Myth, Identity, and Conflict: A Comparative Analysis of Romanian and Serbian Textbooks

Razboiul hartilor si mitologiile competitive au facut si inca mai fac ravagii in Europa de Rasarit si nu doar acolo. A aparut la Lexington Books din cadrul editurii Rowman & Littlefield cartea semnata de Anamaria Dutceac Segesten pe tema atat de actuala a relatiei dintre mit politic, identitate si conflict in lumea post-comunista, cu privire speciala asupra manualelor de istorie din Romania si Serbia.

Absolventa a Facultatii de Stiinte Politice a Universitatii din Bucuresti, Anamaria sustinut un remacabil doctorat la Universitatea Maryland (am fost conducatorul stiintific al tezei), a predat la Universitatea din Lund si este in prezent postdoctoral fellow la Centrul de Studii Moderne Europene al Universitatii din Copenhaga. Este vorba de o lucrare curajoasa, lucida, incitanta si splendid documentata, bazata pe o solida cercetare empirica si pe analize de continut, menita sa lumineze raporturile dintre mit politic, identitati colective, educatie  si conflict. Se propune o perspectiva originala asupra optiunilor valorice, sedimentate in discursuri educationale, dintr-o regiune a Europei in care atatea rani ale trecutului raman inca deschise. Autoarea exploreaza persistenta miturilor auto-glorificatoare, redemptive si salvationiste dar si si eforturile de a oferi naratiuni istoriografice oneste, concordante cu adevarurile factuale. Este o carte necesara care demonstreaza ca trecutul nu este o alta tara.

https://rowman.com/ISBN/9780739148655

 

“Myth, Identity, and Conflict: A Comparative Analysis of Romanian and Serbian Textbooks”, by Anamaria Dutceac Segesten, is an examination of how history and politics became entangled in Romania and Serbia. In it, Segesten asks questions like: Is myth present in the history textbooks of Romania and Serbia? If so, are there differences in the ways these myths define the in-group and the relationship with the Other between a country that experienced interethnic conflict (Serbia) and a country that did not (Romania)? Do textbooks affect the odds that conflict will occur? Segesten’s findings confirm the presence of mythologized versions of the past in the history textbooks of both countries over the entire fifteen-year period studied (1992–2007), despite claims for professionalization of textbook-making. Myths of noble origins, of heroism and victimhood, appear in both cases. Segesten finds the language to be ideological and in favor of the ethnic majority, even if over time there is a slow tendency towards moderation (especially in Romania), probably due to the influence of the European Union. Ultimately, “Myth, Identity, and Conflict”, by Anamaria Dutceac Segesten, questions the alleged power of history textbooks to make a difference in ethnically divided societies prone to conflicts.

Nenorocirea de a fi fiica lui Stalin: A incetat din viata Svetlana Allilueva (Lana Peters)

Nu a avut parte de noroc. O mama nevrotica, chinuita, care s-a sinucis cand Svetlana avea doar sase ani, in noiembrie 1932. Un tata despre care avea sa scrie peste ani ca a fost un monstru (care insa a iubit-o in felul sau posesiv, brutal si tiranic), un frate alcoolic si depravat. O familie devastata de efectele catastrofice ale Marii Terori. Casatorii condamnate de parintele sau. In familia lui Djugasvili nu era loc pentru evrei. A crescut intr-un univers dominat de tacere si spaima. Voia sa studieze literatura, Stalin a obligat-o sa urmeze cursuri la Facultatea de Istorie. Multi dintre cei mai buni prieteni au fost deportati, unii au disparut in Gulag. Doi unchi ucisi: Stanislav Redens si Aliosa Svanidze. In copilarie, era atasata de Nikolai Buharin, era ca o sora cu fiica acestuia, numita tot Svetlana. Buharin a fost executat in martie 1938, Stalin a tinut pana la moarte in sertarul biroului sau scrisorile celui numit de Lenin “copilul preferat al Partidului”. Din casatoria efemera (a doua) cu Iuri Jdanov, fiul despotului ideologic, s-a nascut o fiica. Iubea poezia rusa, a fost o imensa ironie sa devina nora (chiar postuma) a celui care a atacat-o infam, in 1946,pe Anna Ahmatova. Ekaterina Jdanova traieste, se pare, in peninsula Kamceatka. Doctorul Iosif Morozov, fiul din casatoria cu Grigori Morozov, a murit acum cativa ani.

 

Dupa moartea tiranului in martie 1953, a devenit persona non grata, doar Anastas Mikoian si Nikita Hrusciov isi mai aminteau ca exista. Avea amici in intelighentia rusa, intre cei numiti de istoricul Vladislav Zubok “Copiii lui Jivago”. Printre acestia, disidentul Andrei Siniavski. A fugit in Vest in 1967, a publicat “Douazeci de scrisori catre un prieten”, s-a casatorit cu asistentul celebrului arhitect Frank Lloyd Wright, au avut o fiica, a divortat. S-a intors in URSS, a denuntat Vestul dupe ce stigmatizase coruptia si crimele comuniste. A revenit in Statele Unite, se spune ca nu rezista sa stea locului mai mult decat doi ani. A trecut prin crize religioase, a ajuns in final in statul Wisconsin, traind in solitudine ultimii ani. A murit uitata de lume si de istorie, s-a stins asemeni frunzelor vestede de toamna de la Cimitirul Novodevicie unde este inmormantata mama sa.

Pentru textul complet si comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/nenorocirea-de-a-fi-fiica-lui-stalin-a-incetat-din-viata-svetlana-allilueva-lana-peters/

 

Poetul si dictatorul: Osip Mandelstam despre Stalin

Poet de geniu, varf al literaturii ruse alaturi de Anna Ahmatova, Marina Tvetaieva si Boris Pasternak, Osip Mandelstam (1891-1938) a murit in Gulag pentru ca a scris, in noiembrie 1933, o epigrama despre Stalin (de fapt una dintre cele mai importante poezii politice compuse vreodata).  Desi poemul nu era menit sa circule, fiind  invatat pe dinafara de Nadejda, sotia lui Mandelstam, si de prietena familiei si a Annei Ahmatova, Emma Gerstein, Osip nu s-a putut retine si l-a recitat in mai multe locuri. A fost o imprudenta fatala.

Osip Mandelstam in 1914

Delatiunea nu a intarziat. In anii urmatori, pana la deportarea finala, Stalin s-a jucat cu Mandelstam precum pisica cu soarecele (a se citi rascolitoarele memorii ale vaduvei poetului aparute la Polirom in traducerea lui Nicolae Iliescu). Nici macar o penibila “Oda lui Stalin” nu mai avea cum sa rascumpere “culpa” de a-l fi sfidat pe tiran.

