A ierta nu inseamna a uita, dar a uita este neiertat

Exista si vesti bune pe lumea aceasta.  Never doubt that a small group of thoughtful, committed citizens can change the world. Indeed, it is the only thing that ever has. Cuvintele lui Margaret Mead se potrivesc perfect cu eforturile celor care refuza capitularea flegmatica, apolitismul ipocrit, bovarismul debusolat, dezertarea resemnata, torpoarea sceptica.  Ceea ce fac acesti tineri intelectuali la Braila merita tot respectul nostru. Ma refer la Marian Coman, Cristian Robu Corcan si Liviu G. Stan, la colegii lor, poete si poeti, jurnaliste si jurnalisti, oameni care cred in puterea Verbului si in nobletea Spiritului. Au trecut de-acum cateva luni de cand suntem in legatura aproape zilnica. Citesc ce scriu ei, primesc reactiile lor la ce scriu eu sau prieteni de-ai mei.  Acum cateva zile, s-au aflat in mijlocul lor la o dezbatere despre amintirea comunismului Catalin Avramescu si Mihail Neamtu.  Voi incepe in curand o rubrica in lunarul Obiectiv Cultural cu titlul Pornind de la Kolakowski. Intr-adevar, pornind de la Kolakowski putem intelege dramele timpului nostru, nelinistile modernitatii, rolul Diavolului in Istorie.

Acolo unde unii inteleg sa neglijeze, sa persifleze ori sa ignore, acesti tineri intelectuali inteleg sa aprofundeze, sa se intrebe, sa reflecteze, sa interogheze textele despre lume dar si lumea in care apar aceste texte. Interviul din acest numar al revistei este de fapt un dialog. Intrebarile sunt parte a unei constructii ideatice ce ne leaga prin teme si valori comune. Cum poate fi prezentul liber daca trecutul este masluit? Cum poti fi anti-utopic daca nu intelegi resorturile ezoterice ale utopiei, substratul sau infra-rational?  Ce inseamna de fapt idealurile utopic-radicale si unde duc ele?  Ce sanse de a trai in adevar exista atunci cand les vieilles crapules staliniennes, batrani ideologi  bolsevici vag reciclati si poeti de curte ai unei dictaturi sangeroase proclamati genii nationale, sunt aclamati ca mari personalitati? Cum putem iesi onorabil dintr-un timp fara onoare?  Mai precis, cine si cand a salvat onoarea in Romania?  Ce este societatea civila si ce viitor are ea intr-o tara in care civilitatea este de atatea ori batjocorita iar infamia este ridicata in slavi? Poate exista societate civila intr-un univers politic indecent?  Cum poate fi salvata memoria, cum poate fi construita acea cultura politica intemeiata pe ceea ce Monica Lovinescu a numit etica neuitarii?

http://cultural.obiectivbr.ro/deschidere/51917-vladimir-tismaneanu-qa-ierta-nu-inseamna-a-uitaq.html#

Ereticul Gorbaciov: Ţarul revizionist si impenitentul Iliescu

La 80 de ani, Mihail Gorbaciov are motive sa fie mandru: in mare masura gratie lui, un sistem ilegitim, inuman si irational s-a prabusit fara a genera un razboi civil precum cel care a insangerat Iugoslavia post-titoista.  In timpul cat a condus URSS s-a sfarsit razboiul din Afganistan si a fost revocata “Doctrina Brejnev” a suveranitatii limitate.  Filmul perioadei de glasnost care a dat masura radicalei de-stalinizari, in final a unei reale democratizari, a fost Cainta (Pokoianie) de Tenghiz Abuladze, deopotriva o capodopera estetica si o rascolitoare marturie politico-morala. Terminat in 1984, filmul a ajuns pe piata abia in 1987, la doi ani dupa venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov in martie 1985.  Se incheia o era plina de crime, vendete, si infamii, incepea o alta epoca.  Cel care paruse initial un aparatcik obedient, recomandat de Andrei Gromiko drept succesor al decrepitului Konstantin Cernenko, se dovedea un eretic reformator.

Gorbaciov, Iliescu si problema caintei

Nimeni nu va putea contesta vreodată rolul decisiv jucat de Mihail Gorbaciov în grăbirea colapsului comunismului. Nu a fost, fireste, condiția suficientă, însa, în mod cert, a fost cea necesară. Ori, mai exact spus, una dintre acestea. Cum scria cândva Zbigniew Brzezinski, prezența un țar revizionist marxist la Kremlin a schimbat regulile jocului, a creat un nou prag de așteptări, de speranțe, de posibilități. Ma refer la dublul inteles al revizionismului: cel din perioada Internationalei a II-a, vestejit de Lenin si Rosa Luxemburg, dar si acela de dupa 1956, din Europa de Est, ilustat de asemenea ganditori precum Leszek Kolakowski, Milovan Djilas, Agnes Heller, Ferenc Feher, Mihaly Vajda, Gyorgy Markus, Krzystof Pomian, Zygmunt Bauman, Karel Kosik, Ivan Svitak, membrii grupului “Praxis” etc  Pentru nostalgicii bolsevici, Gorbaciov a fost arhi-tradatorul, un renegat mai perfid si mai periculos decat teoreticianul social-democrat german Karl Kautsky, denuntat furibund de Lenin intr-un vitriolic pamflet menit sa justifice masurile extremiste ale “dictaturii proletariatului”, adica ale dictaturii bolsevice.  Pentru nationalistii slavofili, a fost omul care a distrus Imperiul. Pentru natiunile din statele satelizate de URSS (imperiul exterior) si din cele anexate (imperiul interior), a fost cel care, fie ca a dorit-o sau nu, a declansat procesul auto-determinarii lor. Pentru cei care cred in virtutile societatii civile, a fost politicianul care a pus capat machiavelismului politienesc, a pus capat surghiunului lui Andrei Saharov si al Elenei Bonner si a permis formarea a mii de asociatii informale intr-un regim pentru care spontaneitatea era vazuta ca o forma de subversiune. A fost insa cel care a intrerupt de o maniera brutala, in Congresul Deputatilor Poporului, in decembrie 1989, ultimul discurs al lui Saharov. Poate ca tocmai acel moment, pe care in mod cert l-a regretat, a contribuit la refuzul lui Gorbaciov de a se alia cu partizanii restauratiei comuniste.  Bolsevicii sunt incapabili de cainta. Din acest punct de vedere, tocmai pentru ca dovedit ca intelege ce inseamna penitența, Gorbaciov poate fi socotit un om politic care a rupt cu bolsevismul.  Aici vad o diferenta esentiala intre el si Ion Iliescu ori Deng Xiaoping. Niciodata, sub nicio forma, Ion Iliescu nu si-a asumat autocritic (un cavant pe care il cunoaste prea bine!) rolul sau in represiunile anti-studentesti din perioada 1956-1960.  Se pot oferi si alte exemple. Cand am facut cartea de dialoguri cu el, Marele soc, Ed. Enciclopedica, 2004), l-am intrebat daca isi aminteste de acele momente. S-a eschivat, a parat “dialectic”. L-am intrebat daca stia in epoca despre faptul ca hidrocentrala de la Bicaz a fost construita cu munca fortata a detinutilor politici. A spus ca nu.  Cand l-am intrebat daca are unele regrete, a dat din umeri, parca as fi vorbit esperanto.

