Despre talentul moral: La Mulți Ani, Andrei Pleşu!

23/08/2015

Andrei Pleşu intruchipează exemplar condiția intelectualului critic in lumea postcomunistă. Prețuit de foarte mulți, admirat, invocat si citat, el rămâne in continuare un spin in ochii celor care detestă dialogul si diversitatea. Directețea scrisului sau, refuzul de a se exprima eufemistic cind e vorba de imbecilitate, mitocănie si marsavie, au dus si duc la atacuri dezgustătoare. Mobilizarea resentimentelor şi invidiilor arată cât de departe poate merge poltroneria celor care nu suportă puterea iradiantă a valorii autentice. Fiecare articol al sau din „Dilema Veche” este o invitatie la decenţă, eleganţă a gindirii si civilitate. Il oboseste starea de continua nervozitate aşa-zis morală, dar in mod cert il exasperează relativismele băscălioase ale celor pentru care totalitarismul nu a fost (nu este) decit o bagatelă istorică. Pledează pentru dreptul la existenţă al scepticismului dezabuzat, dar el rămâne un moralist pe cât de onest, pe atât de alert: „Sunt momente in care nu e de făcut decit ceea ce ai simțit din prima clipă că trebuie sa faci. Orice tergiversare suspendă iremediabil impusul moral sanatos. Excesul inteligenţei, rafinamentele psihanalitice, deprinderea de a găsi justificări pentru orice, de-a intelege totul ‚dialectic’, talentul, in sfirsit, de a vedea relativitate acolo unde un discernamint nativ separă, fără dificultate, binele de rău — toate acestea sint premise certe ale pierderii spontaneitătii morale” (Minima moralia, Humanitas, 2006). Tocmai accentul pe aceasta spontaneitate morală, pe ceea ce englezii numesc common sense, il apropie de Andrei Plesu de un Raymond Aron, George Orwell, Arthur Koestler sau Isaiah Berlin.

Mai presus de orice, Andrei Pleşu este un om al dialogului, o personalitate de varf a culturii române pentru care valori precum increderea si toleranta sint fundamentale. Il agasează resentimentele de orice fel. Stie să fie ingaduitor, dar nu face rabat la principii. Filozof al culturii si al religiei, el este in egală masura un comentator redutabil al actualitatii politice. Eseurile despre dezolantele infatisari ale obscenitatii politice dau masura unei gindiri eliberata de clisee, un spirit mereu viu, pe căt de alert in planul ironiei, pe atit de grav in acela al judecătii morale. Dogmele mumificate ii repugnă visceral, dupa cum are o oroare sacra faţă de stupiditatea ori vulgaritatea de prea multe ori prezente in climatul politic postdecembrist. Radicalismele gălăgioase, ca şi extremismele contondente ii dau frisoane. Spre deosebire de atitia confraţi de idei si de generatie, el si-a asumat, încă din anii ’80, ceea ce aş numi aventura trairii in adevar. Nu este nici un paradox, de aceea, in faptul ca Andrei Pleşu a scris prefata editiei romanesti a eseurilor morale si politice ale lui Václav Havel. Asemeni scriitorului-politician ceh, Pleşu crede in datoria intelectualului critic de a se implica in treburile cetătii. Nu o face insa de o manieră zburlit-agresivă, ci cu o mare, invidiabilă pudoare. Pedagogia propusă si practicată de Andrei Pleşu este una discretă, calmă, potolită.

Nu mai putin importantă mi se pare apartenenţa lui Andrei Pleşu la lista figurilor de seama ale intelectualitătii critice est si central europene in anii totalitarismului. Spun acest lucru cu deplină responsabilitate, ca autor de lucrari comparative pe tema istoriei politice a intregii regiuni. In datele concrete ale Romaniei ceausiste, Andrei Plesu a apărat valorile spiritului si a fost pedepsit pentru aceasta. Nu a facut parte din nici un fel de structuri, vizibile ori invizibile, ale fostului aparat (ideologic, politic, ori de alt gen). Ca si regretatul Bronislaw Geremek, el insusi rafinat istoric medievist si remarcabil disident anticomunist, Andrei Pleşu stie să unească armonios reflectia novatoare si actiunea ratională. Cititor atent al filosofiei politice contemporane, Pleşu este constient că, asa cum scria Hannah Arendt, atunci cind intre gandire si actiune se naste o prapastie, libertatea insăsi este in pericol. Uniformitatea si triumfalismul sint vicii ale unei vieti politice văduvite de sens.

Nu cred că exista om de buna credinta care să-i conteste lui Andrei Pleşu angajamentul constant si neechivoc in favoarea pluralismului, diversitătii si a celorlalte elemente care constituie traditia luptei pentru o societate deschisă. In raport cu tribunii radicalismelor generatoare de extremism fanatic, Andrei Pleşu promoveaza, cu mereu intarit simt al onoarei, etica diferentei si a memoriei. Pentru el, intransigenta bataioasă si maximalismul fanatic duc intotdeauna la excese greu remediabile. In egala masură, observă Pleşu, există situatii cind fetisizarea flexibilitatii se converteste in alibi pentru capitulari si abjurări. Inchei, aşadar, cu aceste frumoase, intelepte cuvinte din „Minima moralia”: „Sunt insa imprejurări in care nici verticalitatea virtutii, nici inăltimea inteligentei nu sunt suficiente pentru a traversa corect un impas existential. E nevoie de o calitate suplimentară, pe care, in lipsa unui alt termen, o vom numi talent moral

(Textul de mai sus este versiunea actualizata a unui articol scris in 2008)


Biruit-au gândul: In memoria lui Virgil Ierunca (16 august 1920-28 septembrie 2006)

