu principiile civismului. La dreapta ca şi la stânga, se află un teritoriu al urii şi al dezolării.

Tragedia de la Baltimore nu poate fi debutul unei noi revoluţii care să îi unească, în logica lui Fanon, pe acei “blestemaţi ai pământului”. Ea trebuie să devină ocazia unei reflecţii în marginea capacităţii republicii americane de a revitaliza instinctul stenic al cetăţeniei. Mizeriei violenţei i se cere contrapusă luciditatea democraţiei.

http://www.lapunkt.ro/2015/04/29/baltimore-si-mizeria-violentei/


Voci în eter: Monica Lovinescu în dialog cu Matei Călinescu

07/04/2015

Vocile de neuitat care ne-au ajutat sa nu disperăm. Reperele noastre axiologice in vremuri ale descumpănirii. Cei care ne-au invăţat că speranţa moare ultima. Stau de vorbă două mari  constiinţe: Matei Călinescu in dialog cu Monica Lovinescu, iata intr-adevăr ce inseamna o sărbătoare a libertăţii. N-am apucat sa scriem cartea despre care pomeneste Matei („Revoluţii. Idei. Ideologii. Mişcări. 1776, (adică data revoluţiei americane) 1989”). Este in mare parte vina mea. Dar o voi face impreună cu Marius Stan şi vom dedica amintirii sale acea carte. (VT)

La microfon Gelu Ionescu. În programul de astăzi al actualităţii culturale româneşti veţi putea asculta un lung şi interesant dialog între Monica Lovinescu şi Matei Călinescu, în trecere prin Paris în săptămânile din urmă. Virgil Ierunca va fi prezent cu obişnuita sa “Revistă a revistelor culturale”.

http://www.europalibera.org/flashaudio.html

Actualitatea culturală românească: Monica Lovinescu în dialog cu Matei Călinescu

Dialogul dintre Monica Lovinescu şi Matei Călinescu, cum mulţi dintre Dumneavoastră ştiu, profesor de literatură comparată la Universitatea din Bloomington, Statete Unite, şi care va împlini nu peste mult timp 20 de ani de exil, dialogul are mai multe teme, începând cu cele ale peisajului politic actual din România şi terminând cu proiectele literale ale lui Matei Călinescu.Fac precizarea, că în prima parte a discuţiei Matei Călinescu se referă la un text scris în colaborare cu Vladimir Tismăneanu şi care între timp a apărut în România, în revista România Literară, numerele 20 şi 21, text ce se întitulează „Revoluţia din 1989 şi viitorul României”. La data înregistrării acestei convorbiri, cei doi nu ştiau că tocmai textul despre care vorbesc apare şi în presa din ţară. Un text de altfel foarte interesant, invităm pe ascultători să-l caute în colecţia României Literare.
Monica Lovinescu

Monica Lovinescu: Aş vrea să începem prin a vorbi, – despre ce se poate vorbi? – decât despre situaţia din România. Cititorii din ţară nu au la dispoziţie ultimul eseu, pe care Matei Călinescu l-a publicat împreună cu Vladimir Tismăneanu în Problems of Communism, aşa că aş vrea să ne spună marele linii ale acestui eseu, ca şi părerea lui, aprecierea lui aspura situaţiei din România.

Matei Călinescu: „Am să încep a spune prin ceea ce cred despre situaţia din România. Anul trecut, după episodul de barbarie de la 13-15 iunie, am folosit într-o scrisoare către un prieten parizian formula pe care el mi-a reamintit-o recent – un amestec între un stalinism târziu şi un fascism timpuriu. Nu ştiu dacă această combinaţie explozivă defineşte neocomunismul despre care se vorbeşte atât de mult în România, sau dacă această combinaţie are, metaforic vorbind, un sens mai larg şi poate chiar un sens care depăşeşte din păcate limitele neocomunismului însuşi.”

Monica Lovinescu: De ce spui fascismul timpuriu? N-ai impresia că de-a lungul ceauşismului s-a dezvoltat deja această combinaţie între stalinism şi fascism? Nu este întâmplător, cum se spune la Bucureşti, faptul că resurgenţa fascistă la momentul ei de faţă se petrece sub semnul fostei săptămâni şi actualei Românii Mari, deci ceaușist? Ceauşismul n-a fost în sine un fascism-neocomunism?

Matei Călinescu: „Bine, dar situaţia este mai deschisă acum. Acest fascism este într-un fel mai spontan, din păcate.”

Monica Lovinescu: Nu mai există şef suprem…

Matei Călinescu: „Nu mai există şef suprem, da. Situaţia mi se pare mult mai explozivă în momentul de faţă decât în trecut. Desigur că formula, arhetipul, aş zice, al acestei situaţii a existat din timpul lui Ceauşescu”

Monica Lovinescu: Aş spune că a fost chiar creat de Ceauşescu, nu?

Matei Călinescu: „Şi poate a fost chiar creat atunci, originalitatea ceauşismului acesta. Pe de altă parte, acum stalinismul, vorbesc de un stalinism târziu, aş pune accentul pe târziu, e un stalinism totuşi obosit, un stalinism, care este pe punctul de a se termina. Şi de aceea pericolul cel mare la ora actuală mi se pare pericolul acestui neofascism, acestui naţionalism extrem, acestui şovinism, care într-un fel otrăveşte viaţa  culturală românească. După câte îmi dau eu seama de departe, de la Bloomington, totuşi citesc destul de regulat presa românească şi o serie de cărţi care ajung acolo.”

Monica Lovinescu: Într-o zi, transmisă pe France Culture, de la Institutul Francez de la Bucureşti, – pentru care se deplasaseră de la Paris Alain Finkielkraut şi Jacques Julliard -, Jacques Julliard, analizând fenomenul naţionalist în ţările din Est, resurgenţa naţionalismului în ţările din Est, spunea că naţionalismul este de două feluri, precum este colesterolul – naţionalismul bun, cum e colesterolul bun, care duce naţiunile baltice spre democraţie, ca şi Basarabia spre democraţie, şi naţionalismul cel rău, şovinismul.

Eu continui să cred că resurgenţa este liberă, acuma, pentru că nu există şefi, deci îşi arată forma adevărată, resurgenţa e de tip ceauşist. Nu ştiu dacă îţi mai aduci aminte sau dacă ai urmărit în Săptămâna un editorial antisemit, care a fost pe urmă urmat de o scurtă disgraţie a autorului acelui editorial. Vreau să spun că Săptămâna a avut această conotaţie fascizantă de-a lungul exerciţiului ei. Or, asta era finalmente ceauşismul, iar în problema maghiară ceauşismul este cel care a creat tensiunile, care acum izbucnesc, sunt întreţinute şi vedem rezultatul pe care-l vedem. Nu?

Matei Călinescu: „Da. Acum aş vrea să fac o precizare – mie mi se pare că ceauşismul a fost această combinaţie, într-o formă îngheţată. Într-o formă extrem de rigidă.”

Monica Lovinescu: Ai dreptate, da.

Matei Călinescu: „Articolul, la care te-ai referit, a fost discutat şi în presa străină, se numea „Idealuri” şi apăruse în 1980. Am aflat cu surprindere că revista România Mare a hotărât să celebreze 10 ani de la apariţia acestui articol „Idealuri”, pe care l-a republicat şi în care se vorbeşte foarte clar de un comunism de tip românesc, de stil românesc, făcut de oameni născuţi în România de zeci de mii de ani şi nu de nou veniţi, venetici, etc.

Acum aş vrea să revin la întrebarea iniţială, pe care mi-ai pus-o şi anume la studiul din Problems of Communism. Acest studiu este de fapt o versiune lărgită şi adusă la zi a epilogului, pe care l-am scris la traducerea în engleză a „Istoriei Românilor”, de Vlad Georgescu, programată să apară la Ohio State University Press, luna aceasta. Editorul mi-a cerut să ating problema revoluţiei din 1989. Noi ştim că Vlad a murit din nefericire în 1988, când n-a mai mai putut continua lucrul la ediţia revizuită și la o ediţie ştiinţifică, critică, a cărţii lui în limba engleză. Şi atunci am preluat eu sarcina editării manuscrisului şi am scris împreună cu Tismăneanu acest Epilog, pe care acum l-am adus la zi.”

