Luciditate, cinism şi comunism: Kołakowski, Žižek şi Troţki

17/03/2015

Puține texte au formulat mai direct, mai limpede, ori chiar mai brutal natura violentă a ideocrației bolșevice, disprețul total al leninismului în raport cu orice formă de legalitate, deci cu însăși ideea de Rechtsstaat, decât pamfletul lui Lev Troțki, “Terorism și comunism”. În volumul al II-lea din trilogia sa, “Principalele curente ale marxismului” (apărută la Curtea Veche Publishing), Leszek Kołakowski observa că lucrarea, scrisă atunci când Troțki, universal perceput ca mâna dreaptă a lui Lenin, se afla la putere, era comandantul suprem al Armatei Roșii în plin război civil și război cu Polonia, reprezintă cea mai generală prezentare a teoriei statului sub “dictatura proletariatului”, dar și “relatarea cea mai explicită a ceea ce avea să fie numit sistemul totalitar”.

Pentru Troțki, principiile kantiene despre natura sacră a vieții umane nu erau decât un jalnic verbiaj demagogic-preoțesc. Criticii Revoluției Bolșevice, între care social-democratul Karl Kautsky, erau stigmatizați, în spiritul manicheismului leninist, drept mizerabili renegați. Troțki recurgea cu arogantă fervoare, fără urmă de reticență ori de auto-îndoială, la glorificarea delirantă a violenței. Îl prefigura în acest sens nu doar pe hiper-rivalul său Stalin, dar și pe Mussolini, ori mai târziu pe Mao, Fanon și Che Guevara. Scriu aceste rânduri și parcă aud reproșul că am devenit noltist (așa cum a fost acuzată Monica Lovinescu). Faptele nu mai contează în discursul ventriloc al unei corectitudini istorice care anulează cronologia pentru a susține ideologia. Afinitățile indubitabile dintre cele două totalitarisme gemene sunt negate în numele “idealismului” primordial al bolșevismului, ori al marxismului, offspring [vlăstar] al Luminilor.

Bolșevismul originar pe care Troțki l-a îmbrățișat necondiționat în 1917, însemna cultul partidului-predestinat, al avangardei înzestrate cu acces la cunoașterea istorică absolută, substitut lumesc al Spiritului Absolut hegelian, deci al divinității. Tocmai acest hybris a dus al cultivarea unui demonism salvaționist-profetic cu efecte cataclismice. Fundamentul acestei viziuni, dar și al practicilor teroriste pe care le-a inspirat, este utilitarismul exacerbat în plan etic. Apoteoza devotamentului necondiționat, a acelui spirit de partid (partiinost‘) care avea să facă atâtea ravagii, a credinței oarbe. Ceea ce sociologul Steven Lukes numește the moral blindness of communism [cecitatea morală a comunismului]. Spunea Lenin: “Afirmăm că moralitatea noastră este în întregime subordonată intereselor luptei de clasă a proletariatului”. Care interese, desigur, vor fi identificate (dictate) de “Statul Major” al revoluției, deci de Lenin și camarazii săi. Concluzia lui Kołakowski: “Omnipotența Minciunii nu s-a datorat ticăloșiei personale a lui Stalin, ci a fost singura formă de legitimare a unui regim întemeiat pe principii leniniste. Sloganul vânturat constant în timpul dictaturii lui Stalin, ‘Stalin este Leninul zilelor noastre’, era astfel de o perfectă acuratețe”. O abordare care merge dincolo de caracterologie, de psihopatologie (neîndoios importante) și luminează resorturile interne, cauzale ale dezastrului. Este doar aparent paradoxal faptul că marxiști jurați continuă să vadă în “deraierea” stalinistă efectul paranoiei individuale. Chestiunea este că paranoia făcea parte din codul genetic al sistemului.