15/08/2015

Reiau aici un articol scris la cinci ani de la stingerea din viaţă a celui care a fost, alături de Monica Lovinescu, vocea demnităţii noastre. S-a născut acum 95 de ani, pe 16 august, in satul Lădești, din județul interbelic Vâlcea. In tinereţe, impreună cu Ion Caraion, Geo Dumitrescu și Marin Preda, a fost un om al stângii rebele, anti-totalitare. Cu timpul, a renunţat la iconoclasm, asemeni prietenilor săi buni, Emil Cioran si Eugen Ionescu. S-a impăcat, asemeni lor, cu democratia liberală. Era nu doar un meloman, ci, mai ales, un filosof al muzicii. Gândea frumos, scria frumos, era el insuși o intruchipare a ceea ce, pe urmele lui Thimas Mann, numim nobleţea spiritului.

Cartea sa despre fenomenul Pitești a contat imens in sensibilizarea Occidentului in raport cu catastrofa comunistă din România. A diagnosticat și a a antologat lipsa de rușine. Am fost norocos să fiu prieten cu Monica Lovinescu și cu Virgil Ierunca. Incerc să le transmit mai tinerilor mei prieteni ce-am invăţat de la ei: să nu-ţi pese de cum bate vântul, să ai curajul sa vâslești impotriva curentului, să nu renunţi la principii, oricare ar fi preţul, să nu te injosești făcând pact cu bezna. Sunt norocos, din nou, că am prieteni tineri care cred in aceste principii…

http://www.contributors.ro/cultura/amintirea-lui-virgil-ierunca-gramatica-onoarei-in-vremea-dispretului/

 


Ipoteze despre antisemitism

28/07/2015

“Evreul este creat de antisemit”, scria cîndva Sartre (citez din memorie, dar nu cred că trădez sensul ideii sale). Într-adevăr, soarta antisemitului ar fi extrem de tristă dacă nu ar putea imagina la infinit crimele, conspirațiile și păcatele celui etern detestat. În germană, “evreul ratacitor” este “der ewige Jude”, adică “evreul veșnic”. Antisemitismul se întîlnește la stînga și la dreapta (mă refer îndeosebi la extremele acestor orientări). Socialismul ca anticapitalism a utilizat și dezvoltat acest filon otrăvit.

Evident, mulți socialiști au detestat și deplîns antisemitismul (Engels, Bebel, Clara Zetkin), dar alții lau cultivat (să nu-l uităm chiar pe Marx, inspirat de ideile antisemite ale stîngii anarho-socialiste a timpului său). Scientismul combinat cu mistica de tip Volk (ceea ce Marcuse a numit cîndva “eroismul istoricopopular”) a generat la dreapta mentalități exclusivist-rasiste. Wagner însuși a glisat de la populismul romantic de stînga al juneții sale revoluționare către elitismul rasist al perioadei cînd a teoretizat ideea absurdă a sterilității evreilor în creația muzicală.

Mă grăbesc să adaug că nu mă refer la dreapta moderată, de tip liberal-conservator. Din cîte știu, conservatorul P.P. Carp a fost omul politic cel mai favorabil încetățenirii evreilor după 1877. În discuția despre antisemitism trebuie să păstrăm distincțiile istorice. Bolșevismul, cel puțin în faza sa leninistă, nu includea antisemitismul, însă era ostil sionismului și socialismului bundist. Ulterior, din motive ce pot fi examinate cu alt prilej, Stalin a virat către antisemitismul virulent al perioadei 1946-1953. Era vorba despre ceea ce biograful lui Stalin, profesorul Robert C. Tucker, a numit “bolșevismul de extremă dreaptă”.

Ceea ce se atacă în figura evreului este principiul însuși al alterității. Pentru imaginarul antisemit evreul apare drept simbolul, ori mai precis spus, personificarea diferenței. Antisemitismul înseamnă, între altele, negarea dreptului la diferență. Antisemitul unifică ceea ce este separat șI chiar incompatibil. Să ne gîndim la mitul “iudeo-bolșevismului” îngemănat, în cosmologia antisemită, cu acel al dominației globale a “iudeo-plutocrației”. Recomand spre lectură partea despre antisemitism din lucrarea clasică a Hannei Arendt Originile totalitarismului. Antisemitismul este o ură veche, care în timpurile moderne a căpătat note și dimensiuni noi. A devenit element al unor ideologii politice moderne. Nu mai este antisemitismul teologic al Evului Mediu. Cînd Mikis Theodorakis își exprimă aversiunea pentru evrei și pentru statul Israel, o face ca om de stînga, partizan al unei doctrine de tip socialist. Fantasmele antisemite cuprind deopotrivă demonizarea și supralicitarea puterii evreilor.

În mintea antisemitului presa este în mîna evreilor ca grup compact, cu interese monolitice. La fel și băncile. Pentru antisemitul clasic toți evreii se află simultan în slujba familiei Rotschild și a Cominternului generic. Dacă îi spui unui antisemit că nu există o unitate a evreilor din toată lumea, îți va zîmbi neîncrezător și te va acuza că încerci să negi ceea ce este știut “prea bine”. “Agresiunea Talmudului împotriva Evangheliei lui Hristos” era mitul invocat de Nechifor Crainic în cartea sa Etnocrație și ortodoxie. Mitul revine în zona “Noii Drepte” din România. (…)

S-a crezut că după Auschwitz antisemitismul va înceta să fie tolerabil, măcar în cercurile intelectuale onorabile. Din păcate, cum a notat cîndva regretatul Petru Creția, chiar oameni care se jură că sînt democrați convinși utilizează în particular limbaje inacceptabile. Nimeni nu cere ca intelectualii democrați să fie filosemiți. Important, demn și necesar este să fie anti-antisemiți. Atunci cînd un fost disident, personaj celebru, scrie în termeni cataclismici despre culpa “evreilor” (nu a unor evrei) pentru crimele bolșevice, el pășește pe un teritoriu minat. Cum scria Milosz, adeziunea unor evrei la comunism în Europa Centrală și de Est nu a fost un “mister rasial”.


