Catholics on the Barricades

12/11/2017

Gaudium in veritate: It is my pleasure to recommend in superlative terms this book by my friend and U-MD colleague, Piotr Kosicki. Superbly written and truly illuminating, this is comparative intellectual history at its very best! Congrats, Piotr, see you on Thursday and Friday at our conference on “One Hundred Years of Communist Experiments.” Thanks for the great inscription!

 

Image may contain: 11 people, people smiling, people sitting and text

https://yalebooks.yale.edu/…/978030022…/catholics-barricades

Advertisements

Nicolae Breban sub zodia uluirii de sine (de Vasile Popovici)

10/07/2017

În Viața mea, Nicolae Breban vorbește din nou – după Sensul vieții (2003-2007), memorii în patru volume – despre subiectul său preferat, el însuși.

Nicolae Breban e o sursă inepuizabilă de încântare pentru Nicolae Breban. Se admiră cu nesaț, își aruncă peste timp priviri galeșe, se adoră din unghiuri imperiale, se apreciază suprem prin comparație cu contemporanii, niște aborigeni, nu se încurcă niciodată în considerente morale. E un supraom, întruchiparea visurilor lui Nietzsche, un zeu pe pământ.

Să nu se aștepte nimeni ca Viața mea să urmeze cursul vieții Lui. Asta ar fi ceva la îndemâna oricui. Cartea despre viața lui Nicolae Breban nu este chiar despre viața lui Nicolae Breban, ci despre gândurile sale de moment, vreau să spun despre ce-i trece lui Nicolae Breban prin minte în momentul când se apucă să scrie. Niciodată nu poți ști dinainte încotro o va lua fraza pe care a început-o. O secreție anume, o vocabulă ivită cine știe cum în verbiajul incontinent ce se revarsă peste pagină, o licărire de sens iscată din delirul lingvistic pot împinge muntele de vorbe să se prăvale într-un sens sau în altul. La capitolul despre femeile din viața sa, de pildă, el uită subiectul și-i trage o peltea anticomunistă, revine, eventual, la temă sau nu, dă o raită prin fișele de lectură, se răfuiește cu morții și cu viii, repetă fără complexe, în exact aceeași termeni, ce spusese cu câteva zeci de pagini mai-nainte, își aruncă sieși un buchet de flori, se aplaudă frenetic, înjură Securitatea și pe Monica Lovinescu, își recunoaște marile merite și e pregătit, cu același antren, să treacă la alte subiecte. Aceasta e Viața lui Nicolae Breban, un spectacol continuu, mereu același, mereu descusut și repetitiv, mereu mirobolant, fără reproș, superb.

Nu există nici un complex în această harababură. Cum ar fi ? Tot ce produce Nicolae Breban poartă marca geniului. Singurul criteriu e cantitatea. Cu cât rezultă mai multă maculatură, cu atât mai bine. Cantitatea brebaniană îi smulge lui Breban strigăte barbare de autosatisfacție. Cantitatea e, pentru el, semnul că se află pe drumul cel bun. Ceea ce el crede că e drumul cel bun e chiar Drumul la zid, momentul fatal din biografia sa de scriitor când a început completa deraiere, flecăreala continuă, un haos ce l-a copleșit cu totul și din care s-au ivit și aceste sute de pagini de moloz lingvistic adunate complet întâmplător sub numele iluzoriu de Viața mea.

Romane ? Memorii ? Eseuri ? Ce sunt aceste mii și mii de pagini scrise de Nicolae Breban începând cu Drumul la zid și până azi ? – Nimic altceva decât expresia unei patologii literare în care deruta biografică și deruta literară și-au accelerat reciproc prăbușirea sfârșind cu acest dezolant spectacol pe care-l oferă Nicolae Breban în indiferența generală. Nimic mai deprimant, mai înspăimântător decât această indiferență, această tăcere ce s-a lăsat peste opera și numele lui Nicolae Breban. De decenii el evoluează pe o scenă supra-iluminată, în fața unui săli goale, în care singurul public rămas la aplauze e el însuși. El continuând să se bucure, să pară că se bucură, ca și când nimic esențial nu s-a schimbat.