Aureolat de toti ditirambii imaginabili, temut de acolitii sai, dictatorul sociopat stia ca de fapt adevarul despre el fusese rostit de poet. In ultimii ani de viata a dezvoltat o suspiciune paranoica in raport cu doctorii Kremlinlui, excrescenta a antisemitismului sau obsesiv. Cand a suferit hemoragia cerebrala la inceputul lunii martie 1953, valetii din Biroul Politic, diversii Beria, Malenkov, Kaganovici, Hrusciov, Bulganin, Molotov si Mikoian, terorizati de ideea aducerii unor doctori (“asasini in halate albe”) l-au lasat sa zaca vreme de 12 ore intr-o balta de urina. Au chemat in fine doctorii, era de-acum prea tarziu. Asa a sfarsit genialissimul generalissim. Are dreptate istoricul Simon Sebag Montefiore in articolul aparut in “New York Times”din 27 octombrie 2011 intitulat “Dictators Get The Deaths They Deserve”: “He was not murdered, like Colonel Qaddafi, he was the author of his own destruction”. Iata, in traducerea lui Emil Iordache, cel numit de Radu Vancu un fel de Mircea Ivănescu al traducerilor din rusă, poemul incendiar al lui Mandelstam, un text care avea sa-l coste viata:

Vieţuim, dar sub noi ţara tace mormânt.
Când vorbim, nu se-aude măcar un cuvânt.
Iar când vorbele par să se-nchege puţin,
Pomenesc de plăieşul urcat în Kremlin.
Are degete groase şi grele,
Sunt cuvintele lui de ghiulele.
Râd gândacii mustăţilor strâmbe
Şi-i lucesc a năpastă carâmbii.

Are-o turmă de sfetnici cu gâturi subţiri –
Semioameni slujindu-l umili –
Care şuieră, miaună, latră câineşte,
Numai el, fulgerând, hăcuieşte.
Potcovar de ucazuri, forjează porunci:
Glonţ în ochi, glonţ în frunte şi glonţ în rărunchi.
Orice moarte-i desfată deplin
Pieptu-i larg de cumplit osetin.

http://ocarteofraza.unspe.com/2009/07/poemul-de-sambata-asta-13.html

Мы живем, под собою не чуя страны,
Наши речи за десять шагов не слышны,
А где хватит на полразговорца,
Там припомнят кремлевского горца.
Его толстые пальцы, как черви, жирны,
И слова, как пудовые гири, верны,
Тараканьи смеются глазища
И сияют его голенища.

А вокруг него сброд тонкошеих вождей,
Он играет услугами полулюдей.
Кто свистит, кто мяучит, кто хнычет,
Он один лишь бабачит и тычет.
Как подкову, дарит за указом указ –
Кому в пах, кому в лоб, кому в бровь, кому в глаз.
Что ни казнь у него – то малина
И широкая грудь осетина.

Ноябрь 1933

Pentru textul complet si comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/poetul-si-dictatorul-osip-mandelstam-despre-stalin/

 

O carte-monument: “Gulagul. O istorie” de Anne Applebaum

Lagarele de concentrare, scria un cunoscut istoric, au fost rusinea suprema a secolului XX.  Auschwitz si Kolyma, Dachau si Karaganda au fost expresiile palpabile ale prezentei Diavolului in Istorie. Am citit in aceste zile amintirile Emmei Gerstein, istorica literara specializata in Lermontov, prietena lui Osip Mandelstam, a Nadejdei Mandelstam, a Annei Ahmatova si a lui Lev Gumiliov, filosof si etnolog, fiul acesteia si al poetului asasinat in timpul lui Lenin, Nikolai Gumiliov.  Amintiri cutremuratoare, de o franchete ce-ti taie respiratia,  din anii 40, dar si din perioada 1946-1953. Acesti oameni au trait, ca atatea milioane de cetateni ai URSS, in umbra Gulagului. Poet de geniu, varf al literaturii ruse alaturi de Anna Ahmatova, Marina Tvetaieva si Boris Pasternak, Mandelstam a murit in Gulag pentru ca a scris o epigrama despre Stalin (de fapt una dintre cele mai importante poezii politice scrise vreodata). Gumiliov a fost deportat in doua randuri. Speranta de viata in Gulag nu o depasea pe aceea din lagarele naziste. Se murea de foamete, de frig, de mizerie, de epuizare fizica si nervoasa. In Gulag, ca si in sistemul concentrationar nazist, individul era superfluu.

În cei 60 de ani de existenţă ai Gulagului – un complex de lagăre de muncă patronate, la modul propriu, de poliţia politică sovietică – 30 de milioane de oameni au trecut prin experienţa de zek (deţinut politic). Adesea, ca să devii un zek, adică mână de lucru ieftină, trebuia să fii doar inocent. Ca să supravieţuieşti, trebuia să-ţi pierzi orice fărâmă de inocenţă. Mulţi, foarte mulţi dintre cei care au populat Gulagul, nu s-au mai întors niciodată acasă, dar şi cei care au avut şansa de a părăsi absurdul arhipelag au purtat până târziu stigmatul moral, politic şi civil de duşmani ai poporului.

Nici măcar Soljeniţîn, care a descris în detaliu viaţa de lagăr, nu a reuşit întru totul să-i convingă pe occidentali şi chiar pe sovieticii „liberi“ de existenţa acestei absurde şi diabolice trăsături a culturii sovietice: munca forţată. Anne Applebaum acţionează însă ca un anchetator conştiincios şi corect care se luptă nu doar cu dificultăţile administrării unei cantităţi imense de probe, adeseori contradictorii şi inexacte, ci şi cu inapetenţa paradoxală a victimelor pentru dreptate, cu tăcerea criminală a foştilor călăi şi cu indiferenţa societăţii. De aceea cartea sa va fi imposibil de ignorat în orice istorie a secolului al XX-lea.

