Curaj, noblete, carti: Angelo Mitchievici despre Mircea Cartarescu atacat de C. T. Popescu

Acel dram de curaj

de Angelo Mitchievici

Mircea Cărtărescu publica pe 23 noiembrie 2004 în „Jurnalul naţional” unul dintre cele mai bune pamflete pe care le-am citit, intitulat „Baroane”, titlul intenţionat preluat al pamfletului lui Tudor Arghezi publicat pe 30 septembrie 1943 adresat ambasadorului german von Killinger. Eu îmi amintesc acele vremuri „minunate” când ziariştii fuseseră confiscaţi de Năstase cu televiziuni cu tot, când aproape nu se mai putea respira, când baronetul trecea cu girofarurile în vuiet prin oraş cu ocazia deplasării ilustrului tur şi când aveam sentimentul că nu se mai poate face nimic. Alianţa DA pierdea prima parte a alegerilor, alegerile parlamantare şi Năstase câştiga în turul întâi şi punea deja şampania la frapat pentru victoria în turul doi.

Nu ştiu ce avea de câştigat Mircea Cărtărescu scriind un articol care îl eticheta pe Năstase drept ceea ce a fost şi a rămas, un baron roşu pesedist, un individ fără scrupule, chintesenţă a mizeriei tranziţiei. Avea numai de pierdut. Cred că Mircea a trăit acelaşi sentiment ca şi mine şi ca şi mulţi alţi români că după o guvernare Iliescu o guvernare Năstase reprezenta un dezastru total, că se afla în faţa unei somaţii tragice, un punct de inflexiune sau de cotitură dacă doriţi. Nu era potrivit pentru rol, Mircea este mai degrabă un introvertit, trăind cu toate celulele firii în lumea cărţilor, stingher altfel, non-combativ, excesiv de politicos, aşa că gestul său avea ceva de facondă don quijotescă, o nobleţe a celui care-şi transformă indignarea legitimă în gest. Nici acum Mircea nu are nimic de câştigat, este contra curentului, şansele ca Băsescu să câştige un al doilea mandat sunt mici, iar nivelul confruntării politice a ajuns cu un termen care mi-a plăcut la Mateiu Caragiale, la nivelul unei „încăibăreli” unde apare proteicul chip al lui Pirgu în multiple ipostaze. Ceea ce îmi place la acest scriitor care ar fi putut să stea în banca sa ca şi cum nimic nu s-ar întâmpla este curajul, un curaj particular pentru că nu evocă nicio virtute hollywoodiană şi nici perspectiva recompensei, pentru că are în faţă un val enorm de noroi, perspectiva smârcului. În romanul Mizerabilii al lui Victor Hugo există un capitol impresionant despre pântecele Parisului, complicatul sistem de catacombe şi canale de deversare a dejecţiilor marelui oraş. Intestinul metropolei conţine o parte din istoria infamiei scrisă desupra, iar în lumea noastră politică acest intestin spart se revarsă în afară. Să lupţi împotriva balaurului, a unui adversar teribil ca înfăţişare, împotriva brutei este una, însă cum poţi lupta împotriva căcatului? Ori adversarul predilect al acestei campanii este căcatul, iar căcatul nu poate fi contrazis, pestilenţa ucide orice accent eroic, orice bravură. Riscul oricărui om de bună credinţă, aşa cum Mircea Cărtărescu a fost de când îl ştiu, este cu atât mai mare cu cât nu viaţa îi este ameninţată, ci tot ceea ce scriitorul are luminos, sensul libertăţii sale care este literatura. Literatura faţă cu căcatul. Puţini îşi mai amintesc poate campania de defăimare a lui Corneliu Vadim Tudor şi Eugen Barbu împotriva poeţilor cenaclului de luni printre care una dintre ţintele predilecte era şi Mircea Cărtarescu şi împotriva conducătorului cenaclului, Nicolae Manolescu. De aceea admir acest curaj, curajul de a spune ceea ce crede, pornind de la premiza că se poate înşela, dar nu şi de la aceea că minte.

