Despre IICCMER: Câteva gânduri

În întâmpinarea întrebarilor legate de evoluţiile de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi de Memorie a Exilului Romanesc (IICCMER), pentru moment mă voi limita la câteva precizari de natură organizaţională şi procedurală. Voi reveni în următoarele zile cu o discuţie mai amănunţită privind judecata mea  (asumată din poziţia de preşedinte al noului Consiliu Ştiinţific) despre natura, funcţionarea şi strategia acestei instituţii. Până atunci, aspectele organizaţionale şi procedurale vor fi clarificate. Trebuie să mai spun că am facut noii conduceri ştiintifice a Institutului (domnului Ioan Stanomir, în particular) următoarele recomandări: reorganizarea şi relansarea IICCMER nu poate avea loc în absenţa unei evaluări comprehensive pe trei paliere – 1. organizaţional; 2. financiar-contabil; 3. portofoliu de proiecte.

a. Relativ la palierul organizaţional, am sugerat o reevaluare a statutului de funcţionare, a organigramei şi a întregii structuri de activitate din momentul înfiinţării şi până în prezent.

b. În privinţa aspectelor financiar-contabile, am sugerat ca preluarea gestiunii să aiba loc în paralel cu o analiza riguroasă a exerciţiilor bugetare încheiate sau în desfăşurare, cu recomandarea ca această analiză să aiba loc sub tutela Curţii de Conturi şi a autorităţilor guvernamentale abilitate.

c. Relativ la portofoliul de proiecte asumate de cercetătorii Institutului, am sugerat, ca o precondiţie a relansării strategiei organizaţionale pentru urmatoarea perioadă, următorii paşi: 1. evaluarea portofoliului de proiecte încheiate, sub aspectul resurselor alocate, instituţionale, umane şi financiare, al rezultatelor anticipate şi al celor obţinute; 2. evaluarea proiectelor in desfăşurare, sub aspectul resurselor instituţionale, umane si financiare dedicate lor si a rezultatelor anticipate; 3. evaluarea proiectelor programate pentru viitor de către fosta conducere a Institutului.

În acest context, am recomandat noii conduceri executive continuarea tuturor proiectelor in curs de desfasurare pe anul bugetar in curs (in conditiile mentionate mai sus). De îndată ce noua conducere îşi va prelua mandatul sunt convins ca dialogul public şi dezbaterea intelectuală vor continua, mutându-se într-o direcţie cu adevărat constructivă şi importantă pentru plasarea istoriei comunismului românesc în conversaţia internaţională despre totalitarismele secolului XX.

Vladimir TISMĂNEANU

New York, 28 februarie 2010

Conferinta la New York

Vineri si simbata, in acest sfirsit de saptamina, particip la conferinta despre post-comunism organizata de Universitatea Columbia din New York. Voi reveni cu noutati saptamina viitoare. (Vladimir Tismaneanu)

Religii seculare şi misticism politic

Am scris pe larg, de-a lungul anilor, despre comunism si fascism ca doctrine salvationiste, utopii gemene nascute din fuziunea dintre pozitivismul scientist si romantismul revolutionar nihilist. Datoram istoricului britanic Michael Burleigh o carte care exploreaza conflictul dintre religiiile autentice si formele decazute (mistificate) de religiozitate incarnate in  miscarile totalitare care au dominat atatea decenii din veacul XX. Intitulata Sacred Causes (Cauze sacre), cartea a aparut in 2007 in editia americana la editura HarperCollins.  Fara a se opri cu analiza la credintele totalitare “clasice”, Burleigh, in consens cu un Paul Berman, autorul unei lucrari despre liberalism si teroare tradusa in romaneste la Curtea Veche in colectia “Constelatii”, leaga terorismul fundamentalist de matricea anti-moderna, primordialist-colectivista, si anticapitalista a miscarilor resentimentar- revolutionare.  Sunt discutate cu mare finete religiile politice intemeiate pe cultul sangelui, al comunitatii eroice (de clasa ori de rasa), pe ceea ce un ceea ce autorul numeste tribalismul emotional.  Burleigh evoca lucrarile deschizatoare de drumuri ale lui Waldemar Gurian, Eric Voegelin, Franz Borkenau si Raymond Aron.

In fapt, aceste surse intelectuale (in special Gurian, despre care a scris un important eseu inclus in volumul Men in Dark Times) au contribuit la cristalizarea conceptiei Hannei Arendt despre sistemul totalitar ca un nou tip de organizare a spatiului politic.  Voegelin si Borkenau au accentuat caracterul de gnoza revolutionara al comunismului, faptul ca indaratul camuflajului hiper-rationalist se ascundea de fapt “credinta in adevarurile ascunse accesibile doar catorva initiati”. Pentru acesti ganditori, misticismul rationalizat s-a intalnit de fapt cu  mitologizarea (fetisizarea) Ratiunii in Istorie, consecinta a fidelitatii doctrinarilor marxisti (Lenin, Lukacs, Gramsci)  fata de romantismul secret al dialecticii hegeliene:

“Fara un cod moral derivat dintr-un Dumnezeu transcendent nimic nu ii mai putea inhiba.  Toate mijloacele erau justificate, de la propaganda mincinoasa la omorul in masa, pentru a da nastere imparatiei dorite a Binelui pe pamant, aceasta fiind cheia insanitatii morale dezlantuite de nazism si comunism asupra lumii, intrucat violenta masiva devenea ireala in lumea de vise ideologice in care traiau zelotii”. (p. 120)

