Anchetă “LaPunkt”: Despre performanţele culturii româneşti in ultimii zece ani

12/05/2015

Demnă de toata pretuirea ancheta din revista online “LaPunkt”. Cum scriu editorii, ancheta deschide o temă, o pune în discuţie în spaţiul public şi invită să fie continuată, cu bună credinţă şi apelînd la o memorie bună. E sănătos şi înţelept să nu ne ferim de veştile bune; e bine, face bine să vorbim despre ele. Iar în ultimii 10 ani, uneori în ciuda turbulenţelor de tot felul, cultura română a cunoscut multe evenimente relevante, şi-a trecut în cont performanţe indiscutabile. Interogaţia pe care a fost construită această anchetă deschisă a fost următoarea: Care sînt 3 evenimente esenţiale/ performanţe majore pentru cultura română în ultimii 10 ani; la limită – care sînt 3 cele mai importante evenimente/performanţe ale culturii române în ultimii 10 ani? Selectez aici cateva din raspunsuri si ii indemn pe cititori sa citeasca textul integral al aceste incitante şi extrem de revelatoare anchete.

Dragoş Paul Aligică

Din punctul meu de vedere cel mai mare eveniment e un non-eveniment. De ani de zile, Fronda Intelectuală, Anti-Elita Intelectuală, Salonul Refuzaţilor, Adevărata Rezistenţă Moral-Culturală şamd, toţi aceşti revoluţionari cultural-artistici aspiranţi la glorie culturală (împiedicaţi pînă acum cîţiva ani să se manifeste şi să-şi ocupe locul binemeritat de către Liiceanu, Pleşu, Tismăneanu, Patapievici, Cărtărescu şi Regimul lor de Tristă Amintire), îşi tot iau avînt cu tenacitate. Şi promit. Promit ceva. Şi noi tot aşteptăm ceva de la ei. Şi tot aşteptăm. Şi ei tot îşi iau avînt să sară de la guerrilla culturală la producţie culturală. Şi nimic. Şi uite aşa trece timpul. Ei promit şi noi aşteptăm.

I-am rugat de nenumărate ori: “Fraţilor, faceţi o pauză de la demascat şi înjurat pe Liiceanu & co! Gata, haideţi la treabă. Hai: Eveniment Cultural. Faceţi ce faceţi, puneţi mînă de la mînă şi daţi Poporului dacă nu o Capodoperă, măcar un Eveniment Cultural.” Nu am zis asta, aşa, la întîmplare. Există şi o teorie matematică în spatele acestei idei. Statistic vorbind, ei fiind aspiranţi dar mulţi, dacă fiecare dedică în fiecare zi creaţiei cam 20% din efortul pe care îl dedică de ani buni să înjure şi demaşte, atunci prin legea numerelor mari va fi imposibil să nu iasă ceva, acolo, un Eveniment Cultural cît de mic. E ceva ce ţine de teorie combinatorică şi logica probabilistică. Înmulţiţi dvs 20% cu numărul zilelor pe an şi cu capacitatea vagonului refuzaţilor (care are şi locuri în picioare) şi veţi realiza justeţea calculului meu estimativ.

Pe scurt, acesta este cel mai important Eveniment Cultural în ultimii 10 ani. Este un paradox şi o inovaţie intelectuală fără precedent, este ceva demn de cultura ce i-a dat pe Ionesco, Tzara sau Urmuz. Un Eveniment Cultural major materializat printr-un non-Eveniment Cultural Major. Mai mult, este o lucrare colectivă, opera unei efort concentrat depus de nenumăraţi autori, gînditori, literaţi, artişti şi aspiranţi, o capodoperă ce sfidează logica anticipărilor raţionale, teoria combinatorică şi matematica probabilistică. În faţa acestei realizări nici nu mai are rost să mai vorbeşti de locurile 2 si 3.

Adriana Babeţi

1.Tot ceea ce a construit Institutul Cultural Român (echipa Horia-Roman Patapievici, Mircea Mihăieş, Tania Radu)

2.Tot ceea ce au construit cele două mari edituri: Polirom şi Humanitas. Dar şi Curtea Veche, Art, Tracus Arte, Brumar

3.Festivalul George Enescu

O menţiune specială pentru ceea ce au făcut cei de la Headsome Communication (Oana Boca-Stănescu, Ioana Gruenwald). Festivalurile internaţionale de literatură, Gala Bun de Tipar şamd

T. O. Bobe

Dacă e să vorbim despre ce s-a întîmplat important în cultura română în ultimii 10 ani, nu ştiu în ce măsură se pot alege trei evenimente sau performanţe punctuale. Esenţial e şi că o întreagă generaţie de cineaşti a făcut în mod constant filme bune, esenţial e şi că, la fel ca ei, artişti ca Mircea Cantor, Dan Perjovschi sau, de curînd, Alexandru Ghenie se impun mai ales pe pieţele culturale din afara ţării, importantă e şi apariţia CNDB, important e şi faptul că, spre deosebire de precedenţii zece ani, au apărut mai multe cărţi ale autorilor români, dar şi că în general oferta de carte s-a diversificat, e importantă şi apariţia tot mai multor spectacole de teatru independente. N-ai cum să compari cărţi cu filme sau reţete de papanaşi cu soiuri de vin şi să stabileşti clasamente. Ce mi se pare important în ultimii zece ani e că oferta culturală s-a diversificat, că, în privinţa receptării, au slabit instanţele autohtone de omologare, dar funcţionează la fel de bine bătrînul xenocentrism românesc, că modelul unei culturi de tip piramidal tinde tot mai mult să se transforme într-un model de tip reţea.

Andrei Oişteanu:

1). Performanţele excepţionale realizate, mai ales în afara ţării, deInstitutul Cultural Romăn în anii 2005-2012, în perioada în care institutul a fost condus de Horia-Roman Patapievici (preşedinte), Tania Radu (vicepreşedintă) şi Mircea Mihăieş (vicepreşedinte).

2). Înfiinţarea în luna iunie 2008 a Institutului de Istorie a Religiilorîn cadrul Academiei Romăne, cu Andrei Pleşu, ca director fondator, şi cu un grup de tineri cercetători: Eugen Ciurtin, Bogdan Tătaru-Cazaban, Mihaela Timuş, Daniela Dumbravă şi Mirel Bănică. Această realizare a fost posibilă şi datorită faptului că primii patru cercetători amintiţi au organizat cu succes la Bucureşti, în septembrie 2006, un amplu congres internaţional de istorie a religiilor. Tot ei au înfiinţat şi editat trei excelente publicaţii tematice, în limbi de circulaţie internaţională: ARCHAEUS: Studies in the History of Religions, STUDIA ASIATICA: International Journal for Asian Studies(devenite periodice ale institutului) şi CHORA: Revue d’etudes anciennes et medievales (devenit periodic asociat institutului).

3). Performanţele editoriale deosebite realizate în ultimul deceniu (evident, şi înainte) de cele două mari edituri din Romănia: Polirom (Iaşi) şi Humanitas (Bucureşti).

Radu Paraschivescu

Pentru mine, două dintre cele mai marcante trei evenimente culturale ale ultimului deceniu ţin de ICR. Unul este pozitiv, altul dimpotrivă. Evenimentul pozitiv este preluarea ICR-ului de către echipa Horia Patapievici-Tania Radu-Mircea Mihăieş în 2005. În această formulă, ICR a operat în logica axiologiei, nu a pilelor. Institutul a deschis culturii române o mulţime de uşi şi a făcut export de valoare. O pot confirma toţi bursierii institutului, traducătorii străini în limba română veniţi la specializare la Mogoşoaia, artiştii plastici, muzicienii şi scriitorii care au găsit în ICR un partener echilibrat, deschis, onest şi competent.

Evenimentul negativ ţine tot de ICR. E vorba de înlocuirea echipei Patapievici cu echipa condusă de Andrei Marga. Dincolo de comicăriile din jurul caloriferului, mandatul Marga a însemnat nepotism, numiri pe criterii misterioase, amatorism şi revanşă politică. Felul cum au fost îndepărtaţi foştii slujbaşi de calitate de la ICR şi înlocuiţi cu diletanţi în organigramă spune mult despre obiceul românesc de-a strica lucrurile care merg, dacă tot nu se pot repara cele stricate.

Al treilea eveniment pe care îmi permit să-l consider marcant e prezenţa lui Mircea Cărtărescu pe listele de nobelizabili pentru literatură. Poate că judecata aceasta e influenţată într-o oarecare măsură de un „of” tipic ţărilor şi culturilor mici („De ce nu avem şi noi Nobelul nostru?”), însă dacă ne uităm la vecinii de listă ai lui Cărtărescu lucrurile par să se aşeze sub o lumină mai bună. Fiindcă printre vecini se numără Umberto Eco, Ismail Kadare, Amos Oz, Haruki Murakami, Milan Kundera, Julian Barnes şi alţii. Simplul fapt că Mircea Cărtărescu a fost cotat (cu doi ani în urmă) cu aceleaşi şanse la Premiul Nobel ca Umberto Eco spune multe. La fel ca locul unsprezece pe lista favoriţilor.

Marius Stan

1.Cărțile originale și traducerile apărute cu sprijinul IICCMER în perioada 2010-2012 (sub conducerea Tismăneanu-Stanomir) țin de atât de necesara sincronizare cu discursul epistemic internațional și de depășirea provincialismului lăutărist (vorba lui Constantin Noica) care a făcut și face în continuare un mare deserviciu culturii române. Numesc aici doar câteva traduceri care au îmbogățit ideatic, semantic și conceptual dezbaterile istorico-politice din România: “Tărâmul morții” (Timothy Snyder – Humanitas), “Gulagul. O istorie” (Anne Applebaum – Humanitas), “Filosofie și mit la Karl Marx” (Robert C. Tucker – CurteaVeche), “Societatea necivilă” (Stephen Kotkin – CurteaVeche). Sau, o altă semnalare, deși fără sprijinul IICCMER, atât de necesara carte a lui H.-R. Patapievici, “De ce nu avem o piață a ideilor” (Humanitas, 2014).

2.Profesionalismul exemplar al ICR în perioada 2005-2012 (H.-R. Patapievici, Mircea Mihăieș, Tania Radu), deschiderea intelectuală spre o modernitate sans rivages, încurajarea experimentului, inovației și a contactelor cu tot ceea ce este cu adevărat original în arta contemporană. În acest sens, o mențiune specială pentru ICR–New York (în perioada Corinei Șuteu). Să spun doar că festivalul de film “MakingWaves” s-a bucurat și se bucură de cronici înNew York Times și în alte influente publicații americane. În ce mă privește, îmi amintesc cu plăcere și de entuziasmul cu care Dorian Branea a susținut lansarea la Londra a revistei internaționale pe care o păstoream în acea perioadă, “History of Communism in Europe”.

3.Noul Val al filmului românesc a schimbat nu doar o paradigmă de creație, ci și una de percepție, atât în plan intern, cât și internațional. S-a terminat (să sperăm) cu pășunismele haiducești, cu voievozii misticoid-eroici, deci cu “epopeea națională”, limbajele filmului românesc au căpătat nuanțe demne de cele mai bune cinematografii internaționale. Nu este vorba doar de o percepție subiectivă, ci de una dublată de premii și recunoașteri profesionale de maxim prestigiu. Deci, se poate!

Vladimir Tismăneanu

1.”O idee care ne sucește mințile”, cartea semnată de Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și H.-R. Patapievici (Humanitas, 2014) este un manifest pentru claritate morală la un ceas când mulți par să fi uitat că fără ideologia comunistă experimentele genocidare nu ar fi putut avea loc. Seducția exercitată de ideea comunistă, deopotrivă minciună, pasiune și iluzie, cum scria François Furet, nu s-a evaporat, în pofida amarelor lecții ale însângeratului veac XX. Apar noi versiuni ale utopiilor colectiviste, se cântă din nou prohodul democrației liberale. Tocmai de aceea, volumul acesta este atât de important din perspectivă analitică și etică.

2.Tot la Humanitas, “Dragul meu turnător” de Gabriel Liiceanu a readus în dezbaterea publică tema colaboraționismului din regimul comunist. Personajul central era propagandist marxist, redactor-șef al “Revistei de Filosofie” și delator în serie. Turna în chip rece, fără patimă, i se părea firesc să o facă. Regimul comunist a distrus tabla de valori care face posibilă distincția dintre Bine și Rău. Răul despre care scrie Gabriel Liiceanu în această carte este unul al indiferenței morale, al lipsei de gândire despre care a vorbit Hannah Arendt. Este banal, distructiv și înfricoșător.

3.Trilogia “Orbitor” de Mircea Cărtărescu a revoluționat literele românești. Este o capodoperă în același sens în care capodopere sunt cărțile unor Jorge Luis Borges, Robert Musil, Elias Canetti, Danilo Kiš, Péter Nádas, William T. Vollmann. Istoria și psihologia se intersectează într-o textură misterioasă, un labirint al memoriei și un voiaj printr-un mereu descumpănitor abis.

Marius Vasileanu

Premeditat sau nu, întrebarea dvs. circumscrie un anume context politic, poate ţi pentru că politicul influenţează în bună măsură fenomenul cultural. Un prim răspuns şi o întrebare adiacentă: care sunt performanţele culturale româneşti ale ultimului deceniu pe care le-am putea considera, totodată, purtătoare de viitor?