Tragedia si triumful apostatului

Gorbaciov a comis erori monumentale, a deschis prea tarziu si prea putin portile sistemului in directia pietii libere, a inteles cu greu si multe ezitari ca fara a stabili o alianta principiala cu fortele civic-liberale, proiectul sau de umanizare a regimului nu avea sanse de izbanda. A subapreciat in chip dezastruos capacitatea de rezistenta a unei nomenklaturi asediate, angoasate si panicate. Dupa decesul URSS in decembrie 1991, si-a revenit cu greu, a devenit obiect de deriziune ori de ridicol consum publicitar. A infiintat o fundatie care s-a ocupat mai mult cu difuzarea ideilor sale si cu o hagiografie prea putin credibila decat cu analizele atat de necesare ale dificultatilor democratizarii Rusiei si a intregului spatiu post-comunist.  In istoria ascensiunii si caderii comunismului in veacul al XX-lea, o istorie plina de iluzii, naluciri, entuziasme, crime, tradari, conspiratii, minciuni, pasiuni febrile si dezamagiri nu mai putin intense, Mihail Gorbaciov a simbolizat speranta de schimbare la un ceas cand sistemul parea incapabil sa iasa dintr-o agonie cronica. Asemeni lui Alexander Dubcek, a crezut in “comunismul cu chip uman”.  Privit din perspectiva istoriei mondiale (Weltgeschichte), a fost un personaj deopotriva tragic si victorios. Tragic, pentru ca a esuat in multe din planurile sale esentiale. Victorios, pentru ca a schimbat lumea intr-o directie mai putin amenintatoare si pentru ca, in plan intern, a asigurat conditii pentru reducerea umilirii individului.

http://www.opendemocracy.net/od-russia/archie-brown/gorbachev-at-eighty-evaluating-his-achievements?utm_source=feedblitz&utm_medium=FeedBlitzEmail&utm_content=201210&utm_campaign=Nightly_2011-02-26%2005%3a30#

Pornind de la titlul unui roman de Graham Greene, politologul, profesor emerit la Oxford,  Archie Brown a scris biografia secretarului general al PCUS cu titlul The Gorbachev Factor.  Ulterior, Brown a scris un nou volum in care a luminat modul in care, mai ales dupa 1987, Gorbaciov a imbratisat tezele revizionismului marxist din perioada de dinaintea Primului Razboi Mondial (Eduard Bernstein cu asa lucrare Die Voruassetzungen des Sozilaismus care pleda pentru renuntarea la viziunea cataclismica asupra revolutiei si propunea evolutionismul ca strategie politica si economica).  A fost meritul lui Gorbaciov că a refuzat să utilize asasinatul în masă pentru a rămâne la putere. A dus reformele hrușcioviste dincolo de orice visase vreodată intempestivul, vulcanicul, imprevizbilul Nikita Sergheievici. A abandonat doctrina Brejnev a “suveranității limitate”. În noiembrie 1987, într-un discurs istoric, a condamnat crimele stalinismului drept “neiertabile și neuitabile”. A permis publicarea cărților unor Soljenițîn, Ahmatova (“Requiem”-ul), Gumiliov, Zamiatin, Pasternak, Mandelstam, Brodski, Koestler, Orwell, Grossman. A încurajat inteligenția liberală și a respins ofensivele național-bolșevice. A redus drastic puterea aparatului de partid și a KGB-ului (a plătit pentru aceasta prin faptul că aceste două centre de putere l-au tradat în august 1990). Stategia sa a fost  ținta atacurilor abjecte concentrate într-un text intrat în istoria infamiei neo-staliniste (articolul Ninei Andreieva din “Sovietskaia Rossia”, “Nu pot renunța la principii”, publicat în 1988).

Pentru a înțelege rolul istoric al lui Gorbaciov trebuie să ținem seama de anturajul său format din intelectualii de partid, mulți foști redactori ai revistei “Problemele păcii și socialismului” care apărea la Praga, simpatizanți ai experimentului “socialismului cu chip uman”. Dar mai ales trebuie să insistăm asupra influenței exercitate de Aleksandr Iakovlev, arhitectul politicii de glasnost. După năruirea URSS, Iakovlev a mers mai departe decât Gorbaciov în ruptura cu tradiția marxistă. A scris prefața ediției ruse a Cărții negre a comunismului. Volumul său, A Century of Violence in Soviet Russia, a apărut in 2002 la Yale University Press cu prefața lui Paul Hollander.  Motto-ul cartii sintetizeaza filosofia violentei sociale nesabuite a comunismului, deci acea paradigma pe care Mihail Gorbaciov a inteles sa o repudieze. “Cu cat reusim sa impuscam mai multi reprezentanti ai clerului reactionar, cu atat mai bine”. Sunt cuvintele parintelui bolsevismului, Vladimir Ulianov (Lenin).

Glasnost si “Banda celor Patru”

Pentru birocratii bornati si senili care formau “Banda celor Patru” din Tratatul de la Varsovia (Honecker, Jivkov, Ceausescu si Jakes), Gorbaciov era numele unui maladii ce trebuia combatuta cu toate metodele posibile. Nicolae Ceausescu, pe care Gorbaciov il numea in discutiile cu apropiatii sai “Adolf” sau “Fuhrerul nostru” a stiut ca liderul de la Kremlin este de fapt principalul sau adversar. Nu era vorba doar de o incompatibilitate psihologica intre cei doi, dar mai ales de una ideologica, de viziuni despre ce inseamna socialism democratie, libertate si adevar. Dictatorul de la Bucuresti il privea pe secretarul general al partidului lui Lenin si Stalin drept un “deviator de dreapta” (a spus-o explicit), un inamic al valorilor “socialismului multilateral dezvoltat”, deci al universului concentrationar si al procesiunilor sinistre de adulare publica a unor monstri sociopati.  In mai 1987, cand a vizitat Romania, Gorbaciov a fost cat se poate de transant in convorbirile cu corifeul comunismului dinastic (prezent la discutii, Ceslav Ciobanu, pe atunci consilier la Sectia Internationala a CC al PCUS, apoi ambasador al Repubilcii Moldova la Washington, azi profesor de economie la o universitate americana, a publicat acum cativa ani un fascinant articol pe acest subiect in revista East European Politics and Societies).

Comparat cu Boris Elțîn, un revoluționar veritabil (la începutul anilor 90),  Gorbaciov a fost de prea multe ori omul jumatăților de măsura. Care au contat însă imens în dezintegrarea monolitului bolșevic. Gorbaciov și Elțîn s-au maturizat politic în perioada marcată de finalul cultului lui Stalin și de “Raportul Secret” al lui Hrușciov. Cum observa profesorul George Breslauer în cartea sa Gorbachev and Yeltsin as Leaders, cei doi au avut în comun capacitatea de a-și construi autoritatea, însă mai puțin pe aceea de a și-o menține. Cum spuneam, in ultimii ani când s-a aflat în fruntea URSS, aflăm de la Archie Brown, Gorbaciov l-a citit pe Eduard Bernstein, cunoscutul teoretician al evoluționismului social-democrat, devenind tot mai convins că fanatismul ideologic leninist generase un dezastru politic și moral. Am scris pe larg despre Gorbaciov în cartea mea din 1988 “Mizeria utopiei” (tradusa la Polirom) unde identificam oscilațiile sale între socialismul reformator și neo-leninism.  Am revenit de multe ori la semnificatiile cruciale ale demersului sau reformator, intre care catalizarea tumultului revolutionar din 1989.