Iată-l pe Breban într-una din pozele sale favorite, pe reduta vieții, în plină criză de megalomanie: „ – Câtă creație atâta existență! afirmam eu cu aplomb, și o fac și azi. E drept că orgoliul său [al lui NB adică, fiindcă autorului i se întâmplă să vorbească despre sine la persoana a III-a regală] de atunci nu accepta decât creația majoră, iar tinerelul care nu mai încetam să fiu a respins rând pe rând ocazii de a se afirma în câteva domenii, muzică, politică, deoarece intuia că nu ar fi prestat în acele domenii servicii, contribuții de prim rang.” Din nebăgare de seamă îi scapă aici una din rarele confesiuni veritabile înecată într-o mare de nesincerități: în visele sale de mărire, tinerelul se gândise și la cariera politică. N-a ajuns, ce-i drept, decât membru supleant în CC al PCR. Deși se disculpă mereu pentru acest enorm compromis, el fiul de preot greco-catolic, el anticomunistul, el disidentul, el opozantul, el omul demn, ireproșabilul, sub pretextul că a fost împins spre această avansare de D. Popescu-Dumnezeu, ideologul și scribul lui Ceaușescu, nimerind în Comitetul Central ca din întâmplare, printr-o scamatorie a destinului, cumva împotriva propriei sale voințe și dorințe, iată-l mărturisind că se vedea totuși sus politic și că propteaua lui Dumitru Popescu venise în întâmpinarea unei așteptări arzătoare. Nu e vorba de altă politică, căci cum ar fi fost posibil atunci altă politică, ci desigur de politica noastră din anii aceia, în plin comunism. Nu e nevoie de nu știu ce perspicacitate să înțelegi zig-zagurile din viața lui Breban. După succesul primelor romane, Breban a avut sentimentul ca orice e posibil, că destinul său e irezistibil, dacă a ajuns așa de ușor pe culmile momentului în literatura română. A văzut că inclusiv politic și social totul se poate pentru el. Și de ce s-ar fi oprit o așa de mare personalitate la limitele naționale ? Dacă a fost așa de simplu în România, de ce nu ar fi posibil la fel de simplu și în Franța sau în Germania, în Europa, pe tot mapamondul ? În fond, își va fi șoptit el însuși sieși, pentru sine nu există limite. Ca să reușească în Franța, Breban a trebuit să ia distanță față de Tezele din iulie 1971. Cu voie de la Pleșiță, fără voie, nu știm. Însă virajul n-a impresionat pe nimeni în străinătate și „miracolul” literar n-a operat acolo.

Parada de vorbe este la Breban și o paradă de cultură, à la Vadim (curios cum falseturile lui Vadim răzbat limpede din cacofoniile lui Breban!). Nu știți cine e Heine? Aflați din aceste memorii: „un scriitor romantic de mare faimă” și „unul dintre marii poeți romantici europeni”. Claie peste grămadă, citate, barbarisme, inoportune trimiteri, praf în ochi. Zice Breban într-o paranteza fanfaroană: « Acel „le moi c’est un autre” al unui cunoscut francez. », desfigurând rimbaldianul „je est un autre”. Sub pana unui academician, găsim curiozități precum „sceleratețe”, „ziduri mișcătoare și scârțâinde”, „inerția racontării”, succesul romanelor sale a fost „fudroaiant”, eforturile pe care le face au fost „demesurate”; numele și până și adjectivele „român”, „francez”, „european”, „ceh”, „german” sunt scrise ad libitum, când cu majusculă, cel mai adesea, când cu minusculă.

Fiindcă geniul său a izbucnit târziu, lui Breban îi sunt insuportabile talentele timpurii. Detestă în aceeași măsură operele laconice, deoarece i se pare că-l pun pe el însuși sub semnul întrebării. Vorbind despre lipsa sa de consistență în anii adolescenței și ai tinereții, continuă astfel, cu o naivitate și o sinceritate înduioșătoare: „Am avut și am încă în tot lungul carierei mele literare, nu dispreț, dar oricum neîncredere față de ceea ce numim precocitate în literatură, în creația literară. (…) Francezii, se știe, fac mare caz de extraordinarul adolescent ce a fost rebelul Rimbaud, trecându-i într-o nemeritată umbră sau semiumbră pe autori care au produs o operă amplă și care au marcat un secol, dacă nu secole naționale și universale, precum Balzac, Zola sau Victor Hugo.” Se înțelege că puțin importă „Balzac, Zola sau Victor Hugo”, Breban la sine se duce cu gândul.