O revista pe care o iubesc

21/07/2015

O revista pe care o iubesc

Scriu lunar la revista “Orizont” inca din 1990. Ametesc cand ma gandesc ce ritm am reusit sa tin! Este un lunar intelectual de maxim calibru, de o modernitate de-a dreptul contagioasa. Revista este condusa de trio-ul diamantin Mircea Mihaies-Adriana Babeti-Cornel Ungureanu. In numarul pe luna iunie 2015, un superb eseu al lui Marius Stan despre cartea “Efigii ale unui cosmar istoric” (Humanitas, 2015), volum care i se datoreaza si pentru care autorul ii ramane recunoscator. Textul, intitulat “Pedagogia memoriei: Vladimir Tismaneanu si proza politica romaneasca”, acompaniat de un minunat portret al meu desenat de Luca Jebeleanu, pledeaza pentru idealul aronian al spectatorului angajat. Este ceea ce ne anima, pe Marius si pe mine, in interventiile publice: convingerea ca ideile au consecinte si ca merita sa lupti pentru valorile in care crezi. In cazul nostru, cele ale liberalismului civic.


Serghei Paradjanov, colectionar de imposibilitati sau sensibilitatea camp (anti)sovietica

12/07/2015

Motto: “One should either be a work of art, or wear a work of art.”–Oscar Wilde

Am vazut filmul lui Sergei Paradjanov, “Umbrele stramosilor uitati”, prin 1968, la cinematograful Central, unde este acum o librarie, la parterul Cercului Militar. Spargea toate canoanele. Solemn si inaltator precum o catedrala. Izbitor cromatic precum o esarfa pe care o admiri la o galerie cu lucruri artizanale din Georgia. Deci exact acolo unde m-am aflat acum cateva saptamani. Expozitia Paradjanov de la Muzeul de Istorie al orasului Tbilisi este caleidoscopica. Omul era indragostit de insolit, iubea tot ce tinea de sfidare, de revolta, de diferenta. Practica, in pofida unei draconice, imbecile cenzuri, ceea ce Susan Sontag a definit drept sensibilitatea camp. De altfel, eseista il mentioneaza explicit in “Styles of Radical Will”. A platit fiind trimis intr-un “camp”, adica intr-un lagar. A devenit disident pentru ca detesta uniformitatea cazona. Margele, oglinzi, nasturi, etichete, radiouri vechi,  obiecte banale incarcate cu sensuri enigmatice, totul sub semnul unei alteritati care a subminat Sistemul.

 

 

Recomand foto-eseul lui Marius Stan, transmis la Radio Europa Libera, despre expozitia de la Tbilisi dedicata acestui mare artist prigonit care a reusit sa invinga un regim obtuz, obscurantist si axiofob.

http://www.europalibera.org/content/article/27122402.html

De asemenea:

 


Niciodată curmatele sfâșieri interioare: Pasiunea lui Emil Cioran (1911-1995)

08/07/2015

Pentru Florica si Andrei

Au trecut două decenii de la stingerea din viață a lui Emil Cioran, acest Juif errant al filosofiei europene din veacul trecut. Întâmplarea a făcut să fiu la Paris și să apuc să trec, împreună cu Florica Jebeleanu și Marius Stan, chiar pe strada unde se găsea celebra mansardă. Marius a făcut poze, seara am cinat în zonă împreună cu pianistul și eseistul Andrei Vieru, soțul Floricăi, un intelectual de mare rafinament care l-a cunoscut bine pe Cioran. A fost, nu mă îndoiesc, cel mai central-european intelectual român (dar și francez) al veacului XX. A trăit o existență sub zodia utopiei, a dilemelor identitare și a nevrozelor politice. A fost un gânditor al adevărurilor neiertătoare, al interogațiilor ultime și al niciodată curmatelor sfâșieri interioare.

Născut la Răşinari în luna aprilie 1911, Emil Cioran a fost un intelectual pasionat, deci unul chinuit, mistuit, devorat de incertitudini. Autorul “Ispitei de a exista” a detestat orice schematism descărnat, orice formulă filosofică înghețată, s-a îndoit de toate precum și de el însuși. A trăit sub semnul disperării, al unui pariu imposibil cu un Dumnezeu ascuns, chiar absent, un demiurg capricios, gelos și adeseori irascibil, căruia s-a obstinat să-i azvârle mereu mănușa unui dispreț înfrigurat. A fost îndrăgostit de neant, se simțea bine doar în acel deşert al melancoliei cotropitoare căruia îi putem spune geniul inadaptării ori vocația de a fi mereu împotrivă și mereu dezrădăcinat, Emil cel fără-de-țară, Emil cel fără-de-casă (Heimatlosigkeit). A fost marele vagabond al unei metafizici îmbătrânite. Dintre filosofii francezi ai timpului său, l-aș asemui cu un Vladimir Jankélévitch ori cu Emmanuel Levinas. Unii l-au numit nihilist. Nu cred că putem vorbi de negarea valorilor, ci mai degrabă de o supremă, apăsătoare, terorizantă descumpănire. Lumea este strâmb alcătuită, suntem mereu dependenți de obligații decizionale care se dovedesc de atâtea ori nefericite, chiar dezastruoase.