Monica Lovinescu: Studiul se numeşte „Revoluţia din 1989 şi viitorul României”, nu-i aşa?

Matei Călinescu: „Exact. Şi de fapt este o istorie a României în ultimul an şi ceva, o încercare de a vedea lucrurile la timpul trecut ca pe o înşiruire de evenimente într-un cadru, care să permită interpretarea şi analiza pentru că evident sunt o serie de mistere. Nu mai vreau să vorbesc despre ele, care rămân deschise – misterul apariţiei Frontului, misterul teroriştilor.”

Monica Lovinescu: A numărului de victime, etc.

Matei Călinescu: „Da. Acum aş vrea să închei în legătură cu situaţia din România, aşa cum o văd eu de la Bloomington, de peste ţări şi mări, cum s-ar zice. Mie mi se pare că intelectualii români şi tineretul, cei mai buni, cei mai creatori, 4-5 la sută din populaţia României, trec printr-o dramă extraordinară şi îţi spun sincer că mie mi se rupe inima când mă gândesc la ei. Pentru că ei trăiesc într-o ţară, în care s-a prăbuşit un regim, s-a prăbuşit o ideologie. Dar cei care au susţinut acel regim au rămas şi ei încearcă pe toate căile să-şi menţină puterea şi sunt gata să ucidă speranţa şi să creeze acestei generaţii extraordinare, extrem de talentate, o situaţie fără speranţă, o situaţie care pe mine mă întristează foarte tare, pentru că eu cred în potenţialul creator al României. Toate astea pe un fond de polarizare naţionalistă, care nu promite nimic bun.

Eu nu văd deocamdată nici o soluţie a acestei situaţii. Am studiat problema ca un istoric, pentru că editam o carte de istorie şi a trebuit să adaug un epilog în stilul cărţii, în stilul gândirii istorice, şi nu văd ce se va întâmpla, nu pot să anticipez nimic. Cred că cea mai bună soluţie pentru România, sau poate singura soluţie, ar fi un fel de miraculoasă revenire a monarhiei constituţionale până la organizarea unui referendum şi a unor noi alegeri mai semnificative, decât cele din 20 mai 1990.”

Monica Lovinescu: Ţi-aş mai pune o ultimă întrebare înainte să, era să spun să încheiem partea politică, dar când vom vorbi de cultură, tot de politică vom vorbi volens-nolens. Cum ţi s-a părut anunţul că Alianţa Civică, în principiu, va avea şi un partid politic?

Matei Călinescu: „Mi s-a părut foarte bine venit. Eu cred că în România, spre deosebire de celelalte ţări din Estul Europei, inclusiv din Sud-Estul Europei, mă refer la Bulgaria, opoziţia nu a putut să prezinte un front unit programului guvernamental de pseudo-reforme şi aş vrea să accentuez pseudo. Deci, este foarte bine că Alianţa Civică devine un partid politic şi sper că va fi un partid politic suficient de flexibil ca să creeze o unitate a opoziţiei în viitoarele alegeri.”

Monica Lovinescu: Şi acum să facem apel la Matei Călinescu critic literar. Cu toate că nu vei fi citit numai literatură şi te voi întreba tocmai ce ai citit la vremea din urmă la Bloomington?

Matei Călinescu: „Uite, e interesant că după revoluţia din decembrie ’89 interesul meu pentru literatura română a reînviat şi cu prilejul unei invitaţii de la revista World Literature Today de a scrie un articol pentru ei despre literatura română, – ei prepară un număr despre literaturile Est-europene, ungară, cehoslovacă, poloneză, lituaniană, estoniană, letoniană, etc. -, am scris acest articol şi cu ocazia asta am meditat asupra situaţiei literaturii române. Am citit cu mare plăcere volumul de proză „Visul”, al lui Mircea Cărtăreascu şi bineînţeles „Levantul”, care este o carte încântătoare, din păcate intraductibilă.”

Monica Lovinescu: Dar „Visul” e traductibilă.

Matei Călinescu:Visul” e traductibil.”

Monica Lovinescu: Şi care se traduce în Franţa, da.

Matei Călinescu: „Mă bucur să aud lucrul ăsta. Am citit, am urmărit, cum spuneam şi înainte, presa românească, cu o deosebită admiraţie analizele politice foarte lucide ale lui Nicolae Manolescu din România Literară, din rubrica „Ochiul Magic”. Mă miră bunul simţ, capacitatea de a gândi limpede a cuiva într-un climat de confuzia atât de mare ca în România.”

Monica Lovinescu: Da. Şi un fel de radicalizare a lui Nicolae Manolescu, care a început prin a vrea să menţină doar esteticul în revistă şi care încetul cu încetul s-a angajat totuşi în acţiunea politică şi s-a angajat cu foarte mulţi sorţi de izbândă pentru că s-a angajat cu foafrte multă luciditate.

Matei Călinescu: „Cu foartă multă luciditate. De asemenea urmăresc cu mare interes revista „22”, o serie de alte publicaţii ale opoziţiei, inclusiv ziarul România Liberă, care vin toate la biblioteca din Bloomington, care este o excelentă bibliotecă. Pe urmă am mai citit o serie de cărţi şi vreau să le menţionez pentru interesul lor istoric şi moral – cartea lui Ion Negoiţescu „În cunoştinţă de cauză”, apărută la editura Dacia anul trecut.”

Monica Lovinescu: Şi care grupează articolele, textele politice.

Matei Călinescu: „Textele politice ale lui Negoiţescu, începând cu „Manifestul” cercului din Sibiu din timpul războiului, adresat lui Eugen Lovinescu sub forma unei scrisori deschise şi continuând cu Scrisoarea către Paul Goma, şi continuând cu o serie de interviuri mai recente, publicate în revista Dialog, din  emigraţie, interviuri la Radio Europa Liberă. Ceea ce mi s-a părut interesant în acest volum a fost itinerariul spiritual al lui Negoiţescu, de la un anume estetism fundamental, un estetism şi ca protest politic, la ideea unui angajament moral-politic direct. Autocritica pe care şi-o face Negoiţescu în legătură cu momentul Goma, cu scrisoarea pe care i-a trimis-o, cu retractarea pe care a publicat-o, semiretractare pe care a publicat-o.”

Monica Lovinescu: Da, articolul despre patriotism.”

Matei Călinescu: „Şi aşa mai departe. Aceasta mi s-a părut un remarcabil prilej de a medita asupra condiţiei morale a spiritualului român. Apoi am citit o serie de alte cărţi, care m-au interesat pe mine foarte mult. Mă refer acuma la memoriile lui Belu Zilber, „Monarhia de drept dialectic”, un foarte important document în legătură cu odiosul proces al lui Lucreţiu Pătrăşcanu, organizat de Gheorghiu Dej, care este un proces el însuşi foarte interesant, în sensul că este ultimul proces stalinist de o incredibilă brutalitate şi totodată primul proces stalinist, în care victima a refuzat până la capăt să-şi recunoască vina imaginară. Am citit memorialul lui Belu Zilber în paralel cu cel al Lenei Constante.”

Monica Lovinescu: Deşi sunt foarte mari diferenţe. Pentru că în timp ce Lena Constante n-a cedat şi nu era pregătită ideologic să fie comunista care crede în partid, la Belu Zilber e interesant pentru că este unul din ultimele cazuri, sau rarele cazuri – „puţini am fost, mulţi am rămas”, cum spunea un suprarealist celebru, e unul din rarele cazuri de comunist convins în România. Deci el a contribuit, Belu Zilber, la scenariul acuzării şi a pierdut pe toate planurile. Este un păgubos al propriei lui conştiinţe şi e patetic. El n-are dreptatea de partea lui şi o ştie în acelaşi timp. E un fel de victimă perfectă, pe când Lena Constante este exemplară ca atitudine de victimă şi nu contribuie niciodată la acuzare, ci dimpotrivă, cât poate, rezistă.

