Perversitatea travestiului: Cine, cum si de ce o atacă pe Monica Lovinescu?

18/02/2015

Doua articole excepționale apărute pe “Contributors” atrag atentia asupra unei noi campanii de linsaj, de data aceasta impotriva unei persoane care nu mai are cum să se apere. E vorba de Monica Lovinescu. Fie-mi permis să le felicit pe Cristina Cioabă si pe Luminița Marcu pentru articolele lor luminoase din punct de vedere moral si impresionante ca probitate axiologică. Era prin anii 70 când jandarmul cultural Eugen Barbu, nesatisfăcut de calomniile pe care le revărsa impotriva viilor, a inceput să improaste cu noroiul peniței sale pestilențiale si figuri de seama din trecut. I-a raspuns Geo Bogza cu o tableta care a intrat in istoria onoarei la români. Se intitula “Hiena” si se incheia cu cuvintele pe care le citez aici din memorie: “Loveste in noi dacă-ți da mâna, dar nu te atinge de morții Cetătii, hienă, pentru că-ți vei frânge dinții!” In caz că un anumit săptămanal va dori să mă dea in judecată pentru utilizarea acestui cuvant, hienă, il voi invoca pe Geo Bogza ca martor postum…

Nu vreau să dau numele celor care au pornit aceasta mizerabilă campanie. Nu o merita. Sunt oameni animați exclusiv de ură, marcati de teribile complexe de inferioritate, incapabili să accepte că există o tabla a valorilor supreme la care ei nu vor avea niciodata acces. Există un regretabil triumf al mediocrității, poate, dar niciodată o glorie reală a ei. Mediocritatea e paguboasă valoric. Dar atacul impotriva memoriei Monicai Lovinescu nu se naste doar din mediocritate. E vorba aici de o tentativă lipsită de rusine de reabilitare a dictaturii comuniste. Unul dintre detractori a scris candva un studiu excelent despre kitschul patriotard al “Cenaclului Flacăra al Tineretului Revoluționar”. Azi participă el insusi la un asemenea circ grotesc.

Neo-barbistii se vor de stanga. Nu sunt. Oamenii de stanga din Franta, de pilda, nu se ocupă cu reabilitarea “revolutiei nationale” a lui Pétain. Iată-i pe asa-zisii oameni de stanga din Romania cum incearca să exonereze un regim anti-cultural, inuman, absurd, cum a fost stalinismul național, intai al lui Dej, apoi al lui Ceausescu. Monica Lovinescu nu poate fi demolată de către cei care venerează statuia lui Păunescu si scriu cu nostalgie despre manipulările Cenaclului păunescian. Neo-barbistii il intrec pe Vadim la un capitol: perversitatea travestiului. Vadim este ceea ce spune ca este. Ei sunt altceva decat ceea ce spun ca sunt. Scopul lor este sa indrepte cultura româneasca intr-o directie ce-si zice de stanga, dar nu are de fapt nimic de-a face cu valorile stangii democratice. Ei sunt anti-lovinescieni: anti-Eugen si anti-Monica.

Monica Lovinescu nu s-a lăsat niciodată țintuită pe patul procustian al binomului stânga-dreapta. Nu a fost o monoteistă, valoric vorbind, ci, asemeni unor Albert Camus, Hannah Arendt si Jeanne Hersch, a cultivat politeismul axiologic. Este ceea ce neo-barbistii nu vor pricepe niciodată. In cazul ei, rigoarea etică si aceea estetică s-au contopit exemplar, oferind acea busolă de care am avut, avem si vom avea o vitală nevoie cată vreme lasitatea, oportunismul si conformismul se vor infrăți in efortul malefic de a torpila libertatea.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/perversitatea-travestiului-cine-cum-si-de-ce-o-ataca-pe-monica-lovinescu/


Planeta Humanitas (de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

29/01/2015

Tranziția românească spre democrația liberală ar fi fost mult vitregită dacă n-ar fi existat editura Humanitas. Născută în vâltoarea acelor zile fierbinți și derutante care au urmat seriei de evenimente din decembrie 1989, și pe care le numim Revoluția Română, editura Humanitas și-a asumat, ab initio, un ambițios program de recuperare înfrățit cu unul de renovare spirituală. După ani de autarhie sistematică, după decenii de propagandă imbecilizantă, îndeosebi în planul a ceea ce-ar fi trebuit să fie științele umaniste, această editură a gândit cu minuție și ceea ce putem desemna ca imaginație democratică, acea străpungere spirituală de care era absolută nevoie. Sigur, apăruseră unele cărți importante și înainte de prăbușirea regimului comunist, dar era vorba de ceea ce numeam nișe culturale. De fapt, de oaze care supraviețuiau în pofida, nu datorită acelei tiranii ideocratice.

La Humanitas au apărut cele mai importante cărți ale marilor autori interbelici, de la Mihail Sebastian și Lucian Blaga, la Emil Cioran și Eugen Ionescu. Aici au apărut cărțile noilor autori care au marcat pe veci spiritul românesc, de la Mircea Cărtărescu, la Horia-Roman Patapievici. Tot aici au apărut și tinerii istorici de felul și probitatea intelectuală ale unui Cristian Vasile. Aici au fost publicați autori iconoclaști, demistificatori, de la Lucian Boia și Neagu Djuvara, la George Steiner, Susan Sontag, Dan C. Mihăilescu și Radu Paraschivescu. Aici au apărut scrierile Monicăi Lovinescu și ale lui Virgil Ierunca.

Tot aici a fost publicat “Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România”. Aici au apărut scrieri fundamentale din Martin Heidegger și Hannah Arendt. Am aminti apoi că aici a pornit procesul totalitarismului comunist prin cunoaștere, odată cu publicarea “Marii Terori”, de Robert Conquest, și a biografiei lui Stalin, de Boris Souvarine. Tot pe planeta specială la care ne referim aici apar scrierile morale și de filosofia religiei ale lui Andrei Pleșu. Humanitas a făcut supraomenescul pentru recuperarea memoriei totalitarismelor. Cartea recent publicată, de dialoguri cu Imre Tóth, una dintre cele mai importante mărturii ale vremurilor întunecate, este încă o probă în acest sens. La fel, volumele unor Anne Applebaum, Alain Besançon, Timothy Snyder, Aleksander Wat. Lista este mult mai lungă, nu facem decât să amintim câteva nume dintr-o galaxie impresionantă.

