In Memoriam Medi Wechsler Dinu

18/07/2016

Adio unei artiste de excepţie! A incetat din viaţă, la vârsta de 107 ani, pictoriţa Medi Wechsler Dinu. Impreună cu soţul ei, poetul Stephane Roll (Gheorghe Dinu), Medi a trait intens experienţele avangardei din România si nu doar de-acolo. Absolventă a Şcolii de Belle Arte din Bucureşti (1932), la clasa lui Jean A. Steriadi şi Ipolit Strâmbulescu, unică supravieţuitoare a generaţiei interbelice, a revenit în viaţa artistică după mai bine de o jumătate de secol de absenţă, în 2003, în cadrul expoziţiei „Seniori ai picturii româneşti contemporane”, organizate de Fundaţia HAR în cadrul programului „Restituiri”.

De atunci şi până în prezent, artista a fost protagonista mai multor expoziţii personale deschise în Bucureşti, Constanţa, Tulcea, Râmnicu Vâlcea şi Brezoi, judeţul Vâlcea. Fiecare nouă apariţie publică a prilejuit cunoaşterea unei opere valoroase, aproape necunoscute, dar şi întâlnirea cu o personalitate aparte a culturii noastre, cu o pictoriţă care a lucrat în celebra colonie artistică de la Balcic şi care i-a cunoscut pe pictorii şi scriitorii grupului de avangardă. In decembrie 2015, galeria “Conceptual” a organizat o expozitie retrospectiva Medi Wecsler Dinu. Curatorul expoziţii a fost criticul de artă Luiza Barcan.


Dialectica desvrajirii: Imre Lakatos si Cercul Petőfi (Budapesta, iunie 1956)

09/07/2016

Dialectics of disenchantment: In the spring of 1956, Imre Lakatos joined the Petőfi Circle where he delivered a vitriolic, devastating attack on Stalinism. In fact, his speech went further than the self-limited revisionism embraced by Georg Lukács. In the aftermath of the revolution’s crushing, he left Hungary and taught philosophy of science at the London School of Economics. He is widely regarded as as one of the most influential epistemologists of the twentieth century. Lakatos died suddenly in 1974 of a heart attack at the height of his powers. He was 51.

“The very foundation of scholarly education is to foster in students and postgrads a respect for facts, for the necessity of thinking precisely, and to demand proof. Stalinism, however, branded this as bourgeois objectivism. Under the banner of partinost [Party-like] science and scholarship, we saw a vast experiment to create a science without facts, without proofs.

… a basic aspect of the rearing of scholars must be an endeavour to promote independent thought, individual judgment, and to develop conscience and a sense of justice. Recent years have seen an entire ideological campaign against independent thinking and against believing one’s own senses. This was the struggle against empiricism [Laughter and applause].”


Ce inseamna un doctorat…

08/07/2016

Doctoratul nu este o rezervare de masa la un restaurant. Dai un telefon si o anulezi. Doctoratul este bazat pe un contract a carui incalcare il descalifica moral pe cel care o comite. Doctoratul presupune truda, originalitate, onoare. Presupune ca o institutie academica il si te garanteaza. Doctoratul figureaza pe primul loc in CV cand se mentioneaza scoli si universitati absolvite. Plagiatul echivaleaza cu analfabetismul moral, tot asa cum invocarea unui doctorat inexistent este o sarlatanie revoltatoare. Mai ales atunci cand faci cariera, politica si/sau academica, pe baza unui fals. Am condus (singur ori in co-tutela) cel putin 30 de doctorate in Statele Unite, Belgia, Franta, Ungaria, Romania etc Cred ca vorbesc in cunostinta de cauza…


Nietzsche and the Current European Crisis

28/06/2016

130 years ago, Friedrich Nietzsche on Europe’a fatefullly fractured future: “Thanks to the pathological alienation which the nationalistic idiocy has established and still establishes among European peoples, thanks as well to the short-sighted politicians with hasty hands who are on the top today with the help of this idiocy and have no sense of how the politics of disintegration which they carry on can necessarily only be politics of intermission, thanks to all this and to some things today which are quite impossible to utter, now the most unambiguous signs that Europe wants to become a unity are being overlooked or wilfully and mendaciously reinterpreted.” (“Beyond Good and Evil,” 1886). This passage is one of the three epigraphs to the volume “Messages from a Lost World: Europe on the Brink,” by Stefan Zweig, Foreword by John Gray, Pushkin Press, 2016.