Pentru orice conştiinţă trează, bine informată şi onestă, este evidentă şi neegalată până acum performanţa echipei lui Horia-Roman Patapievici la conducerea ICR. Felul în care a fost promovată cultura română de echipa Patapievici este un fapt ale cărui rezultate au condus la cea mai bună vizibilitate de până astăzi realizată în Occident – şi nu numai – pentru o multitudine de (horribile dictu) „produse culturale” autohtone.

Acelaşi pat germinativ de ordin politic intern şi internaţional a însoţit şi actul de condamnarea comunismului, graţie documentului produs de echipa de cercetători condusă de Vladimir Tismăneanu. Dincolo de anumite imperfecţiuni ale „Raportului Final”, acesta rămâne indubitabil un act istoric.

Voi aminti aici un singur exemplu aflat în profundă rezonanţă cu afirmaţia de mai sus. Nu-i o bucurie, ci o necesitate aceea de a prelua şi transpune faptul istoric traumatizant în act de cultură (terapeutic). Iar exemplul cel mai la-ndemână este pleiada de binemeritate premii internaţionale cu care au fost onorate filmele realizate de cineaştii români în ultimii 10 ani – vorbim şi aici de echipe: regizori-scenarişti-actori-tehnicieni. Dincolo de realizarea artistică, aceste filme conţin poveşti care respiră fie atmosfera comunismului, fie cea a tranziţiei postcomuniste…

Apoi, constatăm două realităţi: (1) politicul şi condiţiile precare socio-economice care au determinat un uriaş exod al românilor, în primul rând în Occident; (2) tentaţia firească de a învăţa, a lucra şi a cerceta într-o universitate cu tradiţie, infrastructură modernă şi renume internaţional au făcut ca, practic, bună parte din creierele cele mai inteligente şi creative să fi plecat din România pentru a realiza performanţe în marile centre din Vest.

Este o realitate a istoriei contemporane care trebuie acceptată şi studiată şi care, precum în mişcările meşteşugite din anumite arte marţiale, poate fi, măcar într-un procent acceptabil, reorientată în favoarea României. Nici Academia Română, nici alte instituţii de cercetare, nici universităţile nu s-au străduit însă până astăzi, programatic, să-i capaciteze şi să-i invite pe aceşti români – sunt cu miile! – pentru simpozioane şi colocvii măcar, pentru a ţine cursuri de masterat şi de doctorat, pentru a deschide în ţară, eventual, linii de cercetare comune în domeniile lor de excelenţă ş.a.m.d.

NB: Vă cer permisiunea de a accepta cultura în sens larg, dincolo de artele (considerate) „clasice” ale secolului XX.

Două sunt instituţiile care au ieşit totuşi din această uimitoare indiferenţă faţă de diaspora. Prima este Colegiul Noua Europă (NEC), institut de studii avansate, condus de peste două decenii de Andrei Pleşu. Unul din obiectivele asumate şi realizate a fost tocmai invitarea constantă la Bucureşti a unor eminenţi cercetători români din diaspora, în special pentru conferinţe. Un al doilea obiectiv este acela de a sprijini reintegrarea acelor bursieri români care au urmat studii (post)universitare în Occident şi doresc să revină acasă. NEC-ul fiind o instituţie de mică anvergură financiară, fatalmente numărul celor invitaţi în ţară sau sprijiniţi este modest. Dar ce important ar fi ca acest binefăcător exemplu să fie urmat în România de cât mai multe instituţii, demers pe care-l consider imperativul unui viitor proiect de ţară!

A doua instituţie care realmente a făcut deja imens pentru diaspora românească în ansamblu, nu mă mai refer acum la cercetare, este Biserica Ortodoxă Română (B.O.R.). În măsura în care veţi accepta un dat istoric, anume inseparabilitatea cultului/spiritualităţii de cultură, mă veţi înţelege de ce consider efectiv o performanţă, vizibil accentuată în ultimii ani, aceea că în nenumărate locuri din lume unde se află comunităţi de români există deja biserici ortodoxe (prin bunăvoinţa confraţilor catolici, adesea), au fost înfiinţate episcopii, ba chiar şi două mitropolii. Fără îndoială, aceasta înseamnă totodată şi păstrarea, măcar în parte, a identităţii culturale româneşti…

Recapitulez, se-nţelege, ordinea este aleatorie:

(a)H.-R. Patapievici şi echipa sa din stafful ICR – prin administrarea culturală exemplară, imparţială, inteligentă şi adecvată veacului XXI;

(b)V. Tismăneanu şi echipa pentru determinarea, curajul şi buna intuiţie cu care au finalizat un document de conştiinţă, înainte de orice, ale cărui consecinţe politice, culturale, educative etc. abia încep să rodească;

(c)A. Pleşu şi NEC – pentru interacţiunea fertilă cu cercetătorii români din diaspora; BOR – ale cărei performanţe în diaspora românească sunt un tonic exemplu.

De ce notez aici doar realizări ale unor echipe şi nu ale unor personalităţi, chiar dacă reiese limpede rolul esenţial al unei elite intelectuale ca factor vizionar, dinamizant şi coagulant? Pentru că acesta este viitorul spre care tindem, în opinia mea, ca alternativă pozitivă la globalizarea haotică, la dictaturile oarbe, la fundamentalismele demente, la autismul smintitor specific spaţiului virtual etc.

Poate de aici, de la un asemenea „algoritm”, vag creionat mai sus de subsemnatul, întrupat însă prin admirabile realizări ale celor sus-amintiţi – avînd ca axe de coordonate comuniunea creştină şi împăcarea cu divinul, conştiinţa trează şi împăcarea cu trecutul, îmbrăţişarea cultură-cercetare-ştiinţă şi valorizarea excelenţei–ar putea,treptat, să răsară şi performanţele culturale ale unui proiect de ţară purtător de viitor.

http://www.lapunkt.ro/2015/05/12/ultimul-deceniu-3-performante-majore-in-cultura-romana/


În serviciul Partidului: Aventurile „frontului istoric” în România comunistă

10/05/2015

Motto: “Who controls the past controls the future; who controls the present controls the past.”–George Orwell, “1984″

Istoria a fost o obsesie pentru comuniști. Mă refer, mai presus de orice, la istoria proprie, văzută ca o materie plastică, aptă să fie scrisă și rescrisă la infinit, în funcție de cotiturile liniei partidului. „Cursul Scurt de Istorie al Partidului Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice”, redactat și în parte scris de Stalin însuși codifica perspectiva teleologic-apoteotică în care urmașul lui Lenin era de fapt Lenin-ul contemporan. Toți adversarii săi erau demonizați, prezentați ca renegați, trădători, spioni. În această gramatică a totalitarismului, cum am numit „Cursul Scurt”, se propunea chiar cosmologia politică a stalinismului. Nu degeaba Mao Zedong îi indemna pe comuniștii chinezi, în 1941, să considere „Cursul Scurt” drept cartea lor de căpătâi în plan ideologic. Felician Velimirovici a scris o remarcabilă carte, bazată pe teza sa de doctorat, susținută la Universitatea “Babeș-Bolyai”, despre dinamica și funcțiile istoriografiei comuniste din România, de la debutul marcat de primitivele dogme ale stalinismului târziu la îmbrățișarea unei perspective populist-etnocentrice în care miturile primordialiste ale extremei drepte interbelice se contopeau cu fixațiile teleologice ale unui leninism rezidual. Istoria avea o direcție precisa, trecutul era rescris pentru a demonstra legitimitatea ideologică a socialismului lui Ceaușescu.

Am citit manuscrisul cu maxim interes și recomand cartea cu căldură tuturor celor care sunt interesați de motivațiile luptelor intestine din cadrul disciplinei istorice în anii României comunizate. Tezele autorului converg cu acelea ale unor alți istorici din tânăra generație precum Adrian Cioflâncă, Dorin Dobrincu, Bogdan C. Iacob, Constantin Iordachi, Andi Mihalache, Alina Pavelescu, Virgiliu Țârău, Cristian Vasile (îmi cer scuze dacă am omis vreun nume, lista este strict ilustrativă și nu are pretenții de exhaustivitate).

Cel mai important lucru în abordarea, minuțioasă și captivantă, propusă de Felician Velimirovici, mi se pare respingerea a ceea ce numim vulgata național-stalinistă, construită în perioada de după Declarația PMR din aprilie 1964, și, cu crescândă intensitate, în timpul când în fruntea PCR s-a aflat Nicolae Ceaușescu (1965-1989). Chiar fratele dictatorului, generalul Ilie Ceaușescu, avea veleități de istoric și a susținut direct gruparea cea mai agresiv-patriotardă din ceea ce se numea “frontul istoric”. Centrul de studii și istorie militară a fost megafonul cel mai activ si nociv al acestei vulgate. Acolo a debutat cariera unui Ioan Talpeș, acolo se formulau tezele care iși găsesc și azi ecou in scrierile unui Larry Watts intens promovate de urmașii acelorași cercuri național-staliniste. Evident, la perpetuarea acelui construct apologetic cu multiple paliere și ramificații au contribuit din plin și cu imens zel istoricii de partid Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, Gh. I. Ionita, Mihai Fătu, Ion Spălățelu etc

Autorul respinge ideea că în disciplinele istorice din România comunistă ar fi avut loc o confruntare bazată, să spunem, pe criterii etnice (între o fictivă „partidă națională” și o la fel de fictivă „partidă cominternistă”) și insistă, pe drept cuvânt, că era vorba mai degrabă de tensiunea dintre istoricii marxiști sau convertiți la marxism din țară versus cei cu trecut moscovit. Liniile de forță ale câmpului simbolic discutat aici sunt întodeauna mai puțin precise decât apar la prima vedere. Unul dintre cei care l-au sfidat pe Mihail Roller a fost istoricul Gheorghe Haupt, educat in URSS. Despre Haupt a scris cu probitate Florin Constantiniu în cartea sa memorialistică. Rămas in Vest, a devenit un istoric remarcabil al socialismului european. In “Incognito”, Petru Dumitriu l-a transformat în personaj de roman.

Așa cum îl desenează Felician Velimirovici, portretul lui Roller, artizanul bolșevizării istoriei României, este memorabil. Nu l-am cunoscut personal (aveam doar șapte ani când s-a sinucis), dar din ceea ce mi-au povestit oameni care au interacționat cu el, inclusiv tatăl meu, era un impulsiv, un coleric, un exaltat și un posedat ideologic. Era extrem de vindicativ. Dar Roller n-a domnit în istoriografia românească de capul lui. Lucra la CC al PMR ca adjunct de șef de secție, în directa subordine a lui Leonte Răutu. Era coleg cu Ofelia Manole și cu Paul Niculescu-Mizil. La revista “Lupta de clasă”, inverșunatul politruc Ștefan Voicu dădea linia intr-o direcție rolleristă. În mod cert, Gheorghiu-Dej și ceilalți potentați erau la curent cu istericalele fanaticului Roller, dar le tolerau și, probabil, chiar le încurajau. Roller a fost câinele de pază al stalinismului ideologic românesc în perioada sa paroxistică. Când maurul a devenit incomod, a fost marginalizat și umilit. A sfârșit punându-și capăt zilelor, în 1958.

Un alt personaj despre care Felician Velimirovici scrie cu patrunzator simț psihologic a fost Solomon Știrbu, de profesie anticar, propulsat de Roller și Răutu drept șef al catedrei de istorie de la Școala Superioară de Științe Sociale care purta numele lui Andrei Jdanov. Cartea lui Știrbu despre dimensiunile internaționale ale răscoalei lui Tudor Vladimirescu era o fantasmagorie totală, așa cum a demonstrat istoricul Andrei Oțetea în momentul apariției ei. Solomon Știrbu nu era doar un impostor, dar și un zelot, un maniac al „partinității” dusă la ultimele ei consecințe. Este prezentă în carte și Florența Rusu, ani de zile instructor la Secția de Propagandă a CC al PMR, altă exponentă a celui mai deprimant dogmatism, decană la un moment dat, în anii ʻ50, a Facultății de Istorie a Universității din București. O galerie a stupidității, intoleranței, aroganței și sterilității – astfel apare „frontul istoric” al anilor ʻ50.

Lucrurile s-au schimbat, oarecum, după moartea lui Stalin și mai ales după Congresul al XX-lea al PCUS; s-a mers pe linia a ceea ce discursul oficial numea „valorificarea critică a moștenirii culturale”. Au revenit în prim-plan vechii istorici, inclusiv C. C. Giurescu. După moartea lui Dej, a reapărut ca ideolog Miron Constantinescu. Istoria a rămas însă tributară dictatului ideologic al PCR. Cultul lui Ceaușescu trebuia justificat prin romantizarea, adeseori ridicolă, a unor figuri de domnitori din trecut. Unul dintre cei care au demascat mistificările legate de istoria politică a fost Vlad Georgescu. L-am cunoscut relativ bine pe vremea când el era directorul Departamentului Românesc al „Europei Libere”, iar eu eram colaborator permanent, cu o rubrică săptămânală pe teme istorico-politice. Era lucid, calm, ponderat, un om al echilibrului și al bunului-simț intelectual.