Există, firește, și alte edituri importante în România. Le cunoaștem, le recunoaștem și le respectăm. Dar ființează ceva special, o amprenta unică, deasupra planetei Humanitas, acea aură despre care scria cândva Walter Benjamin. Pentru că, dincolo de orice alt elogiu ce-i poate fi adus, universul Humanitas este el însuși o operă de artă, inimitabilă, pulsând în propriul ei ritm, nereproductibil. Un ritm care, o spunem cu nesfârșită admirație, ne ajută să trăim întru spirit — azi și pentru mulții ani care vor veni. În seara aceasta, la Librăria Humanitas-Cișmigiu, la aniversarea cu public a 25 de ani de existență a acestei planete din sistemul nostru ideal, s-a vorbit cu afecțiune despre taina pătrunderii spiritului în lume…


Noi am invins! Revista “22″, societatea civilă și claritatea morală

27/01/2015

Mă leagă de revista “22″ un sfert de veac din propria-mi viată. Am inceput să scriu acolo din primele săptămani care urmat revoluției. Scriu, la fel de des, și astăzi. Mai intai a fost un lung dialog cu Stelian Tănase, inclus ulterior in volumul “Ghilotina de scrum”, coordonat de Mircea Mihăieș. Am tinut ani de zile o rubrică intitulată “Sociologia comunismului”. Am citit in “22″ eseuri extraordinare, interviuri de neuitat, inclusiv acela luat de Gabriela Adameșteanu lui Ioan Petru Culianu. Am urmărit lupta dusă de GDS si de revista “22″ impotriva fanatismelor de orice fel, a extremismului, antisemitismului, sovinismului, tribalismului. Am putut vedea cum apar noi voci, cum revista izbuteste să-și mențină prospetimea in pofida scurgerii timpului.

Nu știu alt caz, in intreaga presa post-decembristă, al unei reviste democratice dedicată apărării valorilor societății civile care să fi probat o asemenea consecvență și să fi atins o asemenea performanță de longevitate și credibilitate. A fost și ramâne cea mai de incredere sursa analitică asupra paradoxalei tranziții românești spre societatea deschisă. A fost și rămâne expresia cea mai vibrantă a demnității intelectualilor critici din România. A fost și ramâne glasul claritătii morale.

Am multe amintiri legate de revistă. Voi povesti aici două, cu precădere relevante pentru că sunt direct legate de două momente-cheie, unul negativ si celalalt pozitiv, din istoria recentă a României. Primul episod a avut loc in iunie 1990. Eram la Bucuresti, am mers la sediul GDS in dimineata zilei de 13 iunie, impreună cu Tudor Jebeleanu si, cred, Dan Petre. Se afla acolo Gabriel Andreescu, era si atasata culturală americană, admirabila Agota Kuperman. A apărut un student, venea de la Arhitectură, era bandajat la cap, fruntea ii era insângerată. Vorbea tremurând, avea un chip supliciat, ne-a povestit despre ororile comise de bandele securisto-minerești aduse la Bucuresti de tandemul Ion Iliescu-Petre Roman.

Eram in curte, de pe stradă se auzeau strigăte, am inteles ca se apropiau falangele de mineri, indrumate de securistii lui Voican si Măgureanu. Nu stiu ce le-a spus Gabriel Andreescu, dar nu au intrat sa devasteze sediul GDS cum probabil era plănuit. Bănuiesc ca și-a folosit intrega capacitate de convingere, oricum eram cu totii ingroziti. A fost momentul in care am realizat sur le vif cât de amenintată este incă firava societate civilă din România si m-am jurat că voi povesti tot ce-am văzut de indată ce voi ajunge acasă, in Statele Unte. Am făcut-o acolo, in “The New Republic”, dar si in tară, intr-un interviu din “22″ luat de Raluca Barac pe 16 iunie, intitulat “Paradoxul român” (a apărut in numărul din 3 august 1990 si este inclus in cartea “Ghilotina de scrum”, Polirom, 2002). Unul din subtitlurile acelui dialog era: “Experimentul neo-peronist de la Bucuresti”.

Celălalt moment esential pentru mine a avut pe 19 decembrie 2006, a doua zi dupa sedinta Parlamentului când președintele Traian Băsescu a condamnat dictatura comunistă drept ilegitimă si criminală pe intreg parcursul existentei sale. Eram mai multi prieteni stranși in biroul Rodicăi Palade, ciocneam șampanie, mâncam tort. Mihnea Berindei m-a chemat la telefonul din secretariat–era acolo Cristina Spătărelu–, mi-a spus că la celălalt capăt al firului se afla Monica Lovinescu. Emotionat, am luat receptorul si i-am spus că asistasem, cu o zi inainte, la un moment cumplit, cu circul obscen al lui Vadim și al bandei sale. Monica mi-a răspuns: “Nu contează, domnule Tismaneanu, noi am invins!”. Mi-au dat lacrimile.

Textul de mai sus este versiunea lărgită a articolului meu scris pentru numarul aniversar al revistei”22″.

http://www.revista22.ro/noi-am-invins-52662.html

De asemenea:

http://www.revista22.ro/o-poveste-cu-cafea-cola-si-vin-din-1990-sau-cum-puteai-deveni-paranoic-dupa-mineriada-52649.html

http://www.revista22.ro/noi-si-ei-de-25-de-ani-52647.html

http://www.revista22.ro/impotriva-curentului-52661.html

http://www.revista22.ro/din-superstitie-si-egoism-alaturi-de-gds–22-52648.html

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/noi-am-invins-revista-22-societatea-civila-%c8%99i-claritatea-morala/


O fertilă agendă de cercetare: Cultura românească în anii comunismului

14/01/2015

Recomand cât pot de călduros două cărți recent apărute despre destinul culturii românești sub comunism. Cea dintâi este scrisă de Luminița Marcu, asistentă universitară de literatura română la Universitatea din București și la cea din Salamanca, a doua, de fapt cel de-al treilea volum dintr-o lucrare de mare anvergură la care lucrează de ani de zile, e datorată istoricului Cristian Vasile de la Institutul “N. Iorga” al Academiei Române. Volumul Luminiței Marcu, apărut la editura Cartea Românească, se ocupă de principala revistă literară românească din anii ’50 și ’60, “Gazeta Literară”. Este o carte de analiză a ideologiei oficiale, dar și a modului cum se reflectă aceasta în opțiunile, explicite sau implicite, ale redactorilor și colaboratorilor revistei.

Apar personaje influente (Leonte Răutu, Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, Paul Georgescu), politrucii epocii, sacerdoții ortodoxiei oficiale, cenzorii și supraveghetorii “purității ideologice”, unii fanatici (Ion Vitner, Mihail Novicov), alții cinici (Petru Dumitriu, ani de zile director al Editurii de Stat pentru Literatură și Artă-ESPLA), dar și unii tineri intelectuali, precum regretatul Matei Călinescu, care, în pofida călcâiului de fier al “liniei partidului”, reușeau să salveze ceva din onoarea culturii românești. Este discutat faimosul caz Alexandru Jar din 1956 în contextul destalinizării avortate din România.