Modest, memorialistul amintește cum a dedicat el unei iubite „una din capodoperele mele, o carte pentru care am suferit și luptat până la limitele existenței mele naționale”. Ce s-ar mai putea adăuga la atâta inocență auctorială? Iar inocența și impudoarea sunt cu adevărat fără limite. Antologică este bucuria infantilă a scriitorului publicat ce crede a vedea pe fețele tuturor confraților, a activiștilor (!) și a oamenilor de pe stradă (!!) «cum mă priveau cu un fel de „uimire oarbă”, așa cum contempli un fenomen în care „nu crezi”, ceva în totală discordanță cu toate normele și legile în vigoare.» Din experiența acestei magnificențe de sine Nicolae Breban n-a mai ieșit întreg. Animale bolnave ? – Un „succes absolut, național.” După atâta succes, o miraculoasă prefacere de sine are loc sub ochii uluiți ai lui Nicolae Breban, cel mai uluit dintre toți de propria sa metanoia. Se vede dându-se peste cap, „precum Till Buhoglindă”, și devine, „tam-nesam, maître à penser, deasupra și în ciuda atâtor inși cuminți și rezonabili.” În 1972, coborât cu hârzobul din cerul german pentru a participa la congresul Uniunii Scriitorilor, unde spera să fie reales în birou, e șocat de primirea pe care colegii și prietenii i-o rezervă Lui („eu, totuși, înnoitorul artei romanului”, ca să vezi !). La ora bilanțului, de pe înălțimile de unde se contemplă, Nicolae Breban își adresează aceste auguste panseuri: „Privind în urmă, abia acum mi se dă darul de a-mi înțelege nu atât întregul volum al construcției mele epice, ci, mai ales, mai distinct, o anume, riguroasă periodizare a spiritului meu creator, dacă mi se îngăduie expresia !”  Se înțelege că se îngăduie expresia, dar nimeni nu întinde un pumn de pastile. Grobei din Bunavestire : „am izbutit un personaj care se pare că va rezista, unul din realele și puținele miracole ale marii proze.” Copleșit de sine, Nicolae Breban se bănuiește de o „miraculoasă vocație”, de o „uriașă prolificitate”, e de acord cu „un critic inteligent” care l-„a numit public un geniu surd.” E un zeu exilat în mijlocul unei populații de umanoizi, un titan printre pitici literari: „cu o anume îndrăzneală față de ample construcții epice – încă o dată, în afara și contra modei, a curentului din jur ! și cu o unică radicalitate în a ataca motive încă necunoscute pe plaiurile colorate și naive ale spațiului literar românesc.” Nimic nu mai e de adăugat.

Să râzi? Să ți se facă milă? Lași deoparte multele episoade din biografia lui Nicolae Breban, evocate o dată, de două ori, de nesfârșite ori, și totuși expediate, cosmetizate, pentru a rămâne la delicioase efecte de stil: „între primele mele trei romane care mi-au adus un anume prestigiu, Animale bolnave, chiar o imensă popularitate, și ciclul care începe cu Bunavestire, Don Juan și apoi masivul Drumul la zid, se cască spectaculos în creația mea epică o remarcabilă fisură.” Își auto-observă cu enormă satisfacție « un anume „demonism”, cum o spunea, odată, parcă, un critic! » Nu e mișcător ? Mai cu seamă emfaza, ritmul liric al frazei, incertitudinea molatecă a memoriei, „cum spunea, odată, un critic!” Cu semnul exclamării la final, așa de cochet!

În aceeași linie, în stilul său înflorit și megaloman, cu care se întâlnește de altfel cu unii confrați de generație, Breban intră astfel în capitolul doi al amintirilor: „atacând cea de-a doua viață a mea, cea de creator lucid și autentic”, spune el impudic, dar și imprudent, fiindcă viețile sale de mai apoi se arată a fi tocmai dimpotrivă.