Matei Călinescu: „Da, acum ceea ce mi s-a părut important la Belu Zilber e că aici avem mărturia unui comunist convins, la fel de convins ca Arthur London, de pildă, în cartea sa „Mărturisirea”, un comunist care citise pe Koestler, care cunoştea Darkness at Noon sau Le Zéro et l’Infini. Care cunoştea scenariile. Care ştia şi a jucat acest rol. Ceea ce este extrem de interesant în această carte, mai ales în prima parte, în prima ei parte, care se referă la procesul Pătrăşcanu, evident că ştiu şi istoria manuscrisului. Prima versiune, care era mult mai completă, a fost confiscată de Securitate.”

Monica Lovinescu: Noi avem în faţă a doua versiune.

Matei Călinescu: „A doua versiune cu anumite lacune.”

Monica Lovinescu: Cu lacune şi cu un Belu Zilber puţin obosit. Foarte bine scrisă, de altmiteri, însă cu un Belu Zilber, care câte o dată e plictisit să repete nişte lucruri pe care le-a spus deja.

Matei Călinescu: „Însă cred că este o mărturie care ar merita să fie cunoscută, mai ales în legătură cu procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi mă gândeam să propun această carte unei edituri universitare americane, poate cu o prefaţă istorică, care să prezinte cazul Pătrăşcanu.”

Monica Lovinescu: Şi de ce nu cartea Lenei Constante? Care e cealaltă faţă a procesului lui Pătrăşcanu.

Matei Călinescu: „Poate că şi cartea Lenei Constante, însă într-un fel Belu Zliber ar prezenta aici paralela cu Arthur London, Koestler, Rubaşov.”

Monica Lovinescu: Da, cu foştii comunişti.

Matei Călinescu: „Cu foştii comunişti. Pe când Lena Constante este o victimă inocentă de la început, care nu are ideologie, care nu are scenarii şi care este torturată într-un mod îngrozitor.”

Monica Lovinescu: Şi care rezistă într-un mod extraordinar.

Matei Călinescu: „Şi care rezistă într-un mod extraordinar pentru că este un om cinstit. Un om care nu are scenarii justificative, care nu are un sistem dialectic la îndemână, prin care să justifice orice. Pe urmă am citit, iarăşi cu mare bucurie, „Jurnalul Fericirii” al lui Nicolae Steinhardt. Cred că este vorba de o operă de o mare însemnătate pentru cultura şi spiritualitatea românească. Memorial de închisoare, meditaţie religioasă, carte de moralitate şi observator social, mărturie istorică, care se apropie în momentele ei cele mai bune de nivelul pe care îl are scrisul Simonei Veil.

Sper că va apărea în traducere franceză. În America ar fi poate mai dificil de tradus o astfel de carte pentru că editurile universitare nu sunt realmente interesate în mărturii de tip religios. Ba chiar, în mod paradoxal, scena uviversitară americană este dominată acum de discursuri neo-marxiste, marxiste-leniniste, marxist-freudistă.”

Monica Lovinescu: Întârziere, sunteţi în întârziere, trebuie să recuperaţi. Ştiu că nu depinde de dumneata, Matei Călinescu. Spune, Matei Călinescu, şi printre proiectele pe care le ai, care sunt primele?

Matei Călinescu: „Mai întâi aş vrea să spun că am terminat de curând ,şi acum lucrez de fapt la retuşuri finale, un manuscris de mai mari dimensiuni, o carte pe care aş putea-o numi „Filozofia lecturii”, dacă vrei. O meditaţie asupra lecturii şi mai ales a relecturii, a motivelor care ne fac să recitim cărţi, care ne fac să ne reîntoarcem la clasici. Şi această carte sper să apară în cursul anului viitor.

Şi acum am două proiecte: unul, cel dintâi este o carte de natură filozofico-politică, scrisă în colaborare cu Vladimir Tismăneanu, cu care mă înţeleg bine, el urmând să facă capitolele care au o mai directă legătură cu politologia, eu urmând să fac capitolele care au o mai directă legătură cu istoria ideilor şi istoria culturală. Este vorba de o carte, intitulată „Revoluţii. Idei. Ideologii. Mişcări. 1776, (adică data revoluţiei americane) 1989”.

Va fi o carte care va examina ideea de revoluţie, primul capitol îl voi scrie eu şi va avea ca subiect istoria conceptului şi a termenului de „revoluţie”, deplasarea semantică de la „Revoluţiile Cereşti” ale lui Copernicus la răsturnările sociale catastrofice, apocaliptice din societatea umană.”

Monica Lovinescu: O mică întrebare: ai citit bineînţeles, presupun, „Sociologie de la Révolution”, a lui  Monnerot sau nu?

Matei Călinescu: „Da, am citit-o mai demult.”

Monica Lovinescu: Are, poate avea o legătură, sau nu?

Matei Călinescu: „Bine, acum eu capitolul la care mă refer este un capitol…”

Monica Lovinescu: Nu, dar în general.

Matei Călinescu: „Da, sigur că are; şi Hannah Arendt, de pildă.”

Monica Lovinescu: Hannah Arendt e mai des citată, pe când Monnerot a intrat, pe nedrept, de altmiteri, într-o zonă de umbră, când are două cărţi capitale, care mi se pare că pot sluji punct de referinţă – „Sociologie de communism” din anii 1948 şi „Sociologie de la Révolution”, care sunt la începutul anilor ’70 şi sfârşitul anilor ’60.

Matei Călinescu: „Monnerot va fi discutat în mod sigur. Acest capitol ar fi o istorie a termenului, a cuvântului „revoluţie”, a aplicărilor lui şi va fi o analiză de fapt a unor texte, în care apare cuvântul „revoluţie. Şi acum citesc cu mare interes un prim volum apărut şi reeditat de Francois Furet, despre oratorii revoluţiei franceze şi îmi notez anumite pasaje.”

Monica Lovinescu: Şi citeşti probabil şi lucrarea lui ultimă, despre revoluţia franceză privită dans la longue duree, ca să spunem aşa.

Matei Călinescu: „Da, da, François Furet este un foarte mare  istoric francez, influenţat de istorici englezi.”

Monica Lovinescu: Da ca François Furet, un fel de revoluţie în conceptele despre revoluţia franceză care se „marxisizaseră”.

Matei Călinescu: „Da, această revoluţie a început în Anglia şi în istoriografia revoluţiei franceze, făcută în Anglia şi America. Cea de-a doua carte, pe care o pregătesc este un eseu tot în limba engleză despre generaţia intelectuală a anilor ’30 din România, al cărei şef a fost Mircea Eliade. Eseul, aşa cum îl văd acum, ar considera capitole separate cinci destine, începând cu a lui Eliade însuşi şi incluzând pe prietenul acestuia, Mihail Sebastian. Şi evident tensiunea crescândă între aceşti doi prieteni în cursul anilor ’30. Pe Eugene Ionesco, pe Emil Cioran şi, în sfârşit, pe piţin mai tânărul şi puţin mai excentricul Paul Celan, care venea din Bucovina şi din lagărele de muncă forţată pentru evrei.”

Monica Lovinescu: Şi care nu era aceeaşi generaţie, totuşi.

Matei Călinescu: „Nu, era mai tânăr puţin.”

Monica Lovinescu: Mult mai tânăr.

Matei Călinescu: „Nu mult mai tânăr. Mai tânăr, nu foarte mult.”

Monica Lovinescu: A debutat în România, Paul Celan nici nu putea fi altfel, a debutat în revista Agora în 1947, e prima semnătură a lui Paul Celan.

Matei Călinescu: „Da, prima semnătură, el scria însă poeme mai demult şi el reprezintă un caz interesant, pentru că el vine din Bucovina şi din lagărele de muncă forţată pentru evrei din Moldova celui de-al doilea război mondial. N-a stat decât câţiva ani în România postbelică, înainte de a fugi în Occident. Dar, dacă vrei, există o legătură, să zicem, de tip anecdotic între el şi generaţia asta, pentru că el este primul traducător al lui Cioran. El l-a tradus în limba germană.”