Groparul bolsevismului

“Oamenii fac istoria, dar o fac in imprejurari care nu depind doar de vointa lor” scria Marx intr-un celebru pasaj din 18 Brumar al lui Louis Bonaparte (citez din memorie, dar ideea este aceasta).  Motivat de ratiuni complexe, psihologice, politice si morale, fortat de, dar si fortand conditiile istorice, Gorbaciov si-a asumat destinul de gropar al bolsevismului, deci a facut istorie. Din acest punct de vedere, efectul interventiei sale in istoria comunismului este opusul celei a unui Ion Iliescu. Gorbaciov, ca si Imre Nagy ori Dubcek, a inteles ca fara pluralism nu poate fi vorba de emancipare umana. Ion Iliescu a fost si ramane un spirit ostil pluralismului (civic, politic, economic, social, cultural).  Cand a inteles ca sistemul nu poate fi salvat decat prin violenta (o salvare temporara, fireste), Gorbaciov a ales sa nu recurga la represiune. Sigur, pentru Vladimir Putin si ceilalti membri ai factiunii numite siloviki, urmasii directi ai KGB, disparitia URSS a fost “suprema catastrofa geopolitica a veacului al XX-lea”.  Pentru prietenii societatii deschise insa a fost vorba de finalul unui experiment utopic soldat cu zeci de milioane de victime.  Cand critica in aceste zile neo-autoritarismul falsei democratii putiniste, Gorbaciov ramane fidel angajamentului sau de dupa 1987.  Vreau sa fiu bine inteles, nu-l idealizez pe acest fost prim secretar de regiune de partid, un personaj care si-a facut intreaga cariera in aparat cultivand protectori precum Mihail Suslov, Fiodor Kulakov si Iuri Andropov.  Am scris despre declinul sau din ultimii ani cand a ajuns, in multe privinte, o copie tot mai putin relevanta a omului de stat de odinioara.  Dar nu avem voie sa uitam cum arata lumea in 1985 si cum s-a transformat ea in anii schimbarilor declansate de Gorbaciov. Nu putem uita ca avand de ales intre pluralism si bolsevism, Gorbaciov a dovedit curajul si onestitatea sa se desparta nu doar de stalinism, ci de de minciuna comunista in ansamblul ei. Ca si protectorul sau vreme de decenii, Nicolae Ceausescu, in iunie 1990 Ion Iliescu a optat exact invers. Este vorba aici de ceea ce se cheama inteligenta morala si capacitate de invatare politica, elemente care il disting pe omul politic veritabil de manipulatorii cinici si de demagogii amorali.

Textul complet al acestui articol precum si comentariile pot fi accesate pe link-ul:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/ereticul-gorbaciov-tarul-revizionist-si-impenitentul-iliescu/

Mensevisme imaginare sau joaca de-a conceptele

Fotbalul, stiintele politice si istoria comunismului au ceva in comun: toata lumea crede ca se pricepe la ele. Toti au ceva de comentat, expertiza este considerata superflua, un moft academic pe care nu dam doua parale. Lucrul in arhive, consultarea unor colectii de reviste  de mult, pe nedrept, uitate, interviurile cu martorii, investigatiile aprofundate, la ce bun toate acestea? Ne dam cu presupusul dupa cum ni se nazare, suntem cu totii maestri ai cunoasterii istorice, ai departajarilor ideologice, ai traditiilor spirituale. Cam asa stau lucrurile in acest zile cu ceea ce a devenit pentru unii un fel de sport pseudo-teoretic. Dl Patriciu aproximeaza jenant ce-a fost mensevismul pentru a-l putea ataca de o maniera ignobila pe Gabriel Liiceanu prin invocarea frauduloasa a lui Adam Michnik. Sar de la galerie diversi anonimi care incep sa citeze, fara sa priceapa de fapt ce citesc, texte gasite aleatoriu pe internet. “Wikipedia” este prezentata ca o noua evanghelie, un fel de depozit absolut al cunoasterii universale, desi, cum se stie, textele nu sunt semnate si n-au trecut vreodata printr-o minima verificare academica.  In plus, daca Wikipedia in engleza mai trece prin varii filtre, ceea ce apare uneori in editia romaneasca tine de suprarealism.  Din nefericire, imi spun prietenii mei polonezi, situatia este similara in cazul editiei in acea limba.  Iata de ce cred ca merita sa reiau mai jos cateva adevaruri factuale, usor demonstrabile si care n-ar trebui sa necesite dezbateri speciale.

Ignorantia non est argumentum, nu voi obosi sa o repet. Ruptura istorica dintre bolsevici si mensevici a avut loc in 1903 in legatura cu definirea conditiei de membru al PSDMR. Lenin formulase inca din 1902, in “Ce-i de facut?” gramatica noului autoritarism institutional, deci filosofia partidului de avangarda format de revolutionari de profesie. Mensevicii au refuzat acest model ( as evedea cartea lui Claude Lefort, La complication). Dupa 1918, au fost printre criticii cei mai consecventi ai sovietismului. Au fost deportati, expulzati, ponegriti, arestati, condamnati, multi au fost impuscati (la fel ca si anarhistii, eserii, kadetii, monarhistii etc) , Pentru cei intr-adevar interesati de subiect sugerez lectura cartii fundamentale care este The History of the CPSU de Leonard Shapiro, precum si a contributiillor esentiale ale unor Nikolai Berdiaiev, Richard Pipes, Adam Ulam, Robert C. Tucker, Stephen Cohen, Lars Lih, Boris Nicolaevsky, Dmitri Volkogonov, Alain Besancon, Pierre Broue, Helene Carrere d’Encausse, Bertram Wolfe, Robert Service , Ronald Suny etc Despre “ethosul” bolsevismului fundamental opus celui al mensevismului a scris Ken Jowitt. Cele doua mari curente au creat propriile lor culturi politice, au avut viziuni ireconciliabile despre revolutie, partid, democratie si dictatura. Bolsevismul s-a convertit intr-o religie politica, a sacalizat politicul (spre a relua formulaarea lui Emilio Gentile). Mensevismul a ramas, dupa 1918,  fidel rationalitatii democratice, chiar daca s-a situat uneori, in perioada anterioara, pe pozitii radical-utopice.  Astept prea mult daca sugerez ca ar fi bine sa nu cadem in capcanele amatorismului trufas?

Gheorghi Valentinovici Plehanov (mult timp idolul lui Lenin, apoi criticul sau intransigent), Julius Martov (un timp cel mai apropiat prieten al aceluiasi Lenin), Pavel Akselrod , Fiodor Dan si tanarul Trotki au criticat acest neo-iacobinism in statu nascendi, la fel si Rosa Luxemburg in Germania. Nu doar eu, dar si doctoranzii mei ori ai altor profesori care se ocupa de subiect, stiu aceste lucruri. Le stie perfect si Gorbaciov (ajuns acum la 80 de ani) care, mai ales dupa 1987, a incercat depasirea bolsevismului si chiar abandoarea traditiei leniniste, promovand, cum a demonstrat Archie Brown, un neo-mensevism sui generis.