Intre ganditorii romani care s-au ocupat de aceste chestiuni de o maniera originala, scriind pagini memorabile privitoare la raporturile dintre sacru si spatiul politic, il amintesc pe Teodor Baconsky.  Recomand aici, ca parte din ceea ce numesc un canon al libertatii, volumul Turn inclinat. Fragmente de arheologie profetica, o colectie de eseuri de o rara perspicacitate interpretativa, revelator pentru generosul umanism al acestui carturar-diplomat indragostit de echilibru, rationalitate si dialog.  Nimic nu-i repugna mai mult lui Teodor Baconsky decat exclusivismele xenofobe, orgoliile ideologice hipertrofiate, orbirea rasista, absenta empatiei in raport cu dramele semenilor nostri.

Aparuta la Curtea Veche in 2007, cartea este un manifest pentru bunacuviinta, pentru ecumenism, pentru cumpatare si comprehensiune:

“Ne-am obisnuit, din nefericire cu ambianta triviala a polemicilor fara nici o regula, in cadrul carora adversarul trebuie inventat si demolat  cu mijloace oricat de josnice. Din frica ipocrit intretinuta fata de servilismul ‘totalitar’, am sarit in extrema insultei generalizate”.

As putea oferi numeroase citate din reflectiile lui Teodor Baconsky despre comunism, dictaturi si mistica politica totalitara.  Amintesc aici cuvintele lui Andrei Plesu despre scrierile acestui admirabil umanist: “Prezenta lui Teodor Baconsky in spatiul culturii noastre e prezenta unei multiple, intaritoare garantii: o garantie de buna credinta si buna orientare in nebuloasa veacului, o garantie de echilibru si noblete.”

Anticomunist si antifascist, Teodor Baconsky este un autentic spirit liberal. Spun acest lucru cat pot de limpede si fara urma de echivoc.  Sigur, exista unii care se grabesc sa scrie rechizitorii.  Altii aleg politica strutului.   Sensibilitatile sunt adeseori inflamate, mai ales acolo unde trecutul este inca o rana deschisa. Fratele tatalui meu a murit ars de viu, impreuna cu sotia sa si doi copii sub cinci ani, la Odesa. Nu fusese niciodata comunist, nu facuse politica. Au fost ucisi ca evrei.  Nu ma poate banui nimeni ca as fi indiferent la semnalele rasismului si antisemitismului. Dar, in ce ma priveste, nu le vad nicicum in cazul omului de cultura, cetateanul european in sensul cel mai onest al cuvantului, Teodor Baconsky.

Iluzia comunista si efectele ei (cartea saptaminii: David Priestland, The Red Flag)

Am citit zilele aceste cartea istoricului britanic David Priestland, The Red Flag: A History of Communism (aparuta acum in editia americana la Grove Press).  Comparabila cu contributiile remarcabile ale unor Archie Brown si Robert Service, cartea este o exegeza critica monumentala a comunismului ca religie seculara, ca utopie transpusa, cu un imens pret uman, in realitatile sistemelor de tip bolsevic (sunt cutremuratoare paginile despre experientele comunismului in Asia, inca prea putin explorate).  Priestland citeaza un poem de Bertolt Brecht scris in 1938, deci in plina Mare Teroare stalinista.  Intitulat “Catre cei ce se vor naste mai tarziu”, poemul cere intelegere pentru faptul ca in timpurile sumbre ale nedreptatii a trebuit sa se recurga la masuri violente pentru a “pregati terenul prieteniei”.

Evident, este vorba de mirajul fraternitatii despre care vorbea si Aleksander Wat in cartea de convorbiri cu Czeslaw Milosz (My Century). Deci cultivarea urii pentru a accelera intemeierea imparatiei altruiste, scopul care scuza mijloacele. Priestland are (partial) dreptate: “Comunismul a incercat sa sa realizeze ‘prietenia’ universala prin mijloace neprietenesti.  A fost o miscare al carei scop a fost sa depaseasca inegalitatea si sa avanseze modernitatea, dar a fost bazat pe viziunea ca aceste lucruri nu se pot realiza decat prin mijloace radicale, in ultima instanta prin revolutie”.  In fapt, comunismul continea in insusi proiectul sau totalizant si omogenizant visul eliminarii (prin amutire, persecutie ori chiar prin exterminare) celor care nu se conformeaza noului iacobinism, era un antropocentrism gelos pe orice expresie a cautarii divinitatii, un utilitarism etic pozand in filosofie a libertatii.  Proiectul social al heteronomiei comuniste a insemnat, cum scriau istoricii Mihail Heller si Aleksandr Nekrici, aducerea Utopiei la putere, infaptuirea maniacala a unor scopuri considerate a fi ale Ratiunii universale. Din asemenea premise nu puteau decurge decat consecinte catastrofale.

In concluzie, cartea lui David Priestland ar merita din plin atentia editorilor si a traducatorilor romani.