Așa a văzut lucrurile Leszek Kołakowski. Filosoful sloven Slavoj Žižek, altminteri un informat exeget al tradiției hegeliano-marxiste, dar și un neo-stângist pentru care declarațiile cele mai teribiliste par să fie forma firească (și unica) de a obține atenția mediilor academice vestice (și, mai nou, estice), ne prezintă un alt Lev Davidovici în introducerea la ediția din 2007 a cărții lui Troțki (v. Terrorism and Communism, London: Verso, 2007). Volumul face parte dintr-o serie de texte faimoase (ori mai degrabă infamous) din tradiția radicalismului revoluționar. Bijuterii teoretice precum “Slavoj Žižek presents Mao: On Practice and Contradictions” [Slavoj Žižek îl prezintă pe Mao: Despre practică și contradicții]. Ori, dacă doriți să ajungeți la sursele paradigmelor redemptiv-utopice ale veacului XX, Slavoj Žižek presents Robespierre: “Virtue and Terror”. [Slavoj Žižek îl prezintă pe Robespierre: Virtute și Teroare]

Fac parte dintre cei care mai cred că merită să polemizezi cu Žižek. Fostul disident sloven, admirator mărturisit nu doar al lui Karl, dar și al fraților Marx, nu este doar un farseur (deși este fără îndoială și un self-promoting buffoon), în mod cert nu s-a înrolat în mișcări politice nihiliste (deși pare să simpatizeze cu ele). Este un Tariq Ramadan al stângii neo-marxiste. Jonglează cu concepte preluate de la Adorno, Lacan, Derrida, Deleuze, Eagleton, Jameson, Agamben, Badiou, cunoaște în detaliu istoria marxismului și a mișcării comuniste mondiale, a citit cam tot ce se poate citi în teoria ideologiei și în filosofia post-modernă, se simte la el acasa în sociologia cunoașterii (cu recente incursiuni în domeniul teologiei). În plus, când vrea, poate scrie captivant. Pe scurt, un (frivol-pervers) magician al ideilor (nu întâmplător se ocupa Thomas Mann de tema magicianului). Din specia tânărului Georg Lukács, dar și din aceea a lui Nae Ionescu: un regat pentru un bon mot…

Motiv pentru care, tocmai el, maniacul notelor bibliografice, nu consideră de cuviință să trimită la trilogia kołakowskiană. I-ar strica jucăria conceptuală, micul edificiu categorial menit să-i exonereze pe Lenin și pe Troțki, în detrimentul demonizatului Stalin (cvasi-inconștient reflex hrușciovist). Ca și cum Stalin s-ar fi născut din neant, nu din cultura politică a bolșevismului. Se fac referințe la Lars Lih (absolut OK), dar se recurge la ironii deloc subtile la adresa lui Martin Malia și Orlando Figes. Intelectualii din jurul lui Partisan Review în ultima fază a revistei sunt anatemizați drept “neoconservatori belicoși” (mă mândresc că fac parte din acel grup pentru care liberalismul anticomunist, inspirat de Daniel Bell, William Philips, Lionel Trilling, Sidney Hook, Melvin Lasky, Nicola Chiaromonte și Dwight Macdonald rămâne o opțiune vitală). Se sugerează că însuși asceticul torționar Felix Edmundovici Dzerjinski, arhitectul Cekăi, a fost un romantic, un idealist dispus să ucidă în numele purificării umanității.

În concepția lui Žižek, bolșevismul anului disperării (1920) a avut “grandoare istorică” (o temă care se conturează mai nou și în gândirea lui G. M. Tamás, alt reper al neo-stângiștilor). Tot așa cum pentru Heidegger național-socialismul anului 1933 avea “grandoare istorică”. Tragedia sovietică, crede Žižek, nu a fost a popoarelor supuse unui experiment halucinant, ci a liderilor bolșevici însingurați, izolați, luptând cu “eroism” pentru salvarea himerelor lor. Pentru Žižek, adevăratul Troțki nu este cel care a criticat, încă din 1903, iacobinismul leninist, ci febrilul administrator al fericirii universale, cel care dispunea militarizarea forțată a economiei și distrugerea oricărui spațiu de pluralism în numele inventării/plăsmuirii Omului Nou: “…probabil că semnificantul ‘Troțki’ este cea mai apropiată etichetare a ceea ce merită salvat din moștenirea leninistă”. Cât privește “moștenirile leniniste”, evident că Žižek nu are nimic de spus despre contribuțiile lui Ken Jowitt…

Concluzia lui Žižek, pe urmele noului/vechiului său idol Troțki, este că leninismul nu conducea logic spre stalinism, că totul a fost de fapt un joc al contingențelor, al rătăcirilor și al destinelor individuale: “Sugerăm aici că deși este limpede că stalinismul s-a născut din condițiile originare ale Revoluției din Octombrie și ceea ce i-a urmat imediat după, nimeni nu ar trebui să excludă aprioric posibilitatea ca, dacă Lenin ar mai fi rămas sănătos câțiva ani și l-ar fi îndepărtat pe Stalin, ceva cu totul diferit să fi apărut — sigur, nu utopia ‘socialismului democratic’, dar, cu toate acestea, ceva substanțial diferit de stalinistul ‘socialism într-o singură țară’, rezultatul unei serii de decizii politice și economice mult mai ‘pragmatice’ și spontane, complet conștiente de propriile limitări”. (p. XXIII)