Cartea ne îndeamnă la nuanțe, nu însă la relativizări pernicioase. Comunismul a fost o ideologie totalitară, iar instituțiile culturale au fost instrumente în aplicarea ei. Luminița Marcu are nu doar o admirabilă sensibilitate estetică, ci și inteligență morală, ceea ce conferă cărții valoare durabilă și o face indispensabilă pentru orice demers menit să explice modul în care a funcționat universul simbolic al dictaturii comuniste.

Pentru a scrie această impresionantă lucrare, apărută în colecția “Istorie Contemporană” la editura Humanitas, Cristian Vasile a făcut cercetări temeinice în arhivele CC al PCR, a descoperit documente revelatoare care explică tranziția de la epoca Dej, dominată în planul politicilor culturale de modelul jdanovist, importat din URSS, la linia național-stalinistă din perioada Ceaușescu. Istoricul descoperă filiațiuni mult timp ocultate, reconstituie momente-cheie din istoria culturală (film, teatru, beletristică), demistifică varii legende țesute de scribii regimului. Cartea este o contribuție esențială la istoria intelectuală a României sub comunism. Cristian Vasile observă că peisajul nu era unul monocolor, că, îndărătul unui unanimism specios, pulsau direcții adeseori inovatoare. Lucrarea este o invitație la onestitatea memoriei culturale, la înțelegerea distribuției autorității simbolice în acele vremuri când o singură ideologie pretindea să dețină monopolul definitiv și irevocabil al adevărului. Autorul cunoaște ca nimeni altul labirintul birocrației culturale din acei ani (secția specializată de la CC, Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă, Direcția Presei și Tipăriturilor, Centrala Editurilor), iar cartea poate fi utilizată și ca ghid în acel spațiu rarefiat și opac.

De ce sunt atât de importante volumele semnate de Luminița Marcu și Cristian Vasile? În primul rând, pentru că ele contribuie la salvarea memoriei și desfid, în chip informat și cu perspicacitate analitică, tendințele actuale de romantizare, idealizare și idilizare a “proiectului comunist”. În al doilea rând, pentru că sunt foarte bine scrise, exemplare ca rigoare metodologică. În al treilea rând, pentru că stalinismul românesc, atât în faza sa radicală, cât și în aceea de hibrid între leninism și ultra-naționalism, își află puternice și decelabile prelungiri în spațiul cultural de azi, inclusiv la nivelul mentalităților. Asemenea cărți contribuie la o prea mult amânată confruntare cu un trecut traumatic, inclusiv cu fenomenul prea puțin explorat al colaboraționismului. Aceste două volume nu închid, ci deschid o fertilă agendă de cercetare. Le salut și le recomand din inimă.

http://www.cartearomaneasca.ro/catalog/carte/o-revista-culturala-in-comunism-gazeta-literara-1954-196-396/

http://www.humanitas.ro/humanitas/via%C5%A3a-intelectual%C4%83-%C5%9Fi-artistic%C4%83-%C3%AEn-primul-deceniu-al-regimului-ceau%C5%9Fescu-1965%E2%80%931974

Articolul de mia sus a aparut in editia online a  ziarului “Evenimentul Zilei”:

http://www.evz.ro/o-fertila-agenda-de-cercetare-cultura-romaneasca-in-anii-comunismului.html


Criptoantisemitismul domnului Șimonca? Despre unul din lucrurile care nu se fac. Și care totusi se face…(Actualizat)

13/01/2015

Update: Dl Ovidiu Șimonca a răspuns in “Observator Cultural” la acest articol. Nu se distanțează nici acum de revoltatorul text al lui Marius Oprea publicat in acea revistă pe care o conduce, impreună cu doamna Carmen Mușat. Nu spune nici acum că orice implicație cauzală, directă ori mediată, intre pozițiile politice ale cuiva si originea etnică a acelei persoane este o ignominie. Da, domnule Șimonca, voi studia cu maximă rigoare fenomenul criptoantisemit, mai ales in incarnarea sa ostentativ corectă politic si istoric, o formă de mistificare prea frecventă in zonele stangiste vestice pentru a avea nevoie de o deconstrucție hiper-sofisticată. Da, domnule Șimonca, “brucanizarea” ori “rollerizarea” cuiva cu care te afli in dezacord este o formă de criptoantisemitism. Este o stigmatizare. O practicau Eugen Barbu, Mihai Ungheanu, Artur Silvestri, Marian Popa si Mihai Pelin, este in continuare practicată de personaje pe care chiar nu vreau să le mai numesc. Nu vă prefaceți că nu știți acest lucru! Din punctul meu de vedere, acest dezgreabil si indezirabil “dialog” incetează acum. Nu ii voi mai răspunde d-lui Șimonca. Vorba unui bun prieten, avem treabă!

Aflu că in același numar în același număr al “Observatorului Cultural” în care istoricul Marius Oprea numește Centrul pentru Combaterea Antisemitismului drept “Centrul pentru Combaterea Foștilor Deținuți Politici”, dl Ovidiu Șimonca imi cere dovezi pentru afirmația mea că il socot antisemit. De fapt, mă gândeam la el ca la un antisemit rușinat, așa cum o spuneam, cu toate dovezile aferente prezente, într-un eseu din 2010 apărut pe blogul meu. Dl Ovidiu Șimonca nu împărtășește multe din obsesiile ortodoxist-securiste care circulă prin diverse publicații. Dl Șimonca face parte din altă categorie, aceea, insidioasa, a criptoantisemitismului voalat, deghizat, deci acel antisemitism care poate recurge la cele mai perfide atacuri mimând un fel de bună-credință. Ca atunci când, fiind atacat imund de un grup huliganic antisemit (atacat în efigie, nu eram prezent fizic acolo, altfel mă lapidau) la un fel de “protest” în fața Ambasadei SUA, dl Șimonca a avut grijă ca mai întâi să deplângă incidentul. După care, odată “acoperit” de această superficială distanțare, să mă anunțe că îmi binemerit soarta, că luările mele de poziție pot duce la asemenea reacții. Deci, blame the victim.

