The Last Marxist Revisionist

Mikhail Gorbachev went far beyond Nikita Khrushchev’s “Back to Lenin” approach. When he came to power in March 1985, he tried to instill new life into a dying body. This explains the inconsistencies and blunders of the first three years (1985-1988). He knew from his mentor Yuri Andropov that touching the Stalin question would inevitably open a Pandora box. And yet he did it.

Glasnost meant the return of repressed memories, the rebirth of pluralism, and the return of civil society. It meant telling the truth about the horrible crimes of the past. It meant admitting that the regime contained violence against society in its deepest matrix. By the end of the 1980s, Gorbachev, Yakovlev, Georgy Shakhnazarov and their supporters realized that liberalization was not sufficient. The next step was democratization. But an intrinsically authoritarian culture like Bolshevism be democratized without renouncing its defining features? The answer came in August 1991 with the anti-Gorbachev putsch and four months later with the end of the USSR. Altogether, he was a world-historical personality attuned to the turbulent and perplexing times in which he lived. No hagiography would do him justice. The same can be said about endeavors to negate his real merits.

Cum va intra Ion Iliescu in istorie

Iată că s-a ajuns unde trebuia să se ajungă de mult timp: fostul președinte Ion Iliescu si aghiotantul său devotat, fostul director al SRI, Virgil Măgureanu, se confruntă cu acuzatia de participare si chiar de instigare la crime impotriva umanitătii. Cei care au promovat minciuna, turpitudinea și violenta, cei care au uzurpat puterea in acel tulbure si insangerat sfarșit de decembrie al anului 1989, autorii morali si chiar materiali ai sinistrei mineriade din 13-15 iunie 1990, vor fi trași la raspundere. Reiau aici un articol scris impreună cu politologul Marius Stan, apărut pe platforma “Contributors”. Ni se pare, autorilor, de o incandescentă actualitate.

“Pe 3 martie, Ion Iliescu, urmașul lui Nicolae Ceaușescu în fruntea României, cel care a patronat lichidarea, printr-un simulacru judiciar, a predecesorului său, în scopul de a salva ce se mai putea salva din moștenirile regimului comunist, împlinește 85 de ani. Ion Iliescu a fost de câteva ori președinte al țării. Primul său mandat a fost, neîndoios, unul contrarevoluționar, deci s-a constituit ca o strategie restauratoare menită să conserve privilegiile unei nomenclaturi inepte și cinice, iremediabil rapace și coruptă. În acei sașe ani, dominați de personalitatea de tip bolșevic a lui Ion Iliescu, premierii s-au numit Petre Roman, Theodor Stolojan și Nicolae Văcăroiu. S-au încercat vagi reforme economice, dar ele au fost, practic, ucise în fașă. Confruntarea cu trecutul totalitar a fost refuzată în numele devotamentului pentru sarcinile prezente și viitoare.

Amnezia a fost instituită ca politică de stat. Orientarea politicii externe a fost, în cel mai fericit caz, neprietenoasă în raport cu Occidentul. Partidele istorice și societatea civilă au fost continuu calomniate și agresate. În iunie 1990, Ion Iliescu, Petre Roman, Virgil Măgureanu și alți corifei feseniști au organizat o acțiune barbară de suprimare a protestului non-violent anticomunist. În istoria României, Ion Iliescu este indisociabil legat de fasciile minerești îndrumate de securiștii lui Măgureanu. Modelul politic al lui Iliescu a fost unul de tip sovietic, hrușciovist și, doar până la un punct, gorbaciovist. Idealul său politic, culmea “liberalismului” său, s-a numit perestroika. Dincolo de aceasta, se căsca abisul democrației pluraliste, o zona interzisă mentalului iliescian.