Dezbateri, orgolii, clarificari

Acum circa un an an am fost invitat de Lavinia Stan si Lucian Turcescu, profesori univesitari la Montreal, sa raspund la o serie de intrebari despre anul 1989 si semnificatiile sale istorico-politice, morale etc.  Am scris cu mare placere, convins fiind ca este vorba de un volum necesar, o contributie importanta la sincronizarea politologiei din tara cu aparatul conceptual si interpretativ din Occident.  Volumul urmeaza sa apara anul acesta la Editura Institutului European.  Acum cateva saptamani, editorii (coordonatorii) mi-au scris in legatura cu o problema ivita in legatura cu una din contributii. Era vorba de prof. M. Shafir. Mi se sugera sa raspund, intr-o nota, la unele afirmatii care ma priveau direct. Le-am citit si mi s-au parut ironic-batjocoritoare (dismissively personalized, ar fi sintagma in engleza). Dar nu aceste in fond omisibile impunsaturi m-au stingherit.  Ma lasa complet rece afirmatiile denigratoare ale d-lui Shafir. Indiferent ce crede domnia sa ori sugereaza ferventii sai sustinatori (de pilda dl Laszlo Alexandru), decizia mea a fost sa nu particip la volum daca se publica ceea ce mie mi s-a parut a fi un atac postum impotriva Monicai Lovinescu.

Deci, o spun cat pot de apasat, pot trai linistit fiind atacat eu, stiu si pot sa ma apar. Dar am dreptul moral de a NU participa la o lucrare in care unul dintre contributori isi varsa naduful la adresa unei intelectuale care nu mai poate raspunde si fata de care, eu unul, nutresc o admiratie inoxidabila.  N-am cerut sa fie cumva scos dl Shafir din volum. Dar am dreptul sa ma retrag eu, n’est-ce pas?  Am anuntat, cat am putut de limpede, ca eu nu voi scrie acolo cata vreme exista acele randuri absolut inutile si pentru mine inacceptabile. Restul nu ma mai privea pe mine, era problema editorilor.

Iata asadar textul meu trimis catre profesorii Lavinia Stan si Lucian Turcescu (il public aici cu stirea si permisiunea lor):

Regret ca s-a ajuns la aceasta situatie. Dar imi este realmente
imposibil, moral si profesional, sa particip la un volum in care este atacata postum Monica Lovinescu, un om de care am fost extrem de atasat. (..) Repet, nu e vorba doar de pietate (desi nu neg ca este vorba si  de acest lucru), ci de respect pentru ceea ce eu cred ca reprezinta opera democratica de-o viata a Monicai Lovinescu. Nu pot scrie intr-un volum in  care un autor se distreaza pe seama  “ieruncolovinescianismului”.

Nu sunt de acord nici cu prezentarea distorsionata si distorsionanta a  anticomunismului din Romania post-comunista. RF a fost inspirat de paradgma civic-liberala. Poate dl Shafir nu este la curent cu atacurile ultra-nationaliste care nu ne-au iertat tocmai acest lucru (…) In al doilea rand, cum nici un alt contributor nu-si ataca colegii   de  volum (pe nume sau nu, nu mai conteaza), cred ca aceasta regula (nescrisa)  ar trebui sa fie impartasita si de dl Shafir.

Toti putem fi sarcastici, zeflemisitori, bascaliosi, mordanti. Dar nu acesta este scopul unui demers academic.

Prin urmare, particip la volum doar in conditiile in care se reconsidera referintele la Monica Lovinescu. Dl Shafir poate gasi destule alte locuri unde sa scrie articole intregi  in care sa o critice cat doreste.  Restul, stridentele in ce ma priveste, le las la latitudinea voastra sa le ponderati, daca se poate.

Cu prietenie,

Vladimir

Raspunsul dat de Lavinia Stan si Lucian Turcescu interpretarilor diseminate de dl Laszlo Alexandu pe acest subiect poate fi accesat pe adresa:

http://laviniastan.wordpress.com/

 

Comunismul si uciderea omului interior

Intre cele mai grave consecinte ale comunismului ca practica politica institutionalizata, incarnata in regimuri totalitar-ideocratice, este obliterarea memoriei, ocultarea dimensiunii subiective, lichidarea moralitatii traditionale, a acelui taram ce face posibile alegeri etice fundamentate pe criterii absolute, nu pe relativisme dictate de interese de clasa ori rasa. Comunismul a fost/este asadar mnemofobic, teofobic si axiofobic.  Omul Nou trebuie sa fie instrumentul perfect al infaptuirii faradelegilor dictate de comandamentul Revolutiei.  Criminalitatea comunismului nu este deci una ce tine de dispozitii de temperament, nu e vorba de un gangsterism sa-i spunem banal. Orice ar fi scris Hannah Arendt, o ganditoare pe care o pretuiesc enorm, nici Raul comunist, nci Raul nazist nu au fost banale. Dimpotriva, au fost unice in monstruozitatea lor radicala.