Dacă istoria literară are dubii de situare, Breban îi dă o mână de ajutor. Romancierul Breban se află, să fie clar, „într-o filiație mai mult decât onorabilă, Hortensia Papadat-Bengescu, Liviu Rebreanu, ba chiar și Dostoievski.” Desigur, s-ar fi putut și mai bine, dar și așa e „mai mult decât onorabil”. Rog cititorul să nu treacă neglijent peste această formulă ce are doar aparența modestiei. Dacă plonjam cu mintea în formula „mai mult decât onorabil”, avem toată măsura delirului grandorii.

Întors fără succes din Franța într-o Românie unde breasla scriitorilor i-a refuzat solidaritatea (lui, care a fost membru CC al PCR la pachet cu multe alte onoruri), Breban spune modest că „a ales din nou cârja apostolică a creatorului” și a revenit la „libertatea esențială a individului, pe care unii o numesc geniu”. Romanul Îngerul de gips ? „Nimeni nu l-a înțeles”. Cum să înțeleagă biata noastră critică această „amplă metaforă a auto-destrucției și a renașterii unui personaj puternic” ? Această „istorie abisală” ! („Amplu”, „masiv”, „abisal”, „puternic”, acestea sunt coordonatele între care evoluează romancierul Breban, supra-omul, creatorul de supra-oameni.) Prin comparație cu el, Marin Preda nu e, dacă nu s-a știut, decât „un om și un scriitor de marcă, interesant, care a urcat până în vârful elitei bucureștene culturale venit dintr-un sat cam prăpădit din sudul țarii și dintr-o familie aculturală.” Breban despre sine față cu confrații scriitori: „cineva [adică el însuși, NB] care-i domina prin inteligență, cultură și mai ales printr-o clară probitate a persoanei”.

În stilul semi-cult al lui Vadim, Breban face paradă de instrucție fină, tot atâtea prilejuri de inconsistență: « tânărul și sagacele june al Parisului, André Gide, a pățit-o de altfel pe pielea lui, atunci, în  anii douăzeci ai secolului trecut, când editurile Grasset și Gallimard i-au dat spre referat aceste prime două volume în manuscris din A la recherche… de care vorbesc și el le-a aruncat disprețuitor cu verdictul „ennuyeux et prolix». Totul e fals în această lecție de cultură prost asimilată. La data publicării primului volum din În căutarea timpului pierdut, Gide nu mai era demult un „tânăr și sagace june al Parisului” (ah, unde ești, Caragiale ?), fiindcă avea deja 44 de primăveri. Simpatică de tot e apoi imaginea cu manuscrisul proustian „dat spre referat” lui Gide, spiritus rector la NRF, revistă a casei Gallimard care decidea suveran asupra întregului program al editurii în materie de literatură la zi. Dar ce avea Gide de-a face cu editura concurentă Grasset ? Desigur, absolut nimic. De altfel, chiar editura Grasset a publicat Du côté de chez Swann – fără, desigur, „referatul” lui Gide, cu atât mai mult cu cât publicarea s-a făcut pe spezele autorului. Romanul lui Proust n-a apărut „în anii 20” ai secolului trecut din motivul simplu că a apărut în 1913 (anii 20 ai secolului XX încep la 1 ianuarie 1920 și se încheie la 31 decembrie 1929). Gide n-a spus niciodată despre În căutarea timpului pierdut că ar fi o operă „plictisitoare și prolixă” (iar, în franceză, „prolixe” se scrie invariabil cu „e” final, dacă tot o dăm pe franceză, spre epatarea aborigenului). Dimpotrivă, Gide a căutat să repare greșeala lui Jean Schlumberger, cel ce a refuzat publicarea primului volum al romanului În căutarea timpului pierdut la Gallimard. În fine, Gide (împreună cu Jacques Rivière și Gaston Gallimard) decide în numele editurii să răscumpere în același an de la Grasset drepturile de autor pentru primul volum al romanului, despre al cărei refuz Gide recunoaște că „va rămâne cea mai gravă eroare a NRF”. În fine, „primele două volume” despre care vorbește Breban e de fapt unul singur, Du côté de chez Swann (chiar dacă în biblioteca domnului Breban el apare în două volume editoriale). Ce mai rămâne, așadar, din bula de săpun a memorialistului nostru?