În 1996, Ion Iliescu, forțat și de presiunile externe, a acceptat, scrâșnind din dinți, alternanța democratică. Se prefigura o schimbare majoră în întreaga cultură politică a ceea ce până atunci nu fusese decât o pseudo-democrație, funciar și consecvent anti-pluralistă. Înfrățirea cu formațiuni extremiste gen PRM era proba că “social-democrația” iliesciană se reducea la un penibil simulacru al valorilor stângii anti-totalitare. Din păcate, acea renovare radicală așteptată de majoritatea cetățenilor acestei țări nu a avut loc în timpul președinției lui Emil Constantinescu. Serviciile secrete au continuat să se bucure de avantaje și puteri cu totul neconforme unui stat de drept. Primenirea clasei politice s-a petrecut strict superficial, cu prea puține consecințe care să ducă la creșterea gradului de încredere al cetățenilor în reprezentanții lor. S-au făcut unele progrese pe linia statului de drept și a justiției independente, dar vechile metehne au fost departe de a fi eradicate. Corupția a prosperat. În acei ani, Ion Iliescu a sabotat, cât i-a stat în puteri, orientarea pro-occidentală a lui Emil Constantinescu și a celor care îl sprijineau.

După revenirea ca președinte în compania lui Adrian Năstase (ajuns premier), Iliescu a încercat să se reinventeze ca imagine publică. A mimat o atitudine pro-NATO, s-a declarat chiar dezamăgit de întreaga experiență a comunismului în secolul XX. A vorbit, într-o carte de dialoguri cu unul din autorii acestui articol, despre un “bilanț global negativ” al comunismului. Dar nu a regretat niciodată public rolul său în mineriade, ostilitatea în raport cu valorile democratice, filosovietismul de-o viață, trecutul său de ideolog comunist. Dimpotrivă, a făcut tot posibilul pentru mistificarea și măsluirea rolului său în timpurile lui Gheorghiu-Dej (participarea la represiunile anti-studențești) și Ceaușescu (ministru al tineretului, prim-secretar al CC al UTC, secretar cu ideologia, prim-secretar PCR la Iași, etc). În decembrie 2006, s-a opus din răsputeri condamnării dictaturii comuniste ca ilegitimă și criminală, i-a numit pe membrii Comisiei Prezidențiale “un grup de scribălăi”. De-a lungul deceniilor scurse de la revoluția din decembrie 1989, a fost principalul artizan al mistificării și ocultării adevărului despre acel eveniment. A negat cât a putut natura anticomunistă a mișcării care a dus la prăbușirea regimului Ceaușescu. În vara anului 2012, i-a susținut pe puciștii Victor Ponta și Crin Antonescu.

La ora actuală, Ion Iliescu este omagiat de Victor Ponta și de ceilalți exponenți ai autoritarismului cleptocratic pe care îl numim pontocrație. I se aduc omagii pentru “tot binele” pe care l-ar fi făcut, pasămite, României. In realitate, Ion Iliescu este numele unui trecut de care România trebuie să se despartă. Un trecut persistent si toxic care a furat câtorva generații șansele de a trăi intr-o democratie veritabilă. Nu a fost un Imre Nagy sau un Alexander Dubček, ci un reformist din interior, suspicios în raport cu orice aduce a spontaneitate civică. Il inspăimantă tot ce i se pare spontan, se ferește de “forțele stihinice”. Este simbolul insuși ultra-centralismului birocratic. Ion Iliescu a fost politrucul tern al epocii comuniste, obedient, chiar servil în raport cu potentații epocii. Nu a mișcat în front, rezervele sale, atâtea câte au fost, erau de o eclatantă timiditate. Adică străluceau prin absență. Ion Iliescu este un dinozaur leninist, aparține unei specii de fapt stinse. Au apărut alte voci neo-leniniste, cu alte mituri și alte pasiuni (să ne gândim la “Syriza”, de pildă).

Leninismul lui Ion Iliescu este veșted, vetust, de un incurabil, frapant anacronism. Ca om politic, a făcut nespus de mult rău acestei țări prin obtuzitate, exclusivism și anti-democratism visceral. A eșuat la capitolul învățare politică, a rămas fidel unei formule mentale înghețată, rigidă, complet lipsită de viață. În fond, Ion Iliescu este ultimul stalinist, o relicvă a timpurilor terorii, minciunii și fărădelegii.”