Monica Lovinescu: Lucrurile astea s-au petrecut mult mai târziu.

Matei Călinescu:Précis de décomposition” da, l-a tradus în 1950, deci la un an sau un an şi ceva de la apariţia în limba franceză. Aceste cinci destine îmi vor prilejui alte capitole de istorie culturală, prin care vreau să analizez polarizarea ideologică, care s-a produs în România anilor ’30, între dreapta şi stânga, între mişcarea legionară şi mişcările mult mai slabe, de fapt, democratice.”

Monica Lovinescu: Nu chiar aşa de slabe. Am impresia că se deturnează puţin adevărata atmosferă dintre cele două războaie – pentru dreapta există un fel de supradimensionare câteodată, dat fiind câteva nume celebre pe care le-a dat această dreaptă, iar stânga e subestimată. Adă-ţi aminte că totuşi critica literară era oarecum de stânga.

Matei Călinescu: „De altminteri, da, dacă ne gândim la Cioculescu, Streinu, care erau oameni mai degrabă de stânga, Pompiliu Constantinescu…”

Monica Lovinescu: Sigur că da, critica literară era de stânga, Zburătorul.

Matei Călinescu:Zburătorul nu era politic angajat, dar era mai degrabă…”

Monica Lovinescu: Nu, nu, în anii ’37-40 Zburătorul era foarte angajat.

Matei Călinescu: „Da, da.”

Monica Lovinescu: Fundațiile regale erau mai degrabă de stânga decât de dreapta.

Matei Călinescu: „Sau de centru.”

Monica Lovinescu: Sau de centru, dar în orice caz această dreapta dominând din pricina legendei lui Nae Ionescu şi a personalităţilor excepţionale, discipolii lui Nae Ionescu, am impresia că se deplasează puţin accentul şi în locul unui echilibru, e mai în dreapta decât spre stânga. Însă Camil Petrescu nu era de dreapta, Camil Petrescu era de stânga. Se dezechilibrează puţin o situaţie în care dialogul era destul de echilibrat, cum era între cele două războaie în Franţa echilibrat.

Matei Călinescu: „Da. Eu vreau să analizez această situaţie foarte de aproape. Din păcate nu avem prea multe documente, nu dispunem la ora actuală de o biografie critică serioasă a lui Nae Ionescu, de care ar fi nevoie. Nu dispunem de o istorie serioasă a mişcării legionare. Totul a fost falsificat timp de 45 de ani. Deci, într-un fel este o situaţie foarte complicată din punct de vedere documentar-istoric.

De aceea eu aş vrea să mă duc în România poate în anul 1992-93 ca să petrec cel puţin şase luni de cercetare în biblioteci şi poate chiar arhive, ca să strâng material şi să-mi fac o părere mai bine informată asupra situaţiei. Evident că ai dreptate că se poate exagera importanţa dreptei româneşti.”

Monica Lovinescu: Nu, asta nu te privea, dar în general se exagerează în clipa de faţă, da. Există această tendinţă, poate în măsura în care câteva personalităţi de dreapta au devenit celebre pe plan internaţional. Însă a devenit şi Eugene Ionesco, care nu era de dreapta.

Matei Călinescu: „Bineînţeles, care este, care face parte din lista mea.”

Monica Lovinescu: Care face parte din listă. Şi pe urmă sunt complet uitaţi, mai puţin prestigioşi însă foarte importanţi în epocă, sunt uitaţi criticii complet.

Matei Călinescu: „Bine, eu acum scriu aceste cărţi pentru un cititor englez, deci pe critici nu îi pot introduce…”

Monica Lovinescu: Nu, dar vorbesc de peisajul cultural şi nu era un reproş pe care ţi-l făceam. E o constatare, pe care o tot constat în ultimii ani în această redare a configuraţiei literare, culturale româneşti între cele două războaie. Rămâne să te aşteptăm cu unul din proiecte publicate, sau poate chiar înainte de publicarea unuia din proiecte, vei fi întotdeauna binevenit şi îşi mulţumesc, Matei Călinescu.

*
Gelu Ionescu: Urmează Revista revistelor culturale, semnată de Virgil Ierunca.

Virgil Ierunca: „Două interviuri, unul în România Literară, altul în România Liberă, ne îngăduie mai bine situarea lui Mircea Cărtărescu, faţă de sine, faţă de literatură şi chiar faţă de societate. Câteva evidenţe, pe care încercăm să le subliniem. În primul rând credem că nu exagerăm, văzând în autorul „Levantului” pe cel mai cultivat poet din generaţia tânără. Deşi cultura lui nu este ostentativă, nici măcar prea transparentă, ea stă la temelia spusului, care se artticulează în ritmuri înoitoare într-o certă aventură a spiritului.

Cultura asimilată de Mircea Cărtărescu, altă caracteristică, e mereu deschisă formelor modern contemporane, întregind astfel straturile clasice, depozitul referenţial. Nici o emfază, nici o paradă a eului, ci mărturisirea simplă, că pentru el literatura există. Există sub toate aspectele ei, insidioase sau nu, accentul căzând pe ceea ce este esenţial – poezia.

Poeticul apare la Mirecea Cărtărescu ca har, dar şi ca stil. În sfârşit, ca apogiatură a vieţii. De unde refuzul neemisiunea poeziei majusculizate. Pentru autorul Totului, totul e adus pe portativul nesimplei respiraţii. Poetul nu oficiază, ci respiră. Nu e investit, de altfel gratuitatea poeziei îi chezăşuieşte modestia statutului ei fragil.

Despre poezie,  răspunde Mircea Cărtărescu lui Virgil Sorin, interlocutor remarcabil, „despre poezie nu trebuie să vorbim retoric şi oracular. Ea nu este inspirată de zei şi nu are puterea de a mişca sufletul popoarelor. Poetul nu e un Mesia şi vocea lui poetică nu străbate mai departe decât vocea lui de Om. Dezgustul şi dispreţul omului de rând pentru poezie vin tocmai din festivismul găunos, cu care se vorbeşte despre ea de cele mai multe ori chiar în poezii.

Ca să redăm demnitatea şi locul firesc al poeziei, între alte activităţi umane, trebuie s-o vedem într-o lumină umană. Poezia nu e prea importantă azi, nu trebuie să fii cine ştie ce filozof ca să observi asta, dar aşa a fost întotdeauna. Este o artă, care agonizează de cinci mii de ani. Nici cei mai mari poeţi ai lumiii nu au fost nişte profeţi, ci nişte bieţi oameni, care au trăit nişte biete vieţi, într-o biată lume, căreia nu-i ardea de poezie, ci de grija zilei de mîine. Poeţii sunt oameni, care ştiu să scrie versuri. Asta este meseria lor. În asta constă demnitatea lor.”

Am închis citatul, nu însă fără a cădea puţin, puţin pe gânduri. Poate că în excesul său de modestie, Mircea Cărtărescu împuţinează demnitatea ascunsă a poetului, fiindcă dincolo de cuvinte se poate întrevedea o viziune, se poate auzi o voce, ce transcende rânduiala cuvintelor şi orizontul strâmt al versului.

Poezia universală e mereu inaugurată de rupturi creatoare. Una e poezia înainte de Hölderlin și Rimbaud, sau ca să revenim în spaţiul românesc înainte de Eminescu, şi alta după aceştiea, care nu ni se par a fo fost nişte demiurgi ai limbajului. Probabil că numai o sfiiciune de atelier, proprie lui Mircea Cărtărescu, l-a împins spre exagerare.

În interviul acordat în România Liberă, Ralucăi Stroe Brumaru, Mircea Cărtărescu pune câteva puncte pe „i” într-un domeniu mai convulsiv, acela în care poetul e confruntat cu beteşugurile cetăţii. De subliniat aici rigoarea morală a lui Mircea Cărtărescu, care ne dezvăluie procesele sufleteşti pe care le-a avut pentru a înţelege Adevărul. Adevărul de fiecare zi.