Mensevicii s-au opus pucismului leninist, conspirationismului obsesiv, dizolvarii dictatoriale a Adunarii Constituante in ianuarie 1918, actul fondator al sistemului partidului unic. Cel mai important a fost ca mensevicii (care nu trebuie romantizati, dar nici calomniati prin mistificari mai mult sau mai putin instrumentale) s-au delimitat transant de cultul leninist al violentei si de anihilarea deliberata a statului de drept (ceea ce Hannah Arendt a numit distrugerea persoanei morale si a persoanei juridice in totalitarism). Liderii celor doua curente apartineau de fapt aceleiasi generatii: Martov era nascut in 1873, Lenin in 1870. Foarte putini mensevici au migrat catre bolsevici.  Stalin nu a fost mensevic. Trotki a flirtat cu mensevismul, apoi, impreuna cu Alexandra Kollontai, a creat o factiune intre cele doua grupari (mejraiontsi). A aderat oficial la bolsevism abia dupa revolutia din februarie 1917. Tocmai acest non-bolsevism i-a fost reprosat de triumviri (Grigori Zinoviev, Lev Kamenev, Iosif Stalin) in perioada ferocei lupte pentru mantia lui Lenin (1923-1925) si mai tarziu. Lenin insusi amintea “non-bolsevismul” lui Trotki in “Scrisoarea catre Congres” (1922), testamentul sau politic (dar cerea sa nu-i fie imputat personal acestuia).

Cat priveste “lectiile” ce mi se adminstreaza. propun sa ne amuzam putin. In “Parada dascalilor” de Anton Holban, profesorul de istorie povesteste ca a fost la Paris si vazut tabloul lui Leonardo, Mona Lisa. “Si ce-i cu asta?” ii riposteaza ritos dascalul de desen. Cel de istorie, jenat: “Oriunde te asezi ai impresia ca-ti zambeste tie, ca se uita la tine”. Cel de desen, cu acelasi tupeu: “Mare chestie, si eu am pictat o cireada de boi. Oriunde te asezi ai impresia ca vin spre tine”.

Anti-melancoliile d-lui Patriciu: Deturnari semantice si erori istorice

Daca tacea, filosof ramanea, ori arhitect cu mare succes in business. Ignorand acest intelept si precaut precept, dl Dinu Patriciu ii raspunde in “Adevarul” lui Andrei Plesu (se ocupa, in trecere, si de mine). Se straduie sa-si lamureasca preopinentul si cititorii  de ce si-a ingaduit sa-l trateze pe Gabriel Liiceanu cu o suverana, prin nimic justificata condescendenta (ba chiar mai rau, pentru ca textul sau de vinerea trecuta friza insulta). Efectueaza un concis excurs in fenomenologia disidentei romanesti, ma anunta ca, spre deosebire de mine (“odrasla de activisti comunisti”) el, adaug eu, de doua ori ginere de activisti comunisti, dar altminteri venind din randul victimelor regimului, ceea ce este adevarat si pentru care il asigur de empatia mea, a citit “Letters from Prison” de Adam Michnik intr-o copie xerox care circula prin Bucurestiul devenit o colonie concentrationara. As mai adauga ceva, un lucru pe care l-am scris in decembrie 2009, cand dl Patriciu a recurs la acelasi atac ad hominem in ce ma proveste: acolo unde eu am spus adio, deci in lumea nomenklaturii vechi si noi, domnia sa a spus bun gasit…

Nu stiu ca dl Patriciu sa-si fi exercitat reflexele de cadrist stalinist, obsedat de “originea sociala” a cuiva, in alte cazuri, sa zicem in cel al d-lui Bogdan Olteanu. Cum rimeaza crezul sau liberal cu acest straniu derapaj in directia aparatcikului Emil Bobu?  Cat priveste “supravietuirea” sa in infernul a ceea ce unii numeau Ceaushima, mai sunt destui care isi amintesc ce insemna industria de meditatii pentru admiterea la arhitectura din acea epoca. Ori faptul ca nu se pleca pe lungi perioade in tarile arabe fara a trece, con brio, prin colimatorul verificarilor Securitatii. La care se adauga ironia suprema ca tocmai cel care isi exprima admiratia pentru spiritul tolerant al lui Adam Michnik invoca genealogia celui cu care polemizeaza sperand sa-l decredibilize prin asmenea tehnici reprobabile. Nu stie oare dl Patriciu ca impotriva lui Michnik se aduc din varii directii fundamentaliste exact acest gen de acuzatii genetice legate de parintii sa si de rolul lor in comunismul polonez?

Abia astept memoriile d-lui Patriciu pentru a afla ce alte lecturi subversive intrau pe lista cartilor ce aveau sa pregateasca saltul in politica, dupa decembrie 1989, al celui care urma sa devina promotorul “tanarului liberalism”. Mi-e teama ca nu “Main Currents of Marxism” de Leszek Kolakowski, “The Russian Revolution” a lui Richard Pipes ori biografia lui Stalin de Boris Souvarine. Daca le-ar fi citit n-ar fi comis astazi o noua gafa istorico-politica scriind ca mensevic inseamna “aproape bolsevic”. Nu, domnule Patriciu, din 1903 si pana astazi, mensevic inseamna anti-bolsevic. Mensevicii au pierdut partida, dar nu si-au pangarit constiintele, nu au avut sange pe maini, nu au macelarit tari si popoare, nu au adus la putere un regim terorist-barbar care a durat peste sapte decenii  (in 1920, deci sub Lenin, erau mai multi detinuti politici in Rusia decat fusesera in anii cei mai represivi ai tarismului).  Va rog sa ma credeti, pana una-alta, pe cuvant.  A la rigueur, va pot oferi o incitanta si instructiva bibliografie.  Un joc retoric al lui Adam Michnik se transfigureaza astfel, sub semnatura d-lui Dinu Patriciu, in perpetuarea deturnarilor semantice din ratiuni politice.

Istoria sectelor revolutionare abunda in anateme, schisme, excomunicari, chiar executii ale celor care erau ori ar fi putut fi vinovati de pacate doctrinare. In cazul socialismului rus, mensevismul era vazut ca un pacat suprem, iar mensevicii au fost prigoniti fara mila pentru ca s-au opus blanquism-ului iresponsabil al lui Maximilien Lenin.

Scrie dl Patriciu: “Nu poate fi acceptată pervertirea societăţii româneşti de către nonvalorile din politică, prin corupţia instituţionalizată, prin încercarea inconştientă de a ne readuce la starea dinainte. Nu e vorba despre partizanat politic, ci despre viitorul ţărişoarei, cum o numeşti. E treaba intelectualilor oneşti să dezvolte anticorpii acestei maladii”.  Starea dinainte? Se refera dl Patriciu la strategia mexicanizarii Romaniei in perioada guvernarii Nastase? Ori poate ca-si aminteste de o Romanie fara DNA, programata sa ramana pe veci un paradis kleptocratico-oligarhic? De ce crede domnia sa ca onesti sunt doar intelectualii atasati “demolarii dictaturii Basescu”, iar aceia care refuza sa raspunda “Prezent!” la apelul sau si al domnului SOV, sunt prin definitie fiinte nevertebrate, lachei, valeti, “pitigoi paranoici” aflati ” in slujba golaniei”?  Cat despre aceasta formula, “golanie”, fi-mi permis sa o las acum necomentata. Voi spune doar ca, in pofida serenitatii abil afisate, dl Patricu se enerveaza usor. Iar cand se enerveaza, are ticuri verbale similare cu ale lui Ion Iliescu: cei care ii displac devin automat “puslamale”, “secaturi”,  “golani”, “fiinte parsive”, “nemernici” etc