În fine, un cuvânt depre un alt personaj discutat în carte: Pavel Țugui. Analiza lui Felician Velimirovici a memoriilor acestui fost șef de secție în anii ʻ50, exclus din partid în 1960, revenit în învățământul superior, la Craiova, în anii lui Ceaușescu, se întâlnește cu aceea a istoricului Cristian Vasile pe linia demistificatoare. Altfel spus, Țugui nu a fost the closet patriot cum îi place să se autodescrie, ci un instrument docil și chiar un arhitect al liniei ideologice a PMR. O altă temă importantă in carte o constituie rolul Institutului de Istorie a Partidului, devenit, dupa 1965, Institutul de Studii Istorice și Social-Politice de pe langă CC al PCR (ISISP), condus de veteranul ilegalist Ion Popescu-Puțuri și de aghiotantul său, generalul in rezervă Gheorghe Zaharia. Era, de fapt, o citadelă a național-stalinismului, cu certe afinități protocroniste si tracomane. Mai ales după 1956, conflictul dintre istoricii de partid și cei “de stat” s-a accentuat. Nu era insă vorba de viziuni esențial diferite, ci de accente si, mai ales, de competiția pentru hegemonie instituțională. In teza sa de doctorat susținută la Central European University, Bogdan C. Iacob a oferit o excelentă grilă hermeneutică pentru ințelegerea acestor rivalități. Am dezvoltat, împreună cu acest remarcabil tânăr istoric, tema ideologiei național-staliniste într-un articol care urmează să apară intr-un volum coordonat de János Reiner, la Central European University Press.

Informată, documentată și solidă teoretic, cartea lui Felician Velimirovici explorează cu obiectivitate manipulările și intrumentalizările disciplinelor istorice în numele principiului sacrosanct, niciodată abandonat, al partinității, al dreptului „forței politice conducătoare” de a trasa obiectivele „frontului istoric” în funcție de propriile sale obiective.

Textul de mai sus este versiunea lărgită a prefeței mele la cartea lui Felician Velimirovici, ISTORIE ȘI ISTORICI ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ (1948–1989), apărută in mai 2015 la editura Mega:

http://edituramega.ro/carte/519-istorie-si-istorici-in-romania-comunista-1948-1989

Recomandări:

http://www.curteaveche.ro/dosar-stalin-vladimir-tismaneanu-marius-stan.html

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/liturghii-bolsevice-stalin-cursul-scurt-si-gramatica-totalitarismului/

http://www.contributors.ro/cultura/un-posedat-ideologic-cine-a-fost-mihail-roller/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/miron-constantinescu-sau-neputin%C8%9Ba-de-a-deveni-eretic/

http://www.humanitas.ro/humanitas/perfectul-acrobat-leonte-rautu-mastile-raului

http://www.humanitas.ro/humanitas/stalinism-pentru-eternitate

http://www.contributors.ro/societatelife/intre-mihai-pelin-si-pavel-corut-nu-l-am-citit-inca-pe-larry-watts%E2%80%A6/


“Cine-și bate joc de noi și de un popor întreg?” — Alexandru Jar, fanatic și apostat (Eseu de Marius Stan și de Vladimir Tismaneanu)

04/05/2015

Motto: ,,Am fost mințiți când ni s-a spus că Tito e un călău, sau suntem mințiți astăzi? Cine ne duce în eroare? Și de ce? Cine-și bate joc de noi? Și de un popor întreg? De ce am fost ațâțați împotriva acestei țări despre care aflăm astăzi că ne leagă o puternică prietenie istorică?” –Alexandru Jar, 1956

“Un declasat!, “Un lumpen!”, “Un dezaxat!” — așa se exprimau foștii săi camarazi din clandestinitatea comunistă și din Rezistența franceză despre cel care, la începutul anilor ’50, fusese flagelul realismului socialist, portdrapel al pretențiilor internaționaliste ale PMR, văduv al celebrei militante Olga Bancic, decapitată de naziști la Stuttgart în 1944, după ce, în primăvara anului 1956, acesta îndrăznise să spună la o ședință a activului de partid din raionul “I. V. Stalin”, ținută la sala Floreasca, ceea ce mulți gândeau și nimeni nu avea curajul să o spună. Intelectualul comunist Alexandru Jar (sau Solomon Iacob, adresat familiar ca “Pașchela”, născut în anul 1911 și decedat în 1988) a făcut-o în prezența liderilor partidului, inclusiv a primului secretar al CC al PMR. Era la doar câteva săptămâni după ce, în ședința închisă a Congresului al XX-lea al PCUS, Nikita Sergheievici Hrușciov rostise “Raportul Secret”, dinamitardul document care a făcut să explodeze nu doar mitul lui Stalin, ci și mitul unității monolitice a comunismului mondial. Se intrase în era centrifugă, a ceea ce liderul comunist italian Palmiro Togliatti a numit “policentrism”.

Jar fusese unul dintre intimii lui Gheorghiu-Dej, era adeseori invitat seara la agapele organizate la reședința acestuia de pe Bulevardul “I. V. Stalin” (clădirea renovată este astăzi sediul PNL) ori la Ștrandul CC-ului. Bun povestitor, îl amuza pe hiper-vicleanul domnitor de partid și de stat. Era printre foarte puținii care nu se temeau de Iosif Chișinevschi, de Leonte Răutu ori de satrapul literar Mihai Beniuc. Avea propriul pedigriu revoluționar, mult mai impresionant decât al instructorilor secției de propagandă. Urmărea presa din țările socialiste, era la curent cu ceea ce s-a numit dezghețul post-stalinist. A spus lucruri iconoclaste într-un interviu luat de Mihail Petroveanu și apărut în “Gazeta Literară”. Se imagina probabil un Adam Ważyk al României. În fond, și poetul polonez fusese un stalinist înflăcărat, ceea ce nu l-a împiedicat să publice, în 1955, “Poemul pentru adulți”, unul dintre cele mai influente și impresionante texte ale literaturii trezirii din ceea ce Kant a numit “somnul dogmatic”. În anii de maxim dogmatism, Jar fusese, alături de Petru Dumitriu, mesagerul celei mai virulente forme de realism socialist. Primul fusese însărcinat cu glorificarea Canalului (“Drum fără pulbere”), cel de-al doilea, cu producția de literatură apologetică menită să fortifice mitul genialului conducător proletar (Gheorghiu-Dej). Este de notat că în acea perioadă Petru Dumitriu s-a abținut de la orice aluzie contestatară, iar în anii care au precedat “defecțiunea” sa pregătea un volum intitulat “Biografii contemporane” în care doar talentul său real îl diferenția de servilismul abject al între timp mazilitului Jar…

Dar Jar s-a înșelat: Gheorghiu-Dej nu era Bolesław Bierut, a cărui auto-încredere fusese dramatic șubrezită de Noul Curs. PMR nu era Partidul Muncitoresc Unit Polonez, nu exista la vârf un grup măcar vag reformator. În aprilie 1954, deci la un an și o lună de la moartea genialissimului generalissim, Biroul Politic al PMR votase în unanimitate pentru executarea lui Lucrețiu Pătrășcanu. În România nu exista un Władysław Gomułka ori un Imre Nagy. Miron Constantinescu însuși, ulterior rivalul lui Dej, votase și el pentru lichidarea celui mai talentat dintre intelectualii comuniști români. Despre Miron Constantinescu a publicat recent o remarcabilă biografie istoricul Ștefan Bosomitu.

În anii stalinismului dezlănțuit, Jar fusese un stalinist din categoria pură și dură, fără ezitări, exaltat, vehement și agresiv. Cărțile sale erau simpliste, teziste, monotone și monocorde. Dar avea un statut special, era ilegalistul paradigmatic, venea din subteranele ilegalității și din penumbra Rezistenței franceze. Așa cum menționa el însuși în numeroasele autobiografii scrise în anii 50′ și 60′, aflate în dosarul de partid de la Arhivele Naționale (Fond 53), ajunsese la Paris în noiembrie 1937, trimis de PCdR pentru a scrie un roman intitulat “Grivița” (tot la Paris a făcut parte din grupul care ocupa de logistica plecărilor spre Brigăzile Internaționale din Spania). Cartea n-a mai apărut, dar, în mod cert, acest angajament al lui Jar a contat imens în relația cu Gheorghiu-Dej, care îl vedea Alexandru drept unul dintre mitografii săi favoriți. De aici și frustrarea dictatorului când a aflat că, în conversații private purtate după moartea lui Stalin, omul său de maximă încredere se transformase într-un “clevetitor”.

În perioada stalinsimului dezlănțuit (1948-1953), Jar mergea adeseori la Școala de Literatură “Mihai Eminescu”, unde tuna și fulgera, în discursuri interminabile, împotriva dușmanilor poporului. Îi plăcea să înfiereze. Tocmai de aceea l-a ales Dej, îndemnat de Răutu, să devină tribunul unui imposibil anti-stalinism în interiorul celui mai stalinist partid comunist european, cu excepția, poate, a celui albanez. Era de fapt o răzbunare a despotului împotriva sicofantului transformat în apostat. Pentru Dej și Răutu, era limpede că autorul “Sfârșitului jalbelor” nu putea deveni catalizatorul unei redutabile revolte intelectuale. Argumentele sale morale nu aveau fundamentul de credibilitate pe care își clădiseră inconoclasmul un Gyula Háy în Ungaria, ori un Leszek Kołakowski în Polonia.

Acestea fiind zise, Jar era sincer. Nu era un poltron ori un oportunist. Își jucase destinul pe cartea comunistă. Trăise dezvăluirile lui Hrușciov ca pe o traumă personală. Întreg edificiul de iluzii pe care își clădise viața i s-a părut, subit, unul năruit. Fusese sincer ca stalinist, era acum sincer ca anti-stalinist. Zeul său murise, la propriu, și acum la figurat. A luat cuvântul, Dej îl aproba verbal, îl îndemna să nu se oprească din exprimarea publică a unui lung și refulat năduf. Jar l-a crezut. După care a urmat pauza rău-prevestitoare. A apărut la tribună perfectul acrobat Răutu, a scos la iveală dedicații primite de la Jar de-a lungul anilor, ploconitoare, sicofantice, penibile. L-a acuzat de toate păcatele posibile și imposibile: impostor strecurat în literatură, egoman, megaloman, lumpen, bolnav de carierism. L-au apărat doi scriitori, ambii teribil de compromiși ei înșiși: Ion Vitner (demolatorul lui Eminescu) și Mihail Davidoglu (dramaturg submediocru, autor al penibilei piese “Cetatea de foc”). În rest, atac după atac, denunț după denunț, jurăminte de credință pentru tovarășul Gheorghiu-Dej și pentru unitatea de nezdruncinat a partidului amenințată de stihia mic-burgheză al cărei promotor era de-acum demonizatul Jar. Au urmat ședințele de înfierare la Uniunea Scriitorilor, articolele de fond din revistele literare, în primul rând din “Gazeta Literară” (vezi cartea Luminiței Marcu pe subiect).

Peste noapte, marele combatant a devenit un renegat, a încetat practic să mai existe în spațiul public. A avut noroc că n-a fost arestat. Cărțile i-au dispărut din librării și biblioteci. Fiica sa a devenit Dolores Bancic (în loc de Jar). Ea a continuat să locuiască în cartierul Primăverii, el a fost obligat să părăsească spațiul sacru al nomenclaturii și s-a mutat de pe strada Turgheniev, pe strada Aviator Zorileanu (în apropierea Mănăstirii Cașin). Apelează în mod constant la conducerea AFDA (Asociația Foștilor Deținuți Antifasciști, cunoscută și sub acronimul “FIAP”) pentru a obține mici avantaje (mărirea pensiei ori tratamente medicale în varii stațiuni). Referatul medical din 11 iulie 1957, semnat de medicul consultant principal, conferențiarul universitar Leon Caffé, recomandă trimiterea lui Jar la tratament “de altitudine medie”, fie la Bușteni, fie la Poiana Țapului, pe motiv de nevroză astenică. Diagnosticul era așadar pus de unul din membrii colectivului medical de pe lângă CC al PMR, socrul lui Ion Ianoși, pe atunci instructor la Secția Știință și Cultură, ulterior profesor de estetică la Universitatea din București. Fiica lui Leon Caffé, Janina Ianoși, a predat socialism științific la Universitatea din București și, după 1990, a publicat remarcabile traduceri, inclusiv din Jürgen Habermas, Marina Țvetaieva, Boris Pasternak ori Vladimir Soloviov și Nikolai Berdiaev.

În 1960, Alexandru Jar se adresează lui Gheorghiu-Dej cu un memoriu în care se justifică și cerșește mila partidului. Nu-și putea concepe existența în afara sectei mesiance la care aderase în anii ’30. Rezoluția de respingere a cererii de reprimire în partid vine inclement în 1961.