În acest sens, cred că afirmaţiile lui Cristian Tudor Popescu din articolul său din Gândul, „Sprijin pentru Mircea” referitoare la „duplicitatea” lui Mircea Cărtărescu păcătuiesc prin faptul că sunt scoase cu abilitate din context. Ceea ce se întrevede ca soluţie la un moment dat, (2005) se poate transforma în imposibilitate în 2009. Ceea ce era alianţa DA în 2004 avea să devină în scurt timp spaţiul unui război de uzură, un război de guerillă dintre preşedinte şi primul ministru desemnat antrenând partidele politice din care proveneau. Niciunul dintre cei care au votat alianţa DA nu a dorit acest lucru. Nimic nu poate fi mai contradictoriu decât o alianţă consimţită de un preşedinte care a avut ca adversar PSD-ul şi liderii lui şi partidul din care a făcut parte, PDL. Îmi era la fel de imposibil să concep un „hai să dăm mână cu mână” între PNL şi PSD. Iată că imposibilul a devenit posibil dintr-o suflare. În 2004 am votat alianţa DA pentru PNL ca partid şi Traian Băsescu ca preşedinte. În 2005, Mircea Geoană părea să fie reformatorul partidului său după înlăturarea sanitară a lui Ion Iliescu şi rămânerea pe bară a lui Adrian Năstase. Unde suntem acum? Pentru mine campania de o abjecţie fără seamăn coordonată cu ajutorul televiziunilor îmi creează acelaşi sentiment de oroare ca şi Adrian Năstase în 2004 într-o atmosferă de prosternare totală a lumii mediatice. Această lume mediatică a fost eliberată de constrângeri prin victoria lui Traian Băsescu în alegerile din 2004. S-a uitat acest lucru. Apariţia unui semianalfabet precum Vanghelie, a „şobolanului rozaliu”, Hrebenciuc, a lui Adrian Năstase în chipul unui moralist sofisticat, a celor trei figuri aproape teratomorfe, Patriciu, Vântu, Voiculescu, a lui Ion Iliescu, artizanul mineriadelor, îmi creează o teamă reală şi un sentiment de deja vu. Nu domnii Geoană şi Antonescu zâmbind elegant din tablou, ci acest chip proteic al Meduzei. Am acelaşi sentiment pe care nu numai Mircea Cărtărescu îl împărtăşeşte, că tabloul nu este decât un paravan şi că adevăraţii actori se află în culise gata să năvălească pe scenă. Poate că mă înşel, dar dacă nu mă înşel, aşa cum am certitudinea că oricât de rău a fost Băsescu ca preşedinte nu se putea compara cu abisul unei guvernări Năstase, ce este de făcut?

Mă întorc la Mircea Cărtărescu şi mă gândesc că, în definitiv, curajul este tot ceea ce ne rămâne în vremuri tulburi, curajul şi nobleţea şi cărţile. Iar în cazul lui Cărtărescu ele se găsesc în aceeaşi bibliotecă, pe acelaşi raft.

Luni 30 noiembrie, la B1TV, invitat la “Naşul”, ora 21.05

Voi discuta cu Radu Moraru semnificaţia politică a anului 1989, după două decenii de la prăbuşirea zidului Berlinului, dar mai ales vom explora subiecte fierbinti legate de turul doi al alegerilor prezidentiale din Romania. Voi vorbi despre câteva din întâmplările din laboratorul de lucru al Comisiei prezidenţiale pentru condamnarea comunismului. Voi trata despre amnezie, indiferenţă, angajare şi asumare. La un ceas in care unii il acuza pe Traian Basescu de “lipsa de sinceritate” in condamnarea comunismului, voi aduce probe impotriva acestor afirmatii.  La doua decenii de la insangerata Revolutie Romana si la trei ani ani de la condamnarea regimului comunist ca ilegitim si criminal, adevarul trebuie rostit.

Pe curând, VT.

Aliante toxice: tactica salamului si emascularea PNL

Alianta PSD-PNL-UDMR-PC-PRM este numele unei abdicari etice comparabila cu aceea din anii intemeierii Blocului Sovietic (1944-1948).  La acea vreme, liderul comunist maghiar Matyas Rakosi a formulat conceptia razboiului psihologic si politic purtat de agentii lui Stalin drept tactica salamului. Prin diminuarea pervers-metodica a identitatii autentice a actorilor anexati se ajungea la emascularea lor totala.  Se practica, in raport cu partidele democratice metoda divide et impera.  Prin orice mijloace: santaj, calomnie, cooptare, penetrare, fabricatii nerusinate.