„Am luptat enorm să înţeleg cu creierul meu”, afirmă poetul, „şi nu să diger o substanţă deja mestecată de alţii tot ceea ce se petrece în România astăzi. Am încercat să mă pun la punct cu înţelegerea mecanismelor, care fac posibilă înşelăciunea şi minciuna din punct de vedere politic. Am luptat foarte mult uneori împotriva propriilor mele păreri, propriilor mele opţiuni, am discutat foarte mult şi din aceasta a ieşit ceea ce trebuia să iasă în orice discuţie: adevărul.

Sunt foarte fericit că am reuşit să mă pun pe linia de plutire din acest punct de vedere, să trec de partea adevărului, să particip într-un fel, chiar şi cu aceste puţine şanse câte mi se dau, la ridicarea sa din noroi. Cred că un moment crucial în acest proces de limpezire ideologică, l-a constituit participarea mea cu tot sufletul la acel uimitor şi încă neelucidat pe deplin fenomen, numit Piaţa Universităţii. După acea experienţă nu am mai avut probleme în despărţirea minciunii de adevăr, în despărţirea falsului de realitate.”

De altfel, în revista Agora, redactată în Statele Unite de Dorin Tudoran, Mircea Cărtărescu a semnat un eseu antologic despre fenomenul din Piaţa Universităţii. Tot în interviul din România Liberă, o sugestie a lui Mircea Cărtărescu ce mi se pare şi îmbogăţitoare şi urgentă: dată fiind criza prin care trece cultura, datorită sabotajului sistematic întreţinut de actuala putere, revistele literare, de altfel multe din ele ameninţate, se dovedesc neîncăpătoare faţă de efervescenţa intelectuală, care din fericire persistă în România.

Ar trebui ca ziarele, şi ne gândim în primul rând la cel mai important, România Liberă, să consacre, dar în fiecare zi, o pagină culturii şi artei, aşa cum se obişnuia în epoca interbelică şi până în 1947. Să ne amintim, ce a însemnat pagina culturală a unor ziare ca Timpul, Ecoul, sau cu ani în urmă Cuvîntul lui Nae Ionescu. Mircea Cărtărescu sugerează acest lucru, justificându-l chiar dincolo de circumstanţele actuale.

„Am să accentuez însă alt aspect, spune el, şi anume faptul că literatura trebuie massificată. Este singura şansă a literaturii. În Occident nu revistele literare, ci paginile literare ale cotidienelor se ocupă de literatură, fac cunoscută literatura, vând literatura în masele foarte largi. De asemenea, fireşte, televiziunea şi radioul. Situaţia felului în care literatura se reflectă în aceste mijloace de massificare este dezastruoasă. Emisiunile Televiziunii române, care se ocupă de literatură, sunt sub orice critică după părerea mea, nu fac decât un deserviciu artelor şi literaturii şi, chiar cu părere de rău o spun, paginile literar-culturale ale marelor ziare sunt cu totul neconcludente.”

Să sperăm că această sugestie, care este şi un ţipăt, va fi pusă în practică în primul rând, cum spuneam, de România Liberă.

Tot în acest ziar reţinem intervenţia romancierei Gabriela Adameşteanu la colocviu de la Roma pe tema intelectualii şi revoluţia, se întitulează „Diversitate şi dezbinare” şi constituie o analiză lucidă a culturii româneşti la vremuri de cumpănă. Între nuanţă şi adevăr, nuanţa adevărului, rostit fără menajamente, rostit cu o voinţă manifestă de a înţelege şi de a contribui la o alegere solară  a apelor. Statutul deloc simplificator al scriitorului sub ceauşism cu vrerile şi impasurile constatate, statutul acesta este radiografiat de Gabriela Adameşteanu cu o seninătate exemplară.

Nu la ieri ne vom opri, deşi situaţia de ieri explică mult şi multe din cea de azi, ci la polarizarea de ieri şi azi dintre „ei” şi „noi”. O polarizare, care pune în joc şi speranţa şi scepticismul. „Societatea românească”, scrie dintr-un început Gabriela Adameşteanu, „a fost şi este încă polarizată – „ei” şi „noi”. „Ei”, care au accedat sau au rămas la putere, o reţea trainică, ţesută timp de decenii până la ultimul colţ al ţării, o sinteză între un sistem mafiotic, unul feudal şi unul tribal, o întâlnire între tipologii asemănătoare şi interese identice. Cu sonorităţi snoabe acum un an, termenul de „nomenclatură” s-a banalizat între timp. El acoperă însă rezultatul antiselecţiei şi autoritarismului, care reproducea în mic modelul lui Ceauşescu şi al familiei, până în ultimul sat, până în ultima instituţie.”

Între „noi” şi „ei” spaţiul întrebărilor esenţiale, pe care Gabriela Adameşteanu şi le pune cu un fel de patetism al responsabilităţii.

Dacă nu ne înşelăm, nimeni nu a subliniat, cum s-ar fi cuvenit, faptul că revista ieşeană Convorbiri Literare are un cronicar literar de primă mînă, apărut în perioada post-revoluţionară, Gabriela Gavril. E important, deoarece acest domeniu al cronicii literare menţine o bună tradiţie de la noi. În Occident cronica literară a şi dispărut. Nimic improvizat în comentariile critice ale Gabrielei Gavril. Dimpotrivă. Spirit de fineţe, cultură, gust, talent expresiv.

Un exemplu: prezentarea ultimului volum de poeme al lui Dan Laurenţiu, „Călătoria mea ca martir şi erou al Timpului”. După ce observă că în volumele sale precedente poetul cultiva strategic o ambiguitate spornică, pendulând între dionisiac şi neliniştit textuale, Gabriela Gavril insistă asupra faptului că de data aceasta în noul său volum Dan Laurenţiu privilegiază sensurile secunde, existenţial negre.

„Obsesiile rămase în întuneric”, scrie Gabriela Gavril, „ies de data aceasta la iveală, fie şi alterând ceea ce le-a acoperit. Eroticul devine din ce în ce mai mult un simplu pretext, o mască ascunzând desfăşurarea ritualelor tanatice. Orice gest aparent inofensiv poate aduce o răsturnare de sens. Orice mişcare poate urmări în structura poemelor această trecere de la cunoscut la necunoscut, de la un sens ce a devenit nemulţumitor, la un al doilea sens neaşteptat.

Versurile lui Dan Laurenţiu se desăvârşesc pe măsură ce distrug schema erotică, dându-i o cu totul altă valoare. Oboseala, seducţia bolnăvicioasă a morţii, istovirea se insinuează pe nesimţite în structura cunoscută a poeziei de iubire, alterând-o. Imaginile îşi schimbă tot sensul, poeme diferite scriindu-se cu aceleaşi cuvinte.

Ca şi Bacovia, Dan Laurenţiu îşi va imagina întâlnirea mult dorită ca amant nerăbdător al femeii negre, îşi va imagina întâlnirea mult dorită cu himera, dar în acelaşi timp va întârzia cât mai mult cunoaşterea fericirii, a coborârii în infernul devenit dintr-o dată primitor în tenebrele râvnite. Registrul imagistic al acestor puneri în scenă nu este foarte bogat. De multe ori cititorul are impresia repetării unei singure imagini până la absurdul unei litografii în negru, sau al unor isterice unor combinaţii de roşu şi negru.
Trubadurul Dan Laurenţiu va reface cu aceeaşi plăcere ritualurile complicate ale sfârşitului, ca într-o veritabilă curte a morţii.”. Am închis citatul din Gabriela Gavril.

Şi pentru că suntem la capitolul poeziei, să mai semnalăm în încheiere un adevărat document literar, pe care-l publică, în Viaţa Românească, Florenţa Albu. E vorba de poezii interzise de cenzură, sau de vechii responsabili ai revistei. Respinşii, victimele sunt poeţi reprezentativi – Dimitrie Stelaru, Ana Blandiana, Gabriela Melinescu.