Locuința lui Cioran era la mansarda acestei case din zona Odéon. Fotografie de Marius Stan

În tinerețe, cum o mărturisea chiar el, Cioran s-a contaminat cu virusul radicalismului utopic, fusese, spre a relua formula lui Czesław Miłosz, un “sclav al Istoriei”, un motiv suficient de puternic pentru a dezvolta ulterior un scepticism total în raport cu cântecele de sirenă ale ideologiilor de orice culoare. A fost așadar un intelectual atras, ori, mai precis spus, sedus de promisiunile oraculare ale fascismului (putea merge în les folles années trente, la fel de bine, ori de rău, spre comunism, nu degeaba îl admira pe Lenin). Mediocritatea burgheză proprie acelei low and dishonest decade (W. H. Auden), tihna unei democrații imperfecte, dar reale, îl plictisea, îl înfuria, îl scotea din minți. Voia another country, o Românie transfigurată, o Românie nefilistină, o Românie capabilă de delir, de salturi mortale, de autenticitate, de aventuri imperiale. Într-un text de o sinceritate unică, acea confesiune sfâșietoare care este “Mon Pays”, Cioran a spus mai multe lucruri dure despre orbirea sa juvenilă decât toți adversarii săi reuniți. La un ceas când România democratică avea o vitală nevoie de prieteni, nu de inamici, a ales să o deteste, lucru pe care avea să-l regrete o viață.

Avea o chemare spre existențialismul apocaliptic (înclinație observată de Gabriel Liiceanu). Paradoxal, era un revoluționar care iubea tradiția conservatoare. Făcea parte, ca și Ludwig Klages, dintre aceia care, în lupta dintre suflet și spirit, iau partea celui dintâi. Într-un text apărut în “Partisan Review” îl numeam un revoluționar mistic. Un revoluționar, cum se spune, fur ewige Dinge. Este vorba de acel sindrom pe care istoricul Jeffrey Herf l-a definit drept al modernismului reacționar. Îmi amintesc discuțiile purtate cu Matei Călinescu despre generația lui Cioran ca parte a unui fenomen european de respingere exasperată, dar și de asumare temerară a modernității. În eseul său clasic despre “Joseph de Maistre și originile fascismului”, marele gânditor liberal care a fost Isaiah Berlin îl citează elogios pe Cioran.

Tot astfel, după ce în tinerețe scrisese “Schimbarea la față a României”, o carte-manifest, o carte-dinamită, revelatoare pentru febra ideologică de atâtea ori distructivă a acelor timpuri, maturul Cioran a protestat împotriva oricărei forme de xenofobie. Paginile despre evrei din “La tentation d’exister” rămân un omagiu de o imensă căldură, aș spune dragoste, adus unui popor de solitari și martiri. La fel, ceea ce a scris despre maghiari, ceea ce a spus în convorbirile cu prietenii săi, între care istoricul François Fejto, ar trebui predat în școlile din România pentru a depăși viziunile primitive care încă ipotechează și împiedică analizele sincere și oneste. Cum a putut acest om de o inteligență nepereche, îndrăgostitul de Schopenhauer, Nietzsche, Simmel, Scheler și Bergson, să îmbrățișeze tezele extremiste? Ce demon îl va fi înrobit? Nu vom înțelege niciodată această opțiune intelectuală din timpurile acelea sumbre, când, cum spunea François Furet, ambele radicalisme, comunismul și fascismul, aveau un viitor tocmai pentru că democrația părea definitiv condamnată, dacă vom proceda reducționist, operând cu verdicte apriorice și apodictice.

Cred că o cheie pentru înțelegerea acestei pasiuni o oferă un text scris de Paul Nizan în 1934, care îi compara pe André Malraux și Martin Heidegger. Să nu uităm, la acea dată, Malraux era o vedetă a stângii antifasciste și pro-sovietice, iar Heidegger acceptase să devină rectorul Universității din Freiburg, numit de regimul nazist. Discursurile revoluționare ale lui Malraux sunau tulburător de asemănător cu faimosul discurs rectoral al lui Heidegger. Heidegger exalta “grandoarea istorică a nazismului”, Malraux pe aceea a bolșevismului. Observa Nizan că în opera lui Malraux, ca și în aceea a lui Heidegger, și aș spune și în gândirea lui Cioran, era vorba de angoasă, de disperare, de refuzul masificării, de “iremediabila solitudine ce caracterizează condiția umană”. Iată cuvintele criticului pe atunci comunist, intelectualul admirat de foștii săi colegi de la Ecole Normale Supérieure, Jean-Paul Sartre și Raymond Aron, omul care avea să rupă cu stânga stalinistă după Pactul Molotov-Ribbentrop și care murea pe front în 1940, la doar 35 de ani, îngrețoșat de atâtea infamii, abdicări și trădări.