In cazul Romaniei, Gheorghiu-Dej si Ana Pauker au mizat pe orgolii, vicii, lasitati si alte asemenea slabiciuni personale ale unor lideri ai partidelor democratice. Sa-i amintim pe Gh. Tatarascu, Anton Alexandrescu, Lothar Radaceanu, Stefan Voitec, Mihail Ghelmegeanu, Mihail Ralea.  Asa s-a ajuns la tradarile cunoscute, de care au profitat mafiotii comunisti. Ma intreb daca profesorul de istorie Crin Antonescu, doctorandul favorit al profesoarei Zoe Petre,  a uitat aceste lucruri in clipa in care a batut palma cu PSD-ul. Ori poate ca lucrurile sunt mai grave: le stie si nu-i pasa.  In orice caz, devenind garantul oficial al unei pseudo-respectabilitati a partidului lui Iliescu si Hrebenciuc, Crin Antonescu a decis sa intre in istorie drept Tatarascu II. Fara alibiul (discutabil, dar bazat pe realitati cumplite) al prezentei trupelor de ocupatie sovietice pe teritoriul romanesc.

PNL va intona arii liberale in continuare, dar o va face cu vocea lui Farinelli, il castrato.  Sinuciderea etica a PNL nu a fost/nu este impusa decat de logica nefericita a conjuncturismului veros. Consecintele nu pot fi decat deplorabile: pentru PNL si pentru democratia romaneasca.  La doua decenii de la prabusirea sistemului ilegitim si criminal, un partid politic ce se pretinde urmasul celor martirizati in temnitele comuniste a ales sa se alieze cu succesorii impenitenti ai celor care au impus acele orori. Sper sa pot vorbi curand despre aceste lucruri pe B1TV.

Dinu Patriciu si avantul demascarilor manipulative

Dinu Patriciu s-a implicat total, cu arme si bagaje, in campania electorala. A-l distruge pe Traian Basescu a devenit, in cazul sau, o cauza pentru care nici un pret nu este prea ridicat.

Nimic nu pare sa-l poata opri pe mega-businessman din avantul demascarilor.  Este pur si simplu mistuit de nevoia demolarii celui care este nemesisul marilor corupti si corupatori din Romania.  Ostilitatea viscerala in raport cu proiectul Basescu nu este doar un capriciu resentimentar. Miza este esentiala si priveste viitorul comunitatii democratice romanesti. Cine cunoaste istoria “tinerilor liberali” si a jocurilor acestora in politica romaneasca pos-decembrista stie la ce ma gandesc.  Apropiatii lui Radu Campeanu au fost constant adversarii ideii de unificare a dreptei in Romania.  La ora actuala, infratit cu pesedistii (amici de-o viata) si cu cei care nu au ezitat sa abandoneze traditia anticomunista a bratienilor, spre a nu mai vorbi de alte personaje din colatia “Grivco”, Dinu Patriciu este omul-orchestra al campaniei lui Mircea Geoana: strateg, tactician, coordonator si purtator de cuvant, finantator. O presedintie Geoana inseamna de fapt o presedintie Iliescu-Hrebenciuc-Voiculescu controlata de interesele si ambitiile lui Dinu Patriciu.  Surasul lui Mecena ascunde arivismul cinic al oligarhiei transpartinice.

Aflu ca in urma cu cateva zile, intreprinzatorul personaj, fostul (probabil ca si actualul) patron al lui Dorin Marian, omul de incredere al lui Emil Constantinescu si al lui Calin Tariceanu,  s-a ocupat, de o maniera nu tocmai eleganta, de mine. Tin sa precizez doar un lucru: cata vreme eu provin din zona ilegalistilor comunisti, un univers de care m-am despartit transant, explicit si irevocabil, domnia sa, de-a lungul anilor de dictatura comunista s-a apropiat de exact acel teritoriu, devenind, prin optiune personala, membru al unor asemenea familii.  El a facut tot posibilul ca sa intre in nomenklatura. Eu am decis sa o parasesc.

Acolo unde eu am spus adio, domnia sa a spus, de doua ori, “bun gasit”.  L-a cultivat pe Dinu Sararu nu doar ca romancier ceausist, ci si ca ruda a uneia din sotii.  A relua acum, din jenante ratiuni de basescofobie, delirul vadimiot, a profera ritos insulte si insinuari, mi se pare o degringolada intristatoare. Sa-i amintesc oare lui Dinu Patriciu unde duc asemenea atacuri ad hominem?  Isi da el oare seama ca s-a coborat la nivelul lamentabil al unor romosani si nistoresti?  Toate investitiile culturale nu fac doi bani atunci cand recurgi, constient si deliberat, la armele pegrei.