Rar mi-a fost dat să citesc un text mai anistoric, mai fals, mai rarefiat din punct de vedere al relației cu personajele, evenimentele și conjuncturile acelor timpuri: Žižek preferă să uite că Lenin și Troțki au fost cei care au lichidat Adunarea Constituantă (lucru care a provocat acerba critică din partea Rosei Luxemburg), au interzis partidele politice (inclusiv pe foștii aliați, eserii de stânga), au suprimat dreptul la fracțiuni în corpul absolut omogen al entității mistice a Partidului și ordonat reprimarea revoltei anti-totalitare de la Kronstadt (martie 1921). “Eroismul” lor a fost unul al iresponsabilității istorice, politice și mai ales morale. Jucând cu ostentativă plăcere rolul noului Naphta, oracol al resurecției a ceea ce s-ar putea defini drept le désir de révolution [pofta de revoluție], Žižek pledează pentru reabilitarea experiențelor chiliastice, a soteriologiilor seculare, a mesianismelor vizionare, pentru regăsirea unei “authentically apocalyptical Paulinian atmosphere” [“atmosfere apocaliptice paveliste [v. Sf. Pavel] autentice”], fără să se sinchisească de gropile comune pe care nu vom conteni să le descoperim pretutindeni unde s-a încercat aplicarea visurilor leniniste. Cu vișinskiană elocință, el acuză establishmentul liberal-conservator (“the canailles of cynical wisdom”/canaliile înțelepciunii cinice) de toate viciile, erorile și păcatele posibile. În fapt, diagnosticul îi poate fi aplicat cu minime schimbări lexicale: la canaille of cynical irresponsibility/ canalia iresponsabilității cinice.

PS: Precizez că volumul lui Slavoj Žižek, Ați spus cumva totalitarism? (trad. rom. de Veronica Tomescu), apărut în 2005 la Curtea Veche Publishing în colecția Constelații, pe care o coordonez, precede (chiar dacă anunță cumva) radicalizarea din ultimii ani a filosofului sloven.

Eseul meu despre Kołakowski, „Filosoful libertății”, a apărut în traducere poloneză în Gazeta Wyborcza, cotidanul condus de Adam Michnik. Tot acolo au apărut texte de Krzysztof Pomian, Timothy Garton Ash, Tadeusz Mazowiecki, Zygmunt Bauman, Marcin Król, precum și un interviu cu Slavoj Žižek, noul teolog al revoluției, care revine asupra divergențelor sale cu Kołakowski legate de leninism, dar și de Ernst Bloch, Școala de la Frankfurt, etc.

Articolul de mai sus a fost transmis la postul de radio Europa Liberă:

http://www.europalibera.org/content/blog/26906022.html

Textul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26906018.html

Recomandări:

http://www.contributors.ro/global-europa/ideile-au-consecin%C8%9Be-despre-marxism-marxologie-%C8%99i-gulag-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/rosa-luxemburg-lenin-%c8%99i-cauzele-pierdute-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/marxism-bol%C8%99evism-%C8%99i-hybrisul-iacobin-al-lui-slavoj-zizek/

http://www.contributors.ro/global-europa/14404/


“Scuipatul în sus se naște dintr-o disperare neputincioasă”: Reflecții despre un eseu de Gabriel Liiceanu

12/03/2015

Reiau aici un fragment din memorabilul eseu publicat azi de Gabriel Liiceanu pe platforma Contributors. Il recomand călduros tuturor celor care cred in libertate, civilitate și demnitate, celor care refuză să participe la ofensivele urii, celor care nu gustă câtusi de puțin, ba chiar le repugnă, ceea ce numesc voluptatea ticăloșiei. Aflu că Ovidiu Simonca, redactor-sef adjunct al “Observatorului Cultural”, se simte vizat de articolul lui Gabriel Liiceanu. Am postat un scurt comentariu pe forumul acelui text. Iată-l: “Se spune ca Vladimir Maiakovski, plictisit de mizeriile proferate de un critic din epoca, pe numele sau Kovaliov, ar fi numit astfel un personaj din “Plosnita”. Criticul s-a infuriat ingrozitor, a amenintat ca-l da pe autor in judecata. Maiakovski i-ar fi raspuns: “Stimate tovarase Kovaliov, Va rog sa consultati cartea de telefon si sa vedeti cati Kovaliovi apar acolo. De ce numai Dvs v-ati simtit vizat?” Intr-adevar, de ce?