Am citit zilele acestea o carte scrisa de Tariq Ali, romancier, regizor, istoric, autor influent in cercurile radicale de stanga din Marea Britanie si nu doar acolo. Cu ani in urma a publicat o interesanta antologie despre mostenirea stalinismului. Cartea a aparut in 2009 in colectia “What Was Communism?” coordonata de Ali la Seagull Press din Londra. Intitulat The Idea of Communism, volumul lui Ali (sub 150 de pagini in format de buzunar) reuseste sa reia toate temele nostalgic-marxizante: Manifestul Partidului Comunist ca expresie a justitiei sociale, necesitatea revolutiei bolsevice, crimele staliniste ca aberatii rezultate din paranoia unui individ, deturnarea bolsevismului si revenirea la matca (gramatica) “umanismului originar”.  Se respinge teza unor  Raymond Aron sau Eric Voegelin: Comunismul nu ar fi fost o religie seculara, ci o doctrina in fond stiintifica. Ceea ce nu inseamna ca Tariq Ali renunta la misticismul propriu mesianismelor revolutionare moderne.   Este invocat, prin vocea unui comunist italian, un poem de Bertolt Brecht, parabola croitorului din Ulm. In secolul al XVI-lea, spune povestea, acest croitor i-a spus episcopului: “Pot sa zbor”. I s-a poruncit sa mearga in turnul catedralei si sa-si demonstreze capacitatea nemaivazuta. A facut-o, s-a azvarlit in vazduh, s-a prabusit si a murit. Dar n-a murit visul sau, sugereaza cartea pe urmele stalinistului Brecht: dupa 500 de ani ani oamenii au ajuns sa zboare…

Concluzia lui Tariq Ali, pe care o impartasesc cei ce sutin validitatea si viabilitatea a ceea ei numesc ipoteza comunista, dincolo de toate crimele comise, dincolo de toate abominatiunile impuse unor oameni nevinovati, se situeaza pe linia unui optimism utopic impenitent: “Lumina este slaba, dar nu a fost complet stinsa de furtunile ultimelor decenii. Va putea sa arda din nou, mai devreme decat ne inchipuim. Pentru ca, atata vreme cat capitalismul contemporan, un sistem bazat pe exploatare, inegalitate si crize recurente continua sa existe, posibilitatea ca miscari anticapitaliste sa ia puterea nu poate fi exclusa.”

Evident, ne intalnim cu o forma imanentizata  a gandirii chiliastice. Eshatonul devenit lume.  Metodologia exonerarii este urmatoarea: se uita ce-a comis comunismul ca praxis istoric sin se revine la dimensiunea presupus emancipatoare, la fundamentele unui socialism care n-ar avea nimic de-a face cu catastrofa totalitara de sorginte bolsevica. Am discutat recent cu doctoranzii mei cartea marelui poet polonez Aleksander Wat, My Century (convorbiri cu Czeslaw Milosz), document cat se poate de revelator in ceea ce priveste perversitatea seductiei (si a auto-hipnozei) intelectualilor de catre miscarile revolutionare de masa. Cartea va apare in traducere romaneasca la Humanitas in colectia “Zeigeist”, probabil anul acesta.  Cuvintele lui Wat, un om care a trait deopotriva exaltarea sacrificiului pentru o cauza sacralizata si infernul Gulagului, mi se par cea mai potrivita replica ce o putem da lui Tariq Ali si celor care gandesc asemeni lui:

Comunismul este inamicul interiorizarii, al omului interior. (…) Dar astazi stim ca exteriorizarea duce la uciderea omului interior, aceasta este esenta stalinismului. … Omul interior trebuie asasinat pentru ca Decalogul comunist sa-si gaseasca salasul in suflet.

In cronica din revista Verso (no. 78)  la volumul meu Despre 1989. Naufragiul Utopiei, Vlad Muresan scrie pe buna dreptate despre ambitia nesabuita  a reconstructiei conditiei umane insasi prin suprimarea autonomiei interioare, a libertatii ca dimensiune auto-constitutiva, prin incercarea a intemeia hic et nunc Paradisul terestru (Turnul Babel ca universalism apoteotic, cum observa Dostoievski in Jurnalul unui scriitor) in absenta si impotriva ideii de divinitate, de traditie, de legalitate (toate trei dispretuite/denuntate de catre neo-iacobinii socialisti drept forme de alienare, de reificare, de mistificare):

Comunismul a reprezentat un hybris antropocentric, o tentativă pur imanentă de a concilia fracturile ontologice ale istoriei, de a totaliza prin soluţii pur umane opoziţiile metafizice structurale ale lumii. El a fost astfel un titanism, o gigantică mobilizare a maselor care trebuia să naufragieze deoarece nici o arcă umană anti-teistă nu va putea vreodată traversa abisul metafizic care desparte lumea de propria ei idealitate transcendentă.

http://vladmuresan.wordpress.com/2010/02/11/titanicul-rosu/#more-210

 

After Communism: Achievement and Disillusionment since 1989 | Feb 26-27 | Columbia University

As part of the Festival “Performing Revolution in Central and Eastern Europe”, the Harriman Institute at Columbia University, in association with the Polish Cultural Institute, Romanian Cultural Institute New York,
and Austrian Cultural Forum invite you to the Symposium

After Communism:
Achievement and Disillusionment since 1989

February 26-27, 2010 | Columbia University

The Romanian Cultural Institute in New York is pleased to invite you to this multi-day symposium that will bring together leading public intellectuals, scholars, politicians, dissidents and writers from both sides of the Atlantic to assess the global meaning of the 1989 revolutions in Central and Eastern Europe and the world.