„Anne Applebaum este nu numai o jurnalistă de mare talent, dar şi un istoric al fenomenului comunist în deplina sa complexitate, ca incarnare a unui demonism utopic, ori, altfel spus, a unei utopii demonice. Superb documentată, scrisă cu compasiune şi rigoare, cartea aceasta este comparabilă cu lucrările clasice din domeniu, inclusiv Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn. Se constituie ea însăşi într-un monument pentru milioanele de victime ale totalitarismului comunist, pentru toţi cei care au fost supuşi unui experiment maniacal de distrugere a fiinţei morale şi a individului în genere. Recomand acest volum tuturor celor care vor să înţeleagă tragicele lecţii ale unui veac mai sângeros decât oricare altul.“ (Vladimir TISMĂNEANU)  (fragment preluat de pe www.humanitas.ro/humanitas/gulagul-o-istorie).

Luni, 28 noiembrie, ora 18.00, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului  şi Memoria Exilului Românesc  organizeaza Conferinţa Gulagul. Ce ştim acum, susţinută de Anne Applebaum, Horia-Roman Patapievici şi Gabriel Liiceanu. În cadrul evenimentului va avea loc lansarea volumului Gulagul. O istorie, de Anne Applebaum,  apărut la Editura Humanitas cu sprijinul IICCMER.  Proiectul publicarii acestei carti si al vizitei lui Anne Applebaum in Romania a demarat in perioada cand directorul stiintific al IICCMER era Mihail Neamtu, caruia ii multumesc din inima pentru entuziasmul si competenta probate in perioada cat a lucrat in cadrul Institutului.  Ii multumesc, de asemenea, lui Cristian Vasile, actualul director stiintific, care s-a implicat cu pasiune in acest demers extrem de important din perspectiva stiintifica si etica.

Evenimentul are loc la sediul Institutului Cultural Român din strada Aleea Alexandru, nr. 38.

Organizatori: IICCMER, Fundaţia Konrad Adenauer, Editura Humanitas, Institutul Polonez, Institutul Cultural Român.

Care pe care? Piaza rea Iliescu si obraznicul Geoana

Conflictul fratricid din PSD este in fond amuzant. Cu ce i-o fi gresit totusi Mircea Geoana lui Ion Iliescu spre a se trezi taxat fara mila drept un impertinent, un loser, un nefericit fara urma de pondere politica, nimerit accidental in fruntea PSD-ului, specialist in infrangeri umilitoare? Cu ce i-o fi gresit Ion Iliescu lui Mircea Geoana spre a se vedea tratat drept un balast penibil, o “piaza rea”, o relicva bolsevica al carui loc ar fi pe catafalcul rusinii totalitare? Ii tin minte infratiti, salutandu-se cordial, aparandu-se reciproc, uniti intru animozitate in raport cu proiectul intaririi statului de drept si al despartirii de trecutul comunist. Alianta dintre cei doi tinea de refuzul lui Geoana de a actiona radical cand avea franele partidului in mana (dar le avea oare?) pentru ceea ce numesc de-nomenklaturizarea acestei formatiuni. A anuntat reforme interne pe care nu a fost in stare sa le traduca in realitate. A facut pactul cu Iliescu in decembrie 2006, a primit sprijinul acestuia la Congresul PSD. I-a oferit in schimb sustinerea in lupta impotriva lui Traian Basescu, mai ales pe linia respingerii condamnarii dictaturii comuniste. Mircea Geoana s-a visat un Tony Blair, dar nu a avut nici viziunea, nici tenacitatea acestuia in luptele cu sclerozatii baroni pesedisti. N-a stiut sa-l transforme pe Adrian Nastase intr-un aliat real, a ignorat complicitatile secrete dintre oamenii uniti de atatea jocuri sordide din trecut. Iliescu greseste, Mircea Geoana nu este un “obraznic” fara pereche (aceste complimente le-ar putea adresa, mult mai adecvat, lui Ponta). Este in fond un orgolios naiv, un personaj labil, lipsit de atasamente ideologice precise, care, poate, in 2005-2006, ar fi putut sa schimbe echilibrul de forte din PSD. N-a facut-o, nici macar n-a incercat, iar acum plateste pretul.

Geoana este un diplomat talentat care a renuntat la o cariera in domeniul expertizei sale spre a deveni militant inversunat pentru o cauza de care nu stiu cat de atasat este. In timpul suspendarii lui Traian Basescu, in 2007, l-a numit pe presedintele Romaniei “un deseu toxic care trebuie incinerat”. Acum este el insusi eliminat de camarazii sai ca un deseu toxic.

S-a convertit pe rand la varii optiuni in functie de interesele sale de moment. Comparat insa cu Victor Ponta, Geoana este un om politic real. Are contacte serioase in Vest, in special la Washington. Excluderea sa din PSD s-a operat in numele unor pseudo-argumente rizibile. Tradat, abandonat, izolat, insultat, Mircea Geoana va intelege poate, la acest ceas tarziu, ca Ion Iliescu nu a creat PSD-ul pentru a-l da pe tava variilor veleitari. Leninist definitiv, Iliescu nu poate gandi decat in termeni de “care pe care”. Pana va iesi definitiv din scena, Iliescu va lupta cu disperare, utilizand orice mijloace, pentru a nu i se lua mult indragita sa jucarie politica. O lectie dura pentru Mircea Geoana, un avertisment pentru Victor Ponta.

Premiul National Monica Lovinescu si Virgil Ierunca: Cordiale multumiri

La Suceava si Falticeni s-au desfășurat între 17 și 19 noiembrie „Zilele Monica Lovinescu”, sub genericul „Elite şi democraţie”. Evenimentul celebrează activitatea si personalitatea celei care, de la microfon Europei Libere a fost un model cultural, etic şi civic. Marele Premiu Naţional Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, ce se decernează anual a fost acordat profesorului Vladimir Tismaneanu de la Universitatea Maryland din Statele Unite. Premiul pentru „Speranţa in democraţie” i-a fost atribuit lui Bogdan Baciu de 18 ani din Fălticieni, care va studia in Statele Unite şi care a reprezentat Romania la o intilnire a tinerilor organizată de ONU în luna octombrie. Anul trecut premiul a fost acordat postuluide radio Europa Libera „pentru jurnalism democrat şi pentru merite constante dovedite timp de 60 de ani în lupta împotriva totalitarismului în Europa de Est.” In urma cu doi ani, premiul a fost acordat distinsului critic literar Gheorghe Grigurcu.

Pentru amanunte vezi si blogul Angelei Furtuna

Multumesc pe aceasta cale poetei si eseistei Angela Furtuna si salut neostenitele sale eforturi legate de pastrarea vie a mostenirii morale si intelectuale a Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca. Multumesc juriului international care mi-a acordat acest prestigios premiu, profesorilor Basarab Nicolescu si Dennis Deletant, pe care ii incredintez de gratiutudinea si pretuirea mea.  Il felicit pe Bogdan Baciu pentru premiul “Speranta in democratie”  si il asigur de sprijinul meu in anii ce vin.