După moartea lui Dej, a fost reabilitat pe data de 13 decembrie 1967, când i s-a ridicat sancțiunea de partid. Referatul a fost semnat de același sinistru inchizitor Dumitru Coliu, care condusese ancheta în 1956-1957. A mai publicat câteva cărți, s-a stins din viață uitat și însingurat în noiembrie 1988. Un capitol tragic dintr-o sagă în care credințele cele mai febrile s-au intersectat cu logica de oțel a comisarilor ideologici. Tânăra generație de intelectuali români nu mai știa cine a fost Alexandu Jar. Efortul său de a zdruncina piramida puterii dictatoriale fusese ucis în fașă din cauza jocurilor de culise ale lui Dej, dar și a lașității colegilor săi (de la Ov. S. Crohmălniceanu și Maria Banuș, la Veronica Porumbacu și Paul Georgescu) care și-au justificat capitulările și compromisurile din acei ani fatidici, precum mai târziu despre Paul Goma, prin sentința “Jar nu are talent”. Ca și cum talentul era problema…

Studierea Dosarului Jar ne îngăduie să reconsiderăm rolul Comisiei Controlului de Partid, al Uniunii Scriitorilor, al unor personalități precum Gheorghiu-Dej, Leonte Răutu, Dumitru Coliu, Ion Vințe (Ianos Vincze), Constanța Crăciun (ministru al Culturii, soția lui Vințe), Pavel Țugui (extrem de virulent ca adjunct al lui Leonte Răutu, în pofida autojustificatoarelor sale amintiri publicate după 1990), Mihai Beniuc, Mihai Novicov, Gheorghe Adorian (a se vedea și cartea de dialoguri cu Imre Tóth apărută la Humanitas), Eugenia (Rosea) Luncaș (ilegalistă faimoasă, cea mai apropiată prietenă a Zinei Brâncu, primul rector al Școlii de Partid ce avea să se numească “Ștefan Gheorghiu”), Alexandru Buican-Arnoldi (îndârjit cominternist, unul din șefii emigrației românești din Franța, deportat la Auschwitz, revenit în țară și numit ministru-consilier la Belgrad înaintea rupturii cu Iugoslavia), dar și semnificația referatelor de cadre și a autobiografiilor în funcționarea a ceea ce numim cultura politică a ideocrației comuniste din România.

Mulțumim cordial istoricului Mihai Burcea pentru facilitarea accesului la dosarul de partid al lui Alexandru Jar, cele 3 volume aflate în custodia Arhivelor Naționale la Fondul 53.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/cine-%c8%99i-bate-joc-de-noi-%c8%99i-de-un-popor-intreg-alexandru-jar-fanatic-%c8%99i-apostat-eseu-de-marius-stan-%c8%99i-de-vladimir-tismaneanu/


“Viața e cobaiu soartei”: Neuitatul Alex. Leo Șerban

09/04/2015

Alex. Leo Șerban a fost un prieten drag, un om extraordinar, o fiintă de o ardentă intensitate etică, de o blândețe si de o candoare cum rar mi-a fost dat să intâlnesc. Critic de film prin instinct si vocație, era in egală masură un un intelectual de o modernitate formidabilă, atent la pulsațiile a ceea ce numim Zeitgeist. Tocmai pentru că era de o autenticitate profundă și cât se poate de reală, ii repugna orice cabotinaj, orice impostură, orice psitacism snob. Leo era un critic de o sensibilitate unică si tocmai de aceea de o mare vulnerabilitate. Am fost impreună patru zile la New York in decembrie 2010, am petrecut serile impreună cu el, cu Mihai Chirilov, cu Nae Caranfil, cu Corina Șuteu si fiica ei Elvira, cu Oana Radu, cu Silvia Rogozea, cu Monica Bârlădeanu si Bobby Păunescu, cu Tudor Giurgiu, iar diminețile am avut sansa sa fim impreună cu Mariana Mihuț si Victor Rebengiuc. Impreună cu Leo am prezentat la Festivalul de film românesc de la Tribeca “Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”, filmul lui Andrei Ujică. Gândurile noastre convergeau, ne-am ințeles si ne-am completat cum rar mi s-a mai intamplat vreodată cu cineva. Am vazut acolo filmul lui Cristi Puiu, “Aurora”, am vorbit mult cu Leo după aceea despre similitudinile dintre viziunea lui Puiu si aceea a lui Camus din “L’Etranger”. Aceeasi disperare a căderii irezistibile, aceeasi solitudine a trăirii ineluctabilei nefericiri, parte ghinion ontologic, parte libertate a auto-distrugerii.

Intr-o dimineață ne-a scos Ștefan Benedict să vedem galerii pe Madison Avenue, apoi am mers in trei la Met. Acolo ne-am intalnit cu marele regizor de teatru Gabor Tompa. Nu voi uita niciodată comentariile lui Leo in fața post-impresionistilor. Era mereu intr-o alertă culturală si moral. Cand am scris pe Contributors despre acel festival excepțional organizat de ICR New York, s-au găsit unii să posteze mesaje sarcastice. Leo le-a răspuns imediat. Intervenea, oricat de suferind era, pe varii forumuri, risipindu-si energia pentru a taxa nesimțirea. O facea senin, cu umor, fără urma de severitate enervată. Tot de o briliantă seninătate a a fost in timpul unui pranz in Greenwich Village unde am mers in trei, Leo, Corina si cu mine. Vestea morții sale (8 apirilie 2011), atât de timpurii, atat de nedrepte, am aflat-o chiar in hotelul new-yorkez (“Jolly”) unde stătuserăm in 2010, Leo si ceilalti oaspeti ai Festivalului.

Noul val al fimului romanesc ii datorează enorm lui Leo. Curajul sau estetic, viziunea de o prospețime si de o profunzime impresionante, umorul sau contagios, bunătatea atat de firească a acestui om au facut posibilă schimbarea de paradigmă in interpretarea a ce poate aduce original filmul românesc. Nu si-a propus poate acest lucru, nu a anticipat cată rezistența stupid-reacționară i se va opune lui si celor care gandeau ca el. A fost criticul care a asigurat o schimbare de direcție in discursul despre film in România. Și-a asumat o conditie existențială pentru care mulți in România si nu doar acolo nu au avut si nu au ințelegere. A fost el insusi cu o bucurie a vieții menită sa ne intărească pe toți cei din jurul sau. Mesajele sale pe forumurile unde bântuiau marxistii ludici si alți nostalgici ai diverselor totalitarisme erau incisive, mordante, de un haz irezistibil si, in fond, nimicitoare prin umor…

Detesta ascunzisurile lase, camuflajele nedemne, era intotdeauna bucuros cand putea fi franc si direct. In fapt, nu putea fi decat astfel: onest, transparent, franc si direct. Asa au fost articolele sale din “Dilema”, din “Idei in Dialog”, din alte reviste. Asa sunt toate scrierile sale. Asa a fost prietenul nostru, neuitatul Leo. Mi-a vorbit despre magia nocturnă din Buenos Aires, orasul in care alesese să-si inceapă a sa despărțire de România. Mi-a promis ca va fi ghidul meu cind si dacă voi ajunge vreodată la Lisabona, alt oras unde trăise si de care era indrăgostit (nu mai vorbesc de mare sa iubire care a fost New York-ul). Luind trenul vinerea trecuta dinspre Washington catre Penn Station, la New York, am citit pe drum, in “Lettre Internationale” (numărul din primavara anului 2010), un articol al scriitorului columbian Hector Abad intitulat “Pagini de buzunar”. Este vorba de o borgesiană istorie autobiografică privind soarta a cinci sonete (reale? imaginare”? veritabile? apocrife?) de Borges. Nu stiam, atunci cand citeam acest text si mă gandeam la Leo, că in aceeasi seară aveam să aflu vestea insuportabilă a sfarsitului său. Intre timp, cartea lui Abad a aparut in româneste, la Curtea Veche Publishing, in minunata traducere a Marianei Sipos. Ne-am propus, Marius Stan si cu mine, să scriem despre ea. O vom face…

Ya somos el olvido que seremos…

Suntem uitarea ce-o sa fim curand…

Titlul acestui articol contine cuvintele de incheiere ale ultimului mesaj postat de Leo pe twitter. Imi imaginez că acolo unde este Leo acum el poartă in fine cu Susan Sontag acea conversatie pe care si-o va fi visat despre film, imagine, fotografii, istorie, violentă, represiune (de orice fel), transgresiune, eliberare si maladie ca mod de mantuire.

Recomandări:

http://www.revista22.ro/ultimul-Serban-54854.html

http://www.curteaveche.ro/blog/2014/08/25/o-poveste-columbiana-suntem-deja-uitarea-ce-vom-fi-de-hector-abad-haciolince/

http://www.contributors.ro/cultura/viata-e-cobaiu-soartei-in-memoriam-alex-leo-servan/


Voci în eter: Monica Lovinescu în dialog cu Matei Călinescu

07/04/2015

Vocile de neuitat care ne-au ajutat sa nu disperăm. Reperele noastre axiologice in vremuri ale descumpănirii. Cei care ne-au invăţat că speranţa moare ultima. Stau de vorbă două mari  constiinţe: Matei Călinescu in dialog cu Monica Lovinescu, iata intr-adevăr ce inseamna o sărbătoare a libertăţii. N-am apucat sa scriem cartea despre care pomeneste Matei („Revoluţii. Idei. Ideologii. Mişcări. 1776, (adică data revoluţiei americane) 1989”). Este in mare parte vina mea. Dar o voi face impreună cu Marius Stan şi vom dedica amintirii sale acea carte. (VT)

La microfon Gelu Ionescu. În programul de astăzi al actualităţii culturale româneşti veţi putea asculta un lung şi interesant dialog între Monica Lovinescu şi Matei Călinescu, în trecere prin Paris în săptămânile din urmă. Virgil Ierunca va fi prezent cu obişnuita sa “Revistă a revistelor culturale”.

http://www.europalibera.org/flashaudio.html

Actualitatea culturală românească: Monica Lovinescu în dialog cu Matei Călinescu

Dialogul dintre Monica Lovinescu şi Matei Călinescu, cum mulţi dintre Dumneavoastră ştiu, profesor de literatură comparată la Universitatea din Bloomington, Statete Unite, şi care va împlini nu peste mult timp 20 de ani de exil, dialogul are mai multe teme, începând cu cele ale peisajului politic actual din România şi terminând cu proiectele literale ale lui Matei Călinescu.Fac precizarea, că în prima parte a discuţiei Matei Călinescu se referă la un text scris în colaborare cu Vladimir Tismăneanu şi care între timp a apărut în România, în revista România Literară, numerele 20 şi 21, text ce se întitulează „Revoluţia din 1989 şi viitorul României”. La data înregistrării acestei convorbiri, cei doi nu ştiau că tocmai textul despre care vorbesc apare şi în presa din ţară. Un text de altfel foarte interesant, invităm pe ascultători să-l caute în colecţia României Literare.
Monica Lovinescu

Monica Lovinescu: Aş vrea să începem prin a vorbi, – despre ce se poate vorbi? – decât despre situaţia din România. Cititorii din ţară nu au la dispoziţie ultimul eseu, pe care Matei Călinescu l-a publicat împreună cu Vladimir Tismăneanu în Problems of Communism, aşa că aş vrea să ne spună marele linii ale acestui eseu, ca şi părerea lui, aprecierea lui aspura situaţiei din România.

Matei Călinescu: „Am să încep a spune prin ceea ce cred despre situaţia din România. Anul trecut, după episodul de barbarie de la 13-15 iunie, am folosit într-o scrisoare către un prieten parizian formula pe care el mi-a reamintit-o recent – un amestec între un stalinism târziu şi un fascism timpuriu. Nu ştiu dacă această combinaţie explozivă defineşte neocomunismul despre care se vorbeşte atât de mult în România, sau dacă această combinaţie are, metaforic vorbind, un sens mai larg şi poate chiar un sens care depăşeşte din păcate limitele neocomunismului însuşi.”

Monica Lovinescu: De ce spui fascismul timpuriu? N-ai impresia că de-a lungul ceauşismului s-a dezvoltat deja această combinaţie între stalinism şi fascism? Nu este întâmplător, cum se spune la Bucureşti, faptul că resurgenţa fascistă la momentul ei de faţă se petrece sub semnul fostei săptămâni şi actualei Românii Mari, deci ceaușist? Ceauşismul n-a fost în sine un fascism-neocomunism?

Matei Călinescu: „Bine, dar situaţia este mai deschisă acum. Acest fascism este într-un fel mai spontan, din păcate.”

Monica Lovinescu: Nu mai există şef suprem…

Matei Călinescu: „Nu mai există şef suprem, da. Situaţia mi se pare mult mai explozivă în momentul de faţă decât în trecut. Desigur că formula, arhetipul, aş zice, al acestei situaţii a existat din timpul lui Ceauşescu”

Monica Lovinescu: Aş spune că a fost chiar creat de Ceauşescu, nu?

Matei Călinescu: „Şi poate a fost chiar creat atunci, originalitatea ceauşismului acesta. Pe de altă parte, acum stalinismul, vorbesc de un stalinism târziu, aş pune accentul pe târziu, e un stalinism totuşi obosit, un stalinism, care este pe punctul de a se termina. Şi de aceea pericolul cel mare la ora actuală mi se pare pericolul acestui neofascism, acestui naţionalism extrem, acestui şovinism, care într-un fel otrăveşte viaţa  culturală românească. După câte îmi dau eu seama de departe, de la Bloomington, totuşi citesc destul de regulat presa românească şi o serie de cărţi care ajung acolo.”