Recomandări:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/la-vache-sacree-ion-iliescu-plagiatorul-ponta-%C8%99i-cangrena-psd-un-articol-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/ion-iliescu-si-discipolii-sai/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/scoala-falsificarii-ion-iliescu-si-spiritul-revolutiei-din-1989/

https://tismaneanu.wordpress.com/2010/12/09/mistere-vendete-tradari-despre-iliescu-si-ceausescu/

Ultimul stalinist: Ce a făcut Ion Iliescu pentru România? (Eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

Pe 3 martie, Ion Iliescu, urmașul lui Nicolae Ceaușescu în fruntea României, cel care a patronat lichidarea, printr-un simulacru judiciar, a predecesorului său, în scopul de a salva ce se mai putea salva din moștenirile regimului comunist, împlinește 85 de ani. Ion Iliescu a fost de câteva ori președinte al țării. Primul său mandat a fost, neîndoios, unul contrarevoluționar, deci s-a constituit ca o strategie restauratoare menită să conserve privilegiile unei nomenclaturi inepte și cinice, iremediabil rapace și coruptă. În acei sașe ani, dominați de personalitatea de tip bolșevic a lui Ion Iliescu, premierii s-au numit Petre Roman, Theodor Stolojan și Nicolae Văcăroiu. S-au încercat vagi reforme economice, dar ele au fost, practic, ucise în fașă. Confruntarea cu trecutul totalitar a fost refuzată în numele devotamentului pentru sarcinile prezente și viitoare.

Amnezia a fost instituită ca politică de stat. Orientarea politicii externe a fost, în cel mai fericit caz, neprietenoasă în raport cu Occidentul. Partidele istorice și societatea civilă au fost continuu calomniate și agresate. În iunie 1990, Ion Iliescu, Petre Roman, Virgil Măgureanu și alți corifei feseniști au organizat o acțiune barbară de suprimare a protestului non-violent anticomunist. În istoria României, Ion Iliescu este indisociabil de fasciile minerești îndrumate de securiștii lui Măgureanu. Modelul politic al lui Iliescu a fost unul de tip sovietic, hrușciovist și, doar până la un punct, gorbaciovist.

În 1996, Ion Iliescu, forțat și de presiunile externe, a acceptat alternanța democratică. Se prefigura o schimbare majoră în întreaga cultură politică a ceea ce până atunci nu fusese decât o pseudo-democrație, funciar și consecvent anti-pluralistă. Înfrățirea cu formațiuni extremiste gen PRM era proba că “social-democrația” iliesciană se reducea la un penibil simulacru al valorilor stângii anti-totalitare. Din păcate, acea renovare radicală așteptată de majoritatea cetățenilor acestei țări nu a avut loc în timpul președinției lui Emil Constantinescu. Serviciile secrete au continuat să se bucure de avantaje și puteri cu totul neconforme unui stat de drept. Primenirea clasei politice s-a petrecut strict superficial, cu prea puține consecințe care să ducă la creșterea gradului de încredere al cetățenilor în reprezentanții lor. S-au făcut unele progrese pe linia statului de drept și a justiției independente, dar vechile metehne au fost departe de a fi eradicate. În acei ani, Ion Iliescu a sabotat, cât i-a stat în puteri, orientarea pro-occidentală a lui Emil Constantinescu și a celor care îl sprijineau.

După revenirea ca președinte în compania lui Adrian Năstase, Iliescu a încercat să se reinventeze ca imagine publică. A mimat o atitudine pro-NATO, s-a declarat chiar dezamăgit de întreaga experiență a comunismului în secolul XX. A vorbit, într-o carte de dialoguri cu unul din autorii acestui articol, despre un “bilanț global negativ” al comunismului. Dar nu a regretat niciodată public rolul său în mineriade, ostilitatea în raport cu valorile democratice, filosovietismul de-o viață, trecutul său de ideolog comunist. Dimpotrivă, a făcut tot posibilul pentru mistificarea și măsluirea rolului său în timpurile lui Gheorghiu-Dej (participarea la represiunile anti-studențești) și Ceaușescu (ministru al tineretului, prim-secretar al CC al UTC, secretar cu ideologia, prim-secretar PCR la Iași, etc). În decembrie 2006, s-a opus din răsputeri condamnării dictaturii comuniste ca ilegitimă și criminală, i-a numit pe membrii Comisiei Prezidențiale “un grup de scribălăi”. De-a lungul deceniilor scurse de la revoluția din decembrie 1989, a fost principalul artizan al mistificării și ocultării adevărului despre acel eveniment. A negat cât a putut natura anticomunistă a mișcării care a dus la prăbușirea regimului Ceaușescu. În vara anului 2012, i-a susținut pe puciștii Victor Ponta și Crin Antonescu.