SYMPOSIUM PROGRAM

FRIDAY, February 26

2:00 What Was Communism and Why Did It End?
Adam Michnik, Archie Brown, Vlad Muresan
Moderator: Mircea Mihaies

3:45 What is Post-Communism and When Does It End?
Katherine Verdery, Paul Dragos Aligica, Slawomir Sierakowski
Moderator: Monika Fabijanska

5:30 The End of History?
Alfred Gusenbauer, Michael Scammell, Stephen Sestanovich
Moderator: Andreas Stadler

7:15 Film: 12:08 EAST OF BUCHAREST
(Dir. Corneliu Porumboiu, Romania 2006)
Introduced by A.O. Scott

SATURDAY, February 27

2:00 The Legacy of Dissent
Erhard Busek, Horia-Roman Patapievici, Ira Katznelson
Moderator: Catharine Nepomnyashchy

3:45 Unfulfilled Promises? Democracy & Disillusionment
Angelo Mitchievici, Elzbieta Matynia, Timothy Frye
Moderator: Corina Suteu

5:30 Creating a Narrative About the Communist Past
Benjamin Barber, Stephen Kotkin, Vladimir Tismaneanu
Moderator: Timothy Frye

The detailed symposium agenda is available at www.icrny.org.

FRI-SAT, February 26-27. Panels: 2-7 pm
FRI, February 26, 7:15: Screening of “12:08 EAST OF BUCHAREST”
HARRIMAN INSTITUTE at Columbia University
Faculty House, President’s Room, 64 Morningside Drive, Columbia University
FREE ADMISSION. Registration required ONLINE or at rsvp@harrimaninstitute.org.

ROMANIAN CULTURAL INSTITUTE IN NEW YORK
200 East 38th Street (at 3rd Avenue), New York, NY 10016
Tel: 212-687-0180 – Fax: 212-687-0181
icrny@icrny.org; www.icrny.org

Ecouri la dezbaterea despre comunism (Devis Grebu, Viorel Padina şi Constantin Dobre) plus bonusuri si clarificari

Pe blogul poetului, fost disident Viorel Padina (ilustrat de inegalabilul Devis Grebu) am citit urmatoarea interventie semnata de dl Constantin Dobre pe care o postez aici pentru ca mi se pare semnificativa in acest context (parerile despre o persoana sau alta nu sunt neaparat si ale mele, ceea ce conteaza este perspectiva propusa):

Constantin Dobre
18/02/2010 la 20:15

Trivializarea asa-numitei dispute, Tismaneanu – Oprea, nu-i apartine dlui Tismaneanu si nu i se poate imputa. Simplu, Marius Oprea NU poate sa inteleaga si tare ma tem ca nici n-ar avea cum sa inteleaga (sorry, nu-l duce mintea sau poate ca pune interesul personal inaintea celui general!) viziunea strategica si de substanta a dlui Vladimir Tismaneanu. V. Tismaneanu zice limpede: “Nu am negat vreodata — ar fi o ineptie– importanta cercetarilor de teren, a deshumarii victimelor uitate ale masacrelor comuniste. Chiar pe acest blog am scris despre gropile comune din Slovenia titoista. … Dar pledez, si nu doar eu, pentru sincronizare teoretica, metodologica si analitica, pentru coerenta conceptuala, pentru multidisciplinaritatea si polivalenta investigatiilor: de la sociologie, economie si istorie, la politologie, filosofie, teologie, critica ideologiilor si antropologie. Comunismul a fost, spre a relua termenul sociologului Georges Gurvitch, un fenomen social total si totalizant. A fost o religie politica, o gnoza revolutionar-mesianica, o eclesiologie degradata, o soteriologie, o “partocratie ideocratica” (Martin Malia), o enorma minciuna, un set de tehnici teroriste, un atentat la demnitatea umana, o promisiune emancipatoare, o iluzie si cate altele…

Studierea sa nu poate fi redusa la o singura perspectiva fara riscul major de a pierde pe drum autenticitatea situatiilor explorate, tragismul suferintelor traite de atatea milioane de oameni “condamnati la fericire”.

“Sincronizare teoretica, metodologica si analitica, pentru coerenta conceptuala, pentru multidisciplinaritatea si polivalenta investigatiilor: de la sociologie, economie si istorie, la politologie, filosofie, teologie, critica ideologiilor si antropologie” – iata cei lipseste IICCR-lui si ceea ce nu poate sau nu vrea sa inteleaga Marius Oprea!

Motive intemeiate (ele sunt publice si nu le comentez) m-au indemnat sa nu-l simpatizez pe domnul Vladimir Tismaneanu, dar nu pot fi chiar atat de orb si intr-atat de subiectiv incat sa nu-i dau dreptate. Da, sper si cred ca dl V. Tismaneanu ar fi persoana cea mai potrivita pentru a conduce Consiliul Stiintific al IICCR. Da, il sustin pe Vladimir Tismaneanu, fara nici-o urma de regret si total dezinteresat!