Îi precizez domnului Șimonca un lucru semnificativ: sunt politolog, studiez fenomenul antisemitismului în variile sale ipostaze de peste trei decenii. Nu este unul monocrom, există diferite forme de antisemitism, la fel cum există și grade de intensitate. Unii vorbesc despre iudeofobie. Există o întreagă literatură pe tema Zydokomunei, adică a mitului unei conspirații mondiale iudeo-bolșevică. Tipul de cauzalitate pe care l-a invocat dl Șimonca în 2010, și de care nu s-a delimitat nicicum vreme de cinci,ani, aparține modului de gândire antisemit, intră în categoria fantasmei țapului ispășitor. În rest, nu pot decât să-mi exprim mirarea că dl Șimonca nu a găsit de cuviință să ceară darea în judecată a lui Victor Ponta, prim ministru al României, atunci când l-a numit pe Mircea Mihăieș “fascist bătrân” și “neo-nazist”. Indignări cu geometrie variabilă într-un timp al disprețului, spre a relua titlul un roman de Malraux.

 

ovidiu simonca

 

Prima întrebare a oricui vrea să participe în chip onest la această discuție, deci chiar și dl Șimonca, în pofida polemicilor din trecut, ar trebui să fie: Are VT autoritatea științifică, deci profesională, pentru ca afirmația să fie validă? Ar fi el un martor credibil într-un proces pe acest subiect? A publicat studii în reviste recunoscute în plan epistemic și respectate moral despre antisemitism, fascism, extremism, limbaje totalitare? Exemple: East European Politics and Societies, Partisan Review, Gazeta Wyborcza, Idei în dialog, Nexus. În OC, au scris elogios despre lucrările mele pe subiect profesorii Caius Dobrescu și Victor Neumann. Deci, pe această bază consensuală, VT poate fi numit un expert. Sigur, și experții se pot înșela. Dar atunci proba erorii trebuie să o facă dl Șimonca. De pildă, să admită public că nimic, dar absolut nimic pe lumea asta nu justifică huliganisme antisemite. Că a scrie despre cauzalități gen focul și fumul în asemenea cazuri este o expresie a antisemitismului, la fel ca propozițiile gen “Brucan generează antisemitism”.

Aș ține să adaug, pe langa argumentul competenței academice, pe care sper că nici măcar “Observatorul Cultural” nu mi-l poate nega, există și un element, recunosc, de natură personală. Ca om care s-a aflat de sute de ori in poziția de obiect al celor mai abjecte insulte antisemite, am invățat cum să recunosc un antisemit. Fie el si unul rușinat.

Apoi, în text se spune limpede că despre antisemitismul d-lui Șimonca am mai scris. Când anume? În 2010. Deci domnii Serban Foarță, Liviu Ornea, Paul Cernat et alii, vor observa că a durat circa cinci ani pentru ca dl Șimonca să reacționeze. Nu contestând factual și logic ce scrisesem atunci, ci amenințându-mă cu tribunalul. Acum, este nervos că nu i-am răspuns instantaneu, in două zile.

Meditând la un raspuns pentru dl Șimonca, mi-am amintit de modul in care a fost prezentat dl Dorin Tudoran in Raportul Final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului in România (Editura Polirom, 2005, pp. 380-383). Mă refer la tematica “monopolului prin suferință” (propriu unui anume grup etnic, i.e., evreii) si la modul cum se examinează articolele lui D. Tudoran drept “derapaje” (in niciun caz filosemite). Fie-mi permis să am și eu dreptul să consider editorialul lui Ovidiu Șimonca din 2010 și articolul lui Marius Oprea din 2015 drept “derapaje” similare.

De ce l-am numit pe dl Șimonca antisemit rușinat? Nu pot decât să-i îndemn pe domnii Foarță, Ornea și Cernat să piardă câteva minute citind motivele.
Citatele sunt foarte clare:

1. “Dezavuînd comportamentul antisemit împotriva lui Vladimir Tismăneanu, putem să remarcăm, pe de altă parte, modul în care analistul de Washington s-a poziţionat pe scena politică românească – de natură să-i aducă prejudicii.” – Prin urmare, antisemitismul ca prejudiciu devine consecintă a opiniei politice. Perfecta continuitate de la logica “Homo Brucanus” – optiunea politică a unei persoane de origine evreu poate explica antisemitismul impotriva acelei persoane.

2. “…cine seamănă vînt culege furtună. Nu se poate să te porţi cu mănuşi, să-i menajezi pe Băsescu, pe Boc, pe Videanu, pe Udrea, iar pe toţi ceilalţi să-i consideri o adunătură de şnapani. A privi violent într-o parte şi extrem de îngăduitor în cealaltă parte este marea problemă a analizei politice româneşti.” – articolul se deschide cu o condamnare a antisemitismului si se inchide cu una a opțiunii politice a lui VT. In această construcție ‘logică’, antisemitismul si opțiunile pro-Băsescu sunt poziții comparabile, intră in acelasi gen ideologic, deci justifică cauzalitatea. QED.

Azi îl numesc un criptoantisemit pentru că îl consider responsabil de publicarea, fără nicio delimitare, a articolului lui Marius Oprea, cu al său titlu revoltător. Preiau conceptul din excepționala carte de dialoguri dintre Peter Vardy si Imre Toth, In viata sunt lucruri care nu se fac. Si totusi se fac (Humanitas, 2014, p. 144). In opinia mea, dl Șimonca a făcut, prin editorialul din 2010, un lucru care nu se face. Azi, se adaugă o nuanță la ceea ce-am scris in 2010–tăcerea complice in raport cu articolul scandalos al lui Marius Oprea și focalizarea iritată, chiar amenințătoare, pe mine. Imi cer asadar scuze pentru o oarecare imprecizie terminologica. Dl Simonca nu este antisemit. El este criptoantisemit, o categorie pe care imi propun sa o studiez cu maxima acribie. (Washington, DC, 13 ianuarie 2015)

Ovidiu Șimonca și problema antisemitismului

Mărturisesc că nu-mi face nici cea mai mică plăcere să scriu aceste rânduri. Editorialul lui Ovidiu Șimonca din Observator Cultural este însă plin de inexactități și afirmații care distorsionează natura activității actuale a IICCMER. Nu aș fi scris acest text dacă ar fi fost vorba de un articol de opinie al ziaristului Șimonca. Dar este editorialul unui important săptămânal cultural care își face un titlu de onoare din respingerea oricărei forme de intoleranță. Iar Ovidiu Șimonca este numărul doi, redactorul-șef adjunct al OC. Nu mai vorbesc de numele sonore care fac parte din consiliul consultativ, persoane cunoscute pentru opiniile lor anti-șovine și anti-totalitare, inclusiv un fost membru al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste cu care IICCMER colaborează direct (Sorin Alexandrescu, Ştefan Borbely, Paul Cornea, Caius Dobrescu, Mihaela Anghelescu Irimia, Liviu Papadima). Mă întreb dacă acești intelectuali pe care îi cunosc și îi respect au citit textul d-lui Șimonca și mă întreb ce reacție au avut, dacă au avut.