La ora actuală, Ion Iliescu este omagiat de Victor Ponta și de ceilalți exponenți ai autoritarismului cleptocratic pe care îl numim pontocrație. I se aduc omagii pentru “tot binele” pe care l-ar fi făcut, pasămite, României. In realitate, Ion Iliescu este numele unui trecut de care România trebuie să se despartă. Un trecut persistent si toxic care a furat câtorva generații șansele de a trăi intr-o democratie veritabilă. Nu a fost un Imre Nagy sau un Alexander Dubček, ci un reformist din interior, suspicios în raport cu orice aduce a spontaneitate civică. Il inspăimantă tot ce i se pare spontan, se ferește de “forțele stihinice”. Este simbolul insuși ultra-centralismului birocratic. Ion Iliescu a fost politrucul tern al epocii comuniste, obedient, chiar servil în raport cu potentații epocii. Nu a mișcat în front, rezervele sale, atâtea câte au fost, erau de o eclatantă timiditate. Adică străluceau prin absență. Ion Iliescu este un dinozaur leninist, aparține unei specii de fapt stinse. Au apărut alte voci neo-leniniste, cu alte mituri și alte pasiuni (să ne gândim la “Syriza”, de pildă).

Leninismul lui Ion Iliescu este veșted, vetust, de un incurabil, frapant anacronism. Ca om politic, a făcut nespus de mult rău acestei țări prin obtuzitate, exclusivism și anti-democratism visceral. A eșuat la capitolul învățare politică, a rămas fidel unei formule mentale înghețată, rigidă, complet lipsită de viață. În fond, Ion Iliescu este ultimul stalinist, o relicvă a timpurilor terorii, minciunii și fărădelegii.

Recomandări:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/la-vache-sacree-ion-iliescu-plagiatorul-ponta-%C8%99i-cangrena-psd-un-articol-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/ion-iliescu-si-discipolii-sai/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/scoala-falsificarii-ion-iliescu-si-spiritul-revolutiei-din-1989/

Despre Soljeniţîn: Atunci când cuvântul devine dinamită

Aniversăm un sfert de veac de la naruirea Blocului Sovietic ca efect al revolutiilor din 1989. Doi ani mai tarziu, in decembrie 1991, URSS inceta să mai existe. Cum scria istoricul Boris Souvarine, prietenul lui Panait Istrati şi autorul unei clasice biografii a lui Stalin apărută în anii 30, cele patru litere din numele oficial al statului întemeiat de Lenin în 1917 indicau patru minciuni: nu era nici uniune, republicile nu erau republici, ele nu erau sovietice (în sensul consiliilor, deci al democraţiei directe) şi nici socialiste (în sensul promovării nedemagogice a unei egalităţi sociale veritabile). Aceste lucruri trebuie rostite apasat, mai ales acum cand ne este dat sa fim martorii unor noi ofensive ale iresponsabilitatii stangiste si cand se poarta, din nou, campanii impotriva “renegatilor social-democrati”, spre a nu mai vorbi de demonizarea capitalismului liberal.

Graţie lui Aleksandr Isaievici Soljeniţîn (11 decembrie 1918-3 august 2008), cuvântul Gulag a intrat în vocabularul curent ca sinonim cu universul concentraţionar comunist. Monica Lovinescu scria odată că dacă ar veni un nou potop şi ar trebui alese trei cărţi care să exprime catastrofa totalitară, acestea ar fi “Arhipelagul Gulag” de Soljeniţîn, “1984″ de Orwell şi “Zero şi infinitul” de Koestler. Într-adevar, Soljeniţîn a fost martorul suprem dintr-un veac al sârmei ghimpate, al terorii genocidare, al infamiei şi cruzimii duse la paroxism. A fost cel care a explicat că totalitarismul (comunist şi nazist) ar fi fost imposibil fără monstruosul ingredient ideologic.