Monica Lovinescu: Într-o zi, transmisă pe France Culture, de la Institutul Francez de la Bucureşti, – pentru care se deplasaseră de la Paris Alain Finkielkraut şi Jacques Julliard -, Jacques Julliard, analizând fenomenul naţionalist în ţările din Est, resurgenţa naţionalismului în ţările din Est, spunea că naţionalismul este de două feluri, precum este colesterolul – naţionalismul bun, cum e colesterolul bun, care duce naţiunile baltice spre democraţie, ca şi Basarabia spre democraţie, şi naţionalismul cel rău, şovinismul.

Eu continui să cred că resurgenţa este liberă, acuma, pentru că nu există şefi, deci îşi arată forma adevărată, resurgenţa e de tip ceauşist. Nu ştiu dacă îţi mai aduci aminte sau dacă ai urmărit în Săptămâna un editorial antisemit, care a fost pe urmă urmat de o scurtă disgraţie a autorului acelui editorial. Vreau să spun că Săptămâna a avut această conotaţie fascizantă de-a lungul exerciţiului ei. Or, asta era finalmente ceauşismul, iar în problema maghiară ceauşismul este cel care a creat tensiunile, care acum izbucnesc, sunt întreţinute şi vedem rezultatul pe care-l vedem. Nu?

Matei Călinescu: „Da. Acum aş vrea să fac o precizare – mie mi se pare că ceauşismul a fost această combinaţie, într-o formă îngheţată. Într-o formă extrem de rigidă.”

Monica Lovinescu: Ai dreptate, da.

Matei Călinescu: „Articolul, la care te-ai referit, a fost discutat şi în presa străină, se numea „Idealuri” şi apăruse în 1980. Am aflat cu surprindere că revista România Mare a hotărât să celebreze 10 ani de la apariţia acestui articol „Idealuri”, pe care l-a republicat şi în care se vorbeşte foarte clar de un comunism de tip românesc, de stil românesc, făcut de oameni născuţi în România de zeci de mii de ani şi nu de nou veniţi, venetici, etc.

Acum aş vrea să revin la întrebarea iniţială, pe care mi-ai pus-o şi anume la studiul din Problems of Communism. Acest studiu este de fapt o versiune lărgită şi adusă la zi a epilogului, pe care l-am scris la traducerea în engleză a „Istoriei Românilor”, de Vlad Georgescu, programată să apară la Ohio State University Press, luna aceasta. Editorul mi-a cerut să ating problema revoluţiei din 1989. Noi ştim că Vlad a murit din nefericire în 1988, când n-a mai mai putut continua lucrul la ediţia revizuită și la o ediţie ştiinţifică, critică, a cărţii lui în limba engleză. Şi atunci am preluat eu sarcina editării manuscrisului şi am scris împreună cu Tismăneanu acest Epilog, pe care acum l-am adus la zi.”

Monica Lovinescu: Studiul se numeşte „Revoluţia din 1989 şi viitorul României”, nu-i aşa?

Matei Călinescu: „Exact. Şi de fapt este o istorie a României în ultimul an şi ceva, o încercare de a vedea lucrurile la timpul trecut ca pe o înşiruire de evenimente într-un cadru, care să permită interpretarea şi analiza pentru că evident sunt o serie de mistere. Nu mai vreau să vorbesc despre ele, care rămân deschise – misterul apariţiei Frontului, misterul teroriştilor.”

Monica Lovinescu: A numărului de victime, etc.

Matei Călinescu: „Da. Acum aş vrea să închei în legătură cu situaţia din România, aşa cum o văd eu de la Bloomington, de peste ţări şi mări, cum s-ar zice. Mie mi se pare că intelectualii români şi tineretul, cei mai buni, cei mai creatori, 4-5 la sută din populaţia României, trec printr-o dramă extraordinară şi îţi spun sincer că mie mi se rupe inima când mă gândesc la ei. Pentru că ei trăiesc într-o ţară, în care s-a prăbuşit un regim, s-a prăbuşit o ideologie. Dar cei care au susţinut acel regim au rămas şi ei încearcă pe toate căile să-şi menţină puterea şi sunt gata să ucidă speranţa şi să creeze acestei generaţii extraordinare, extrem de talentate, o situaţie fără speranţă, o situaţie care pe mine mă întristează foarte tare, pentru că eu cred în potenţialul creator al României. Toate astea pe un fond de polarizare naţionalistă, care nu promite nimic bun.

Eu nu văd deocamdată nici o soluţie a acestei situaţii. Am studiat problema ca un istoric, pentru că editam o carte de istorie şi a trebuit să adaug un epilog în stilul cărţii, în stilul gândirii istorice, şi nu văd ce se va întâmpla, nu pot să anticipez nimic. Cred că cea mai bună soluţie pentru România, sau poate singura soluţie, ar fi un fel de miraculoasă revenire a monarhiei constituţionale până la organizarea unui referendum şi a unor noi alegeri mai semnificative, decât cele din 20 mai 1990.”

Monica Lovinescu: Ţi-aş mai pune o ultimă întrebare înainte să, era să spun să încheiem partea politică, dar când vom vorbi de cultură, tot de politică vom vorbi volens-nolens. Cum ţi s-a părut anunţul că Alianţa Civică, în principiu, va avea şi un partid politic?

Matei Călinescu: „Mi s-a părut foarte bine venit. Eu cred că în România, spre deosebire de celelalte ţări din Estul Europei, inclusiv din Sud-Estul Europei, mă refer la Bulgaria, opoziţia nu a putut să prezinte un front unit programului guvernamental de pseudo-reforme şi aş vrea să accentuez pseudo. Deci, este foarte bine că Alianţa Civică devine un partid politic şi sper că va fi un partid politic suficient de flexibil ca să creeze o unitate a opoziţiei în viitoarele alegeri.”

Monica Lovinescu: Şi acum să facem apel la Matei Călinescu critic literar. Cu toate că nu vei fi citit numai literatură şi te voi întreba tocmai ce ai citit la vremea din urmă la Bloomington?

Matei Călinescu: „Uite, e interesant că după revoluţia din decembrie ’89 interesul meu pentru literatura română a reînviat şi cu prilejul unei invitaţii de la revista World Literature Today de a scrie un articol pentru ei despre literatura română, – ei prepară un număr despre literaturile Est-europene, ungară, cehoslovacă, poloneză, lituaniană, estoniană, letoniană, etc. -, am scris acest articol şi cu ocazia asta am meditat asupra situaţiei literaturii române. Am citit cu mare plăcere volumul de proză „Visul”, al lui Mircea Cărtăreascu şi bineînţeles „Levantul”, care este o carte încântătoare, din păcate intraductibilă.”

Monica Lovinescu: Dar „Visul” e traductibilă.

Matei Călinescu:Visul” e traductibil.”

Monica Lovinescu: Şi care se traduce în Franţa, da.

Matei Călinescu: „Mă bucur să aud lucrul ăsta. Am citit, am urmărit, cum spuneam şi înainte, presa românească, cu o deosebită admiraţie analizele politice foarte lucide ale lui Nicolae Manolescu din România Literară, din rubrica „Ochiul Magic”. Mă miră bunul simţ, capacitatea de a gândi limpede a cuiva într-un climat de confuzia atât de mare ca în România.”

Monica Lovinescu: Da. Şi un fel de radicalizare a lui Nicolae Manolescu, care a început prin a vrea să menţină doar esteticul în revistă şi care încetul cu încetul s-a angajat totuşi în acţiunea politică şi s-a angajat cu foarte mulţi sorţi de izbândă pentru că s-a angajat cu foafrte multă luciditate.

Matei Călinescu: „Cu foartă multă luciditate. De asemenea urmăresc cu mare interes revista „22”, o serie de alte publicaţii ale opoziţiei, inclusiv ziarul România Liberă, care vin toate la biblioteca din Bloomington, care este o excelentă bibliotecă. Pe urmă am mai citit o serie de cărţi şi vreau să le menţionez pentru interesul lor istoric şi moral – cartea lui Ion Negoiţescu „În cunoştinţă de cauză”, apărută la editura Dacia anul trecut.”

Monica Lovinescu: Şi care grupează articolele, textele politice.

Matei Călinescu: „Textele politice ale lui Negoiţescu, începând cu „Manifestul” cercului din Sibiu din timpul războiului, adresat lui Eugen Lovinescu sub forma unei scrisori deschise şi continuând cu Scrisoarea către Paul Goma, şi continuând cu o serie de interviuri mai recente, publicate în revista Dialog, din  emigraţie, interviuri la Radio Europa Liberă. Ceea ce mi s-a părut interesant în acest volum a fost itinerariul spiritual al lui Negoiţescu, de la un anume estetism fundamental, un estetism şi ca protest politic, la ideea unui angajament moral-politic direct. Autocritica pe care şi-o face Negoiţescu în legătură cu momentul Goma, cu scrisoarea pe care i-a trimis-o, cu retractarea pe care a publicat-o, semiretractare pe care a publicat-o.”

Monica Lovinescu: Da, articolul despre patriotism.”

Matei Călinescu: „Şi aşa mai departe. Aceasta mi s-a părut un remarcabil prilej de a medita asupra condiţiei morale a spiritualului român. Apoi am citit o serie de alte cărţi, care m-au interesat pe mine foarte mult. Mă refer acuma la memoriile lui Belu Zilber, „Monarhia de drept dialectic”, un foarte important document în legătură cu odiosul proces al lui Lucreţiu Pătrăşcanu, organizat de Gheorghiu Dej, care este un proces el însuşi foarte interesant, în sensul că este ultimul proces stalinist de o incredibilă brutalitate şi totodată primul proces stalinist, în care victima a refuzat până la capăt să-şi recunoască vina imaginară. Am citit memorialul lui Belu Zilber în paralel cu cel al Lenei Constante.”

Monica Lovinescu: Deşi sunt foarte mari diferenţe. Pentru că în timp ce Lena Constante n-a cedat şi nu era pregătită ideologic să fie comunista care crede în partid, la Belu Zilber e interesant pentru că este unul din ultimele cazuri, sau rarele cazuri – „puţini am fost, mulţi am rămas”, cum spunea un suprarealist celebru, e unul din rarele cazuri de comunist convins în România. Deci el a contribuit, Belu Zilber, la scenariul acuzării şi a pierdut pe toate planurile. Este un păgubos al propriei lui conştiinţe şi e patetic. El n-are dreptatea de partea lui şi o ştie în acelaşi timp. E un fel de victimă perfectă, pe când Lena Constante este exemplară ca atitudine de victimă şi nu contribuie niciodată la acuzare, ci dimpotrivă, cât poate, rezistă.

Matei Călinescu: „Da, acum ceea ce mi s-a părut important la Belu Zilber e că aici avem mărturia unui comunist convins, la fel de convins ca Arthur London, de pildă, în cartea sa „Mărturisirea”, un comunist care citise pe Koestler, care cunoştea Darkness at Noon sau Le Zéro et l’Infini. Care cunoştea scenariile. Care ştia şi a jucat acest rol. Ceea ce este extrem de interesant în această carte, mai ales în prima parte, în prima ei parte, care se referă la procesul Pătrăşcanu, evident că ştiu şi istoria manuscrisului. Prima versiune, care era mult mai completă, a fost confiscată de Securitate.”

Monica Lovinescu: Noi avem în faţă a doua versiune.

Matei Călinescu: „A doua versiune cu anumite lacune.”

Monica Lovinescu: Cu lacune şi cu un Belu Zilber puţin obosit. Foarte bine scrisă, de altmiteri, însă cu un Belu Zilber, care câte o dată e plictisit să repete nişte lucruri pe care le-a spus deja.

Matei Călinescu: „Însă cred că este o mărturie care ar merita să fie cunoscută, mai ales în legătură cu procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi mă gândeam să propun această carte unei edituri universitare americane, poate cu o prefaţă istorică, care să prezinte cazul Pătrăşcanu.”

Monica Lovinescu: Şi de ce nu cartea Lenei Constante? Care e cealaltă faţă a procesului lui Pătrăşcanu.

Matei Călinescu: „Poate că şi cartea Lenei Constante, însă într-un fel Belu Zliber ar prezenta aici paralela cu Arthur London, Koestler, Rubaşov.”

Monica Lovinescu: Da, cu foştii comunişti.

Matei Călinescu: „Cu foştii comunişti. Pe când Lena Constante este o victimă inocentă de la început, care nu are ideologie, care nu are scenarii şi care este torturată într-un mod îngrozitor.”

Monica Lovinescu: Şi care rezistă într-un mod extraordinar.

Matei Călinescu: „Şi care rezistă într-un mod extraordinar pentru că este un om cinstit. Un om care nu are scenarii justificative, care nu are un sistem dialectic la îndemână, prin care să justifice orice. Pe urmă am citit, iarăşi cu mare bucurie, „Jurnalul Fericirii” al lui Nicolae Steinhardt. Cred că este vorba de o operă de o mare însemnătate pentru cultura şi spiritualitatea românească. Memorial de închisoare, meditaţie religioasă, carte de moralitate şi observator social, mărturie istorică, care se apropie în momentele ei cele mai bune de nivelul pe care îl are scrisul Simonei Veil.