Analogia finala Liiceanu-Heidegger este menita sa trimita la una mult mai importanta pentru petromagnat, anume aceea dintre actualul presedinte al Romaniei si Fuhrer-ul celebrat la un moment dat ( o teribila eroare!) de autorul lui Sein und Zeit. Intram pe un teritoriu destul de riscant cu acest gen de comparatii. Dl Patriciu nu este primul dintre adversarii lui Traian Basescu care recurge la ele. Au facut-o si oameni specializati in istoria filosofiei germane din veacul al XX-lea, ceea este intristator pentru cei care stim cum au stat lucrurile in acele insangerate decenii. O spun fara urma de ezitare: analogii absurde de acest gen tin de banalizari deliberate ale catastrofei naziste.  Pentru binele unei discutii oneste si civilizate, cred ca asemenea enormitati ar trebui cu grija ocolite. Nu pentru ca l-ar compromite cumva pe Gabriel Liiceanu ori pe alti intelectuali care refuza sa se inregimenteze in tabara falsului anti-bonapartism. Ridicolul ii pandeste insa pe  aceia care, sfidand adevaruri istorice arhicunoscute, continua sa repete, uneori insidios, alteori pe un ton grobian, sloganuri menite sa anestezieze spiritul critic si sa genereze primejdioase fobii colective.

Pe www.contributors.ro am publicat o versiune largita a acestui text. Remarc interventia pe forum a d-lui Rasvan Lalu:

Textul îl retrimite pe dl. Patriciu în ungherul întunecat şi anonim unde-i este locul. Că o face cu obişnuita erudiţie şi seriozitate academică, n-are cum să-l impresioneze pe unul ca dl. Patriciu, pitit prea jos pentru a putea fi atins de săgeţile culturii.

În definitiv, dl. Patriciu în textul său, cu toată perierea stilistică la care şi-a supus producţia, n-a reuşit în final decât să rămână el însuşi, comiţând o gafă semidoctă (menşevic, aproape bolşevic) şi o înscriere tipică în legea lui Godwin.

Am bănuiala că de-abia dacă ar fi dovedit că înţelege diferenţa dintre majoritarii comunişti şi minoritarii moderaţi din partidul social-democrat-muncitoresc rus, dl. Patriciu i-ar fi pricinuit d-lui Tismăneanu nu puţină mirare. Aşa însă, egal cu sine şi fără surprize, dl. Patriciu nici nu s-a sinchisit de „deturnări semantice”, interesându-l doar să călărească o vorbă în doi peri aruncată de dl. Michnik, iritat probabil de impresia de a fi chemat ca martor într-o dispută străină şi pe care o ignora.

Cât despre dublul binom Heidegger – Hitler, Liiceanu – Băsescu, aceasta este încă o infamie absurdă, din aceeaşi categorie cu montajul copilului lovit cu pumnul. Din nou, dl. Patriciu, egal sieşi şi fără surprize.

Dl. Tismăneanu nu este “decât” un om de ştiinţă, iar “armele” sale, adevărul ştiinţific, decenţa şi urbanitatea, se vor frânge de pielea groasă a d-lui Patriciu. De altfel, în aceeaşi situaţie se găsesc şi d-nii Pleşu şi Liiceanu. Dacă n-ar fi aşa, şi dacă dl. Patriciu ar mai păstra o urmă de decenţă, şi-ar lua un oarecare concediu de la apariţiile publice după ce a trebuit să citească: “acolo unde eu am spus adio, deci in lumea nomenklaturii vechi si noi, domnia sa a spus bun gasit…”

Dar nu, dl. Patriciu n-o va face pentru că este din acelaşi aluat cu A. Păunescu: acelaşi tupeu siderant, aceeaşi nesimţire şi neruşinare fără margini.

Cum altfel poate un om, care într-un stat civilizat ar fi fost demult judecat pentru grave infracţiuni economice, să pomenească fără ruşine de “pervertirea societăţii româneşti” şi de “corupţia instituţionalizată”. Adică tocmai dl. Patriciu, a cărui avere s-a întemeiat exclusiv pe corupţia instituţionalizată şi ale cărui acţiuni contribuie din plin la pervertirea societăţii, îndrăzneşte să vorbească !?

Excelentul Cristian Câmpeanu ajunge în România Liberă de ieri la concluzia că dacă la 21 de ani de la Apelul către lichele, acesta este din nou atacat şi defăimat, trăim triumful lichelelor. N-aş fi atât de pesimist. Este doar un puseu al lichelelor, la fel ca isteria panegirică la căpătâiul uneia dintre cele mai sinistre figuri ale naţional-comunismului, A. Păunescu. Deşi sunt încă dominante, lichelele lui Liiceanu, istoric vorbind, duc doar hărţuieli de ariergardă, timpul lor se duce.

Şi vremea d-lui Patriciu a apus, stat oligarhic de tip rusesc, cum doreşte dl- Patriciu, în România nu va fi. La vârsta bilanţului, dl. Patriciu nu poate evidenţia decât impostură şi necinste. Probabil că cea mai autentică perioadă a carierei sale a fost atunci când era “regele meditaţiilor”. Acum, rămâne îngropat în propria mediocritate, învelit în plapuma urii şi resentimentelor.

Recomand doua texte excelente legate de subiectul discutat mai sus:

http://www.infonews.ro/stire/547939-cristian-campeanu-triumful-lichelelor.html

http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-8339542-concertul.htm

Actualitatea “Apelului catre lichele”: Recurs la memorie

Cine poate uita aplauzele dezgustatoare  de la Congresul rusinii si umilirii nationale, cel de-al XIV-lea, si, slava Cerului, si ultimul din istoria atat de putin glorioasa a PCR? Cuvantarile rostite de mamelucii dictatorului? Privirea lui, iscoditor-suspicioasa, de fiara incoltita, osanalalele smintite, ditirambii deliranti, frigul, bezna, foametea?  Cine si-ar fi putut inchipui ca in doar cateva saptamani intreaga sandrama urma sa se naruie, ori macar sa para prabusita?  Dar mai ales, cine isi putea imagina ca aceleasi figuri sinistre, cantaretii de imnuri, autorii de ode, versificatorii elogiilor desantate pentru “geniul intre genii” si pentru “savanta de renume mondial”, canaliile eterne, vor schimba macazul cu o ametitoare viteza si se vor prezenta celor care inca nu apucasera sa-si ingroape mortii drept salvatorii  “democratiei originale”?  Cine s-ar fi gandit ca “tovarasa Olivia Clatici” de la Centrul Universitar de Partid Bucuresti va avea imensul tupeu sa se pretinta “taranista”?  Ca postul premier ceausist Ilie Verdet isi va infiinta un partid din care ulterior Ion Iliescu va recruta senatori ai PSD? Ca Legea Lustratiei va fi amanata ani si ani de zile, iar dupa ce va fi fost votata, amputata si “intrata la apa”, avea sa fie respinsa de Curtea Constitutionala intr-o Romanie in care seful statului declarase regimul comunist drept ilegitim si criminal? Ca un erou precum Vasile Paraschiv va muri uitat de mai toata lumea, cata vreme oligarhii cinici dau lectii de liberalism? Ca un tortionar bestial precum Gheorghe Enoiu va beneficia de o batranete de nimeni si de nimic tulburata?