Precizez că polemica mea cu OC si cu dl Simonca este legată de două articole apărute in acea revistă. Primul, al lui Ovidiu Simonca, in care sugera o legătură  cauzală intre opiniile mele politice si reactiile antisemite ale unor extremisti. Al doilea, semnat de Marius Oprea, in care se atacain chip  ignobil pozitia Centrului de Monitorizare a Antisemitismului in chestiunea simpatiilor legionare ale d-lui Octav Bjoza, decorat de presedintele Klaus Iohannis. Nici pană azi revista nu s-a delimitat de acel text al lui Marius Oprea si, mai ales, de titlul său scandalos. Cât priveste conceptul de cripto-antisemitism, il sfătuiesc pe dl Simonca să citească recent apărutul volum de dialoguri cu regretatul ganditor Imre Toth. Poate va ințelege la ce mă refer. (VT)

“Spre deosebire de scuipatul în jos care are ceva suveran în el – cel care scuipă e instalat întotdeauna pe o colină virtuală, fapt care dă scuipatului lui măreție și distincție, iar celui scuipat, aflat la poalele colinei,  nu îi conferă decât nimicnicie (fapt care stârnește în noi, spectatorii, simultan milă și dispreț) –, așadar spre deosebire de acest scuipat, care are mai totdeauna șanse să-și întâlneasă ținta, fără ca emitentul să riște să cadă victima lui, scuipatul în sus are toate dezavantajele pe care nu le are scuipatul în jos, dar nici una dintre calitățile sale.

Aș observa în primul rând că scuipatul în sus se naște dintr-o disperare neputincioasă. Ba chiar, putem spune, asta și e definiția lui: Scuipatul în sus este forma extremă a unei disperări neputincioase, născută din exasperare și furie extremă, care, negăsind nici un mijloc de domolire, alege o cale dezavantajoasă de exprimare a ei. Altfel spus, disperatul neputincios, incapabil să găsească o deșarjă adecvată, preferă ca, decât să nu se exprime, să o facă într-un mod total dezavantajos pentru el. Ținta deșarjei neputincioase rămâne neatinsă, în timp ce disperatul neputincios preia asupra sa rezultatul actului care viza obiectul furiei disperate și al disperării neputincioase. Pe scurt, el termină prin a se scuipa în cap.

Al doilea moment dramatic care survine în marginea scuipatului în sus este faptul autocondamnării la reluarea ad infinitum a gestului. Neputându-se elibera prin scuipatul în sus, dar nedispunând de o altă abordare mai convenabilă de exprimare a furiei, urii și neputinței, scuipătorul în sus e condamnat într-adevăr la reiterarea la nesfârșit a unui gest simultan irepresibil și ineficace. În final, toată energia lui se consumă într-un act ratat, care, ratat fiind, îi sporește furia, neputința și deznădejdea, epuizându-l printr-o solicitare extremă și făcându-l nefericit pentru restul vieții.

Dar de ajuns cu teoria! Să trecem acum la fapte, adică la aplicarea ei la cazul revistei-din-stirpea-Săptămânii-lui-Barbu. Voi părăsi acum discursul analitic și voi trece la stilul direct, adresându-mă fetelor și băieților care dau tonul la O revistă-din-stirpea-Săptămânii-lui-Barbu.”