Primul titlu pe care m-am gândit să-l dau acestei intervenții era “Ovidiu Șimonca și ispita antisemitismului”. Trec peste atitudinea condescendentă (ori chiar mai rău) în raport cu mine și cu dl Mihail Neamțu, ca și peste suveranul dispreț arătat față de un demers științific perfect normal precum conferințele academice. Nu cred că problema expertizei științifice validată internațional în analiza și interpretarea dictaturii comuniste din România poate fi expediata atât de ușor. Trec peste ignorarea școlilor de vară, a colaborării cu Arhivele Naționale, cu CNSAS, cu Fundația “Corneliu Coposu”, cu Fundația “Konrad Adenauer”, cu Asociația “21 Decembrie”, cu Institutul Diplomatic Român, pe linia recuperării moștenirii exilului democratic. Trec peste ignorarea portalului mineriadei, a expoziției din pasajul Pieții Universității, elemente-cheie pentru a pricepe atacurile antisemite recente împotriva mea ca Președinte al Consiliului Științific (cei câțiva demonstranți protestau împotriva “anexării” analizei mineriadei de către “Tismăneanu și ai lui”).

Ceea ce uimește este faptul că dl Șimonca ocultează faptul că IICCMER a continuat să ofere elemente dezbaterii publice pentru aducerea în fața justiției a criminalilor securiști (v. workshopul despre călăul Gh. Enoiu “Tortura este profesiunea mea”), continuă să publice fișele matricole ale deținuților politici, colaborează cu Evenimentul Zilei în mod constant pe teme legate confruntarea cu trecutul dictatorial, analizează sistematic instituțiile comuniste (v. recenta dezbatere despre Comisia Controlului de Partid), susține apariția unor cărți de mare valoare legate de crimele și de ideologia comunismului, de destinele unor pesonalități remarcabile în acei ani tragici, de soarta minorităților naționale sub regimul comunist, de tulburătoarea și însângerata perioadă de după prăbușirea oficială a regimului totalitar, este implicat în proiectul Muzeului Național al Dictaturii Comuniste. Nu este scopul meu să documentez aici exhaustiv aceste contribuții. Există site-ul IICCMER care poate fi consultat de orice persoană interesată. Există o conducere executivă care poate oferi suficiente informații. Recomand în acest sens lectura Comunicatului publicat pe data de 16 august de către Comitetul Director al IICCMER:

http://www.crimelecomunismului.ro/

Personalizarea excesivă a discuției și fixarea obsesională pe persoana mea (ori pe a altcuiva) mi se par penibile, reducționiste, simplificatoare și păgubitoare. Dar și revelatoare, din nefericire. Dragoș Paul Aligică a publicat anul trecut în Idei în dialog un articol ce-și menține pe deplin actualitatea (“Controversele Tismăneanu”). Trec și peste ideea absurdă și insultătoare că oameni ca H.-R. Patapievici ori Mircea Mihăieș ar fi cumva “remorcați” de mine pentru a servi o fictivă mașină progandistică pro-Traian Băsescu (aflați în “trena” mea). Nu ni se acordă, se pare, creditul autonomiei de gândire, al independenței de atitudine. Suntem marionete, ființe fără demnitate și fără libertate interioară. Suntem deficitari la capitolul onoare. Oricum, în spiritul jurnalisticii autentice, ar fi normal ca Ovidiu Șimonca să viziteze IICCMER și să constate la fața locului ce se face și ce nu se face acolo. Redacția OC și sediul IICCMER nu se află pe planete diferite. Firesc ar fi să compare ceea ce se face în Institut cu obiectivele stipulate în mandatul nostru.

Ar trebui discutat atent și responsabil un lucru extrem de important: niciun fel de atitudine publică a mea ori a oricui altcuiva, pro sau anti o personalitate politică, nu poate justifica în chip “cauzal” (vântul și furtuna) antisemitismul. O intervenție pe forumul OC semnată “Aya” luminează cu exactitate acest element. A afirma (ori a sugera) public acest fals nexus (VT a îmbrățișat cauza lui Traian Băsescu, a devenit un “propagandist”, a mers la Neptun în 2007, a zămislit “vântul”, deci iată de unde se naște “furtuna”) îl califică, din punctul meu de vedere, uman, dar și profesional, pe Ovidiu Șimonca drept promotor al unei argumentații de tip antisemit (deocamdată rușinat). Andrei Pleșu a publicat recent în Adevărul un text cât se poate de limpede legat de aceste atacuri venite dinspre extrema dreaptă (revista Axa și alte asemenea formațiuni). Nu e vorba de mine, ci de un principiu: antisemitismul este intolerabil, este imund, este abject. Fără niciun fel de adăugiri, fără explicații suplimentare, fără echivocuri și mai ales fără inventarea de cauzalități justificative.

Judecarea cuiva pe bază de antecedente genetice (origine socială ori etnică) este o atitudine inadmisibilă, ofensatoare și repugnantă. Niciun intelectual democrat nu poate accepta acest gen de cauzalitate pe care istoricul Léon Poliakov o definea drept diabolică. Exercițiul de șchiopătândă logică și inexistentă empatie al lui Ovidiu Șimonca este un ecou al pozițiilor de genul: “X” a colaborat cu comunismul, “X” este evreu, de ce se miră “X” că este atacat de pe poziții antisemite (pe care eu, firește, am grijă să le declar blamabile). Dacă Ovidiu Șimonca ținea să condamne aceste atacuri pestilențiale, trebuia să se mențină la subiect, nu să propună o divagație explicativă, de fapt o raționalizare menită să devină justificare. Nu știe el oare că, spre a relua ideea lui Sartre, nu evreul creează antisemitismul, ci antisemiții îl construiesc pe evreu? Nu este la curent cu scrierile unui cunoscut prozator român pentru care există o legătură (tot quasi-cauzală) între “comportamentul evreilor” în iunie 1940 și masacrele antisemite care au urmat după iunie 1941?

Ovidiu Șimonca are merite importante în jurnalistica democratică românească. În ultimii ani am ajuns pe poziții adeseori divergente, chiar greu de reconciliat, dar n-am uitat dialogurile noastre. El nu este Dan Culcer, iar Observator Cultural nu este Asymetria. N-aș polemiza niciodată cu Dan Culcer tocmai pentru că îi știu fixațiile. Cum nu polemizez cu Vadim și alții ca el. Ovidiu Șimonca a făcut și erori (între acestea, cum probabil o recunoaște chiar el, încrederea în Cornel Nistorescu, asocierea nemijlocită cu el și cu campaniile sale la un ceas când acesta nu mai avea nici cea mai mică legătură cu fostul director al Evenimentului Zilei din anii luptei împotriva mexicanizării țării). Toți putem face ceea ce se cheamă des faux pas. Putem discuta multe lucruri în care suntem în dezacord câtă vreme nu practicăm critica de anihilare. Dacă aș fi în locul lui Ovidiu Șimonca mi-aș reciti textul și aș înțelege că am alunecat pe o pantă lamentabilă. Sper sincer că nu și ireversibilă.