Sper că va apărea în traducere franceză. În America ar fi poate mai dificil de tradus o astfel de carte pentru că editurile universitare nu sunt realmente interesate în mărturii de tip religios. Ba chiar, în mod paradoxal, scena uviversitară americană este dominată acum de discursuri neo-marxiste, marxiste-leniniste, marxist-freudistă.”

Monica Lovinescu: Întârziere, sunteţi în întârziere, trebuie să recuperaţi. Ştiu că nu depinde de dumneata, Matei Călinescu. Spune, Matei Călinescu, şi printre proiectele pe care le ai, care sunt primele?

Matei Călinescu: „Mai întâi aş vrea să spun că am terminat de curând ,şi acum lucrez de fapt la retuşuri finale, un manuscris de mai mari dimensiuni, o carte pe care aş putea-o numi „Filozofia lecturii”, dacă vrei. O meditaţie asupra lecturii şi mai ales a relecturii, a motivelor care ne fac să recitim cărţi, care ne fac să ne reîntoarcem la clasici. Şi această carte sper să apară în cursul anului viitor.

Şi acum am două proiecte: unul, cel dintâi este o carte de natură filozofico-politică, scrisă în colaborare cu Vladimir Tismăneanu, cu care mă înţeleg bine, el urmând să facă capitolele care au o mai directă legătură cu politologia, eu urmând să fac capitolele care au o mai directă legătură cu istoria ideilor şi istoria culturală. Este vorba de o carte, intitulată „Revoluţii. Idei. Ideologii. Mişcări. 1776, (adică data revoluţiei americane) 1989”.

Va fi o carte care va examina ideea de revoluţie, primul capitol îl voi scrie eu şi va avea ca subiect istoria conceptului şi a termenului de „revoluţie”, deplasarea semantică de la „Revoluţiile Cereşti” ale lui Copernicus la răsturnările sociale catastrofice, apocaliptice din societatea umană.”

Monica Lovinescu: O mică întrebare: ai citit bineînţeles, presupun, „Sociologie de la Révolution”, a lui  Monnerot sau nu?

Matei Călinescu: „Da, am citit-o mai demult.”

Monica Lovinescu: Are, poate avea o legătură, sau nu?

Matei Călinescu: „Bine, acum eu capitolul la care mă refer este un capitol…”

Monica Lovinescu: Nu, dar în general.

Matei Călinescu: „Da, sigur că are; şi Hannah Arendt, de pildă.”

Monica Lovinescu: Hannah Arendt e mai des citată, pe când Monnerot a intrat, pe nedrept, de altmiteri, într-o zonă de umbră, când are două cărţi capitale, care mi se pare că pot sluji punct de referinţă – „Sociologie de communism” din anii 1948 şi „Sociologie de la Révolution”, care sunt la începutul anilor ’70 şi sfârşitul anilor ’60.

Matei Călinescu: „Monnerot va fi discutat în mod sigur. Acest capitol ar fi o istorie a termenului, a cuvântului „revoluţie”, a aplicărilor lui şi va fi o analiză de fapt a unor texte, în care apare cuvântul „revoluţie. Şi acum citesc cu mare interes un prim volum apărut şi reeditat de Francois Furet, despre oratorii revoluţiei franceze şi îmi notez anumite pasaje.”

Monica Lovinescu: Şi citeşti probabil şi lucrarea lui ultimă, despre revoluţia franceză privită dans la longue duree, ca să spunem aşa.

Matei Călinescu: „Da, da, François Furet este un foarte mare  istoric francez, influenţat de istorici englezi.”

Monica Lovinescu: Da ca François Furet, un fel de revoluţie în conceptele despre revoluţia franceză care se „marxisizaseră”.

Matei Călinescu: „Da, această revoluţie a început în Anglia şi în istoriografia revoluţiei franceze, făcută în Anglia şi America. Cea de-a doua carte, pe care o pregătesc este un eseu tot în limba engleză despre generaţia intelectuală a anilor ’30 din România, al cărei şef a fost Mircea Eliade. Eseul, aşa cum îl văd acum, ar considera capitole separate cinci destine, începând cu a lui Eliade însuşi şi incluzând pe prietenul acestuia, Mihail Sebastian. Şi evident tensiunea crescândă între aceşti doi prieteni în cursul anilor ’30. Pe Eugene Ionesco, pe Emil Cioran şi, în sfârşit, pe piţin mai tânărul şi puţin mai excentricul Paul Celan, care venea din Bucovina şi din lagărele de muncă forţată pentru evrei.”

Monica Lovinescu: Şi care nu era aceeaşi generaţie, totuşi.

Matei Călinescu: „Nu, era mai tânăr puţin.”

Monica Lovinescu: Mult mai tânăr.

Matei Călinescu: „Nu mult mai tânăr. Mai tânăr, nu foarte mult.”

Monica Lovinescu: A debutat în România, Paul Celan nici nu putea fi altfel, a debutat în revista Agora în 1947, e prima semnătură a lui Paul Celan.

Matei Călinescu: „Da, prima semnătură, el scria însă poeme mai demult şi el reprezintă un caz interesant, pentru că el vine din Bucovina şi din lagărele de muncă forţată pentru evrei din Moldova celui de-al doilea război mondial. N-a stat decât câţiva ani în România postbelică, înainte de a fugi în Occident. Dar, dacă vrei, există o legătură, să zicem, de tip anecdotic între el şi generaţia asta, pentru că el este primul traducător al lui Cioran. El l-a tradus în limba germană.”

Monica Lovinescu: Lucrurile astea s-au petrecut mult mai târziu.

Matei Călinescu:Précis de décomposition” da, l-a tradus în 1950, deci la un an sau un an şi ceva de la apariţia în limba franceză. Aceste cinci destine îmi vor prilejui alte capitole de istorie culturală, prin care vreau să analizez polarizarea ideologică, care s-a produs în România anilor ’30, între dreapta şi stânga, între mişcarea legionară şi mişcările mult mai slabe, de fapt, democratice.”

Monica Lovinescu: Nu chiar aşa de slabe. Am impresia că se deturnează puţin adevărata atmosferă dintre cele două războaie – pentru dreapta există un fel de supradimensionare câteodată, dat fiind câteva nume celebre pe care le-a dat această dreaptă, iar stânga e subestimată. Adă-ţi aminte că totuşi critica literară era oarecum de stânga.

Matei Călinescu: „De altminteri, da, dacă ne gândim la Cioculescu, Streinu, care erau oameni mai degrabă de stânga, Pompiliu Constantinescu…”

Monica Lovinescu: Sigur că da, critica literară era de stânga, Zburătorul.

Matei Călinescu:Zburătorul nu era politic angajat, dar era mai degrabă…”

Monica Lovinescu: Nu, nu, în anii ’37-40 Zburătorul era foarte angajat.

Matei Călinescu: „Da, da.”

Monica Lovinescu: Fundațiile regale erau mai degrabă de stânga decât de dreapta.

Matei Călinescu: „Sau de centru.”

Monica Lovinescu: Sau de centru, dar în orice caz această dreapta dominând din pricina legendei lui Nae Ionescu şi a personalităţilor excepţionale, discipolii lui Nae Ionescu, am impresia că se deplasează puţin accentul şi în locul unui echilibru, e mai în dreapta decât spre stânga. Însă Camil Petrescu nu era de dreapta, Camil Petrescu era de stânga. Se dezechilibrează puţin o situaţie în care dialogul era destul de echilibrat, cum era între cele două războaie în Franţa echilibrat.

Matei Călinescu: „Da. Eu vreau să analizez această situaţie foarte de aproape. Din păcate nu avem prea multe documente, nu dispunem la ora actuală de o biografie critică serioasă a lui Nae Ionescu, de care ar fi nevoie. Nu dispunem de o istorie serioasă a mişcării legionare. Totul a fost falsificat timp de 45 de ani. Deci, într-un fel este o situaţie foarte complicată din punct de vedere documentar-istoric.

De aceea eu aş vrea să mă duc în România poate în anul 1992-93 ca să petrec cel puţin şase luni de cercetare în biblioteci şi poate chiar arhive, ca să strâng material şi să-mi fac o părere mai bine informată asupra situaţiei. Evident că ai dreptate că se poate exagera importanţa dreptei româneşti.”

Monica Lovinescu: Nu, asta nu te privea, dar în general se exagerează în clipa de faţă, da. Există această tendinţă, poate în măsura în care câteva personalităţi de dreapta au devenit celebre pe plan internaţional. Însă a devenit şi Eugene Ionesco, care nu era de dreapta.

Matei Călinescu: „Bineînţeles, care este, care face parte din lista mea.”

Monica Lovinescu: Care face parte din listă. Şi pe urmă sunt complet uitaţi, mai puţin prestigioşi însă foarte importanţi în epocă, sunt uitaţi criticii complet.

Matei Călinescu: „Bine, eu acum scriu aceste cărţi pentru un cititor englez, deci pe critici nu îi pot introduce…”

Monica Lovinescu: Nu, dar vorbesc de peisajul cultural şi nu era un reproş pe care ţi-l făceam. E o constatare, pe care o tot constat în ultimii ani în această redare a configuraţiei literare, culturale româneşti între cele două războaie. Rămâne să te aşteptăm cu unul din proiecte publicate, sau poate chiar înainte de publicarea unuia din proiecte, vei fi întotdeauna binevenit şi îşi mulţumesc, Matei Călinescu.

*
Gelu Ionescu: Urmează Revista revistelor culturale, semnată de Virgil Ierunca.

Virgil Ierunca: „Două interviuri, unul în România Literară, altul în România Liberă, ne îngăduie mai bine situarea lui Mircea Cărtărescu, faţă de sine, faţă de literatură şi chiar faţă de societate. Câteva evidenţe, pe care încercăm să le subliniem. În primul rând credem că nu exagerăm, văzând în autorul „Levantului” pe cel mai cultivat poet din generaţia tânără. Deşi cultura lui nu este ostentativă, nici măcar prea transparentă, ea stă la temelia spusului, care se artticulează în ritmuri înoitoare într-o certă aventură a spiritului.

Cultura asimilată de Mircea Cărtărescu, altă caracteristică, e mereu deschisă formelor modern contemporane, întregind astfel straturile clasice, depozitul referenţial. Nici o emfază, nici o paradă a eului, ci mărturisirea simplă, că pentru el literatura există. Există sub toate aspectele ei, insidioase sau nu, accentul căzând pe ceea ce este esenţial – poezia.

Poeticul apare la Mirecea Cărtărescu ca har, dar şi ca stil. În sfârşit, ca apogiatură a vieţii. De unde refuzul neemisiunea poeziei majusculizate. Pentru autorul Totului, totul e adus pe portativul nesimplei respiraţii. Poetul nu oficiază, ci respiră. Nu e investit, de altfel gratuitatea poeziei îi chezăşuieşte modestia statutului ei fragil.

Despre poezie,  răspunde Mircea Cărtărescu lui Virgil Sorin, interlocutor remarcabil, „despre poezie nu trebuie să vorbim retoric şi oracular. Ea nu este inspirată de zei şi nu are puterea de a mişca sufletul popoarelor. Poetul nu e un Mesia şi vocea lui poetică nu străbate mai departe decât vocea lui de Om. Dezgustul şi dispreţul omului de rând pentru poezie vin tocmai din festivismul găunos, cu care se vorbeşte despre ea de cele mai multe ori chiar în poezii.

Ca să redăm demnitatea şi locul firesc al poeziei, între alte activităţi umane, trebuie s-o vedem într-o lumină umană. Poezia nu e prea importantă azi, nu trebuie să fii cine ştie ce filozof ca să observi asta, dar aşa a fost întotdeauna. Este o artă, care agonizează de cinci mii de ani. Nici cei mai mari poeţi ai lumiii nu au fost nişte profeţi, ci nişte bieţi oameni, care au trăit nişte biete vieţi, într-o biată lume, căreia nu-i ardea de poezie, ci de grija zilei de mîine. Poeţii sunt oameni, care ştiu să scrie versuri. Asta este meseria lor. În asta constă demnitatea lor.”

Am închis citatul, nu însă fără a cădea puţin, puţin pe gânduri. Poate că în excesul său de modestie, Mircea Cărtărescu împuţinează demnitatea ascunsă a poetului, fiindcă dincolo de cuvinte se poate întrevedea o viziune, se poate auzi o voce, ce transcende rânduiala cuvintelor şi orizontul strâmt al versului.

Poezia universală e mereu inaugurată de rupturi creatoare. Una e poezia înainte de Hölderlin și Rimbaud, sau ca să revenim în spaţiul românesc înainte de Eminescu, şi alta după aceştiea, care nu ni se par a fo fost nişte demiurgi ai limbajului. Probabil că numai o sfiiciune de atelier, proprie lui Mircea Cărtărescu, l-a împins spre exagerare.

În interviul acordat în România Liberă, Ralucăi Stroe Brumaru, Mircea Cărtărescu pune câteva puncte pe „i” într-un domeniu mai convulsiv, acela în care poetul e confruntat cu beteşugurile cetăţii. De subliniat aici rigoarea morală a lui Mircea Cărtărescu, care ne dezvăluie procesele sufleteşti pe care le-a avut pentru a înţelege Adevărul. Adevărul de fiecare zi.