Acesta este doar un fragment din memorabilul eseu publicat de Gabriel Liiceanu pe platforma Contributors. Il recomand calduros tuturor celor care cred in libertate, civilitate si demnitate:

 

http://www.contributors.ro/cultura/despre-neajunsul-de-a-scuipa-in-sus/


Recomandare de lectură: Cristian Vasile despre cultura sub comunism

07/03/2015

Fascinant interviul realizat de Cristian Pătrăşconiu cu istoricul Cristian Vasile in revista online LaPunkt. Nu exagerez câtuşi de puţin atunci când spun că trilogia lui Cristan Vasile despre lumea artelor, deci despre cultură, in anii comunismului se constituie ca lucrarea de referinţă pe subiect. Regimul comunist a fost intemeiat pe supremaţia cuvântului, adică a dogmei, şi pe ubicuitatea imaginii propagandistice. A fost o logocraţie partocratică in perpetuă mobilizare. In fond, o mitocraţie abuzivă, o tiranie ideologică. Işi susţinea, işi promova şi işi apăra cu gelozie miturile. Partinitatea, adică partizanatul, era obligatorie, constrângătoare. Ceea ce nu inseamnă că n-au existat si disonanţe, voci diferite, accente relevante, limbaje esopice, pe care istoricul le menţionează şi le sustrage uitării (de pilda, un A. E. Baconsky). Tot astfel cum ii scoate din uitare, reliefând rolul lor nefast, pe sacerdoţii ideologici, de la jdanoviştii Iosif Chişinevschi si Leonte Răutu la Manea Mănescu, Dumitru Popescu-Dumnezeu si alţi pontifi ai naţional-stalinismului băştinaş. Cristian Pătrăşconiu este un ideal partener in acest regal istoriografic. Cei doi parteneri de dialog refuză maniheismul reducţionist şi ne oferă un tablou deopotrivă tranşant şi nuanţat al spaţiului cultural in anii comunismului. Folosesc acest prilej spre a-i mulţumi lui Cristian Vasile pentru cuvintele generoase privitoare la prietenia noastra intelectuală. (VT)

C.P. Îţi propun să sistematizăm puţin: care sînt marile direcţii ale propagandei culturale în comunism? Cum le defineşti, cum defineşti acest tip de propagandă, ce metamorfoze suferă ea de-a lungul timpului?

C.V. Ideologia comunistă se conjugă cu o doctrină literar-artistică oficială, care poartă mai multe nume, realism socialistjdanovism sau – cumva incorect – proletcultism. Inclusiv propaganda culturală urmează „metoda de creaţie“ acceptată. Este vorba despre o unică metodă de creaţie; orice tendinţă „idealistă“, apolitică, neconformă cu realismul socialist de tip sovietic este condamnată. De fapt, între 1948 şi 1955 arta se confundă de cele mai multe ori cu propaganda culturală a unui regim totalitar. În anii 1960 se renunţă la conceptul de realism socialist. Mai ales sub N. Ceauşescu se conturează un substitut pentru realismul socialist –umanismul socialist. Ulterior, s-a vorbit din ce în ce mai mult despre umanism revoluţionar. Ceauşescu a dorit o nouă „revoluţie“ comunistă; a şi proiectat-o în trecut: „insurecţia“ armată de la 23 august 1944 a devenit „revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă“. N. Ceauşescu a fost un stalinist; chiar regimul său de după 1971/1974 mai este numit drept „neostalinist“, dar în fapt realităţile din viaţa culturală nu s-au întors la stadiul cenzorial şi represiv dintre 1948–1953.

Marile direcţii ale propagandei culturale s-au păstrat pe tot parcursul perioadei şi au vizat edificarea unei culturi de masă, a unei arte pentru popor, pentru masele populare. Sigur, a fost o pretenţie demagogică, fără acoperire. Oficialitatea şi-a propus să formeze un alt public, de operă, de teatru, de film, diferit de publicul „burghez“ din trecut.

Pentru textul interviului:

http://www.lapunkt.ro/2015/03/03/interviu-cristian-vasile-propaganda-comunista-a-construit-un-om-nou-si-o-noua-mentalitate/

 


Cum putem lupta cu prostia?

06/03/2015

De milenii, omenirea se confruntă cu nețărmuritul tupeu al prostiei. Ne intalnim cu ea in varii situații, inclusiv in ceea ce bănuim a fi lumea spiritului. Prostia se maschează in spirit justițiar, se auto-motivează in torente  de vorbe fără noimă, dar menite să-l faca pe autor să se simtă pe o inaltă platformă morală. Prostia este impenetrabilă, inexorabilă, fulminantă, sigură de ea, convinsă că stă de vorbă cu adevărul absolut.

Prostia așteaptă aprobari in serie de genul: “Chapeau!” si “Mă inchin, maestre!” Prostia e monomană, ipocrită și bigotă, plina de complexe, infeudată unor prejudecăți inavuabile și unor amintiri de care ii este chiar ei rușine. De fapt, greșesc, prostia nu cunoaște sentimentul jenei, e mereu sigură de ea, se proțăpește in piața publică pentru a observa, adica a admonesta, “cultural”.