Bine face Cristian Patrasconiu ca publica pe blogul sau fragmentul din “Apelul catre lichele” al lui Gabriel Liiceanu. Acest text a fost scris sub imperiul unei legitime, irepresibile indignari etice. Este un document al regasirii onoarei in timpuri atat de tulburi, o invitatie plina de bun simt la claritate morala. In aceeasi perioada, Octavian Paler a scris in “Romania Libera” un articol intitulat “Nevoia de franchete”, ripostand imposturii feseniste intruchipate de trio-ul Iliescu-Brucan-Roman. A venit apoi “Proclamatia de la Timisoara”, au fost adusi sa distruga societatea civila si partidele democratice purtatorii de lanturi mineresti ghidati de lichelele securiste. “Apelul”, aparut pe 30 decembrie 1989, in ajun de An Nou, era o tentativa de exorcizare, propunea o metoda de regenerare a tesutului moral  prin redobandirea increderii, liantul capitalului social intr-o democratie. Au urmat calomniile imunde din “Azi”, “Dimineata”, “Adevarul” lui Novaceanu, “Romania Mare” si nu mai putin oribila foaie antifrastic numita “Europa” (si-o mai aminteste cineva pe “publicista” Angela Bacescu, specializata in reabilitarea lacheilor dictaturii?)  Cei care isi permit sa minimalizeze astazi curajul unor Gabriel Liiceanu ori Ana Blandiana ar face bine sa reciteasca abjectiile publicate atunci, in 1990, in oficioasele puterii, impotriva acestor intelectuali critici. La televiziunea ce-si spunea “libera” se intonau aceleasi coruri ale urii.

Spre deosebire de Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia, disidenţa din Romania nu a incetat sa existe in 1989. Ea a continuat in noul regim autoritar, o combinatie baroca de comunism rezidual si tribalism fascistoid. “Apelul catre lichele” este, din punctul meu de vedere, un document esential al disidenţei romanesti din perioada neo-comunista.  Privind in jur, luind masura acestui timp al bulversarii valorilor despre care scrie Dan Tapalaga, nu putem sa nu fim uimiti de actualitatea acestui “Apel”. Nu vorbesc neaparat despre o actualitate imediata , ci despre una in planul mai adanc a ceea ce se cheama calitatea, credibilitatea si sansele unei culturi politice democratice. (VT)

“Sunteti putini in mijlocul acestui popr, de vreme ce el s-a putut regasi peste noapte cu o asemenea forta si gratie; si totusi multi, daca ati putut face cu putinta, hrani si cautiona oroarea vreme de 40 de ani. Voua, acestor multi-putini, va adresez urmatoarea chemare:
Lasati o respiratie mai lunga intre ultimul omagiu pe care l-ati scris, intre ultima sedinta in care v-ati exprimat entuziasmul pentru realegerea lui Ceausescu la cel de-al XIV-lea Congres si adeziunea grabita pe care ati venit sa v-o dati in zilele in care timisorenii nu terminasera sa-si ingroape mortii si in care sangele de pe bulevardul Magheru si din Piata Palatului nu se zvantase inca.
Nu mai strangeti o vreme, barbateste, mana colegilor vostri si nu-i mai priviti senini in ochi. Lasati sa se intrevada o urma de sfiala in privirea voastra. Fiti o vreme stingheri.
Nu mai apareti la televiziune.
Nu mai scrieti in ziare.
Nu va mai ridicati glasul decat pentru o scurta cainta, caci altfel il ridicati din nou in miciuna.
Lasati cuvintele sa spuna ceea ce spun; nu mai folositi o vreme vorbele “demnitate”, “libertate”, “constiinta”, “dreptate”, “popor”. Nu asasinati aceste cuvinte.
Renuntati la alibiuri morale spunandu-va ca ati facut neincetat raul ca sa puteti face din cand in cand binele.
Sa nu va fie frica, ci doar, din cand in cand, o lunga si insuportabila rusine. Cautati un parinte care si-a pierdut in zilele acestea copilul si cereti-i iertare. Intrati in noul an meditatitivi. Si aprindeti o lumanare pentru cei morti si pentru voi.
Iar daca veti da curs acestei chemari, veti inceta sa fiti lichele si veti primi recunostinta noastra. Va vom iubi.”

“Mensevicul” Liiceanu?

Rar mi-a fost sa constat atata marginire intelectuala precum in cazul celor care exulta in aceste zile spunand: “Vezi, pana si Michnik i-a zis lui Liiceanu ca este mensevic!”  Ca si cum mensevismul ar fi pacatul suprem, un fel de patologie politica, numele unei maladii rusinoase ori al unui un virus misterios. Daca acesti oameni l-ar fi citit pe Kolakowski, daca ar fi deschis cartea lui Andre Liebich aparutain 2009  la Cluj in traducere romaneasca la CA Publishing (“De pe celalat tarm” Social-democratia rusa dupa 1921″”), ar fi stiut ca mensevicii au fost cei care s-au opus constant totalitarismului bolsevic. In fapt, in anii 20, mensevicii au fost cei care au forjat acest concept observand similitudinile socante dintre fascismul lui Mussolini si experimentul terorist-utopic din URSS. Am scris despre dezacordul ireductibil dintre bolsevism si mensevism pe acest blog. Nimeni nu va putea intelege marile rupturi ce aveau sa se consume prin intemeierea Cominternului in 1919 si formarea sectelor leniniste in zeci de tari fara se mediteze asupra viziunilor incompatibile, antipodice, despre partid, despre conditia de membru al unui partid de stanga, despre rolul ideologiei si al organizatiei revolutionare, proprii neo-iacobinilor si, la polul opus, neo-girondinilor.

https://tismaneanu.wordpress.com/2010/01/18/originile-catastrofei-iluziile-radicalismului-utopic/

Ruptura din 1903 dintre Lenin si Martov a declansat marea schisma din social-democratia rusa, divortul dintre maximalistii lui Lenin (nu degeaba i se spunea Maximilien Lenin) si moderatii mensevici. In octombrie 1917, mensevicii s-au opus loviturii de stat organizata de Lenin si Trotki. Au fost prigoniti, eliminati din viata politica, judecati sub acuzatii de un absurd cosmic, deportati in Gulag, lichidati nu doar politic, ci si fizic (asemeni eserilor, kadetilor, anarhistilor si altor formatiuni ostile tiraniei bolsevice). Au supravietuit cei care au luat calea exilului. Intr-o recenta discutie cu doctorandul meu Benli Schechter, regretatul Daniel Bell spunea ca revista cea mai influenta (chiar daca prea putin cunoscuta) in Statele Unite in ultimii 80 de ani a fost The New Leader, o publicatie lansata de un grup de intelectuali din New York direct legati de Boris Nikolaevski si ale mensevici din emigratie. Bell insusi se definea ca un social democrat de dreapta, deci un mensevic.  Detesta freamatul violentei stradale, stangismul baricadelor, retorica radicalismului isteroid.

Cand a scris si publicat “Apelul catre lichele”, in decembrie 1990, Gabriel Liiceanu stia ca vor fi destui care il vor ponegri si ataca pentru curajul sau etic. Dar a refuzat sa taca, pentru ca era convins ca regimul comunist fusese unul anormal, unul criminal si ilegitim, ca recursese continuu la delatiuni si minciuni, si ca unica solutie pentru a intra in normalitatea democratica era sa refuzi tacerea. Nu, nu era un text “mensevic”, nu avea nimic comun cu traditia socialista (fie ea si aceea moderata), dar era unul vibrant, clocotind de pasiune morala, un strigat antitotalitar, un protest al unui om revoltat, in sensul camusian al cuvantului.  Mensevismul nu a fost insa inamicul libertatii, iar a fi “mensevic” (nu doar metaforic) inseamna exact opusul conceptului de procuror de tip iacobin. Scriind si publicand acel “Apel”, prefigurare a “Proclamatiei de la Timisoara” si a filosofiei “Aliantei Civice”, Gabriel Liiceanu a ales sa traiasca in adevar.