Ce s-a întâmplat cu viața lui Breban în toți anii aceia nu vom ști probabil niciodată, fiindcă paginile sale fals memorialistice nu ne spun cu adevărat nimic. Dar nici nu mai contează de fapt.

———————————–

Cronică la volumul lui Nicolae Breban, Viața mea, Editura Polirom, 2017, publicată în revista Orizont, nr. 6 (iunie) din 2017.


Pledoarie pentru civilitate

30/05/2017

Este loc pentru toată lumea sub razele soarelui. Dar iată, subit, out of the blue, se naște o nouă ofensivă impotriva celor numiți, cu teribilistă și deloc inocentă lejeritate, “boierii minții”. De ani de zile tot aștept marea contribuție a unui Sorin Adam Matei la filosofia comunicării. Se visa un Abraham Moles, mi-e teamă că a fost doar un vis. Este, neindoios, dreptul oricui de a contesta pe oricine. Dar, in măsura posibilului, fără intenții persiflatoare, cu argumente logice și verificabile. Nu mă refer la veleitarii care fac din indoielnica Wikipedia o sursă bibliografică pentru un doctorat susținut in centrul Europei. Ei atacă, pretinzând că se ocupă cu critica.

Nu mă număr printre aceia care cred ca igiena stupidă numită “corectitudine politica” este echivalentul totalitarismului. Dar nici printre cei care o ignoră sau o neagă. Totalitarismul inseamnă un număr de lucruri, au fost conceptualizate de Hannah Arendt, Raymond Aron, Zbigniew Brzezinski, Carl Friedrich. Iar cenzura face parte din atributele acestui despotism ideocratic. Horia Patapievici a spus acest lucru. Aveți contra-argumente? Oferiți-le! Asta inseamnă civilitatea dialogului. Altminteri, alunecăm in imprecații, acuzații și diabolizări.


Minima moralia: Cu derbedeii nu se stă de vorbă…

29/04/2017

Constantin Noica a fost unul dintre cei mai urmăriți oameni din Romania dictaturii comuniste. Nu pentru fapte politice, ci pentru idei culturale. Cum foarte inspirat scria Andrei Pleşu: “Urmărit nu oricum, nu rutinier, ci ca un obiectiv militar, ca un personaj important şi primejdios. Securitatea il cunoştea mai bine decat adunătura de lătrători vigilenți din presa noastra contemporană”. În raport cu care, ispitiți fiind uneori a polemiza cu trimişii neantului, poate că n-ar strica să ne amintim cuvintele lui Noica, născute dintr-o cumplită experiență: “Cu derbedeii nu se stă de vorbă”.

Image may contain: 1 person, sitting, hat and indoor


Apostazia lui Labiş: Albatrosul trebuia să piară…

05/12/2016

Nimeni nu ştie ce s-a cântat la restaurantul de unde se intorcea Labiş in acea noapte de decembrie, acum 60 de ani, la o lună şi ceva de la zdrobirea Revoluției Maghiare şi de la masivele arestări din mediile studenteşti din România, o noapte care a văduvit literatura română de una din cele mai frumoase speranțe pe care le-a cunoscut vreodată. Ne putem insă imagina că s-a cântat “Zaraza”, că intre paharele de vin ieftin (tinerii poeți erau extrem de săraci), se vorbea despre amor şi despre iluzii pierdute. Labiş crezuse in Revoluție si in proletariat, il adorase pe Maiakovski (“bădia Vladimir”). Asemeni sinucisului Maiakovski, rebelul Labiş avea să fie anexat de regim, prin eliminarea din programele şcolare şi in discuțiile publice a tot ceea ce putea aminti de ale sale inclinații eretice. Anul 1956 a fost anul deşteptării sale. Atunci a scris “Legenda pasiunii defuncte”, un poem intr-adevăr dinamitard:

Să nu inchidem pasiunile ideii
In temnite de lasitate si urât;
Va fi mai greu sa le scăpăm de vraja cheii
Cand in adânc se vor fi mohorât.