Iata linkul la primul articol din serialul “De ce conteaza Monica Lovinescu?” aparut in 2008 in “Evenimentul Zilei”:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-de-ce-conteaza-monica-lovinescu-i-800786.html

Mostenirea lui Robert C. Tucker: Marxism, sovietologie, politologie

Duminica s-a incheiat la Washington conventia Asociatiei Americane de Studii Slave, Est Europene si Eurasiatice. In cadrul acestei reuniuni stiintifice de varf s-a desfasurat, vineri 18 noiembrie, o dezbatere consacrata mostenirii unui gigant al sovietologiei ca si al marxologiei ultimilor 50 de ani, profesorul Robert C.Tucker. Imi face o deosebita placere sa anunt aici aparitia la editura Curtea Veche, in colectia „Constelatii”, cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc, a lucrarii clasice a regretatului ganditor, trecut in nefiinta in 2010, „Filosofie si mit la Karl Marx”. Remarcabil tradusa de Emanuel-Nicolae Dobrei, cartea lui Tucker ramane la cinci decenii de la publicarea ei un reper fundamental pentru toti cei care vor sa inteleaga esenta filosofiei lui Karl Marx, problematica alienarii in lumea de azi si a relatiei dintre mit, utopie si revolutie in doctrina marxista.

http://www.curteaveche.ro/Filosofie_si_mit_la_Karl_Marx-3-1328

Am avut sansa ca, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, sa fiu prezent la aceasta discutie si sa-i pot oferi personal Evgheniei Tucker, vaduva marelui profesor, exemplarul acestei editii in limba romana. Am mai avut ocazia sa scriu, pe Contributors, pe blogul meu si in revista „22” despre opera lui Robert C. Tucker. Voi incepe aceste notatii referindu-ma la interventiile din dezbateri. Robert English, ginerele lui Tucker, profesor la University of Southern California, mi-a spus ca din punctul sau de vedere prezentarea traducerii in limba romana este la fel de importanta precum sesiunea dedicata autorului. Dezbaterea a fost condusa de prof. Stephen Cohen (New York University), biograful lui Nikolai Buharin si principalul discipol al autorului lui „Soviet Political Mind”. Pentru Cohen, care a predat alaturi de Tucker vreme de 30 de ani, acesta a fost „cel mai important specialist occidental in probleme ruse al timpurilor noastre”. Prof. Cohen a adresat un indemn tinerilor cercetatori ori studenti de a nu uita ca proiectele lor actuale sunt cladite pe opera predecesorilor lor. „Robert Tucker a fost, mai presus de orice, un intelectual”, a afirmat Cohen. A inceput ca doctorand in filosofie la Harvard si a folosit pregatirea sa filosofica pentru a evita capcanele ideologizante. Atunci cand a demarat sisificul sau proiect al biografiei in trei volume a lui Stalin, Tucker nu explica doar o personalitate si un sistem, ci isi re-evalua propria sa exprienta precum si pe aceea a Evgheniei in timpurile staliniste.

Profesorul Tucker a fost apropiat de candidatul democrat Adlai Stevenson la alegerile prezidentiale din 1956, l-a consiliat si l-a insotit in timpul vizitei la Moscova. A participat la intalnirea dintre Stevenson si Hrusciov. Mentionez acest detaliu semnificativ intrucat exista unii care considera ca politologii n-ar avea dreptul de a stabili un asemenea gen de relatii cu personalitatile politice. Stephen Cohen a mai amintit modul in care Tucker stia sa integreze evenimentele decisive din viata politica sovietica in propriile sale cursuri. In octombrie 1961, profesorul a renuntat la structura anuntata a programei analitice a cursului sau si si-a consacrat prelegerile in exclusivitate analizei documentelor Congresului al XXII-lea al PCUS, un eveniment care a declansat cel de-al doilea val al destalinizarii hruscioviste.

William Taubman, profesor la Amherst College si autorul monumentalei biografii a lui Nikita Hrusciov, l-a descris pe Tucker drept unul dintre cei mai importanti reprezentati ai directiei prosopografice in interpretarea fenomenelor politice: „Biografia lui Stalin este de fapt o istorie completa a Uniunii Sovietice si a bolsevismului”. Taubman a accentuat importanta dimensiunii psihologice in analiza personalitatilor politice. A insistat asupra relevaantei si fertilitatii abordarii psiho-biografice. „Robert Tucker a restituit conceptul de dictator interpretarii moderne a totalitarismului” a spus Taubman, observand ca definitia dominanta din anii Razboiului Rece subestima aceasta componenta.

Michael Kraus, profesor la Middlebury College si fost doctorand al lui Tucker, a relatat lucruri fascinante despre prietenia dintre Tucker si patriarhul studiilor ruse din SUA, faimosul diplomat si carturar George F. Kennan. In 1946, Kennan era numarul doi al Ambasadei americane la Moscova, iar Tucker era atasat diplomatic. L-a ajutat pe Kennan in redactarea „Lungii Telegrame”, trimisa catre Departamentul de Stat si devenita in 1947 articolul faimos semnat „Mr. X” in revista „Foreign Affairs”, fundamentul doctrinei „containment”-ului in politica externa a SUA. Tucker si Kennan au ramas apropiati prieteni pe parursul urmatorelor decenii (locuiau amandoi In orasul universitar Princeton). Amintesc aici aparitia recenta a biografiei lui George Kennan datorata lui John Lewis Gaddis, recenzata acum doua saptamani drept cover story in „New York Times Book Review” de catre Henry Kissinger. Kraus l-a definit pe Tucker drept „adeptul unei metodologii polimorfe” si a insistat asupra faptului ca in viziunea acestui distins sovietolog personalitatea liderului era cheia pentru interpretarea totalitarismului. Mai mult decat atat, Kraus a afirmat ca stalinismului in politica externa sovietica era echivalentul Razboiului rece.

La seminariile lui Tucker de la Princeton, studentii trebuiau sa citeasca lucrari de istorie, sociologie, politologie, filosofie, antropologie si psihologie, esentiale in opinia profesorului pentru a deslusi semnificatiile conceptului de cultura politica. Celebrul articol despre dictatori si totalitarism al lui Tucker a fost prezentat drept prelegere inaugurala la Conferinta Nationala a Asociatiei Americane de Psihologie, caz unic in care un non-psiholog a fost invitat sa rosteasca un asemenea discurs.