Constantin Dobre
fost organizator si conducator al revoltelor mineresti din Valea Jiului, Lupeni, august 1977

Bonus 1:

Biju Morar:

http://morar.catavencu.ro/2010/02/19/una-cu-marius-oprea-cum-i-a-placut-lui-foarte-mult-la-cotroceni/

Cristian Preda:

Marius Oprea nu vrea să părăsească un post, care nu e unul de cercetare, ci unul politic. Nu e prima dată când Marius Oprea are această intenţie. La finalul mandatului lui Emil Constantinescu, Marius Oprea a vrut să rămână la Cotroceni, sub Ion Iliescu. Argumentul său era că trebuie să lupte din interior cu adversarul Preşedintelui pentru care lucrase(m), prevalându-se de statutul de înalt funcţionar, deşi fusese numit – ca şi mine – politic. În 2000, înţelepciunea şi rigoarea doamnei Zoe Petre au nimicit un asemenea scenariu, pe jumătate penibil, pe jumătate ridicol. Acum, pentru a justifica eternizarea pe post, Marius Oprea se foloseşte de argumentul potrivit căruia el se confundă cu Institutul care i-a fost făcut cadou de Tăriceanu. Aşa cum am mai spus pe acest blog, Marius Oprea a făcut multe pentru stimularea interesului pentru comunism în România ultimilor ani. Folosindu-se de improvizaţii şi de falsuri, nu va fi mai convingător. Adevărul despre postcomunism e la fel de important ca şi cel despre comunism.

Cristian Patrasconiu:

http://patrasconiu.ro/?p=4910

 

Bonus 2: Cateva bloguri care ma indragesc nespus sugereaza (ori mai rau, ma acuza) ca as fi preluat de fapt din EvZ o declaratie mai veche (din perioada alegerilor) a doamnei Doina Cornea, folosind-o in scopuri de dezinformare. Descopar cu uimire o micro-industrie hermeneutica consacrata unei declaratii de o cristalina limpiditate.  Iata ce raspunde, la asemenea insinuari, pe forumul din ziar dl Vlad Stoicescu, autorul interviului cu dl Marius Oprea. M-as astepta ca aceia care preiau acest gen de pseudo-informatii sa precizeze ca e vorba de fabricatii si calomnii:

Clarificari

Vlad Stoicescu (Vizitator), vineri, 19 februarie 2010: “Cred ca o lectura mai atenta a interviului ar elimina neclaritatile invocate de d-voastra. Declaratia doamnei Cornea nu este extrasa dintr-un interviu mai vechi si in niciun moment articolul nu insinueaza acest lucru. Este doar o reactie extrem de scurta a Doinei Cornea, careia i s-a solicitat un punct de vedere chiar in ziua realizarii interviului cu Marius Oprea. Doamna Cornea n-a spus ca nu-l sustine pe Marius Oprea pentru presedintia IICCMER, doar a infirmat ipotezele unui conflict cu Vladimir Tismaneanu. In plus, Doina Cornea a precizat extrem de clar ca nu vrea sa se implice in acest scandal. Numai bine, VS.”

Cum si de ce cercetam comunismul? Premise, metode, implicatii (Updated)

19 februarie 2010: Am promis ca voi publica pe acest blog interventii legate de problematica substantiala, deci nu polemicile personale si supozitiile hazardate, a investigarii comunismului si de necesitatea aplicarii recomandarilor din Raportul Final asumate de presedintele tarii in discursul din 18 decembrie 2006.  Acesta este miezul chestiunii.  Consider ca ar fi cazul ca multi dintre noi sa (re)citim acel text. Nu neaparat cei care, aflati in treaba, fluiera, huiduie, dau in bobi ori aplauda, ci aceia carora acest subiect chiar le este aproape de inima. Cei care stiu ce inseamna o bibliografie serioasa, cum se studiaza in arhive, cat efort este implicat intr-o pagina de text istoric menita sa dainuie. Mai precis, cei care admit ca nu traim in afara comunitatii epistemice internationale.  Cei care citesc un text stiintific luind note, nu doar dand note.

Cat priveste alegatiile, falsificarile, speculatiile naucitoare, inventiile, minciunile si calomniile proferate despre mine in aceste ultime saptamani, voi raspunde la momentul cuvenit.  S-a taiat firul in patru pe tema Comisiei Prezidentiale Consultative, fara a se aminti ca Manualul de istorie a comunismului a fost scris de cercetatori din IICCR si din cadrul acestei Comisii (proba precisa a posibilitatii si dezirabilitatii unei colaborari oneste).  Dl Oprea a ales sa difuzeze urbi et orbi un text (fragmente atent selectate din stenograma intalnirii din martie 2009) care nu era doar al sau.  Nu mai vorbesc despre indoielnicul procedeu al utilizarii publice a unor mesaje e-mail private (de catre el si de catre cei care le-au preluat cu entuziasta voluptate).  Se abuzeaza de formulari deliberat jignitoare precum “arondare”, “clientela”, “oportunism pentru eternitate”, “sinecurism”.

Oricum, legat de unele recente interventii, trebuie sa recunosc ca a aduce in discutie deshumarea mortilor de la Katyn drept analogie in favoarea metodologiei exclusive propusa de dl Oprea este o ciudatenie retorica, in cel mai bun caz. Stie autoarea articolului din Observator Cultural ca la Katyn descoperirea cadavrelor a fost facuta de Wehrmacht si a fost urmata de o ofensiva propagandistica dirijata de Goebbels?   Nu discut aici autenticitatea, incontestabila si confirmata de Crucea Rosie internationala, a oribilului masacru, bazat pe ura de clasa, organizat de NKVD, recunoscuta de URSS abia in perioada Gorbaciov.  Spun doar ca nu si-a gasit exemplul cel mai fericit pentru a sustine istoria forensica in versiunea ce i se pare privilegiata metodologic. Putea spune de pilda Kurapaty (faceti o cautare pe google si veti gasi informatii cutremuratoare).  Dar ne grabim, tot asa cum ne-am grabit creditand fictiunile despre opozitia doamnei Doina Cornea la numele meu.