Salut aici interventiile semnate in Adevarul de Andrei Plesu, in 22 de Andrei Cornea si in Romania Literara de N. Manolescu.

Taceri care striga sau cum se evita dezbaterile despre ce este stanga

Tacerea in jurul unor carti de exceptie este intr-adevar uimitoare.  Au aparut in romaneste toate cele trei volume ale trilogiei lui Kolakowski despre marile curente ale marxismului. A aparut, in colectia “Constelatii” la aceeasi editura Curtea Veche, o carte remarcabila de Bernard-Henri Levy despre criza stangii contemporane. Vorbim despre delimitari ideologice, comentam articolele unor autori mai mult sau mai putin obscuri, ne extaziem in fata unor epigoni ai leninismului, dar ignoram adevaratele teme de analiza. Pe blogul sau, Cristian Patrasconiu comenteza aceasta stranie neglijare a unor lucrari care, in mod normal, ar fi trebuit sa galvanizeze discursul intelectual si politic din Romania. Trilogia lui Kolakowski a beneficiat de recenzii de prima pagina in suplimentele celor mai importante ziare americane, inclusiv New York Times (a fost recenzata acolo de filosoful Sidney Hook).  La fel si volumul lui BHL, examinat in NYT, TLS etc  Iata mai jos mesajul meu catre Cristian Patrasconiu. (VT)

http://patrasconiu.ro/?p=9781

Da, draga Cristi, exista taceri care striga. Se tace simptomatic despre aceste carti, se mormaie, se barfeste, se cleveteste, se sopteste, se insinueaza, dar nu se publica acele analize care ar lumina genealogiile intelectuale si implicatiile prezente ale unui demers de stanga autentic (nu ma refer la cabotinajele de trei parale). Michnik este utlizat manipulativ, uitandu-se ca, in repetate randuri, el a spus ca nu se situeaza nici la stanga, nici la dreapta,ci la Vest. Se ignora polemicile din Polonia, faptul ca exista o polifonie acolo, ca Rzeczpospolita este un ziar extrem de citit, cu alte pozitii decat Gazeta (in ce ma priveste, am colaborat la ambele, deci nu am un parti-pris). Pe un forum de stanga un publicist grabit sustine ca in prefata mea la “Marturisire unui disident convertit” am recurs la o strategie auto-legitimizatoare, incercand sa-l “anexez” pe Michnik unui imaginar grup din care as face parte. Respectivul uita ca (1) am scris si prefata “Scrisorilor din inchisoare”, prima carte de Michnik aparuta in romaneste, in 1997, si discutata pe larg la acel moment,inclusiv intr-o emisiune de N. Manolescu la ProTV la care am participat, alaturi de istoricul polonez afalat la Bucuresti; (2) lansarea a “Marturisirilor” a avut loc in 2009 la NEC, vorbitorii fiind Michnik si cu mine; (3) cartea a aparut la Polirom, nu la Humanitas ori Curtea Veche;  (4) prefata mi-a fost solictata de editura; (5) ma leaga de Michnik doua decenii de consecventa prietenie intelectuala, care insa nu implica “unitatea deplina de vederi” precum in comunicatele de la intalnirile liderilor de partide comuniste.

In 1994, Michnik m-a prezentat la Varsovia celui mai apropiat prieten al sau, Jacek Kuron (acesta era pe-atunci Ministrul Muncii sicel mai popular politician polonez). Am discutat atunci pe larg despre valorile care pot inspira o filosofie economico-sociala care sa nu capoteze in populism ieftin ori autoritarism paternalist. In speech-ul sau de la primirea Premiului Ratiu la Wilson Center, acum un an, Michnik se referea direct la tezele mele din “Stalinism pentru eternitate”. Cartea a aparut in poloneza in 2010 la ed. Universitas, in colectia “Adam Michnik va recomanda”. Oare incearca Michnik sa se legitimeze prin mine? Iata la ce concluzii absurde poate duce resentimentul transformat in pseudo-argument.

Kolakowski ii deranjeaza pe multi, mai ales volumul al III-lea (a aparut tarziu si cu putine ecouri in franceza). Kolakowski a fost celebrat in Vest cat timp ramanea un membru al familiei stangii. Cand a imbratisat liberalismul conservator in plan filosofico-politic (in jur de 1975), a incetat sa se mai bucure de elogiile nemasurate de odinioara. Nu a fost insultat precum un Arthur Koestler in anii Razboiului Rece, nu i s-a spus renegat pecum unui Milovan Djilas, dar se facea cu ochiul in cercurile din jurul unui Eric Hobsbawm cand venea vorba de el. Ereziile au fost intotdeauna anatemizate cu patima vindicativa in miscarile ideologic-utopice. Despre cartea lui BHL aparuta in colectia “Constelatii” la Curtea Veche a scris cu pretuire Cristian Diaconescu care i-a indemnat pe ideologii stangii din Romania (ma intreb cine vor fi fiind de fapt acestia) sa o citeasca atent. Evident nu s-a intamplat acest lucru. Ar fi fost interesant de stiut ce gandesc A. Nastase, V. Ponta, M. Geoana etc despre critica lui BHL la adresa anti-capitalismului, anti-americanismului, anti-europenismului si antisemitismului tot mai prezente in stanga franceza (si nu doar acolo).  La un ceas istoric in care ni se spune ca socialismul (social-democratia) se poate reconcilia sub acelasi steag combatant cu liberalismul, ar fi nevoie de analize serioase, nu de exclamatii ignorante si pontificari malitioase.

Cu prietenie, Vladimir

“Nu sunt zei, sunt maimute”: Uzurparea lui Adam Michnik

Ceea ce prevedeam zilele trecute se intampla sub ochii nostri:  in 1997, Adrian Paunescu il anexa fraudulos pe Adam Michnik propriilor interese, astazi, in Adevarul, dl. Dinu Patriciu face acelasi lucru fara sa ii pese ce ar spune fostul dizident polonez despre aceasta uzurpare simbolica. Michnik a afirmat-o foarte clar: nimeni nu are dreptul sa ierte in numele victimelor, cu exceptia victimelor. “Nu am avem dreptul sa iertam in numele celor ucisi in zori,” a spus-o Michnik in repetate randuri, inclusiv intr-un celebru dialog cu Vaclav Havel pe tema decomunizarii, citandu-l pe Zbigniew Herbert.