In plus, nu este tocmai fair sa ataci astfel un colaborator al unui numar recent al revistei trustului de presa pe care il dirijezi (“Foreign Policy”, Romania).  Dar ce sa ma mai mir cand presa dirijata de trusturile monopoliste construieste zilnic scenarii abracadabrante menite a-l decredibiliza pe cel pe care acesti oameni l-au declarat inamicul lor mortal.

In fapt, ne intalnim cu anxietati abia mascate, cu teama ca vor pierde alegerile prezidentiale, ca Romania nu va fi provincia bunului plac, a aranjamentelor bizantine si a loviturilor sub centura.

Esenţă şi accident, centru şi periferie în presă (plus bonus: Târgul Gaudeamus)

Cer mai întâi scuze cititorilor acestui blog pentru intermitenţa postărilor din ultima vreme. Mai multe calătorii cu scop academic în Europa şi SUA m-au reţinut departe de computer. Am urmărit cu interes evoluţia campaniei electorale şi am reţinut mai multe comentarii publicistice demnă de-o sobră evaluare. Astfel, Andrei CORNEA în Revista 22:

Cu numai 2% înaintea lui Geoană, Traian Băsescu are de dus o luptă dură pentru a câştiga în cel de-al doilea tur. Deţine însă două atuuri importante. Mai întâi, a obţinut acest rezultat în pofida campaniei de presă fără precedent împotriva lui, dezlănţuită de mai bine de doi ani, şi care a încercat să acrediteze, împotriva evidenţei, mitul „preşedintelui dictator“. (Nu mai devreme decât duminică seara, d-na Zoe Petre îl compara pe Băsescu cu Stalin – ceea ce, indiferent de context, este o insultă la adresa zecilor de milioane de victime ale stalinismului.) Se vede, deci, că nu există limite ale îndoctrinării şi manipulării neruşinate – ceea ce ar putea juca puternic în favoarea sa în al doilea tur de scrutin.

De asemenea, Mihail Neamţu despre manipulare:

http://grupareaaproape.wordpress.com/2009/11/26/nervii-domnului-patriciu-stupid-people-si-televiziunea-tribunal-mihail-neamtu/

Pe fondul isteriei create de noua moguliadă, în contextul oribilelor manipulări mass-media, a amestecului de minciună sfruntată, ignoranţă şi sferturi de adevăr rostite în platourile TV, îmi face plăcere să reamintesc prietenilor mei faptul că următoarele zile la târgul GAUDEAMUS se vor lansa mai multe cărţi esenţiale pentru înţelegerea trecutului nostru.

SÂMBĂTĂ 28 noiembrie

11.00 STANDUL HUMANITAS
Sinistra doamnă. Văduva dictatorului albanez Enver Hoxha de Fahri Balliu
Participă: Excelenţa Sa domnul Dashnor Dervishi, ambasadorul Albaniei în România, Fahri Balliu,
Vladimir Tismăneanu, Tiberius Puiu, dr. Luan Topciu

14.00 STANDUL HUMANITAS
Despre 1989. Naufragiul utopiei de Vladimir Tismăneanu
Participă: Vladimir Tismăneanu, H.-R. Patapievici, Sever Voinescu, Lidia Bodea

17.00 STANDUL CURTEA VECHE,

COLECŢIA “CONSTELAŢII”

• Despre sunete şi memorie. Fragmente de istoria ideilor de Ioan Stanomir.
• Verbul ca fotografie. Comentarii politice şi disidenţe culturale de Mihail Neamţu.
• Cadavrul răsturnat. Stânga la răscruce de Bernard-Henri Lévy.

Invitaţi: Vladimir Tismăneanu, Cristian Preda,  Alexandru Gussi, Angelo Mitchievici şi autorii Mihail Neamţu şi Ioan Stanomir.

Detalii, aici.