Cum Dimitrie Stelaru a fost oarecum uitat după moartea lui, vom cita două din poemele sale, care văd acum lumina tiparului, graţie Florenţei Albu. Ne aflăm într-o perioadă fastă a poeziei lui Dimitrie Stelaru. Golanul liricii fantaste se întoarce la uneltele din tinereţe, parcă mai îngheţate de nefericire, ca în acest poem intitulat „M-am învelit”.

„Am trecut prin văile şi dealurile tale/M-am învelit cu fluvii de lună, cu flacările buzelor tale/Unde să mai alerg?/ Împăraţii au vetre, aur şi paznici, noi suntem paznicii artei noastre, noi omorâm visul şi el ne scaldă ochii/ Moare. Şi e într-una viu/ Să nu-mi dai umba altor umbre/ Primeşte-mă şi taci ca un Zeu nou.” „Toate au îngheţat. Mari cum erau, sunt mari drumurile. Îşi murdăresc oglinzile cu sânge biped şi anvelope. Statuia tace de trei ori, nici museţelul nu e filozof, când râde peste ruinele Sodomei.” „E Goia pe terasa de argint a mării? Nu. Umblă botul fiarei încă.”

Poet blestemat pe linia unei tradiţii bogate în umbre şi sfâşiere, Dimitrie Stelaru veghează la intrarea iadului ca în următorul poem – „Îmi duc Umbra”. „Opt umbre sub aşternut, mai mare fără relief, veghez somnul hoţ, e un vi, înşeli viespile cu struguri preacopţi. Să iau o umbră cu mine? În ea să mă prefac la intrarea iadului? Îmi duc ramura albă aici. Şi dacă e noapte, mai visez sunetul.”

http://www.europalibera.org/content/article/24254231.html


Autoritarismul cleptocratic al lui Vladimir Putin: Povestea unui regim și a unei cărți (Un eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

07/04/2015

Să spunem din capul locului că volumul profesoarei Karen Dawisha despre originile și întemeierea regimului Putin este unul devastator, colosal de informat și menit să ofere un probatoriu irefutabil privind natura mafiotică a simulacrului de stat care este Rusia astăzi. Cu uluitoare acribie și o pasiune impresionantă pentru documentarea celui mai mic detaliu din această arheologie a cotropirii și acaparării resurselor Rusiei de către un grup înrădăcinat în structurile KGB, devenit FSB, Karen Dawisha a scris nu doar o analiză pătrunzătoare, ci un veritabil rechizitoriu. Este vorba de o dictatură nu doar politică, ci, poate ca o cheie pentru înțelegerea acesteia, de una economică. Înainte de a cuceri puterea politică prin sordide manopere și florentine alianțe de culise, jucându-și cu talent rolul de om de încredere pentru magnații gen Berezovski și Abramovici, câștigând suportul fiicei și al ginerelui lui Boris Elțin, “omul fără față”, cum l-a numit Masha Gessen, a urcat treptele puterii până la poziția supremă pe care, afirmă Karen Dawisha, nu are nici cea mai mică intenție să o cedeze într-un viitor previzibil. Am zice că dimpotrivă.

Nu există nimic senzaționalist în această sisifică deconstrucție a sistemului Putin pe care o propune directoarea Centrului Havighurst de Studii Ruse de la Universitatea Miami din Ohio, respectată specialistă în comunism și post-comunism. Tonul este sobru, detaliile personalizate sunt evitate. Scopul este unul științific, dar implicațiile sunt, evident, morale și trimit spre zona policy-making. Mai ales că sancțiunile adoptate în urmă cu un an se aplică exact personajelor numite în carte drept arhitecți și beneficiari ai regimului condus de mega-oligarhul kaghebist. Acești oameni urăsc Occidentul, dar și-au investit banii în băncile vestice, își fac vacanțele în Monaco și la Biarritz, schiază în Austria și Bavaria, cumpără, la propriu, castele în Spania. Putin este Homo Sovieticus devenit miliardar cu cont bancar la Zürich. Poate că aceasta este suprema diferență dintre el el și modelul său asumat deschis, Andropov. Și răposatul președinte al KGB, apoi scurtă vreme secretar general al PCUS, era gata să calce pe cadavre, a făcut-o de multe ori, dar scopurile erau de altă natură. Firește, tot una malignă. Putin este un parvenit cupid, Andropov era în felul său un bolșevic din specia asceților revoluționari, nu-și visa un ceas Vacheron Constantin, se mulțumea cu unul sovietic…

Povestea începe la Leningrad, în 1975, când Vladimir (Vova) Putin intră în cadrele KGB. Lucrează în contra-spionaj, urmărește disidenții. Unii spun că îi și anchetează. Idolul său, atunci și azi, este Iuri Andropov. Mimează stilul ascetic, dar este îndrăgostit de obiecte de consum occidentale. Ajunge ofițer la Dresda, recrutează cetățeni est-germani ca agenți ai KGB. Își face amici printre ofițerii Stasi specializați în furt tehnologic. Unii aveau să devină figuri majore în băncile germane care și-au stabilit branșe în Rusia după 1991. Revine la Sankt Petersburg, intră în grațiile primarului Anatoli Sobceak, o figură proeminentă  a cercurilor care se declarau reformiste și chiar democratice.

Începe marile afaceri, profită de relațiile germane. Filiera germană, reiese din această carte, este esențială. Își trimite fiicele să urmeze liceul acolo. La fel, contează foarte mult pentru el cum e perceput în Germania. Îl cultivă pe Alexander Rahr, fost analist al RFE, biograful său german, acesta primește varii titluri onorifice în Rusia, are acces privilegiat la Putin. Timp în care are loc sugrumarea libertății de expresie.

Averea lui Putin și a cercului său (siloviki) de foști (sic) kaghebiști leningrădeni crește exponențial, atinge cote astronomice. Își construiește palate, are ceasuri în valoare de 700.000 de dolari. Timp în care afișează o figură ermetică, impenetrabilă. Convinge Vestul că este angajat în “războiul împotriva terorii”, timp în care duce un război împotriva memoriei și a societății civile în propria sa țară. George W. Bush se uită în ochii săi și simte că poate avea încredere în el. Mai târziu, Barack Obama merge într-o direcție similară când proclamă nevoia de “reset”, de a-i mai da lui Putin o șansă.

Cartea nu pretinde că oferă o radiografie exhaustivă a sistemului politic din Rusia contemporană, ci un instrument de înțelegere a naturii acestuia. Chiar și așa, Cambridge University Press a decis să nu o publice în Anglia, deși Karen Dawisha era o autoare de succes a acelei edituri. Legile britanice pe tema defăimării (libel) sunt intimidante. Dictatorii de pretutindeni se folosesc cinic de ele. Nu e vorba doar de CUP. Nici Simon and Schuster, editorul american, nu a difuzat-o în Anglia. Șansa cea mare a fost că Edward Lucas, directorul săptămânalului The Economist, auzind despre aventura cu CUP, a făcut povestea publică în paginile revistei pe care o conduce. Așa s-a născut, în mai puțin de trei zile, contractul cu gigantul editorial american. Cartea a fost preluată de Alice Mayhew, legendară ca redactor.

Odată publicată, lucrarea s-a bucurat de recenzii ultra-elogioase. O menționăm aici pe aceea semnată de Anne Applebaum în New York Review of Books. Teza cărții este tranșantă și clară: regimul Putin nu s-a născut în chip accidental, prin voia hazardului, ci este rezultatul unei strategii sistematice de acaparare a celor mai importante resurse ale Rusiei, de la exorbitanta cantitate de valută forte a defunctului PCUS, depozitată în bănci vestice, la petrol și gaze naturale. “Gazprom” este într-adevăr casa lui Putin. Avem aici o lectură tulburătoare și vital necesară în aceste timpuri când unii încearcă să justifice nejustificabilul și să găsească tot felul de scuze și alibiuri pentru un regim autoritar, cleptocratic, corupt până în măduva oaselor, agresiv, militarist, represiv și expansionist. Un regim care, când întâlnește critici ce nu pot fi domesticiți, recurge la orice mijloace spre a-i amuți, inclusiv crimă.