Lui Nizan, așadar, Malraux îi amintea de “acel mare gânditor și filosof contemporan, Martin Heidegger, pentru care, ca și pentru Malraux, esența vieții umane se afllă în angoasă și disperare. Această apropiere este extrem de simptomatică pentru perioada istorică actuală. La acest ceas de declin al civilizației burgheze, unii mari gânditori au descoperit subit că, în confruntarea cu neantul, angoasa și disperarea reprezintă o realitate pentru om… La întrebarea fundamentală ‘Cum te poți sustrage angoasei și morții?’, cei doi oferă răspunsuri diferite. Heidegger a găsit un răspuns în acceptarea totală și necondiționată a național-socialismului. Malraux, la rândul său, a încercat să învingă această angoasă. El a aflat în acțiune, în orice fel de acțiune, forța pentru a o depăși ori măcar pentru a o putea ignora. Acțiunea îl poate proteja pe individ împotriva disperării și angoasei… ea este suprema formă de eroism revoluționar”. (Textul lui Nizan a apărut în “Literaturnaia Gazeta” înaintea sosirii lui Malraux în URSS pentru a participa la primul congres al scriitorilor sovietici, v. Curtis Cate, “André Malraux: A Biography”, New York: Fromm International Publishing Corporation, 1995, p. 202). Poate că ar merita ca unii dintre cei care scriu în grabă despre aceste destine intelectuale, cu porniri inflamat-justițiare, să mediteze la cuvintele lui Nizan.
Poate că ar merita ca unii dintre cei care scriu în grabă despre aceste destine intelectuale, cu porniri inflamat-justițiare, să mediteze la cuvintele lui Nizan. M-am ocupat de relația lui Heidegger cu nazismul într-un text apărut pe blogul meu.

https://tismaneanu.wordpress.com/?s=metapolitica

Spre deosebire de un Georg Lukács, marxistul gnostic care a rămas până în ultima clipă fidel pariului său bolșevic (“Cel mai rău socialism este superior celui mai bun capitalism”, interviu cu Franco Ferraroti, 1970), Cioran a înțeles că a greșit. Și-a asumat ceea ce Marta Petreu numește “trecutul deocheat”. A făcut pace cu valorile liberalismului democratic (din nou, opusul unui Lukács ori Carl Schmitt). Și-a purtat crucea cu demnitate, a expiat, a agonizat, a pătimit, a sublimat supliciul în acele “silogisme ale amărăciunii” în absența cărora lumea noastră ar fi mult mai absurdă și mai mohorâtă. Pentru că din deznădejdea lui Cioran se nasc zorii unei posibile redempțiuni. Nu este disperarea sterilității, ci acel fior ce nu poate fi domolit al unei eterne neputințe, dar și al unei veșnice obligații de a găsi sens acestei lumi. Dintre cărțile lui Cioran, favorita mea rămâne “Histoire et utopie”. Acolo am aflat secretul dictaturilor totalitare dintr-un veac dominat de năluciri ideologice: “O lume fără tirani ar fi ca o grădină zoologică fără hiene”. Această carte a lui Cioran ar fi una dintre acelea pe care le-aș lua cu mine dacă ar fi să-mi petrec restul zilelor pe o insulă pustie.

Textul de mai sus a apărut intr-o primă formă pe “Contributors” în aprilie 2011. Îl reiau intr-o versiune actualizată, la două decenii de la plecarea filosofului in lumea drepților.

Articol transmis la Radio Europa Libera si publicat aici:

http://www.europalibera.org/content/blog/27117062.html

Textul poate fi ascultat aici:

http://www.europalibera.org/audio/27117058.html

Petru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/niciodata-curmatele-sfa%c8%99ieri-interioare-pasiunea-lui-emil-cioran-1911-1995/


Anchetă “LaPunkt”: Despre performanţele culturii româneşti in ultimii zece ani

12/05/2015

Demnă de toata pretuirea ancheta din revista online “LaPunkt”. Cum scriu editorii, ancheta deschide o temă, o pune în discuţie în spaţiul public şi invită să fie continuată, cu bună credinţă şi apelînd la o memorie bună. E sănătos şi înţelept să nu ne ferim de veştile bune; e bine, face bine să vorbim despre ele. Iar în ultimii 10 ani, uneori în ciuda turbulenţelor de tot felul, cultura română a cunoscut multe evenimente relevante, şi-a trecut în cont performanţe indiscutabile. Interogaţia pe care a fost construită această anchetă deschisă a fost următoarea: Care sînt 3 evenimente esenţiale/ performanţe majore pentru cultura română în ultimii 10 ani; la limită – care sînt 3 cele mai importante evenimente/performanţe ale culturii române în ultimii 10 ani? Selectez aici cateva din raspunsuri si ii indemn pe cititori sa citeasca textul integral al aceste incitante şi extrem de revelatoare anchete.

Dragoş Paul Aligică

Din punctul meu de vedere cel mai mare eveniment e un non-eveniment. De ani de zile, Fronda Intelectuală, Anti-Elita Intelectuală, Salonul Refuzaţilor, Adevărata Rezistenţă Moral-Culturală şamd, toţi aceşti revoluţionari cultural-artistici aspiranţi la glorie culturală (împiedicaţi pînă acum cîţiva ani să se manifeste şi să-şi ocupe locul binemeritat de către Liiceanu, Pleşu, Tismăneanu, Patapievici, Cărtărescu şi Regimul lor de Tristă Amintire), îşi tot iau avînt cu tenacitate. Şi promit. Promit ceva. Şi noi tot aşteptăm ceva de la ei. Şi tot aşteptăm. Şi ei tot îşi iau avînt să sară de la guerrilla culturală la producţie culturală. Şi nimic. Şi uite aşa trece timpul. Ei promit şi noi aşteptăm.

I-am rugat de nenumărate ori: “Fraţilor, faceţi o pauză de la demascat şi înjurat pe Liiceanu & co! Gata, haideţi la treabă. Hai: Eveniment Cultural. Faceţi ce faceţi, puneţi mînă de la mînă şi daţi Poporului dacă nu o Capodoperă, măcar un Eveniment Cultural.” Nu am zis asta, aşa, la întîmplare. Există şi o teorie matematică în spatele acestei idei. Statistic vorbind, ei fiind aspiranţi dar mulţi, dacă fiecare dedică în fiecare zi creaţiei cam 20% din efortul pe care îl dedică de ani buni să înjure şi demaşte, atunci prin legea numerelor mari va fi imposibil să nu iasă ceva, acolo, un Eveniment Cultural cît de mic. E ceva ce ţine de teorie combinatorică şi logica probabilistică. Înmulţiţi dvs 20% cu numărul zilelor pe an şi cu capacitatea vagonului refuzaţilor (care are şi locuri în picioare) şi veţi realiza justeţea calculului meu estimativ.