 


Joyceland in Temesvar and Budapest

16/06/2016

For Mircea Mihaies and Marius Stan, in memory of the fabulous Joyce seminar that took place all last week, spontaneously and barely visible, in the magic garden of Mircea’s and Ilona’s house on strada Traian Vuia 2/2, in Timisoara (Temesvar).  “Joyce began writing Ulysses while he was himself living in Austria-Hungary, in the cosmopolitan, polyglot port of Trieste.”

 

James Joyce in Judapest

 

 


Totalitarismul ca organizare a urii: De ce contează Gabriel Liiceanu

19/04/2016

Când citesc unele rechizitorii împotriva „rezistenței prin cultură” mă întreb ce-ar fi făcut acești vajnici procurori de astăzi la acea vreme? Nu-și dau ei seama că la acel ceas al obscenității de partid și de stat, simpla decenţă era de-acum un gest de sfidare? Nu realizează acești inchizitori de ultimă oră că România lui Nicolae Ceaușescu nu era Ungaria lui János Kádár? Puţină istorie politică a Europei de Est și Centrale în perioada comunismului i-ar putea ajuta să se abțină de la judecăți absolutizante. N-am făcut parte dintre păltinișeni, dar vorbeam cu Gabriel și cu Andrei Pleșu despre Constantin Noica. Ne vedeam uneori și cu Alexandru Paleologu, nu aveam inhibiții niciunul în a conversa absolut deschis despre grotesca degringoladă a regimului, despre eroziunea marxismului, despre noii filosofi francezi, despre Soljenițîn, Hannah Arendt, George Orwell, Arhtur Koestler și câte alte teme situate la antipodul lecturilor neprimejdioase.

Am citit cartea sa despre limită cu creionul în mână, țin minte și acum unele pasaje. Era un mod de a scrie filosofie atât de diferit de ceea ce se practica oficial încât nu te puteai mira că volumul era publicat de o editură literară (Univers, dacă țin bine minte). Paginile despre marxism erau evident lipite, adăugate strict convențional, cel mai probabil la solicitarea cenzorului, ori a referentului editorial, erau scrise politicos, distant, erudit, dar în mod cert fără urmă de adeziune. La acel ceas istoric, Gabriel Liiceanu era de-acum un gânditor nu doar non-marxist, dar chiar anti-marxist în sensul că descoperise originea proiectului totalitar în chiar doctrina originară. În primul meu articol apărut în Statele Unite, în 1983, în revista Praxis International, „Critical Marxism and Eastern Europe”, prezentam itinerariul filosofic al lui Gabriel Liiceanu drept emblematic pentru un tânăr intelectual strălucit care refuză să îngenuncheze ideologic. Am citit de-a lungul anilor cam tot ce-a scris Gabriel. Am transmis, la „Europa Liberă”, în 1986, dacă nu mă înșel, un eseu intitulat „Gând întârziat despre Păltinișul magic”. Ne-am revăzut în februarie 1990, am zburat în același avion dinspre Viena spre București. Gabriel era de-acum șocat de recidiva metodelor dictatoriale, de ubicuitatea și impertinenţa servitorilor vechiului regim. Starea existențială firească a lui Gabriel este, în tradiția camusiană, aceea de îngrijorare etică.

Prin eseul său „Despre ură”, apărut la Humanitas în 2007, ne-a dăruit unul dintre cele mai frumoase și adevărate texte ale literaturii anti-totalitare. Izvorât dintr-o irepresibilă pasiune morală, inspirat deopotrivă de dezgustul în raport cu infinitul tupeu al lacheilor, dar și de o imensă dragoste pentru semenii săi, umiliți și insultați de profitorii timpurilor de tristețe și înjosire, Liiceanu trage un binevenit semnal de alarmă, opunându-se pe față ignominiei și infamiei. Ca unul care am scris admirativ despre „Jurnalul de la Păltiniș”, nu pot să nu observ continuitatea demersului metafizic și moral al gânditorului român. Paginile despre Marx și Lenin surprind exact modul în care certitudinile oraculare se convertesc în realități concentraționare. Este vorba de consecințele „urii din pornire” înzestrată cu acoperământ ideologic. La ceasul în care ni se comunică, cu dubios aplomb, că intelectualii ar face mai bine să nu se amestece în chestiunile publice, ori, dacă o fac, să fie atenți să nu cadă într-un mortal „partizanat”, Gabriel Liiceanu își asumă, deschis și transparent, poziția de intelectual democrat. În acest caz, o spun apăsat, nu este vorba de o „trădare” a intelectualilor ci, dimpotrivă, de onoarea lor.