Recomandări:

http://www.nybooks.com/articles/archives/2014/dec/18/how-he-and-his-cronies-stole-russia/

http://www.wsj.com/articles/book-review-putins-kleptocracy-by-karen-dawisha-1412118992

http://books.simonandschuster.com/Putins-Kleptocracy/Karen-Dawisha/9781476795195

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/autoritarismul-cleptocratic-al-lui-vladimir-putin-povestea-unui-regim-%c8%99i-a-unei-car%c8%9bi-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/


Eliberare à la russe: “La grande parade” continuă (reacție rapidă de Vladimir Tismaneanu si Marius Stan)

06/04/2015

Motto: “Je me refuse à croire qu’il va se faire là-bas un Biafra de l’esprit”–Louis Aragon, octombrie 1968

Nu e greu de imaginat ce-ar fi avut de spus influentul ganditor politic Jean-François Revel dacă ar fi apucat să fie martorul capitulărilor contemporane in fața agresiunii deschise a Rusiei impotriva Ucrainei. Este vorba de aceeasi paradă a imposturilor colaboraționiste pe care o denunțat-o acest intelectual de o admirabilă luciditate intr-o carte ce se menține, vai, de o tot mai nelinistitoare actualitate. Agresorul neo-țarist si neo-stalinist Vladimir Putin calcă in picioare dreptul internațional, iar presedintele Miloš Zeman al Republicii Cehe il pune la punct pe ambasadorul Statelor Unite pentru ca a cutezat să se intrebe cât de oportună ar fi participarea sa la marea paradă moscovită.

Miloš Zeman nu este presedintele Confederației Elvetiene, un stat neutru care nu a suferit ororile veacului trecut, ci acela al unei țări care a trăit invazia germană in 1939, devenind protectoratul Boemiei si Moraviei, si pe aceea din august 1968, când sovieticii si aliații lor au impus o lugubră “normalizare”, transformarea țării in ceea ce chiar si poetul comunist francez Louis Aragon, trezit mult prea tarziu la realitate, numea “o Biafră a spiritului”. Este imposibil să-ti refuzi tentația unei comparații, prea puțin măgulitoare pentru cel care se află acum la Castel, cu Václav Havel, cel care. in anii 80, in colonia penitenciară a “normalizatorului” Gustáv Husák, acel Quisling al Cehoslovaciei, a scris eseul “Anatomia unei reticențe” impotriva pernicioaselor iluzii ale pacifistilor occidentali…

http://www.vaclavhavel.cz/showtrans.php?cat=eseje&val=4_aj_eseje.html&typ=HTML

Nu este scopul nostru să spunem ce trebuie sau ce nu trebuie să faca un sef de stat ori de guvern. Dar avem dreptul să constatăm, ca gânditori politici si ca oameni interesați de istoria secolului XX, secolul Diavolului in Istorie, că orice concesii făcute dictatorilor totalitari sau neo-totalitari nu pot fi decat auto-distructive pentru democrațiile liberale. Eliberarea celebrată de Putin este cea a colonizării sovietice a Europei Centrale si de Est. Să reamintim ce scria Milan Kundera despre tragedia Europei Centrale?

Nimeni nu are dreptul să nege imensele sacrificii ale poporului rus in acel carnagiu. Dar nu numai ale rusilor, ci si ale ucrainienilor, georgienilor si al celorlalte natiuni care făceau parte din URSS. A fost o eliberare care a dus la o noua sclavie. Iar Putin nu face decat să continue opera lui Stalin atunci când isi extinde dominația spre Ucraina, Georgia, Republica Moldova. Cine crede că a uitat de țarile baltice se inseală. Cum nu a uitat de Polonia si România. Si nici măcar de Republica Cehă, orice ar crede dl Zeman. Cat priveste decizia presedintelui Klaus Iohannis legată de acea participare sau neparticipare, o asteptăm si noi cu maxim interes…

http://www.bbc.com/news/world-europe-32189757

http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/ce-asteapta-iohannis-ca-sa-i-spuna-%E2%80%9Enein–lui-putin–373552

http://www.humanitas.ro/humanitas/marea-parada

http://passouline.blog.lemonde.fr/2011/05/03/ce-que-leurope-centrale-doit-a-kundera/

http://www.nytimes.com/1991/11/19/world/gustav-husak-czechoslovak-leader-dies-at-78.html


România – colonie rusă? (Un articol de Petre M. Iancu la Deutsche Welle)

30/03/2015

Cât de independenţi sunt românii? Nu prea prea, nici foarte foarte, s-ar zice, după evaluarea sobră a reacţiei cvasi-inexistente, ori insuficiente, la un brutal afront diplomatic rusesc. Şi nici UE nu se simte prea bine.

Kremlinul

Kremlinul

Tardiv şi într-o manieră extrem de anemică, ori deloc au reacţionat oficialităţile române. De pildă, Ministerul de Externe. La fel de inadecvat, cu excepţia salutară a Monicăi Macovei, s-a comportat şi clasa politică, precum şi o mare şi rea parte a presei de la Bucureşti şi a societăţii civile, în ecou la scandaloasa intervenţie recentă a ambasadorului Rusiei la Bucureşti.

Care, în flagrantă violare a tradiţiilor şi uzanţelor diplomatice, a tras public de urechi, mitocăneşte, doi eminenţi autori şi observatori politici, din pricina constatărilor lor pe cât de critice, pe atât de lucide, la adresa sistemului Putin. Trimis să reprezinte în România interesele Moscovei, ambasadorul Oleg Malginov nu se oboseşte, iată, să promoveze, ca un diplomat respectabil, ceea ce se numeşte soft-powerul rusesc. Mai energic, el s-a încumetat, culmea, să dea brutale „indicaţii preţioase” de comportament şi politică editorială presei româneşti.

Ca înaintaşii săi stalinişti de pe vremuri, Malginov a solicitat (şi încă într-o limbă română de calitate îndoielnică) „publicaţiilor centrale” româneşti, precum ziarul România Liberă, să înţeleagă că „nu e deloc necesar să se dea cuvântul (sic) la orice bădăran”. Nu e un secret cine ar fi prezumtivii „bădărani”. Intelectuali publici respectaţi, Vladimir Tismăneanu şi Marius Stan, autorii unui articol excelent gândit şi argumentat despre „Ispita fascistă a tovarăşului Putin”, apărut pe Contributors.ro şi în România Liberă, l-au supărat rău nu atât pe Malginov, cât pe şefii săi. Căci e notoriu că într-un regim dictatorial, şi cu atât mai mult într-unul militant antidemocratic, având în frunte o oligarhie mafiotă de extracţie KGB-istă, precum sistemul Putin, ambasadorii ruşi răspund comenzilor directe ale „verticalei puterii”. Ale mai marilor lor de la Kremlin. Care, indiferent dacă se află la conducerea internelor, a aparatului de propagandă, numindu-se Dmitri Kiseliov, ori a ministerului de externe şi răspund la apelativul de Serghei Lavrov, sunt toţi, înainte de orice, servitorii prea plecaţi şi obedienţi ai Marelui Frate.

Funcţia celui din urmă o deţine de un deceniu şi jumătate, la Moscova, fostul KGB-ist din Dresda, Vladimir Putin. Marele şi genialul “corifeu” şi conducător de oşti din Crimeea şi estul Ucrainei, nu e doar un stăruitor şi entuziast admirator al tătucii popoarelor, tovarăşul I.V.Stalin. După cum s-a văzut recent la Petersburg, la conferinţa naziştilor şi fasciştilor organizată de mâna sa dreaptă în materie de agitprop, Kiseliov, conferinţă despre care au scris sagace Tismăneanu şi Stan, Putin poate fi cotat şi ca un bun prieten al extremei drepte europene. Care, după cum am reliefat frecvent, îl adulează peste tot în Europa cot la cot cu extrema stângă.