Pe scurt, acesta este cel mai important Eveniment Cultural în ultimii 10 ani. Este un paradox şi o inovaţie intelectuală fără precedent, este ceva demn de cultura ce i-a dat pe Ionesco, Tzara sau Urmuz. Un Eveniment Cultural major materializat printr-un non-Eveniment Cultural Major. Mai mult, este o lucrare colectivă, opera unei efort concentrat depus de nenumăraţi autori, gînditori, literaţi, artişti şi aspiranţi, o capodoperă ce sfidează logica anticipărilor raţionale, teoria combinatorică şi matematica probabilistică. În faţa acestei realizări nici nu mai are rost să mai vorbeşti de locurile 2 si 3.

Adriana Babeţi

1.Tot ceea ce a construit Institutul Cultural Român (echipa Horia-Roman Patapievici, Mircea Mihăieş, Tania Radu)

2.Tot ceea ce au construit cele două mari edituri: Polirom şi Humanitas. Dar şi Curtea Veche, Art, Tracus Arte, Brumar

3.Festivalul George Enescu

O menţiune specială pentru ceea ce au făcut cei de la Headsome Communication (Oana Boca-Stănescu, Ioana Gruenwald). Festivalurile internaţionale de literatură, Gala Bun de Tipar şamd

T. O. Bobe

Dacă e să vorbim despre ce s-a întîmplat important în cultura română în ultimii 10 ani, nu ştiu în ce măsură se pot alege trei evenimente sau performanţe punctuale. Esenţial e şi că o întreagă generaţie de cineaşti a făcut în mod constant filme bune, esenţial e şi că, la fel ca ei, artişti ca Mircea Cantor, Dan Perjovschi sau, de curînd, Alexandru Ghenie se impun mai ales pe pieţele culturale din afara ţării, importantă e şi apariţia CNDB, important e şi faptul că, spre deosebire de precedenţii zece ani, au apărut mai multe cărţi ale autorilor români, dar şi că în general oferta de carte s-a diversificat, e importantă şi apariţia tot mai multor spectacole de teatru independente. N-ai cum să compari cărţi cu filme sau reţete de papanaşi cu soiuri de vin şi să stabileşti clasamente. Ce mi se pare important în ultimii zece ani e că oferta culturală s-a diversificat, că, în privinţa receptării, au slabit instanţele autohtone de omologare, dar funcţionează la fel de bine bătrînul xenocentrism românesc, că modelul unei culturi de tip piramidal tinde tot mai mult să se transforme într-un model de tip reţea.

Andrei Oişteanu:

1). Performanţele excepţionale realizate, mai ales în afara ţării, deInstitutul Cultural Romăn în anii 2005-2012, în perioada în care institutul a fost condus de Horia-Roman Patapievici (preşedinte), Tania Radu (vicepreşedintă) şi Mircea Mihăieş (vicepreşedinte).

2). Înfiinţarea în luna iunie 2008 a Institutului de Istorie a Religiilorîn cadrul Academiei Romăne, cu Andrei Pleşu, ca director fondator, şi cu un grup de tineri cercetători: Eugen Ciurtin, Bogdan Tătaru-Cazaban, Mihaela Timuş, Daniela Dumbravă şi Mirel Bănică. Această realizare a fost posibilă şi datorită faptului că primii patru cercetători amintiţi au organizat cu succes la Bucureşti, în septembrie 2006, un amplu congres internaţional de istorie a religiilor. Tot ei au înfiinţat şi editat trei excelente publicaţii tematice, în limbi de circulaţie internaţională: ARCHAEUS: Studies in the History of Religions, STUDIA ASIATICA: International Journal for Asian Studies(devenite periodice ale institutului) şi CHORA: Revue d’etudes anciennes et medievales (devenit periodic asociat institutului).

3). Performanţele editoriale deosebite realizate în ultimul deceniu (evident, şi înainte) de cele două mari edituri din Romănia: Polirom (Iaşi) şi Humanitas (Bucureşti).

Radu Paraschivescu

Pentru mine, două dintre cele mai marcante trei evenimente culturale ale ultimului deceniu ţin de ICR. Unul este pozitiv, altul dimpotrivă. Evenimentul pozitiv este preluarea ICR-ului de către echipa Horia Patapievici-Tania Radu-Mircea Mihăieş în 2005. În această formulă, ICR a operat în logica axiologiei, nu a pilelor. Institutul a deschis culturii române o mulţime de uşi şi a făcut export de valoare. O pot confirma toţi bursierii institutului, traducătorii străini în limba română veniţi la specializare la Mogoşoaia, artiştii plastici, muzicienii şi scriitorii care au găsit în ICR un partener echilibrat, deschis, onest şi competent.

Evenimentul negativ ţine tot de ICR. E vorba de înlocuirea echipei Patapievici cu echipa condusă de Andrei Marga. Dincolo de comicăriile din jurul caloriferului, mandatul Marga a însemnat nepotism, numiri pe criterii misterioase, amatorism şi revanşă politică. Felul cum au fost îndepărtaţi foştii slujbaşi de calitate de la ICR şi înlocuiţi cu diletanţi în organigramă spune mult despre obiceul românesc de-a strica lucrurile care merg, dacă tot nu se pot repara cele stricate.