„Am luptat enorm să înţeleg cu creierul meu”, afirmă poetul, „şi nu să diger o substanţă deja mestecată de alţii tot ceea ce se petrece în România astăzi. Am încercat să mă pun la punct cu înţelegerea mecanismelor, care fac posibilă înşelăciunea şi minciuna din punct de vedere politic. Am luptat foarte mult uneori împotriva propriilor mele păreri, propriilor mele opţiuni, am discutat foarte mult şi din aceasta a ieşit ceea ce trebuia să iasă în orice discuţie: adevărul.

Sunt foarte fericit că am reuşit să mă pun pe linia de plutire din acest punct de vedere, să trec de partea adevărului, să particip într-un fel, chiar şi cu aceste puţine şanse câte mi se dau, la ridicarea sa din noroi. Cred că un moment crucial în acest proces de limpezire ideologică, l-a constituit participarea mea cu tot sufletul la acel uimitor şi încă neelucidat pe deplin fenomen, numit Piaţa Universităţii. După acea experienţă nu am mai avut probleme în despărţirea minciunii de adevăr, în despărţirea falsului de realitate.”

De altfel, în revista Agora, redactată în Statele Unite de Dorin Tudoran, Mircea Cărtărescu a semnat un eseu antologic despre fenomenul din Piaţa Universităţii. Tot în interviul din România Liberă, o sugestie a lui Mircea Cărtărescu ce mi se pare şi îmbogăţitoare şi urgentă: dată fiind criza prin care trece cultura, datorită sabotajului sistematic întreţinut de actuala putere, revistele literare, de altfel multe din ele ameninţate, se dovedesc neîncăpătoare faţă de efervescenţa intelectuală, care din fericire persistă în România.

Ar trebui ca ziarele, şi ne gândim în primul rând la cel mai important, România Liberă, să consacre, dar în fiecare zi, o pagină culturii şi artei, aşa cum se obişnuia în epoca interbelică şi până în 1947. Să ne amintim, ce a însemnat pagina culturală a unor ziare ca Timpul, Ecoul, sau cu ani în urmă Cuvîntul lui Nae Ionescu. Mircea Cărtărescu sugerează acest lucru, justificându-l chiar dincolo de circumstanţele actuale.

„Am să accentuez însă alt aspect, spune el, şi anume faptul că literatura trebuie massificată. Este singura şansă a literaturii. În Occident nu revistele literare, ci paginile literare ale cotidienelor se ocupă de literatură, fac cunoscută literatura, vând literatura în masele foarte largi. De asemenea, fireşte, televiziunea şi radioul. Situaţia felului în care literatura se reflectă în aceste mijloace de massificare este dezastruoasă. Emisiunile Televiziunii române, care se ocupă de literatură, sunt sub orice critică după părerea mea, nu fac decât un deserviciu artelor şi literaturii şi, chiar cu părere de rău o spun, paginile literar-culturale ale marelor ziare sunt cu totul neconcludente.”

Să sperăm că această sugestie, care este şi un ţipăt, va fi pusă în practică în primul rând, cum spuneam, de România Liberă.

Tot în acest ziar reţinem intervenţia romancierei Gabriela Adameşteanu la colocviu de la Roma pe tema intelectualii şi revoluţia, se întitulează „Diversitate şi dezbinare” şi constituie o analiză lucidă a culturii româneşti la vremuri de cumpănă. Între nuanţă şi adevăr, nuanţa adevărului, rostit fără menajamente, rostit cu o voinţă manifestă de a înţelege şi de a contribui la o alegere solară  a apelor. Statutul deloc simplificator al scriitorului sub ceauşism cu vrerile şi impasurile constatate, statutul acesta este radiografiat de Gabriela Adameşteanu cu o seninătate exemplară.

Nu la ieri ne vom opri, deşi situaţia de ieri explică mult şi multe din cea de azi, ci la polarizarea de ieri şi azi dintre „ei” şi „noi”. O polarizare, care pune în joc şi speranţa şi scepticismul. „Societatea românească”, scrie dintr-un început Gabriela Adameşteanu, „a fost şi este încă polarizată – „ei” şi „noi”. „Ei”, care au accedat sau au rămas la putere, o reţea trainică, ţesută timp de decenii până la ultimul colţ al ţării, o sinteză între un sistem mafiotic, unul feudal şi unul tribal, o întâlnire între tipologii asemănătoare şi interese identice. Cu sonorităţi snoabe acum un an, termenul de „nomenclatură” s-a banalizat între timp. El acoperă însă rezultatul antiselecţiei şi autoritarismului, care reproducea în mic modelul lui Ceauşescu şi al familiei, până în ultimul sat, până în ultima instituţie.”

Între „noi” şi „ei” spaţiul întrebărilor esenţiale, pe care Gabriela Adameşteanu şi le pune cu un fel de patetism al responsabilităţii.

Dacă nu ne înşelăm, nimeni nu a subliniat, cum s-ar fi cuvenit, faptul că revista ieşeană Convorbiri Literare are un cronicar literar de primă mînă, apărut în perioada post-revoluţionară, Gabriela Gavril. E important, deoarece acest domeniu al cronicii literare menţine o bună tradiţie de la noi. În Occident cronica literară a şi dispărut. Nimic improvizat în comentariile critice ale Gabrielei Gavril. Dimpotrivă. Spirit de fineţe, cultură, gust, talent expresiv.

Un exemplu: prezentarea ultimului volum de poeme al lui Dan Laurenţiu, „Călătoria mea ca martir şi erou al Timpului”. După ce observă că în volumele sale precedente poetul cultiva strategic o ambiguitate spornică, pendulând între dionisiac şi neliniştit textuale, Gabriela Gavril insistă asupra faptului că de data aceasta în noul său volum Dan Laurenţiu privilegiază sensurile secunde, existenţial negre.

„Obsesiile rămase în întuneric”, scrie Gabriela Gavril, „ies de data aceasta la iveală, fie şi alterând ceea ce le-a acoperit. Eroticul devine din ce în ce mai mult un simplu pretext, o mască ascunzând desfăşurarea ritualelor tanatice. Orice gest aparent inofensiv poate aduce o răsturnare de sens. Orice mişcare poate urmări în structura poemelor această trecere de la cunoscut la necunoscut, de la un sens ce a devenit nemulţumitor, la un al doilea sens neaşteptat.

Versurile lui Dan Laurenţiu se desăvârşesc pe măsură ce distrug schema erotică, dându-i o cu totul altă valoare. Oboseala, seducţia bolnăvicioasă a morţii, istovirea se insinuează pe nesimţite în structura cunoscută a poeziei de iubire, alterând-o. Imaginile îşi schimbă tot sensul, poeme diferite scriindu-se cu aceleaşi cuvinte.

Ca şi Bacovia, Dan Laurenţiu îşi va imagina întâlnirea mult dorită ca amant nerăbdător al femeii negre, îşi va imagina întâlnirea mult dorită cu himera, dar în acelaşi timp va întârzia cât mai mult cunoaşterea fericirii, a coborârii în infernul devenit dintr-o dată primitor în tenebrele râvnite. Registrul imagistic al acestor puneri în scenă nu este foarte bogat. De multe ori cititorul are impresia repetării unei singure imagini până la absurdul unei litografii în negru, sau al unor isterice unor combinaţii de roşu şi negru.
Trubadurul Dan Laurenţiu va reface cu aceeaşi plăcere ritualurile complicate ale sfârşitului, ca într-o veritabilă curte a morţii.”. Am închis citatul din Gabriela Gavril.

Şi pentru că suntem la capitolul poeziei, să mai semnalăm în încheiere un adevărat document literar, pe care-l publică, în Viaţa Românească, Florenţa Albu. E vorba de poezii interzise de cenzură, sau de vechii responsabili ai revistei. Respinşii, victimele sunt poeţi reprezentativi – Dimitrie Stelaru, Ana Blandiana, Gabriela Melinescu.

Cum Dimitrie Stelaru a fost oarecum uitat după moartea lui, vom cita două din poemele sale, care văd acum lumina tiparului, graţie Florenţei Albu. Ne aflăm într-o perioadă fastă a poeziei lui Dimitrie Stelaru. Golanul liricii fantaste se întoarce la uneltele din tinereţe, parcă mai îngheţate de nefericire, ca în acest poem intitulat „M-am învelit”.

„Am trecut prin văile şi dealurile tale/M-am învelit cu fluvii de lună, cu flacările buzelor tale/Unde să mai alerg?/ Împăraţii au vetre, aur şi paznici, noi suntem paznicii artei noastre, noi omorâm visul şi el ne scaldă ochii/ Moare. Şi e într-una viu/ Să nu-mi dai umba altor umbre/ Primeşte-mă şi taci ca un Zeu nou.” „Toate au îngheţat. Mari cum erau, sunt mari drumurile. Îşi murdăresc oglinzile cu sânge biped şi anvelope. Statuia tace de trei ori, nici museţelul nu e filozof, când râde peste ruinele Sodomei.” „E Goia pe terasa de argint a mării? Nu. Umblă botul fiarei încă.”

Poet blestemat pe linia unei tradiţii bogate în umbre şi sfâşiere, Dimitrie Stelaru veghează la intrarea iadului ca în următorul poem – „Îmi duc Umbra”. „Opt umbre sub aşternut, mai mare fără relief, veghez somnul hoţ, e un vi, înşeli viespile cu struguri preacopţi. Să iau o umbră cu mine? În ea să mă prefac la intrarea iadului? Îmi duc ramura albă aici. Şi dacă e noapte, mai visez sunetul.”

http://www.europalibera.org/content/article/24254231.html


Luciditate, cinism şi comunism: Kołakowski, Žižek şi Troţki

17/03/2015

Puține texte au formulat mai direct, mai limpede, ori chiar mai brutal natura violentă a ideocrației bolșevice, disprețul total al leninismului în raport cu orice formă de legalitate, deci cu însăși ideea de Rechtsstaat, decât pamfletul lui Lev Troțki, “Terorism și comunism”. În volumul al II-lea din trilogia sa, “Principalele curente ale marxismului” (apărută la Curtea Veche Publishing), Leszek Kołakowski observa că lucrarea, scrisă atunci când Troțki, universal perceput ca mâna dreaptă a lui Lenin, se afla la putere, era comandantul suprem al Armatei Roșii în plin război civil și război cu Polonia, reprezintă cea mai generală prezentare a teoriei statului sub “dictatura proletariatului”, dar și “relatarea cea mai explicită a ceea ce avea să fie numit sistemul totalitar”.

Pentru Troțki, principiile kantiene despre natura sacră a vieții umane nu erau decât un jalnic verbiaj demagogic-preoțesc. Criticii Revoluției Bolșevice, între care social-democratul Karl Kautsky, erau stigmatizați, în spiritul manicheismului leninist, drept mizerabili renegați. Troțki recurgea cu arogantă fervoare, fără urmă de reticență ori de auto-îndoială, la glorificarea delirantă a violenței. Îl prefigura în acest sens nu doar pe hiper-rivalul său Stalin, dar și pe Mussolini, ori mai târziu pe Mao, Fanon și Che Guevara. Scriu aceste rânduri și parcă aud reproșul că am devenit noltist (așa cum a fost acuzată Monica Lovinescu). Faptele nu mai contează în discursul ventriloc al unei corectitudini istorice care anulează cronologia pentru a susține ideologia. Afinitățile indubitabile dintre cele două totalitarisme gemene sunt negate în numele “idealismului” primordial al bolșevismului, ori al marxismului, offspring [vlăstar] al Luminilor.

Bolșevismul originar pe care Troțki l-a îmbrățișat necondiționat în 1917, însemna cultul partidului-predestinat, al avangardei înzestrate cu acces la cunoașterea istorică absolută, substitut lumesc al Spiritului Absolut hegelian, deci al divinității. Tocmai acest hybris a dus al cultivarea unui demonism salvaționist-profetic cu efecte cataclismice. Fundamentul acestei viziuni, dar și al practicilor teroriste pe care le-a inspirat, este utilitarismul exacerbat în plan etic. Apoteoza devotamentului necondiționat, a acelui spirit de partid (partiinost‘) care avea să facă atâtea ravagii, a credinței oarbe. Ceea ce sociologul Steven Lukes numește the moral blindness of communism [cecitatea morală a comunismului]. Spunea Lenin: “Afirmăm că moralitatea noastră este în întregime subordonată intereselor luptei de clasă a proletariatului”. Care interese, desigur, vor fi identificate (dictate) de “Statul Major” al revoluției, deci de Lenin și camarazii săi. Concluzia lui Kołakowski: “Omnipotența Minciunii nu s-a datorat ticăloșiei personale a lui Stalin, ci a fost singura formă de legitimare a unui regim întemeiat pe principii leniniste. Sloganul vânturat constant în timpul dictaturii lui Stalin, ‘Stalin este Leninul zilelor noastre’, era astfel de o perfectă acuratețe”. O abordare care merge dincolo de caracterologie, de psihopatologie (neîndoios importante) și luminează resorturile interne, cauzale ale dezastrului. Este doar aparent paradoxal faptul că marxiști jurați continuă să vadă în “deraierea” stalinistă efectul paranoiei individuale. Chestiunea este că paranoia făcea parte din codul genetic al sistemului.