In interventia mea, am accentuat mostenirea comparatista a operei lui Tucker pentru studiile legate de Europa de Est, mentionand corespondenta pe care am purtat-o cu acest ilustru ganditor si faptul ca mi-a oferita un calduros text de sustinere care a aparut pe coperta a patra a cartii mele ”Stalinism for All Seasons. A Political History of Romanian Communism” (University of California Press, 2003). Am accentuat faptul ca „Filosofie si mit”, cartea publicata in 1961, era in mare masura o lucrare inrudita cu directiile principale ale marxologiei critice din acei ani, deci a revizionismului marxist din blocul sovietic (Kolakowski, Kosik, Scoala de la Budapesta, Grupul Praxis) un caz impresionant de sincronism filosofic dinspre Vest catre Est. Antologia Marx-Engels a lui Tucker, aparuta la editura Norton, ramane pana azi nedepasita ca structura, continut si note explicative.

Inchei spunand ca volumul meu „The Devil in History. Communism, Fascism, and Some Lessons of the 20th Century” (in curs de aparitie in 2012 la University of California Press) este dedicat memoriei lui Leszek Kolakowski, Tony Judt, Robert C. Tucker, trei ganditori care au dat masura responsabilitatii intelectuale in veacul trecut.

Religii politice si orori totalitare. Sorin Lavric despre comunism

Comunismul nu a fost, nu este si nu va fi niciodata o ideologie banala. In inima sa se gaseste un proiect transformator, o utopie voluntarista de o intensitate si amplitudine fara precedent. Scopurile sale sunt globale si privesc reconstructia apocaliptica a umanitatii, la nivel social, economic si, mai ales, antropologic. Comunismul respinge religiile traditionale, dar se constituie el insusi, cu o aroganta fara egal, intr-o religie seculara. Este o doctrina salvationista, un milenarism febril asemenator cu viziunile fanatice ale sectelor medievale. Promitand libertatea totala, este in realitate o ideologie liberticida, un fundamentalism politic care sterge distinctiile dintre Cetatea divina si aceea a omului. Este de fapt, cum scria marele istoric Francois Furet,o patologie a Iluminismului ori, cu alte cuvinte, un scientism mistic. Ii multumesc filosofului Sorin Lavric pentru pertinenta cronica a cartii mele “Despre comunism. Destinul unei religii seculare” aparuta in 2011 la editura Humanitas. Textul a aparut in “Romania Literara”, nr. 45, 11 noimebrie 2011.

http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/RL_p.9.pdf

Despre rădăcinile ororii

de Sorin Lavric

Orice carte despre comunism e binevenită, cu condiţia să nu fie apologetă. Nuanţa aceasta poate părea banală, dar într-o epocă în care Parlamentul European respinge condamnarea comunismului ţi-ar trebui o doză mare de naivitate să crezi că, în materie de incriminare a aberaţiilor marxiste, minţile intelectualilor s-au lămurit. În realitate există o specie aparte de doctrinari gomoşi, care se încăpăţînează să vadă în marxism o teorie nobilă a cărei valabilitate se adevereşte pas cu pas, chiar în zilele noastre, şi asta mai ales din cauza crizei financiare pe care o trăim. Dintr-un asemenea unghi, tot ce se întîmplă azi e o confirmare a anatemei pe care Marx a aruncat-o asupra capitalului burghez, de aceea ideile acestui profet ilustru îşi vor arăta pînă la urmă profunzimea, atîta doar că trebuie să mai aşteptăm o vreme, pînă cînd se va alege praful de societatea actuală, şi abia atunci ne vom putea închina în faţa gînditorului care ne-a dat implacabilele legi „obiective“ ale istoriei.

Judecat după luciditatea cu care dezvăluie mecanismul epidemiei marxiste, Vladimir Tismăneanu rămîne acelaşi neobosit critic al criminalei ideologii, fiecare volum al său nuanţîndu-i trăsăturile şi episoadele istorice. Într-un fel, îl învidiez pe autor, dar într-altul în compatimesc: îl invidiez fiindcă n-a depus armele şi continuă ca, în faţa unor occidentali pe care propaganda mediatică i-a dresat pînă la sterilitate, să afirme că, în ciuda a tot şi toate, ideile lui Marx s-au dovedit criminale; şi îl compătimesc fiindcă simt cît elan romantic şi cîtă zădărnicie stă în efortul pe care l-a făcut în ultimii ani pentru a defini un regim politic pe care parlamentarii de la Bruxelles au aroganţa de a-l absolvi de vini postume. De aceea, cînd e vorba de respingerea răului, mă regăsesc în mai mare măsură în Tismăneanu decît în nişte eurodeputaţi care au ajuns să nu mai reprezinte azi pe nimeni.

În privinţa volumului de faţă, ce sare în ochi e frecvenţa epitetelor religioase de care politologul face uz pentru a schiţa portretul comunismului. E straniu să vezi cum o ideologie care s-a declarat ateistă şi care şi-a făcut din „opiul poporului“ o ţintă predilectă a ajuns să împrumute de la adversari tocmai însuşirile pe care le repudia oficial. Din acest motiv, tabloul patogenic pe care îl alcătuieşte Vladimir Tismăneanu seamănă cu o descriere a dracului făcută cu ajutorul unor epitete luate din panoplia îngerilor. De pildă, marxismul este considerat o eshatologie seculară, iar comunismul o religie politică. Deja doi termeni a căror conotaţie aduce o tentă de ceremonie sacră. În fond, comunismul a fost un ritual macabru pe care l-au oficiat generaţii întregi de apostaţi, dar un ritual în care se dorea abolirea moralei tradiţionale: era nevoie de un om nou, ivit din imbold raţional, de unde şi concluzia lui Tismăneanu că „principala problemă a proiectului marxist era lipsa sensibilităţii faţă de alcătuirea psihologică a umanităţii.“ (p. 37). Altfel spus, pentru comunişti omul nu era o fiinţă din carne şi oase, ci un mulaj raţional care putea fi construit prin voinţă, potrivit unor calcule ştiinţifice. Şi cum tot ce e ştiinţific e infailibil, marxismul nu se putea pretinde a fi decît ştiinţă. Pe scurt, marxismul a fost un proiect de schimbare a naturii umane prin mitul fondator al revoluţiei clasei muncitoare.