Prostia e incultura care se ocupă de Popper, de Rawls, de Arendt, si Oakeshott, crezand ca sunt Constanța Crăciun, Pavel Tugui, Ofelia Manole și Mihai Dulea. Prostia definește licheaua care crede că poate submina, printr-o parodie de doi bani, semnificația unui apel autentic catre lichele. Prostia este mandria țoapei care se crede Rahel Varnhagen, cea despre care a scris atat de frumos Hannah Arendt. Prostia este ranchiunoasă, incruntată, mediocră și filistină. Prostia este incurabilă, dar face gropi teribile si primejdioase in jurul ei. Mai ales cand are bani, influență și o vanitate exacerbată. Deci, cum putem ține piept prostiei? Numind-o, fără reticențe si fără temeri, drept ceea ce este: neghiobie, nerozie, stupiditate. Intelectuală și morală.


Perversitatea travestiului: Cine, cum si de ce o atacă pe Monica Lovinescu?

18/02/2015

Doua articole excepționale apărute pe “Contributors” atrag atentia asupra unei noi campanii de linsaj, de data aceasta impotriva unei persoane care nu mai are cum să se apere. E vorba de Monica Lovinescu. Fie-mi permis să le felicit pe Cristina Cioabă si pe Luminița Marcu pentru articolele lor luminoase din punct de vedere moral si impresionante ca probitate axiologică. Era prin anii 70 când jandarmul cultural Eugen Barbu, nesatisfăcut de calomniile pe care le revărsa impotriva viilor, a inceput să improaste cu noroiul peniței sale pestilențiale si figuri de seama din trecut. I-a raspuns Geo Bogza cu o tableta care a intrat in istoria onoarei la români. Se intitula “Hiena” si se incheia cu cuvintele pe care le citez aici din memorie: “Loveste in noi dacă-ți da mâna, dar nu te atinge de morții Cetătii, hienă, pentru că-ți vei frânge dinții!” In caz că un anumit săptămanal va dori să mă dea in judecată pentru utilizarea acestui cuvant, hienă, il voi invoca pe Geo Bogza ca martor postum…

Nu vreau să dau numele celor care au pornit aceasta mizerabilă campanie. Nu o merita. Sunt oameni animați exclusiv de ură, marcati de teribile complexe de inferioritate, incapabili să accepte că există o tabla a valorilor supreme la care ei nu vor avea niciodata acces. Există un regretabil triumf al mediocrității, poate, dar niciodată o glorie reală a ei. Mediocritatea e paguboasă valoric. Dar atacul impotriva memoriei Monicai Lovinescu nu se naste doar din mediocritate. E vorba aici de o tentativă lipsită de rusine de reabilitare a dictaturii comuniste. Unul dintre detractori a scris candva un studiu excelent despre kitschul patriotard al “Cenaclului Flacăra al Tineretului Revoluționar”. Azi participă el insusi la un asemenea circ grotesc.

Neo-barbistii se vor de stanga. Nu sunt. Oamenii de stanga din Franta, de pilda, nu se ocupă cu reabilitarea “revolutiei nationale” a lui Pétain. Iată-i pe asa-zisii oameni de stanga din Romania cum incearca să exonereze un regim anti-cultural, inuman, absurd, cum a fost stalinismul național, intai al lui Dej, apoi al lui Ceausescu. Monica Lovinescu nu poate fi demolată de către cei care venerează statuia lui Păunescu si scriu cu nostalgie despre manipulările Cenaclului păunescian. Neo-barbistii il intrec pe Vadim la un capitol: perversitatea travestiului. Vadim este ceea ce spune ca este. Ei sunt altceva decat ceea ce spun ca sunt. Scopul lor este sa indrepte cultura româneasca intr-o directie ce-si zice de stanga, dar nu are de fapt nimic de-a face cu valorile stangii democratice. Ei sunt anti-lovinescieni: anti-Eugen si anti-Monica.