Les jeux ne sont pas faits: Sansele turului doi

Este o eroare sa credem ca jocurile sunt definitiv facute. Electoratul liberal si cel inca indecis nu sunt formate din oameni mancurtizati. Analogiile buimacitoare pe care le tot proclama sustinatorii lui Mircea Geoana proveniti din zona Emil Constantinescu si Crin Antonescu nu pot oculta faptul ca este vorba de o alianta contra naturii intre o stanga inca nereconstruita (dominata de Iliescu) si o dreapta liberala descumpanita si manipulata. Sigur, circula rumori despre planurile de impartire a “prazii”, insa este mult prea devreme. Eu cred ca o desteptare a celor care nu consimt la politicianismul ieftin, o mobilizare electorala cu efecte decisive, sunt sanse reale. Traian Basescu este un politician deschis spre valorile liberalismului anticomunist, un european si un atlantist autentic, un om pentru care reforma sistemului politic este o proritate absoluta. A fost calomniat de o maniera incalificabila vreme de aproape trei ani. Tot astfel, au fost insultati abject cei care nu inteleg sa aprobe campaniile desantate. Cititi interviul lui Dennis Deletant din EvZ si veti vedea cum discuta situatia un observator onest. Romanii vor reforma sistemului politic, nu incape indoiala. Mircea Geoana nu o va intreprinde, Traian Basescu o va continua si intensifica. Aici se afla miezul fierbinte al chestiunii.

Declinul unui simbol al democraţiei româneşti: PNL

În lumina ultimelor decizii ale polului liberal din România, recomand cititorilor lectura a două texte:

Mihail NEAMTU

Câte asemănări va găsi publicul educat între Radu Mazăre şi Varujan Vosganian, între Viorel Hrebenciuc şi Zoe Petre, între Ion Iliescu şi Crin Antonescu, între Marian Vanghelie şi Adriana Săftoiu? Răspunsul firesc putea fi: „nici una”. Într-o lume normală, diferenţa dintre cele două serii de nume şi personalităţi ar fi eclipsat prăpastia dintre un zbor la Moscova (sau Teheran) şi un priveghi la capul morţilor din Timişoara (sau Chişinău). În România, însă, bântuie duhul smintelii. Iată şi contextul.

 

Alin VARA

E dificil  sa descriu starea de soc provocata de afirmatiile doamnei Zoe Petre in emisiunea de aseara de la Realitatea. Cu melancolie aristocratica, ea deplange victoria referendumului si faptul ca “ceva se distruge si nu se pune nimic in loc.” Senatul, de unde, ce surpriza, “s-au rostit mari discursuri” si care are o vechime de “200 de ani”, va fi desfiintat prin acest referendum. Este, sugereaza dansa, un atac la adresa democratiei, asemanator cu, atentie! “decretul de desfiintare a Senatului dictat de Stalin in 1946 “.

La Geneva, despre anul 1989: Revolutii, cauze, semnificatii, consecinte

Joi voi tine Prelegerea Pierre du Bois la prestigiosul Institut des Hautes Etudes Internationales din Geneva despre revolutiile din 1989: cauzele, semnificatiile si si mostenirile lor. Pierre du Bois a fost un distins istoric al Europei secolului XX, specialist reputat in relatii Est Vest, autorul, intre alte carti, al unui remarcabil studiu investigativ despre ascensiunea lui Ceausescu la putere (trad rom de Ioana llie la Humanitas). Joi voi vorbi la Natiunile Unite despre efectele anului 1989, cu aplecare speciala asupra cazului romanesc in perspectiva comparativa.
Voi reveni cu detalii despre conferinta de sub egida Fundatiei Piere du Bois, o insitutie menita sa cultive ariile ce cercetare in care a activat regretatul istoric si politolog.

De la Lausanne: necesitatea votului pro-reforma

Prima runda a alegerilor din acest an m-a prins in Elvetia, la Lausanne, unde sunt invitat la o conferinta internationala. Alaturi de citiva prieteni, urmaresc alegerile din Romania si ma bucur sa observ mobilizarea cetatenilor romani din Republica Moldova si din diaspora. Sper ca voturile exprimate pe parcursul dupa-amiezii si al serii sa fie decisive. Toate discutiile despre “pre-fraudare” nu valoreaza nimic in raport cu ambitia, demnitatea si dorinta de libertate a romanilor! Admir tenacitatea celor care au stat minute bune la coada pentru a-si exprima un drept fundamental, cistigat in 1989 prin jertfa.

De ce mergem astăzi la vot?