Apoi, potrivit autorului, marxismul a ştiut să profite de nevoia pe care omul o are în materie de miracole şi magie, pe care le-a înlocuit însă cu alte formule atrăgătoare: cultul progresului şi promisiunea unei societăţi fără clase, în care prosperitatea să fie a tuturor. Dar asta cu cîteva mici condiţii: desfiinţarea proprietăţii, a naţiunii şi a libertăţilor individuale. Se vede imediat că doctrina marxistă e o variantă de proiect milenarist cu accente voluntariste: omul poate orice, numai să vrea, şi dacă nu vrea este fiindcă n-a înţeles încă necesitatea căreia trebuie să i se supună. Astăzi, nuanţele acestea par ridicole, dar au fost generaţii întregi care psalmodiau cu veneraţie pe seama „libertăţii ca necesitate înţeleasă“, ca să ne amintim de o formulă la modă, prin care propaganda, preluînd oximoronul hegelian conţinut în ideea că orice lucru este el însuşi şi contrariul său, ştia să facă din libertate ipostaza servituţii totale. Potrivit lui Tismăneanu, marxismul este o fantasmă oraculară mînată de dorinţa de a explica exhaustiv lumea. În fine, prin cruzimea cu care şi-a eliminat adversarii, marxismul a fost un sistem maniheist, menit a exclude pe toţi cei ce nu erau de acord cu el.

Vladimir Tismăneanu rămîne un caz aparte de intelectual care pare să nu aibă antipatii şi idiosincrazii incurabile. E în spiritul său un ecou statornic al prezumţiei de nevinovăţie, graţie căruia orice om poate fi înţeles dacă ai răbdare să-l asculţi. Aşa se face că autorul e în stare să citească memoriile lui Ilya Ehrenburg, în care, deşi le consideră pline de minciuni, are puterea de a descoperi cîteva portrete memorabile, cum e în stare să-l citească Slavoj Zizek, pentru a afla ce enormităţi maoiste mai spune adeptul lui Georg Lukacs, cum la fel dovedeşte o răbdare sisifică în a urmări piruetele retorice cu care Petre Roman vrea să-şi înfăţişeze tatăl ca pe o figură profund anti-stalinistă (după ştiuta logică că Lenin şi al sau Birou Politic au avut intenţii bune, numai că a venit afurisitul de Stalin şi le-a stricat reţeta).

Dar paginile cele mai percutante din volum privesc Războiul Civil din Spania, Tismăneanu criticînd prejudecata de cremene a intelectualilor occidentali, care sunt convinşi că ce s-a întîmplat în Spania în anii ‘30 a fost o cauză dreaptă a binecuvîntatei Stîngi, în vreme ce tabăra lui Franco a reprezentat Răul cu majusculă. În realitate, nu există un adevăr unic în privinţa acelui război, Franco putînd fi privit tot atît de bine ca eroul care a zădărnicit încercarea comuniştilor de a prelua puterea, sub inspiraţia a două modele pe care le aveau sub ochi: modelul revoluţiei ruse şi apoi exemplul german al Republicii de la Weimar. Şi aşa cum mai sînt azi inconştienţi care afirmă că încercarea de lovitură de stat a lui Karl Liebknecht şi Rosa Luxemburg din 1919 a slujit unor cauze nobile, tot aşa există naivi care văd în insurgenţii marxişti din Spania nişte eroi imaculaţi. Tismăneanu, el însuşi fiu al unui fost beligerant pe frontul spaniol, depune mărturie despre insanitatea acestei aberaţii, întărind ideea că, în privinţa, conflagraţiei spaniole, rănile posterităţii nu s-au închis: „Trecură anii, am trecut şi eu dincolo de imaginile îngheţate-maniheiste care demonizau dreapta şi inocentau stînga (ori viceversa). Ştiu că aceste rînduri îi pot irita pe mulţi. Mitul Războiului Civil Spaniol este de o tenacitate unică.“ (147)

Într-un singur loc nu sunt de acord cu Vladimir Tismăneanu: în atenţia pe care i-o dă unui filosof de filiaţie neomarxistă, Jürgen Habermas, un nume care pe cît de acoperit de onoruri oficiale e acum, pe atît de mare va fi neantul de uitare care se va aşterne în urma lui după moarte. Un autor fără talent şi fără stofă, căruia flerul cu care a simţit din timp încotro bate vîntul i-a asigurat o carieră netedă şi mereu ascendentă. Concepţia lui Verfassungpatriotismus (patriotism constituţional) descinde dintr-o crasă deformare a unui imbold de apartenenţă nativă: nu pot modifica un sentiment firesc, de aderenţă spontană la o colectivitate, la o etnie şi la o limbă, după un calapod juridic care îţi cere să nu mai iubeşti din înclinaţie şi prin instinct, ci din raţiune şi prin contract. De aceea, ideea că poţi fi fidel unei ţări în numele unor abstracţiuni formale care, trecute fiind în catastiful unei constituţii, îţi inspiră sentimente de loialitate fierbinte, ideea aceasta e curat naivă, trădînd fie o încredere excesivă în natură umană, fie o neînţelegere voită a ei.

Să-l invidiem pe Vladimir Tismăneanu pentru neoboseala cu care cercetează rădăcinile ororii comuniste, şi să-l compătimim totodată pentru morile de vînt care, rotindu-se dinspre Parlamentul European, vor să acopere legislativ tocmai aceste rădăcini.

http://www.humanitas.ro/humanitas/despre-comunism

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/religii-politice-si-orori-totalitare-sorin-lavric-despre-comunism/

 

 

Regretele lui Putin si nostalgia bolsevismului

Nu este prima data ca lidero maximo de la Kremlin isi exprima regretele pentru disolutia imperiul intemeiat de Lenin. Pentru Vladimir Putin, ca si pentru Ghenadi Ziuganov, conducatorul PC al Federeatie Ruse ori pentru Vladimir Jirinovski, liderul demagogic al unui partid numit antifrastic “liberal democrat”, ori pentru national-bolsevicii grupati in jurul lui Eduard Limonov, disparitia URSS in decembrie 1991 a reprezentat o tragedie de proportii cosmice. Pentru el, Uniunea Sovietica a fost “Marea Rusie”, iar destramarea URSS a reprezentat “cea mai mare catastrofa geopolitica a secolului trecut”. In plus, el l-a acuzat pe ultimul presedinte sovietic Mihail Gorbaciov, de faptul ca a renuntat la putere in 1991 chiar cu o zi inaintea datei la care era prevazuta semnarea, cu Ucraina, Belarus si Kazahstan, a acordului pentru constituirea unei noi Uniuni. Este simptomatic ca Putin isi indreapta criticile inspre Gorbaciov, dar nu pomeneste de rolul decisiv al protectorului sau de-odinioara, Boris Eltin, in acele evenimente care au schimbata infatisarea lumii.