PS: Este interesant că dl Șimonca face un număr considerabil de precizări pe forum, de dimensiuni egale cu editorialul său. Rămâne însă faptul că articolul se intitulează “Cine seamănă vânt culege furtună” și se referă expressis verbis, în primul paragraf, la atacurile antisemite împotriva mea, după care urmează povestea “cauzelor furtunii”. Unele dintre aceste atacuri infame au fost respinse cum se cuvine în articolul menționat al d-lui Andrei Pleșu (celelalte au venit ulterior). Simplu, clar, tranșant, fără fandări și fără trimiteri piezișe la pretinse explicații pentru ceea ce este absolut nejustificabil. Aceste atacuri nu au nimic de-a face cu schimbarea conducerii IICCMER ori cu analiza pe care o fac situației din România și pe care Ovidiu Șimonca o consideră “propagandă pro-Traian Băsescu”. Ele durează din anii ’90, cum ușor poate constata dl Șimonca dacă va răsfoi presa extremistă (și nu numai, ba chiar și cea fesenistă) a epocii. Îi reamintesc că în 2006, în Ziua, doamna Miruna Munteanu publica un articol, cu “argumente” similare celor din Asymetria, intitulat “Tismăneanu, comunismul și evreii”. Mi-e teamă că noua tematică, la care regret să-l văd subscriind, ar suna “Tismăneanu, Băsescu și evreii”. Asociat așadar cu Băsescu, susținându-l pe acesta, Tismăneanu să nu se plângă că devine ținta atacurilor antisemite. “Cui i-e frică de lup nu se duce în pădure”. Deci, devenind, în opinia sa, “partizanul” lui Traian Băsescu, aș fi declanșat “furtuna antisemită”. Îmi pare rău, dar nu am cum să accept o asemenea logică întoarsă pe dos. Este un non sequitur care mă stupefiază și mă înfioară. (Updated 16 august 2010)”

http://www.observatorcultural.ro/Cine-seamana-vint-culege-furtuna*articleID_24121-articles_details.html

https://tismaneanu.wordpress.com/2010/08/15/ovidiu-simonca-si-problema-antisemitismului/

http://www.contributors.ro/cultura/a-fost-ucis-un-brad-tanar-ioan-petru-culianu-ar-fi-putut-implini-65-de-ani/

http://www.observatorcultural.ro/Cerere-catre-profesorul-Vladimir-Tismaneanu*articleID_31296-articles_details.html

Recomandări bibliografice:

http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-via%C5%A3%C4%83-sunt-lucruri-care-nu-se-fac-%C5%9Fi-care-totu%C5%9Fi-se-fac

http://www.polirom.ro/catalog/carte/fantasmele-salvarii-381/

Pentru expertiza mea in chestiunea variilor chipuri ale antisemitismului post-comunist, cazul românesc:

Vladimir Tismaneanu, “Fascism, Anti-Semitism, and Mythmaking in East Central Europe–the Case of Romania,” in Randolph L. Braham, ed. “The Destruction of Romanian and Ukrainian Jews During the Antonescu Era.” Social Science Monographs; East European Monographs, no. 483. Boulder; New York: Columbia University Press, 1998 (http://www.phdn.org/archives/www.ess.uwe.ac.uk/genocide/reviewsh15.htm)

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/criptoantisemitismul-domnului-%c8%99imonca-despre-unul-din-lucrurile-care-nu-se-fac-%c8%99i-care-totusi-se-face/


Superlativul Anului la categoria “Subterana intelectuala”

11/01/2015

Se acorda ex aequo profesoarei Alina Mungiu-Pippidi de la Hertie Schoool din Berlin, si lui Dorin Tudoran, fost disident anticomunist si fost sfetnic politic al partidului-televiziune din buzunarul lui Dan Voiculescu, aka Felix.

Motivatie: Sa fii sotia nepotului de fiica a lui Nicolae Iorga si sa te distrezi pe seama celor care critica decorarea de catre presedintele Klaus Iohannis a unui admirator al “moralitatii legionare”, este o realizare unica. De asemenea, sa fi fost prieten cu Monica Lovinescu si cu Virgil Ierunca, iar acum sa fii luat in brate de fratii Roncea, de Ovidiu Hurduzeu, de Mircea Platon si de Iulian Capsali, este, nu mai putin, o realizare unica.

 

 

 

Mentiuni (ne)onorabile: Vasile Ernu, Costel Rogozanu, Iulian Capsali. Vor fi luati in consideratie pentru anul viitor.

Articolul de mai sus se doreste un raspuns cordial la aceste doua postari:

http://www.dorintudoran.com/o-victorie-stralucita/

PS Din motive pe care profesoara de la Hertie School le intelege foarte bine, sunt convins, o anunt pe aceasta cale ca imi dau demisia din board-ul consultativ international (International Advisory Board)  al revistei “Romanian Journal of Political Science”. Este evident pentru orice persoana de buna-credinta ca nu pot dezonora, tocmai eu, cel infierat de “Romania Curata”, un asemenea consiliu. Cum se obisnuieste, cand te retragi dintr-un asemenea Board, poti nominaliza pe cineva. Eu il nominalizez pe dl Dorin Tudoran. Motivatia este expusa mai sus.

http://www.sar.org.ro/polsci/

Recomandari de lectura:

http://www.contributors.ro/editorial/il-mai-%c8%9bine%c8%9bi-minte-pe-relu-fenechiu-despre-gafele-preziden%c8%9biale-ale-d-lui-klaus-iohannis/

http://www.contributors.ro/cultura/a-fost-ucis-un-brad-tanar-ioan-petru-culianu-ar-fi-putut-implini-65-de-ani/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/sindromul-capsali-ayatolahul-tismaneanu-si-pungu%c8%9bele-de-sange/

http://www.contributors.ro/cultura/despre-civilitate-si-acuratete-cateva-precizari-pentru-doamna-alina-mungiu-pippidi/

http://www.contributors.ro/cultura/presupusul-plagiat-al-d-lui-ponta-si-onoarea-mediului-academic-romanesc-un-scurt-raspuns-profesoarei-alina-mungiu-pippidi/