Acum e momentul sa ne concentram pe ceea ce inseamna recladirea si focalizarea investigarii comunismului in Romania. De ce este important acest lucru? Pentru ca s-a dovedit ca politizarea unei asemenea activitati conduce la rezultate neconcludente si la atitudini partizane. A sosit clipa sa lasam gesticulatia teatrala deoparte si sa ne gindim un proiect de federare a cercetarii despre comunismul romanesc, in conformitate cu standardele academice validate international, cu o armatura metodologica solida, cu o viziune comparatista deschisa si dinamica.

Din pacate, scandalul iscat in ultimele saptamini a provocat nedumerirea multor oameni de buna-credinta. Unele nume s-au lasat antrenate intr-un joc de care erau cu totul straini. Alti tineri cercetatori au fost implicati, fara voia lor, intr-o logomahie care nu le-a slujit nici interesul profesional, nici interesul personal. De aceea tin sa reafirm citeva principii si valori care mi-au ghidat parcursul in ultimii treizeci de ani, indeosebi in conditiile in care dezbaterea din Romania risca sa plonjeze in derizoriu mediatic prin interventii ale unor persoane straine de analiza stiintifica a comunismului (insa extrem de sigure de sine cand vine vorba de a da sentinte, note si certificate).  Amatorismul ţanţoş pare sa-si traiasca acum o clipa de (efemera, sunt sigur) glorie.

Un punct de vedere competent, rational si echilibrat propune dl Dragos Paul Aligica. Intre timp, inteleg ca dl Marius Oprea isi continua ofensiva tot mai bizara. Regret ca s-a ajuns la invocarea/utilizarea numelui doamnei Doina Cornea. Decizia mea de a nu intra in conflicte verbale, in prima si ultima instanta sterile, trebuie inteleasa exact in acest sens: ceea ce conteaza sunt  temele veritabile, nu accentele si imprecatiile subiective.  In plus, neurmarind televiunile din Romania decat ocazional, nu am vazut interventiile d-lui Marius Oprea in care numele meu a aparut, inteleg,  cu o mare frecventa (si nu tocmai favorabil).  Dar am citit ce a declarat in Academia Catavencu si nu pot spune decat atat: no comment.

In opinia mea, scopul unui Institut dedicat studierii memoriei regimului comunist este asadar deopotriva sa documenteze criminalitatea si sa demonstreze ilegitimitatea sistemului totalitar inspirat de doctrina marxist-leninista.  Finalitatea sa este una anamnetica si pedagogica. Un Institut recupereaza si salvgardeaza memoria traumelor din trecutul recent, dar refuza anexarea in nume personal a acestei memorii. Memoria e un fragment din binele comun al unei natiuni, care se impotriveste amneziei colective. Dimensiunea activ-profilactica se impotriveste trivializarii experientei totalitare, sesizeaza ambiguitatile nostalgiei, combate mistificarile deliberate si se opune negationismului. Ca si in cazul Holacaustului, crimele imptriva umanitatii comise de regimurile comuniste sunt imprescriptibile si trebuie cunoscute, urmarite in justitie, pedepsite si, mai ales, onorate.

Nu am negat vreodata — ar fi o ineptie– importanta cercetarilor de teren, a deshumarii victimelor uitate ale masacrelor comuniste. Chiar pe acest blog am scris despre gropile comune din Slovenia titoista.  Am scris despre cartea regretatului istoric si bunul meu prieten Viktor Zaslavsky (s-a stins din viata in plina forta de creatie in noiembrie anul trecut, la doar doua saptamani dupa ce participase aici la Washington la conferinta despre 1989) dedicata omorului in masa dictat de ratiuni de clasa de la Katyn.  Dar pledez, si nu doar eu, pentru sincronizare teoretica, metodologica si analitica, pentru coerenta conceptuala, pentru multidisciplinaritatea si polivalenta investigatiilor: de la sociologie, economie si istorie, la politologie, filosofie, teologie, critica ideologiilor si antropologie. Comunismul a fost, spre a relua termenul sociologului Georges Gurvitch, un fenomen social total si totalizant. A fost o religie politica, o gnoza revolutionar-mesianica, o eclesiologie degradata, o soteriologie, o “partocratie ideocratica” (Martin Malia), o enorma minciuna, un set de tehnici teroriste, un atentat la demnitatea umana, o promisiune emancipatoare, o iluzie si cate altele…

Studierea sa nu poate fi redusa la o singura perspectiva fara riscul major de a pierde pe drum autenticitatea situatiilor explorate, tragismul suferintelor traite de atatea milioane de oameni “condamnati la fericire”.

Post-Scriptum

Cred ca merita citit cu atentie acest text al istoricului aradean Bogdan Ivascu (autorul unei importante analize despre nomenclatura comunista din Transilvania anilor 1950).

Am mentionat acum doua zile textul d-lui Mihail Neamtu aparut pe blogul sau Antiteze. Intre timp, am primit o interesanta interventie din partea d-lui Sorin Cucerai.  O postez pentru aici:

“Cred ca e intr-adevar nevoie de putina clarificare conceptuala, pentru ca una dintre cauzele prezentei dihonii – singura de altfel asupra careia merita sa ne aplecam – sta in ambiguitatea notiunii de “condamnare a comunismului” (sau in cea a notiunii inrudite de “proces al comunismului”).