Monica Lovinescu nu s-a lăsat niciodată țintuită pe patul procustian al binomului stânga-dreapta. Nu a fost o monoteistă, valoric vorbind, ci, asemeni unor Albert Camus, Hannah Arendt si Jeanne Hersch, a cultivat politeismul axiologic. Este ceea ce neo-barbistii nu vor pricepe niciodată. In cazul ei, rigoarea etică si aceea estetică s-au contopit exemplar, oferind acea busolă de care am avut, avem si vom avea o vitală nevoie cată vreme lasitatea, oportunismul si conformismul se vor infrăți in efortul malefic de a torpila libertatea.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/perversitatea-travestiului-cine-cum-si-de-ce-o-ataca-pe-monica-lovinescu/


Planeta Humanitas (de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

29/01/2015

Tranziția românească spre democrația liberală ar fi fost mult vitregită dacă n-ar fi existat editura Humanitas. Născută în vâltoarea acelor zile fierbinți și derutante care au urmat seriei de evenimente din decembrie 1989, și pe care le numim Revoluția Română, editura Humanitas și-a asumat, ab initio, un ambițios program de recuperare înfrățit cu unul de renovare spirituală. După ani de autarhie sistematică, după decenii de propagandă imbecilizantă, îndeosebi în planul a ceea ce-ar fi trebuit să fie științele umaniste, această editură a gândit cu minuție și ceea ce putem desemna ca imaginație democratică, acea străpungere spirituală de care era absolută nevoie. Sigur, apăruseră unele cărți importante și înainte de prăbușirea regimului comunist, dar era vorba de ceea ce numeam nișe culturale. De fapt, de oaze care supraviețuiau în pofida, nu datorită acelei tiranii ideocratice.

La Humanitas au apărut cele mai importante cărți ale marilor autori interbelici, de la Mihail Sebastian și Lucian Blaga, la Emil Cioran și Eugen Ionescu. Aici au apărut cărțile noilor autori care au marcat pe veci spiritul românesc, de la Mircea Cărtărescu, la Horia-Roman Patapievici. Tot aici au apărut și tinerii istorici de felul și probitatea intelectuală ale unui Cristian Vasile. Aici au fost publicați autori iconoclaști, demistificatori, de la Lucian Boia și Neagu Djuvara, la George Steiner, Susan Sontag, Dan C. Mihăilescu și Radu Paraschivescu. Aici au apărut scrierile Monicăi Lovinescu și ale lui Virgil Ierunca.

Tot aici a fost publicat “Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România”. Aici au apărut scrieri fundamentale din Martin Heidegger și Hannah Arendt. Am aminti apoi că aici a pornit procesul totalitarismului comunist prin cunoaștere, odată cu publicarea “Marii Terori”, de Robert Conquest, și a biografiei lui Stalin, de Boris Souvarine. Tot pe planeta specială la care ne referim aici apar scrierile morale și de filosofia religiei ale lui Andrei Pleșu. Humanitas a făcut supraomenescul pentru recuperarea memoriei totalitarismelor. Cartea recent publicată, de dialoguri cu Imre Tóth, una dintre cele mai importante mărturii ale vremurilor întunecate, este încă o probă în acest sens. La fel, volumele unor Anne Applebaum, Alain Besançon, Timothy Snyder, Aleksander Wat. Lista este mult mai lungă, nu facem decât să amintim câteva nume dintr-o galaxie impresionantă.

Există, firește, și alte edituri importante în România. Le cunoaștem, le recunoaștem și le respectăm. Dar ființează ceva special, o amprenta unică, deasupra planetei Humanitas, acea aură despre care scria cândva Walter Benjamin. Pentru că, dincolo de orice alt elogiu ce-i poate fi adus, universul Humanitas este el însuși o operă de artă, inimitabilă, pulsând în propriul ei ritm, nereproductibil. Un ritm care, o spunem cu nesfârșită admirație, ne ajută să trăim întru spirit — azi și pentru mulții ani care vor veni. În seara aceasta, la Librăria Humanitas-Cișmigiu, la aniversarea cu public a 25 de ani de existență a acestei planete din sistemul nostru ideal, s-a vorbit cu afecțiune despre taina pătrunderii spiritului în lume…


Noi am invins! Revista “22″, societatea civilă și claritatea morală

27/01/2015

Mă leagă de revista “22″ un sfert de veac din propria-mi viată. Am inceput să scriu acolo din primele săptămani care urmat revoluției. Scriu, la fel de des, și astăzi. Mai intai a fost un lung dialog cu Stelian Tănase, inclus ulterior in volumul “Ghilotina de scrum”, coordonat de Mircea Mihăieș. Am tinut ani de zile o rubrică intitulată “Sociologia comunismului”. Am citit in “22″ eseuri extraordinare, interviuri de neuitat, inclusiv acela luat de Gabriela Adameșteanu lui Ioan Petru Culianu. Am urmărit lupta dusă de GDS si de revista “22″ impotriva fanatismelor de orice fel, a extremismului, antisemitismului, sovinismului, tribalismului. Am putut vedea cum apar noi voci, cum revista izbuteste să-și mențină prospetimea in pofida scurgerii timpului.