În plus, le-aș sugera celor care îl tot invocă pe Julien Benda cu a sa La trahison des clercs, să țină cont că teza sa (nuanțată ulterior) riscă să conducă la grave întârzieri de reacție în raport cu ascensiunea dictaturilor revoluționare de dreapta și de stânga. În acest sens, o știm de la Élie Halévy, apoi de la Aron și Camus, intelectualul trebuie să fie un spectator angajat. A nu consimți la răul din jur este o formă de a-ți fortifica propria statură verticală. Nu orice proiect politic este prin definiție cinic. Când Cetatea se întâlnește cu mari amenințări, intelectualii democrați nu-și pot permite să se mențină voios-indiferenți. A-l categorisi pe Liiceanu drept intelelectual extremist, opus democrației, mi se pare o stupiditate bazată pe resentimente prea firav camuflate pentru a fi luate în serios.

Scriind despre comunism ca formă supremă de organizare intelectuală a urii, el confirmă o poziție împărtășită de întreaga tradiție a disidenței democratice. Opoziția sa față de totalitarism, fascist ori comunist, este una ce ține de ordinea însăși a valorilor liberale: respectul pentru individ și drepturile sale, refuzul înregimentărilor bigote, curajul de a rosti adevăruri incomode riscând să torpileze diversele conformisme placide. Liiceanu este un om al înaltei temperaturi etice, ceea ce poate stârni reacții cât se poate de diverse: de la susținători necondiționați la adversari ireductibili. I se reproșează că ar poza în „erou al anticomunismului”, câtă vreme tot ce a susținut este că a trecut prin anii dictaturii fără să pactizeze cu forțele Răului. Au sărit împotriva sa personagii ignare care și-au permis să debiteze cele mai aiuritoare imbecilități, troglodiți pozând în erudiți, incapabili să înțeleagă ce înseamnă să trudești o viață pentru a-l împământeni pe Heidegger în casa limbii române.

Articol transmis azi la postul de radio Europa Liberă:

http://www.europalibera.org/content/blog/27682043.html


Despre Emil Cioran: La jeunesse comme péché…

08/04/2016

“Pour reprendre le diagnostic de Cioran lui-même, je dirais que son péché de jeunesse, c’est la jeunesse comme péché. Dans un texte du début des années 1950, Cioran écrit : « À l’époque où j’étais jeune, toute l’Europe croyait à la jeunesse. Ce sont les jeunes qui promeuvent les doctrines d’intolérance et les mettent en pratique, ce sont eux qui ont besoin de sang, de cris, de tumulte et de barbarie. » Il me semble que Cioran met le doigt sur ce qu’a été le grand malheur du XXe siècle. Un malheur prophétisé par Dostoïevski dans cette conversation des Possédés où Piotr Verkhovensky demande aux conjurés ce qu’ils préfèrent : patauger dans le marécage à une allure de tortue ou le traverser à toute vapeur. Un « collégien enthousiasmé » lui répond : « Moi, je suis pour le traverser à toute vapeur ! » Cioran a été ce collégien enthousiasmé. Il a également cédé à l’historicisme. Il reviendra sur cette illusion dans ses Cahiers : « N’exigez pas de moi de croire que l’Histoire ait un sens et l’humanité un avenir. L’homme passera de difficulté en difficulté et il en sera ainsi jusqu’à ce qu’il en crève. » Par là, on voit que toute son œuvre est une méditation critique sur ce délire inaugural.” (Alain Finkielkraut)

 

Emil (E. M.) Cioran, Eugène Ionesco and Mircea Eliade