 

 

Datorită lui Soljeniţîn, omenirea a aflat ce a însemnat supravieţuirea în lagărele staliniste. Cu un curaj extraordinar, el a ţinut piept imensului aparat poliţenesc al statului totalitar comunist. Când nu au mai ştiut cum să-l amuţească, când campaniile defăimatoare nu mai serveau la nimic, Brejnev, Suslov şi Andropov l-au expulzat. Din exil, Soljeniţîn a continuat să lupte împotriva minciunii, scriind cu o mistuitoare pasiune şi adaugând mii şi mii de pagini epopeii istorice a unei Rusii martirizate. A fost una din marile conştiinţe ale veacului douăzeci. A fost în egală masură un titan al literaturii ruse şi mondiale. Premiul Nobel, dezonorat prin decernarea sa unui Solohov, a fost reabilitat în momentul când i s-a acordat lui Soljeniţîn. Mai târziu, într-o discuţie cu Susan Sontag, Iosif Brodsky, el însuşi laureat al premiului, insista că tot ce scrisese Soljeniţîn despre crimele comuniste era adevarat. Cărţile sale, între care “Primul cerc”, “Pavilionul canceroşilor”, “Roata roşie” (romanul monumental despre război şi revoluţie), “Viţelul şi stejarul”, “Arhipelagul Gulag” fac parte dintr-un tezaur nemuritor al adevărului şi demnităţii. Soljeniţîn însă nu a fost doar creatorul unui complex univers estetic, ci şi cel care a adus tema lagărelor în prim-plan, a demonstrat că utopia bolşevică era inseparabilă de distrugerea individului, de malaxarea conştiinţelor şi de distrugerea valorilor esenţiale.

Filosof al acţiunii disidente, Soljeniţîn a acuzat comunismul că este o dictatură a minciunii. Pentru el, ca şi pentru Berdiaiev ori Sestov, comunismul era înainte de toate o expresie a unui ateism neo-barbar. În 1967, adresându-se Uniunii Scriitorilor din URSS, Soljeniţîn cerea intelectualilor să refuze minciuna şi sa trăiască în adevar. Cuvintele sale au avut un ecou imediat la Praga unde scriitorii cehoslovaci (Havel, Vaculik, Kohout) şi-au exprimat solidaritatea cu marele romancier rus. Conceptul disident al libertăţii îşi afla originea în verticalitatea nedezminţită a lui Aleksandr Soljeniţîn. Nu este necesar să fii de acord cu toate poziţiile sale — profetismul îl putea duce uneori în direcţia unui naţionalism rus de orientare autoritară. Important este să i se recunoască umanismul profund şi devotamentul inoxidabil pentru cinste şi justiţie morală.

Trebuie amintit momentul 1963 când, cu aprobarea lui Nikita Hrusciov, revista “Novii Mir” a publicat nuvela “O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”. A fost o clipă eliberatoare, o răscruce în istoria spirituală a Europei de Est. Pentru prima dată, într-o publicaţie oficială sovietică, se scria negru pe alb, cu deplină sinceritate, despre experienţa lagărelor staliniste. Se recunoştea, în fine, că sistemul era bazat pe teroare, spaimă şi violenţă. La vremea respectivă, cu excepţia Albaniei, România a fost singura ţară din Europa de Est unde nu s-a publicat în traducere nuvela lui Soljeniţîn. Cei care continuă să exalte “autonomismul” unor Dej (la sfirşitul vieţii) ori al unui Ceauşescu ar face bine să-şi amintească acest episod. “Ivan Denisovici” a schimbat busola literaturii din statele comuniste, a introdus o nouă matrice morală. Întreaga tablă de valori oficială era sfidată de această invitaţie la adevăr. Pentru că nu a îngenuncheat, pentru că a crezut în primatul spiritului, Soljeniţîn a învins un sistem care s-a visat etern. Cum a scris cândva George Kennan, nu există alt scriitor care să fi făcut atât de mult precum Soljeniţîn pentru demascarea despotismului totalitar. A fost supremul martor al acuzării.

Raspunsul lui Klaus Iohannis la scrisoarea deschisa adresata de un grup de intelectuali: Raman credincios promisiunilor si angajamentelor pe care mi le-am luat fata de romani

Klaus Iohannis a raspuns duminica, printr-un mesaj postat pe pagina sa de Facebook, scrisorii deschise adresate de un grup de intelectuali – printre care Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu si Vladimir Tismaneanu – prin intermediul Revistei 22. Presedintele ales arata, in mesajul sau, ca “Ii asigur pe semnatarii ei (scrisorii – n.red.) ca raman credincios promisiunilor si angajamentelor pe care mi le-am luat fata de romanii din tara si din strainatate. Acest lucru se va reflecta in toate deciziile mele, inclusiv in privinta echipei de consilieri.” Grupul de intelectuali i-a scris saptamana aceasta lui Klaus Iohannis, sugerindu-i ca anumite numiri de consilieri ar intra in contradictie cu asteptarile generate de uriasa incredere si sustinere de care s-a bucurat in alegeri.