Visul internationalist marxist a fost de fapt abandonat de Stalin inca din anii 30. “Socialismul intr-o singura tara”, strategia lui Stalin opusa globalismului revolutionar al lui Lev Davidovici Trotki cu a sa exaltata celebrare a “revolutiei permanente”, nu insemna izolationism, ci expansionism imperial ori, mai precis, imperialism expansionist. Stalin-Djugasvili a fost un marxist sui generis, a contopit in a sa Weltanschauung voluntarismul istoric leninist cu obsesiile extremei drepte pravoslavnice (o teza dezvoltata de Robert C. Tucker in volumul al doilea al biografiei pe care i-a dedicat-olui Stalin unde scria despre “bolsevismul de extrema dreapta”). Un alt istoric vorbea despre stalinism ca o logodna intre marxism si magie primitiva.

Intr-unul din rarele sale momente de luciditate, Lenin a spus ca daca socialismul va invinge intr-o tara mai avansata decat Rusia, primul stat socialist ve redeveni unul “inapoiat”, dar de data aceasta din punct de vedere comunist. Primavara de la Praga a pornit de la acesta premisa si a fost zdrobita de tancurile Pactului de la Varsovia. Eforturile lui Gorbaciov de a reveni la un fel de leninism soft au esuat pentru ca teoria era eronata din punctul de pornire. Era o utopie care ignora subiectivitatea si batjocorea statul de drept. Pleca de la ideea, dezvoltata de nihilistii rusi ai secolului al XIX-lea, ca fiinta umana este transformabila prin propaganda, poate fi complet replasmuita in numele unor scopuri absolute, sacralizate de un grup de ideologi fanatici. Dilema fatala a bolsevismului a fost aceea legata de relatia dintre scopuri si mijloace, lucru accentuat, intre altii, de Albert Camus in “Omul revoltat”.

Vladimir Putin este deopotriva mostenitorul traditiei bolsevice in incarnarea ei stalinista, dar si al autoritarismului incastrat in istoria etatismului autoritar de tip autocratic. Putinismul este structural opus valorilor proprii miscarii disidente din URSS si in primul rand celor simbolizate de angajamentul democratic al lui Andrei Saharov. In cel mai bun caz, lui Putin drepturile omului ii sunt indiferente. De fapt, le considera o retorica enervanta si le detesta. Nu fac parte dintre admiratorii lui Gorbaciov, am scris adeseori despre erorile, amagirile si esecurile sale, dar nu pot sa nu constat cat de mult a facut acesta pentru dezagregarea unui sistem inuman, opresv, inradacinat in violenta ideologica si teroare politieneasca. Un sistem pe care Putin si amicii sai l-au iubit si pe care, iata, il regreta inca.

In cateva zile va apare la editura Humanitas traducerea, in colectia “Istorie contemporana” coordonata de Cristian Vasile si de mine, a cutremuratoarei carti despre Gulag datorata jurnalistei americane Anne Applebaum. Cartea este ea insasi un monument pentru victimele sistemului regretat de Putin. IICCMER a sustinut acest proiect. Lansarea volumului va avea loc pe 28 noiembrie, la ora 18, la ICR, unde vor vorbi autoarea, Gabriel Liiceanu si H.-R. Patapievici.

http://www.crimelecomunismului.ro/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/regretele-lui-putin-si-nostalgia-bolsevismului/

 

Mesianisme politice si pasiuni intelectuale: O conferinta la Washington

Una din marile lectii ale secolului al XX-lea este ca ideile conteaza enorm, ca utopiile sociale si politice pot avea consecinte dezastruoase pentru indivizi reali supusi acestor capricii nascute din mintile inferbantate ale unor intelectuali cu pretentii mesianice. Doar aparent stinse, pasiunile revolutionare, inclusiv anti-capitalismul, anarhismul, colectivismul, anti-parlamentarismul, anti-liberalismul, marxismul de diverse orientari, continua sa pulseze in lumea de azi. Cum se explica rinocerizarea atator figuri stralucite in secolul lagarelor de concentrare, al camerelor de gazare, al orgiilor propagandistice si al planurilor cincinale?

Ieri s-a incheiat la Washington conferinta despre furtunile ideologice ale modernitatii si ispita totalitara organizata la Wilson Center si la Ambasada Romaniei cu sprijinul ICR, al Universitatii Maryland si al Universitatii Georgetown. Mark Lilla, profesor la Universitatea Columbia, a vorbit in deschidere despre relatia dintre naivitate, ingenuitate, orbire si servitute voluntara in randul intelelectualilor tiranofili. Au prezentat comunicari Michael Scammell (Columbia), biograful lui Arthur Koestler, Stanislao Pugliese (profesor la Hofstra University, biograful lui Carlo Roselli si al lui Ignazio Silone), Jeffrey Isaac (Indiana University, autorul unei excelente carti despre politica revoltei la Hannah Arendt si Camus), Richard Wolin (City University of New York, autorul vastului studiu “The Seduction of Unreason”), Michael David-Fox (Georgetown, autorul recent publicatei monografii despre “tovarasii de drum”), Cristian Vasile (Institutul Iorga si IICCMER), Angelo Mitchievici (Universitatea “Ovidiu” si IICCMER), Constantin Iordachi (CE), Balasz Trencesny (CEU), Jeffrey Herf (Universitatea Maryland, autorul importantei lucrari “The Politics of Reactionary Modernism”), Nikos Marantzidis (profesor la Salonic si la Universitatea din Praga, a vorbit despre intelectualii greci si fascinatia comunismului), Jan-Werner Muller (Princeton, a carui carte “Contesting Democracy: Political Ideas in Twentieth Century Europe” a aparut luna trecuta la Yale University Press). Sesiunile au fost conduse de cunoscuti universitari, intre care Dennis Deletant (Ratiu Chair, Georgetown University), Dick Howard (SUNY) si Cristina Vatulescu. (NYU) care au prezentat incitante comentarii pe merginea contributiilorr. Am prezentat o lucrare despre “Radicalism, istorie si utopie la Emil Cioran” urmata de o interventia-comentariu a lui H.-R. Patapievici. Voi reveni cu un articol analitic mai larg.

http://ceres.georgetown.edu/storms/

Public mai jos raspunsul meu la intrebarea lui Cristian Robu Corcan aparut in cadrul rubricii lunare “Pornind de la Kolakowski” din revista “Obiectiv Cultural”. Numele lui Leszek Kolakowski a revenit frecvent in timpul conferintei, alaturi de Hannah Arendt, Raymond Aron, Daniel Bell, Isaiah Berlin, Francois Furet, Tony Judt, Claude Lefort, Martin Malia, George Orwell, J. L. Talmon.