Nu știu alt caz, in intreaga presa post-decembristă, al unei reviste democratice dedicată apărării valorilor societății civile care să fi probat o asemenea consecvență și să fi atins o asemenea performanță de longevitate și credibilitate. A fost și ramâne cea mai de incredere sursa analitică asupra paradoxalei tranziții românești spre societatea deschisă. A fost și rămâne expresia cea mai vibrantă a demnității intelectualilor critici din România. A fost și ramâne glasul claritătii morale.

Am multe amintiri legate de revistă. Voi povesti aici două, cu precădere relevante pentru că sunt direct legate de două momente-cheie, unul negativ si celalalt pozitiv, din istoria recentă a României. Primul episod a avut loc in iunie 1990. Eram la Bucuresti, am mers la sediul GDS in dimineata zilei de 13 iunie, impreună cu Tudor Jebeleanu si, cred, Dan Petre. Se afla acolo Gabriel Andreescu, era si atasata culturală americană, admirabila Agota Kuperman. A apărut un student, venea de la Arhitectură, era bandajat la cap, fruntea ii era insângerată. Vorbea tremurând, avea un chip supliciat, ne-a povestit despre ororile comise de bandele securisto-minerești aduse la Bucuresti de tandemul Ion Iliescu-Petre Roman.

Eram in curte, de pe stradă se auzeau strigăte, am inteles ca se apropiau falangele de mineri, indrumate de securistii lui Voican si Măgureanu. Nu stiu ce le-a spus Gabriel Andreescu, dar nu au intrat sa devasteze sediul GDS cum probabil era plănuit. Bănuiesc ca și-a folosit intrega capacitate de convingere, oricum eram cu totii ingroziti. A fost momentul in care am realizat sur le vif cât de amenintată este incă firava societate civilă din România si m-am jurat că voi povesti tot ce-am văzut de indată ce voi ajunge acasă, in Statele Unte. Am făcut-o acolo, in “The New Republic”, dar si in tară, intr-un interviu din “22″ luat de Raluca Barac pe 16 iunie, intitulat “Paradoxul român” (a apărut in numărul din 3 august 1990 si este inclus in cartea “Ghilotina de scrum”, Polirom, 2002). Unul din subtitlurile acelui dialog era: “Experimentul neo-peronist de la Bucuresti”.

Celălalt moment esential pentru mine a avut pe 19 decembrie 2006, a doua zi dupa sedinta Parlamentului când președintele Traian Băsescu a condamnat dictatura comunistă drept ilegitimă si criminală pe intreg parcursul existentei sale. Eram mai multi prieteni stranși in biroul Rodicăi Palade, ciocneam șampanie, mâncam tort. Mihnea Berindei m-a chemat la telefonul din secretariat–era acolo Cristina Spătărelu–, mi-a spus că la celălalt capăt al firului se afla Monica Lovinescu. Emotionat, am luat receptorul si i-am spus că asistasem, cu o zi inainte, la un moment cumplit, cu circul obscen al lui Vadim și al bandei sale. Monica mi-a răspuns: “Nu contează, domnule Tismaneanu, noi am invins!”. Mi-au dat lacrimile.

Textul de mai sus este versiunea lărgită a articolului meu scris pentru numarul aniversar al revistei”22″.

http://www.revista22.ro/noi-am-invins-52662.html

De asemenea:

http://www.revista22.ro/o-poveste-cu-cafea-cola-si-vin-din-1990-sau-cum-puteai-deveni-paranoic-dupa-mineriada-52649.html

http://www.revista22.ro/noi-si-ei-de-25-de-ani-52647.html

http://www.revista22.ro/impotriva-curentului-52661.html

http://www.revista22.ro/din-superstitie-si-egoism-alaturi-de-gds–22-52648.html

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/noi-am-invins-revista-22-societatea-civila-%c8%99i-claritatea-morala/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 190 other followers