Nu întâmplător, căci, profitând de ajutorul Moscovei, cele două falange nu mai constituie de mult, în Europa, opoziţii mutuale, ori doar opoziţii la guverne centriste. În Grecia, stânga şi dreapta radicală au obţinut accesul la putere şi au format o strânsă coaliţie guvernamentală ale cărei puncte comune, dincolo de populism colectivist, naţionalism, anti-reformism şi obrăznicie de speţă joasă, includ anti-occidentalismul. Mai precis, anti-europenismul şi anti-atlantismul, pe care într-o variantă virulentă le exportă neobosit şi un aparat rusesc de propagandă atât de sofisticat şi de costisitor, încât a sfârşit prin a atrage chiar şi atenţia unei birocraţii europene de o somnolenţă şi lentoare proverbiale.

Or, Tismăneanu şi Stan inflamaseră Kremlinul tocmai pentru că evidenţiaseră cu eficacite maximă „versatilitatea” noului tip de totalitarism promovat de Moscova. În cauză, potrivit lui Ioan Stanomir, e „capacitatea remarcabilă” a putinismului de a-şi forja o sursă de putere… croind „o nouă alianţă globală a subversiunii anti-occidentale”. Problema e, înainte de orice, potenţialul mecanismului său propagandistic de a îngemâna cu mare abilitate mişcările comuniste şi fasciste; e capacitatea lui Putin de a deveni „campionul mondial al barocului comunisto-fascist”, după cum plastic se exprimaseră cei doi autori înfieraţi de diplomatul rus.

Anemiei reacţiei Bucureştilor la atari provocări îi corespunde impotenţa afişată în capitala UE. După aproape doi ani de larvară existenţă, la Bruxelles s-a trezit în fine aşa-numitul Fond European pentru Democraţie. Creat pe modelul unei net mai active instituţii americane, Fondul, finanţat de Comisia Europeană, „înţelege să promoveze valorile…de libertate şi democraţie”. Unde? În ţările „în tranziţie şi societăţile care luptă să se democratizeze”. Deci în estul Europei, Magreb şi Orientul Mijlociu. Or, nu e clar ce anume a întreprins acest Fond până acum. Nu că în vest n-ar fi existat şi alte voci. În acest interval, ba chiar încă din vara anului 2012, la redacţia română a postului Deutsche Welle, de pildă, s-a tot atras atenţia asupra pericolelor deloc neglijabile reprezentate de tot mai incisiva propagandă rusească. Fără să se înregistreze însă vreun ecou perceptibil.

Mai nou, speriat de impactul unor posturi precum Russia Today, Fondul s-a activat brusc. În stil tipic, a dat în lucru un studiu care să întocmească o listă de recomandări menite să indice oare ce ar fi de făcut spre a se contracara la un moment dat propaganda rusă. În timp ce experţii apuseni mai studiază harnic, politicienii UE continuă să dea din colţ în colţ. Nimeni, în afara câtorva ziarişti şi experţi de provenienţă est-europeană nu pare a şti cum să se replice adecvat militarizării politicii interne şi externe ruseşti şi dezlănţuitei agresiuni propagandistice a Kremlinului. Marea provocare pare a fi să nu se supere Moscova. Şi să nu se considere că vestul ar da lumină verde unei operaţiuni de contra-propagandă.

În răstimp, ambasadorul Rusiei nu hamletizează ci munceşte, iată, cu sârg. S-a prefăcut, eficient, nu doar în comis-voiajorul concernului Lukoil, în interesul căruia a intervenit, în toamna anului trecut, în treburile justiţiei româneşti, repurtând un vădit succes politic la premierul Ponta, după cum just observa Melania Cincea la „Timpolis”. Mai nou, Malginov a devenit şi portavocea unui prezumtiv ortodoxism de obedienţă moscovită, precum şi, simultan, tartorele unei presei româneşti care, vădit, s-ar putea molipsi de la ziarişti independenţi mai dificil de îmbrobodit şi, deci, se cere, din unghiul Kremlinului, intimidată brutal.

Pare că ne-am întors în epocile de foarte tristă amintire, când legea la Bucureşti şi în ziarele României o făceau zeul urii, dimpreună cu tovarăşul Stalin, precum şi pumnul ciracului credincios al celui din urmă, Vîşinski, aşa cum erau tustrei interpretaţi de „organul central” comunist, Scânteia.

Dacă autorităţile româneşti şi liderii europeni nu se arată în stare să replice acestor tentative cu fermitatea necesară, devine clar că România ri

http://www.dw.de/rom%C3%A2nia-colonie-rus%C4%83/a-18349591


Dragos Paul Aligica–Ofensiva rusa a ramas cam in ofsaid, cu armata de adunatura: Plevusca.

30/03/2015
Un scurt comentariu cu privire la absolut remarcabila si stupefianta interventie a ambasadorului Rusiei la adresa lui Tismaneanu si Stan dar cu bataie, evident, mai lunga: mass media, formatorii de opinie si clasa politica. Sunt doua intrebari ce necesita o analiza serioasa.
1. De ce un asa atac avertisment e o asemnea lipsa de diplomatie si duritate excutat prin cel mai inalt reprezentant al Rusiei? De ce expunerea sa intr-o asemnenea postura?
Din nevoie. Pentru ca esecul Rusiei de a gasi sau construi aici reprezentanti onorabili si credibili in spatiul public, voci care sa reprezinte interesele si punctul de vedere al Moscovei este acum evident si recunoscut. Plevusca pe care au finantat-o si incurajat-o, s-a dovedit in ciuda investitiilor si eforturilor facute de agentii sub acoperire din mass media si viata publica, incapabila sa isi depaseasca conditia: Plevusca. Dai un pol si fix un pol face.
Cand iti iei vector de opinie un viezure cu basca, un viezure cu basca ai ca varf de lance. Nici mai mult, nici mai putin. Sigur, basca in sine poate face ceva adepti in randul tinerimii. Totusi: e o basca pe un viezure. Si oricat de multi adepti capabili sa o admire aduna, ramane o basca pe un viezure, admirata si urmata exact de cei capabili sa o faca. Ceea ce spune ceva atat despre calitatea lor umana cat si despre basca si viezurele din dotarea ei.
La fel cu pravolsavnicii taumaturgi politici. Sigur: combinatia de grairile Parintelui Cutare, ozeneuri, minunile filocaliei care prezice viitorul, telepatie si telefilosofie teologica telemorala e o chestie tare. Dar nu poti sa-i folosesti pe panglicarii astia ca voce a Rusiei. Rusie pravoslavinca, e drept dar nici chiar asa nu a ajuns. Au si analistii si diplomatii in cauza un simt al proportiilor si o oarece jena.
Sigur, exista si ganditori si intelectuali de mare amploare -morala, intelectuala, agonomic-gastronomica si cu emisiuni TV- despre care stim ca nu sunt tocmai insensibili la ideea de schimburi economice avantajoase intre cele doua tari, vecine si prietene, adepti ai schimbului liber de servicii, marfa si bani, oameni de mare calibru. Cunoscuti pentru patrunzatoarele, curajoasele si profund informatele lor analize si luari de pozitii in care interesul national se impleteste armonios cu interesul individual, n-au avut curajul totusi sa o mai faca si pe asta. Asa ca ofensiva rusa a ramas cam in ofsaid, cu armata de adunatura: Plevusca.
Nu poti da semnale, teste si avertismente majore prin Plevusca, nu? Mai ales dupa ce ce au fost demantelati in corpore printr-un singur incident national provocat in jurul unei maini de oameni care lucreaza in blogosfera si care au rasturnat in cateva zile intregul sistem de tabuuri, taceri, presiuni, omerte si naivitati cu care reteaua rusa se acoperise si credea ca se va acoperi atat de bine profitand de naivitatea si corectitudinea politica indusa romanilor din mass media si formatorilor de opinie.
2. De ce acum?
Asta e intrebarea de 100 de puncte. Am sa revin cu o schita speculativa de raspuns.
(Text publicat pe pagina FB a lui Dragos Paul Aligica)

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 194 other followers