Mesajul postat duminica pe Facebook de Klaus Iohannis: “Multumesc Revistei 22 pentru scrisoarea deschisa pe care mi-a adresat-o in numele unui grup de intelectuali. Ii asigur pe semnatarii ei ca raman credincios promisiunilor si angajamentelor pe care mi le-am luat fata de romanii din tara si din strainatate. Acest lucru se va reflecta in toate deciziile mele, inclusiv in privinta echipei de consilieri.”

Redam integral textul scrisorii deschise adresate lui Klaus Iohannis:

Stimate Domnule Iohannis,

Victoria dumneavoastra in alegerile prezidentiale a reprezentat o cauza pentru societatea civila din Romania. Ati avut sprijinul ei, al tinerilor, al diasporei, in general al tuturor celor care vedeau in Victor Ponta si in echipa lui o amenintare la adresa statului de drept si a pozitiei clare pro-occidentale pe care tara noastra trebuie sa si-o asume. Majoritatea covarsitoare a voturilor obtinute de dumneavoastra n-a fost numai efectul unei reactii anti-Ponta, ci si semnul increderii de care va bucurati.

Chiar daca in alegeri ati fost candidatul unei aliante de partide, votul a fost acordat acelor principii cu care am inteles ca va identificati: lupta impotriva coruptiei, intarirea statului de drept, modernizarea tarii, impunerea unui alt stil de a face politica. Ati vorbit recent despre asasinarea Romaniei in acesti 25 de ani ai tranzitiei ca urmare a parazitarii bugetului tarii de catre o alianta a clasei politice cu oameni de afaceri onerosi. Cei iesiti in strada la Cluj, Timisoara si Bucuresti n-au manifestat in sprijinul vreunui partid politic, ci pentru valorile pe care le intruchipati in ochii lor. Ca primar al Sibiului, participand prea putin la jocurile puterii de la centru, pareati sa proveniti mai curand din randul lor decat din randul acelor politicieni versati pentru care interesele de grup predomina asupra celor nationale. La urma urmei, de asta ati si fost votat.

Tocmai pentru ca ati generat atatea sperante, am fost uimiti cand am citit lista posibililor dumneavoastra colaboratori. Pana acum nu ati dat nici o dezmintire in privinta lor. Desigur, nu ne-am inchipuit nici o clipa ca echipa care va va insoti la Cotroceni va fi lipsita de orice culoare politica. Suntem totusi uimiti si ingrijorati ca v-ati oprit, pentru functia de sef al cancelariei prezidentiale, asupra unei persoane (Dan Mihalache) ale carei antecedente nu-l recomanda in nici un caz ca pe un democrat veritabil. De la traseul sau curricular, care incepe in perioada Vacaroiu, traverseaza “perioada Nastase” virand apoi catre Crin Antonescu, trecand apoi prin opinia sa, pe care a facut-o publica, privind parteneriatul romano-american, si pana la felul in care se exprima domnia sa (“jigodie frustrata”, “mai du-te si tu in ma-ta”, “mai cauta pe goagal” e in grav dezacord cu ce asteptam din partea institutiei prezidentiale. Stilistic, se afla la antipozi fata de dumneavoastra, si ne e greu sa ne inchipuim cum ar decurge o asemenea colaborare. Nu multe vorbe bune se pot spune si despre ceilalti consilieri ce par a fi fost nominalizati.

Domnule Johannis, nu sunteti produsul jocurilor de culise din politica romaneasca, asa incat nu lasati jocurile de culise sa infesteze institutia pe care o veti reprezenta. Va bucurati de un mare capital de simpatie, care cantareste mult mai mult decat o retea de aranjamente. Purtati raspunderea increderii care v-a fost acordata si aveti sansa de a reforma Romania. Va dorim sa n-o ratati sub presiunea unor interese de care sunteti strain.