Al treilea eveniment pe care îmi permit să-l consider marcant e prezenţa lui Mircea Cărtărescu pe listele de nobelizabili pentru literatură. Poate că judecata aceasta e influenţată într-o oarecare măsură de un „of” tipic ţărilor şi culturilor mici („De ce nu avem şi noi Nobelul nostru?”), însă dacă ne uităm la vecinii de listă ai lui Cărtărescu lucrurile par să se aşeze sub o lumină mai bună. Fiindcă printre vecini se numără Umberto Eco, Ismail Kadare, Amos Oz, Haruki Murakami, Milan Kundera, Julian Barnes şi alţii. Simplul fapt că Mircea Cărtărescu a fost cotat (cu doi ani în urmă) cu aceleaşi şanse la Premiul Nobel ca Umberto Eco spune multe. La fel ca locul unsprezece pe lista favoriţilor.

Marius Stan

1.Cărțile originale și traducerile apărute cu sprijinul IICCMER în perioada 2010-2012 (sub conducerea Tismăneanu-Stanomir) țin de atât de necesara sincronizare cu discursul epistemic internațional și de depășirea provincialismului lăutărist (vorba lui Constantin Noica) care a făcut și face în continuare un mare deserviciu culturii române. Numesc aici doar câteva traduceri care au îmbogățit ideatic, semantic și conceptual dezbaterile istorico-politice din România: “Tărâmul morții” (Timothy Snyder – Humanitas), “Gulagul. O istorie” (Anne Applebaum – Humanitas), “Filosofie și mit la Karl Marx” (Robert C. Tucker – CurteaVeche), “Societatea necivilă” (Stephen Kotkin – CurteaVeche). Sau, o altă semnalare, deși fără sprijinul IICCMER, atât de necesara carte a lui H.-R. Patapievici, “De ce nu avem o piață a ideilor” (Humanitas, 2014).

2.Profesionalismul exemplar al ICR în perioada 2005-2012 (H.-R. Patapievici, Mircea Mihăieș, Tania Radu), deschiderea intelectuală spre o modernitate sans rivages, încurajarea experimentului, inovației și a contactelor cu tot ceea ce este cu adevărat original în arta contemporană. În acest sens, o mențiune specială pentru ICR–New York (în perioada Corinei Șuteu). Să spun doar că festivalul de film “MakingWaves” s-a bucurat și se bucură de cronici înNew York Times și în alte influente publicații americane. În ce mă privește, îmi amintesc cu plăcere și de entuziasmul cu care Dorian Branea a susținut lansarea la Londra a revistei internaționale pe care o păstoream în acea perioadă, “History of Communism in Europe”.

3.Noul Val al filmului românesc a schimbat nu doar o paradigmă de creație, ci și una de percepție, atât în plan intern, cât și internațional. S-a terminat (să sperăm) cu pășunismele haiducești, cu voievozii misticoid-eroici, deci cu “epopeea națională”, limbajele filmului românesc au căpătat nuanțe demne de cele mai bune cinematografii internaționale. Nu este vorba doar de o percepție subiectivă, ci de una dublată de premii și recunoașteri profesionale de maxim prestigiu. Deci, se poate!

Vladimir Tismăneanu

1.”O idee care ne sucește mințile”, cartea semnată de Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și H.-R. Patapievici (Humanitas, 2014) este un manifest pentru claritate morală la un ceas când mulți par să fi uitat că fără ideologia comunistă experimentele genocidare nu ar fi putut avea loc. Seducția exercitată de ideea comunistă, deopotrivă minciună, pasiune și iluzie, cum scria François Furet, nu s-a evaporat, în pofida amarelor lecții ale însângeratului veac XX. Apar noi versiuni ale utopiilor colectiviste, se cântă din nou prohodul democrației liberale. Tocmai de aceea, volumul acesta este atât de important din perspectivă analitică și etică.

2.Tot la Humanitas, “Dragul meu turnător” de Gabriel Liiceanu a readus în dezbaterea publică tema colaboraționismului din regimul comunist. Personajul central era propagandist marxist, redactor-șef al “Revistei de Filosofie” și delator în serie. Turna în chip rece, fără patimă, i se părea firesc să o facă. Regimul comunist a distrus tabla de valori care face posibilă distincția dintre Bine și Rău. Răul despre care scrie Gabriel Liiceanu în această carte este unul al indiferenței morale, al lipsei de gândire despre care a vorbit Hannah Arendt. Este banal, distructiv și înfricoșător.

3.Trilogia “Orbitor” de Mircea Cărtărescu a revoluționat literele românești. Este o capodoperă în același sens în care capodopere sunt cărțile unor Jorge Luis Borges, Robert Musil, Elias Canetti, Danilo Kiš, Péter Nádas, William T. Vollmann. Istoria și psihologia se intersectează într-o textură misterioasă, un labirint al memoriei și un voiaj printr-un mereu descumpănitor abis.

Marius Vasileanu

Premeditat sau nu, întrebarea dvs. circumscrie un anume context politic, poate ţi pentru că politicul influenţează în bună măsură fenomenul cultural. Un prim răspuns şi o întrebare adiacentă: care sunt performanţele culturale româneşti ale ultimului deceniu pe care le-am putea considera, totodată, purtătoare de viitor?

Pentru orice conştiinţă trează, bine informată şi onestă, este evidentă şi neegalată până acum performanţa echipei lui Horia-Roman Patapievici la conducerea ICR. Felul în care a fost promovată cultura română de echipa Patapievici este un fapt ale cărui rezultate au condus la cea mai bună vizibilitate de până astăzi realizată în Occident – şi nu numai – pentru o multitudine de (horribile dictu) „produse culturale” autohtone.