CRC: După război, Uniunea Sovietică era aproape în colaps – pierderi umane imense şi ruină economică. În schimb, prestigiul personal al lui Stalin crescuse colosal. E momentul noii ofensive ideologice, de contracarare a unui anumit reviriment cultural născut pe fondul unei relaxări a criteriilor ideologice marxiste determinate de teroarea războiului. Astfel, Anna Ahmatova devine o mistică obsedată sexual, umoristul Zoşcenko este înfăţişat ca „un şobolan de mahala pripăşit prin literatură”, Glinka, Ceaikovski şi Mussorgski sunt atacaţi violent. Jdanov, agentul numărul 1 al acestei politici, se prevala de următorul laitmotiv: încetarea ploconorii faţă de Occident şi nimicirea oricărei urme de independenţă în gândire şi artă. Kolakowski observă că doctrina, de fapt, se baza pe o împărţire a omenirii în două lagăre: 1. lumea coruptă şi decadentă a imperialismului; 2. lagărul păcii şi al socialismului, bastion al progresului. Politica rusească actuală faţă de Occident, ofensiva islamului împotriva „demonului” occidental, presa de calomnie românească din ultimii 20 de ani, demonizarea Americii, declaraţiile stupefiante ale unor economişti celebri faţă de „adevărurile” lui Marx, iată câteva repere de repetiţie, sub altă formă, a politicii sovietice de după război. Cum percepeţi, Domnule Profesor, lumea de astăzi din această perspectivă?

VT: In epilogul trilogiei sale, Kolakowski nu facea un secret din convingerea, ori teama, ca resursele radicalismului utopic nu s-au epuizat, ca exista un magnetism al nesabuintei, o atractie spre hubrisul politic, o cecitate voluntara de pe urma careia profită mereu demagogii, pseudo-profetii, autodesemnatii „mantuitori carismatici”. Ofensiva despre care vorbiti, ceea ce in istoria URSS a intrat sub numele de jdanovşcina, avea drept tinta principala tot ce tinea de modernitate, de diferenţă, de alteritate, de o oricat de firava, insa reala autonomie a spiritului. Informat de politia secreta (MGB, Ministerul Securitatii Statului, cum se numea dupa razboi) de intalnirile dintre Anna Ahmatova si Isaiah Berlin (una sau doua, sunt inca discutii), Stalin l-a insarcinat pe Andrei Alexandrovici Jdanov, pe atunci numarul doi in ierarhia mafiei de la Kremlin, ideologul en titre al PC (b) al URSS, sa declanseze un atac de o virulenta inimaginabila, defaimator, injurios, amenintator, la adresa marii poete. Despre Mihail Zoşcenko se poate spune ca a fost intr-un fel o victima colaterala, s-a trezit plasat alaturi de Ahmatova pe lista scriitorilor antisovietici, decadenti, infeudati „cosmopolitismului”. Acest termen-umbrela desemna tot ce nu convenea ideologic. Invocarea cosmpolitismului servea intensificarii antisemitismului tot mai pronuntat si tot mai abject din acea perioada. Un antisemitism cu atat mai odios cu cat era instrumentat dupa catastrofa celui de-al II-lea razboi mondial, dupa Holocaust.

Dupa rezolutia de trsta amintire privind revistele „Zvezda” si „Leningrad”, din 1946, au urma alte discursuri ale lui Jdanov si alte ucazurti ale Comitetului Central. Stalin sueprviza direct acest razboi ideologic. Pe plan extern, in septembrie 1947, acelasi Jdanov formuleaza, la consfatuirea din Polonia care a dus la infiintarea Cominformului (Biroul Informativ al partidelor comuniste si muncitoresti), doctrina asociata cu numele sau, legitimarea ideologica a pozitiei sovietice la ceasul paroxismului Razboiului Rece. La inceputul anului 1948, fiul lui Jdanov, Iuri, sef de sector la CC, de profesie filosof, rostea o cuvantare in care deplangea excesele savarsite impotriva geneticii de catre sarlatanul, impostorul „agrobiolog” Trofim Lâsenko. Sansa lui Iuri a fost ca era casatorit cu Svetlana, fiica tiranului. Adversarii lui Jdanov, in primul rand Malenkov si Beria, l-au convins pe Stalin ca marele sacerdot al dogmatismului, Jdanov insusi, nu prezenta suficienta incredere. Genetica era condamnata fara drept de apel drept „stiinţă burgheza si reacţionară”. Cateva luni mai tarziu, Jdanov inceta din viata ca urmare a unui infarct. Departe de a se calma, campaniile „anti-cosmopolite” deveneau si mai stridente. Antisemitismul(deghizat in „anti-cosmopolitism”) devenise parte din ideologia oficiala a stalinismului.

Există, intr-adevar, similitudini frapante intre campaniile staliniste, inclusiv cele „pentru pace” si retorica noii Noi Stangi din ultimii ani. Asistam la formarea unei coalitii globale care cuprinde grupuri si partide ale stangii care in trecut se detestau (castristi, troţkisti, maoisti, anarhisti etc). Cimentul unificator il reprezinta o versiune reciclata a vechiului „anti-imperialism” stalinist, reluarea mitologiilor anti-burgheze, anti-americane, anti-semite, in general anti-occidentale. La 55 de ani de la Congresul al XX-lea, cand Hruşciov a denuntat „cultul personalitatii” si de la Revolutia Maghiara, o insurectie in numele demnitatii, onoarei si suveranitatii poporului, observam cum renasc obsesiile „luptei de clasa” globale, ale culpabilitatii istorice a unui capitalism presupus rapace si fara suflet. Ca si cum statul bunastarii n-ar fi tot unul capitalist, ca si cum piata libera ar fi provincia lui Satan, ca si cum am trai intr-o lume dickensiana, cu plutocrati cupizi si proletari famelici.

http://cultural.obiectivbr.ro/opinii/52129-pornind-de-la-kolakowski.html

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/mesianisme-politice-si-pasiuni-intelectuale-o-conferinta-la-washington/