Vlad Zografi
Gabriel Liiceanu
Andrei Plesu
Andrei Oisteanu
Magda Carneci
Andrei Cornea
Vladimir Tismaneanu
Alexandru Lazescu
Daniel Cristea Enache
Adrian Cioflanca
Sever Voinescu
Stere Gulea
Horea Murgu
Andreea Pora
Cristian Preda
Armand Gosu
Radu Bercea
Eugen Ciurtin
Raluca Alexandrescu
Rodica Culcer
Stefan Vianu
Costea Munteanu
Livius Ciocarlie
Sorin Vieru
Aurelian Craiutu
Anca Oroveanu
Ioan Stanomir

http://www.hotnews.ro/stiri-politic-18708818-raspunsul-lui-klaus-iohannis-scrisoarea-deschisa-adresata-grup-intelectuali-dupa-zvonurile-privind-numirea-lui-dan-mihalache-cotroceni-raman-credincios-promisiunilor-angajamentelor-care-luat-fata-roma.htm

http://www.contributors.ro/societatelife/ponta-exterminatorul-si-noua-era-iohannis/

Speranțe, mituri și nevroze postcomuniste

Revoluțiile din 1989-1991 au provocat pră­bușirea unor regimuri despotice bazate pe supremația fantasmelor ideologice afir­ma­te drept adevăruri ultime, infailibile. Vi­zi­u­nea marxistă utopică axa­tă pe comunitatea perfectă s-a tradus în statul po­li­ție­nesc și propagandistic le­ni­nist. Regimurile de tip so­vietic au generat critici din zone multiple: liberali, so­cial-democrați, con­serva­tori și naționaliști de varii coloraturi. Toți însă s-au opus experienței sufocante implicate de existența acestui sistem rigid, brutal și profund anchilozat. În asemenea condiții, nu putem fi surprinși de faptul că eșecul leninismului a deschis calea afi­r­mării unor fervente speranțe și iluzii.

Politologul lituanian Tomas Kavaliauskas a scris o analiză pătrunzătoare și captivantă a frustrărilor și spectrelor politice post­co­muniste. O colecție de eseuri profunde des­pre valorile liberale aflate în pericol în sistemele politice postcomuniste, volumul este și o contribuție importantă la dez­ba­te­rile contemporane privind distincția din­tre naționalismul liberal și cel iliberal (chiar antiliberal) și cauzele recrudescenței po­pu­lismului conservator în țări precum Slo­vacia, Ungaria, Polonia și România.

Kavaliauskas examinează cu succes ten­din­țele politice, sociale și culturale într-o re­giune de o maximă diversitate. El arată cum comunismul a creat propria versiune de civilizație cu practici subiective și co­duri normative specifice. Odată ce ase­me­nea constelații simbolice au dispărut, ele au fost înlocuite cu noi constructe mi­to­logice. Autorul dezvoltă creativ, dar și cri­tic ideile propuse de autori precum Jac­ques Rupnik, Zygmunt Bauman, Leonidas Donskis și Vacláv Havel. Am fost plăcut sur­prins de accentul pus pe conceptul de fantasme ale salvării, pe care l-am pro­pus într-un volum publicat la Princeton University Press în 1998 și apoi, ca pa­perback, în 2009 (Fantasmele salvării: na­ționalism, democrație și mit în Europa postcomunistă, Polirom, 1999, traducere de Magda Teodorescu).

Într-adevăr, așa cum remarcă și Ka­valia­uskas, spațiul postcomunist este bântuit de miraje mesianice, așteptări sociale ne­realizate și narațiuni ale excluderii, auto­victimizării și ale grandomaniei etno­cen­tri­ce. Întrebarea rămâne însă: ce s-a în­tâm­plat cu promisiunile umaniste și indi­vidualiste ale anului 1989, când societatea civilă a fost principala forță motrice, iar nu pasiunile etnice și de­magogia populistă? Cum ne putem explica persistența elitelor comuniste în aceste țări, metamorfozarea lor în­tr-o oligarhie cinică de afa­ceriști veroşi? Cum a fost posibil ca politicianul ma­ghiar Viktor Orbán, la un moment dat un personaj mo­derat și respectabil, să se transforme într-o personalitate auto­ri­tar conservatoare în ultimii ani?