Așa a văzut lucrurile Leszek Kołakowski. Filosoful sloven Slavoj Žižek, altminteri un informat exeget al tradiției hegeliano-marxiste, dar și un neo-stângist pentru care declarațiile cele mai teribiliste par să fie forma firească (și unica) de a obține atenția mediilor academice vestice (și, mai nou, estice), ne prezintă un alt Lev Davidovici în introducerea la ediția din 2007 a cărții lui Troțki (v. Terrorism and Communism, London: Verso, 2007). Volumul face parte dintr-o serie de texte faimoase (ori mai degrabă infamous) din tradiția radicalismului revoluționar. Bijuterii teoretice precum “Slavoj Žižek presents Mao: On Practice and Contradictions” [Slavoj Žižek îl prezintă pe Mao: Despre practică și contradicții]. Ori, dacă doriți să ajungeți la sursele paradigmelor redemptiv-utopice ale veacului XX, Slavoj Žižek presents Robespierre: “Virtue and Terror”. [Slavoj Žižek îl prezintă pe Robespierre: Virtute și Teroare]

Fac parte dintre cei care mai cred că merită să polemizezi cu Žižek. Fostul disident sloven, admirator mărturisit nu doar al lui Karl, dar și al fraților Marx, nu este doar un farseur (deși este fără îndoială și un self-promoting buffoon), în mod cert nu s-a înrolat în mișcări politice nihiliste (deși pare să simpatizeze cu ele). Este un Tariq Ramadan al stângii neo-marxiste. Jonglează cu concepte preluate de la Adorno, Lacan, Derrida, Deleuze, Eagleton, Jameson, Agamben, Badiou, cunoaște în detaliu istoria marxismului și a mișcării comuniste mondiale, a citit cam tot ce se poate citi în teoria ideologiei și în filosofia post-modernă, se simte la el acasa în sociologia cunoașterii (cu recente incursiuni în domeniul teologiei). În plus, când vrea, poate scrie captivant. Pe scurt, un (frivol-pervers) magician al ideilor (nu întâmplător se ocupa Thomas Mann de tema magicianului). Din specia tânărului Georg Lukács, dar și din aceea a lui Nae Ionescu: un regat pentru un bon mot…

Motiv pentru care, tocmai el, maniacul notelor bibliografice, nu consideră de cuviință să trimită la trilogia kołakowskiană. I-ar strica jucăria conceptuală, micul edificiu categorial menit să-i exonereze pe Lenin și pe Troțki, în detrimentul demonizatului Stalin (cvasi-inconștient reflex hrușciovist). Ca și cum Stalin s-ar fi născut din neant, nu din cultura politică a bolșevismului. Se fac referințe la Lars Lih (absolut OK), dar se recurge la ironii deloc subtile la adresa lui Martin Malia și Orlando Figes. Intelectualii din jurul lui Partisan Review în ultima fază a revistei sunt anatemizați drept “neoconservatori belicoși” (mă mândresc că fac parte din acel grup pentru care liberalismul anticomunist, inspirat de Daniel Bell, William Philips, Lionel Trilling, Sidney Hook, Melvin Lasky, Nicola Chiaromonte și Dwight Macdonald rămâne o opțiune vitală). Se sugerează că însuși asceticul torționar Felix Edmundovici Dzerjinski, arhitectul Cekăi, a fost un romantic, un idealist dispus să ucidă în numele purificării umanității.

În concepția lui Žižek, bolșevismul anului disperării (1920) a avut “grandoare istorică” (o temă care se conturează mai nou și în gândirea lui G. M. Tamás, alt reper al neo-stângiștilor). Tot așa cum pentru Heidegger național-socialismul anului 1933 avea “grandoare istorică”. Tragedia sovietică, crede Žižek, nu a fost a popoarelor supuse unui experiment halucinant, ci a liderilor bolșevici însingurați, izolați, luptând cu “eroism” pentru salvarea himerelor lor. Pentru Žižek, adevăratul Troțki nu este cel care a criticat, încă din 1903, iacobinismul leninist, ci febrilul administrator al fericirii universale, cel care dispunea militarizarea forțată a economiei și distrugerea oricărui spațiu de pluralism în numele inventării/plăsmuirii Omului Nou: “…probabil că semnificantul ‘Troțki’ este cea mai apropiată etichetare a ceea ce merită salvat din moștenirea leninistă”. Cât privește “moștenirile leniniste”, evident că Žižek nu are nimic de spus despre contribuțiile lui Ken Jowitt…

Concluzia lui Žižek, pe urmele noului/vechiului său idol Troțki, este că leninismul nu conducea logic spre stalinism, că totul a fost de fapt un joc al contingențelor, al rătăcirilor și al destinelor individuale: “Sugerăm aici că deși este limpede că stalinismul s-a născut din condițiile originare ale Revoluției din Octombrie și ceea ce i-a urmat imediat după, nimeni nu ar trebui să excludă aprioric posibilitatea ca, dacă Lenin ar mai fi rămas sănătos câțiva ani și l-ar fi îndepărtat pe Stalin, ceva cu totul diferit să fi apărut — sigur, nu utopia ‘socialismului democratic’, dar, cu toate acestea, ceva substanțial diferit de stalinistul ‘socialism într-o singură țară’, rezultatul unei serii de decizii politice și economice mult mai ‘pragmatice’ și spontane, complet conștiente de propriile limitări”. (p. XXIII)

Rar mi-a fost dat să citesc un text mai anistoric, mai fals, mai rarefiat din punct de vedere al relației cu personajele, evenimentele și conjuncturile acelor timpuri: Žižek preferă să uite că Lenin și Troțki au fost cei care au lichidat Adunarea Constituantă (lucru care a provocat acerba critică din partea Rosei Luxemburg), au interzis partidele politice (inclusiv pe foștii aliați, eserii de stânga), au suprimat dreptul la fracțiuni în corpul absolut omogen al entității mistice a Partidului și ordonat reprimarea revoltei anti-totalitare de la Kronstadt (martie 1921). “Eroismul” lor a fost unul al iresponsabilității istorice, politice și mai ales morale. Jucând cu ostentativă plăcere rolul noului Naphta, oracol al resurecției a ceea ce s-ar putea defini drept le désir de révolution [pofta de revoluție], Žižek pledează pentru reabilitarea experiențelor chiliastice, a soteriologiilor seculare, a mesianismelor vizionare, pentru regăsirea unei “authentically apocalyptical Paulinian atmosphere” [“atmosfere apocaliptice paveliste [v. Sf. Pavel] autentice”], fără să se sinchisească de gropile comune pe care nu vom conteni să le descoperim pretutindeni unde s-a încercat aplicarea visurilor leniniste. Cu vișinskiană elocință, el acuză establishmentul liberal-conservator (“the canailles of cynical wisdom”/canaliile înțelepciunii cinice) de toate viciile, erorile și păcatele posibile. În fapt, diagnosticul îi poate fi aplicat cu minime schimbări lexicale: la canaille of cynical irresponsibility/ canalia iresponsabilității cinice.

PS: Precizez că volumul lui Slavoj Žižek, Ați spus cumva totalitarism? (trad. rom. de Veronica Tomescu), apărut în 2005 la Curtea Veche Publishing în colecția Constelații, pe care o coordonez, precede (chiar dacă anunță cumva) radicalizarea din ultimii ani a filosofului sloven.

Eseul meu despre Kołakowski, „Filosoful libertății”, a apărut în traducere poloneză în Gazeta Wyborcza, cotidanul condus de Adam Michnik. Tot acolo au apărut texte de Krzysztof Pomian, Timothy Garton Ash, Tadeusz Mazowiecki, Zygmunt Bauman, Marcin Król, precum și un interviu cu Slavoj Žižek, noul teolog al revoluției, care revine asupra divergențelor sale cu Kołakowski legate de leninism, dar și de Ernst Bloch, Școala de la Frankfurt, etc.

Articolul de mai sus a fost transmis la postul de radio Europa Liberă:

http://www.europalibera.org/content/blog/26906022.html

Textul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26906018.html

Recomandări:

http://www.contributors.ro/global-europa/ideile-au-consecin%C8%9Be-despre-marxism-marxologie-%C8%99i-gulag-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/rosa-luxemburg-lenin-%c8%99i-cauzele-pierdute-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/marxism-bol%C8%99evism-%C8%99i-hybrisul-iacobin-al-lui-slavoj-zizek/

http://www.contributors.ro/global-europa/14404/


“Scuipatul în sus se naște dintr-o disperare neputincioasă”: Reflecții despre un eseu de Gabriel Liiceanu

12/03/2015

Reiau aici un fragment din memorabilul eseu publicat azi de Gabriel Liiceanu pe platforma Contributors. Il recomand călduros tuturor celor care cred in libertate, civilitate și demnitate, celor care refuză să participe la ofensivele urii, celor care nu gustă câtusi de puțin, ba chiar le repugnă, ceea ce numesc voluptatea ticăloșiei. Aflu că Ovidiu Simonca, redactor-sef adjunct al “Observatorului Cultural”, se simte vizat de articolul lui Gabriel Liiceanu. Am postat un scurt comentariu pe forumul acelui text. Iată-l: “Se spune ca Vladimir Maiakovski, plictisit de mizeriile proferate de un critic din epoca, pe numele sau Kovaliov, ar fi numit astfel un personaj din “Plosnita”. Criticul s-a infuriat ingrozitor, a amenintat ca-l da pe autor in judecata. Maiakovski i-ar fi raspuns: “Stimate tovarase Kovaliov, Va rog sa consultati cartea de telefon si sa vedeti cati Kovaliovi apar acolo. De ce numai Dvs v-ati simtit vizat?” Intr-adevar, de ce?

Precizez că polemica mea cu OC si cu dl Simonca este legată de două articole apărute in acea revistă. Primul, al lui Ovidiu Simonca, in care sugera o legătură  cauzală intre opiniile mele politice si reactiile antisemite ale unor extremisti. Al doilea, semnat de Marius Oprea, in care se atacain chip  ignobil pozitia Centrului de Monitorizare a Antisemitismului in chestiunea simpatiilor legionare ale d-lui Octav Bjoza, decorat de presedintele Klaus Iohannis. Nici pană azi revista nu s-a delimitat de acel text al lui Marius Oprea si, mai ales, de titlul său scandalos. Cât priveste conceptul de cripto-antisemitism, il sfătuiesc pe dl Simonca să citească recent apărutul volum de dialoguri cu regretatul ganditor Imre Toth. Poate va ințelege la ce mă refer. (VT)

“Spre deosebire de scuipatul în jos care are ceva suveran în el – cel care scuipă e instalat întotdeauna pe o colină virtuală, fapt care dă scuipatului lui măreție și distincție, iar celui scuipat, aflat la poalele colinei,  nu îi conferă decât nimicnicie (fapt care stârnește în noi, spectatorii, simultan milă și dispreț) –, așadar spre deosebire de acest scuipat, care are mai totdeauna șanse să-și întâlneasă ținta, fără ca emitentul să riște să cadă victima lui, scuipatul în sus are toate dezavantajele pe care nu le are scuipatul în jos, dar nici una dintre calitățile sale.

Aș observa în primul rând că scuipatul în sus se naște dintr-o disperare neputincioasă. Ba chiar, putem spune, asta și e definiția lui: Scuipatul în sus este forma extremă a unei disperări neputincioase, născută din exasperare și furie extremă, care, negăsind nici un mijloc de domolire, alege o cale dezavantajoasă de exprimare a ei. Altfel spus, disperatul neputincios, incapabil să găsească o deșarjă adecvată, preferă ca, decât să nu se exprime, să o facă într-un mod total dezavantajos pentru el. Ținta deșarjei neputincioase rămâne neatinsă, în timp ce disperatul neputincios preia asupra sa rezultatul actului care viza obiectul furiei disperate și al disperării neputincioase. Pe scurt, el termină prin a se scuipa în cap.

Al doilea moment dramatic care survine în marginea scuipatului în sus este faptul autocondamnării la reluarea ad infinitum a gestului. Neputându-se elibera prin scuipatul în sus, dar nedispunând de o altă abordare mai convenabilă de exprimare a furiei, urii și neputinței, scuipătorul în sus e condamnat într-adevăr la reiterarea la nesfârșit a unui gest simultan irepresibil și ineficace. În final, toată energia lui se consumă într-un act ratat, care, ratat fiind, îi sporește furia, neputința și deznădejdea, epuizându-l printr-o solicitare extremă și făcându-l nefericit pentru restul vieții.

Dar de ajuns cu teoria! Să trecem acum la fapte, adică la aplicarea ei la cazul revistei-din-stirpea-Săptămânii-lui-Barbu. Voi părăsi acum discursul analitic și voi trece la stilul direct, adresându-mă fetelor și băieților care dau tonul la O revistă-din-stirpea-Săptămânii-lui-Barbu.”

Acesta este doar un fragment din memorabilul eseu publicat de Gabriel Liiceanu pe platforma Contributors. Il recomand calduros tuturor celor care cred in libertate, civilitate si demnitate:

 

http://www.contributors.ro/cultura/despre-neajunsul-de-a-scuipa-in-sus/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 198 other followers