Daca dl Patriciu l-ar fi citit pe Herbert ar fi aflat ce gandea acest mare scriitor despre deceniile de teroare comunista si despre slujitorii dictaturii. Ar fi aflat poate cat de dure au fost si raman polemicile din Polonia pe aceste subiecte.  Este adevarat, Michnik se opune pedepselor colective  si unei justitii retroactive cu pretentii de adevar absolut. Dar in paginile Gazetei Wyborcza au fost publicate dosare de delatori, ale unor persoane marcante inclusiv din ierarhia Bisericii Catolice, care au fost informatori ai vechiului regim. Michnik se opune radicalismului nesabuit, vanatorilor de vrajitoare, dar nu s-a opus niciodata adevarului istoric. A-l prezenta in alte culori inseamna a jigni chiar acest adevar.  Turnatorii si ofiterii Securitatii nu au fost fiinte inocente precum presupusele “vrajitoare”. Au fost indivizi concreti cu culpe  individuale. De pilda, calaul Gheorghe Enoiu a fost colonel de Securitate vinovat de torturi infioratoare.  Asasinii parintelui Popieluszko au fost securisti concreti.  Ce crede dl Patriciu: s-ar opune Adam Michnik aducerii in fata instantei a tuturor celor implicati in asasinarea lui Gheorghe Ursu?  Ori poate trebuie sa cadem intr-o stare de mizericordie abulica, sa cultivam amnezia pentru ca acum trebuie stranse randurile in numele altor (reale ori false) urgente? Ar considera dl Patriciu T-shirturi cu Hitler un benign capriciu juvenil asa cum pare sa fie extrem de intelegator cu alte asemenea pasiuni sartoriale?

Nimeni nu a cerut niciodata pedepsirea nediferentiata a celor care au servit vechiul regim (ma refer la discursurile rationale, nu la exploziile de ura venite din varii subterane). A-i atribui lui Gabriel Liiceanu, autorul tulburatoarei carti Despre ura,  inclinatii de intunecat procuror stalinist pentru ca a scris in 1990 un text de o incendescenta sinceritate etica, a-l prezenta drept un Andrei Visinski al postcomunismului romanesc, a spune lucruri simlilare despre Ana Blandiana, Constantin Ticu Dumitrescu, Vasile Paraschiv, Monica Lovinescu si atatia altii care au cerut justitie morala inseamna a jigni adevarul. O spun cat se poate de limpede: nu ma refer aici la Michnik, ci la epigonii sai balcanici.

Absenta claritatii morale se asociaza intotdeauna cu amnezia, vulgaritatea si promiscuitatea. Spunea Monica Lovinescu ca nu putem accepta ca totul este o apa si un pamant, adica noroi. Atunci cand elementele sunt amestecate manipulativ intr-o alchimie vascoasa, cand graul si neghina sunt puse laolalta cu  dubioasa condescendenta, cand un mare ganditor este persiflat de o maniera inacceptabila, inclusiv la nivel onomastic, cata vreme se gasesc justificari pentru toate acrobatiile noilor USLasi, inseamna ca traim sub zodia amoralitatii.

Uzurparile simbolice nu se produc aleatoriu. Priviti cine recurge la ele, intrebati-va de ce si veti afla raspunsul. Ele sunt paravanul, or mai bine spus camuflajul, justificarii aliantelor ignobile in numele unui fals interes national. Iar Michnik este doar un nume intrebuintat pentru operatii propagandistice menite sa impiedice consolidarea statului de drept si decomunizarea. A citit oare dl Patriciu scrisozea lui Michnik trimisa din inchisoare generalui Kiszczak in care ii explica diferenta intre un intelectual critic si un politist comunist?  In “Apelul catre lichele”, Gabriel Liiceanu i-a numit pe activisti si pe securisti lichele. Adam Michnik folosea cuvintele “scoundrels” and “dishonorable swine”, luminand linia despartitoare dintre victime si calai. 

“In the life of every honorable man there comes a difficult moment when the simple statement this is black and that is white requires paying a high price. At such time, a decent man’s concern is not the price he will have to pay but the certainty that white is white and black is black.  One needs a conscience to determine this.”  (“Letter to General Kiszczak”, 1983, in Adam Michnik, Letters from Prison and Other Essays , Berkey, University of California Press, 1985, p. 68).

Nu ma indoiesc ca daca ar cunoaste aceste penibile deturnari ale viziunii sale, ganditorul polonez, autor al unor eseuri nemuritoare despre istoria onoarei in Polonia, ar spune precum Nietzsche: “Luati-i de aici, nu sunt zei, sunt maimute.”

O varianta largita preum si comentariile la acest articol pot fi accesate pe:

www.contributors.ro

Felicitări, Mihail Neamțu!

Salut apariția în librăriile din România a volumului lui Mihail Neamțu intitulat Zeitgeist: tipare culturale și conflicte ideologice. Cartea conține ample comentarii asupra relației intodeauna tensionate dintre ideologia comunistă și idealul libertății. 

Predau in aceste zile problematica alienarii, a obiectivarii si a reificarii la tanarul Marx, discutam despre Fichte, Hegel, tanarul Lukacs, Heidegger, Kojeve, Korsch, Aron, Camus, Sartre si Merleau-Ponty, am recitit “Manuscrisele economico-filosofice” si am constatat, inca o data, ruptura dintre ganditorul hegelian de stanga, pasionat de destinul subiectivitatii, si Marx-maturul, tot mai putin interesat de spatiul libertatii, tot mai prins in studierea structurilor socio-economice si in activitatile miscarilor inspirate de ideile sale. In acelasi an, deci exact in 1844, Soeren Kierkegaard (un ganditor drag inimii lui Mihail Neamtu) scria  despre conceptul de anxietate, deschizand un camp filosofic si literar ce avea sa marcheze deceniile urmatoare.  Despre aceste aventuri ale spiritului, despre incompatibilitatea dintre democratie si totalitarism, despre sansele libertatii intr-o lume plina de capcane, visuri si arome ideologice, scrie cu erudita acuratete, cu vibranta luciditate, autorul acestei carti.

Adevărate exerciţii de admiraţie, eseurile derutează la prima vedere prin eterogenitate. Mihail Neamţu este un „extremist de centru“ neliniştit şi curios, atent la parfumul vernacularului şi atras de promisiunile universalului. Dincolo de eclectismul ei, această carte conturează o perspectivă creştin-democrată care proclamă dimensiunea publică a binelui, a frumosului şi a adevărului. Mihail Neamţu ne invită să apreciem virtuţile şi limitele democraţiei la „firul ierbii“, fără a uita că viaţa omului se desfăşoară nu numai pe orizontala exteriorităţii, ci şi pe verticala interiorităţii.

Prof. Aurelian CRĂIUŢU
Universitatea Indiana, Bloomington

Am vorbit de câteva ori despre noua şcoală de gândire a dreptei. Formula a părut pretenţioasă. Nu voi descuraja şi o voi susţine în continuare. Această carte fundamentează speranţa mea. Autorul surprinde structura esenţială care leagă faptele, le structurează, le dă un sens. Grila prin care priveşte realitatea românească de azi este rezultatul unor acumulări culturale succesive, în care predomină evidenţierea rădăcinilor creştine ale lumii occidentale. Nu întâmplător, Mihail Neamţu s-a afirmat ca unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai doctrinei creştin-democrate.

Prof. Valeriu STOICA
Universitatea din Bucureşti

Dezbatere despre moștenirea comunismului la Brăila (21 februarie, ora 18.00)

Salut inițiativa IICCMER de a lansa dezbateri publice despre moștenirea comunismului în diferite orașe ale țării. Luni 21 februarie 2011, revista Obiectiv Cultural & ICCMER vor organiza la Teatrul Maria Filotti din Brăila o dezbatere despre reflexele ideologice și ambiguitățile culturale ale epocii post-comuniste. Invitați: Cătălin AVRAMESCU și Mihail NEAMȚU. Se anunță dezbateri similare la Cluj, Iași, Arad și în alte orașe. Îi felicit pe organizatorii acestui proiect (Liviu G. Stan & Cristian Robu Corcan). (VT)