Acelaşi pat germinativ de ordin politic intern şi internaţional a însoţit şi actul de condamnarea comunismului, graţie documentului produs de echipa de cercetători condusă de Vladimir Tismăneanu. Dincolo de anumite imperfecţiuni ale „Raportului Final”, acesta rămâne indubitabil un act istoric.

Voi aminti aici un singur exemplu aflat în profundă rezonanţă cu afirmaţia de mai sus. Nu-i o bucurie, ci o necesitate aceea de a prelua şi transpune faptul istoric traumatizant în act de cultură (terapeutic). Iar exemplul cel mai la-ndemână este pleiada de binemeritate premii internaţionale cu care au fost onorate filmele realizate de cineaştii români în ultimii 10 ani – vorbim şi aici de echipe: regizori-scenarişti-actori-tehnicieni. Dincolo de realizarea artistică, aceste filme conţin poveşti care respiră fie atmosfera comunismului, fie cea a tranziţiei postcomuniste…

Apoi, constatăm două realităţi: (1) politicul şi condiţiile precare socio-economice care au determinat un uriaş exod al românilor, în primul rând în Occident; (2) tentaţia firească de a învăţa, a lucra şi a cerceta într-o universitate cu tradiţie, infrastructură modernă şi renume internaţional au făcut ca, practic, bună parte din creierele cele mai inteligente şi creative să fi plecat din România pentru a realiza performanţe în marile centre din Vest.

Este o realitate a istoriei contemporane care trebuie acceptată şi studiată şi care, precum în mişcările meşteşugite din anumite arte marţiale, poate fi, măcar într-un procent acceptabil, reorientată în favoarea României. Nici Academia Română, nici alte instituţii de cercetare, nici universităţile nu s-au străduit însă până astăzi, programatic, să-i capaciteze şi să-i invite pe aceşti români – sunt cu miile! – pentru simpozioane şi colocvii măcar, pentru a ţine cursuri de masterat şi de doctorat, pentru a deschide în ţară, eventual, linii de cercetare comune în domeniile lor de excelenţă ş.a.m.d.

NB: Vă cer permisiunea de a accepta cultura în sens larg, dincolo de artele (considerate) „clasice” ale secolului XX.

Două sunt instituţiile care au ieşit totuşi din această uimitoare indiferenţă faţă de diaspora. Prima este Colegiul Noua Europă (NEC), institut de studii avansate, condus de peste două decenii de Andrei Pleşu. Unul din obiectivele asumate şi realizate a fost tocmai invitarea constantă la Bucureşti a unor eminenţi cercetători români din diaspora, în special pentru conferinţe. Un al doilea obiectiv este acela de a sprijini reintegrarea acelor bursieri români care au urmat studii (post)universitare în Occident şi doresc să revină acasă. NEC-ul fiind o instituţie de mică anvergură financiară, fatalmente numărul celor invitaţi în ţară sau sprijiniţi este modest. Dar ce important ar fi ca acest binefăcător exemplu să fie urmat în România de cât mai multe instituţii, demers pe care-l consider imperativul unui viitor proiect de ţară!

A doua instituţie care realmente a făcut deja imens pentru diaspora românească în ansamblu, nu mă mai refer acum la cercetare, este Biserica Ortodoxă Română (B.O.R.). În măsura în care veţi accepta un dat istoric, anume inseparabilitatea cultului/spiritualităţii de cultură, mă veţi înţelege de ce consider efectiv o performanţă, vizibil accentuată în ultimii ani, aceea că în nenumărate locuri din lume unde se află comunităţi de români există deja biserici ortodoxe (prin bunăvoinţa confraţilor catolici, adesea), au fost înfiinţate episcopii, ba chiar şi două mitropolii. Fără îndoială, aceasta înseamnă totodată şi păstrarea, măcar în parte, a identităţii culturale româneşti…

Recapitulez, se-nţelege, ordinea este aleatorie:

(a)H.-R. Patapievici şi echipa sa din stafful ICR – prin administrarea culturală exemplară, imparţială, inteligentă şi adecvată veacului XXI;

(b)V. Tismăneanu şi echipa pentru determinarea, curajul şi buna intuiţie cu care au finalizat un document de conştiinţă, înainte de orice, ale cărui consecinţe politice, culturale, educative etc. abia încep să rodească;

(c)A. Pleşu şi NEC – pentru interacţiunea fertilă cu cercetătorii români din diaspora; BOR – ale cărei performanţe în diaspora românească sunt un tonic exemplu.

De ce notez aici doar realizări ale unor echipe şi nu ale unor personalităţi, chiar dacă reiese limpede rolul esenţial al unei elite intelectuale ca factor vizionar, dinamizant şi coagulant? Pentru că acesta este viitorul spre care tindem, în opinia mea, ca alternativă pozitivă la globalizarea haotică, la dictaturile oarbe, la fundamentalismele demente, la autismul smintitor specific spaţiului virtual etc.

Poate de aici, de la un asemenea „algoritm”, vag creionat mai sus de subsemnatul, întrupat însă prin admirabile realizări ale celor sus-amintiţi – avînd ca axe de coordonate comuniunea creştină şi împăcarea cu divinul, conştiinţa trează şi împăcarea cu trecutul, îmbrăţişarea cultură-cercetare-ştiinţă şi valorizarea excelenţei–ar putea,treptat, să răsară şi performanţele culturale ale unui proiect de ţară purtător de viitor.

http://www.lapunkt.ro/2015/05/12/ultimul-deceniu-3-performante-majore-in-cultura-romana/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 202 other followers