Ingineria sufletului sub microscop: Comunismul si cultura

11/01/2015

Comunismul a fost, mai presus de orice, o tentativă utopică, dar pretins ştiinţifică, de modificare a condiţiei umane. Revoluţia comunistă, aşa cum a fost, in chip mesianic, vestită de Karl Marx, şi apoi infăptuită de Lenin şi de leninişti, era una socială, politică, economică, dar, în chip decisiv şi obsesiv, era una antropologică şi civilizatională. Se propunea un model alternativ modernităţii burgheze. Morala proletară era contrapusă celei filistin-mercantile. “Omul Nou” era, ca şi in cazul naţional-socialismului in Germania, fiinţa mitologică pentru care nu există obstacole invincibile, fortăreţe inexpugnabile. Arta trebuia să celebreze “Omul Nou”, nu să se complacă in nostalgii lirice si experimente “decadente”. Revoluţia culturală, nu una temporară, ci permanentă, era un imperativ existenţial pentru aceste partocraţii ideocratice, spre a folosi conceptul lui Martin Malia. Unul din primele decrete ale lui Lenin, odată luată puterea de catre bolşevici, a fost legat de construirea monumentelor si statuilor “erei noi”, asemuite catedralelor Evului Mediu. In anii 30, Stalin i-a numit pe scriitori “inginerii sufletului”. Stia el de ce…

Istoricul Cristian Vasile a reuşit admirabila performanţă de a oferi o trilogie, deopotrivă originală ca perspectivă, impresionantă ca documentaţie şi incitantă ca scriitură, despre metodele, instituţiile şi oamenii care au servit, in România comunistă, proiectul aceste revoluţii culturale fără de sfarşit. Public aici prefaţa mea la al treilea volum, apărut zilele acestea la Humanitas, in colecţia “Istorie Contemporană”. Il recomand cu încântare intelectuală şi sincer entuziasm.

“Ne aflăm în faţa unei cărţi pe care eu o consider parte a unei remarcabile trilogii. Cred că şi în istoriografie, la fel ca în literatură, este o performanţă cu totul specială să reuşeşti să duci la capăt un astfel de demers. În 2010 Cristian Vasile publica volumul Literatura şi artele în România comunistă, 1948–1953 (Humanitas) – punct de reper istoriografic şi politologic, introdusă deja în diverse bibliografii, recenzată favorabil în ţară şi în străinătate, inclusiv în prestigioasa publicaţie Slavic Review. În esenţă, în carte era vorba despre epoca stalinismului dezlănţuit reflectată în cultură – o cultură de Război rece – şi despre realismul socialist uniformizator până la sufocare, specific pentru era jdanovismului.

Lucrarea a fost continuată de un al doilea volum – Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej (Editura Humanitas, București, 2011) – care a întregit imaginea despre primele două decenii de comunism, fiind răsplătit în decembrie 2013 cu Premiul „Nicolae Bălcescu“ al Academiei Române. Cartea pe care o prefaţez acum completează această istorie politică a literaturii şi a artelor sub comunism. Fără să îşi fi propus – datorită acestor aprox. 1000 de pagini – Cristian Vasile îi dă o replică lui Marian Popa, cu al său montaj conspiraţionist, vădind accente xenofobe. Demersul lui Cristian Vasile, în egală măsură diacronic şi sincronic, surprinde cu acuitate articulaţiile, încrengăturile şi reverberaţiile acţiunilor decise de aparatul ideologic.

Cristian Vasile are darul unui istoric care lucrează sistematic şi caută atât clarificări conceptuale, cât şi puncte de reper. Cred că va reuşi să îşi convingă cititorii că anul 1974 poate fi considerat un moment de răscruce. Nu este primul care propune această bornă cronologică, însă în cartea lui delimitarea este susţinută atât de cercetarea atentă a legislaţiei comuniste, dominată din ce în ce mai mult de impunerea normelor unitare şi a educaţiei comuniste (am prins schimbarea denumirii Ministerului Educaţiei pe când eram student la Filozofie, secţia Sociologie, după cum am prins şi momentul „Tezelor din iulie“), cât şi de examinarea documentelor de arhivă. Legea presei din 28 martie 1974 – care a frânt multe destine, fiind utilizată de către poliţia secretă ca unealtă de şantaj – este un alt punct de ruptură (prima şi singura lege de acest fel sub regimul comunist). Am toate motivele să cred că la momentul 28 martie 1974, când s-a şi proclamat preşedinte al RSR (cu sceptru şi eşarfă tricoloră, dar fără coroană!), N. Ceauşescu nu era îngrijorat de conţinutul unor ziare si reviste precum Scânteia sau Era socialistă (ex–Lupta de clasă). Mai degrabă era neliniştit de supravieţuirea unor elemente de spontaneitate publicistică în presa literar-artistică şi studenţească. Am cunoscut această presă (“Amfiteatru”, Viaţa studenţească etc.) eu însumi, în calitate de cititor atent şi colaborator începând din 1973; sigur că regret anumite fraze pe care le-am publicat (manipulate recent într-un mod abject). Era preţul plătit în epocă pentru şansa de a publica într-o pagină precum „Dialectica ideilor“ de la Viaţa studenţească, de a scrie despre marile curente filozofice şi sociologice din Occident, de a dezmorţi registrul terminologic şi de a sparge carcasa asfixiantă a limbii de lemn. Însă pot să depun mărturie că în jurul acestor reviste se strânseseră energii pozitive care puteau să genereze un nonconformism cu potenţial periculos pentru regimul comunist, pentru naţional stalinismul deja înstăpânit. Îi amintesc aici doar pe: Ioan Buduca, Radu G. Ţeposu, Mihai Dinu Gheorghiu, Andrei Corbea Hoişie, Matei Vişniec, Ioan Groşan, dar au fost mulţi alţii – şi mă refer numai la anii 1970. (Şi) din acest motiv a fost vital pentru Ceauşescu să pună o stavilă şi să mărească numărul infracţiunilor, contravenţiilor şi restricţiilor prin intermediul legii presei.

Fără să conteste semnificaţia momentului Iulie 1971, ca punct de răscruce, ca detonator al noii glaciaţiuni, Cristian Vasile demonstrează că impactul „Tezelor“ a fost amânat de mai mulţi factori şi nu s-a vădit imediat la nivelul actelor normative. De altfel, în discursurile ulterioare ale lui N. Ceauşescu şi în documentele de partid referirile nu sunt atât la „Teze“, cât la documentele Plenarei CC al PCR din noiembrie 1971 sau la lucrările Conferinţei naţionale din iunie 1972. „Tezele din iulie 1971“ au rămas mai ales în memoria colectivă traumatizată a intelectualităţii române. Dramaturgul Aurel Baranga, romancierul şi scenaristul Titus Popovici, jandarmul cultural Eugen Barbu (altminteri un prozator talentat) şi alţi câţiva au salutat aceste teze şi au făcut gesturi nefaste pentru a intra în graţiile puterii şi mai ales ale lui Ceauşescu. A fost o modalitate de a parveni, de a beneficia de diverse avantaje şi privilegii.