Odată-un om si-a zăvorât in sine gândul
Si dragostea si-a zăvorât-o-n sinea sa,
Visa să le redea cândva din nou avântul –
Nu mai putea, ori poate nici nu mai voia.

Apostazia lui Labiş putea deveni una a unei intregi generații. Albatrosul trebuia să piară. Iar povestea Zarazei nu a spus-o nimeni mai frumos decat Mircea Cărtărescu, speranța din fericire implinită a acestei literaturi. Trimit aici la povestirea lui Mircea si la cântecul lui Cristian Vasile ca omagiu adus poetului care a zburat “atunci, ultima oară, spre-un cimitir mai sobru si mai demn”…

http://www.poezie.ro/index.php/prose/179274/index.html

Cristian Vasile – Zaraza

O melodie din perioada “micului Paris”, cântată de Cristian Vasile. Compozitor: Benjamin Tagle Lara Textier: Ion Pribeagu Acompaniament: Orchestra “Dajos Bél…

Ion Pribeagu, pe numele originar Isac Lazarovici, a emigrat in 1962 in Israel şi a incetat din viata in 1971 la Tel Aviv. Inca o pagina din fascinantul destin al “Zarazei”…

https://www.youtube.com/watch?v=3SmSmCKdSPA


In Memoriam Medi Wechsler Dinu

18/07/2016

Adio unei artiste de excepţie! A incetat din viaţă, la vârsta de 107 ani, pictoriţa Medi Wechsler Dinu. Impreună cu soţul ei, poetul Stephane Roll (Gheorghe Dinu), Medi a trait intens experienţele avangardei din România si nu doar de-acolo. Absolventă a Şcolii de Belle Arte din Bucureşti (1932), la clasa lui Jean A. Steriadi şi Ipolit Strâmbulescu, unică supravieţuitoare a generaţiei interbelice, a revenit în viaţa artistică după mai bine de o jumătate de secol de absenţă, în 2003, în cadrul expoziţiei „Seniori ai picturii româneşti contemporane”, organizate de Fundaţia HAR în cadrul programului „Restituiri”.

De atunci şi până în prezent, artista a fost protagonista mai multor expoziţii personale deschise în Bucureşti, Constanţa, Tulcea, Râmnicu Vâlcea şi Brezoi, judeţul Vâlcea. Fiecare nouă apariţie publică a prilejuit cunoaşterea unei opere valoroase, aproape necunoscute, dar şi întâlnirea cu o personalitate aparte a culturii noastre, cu o pictoriţă care a lucrat în celebra colonie artistică de la Balcic şi care i-a cunoscut pe pictorii şi scriitorii grupului de avangardă. In decembrie 2015, galeria “Conceptual” a organizat o expozitie retrospectiva Medi Wecsler Dinu. Curatorul expoziţii a fost criticul de artă Luiza Barcan.


Dialectica desvrajirii: Imre Lakatos si Cercul Petőfi (Budapesta, iunie 1956)

09/07/2016

Dialectics of disenchantment: In the spring of 1956, Imre Lakatos joined the Petőfi Circle where he delivered a vitriolic, devastating attack on Stalinism. In fact, his speech went further than the self-limited revisionism embraced by Georg Lukács. In the aftermath of the revolution’s crushing, he left Hungary and taught philosophy of science at the London School of Economics. He is widely regarded as as one of the most influential epistemologists of the twentieth century. Lakatos died suddenly in 1974 of a heart attack at the height of his powers. He was 51.

“The very foundation of scholarly education is to foster in students and postgrads a respect for facts, for the necessity of thinking precisely, and to demand proof. Stalinism, however, branded this as bourgeois objectivism. Under the banner of partinost [Party-like] science and scholarship, we saw a vast experiment to create a science without facts, without proofs.

… a basic aspect of the rearing of scholars must be an endeavour to promote independent thought, individual judgment, and to develop conscience and a sense of justice. Recent years have seen an entire ideological campaign against independent thinking and against believing one’s own senses. This was the struggle against empiricism [Laughter and applause].”