Notiunea asta poate avea cel putin patru sensuri: condamnare morala, condamnare intelectuala, condamnare politica si, in fine, condamnare penala. Pentru simplificare, nu ma voi referi decit la doua din cele patru sensuri: la condamnarea intelectuala si la condamnarea penala.

Adevarul trebuie stiut, vinovatii trebuie pedepsiti! Apelul societatii civile din Romania

S c r i s o a r e   d e s c h i s a

Presedintelui Romaniei Traian Basescu

Primului ministru Emil Boc

Ministrului Justitiei Catalin Predoiu

Procurorului General Laura Codruta Kovesi

La 20 de ani de la Revoluţie nu se cunoaşte adevarul despre evenimentele acelor zile şi despre autorii crimelor. Este o realitate dureroasă ce nu poate fi ocolită şi care trebuie confruntată neîntârizat, cu voinţă, curaj şi onestitate. Lacătul totalitar pus pe documente trebuie sfărâmat. Este o chestiune presantă pentru sănătatea democraţiei româneşti. Ne adresăm dvs în condiţiile în care, în urma alegerilor parlamentare şi prezidenţiale, întreaga putere de decizie şi acţiune se află în mâinile dvs. Deşi mai sunt doi ani şi jumătate până la prescrierea faptelor de omor din timpul Revoluţiei, anchetele din dosarele aflate la Parchetul General trenează şi documentele din aceste dosare nu sunt accesibile -contrar dispoziţiei CEDO- nefiind desecretizate în totalitate. Dincolo de procedura din faţa CEDO şi de soluţiile juridice, este nevoie ca opinia publică din România să afle adevărul despre cei care au ordonat uciderea a peste 1000 de oameni in decembrie 1989 şi despre cei care au executat acest ordin.

Domnule Preşedinte, Domnule Prim-ministru, aţi câştigat alegerile vorbind şi despre necesitatea reformării statului. Credeţi că o astfel de reformă poate avea loc în condiţiile în care istoria recentă rămâne neelucidată, vinovaţii nepedepsiţi şi adevărul neştiut? Credeţi că este posibilă vreo reformă, orice reformă, fără ca Justiţia să se pronunţe asupra crimelor şi vinovăţiilor trecutului? Dacă da, este mai bine sa spuneţi clar opiniei publice acest lucru, iar dacă nu, trebuie să vă puneţi în acord vorbele cu faptele.

Condamnarea comunismului, act pe care l-am salutat şi pe care îl susţinem în continuare, rămâne unul pur declarativ dacă nu este urmat de acţiuni concrete. Atât condamnarea comunismului, cât şi reforma statului riscă să se transforme în demagogie dacă nu veţi întreprinde acele acţiuni care să le dea consistenţă.

În plus, vă atragem atenţia domnule Preşedinte, domnule Prim–Ministru, domnule Ministru al Justiţiei şi doamnă Procuror General, că faptele din dosarele Revoluţiei se vor prescrie în timpul mandatelor dvs în situaţia în care nu veţi acţiona pentru rezolvarea lor. Cu alte cuvinte, veţi rămâne în istorie în această ipostază, iar în manuale şi cărţi va scrie că sub guvernarea şi mandatul dvs vinovaţii au scăpat judecăţii şi adevărul a rămas nedescoperit. Niciun argument, indiferent de natura lui, nu va sta în picioare în faţa acestei realităţi. Din nefericire, pata din activitatea şi viaţa dvs va fi într-o cu mult mai mare măsură o pată în istoria României. Ea vi se va datora în exclusivitate dacă nu veţi da curs următoarelor solicitări:

1. Finalizarea anchetelor şi trimiterea în judecată a celor vinovaţi, începând cu crimele din decembrie 1989 din Bucureşti unde numărul victimelor este cel mai mare, precum şi organizarea activităţii de judecată astfel încât să existe soluţii de condamnare a celor vinovaţi în cel mai scurt timp.

2. Desecretizarea completă a tuturor actelor din dosarele Revoluţiei şi transmiterea acestora către Asociaţia 21 Decembrie 1989,  precum şi desecretizarea şi publicarea oricăror alte documente referitoare la represiunea din decembrie 1989. Pe lângă adevarul judiciar (oricum incert în acest moment) românii trebuie să afle adevărul istoric. Nimic bun – şi în nici un caz un stat modern şi democratic – nu se poate construi pe lipsa adevarului. Nici o lege nu poate justifica “secretizarea” unor informaţii care vizează omorul, tortura şi alte infracţiuni. CSAT are puterea să decidă acest lucru, aşa cum a decis desecretizarea şi transmiterea a peste doua milioane de dosare la CNSAS, la iniţiativa dvs, domnule Preşedinte al României.

3. Pedepsirea – prin eliminarea din profesie – a magistraţilor care au tergiversat ancheta. Potrivit rezumatului faptelor descris de CEDO şi aflat pe website-ul acestei instituţii, în dosarele Revoluţiei procurorii au lucrat numai în 1997-2000 şi 2005-2007, rezultând că peste 11 ani nu s-a lucrat în aceste dosare. Cei vinovaţi trebuie să plece din justiţie şi din sistemul public şi să răspundă pentru complicitatea lor cu criminalii.