PENTRU CĂ România se află într-o criză profundă, determinată nu doar de criza globală, ci şi de criza de sistem social-politic intern, nu mai puţin gravă. Această din urmă criză îşi are rădăcinile în impostura ce s-a produs la momentul în care revoluţia din decembrie 1989 a fost deturnată de „salvatorul” Iliescu şi de echipa sa compusă din nomenclaturişti de rangul 2 ai partidului, securităţii şi armatei, cu intenţia iniţială de a implementa în R.S.R. doar perestroika şi glasnostul gorbaciovist, dar care apoi, văzând că e imposibil să menţii „lagărul socialist” cu pluripartidism, cu libera concureţă, cu presa liberă şi cu o justiţie independentă (fie acestea şi minimale), s-au transformat din „comuniştii cu faţa umană” şi „adevăraţii socialişti” din seara zilei de 22 decembrie 1989 în „capitaliştii” sălbatici care vor transfera în cont propriu cea mai rentabilă parte din avuţia „întregului popor”. Ei au utlizat în acest scop nu regulile economiei de piaţă şi legile statului de drept pe care pretindeau demagogic că le-au redescoperit şi că le apără, ci mentalităţile şi metodele specifice „PCR”, bazate pe „pile, cunoştinţe, relaţii”, aşadar pe o corupţie devastatoare (în condiţiile în care fostul aparat de stat comunist nu doar că a rămas intact, ci a crescut monstruos în aşa-zisa perioadă de tranziţie, iar justiţia a fost ca şi inexistentă). Acesta e sistemul ticăloşit care a lovit România ca o năpastă infernală, mult înainte de a o lovi criza globală. Il putem denumi şi regimul Iliescu…

Ce este „sistemul ticăloşit” ? Este monstruoasa coaliţie dintre statul funcţionăresc hipertrofiat şi hipercentralizat de tip comunistoid şi un fals „stat de drept”, un stat de drept formal, evident, în care legile ordonatoare sau reglatoare-ocrotitoare ale sistemului libertăţii economice şi democratice fie nu există, fie sunt făcute doar în interesul unor clanuri, fie nu sunt aplicate decât discreţionar de funcţionarii, poliţaii, procurorii sau judecătorii proveniţi în cea mai mare parte din comuniştii cu mentalitate quasimafiotă, situaţie în care clanurile, frăţiile sau lojile constituite din impostorii decembrişti şi / sau din clientela lor au putut face ravagiile binecunoscute: indivizi care au devenit milionari sau miliardari (în valută forte) peste noapte, furând de la stat, spoliind bănci, înşelând sute de mii de cetăţeni şi corupând enorma funcţionărime şi justiţia pretins imparţială şi care indivizi practic tind să se substituie statului de drept şi ordinii publice, în interes strict privat sau de clan. Din cauza acestei pegre amorale / imorale, cinice, lacome, corupte, hedonist-consumiste şi egoiste, milioane de români oneşti au fost siliţi să părăsească ţara spre a-şi găsi de lucru printre străini ori s-au resemnat să subziste – hic et nunc – la limita civilizaţiei, într-un stat fals asistenţial, căci în fapt quasifeudal, în care relaţia dintre stat şi cetăţeanul asistat este aceea dintre stăpân şi vasal. Io, statul sau primarul (comunei, oraşului, judeţului) îţi dau atât cât să nu mori de foame (fără să-ţi creez locuri de muncă, ci doar prin minimalul „ajutor social”), iar tu mă votezi în etern. Or, în felul acesta, falimentul naţional – într-o lume deja postmodernă – este inevitabil.

Cel care a vorbit primul în mod deschis despre „sistemul ticăloşit” şi pericolul enorm pe care acesta îl reprezintă pentru societatea românească a fost preşedintele Traian Băsescu, în consens cu echipa sa de colaboratori. Însă preşedintele Băsescu nu doar că a denunţat „sistemul ticăloşit”, ci s-a înfruntat în mod explicit cu el încă de la începutul mandatului său, contând pe aliaţii politici din ADA, dar care din păcate nu s-au dovedit la înălţimea platformei „Dreptatea şi Adevărul”. Astăzi, practic, în condiţiile contraatacului virulent al „sistemului ticăloşit”, infiltrat peste tot (deci nu doar în tabăra „mogulilor”, dar şi, bineînţeles, în kafkianul Aparat de Stat sau în „justiţia” încă nereformată), Traian Băsescu nu mai are de partea sa decât publicul pe care l-a cucerit cu incontestabil talent politic. Acest public e însă din ce în ce mai bulversat de campania media ostilă preşedintelui, in fapt un permanent linsaj, şi comandată de cupola „sistemului ticăloşit” (care îl consideră pe preşedinte un „trădător al sistemului”). De aceea, acum e momentul ca preşedintele reformator să ştie că nu este singur în faţa golemului criptomafiot şi că alături de el se află nu doar oamenii simpli, ci şi cei ce trebuie să fie formatori de opinie şi cariatide ale societăţii civile mature şi responsabile.

Vladimir TISMĂNEANU şi Viorel PADINA