Cum spuneam şi cu altă ocazie, Gheorghe Pintilie (Pantiuşa Bodnarenko) a fost braţul înarmat al partidului, iar A. Baranga s-a numărat printre comediografii oficiali. Îmi amintesc că în 1971 a circulat şi o vorbă de duh despre cei doi. Cu prilejul aniversării a 50 de ani de la înfiinţarea PCR, imediat după 8 mai 1971, N. Ceauşescu l-a decorat pe Gheorghe Pintilie cu Ordinul Tudor Vladimirescu, clasa a II-a, iar pe Aurel Baranga cu “Meritul cultural”, clasa a II-a. Pantiuşa – omul care l-a ucis pe Ştefan Foriş cu lovituri de rangă în cap – era astfel răsplătit de partid, la puţin timp după ce N. Ceauşescu condamnase practicile din timpurile Securităţii dejiste. Aurel Baranga era şi el decorat, iar un mucalit prezent la ceremonie observa că partidul a decis să decoreze „şi ranga şi Baranga“.

Cu riscul de a-i supăra pe cei care au gustat comediile lui Aurel Baranga, cred că el face parte din categoria acelor intelectuali şi artişti care şi-au trădat misiunea prin complicitatea cu o putere tiranică. Captivantul capitol din carte (Viaţa artistică şi teatrală de la montarea lui Ionesco la suspendarea „Revizorului“) este şi el ilustrativ în acest sens. Îmi aduc aminte că înainte de a părăsi România am răsfoit (pseudo)memoriile lui Baranga; părea că se dezice de conţinutul unor piese, de trecutul realist socialist. Erau acolo şi unele pasaje de o rară maliţie la adresa debarcatului veteran comunist Alexandru Bârlădeanu (soţia lui Baranga, actriţa Marcela Rusu, fusese căsătorită cu fostul ţar al economiei româneşti). Fostul trâmbiţaş al stalinismului literar poza în promotor al artei autentice. Ba chiar contesta – în răspăr cu tezele ceauşismului – rolul didactic al teatrului. Dar – într-un mod foarte… bizantin – adauga apoi că jurnalul său este o lucrare de ficţiune! Aurel Baranga nu este un Procopius din Cezareea român, ci mai degrabă – aşa cum l-a descris Nicolae Manolescu – scriitorul care întruchipează poate cel mai desăvârşit spiritul dramaturgiei realist-socialiste.

Mi se pare fascinantă şi povestea înfiinţării Muzeului naţional de istorie (care se regăseşte în primul capitol al cărţii). N. Ceauşescu i-a stabilit sediul în clădirea fostei Poşte centrale de pe Calea Victoriei şi i-a schimbat denumirea. Din a doua jumătate a anilor 1970 muzeul a fost pus din ce în ce mai mult în slujba cultului personalităţii celor doi Ceauşescu. Dar cum după martie 1977 cutremurul a afectat şi clădirea, la cel mai înalt nivel s-a luat în calcul şi construirea unui alt sediu pentru muzeul naţional de istorie. Aşa se face că în anii 1980 a început în zona Cotroceni-Splaiul Independenţei edificarea noii clădiri, mai exact în perimetrul delimitat de Dâmboviţa-Str. Ştirbei Vodă şi Calea Plevnei. În paralel, zona Uranus şi alte cartiere erau sortite pieirii. Din 1981 nu mai eram în ţară şi nu am fost nevoit să asist la această operă terifiantă de demolare şi reconstruire a Bucureştiului. Urmăream însă de la distanţă tot ce se întâmplă în România şi în general în întreg Blocul Sovietic. La 23 august 1989 construcţia nu era terminată, dar Ceauşescu a ţinut să asiste la parada de ziua naţională de la o tribună improvizată în sediul viitorului Muzeu. Casa Poporului – redenumită a Republicii – se înălţa în apropiere şi reprezenta templul unei religii politice ubueşti; sediul Muzeului ar fi fost o anexă a acestui templu.

Nu ştiu dacă Cristian Vasile va continua această trilogie prin analizarea impactului ceauşismului târziu asupra vieţii culturale. Cert este că el a furnizat deja istoriografiei române un triptic esenţial pentru cunoaşterea mecanismelor cenzorial-ideologice de control şi modelare a domeniului literar şi artistic. Graţie lui Cristian Vasile, ştim cum a funcţionat aparatul cultural ideologic comunist în România, care au fost resorturile lui psihologice şi sociologice, cum a fost organizat câmpul simbolic al dominaţiei totalitare, atât în versiunea ei originară, de o duritate colosală, cât şi în cele ulterioare, cu ale lor iluzii, abdicări, compromisuri şi speranţe eşuate.

Washington, DC
7 februarie 2014″

Link la carte:

http://www.humanitas.ro/humanitas/via%C5%A3a-intelectual%C4%83-%C5%9Fi-artistic%C4%83-%C3%AEn-primul-deceniu-al-regimului-ceau%C5%9Fescu-1965%E2%80%931974

Recomandari:

http://www.humanitas.ro/humanitas/politicile-culturale-comuniste-%C3%AEn-timpul-regimului-gheorghiu-dej

http://www.humanitas.ro/humanitas/literatura-%C5%9Fi-artele-%C3%AEn-rom%C3%A2nia-comunist%C4%83

http://www.humanitas.ro/humanitas/perfectul-acrobat-leonte-r%C4%83utu-m%C4%83%C5%9Ftile-r%C4%83ului

http://www.contributors.ro/global-europa/leninismul-lui-ceau%c8%99escu-un-palimpsest-din-balcani-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/

http://www.cartearomaneasca.ro/catalog/carte/o-revista-culturala-in-comunism-gazeta-literara-1954-196-396/

http://www.librariaeminescu.ro/isbn/973-1960-95-1/Dorin-Liviu-Bitfoi__Asa-s-a-nascut-omul-nou-in-Romania-anilor-50

http://www.edituravremea.ro/ceausescu–critic-literar

http://www.polirom.ro/catalog/carte/explorari-in-comunismul-romanesc-volumul-al-iii-lea–3142/

http://www.newstatesman.com/books/2010/05/soviet-russia-stalin-westerman

http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=1399

http://www.editions-harmattan.fr/index.asp?navig=catalogue&obj=livre&no=23459


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 189 other followers