Concentrându-ne asupra culturii politice și mai puțin asupra analizei instituționale, Kavaliauskas găsește răspunsuri con­vin­gă­toare în zona ideilor, mentalităților, pa­siunilor și pulsiunilor politice. Explorarea sensurilor libertății în politica post­co­mu­nistă este originală și filosofic persuasivă. Cartea este astfel o admirabilă etnografie politică și intelectuală, o invitație de a re­fuza stereotipurile și de angajare pe calea regândirii a ceea ce Ernest Gellner a nu­mit „condițiile libertății“. Amintind de dis­tincția făcută de filosoful liberal Isaiah Berlin dintre libertatea negativă și cea po­zitivă, Kavaliauskas meditează asupra pro­vocărilor enorme cu care sunt confruntate acele forțe (indivizi, partide, mișcări) care refuză colectivismul și facilitează acțiunea autonomă a ființelor umane.

Principala întrebare, așadar, este cum poa­te liberalismul să se angajeze pe o tra­iec­torie solidă, robustă și credibilă, nu doar din perspectivă doctrinară, ci și din punc­tul de vedere al acțiunii în societăți pro­fund traumatizate de memoria terorii ne­mijlocite și insidioase. Sau, în registru arend­tian: cum pot fi reconciliate gân­direa și acțiunea în căutarea emancipării civice? Acesta a fost sensul conceptului de liberalism al fricii, teoretizat de gân­di­toarea politică Judith Shklar – un li­be­ra­lism consolidat prin conștiința adâncă a con­secințelor tragice ale privațiunii de libertate. Kavaliauskas insistă judicios asu­pra rolului Papei Ioan Paul al II-lea în ar­ticularea unui discurs al libertății în di­rectă opoziție cu minciunile oficiale ale co­munismului. Dar contribuția lui Ioan Paul al II-lea la rezistența împotriva contagiunii fantasmelor salvării a fost importantă și pentru denunțarea antisemitismului, un fe­nomen dezlănțuit în regiune, ca dușman al valorilor creștine.

Volumul de față nu este doar o analiză pa­sionată și erudită a unor curente politice și intelectuale, dar și un avertisment lucid împotriva triumfalismului teleologic: „Chiar dacă tranziția pașnică în Europa Cen­trală a creat un mediu favorabil pentru construirea democrației, aș fi extrem de atent cu interpretarea acestei «povești de succes»“ (p. 53). Democrația liberală rămâne o realitate disputată, con­testată și fragilă. Noi forme de an­ti­ca­pi­talism ro­mantic și-au făcut apariția în ultimii ani, combinând deopotrivă teme și obsesii ale extremelor de stânga și de dreap­ta. În majoritatea țărilor est-euro­pene, reperul central al politicii liberal-democratice, fos­ta temă a triumfului li­beral postcomunist, societatea civilă, pare să fie în regres. Vestea bună este că moș­tenirile le­ni­nis­mului, pentru a folosi ter­menul propus de politologul Ken Jowitt, sunt pe cale de dispariție. Odată cu in­te­grarea în Uniunea Europeană, țările în cau­ză au depășit un prag intimidant de o colosală importanță. Vestea mai puțin în­cu­rajatoare este că acest spațiu geografic este încă bântuit de nevroze colective, de anxietăți și atavisme premoderne și, de fapt, antimoderne, an­ti­democratice si an­tipluraliste.

 

Recenzie apărută în revista International Affairs (Royal Institute of International Affairs, Chatham House), Vol. 89, No. 6, November 2013, pp. 1510-1511. Traducere de Bogdan C. Iacob.

// TOMAS KAVALIAUSKAS – Transformations in Central Europe Between 1989 and 2012: Geopolitical, Cultural, and Socioeconomic Shifts (Lanham, MD, Lexington Books, 2012)

Articol publicat in editia scrisa a Revistei 22:

http://www.revista22.ro/speran539e-mituri-537i-nevroze-postcomuniste-39726.html

 

 

 

Sunt catelul lui Basescu!

Mea culpa, mea culpa, mea maxima culpa! Sunt “suflet de sclav”, spune un fost presedinte al Romaniei (Emil Constantinescu). Sunt macinat de un teribil, auto-distructiv servilism, spune un fost disident cu care am dus candva importante batalii impreuna (Dorin Tudoran). Sunt “Homo Brucanus” (ma rog, “Homo Sovieticus”, in versiune corectata), spune un fost jurnalist al “Europei Libere” post-decembriste, azi membru in CNA propus de PNL (Radu Calin Cristea). Pe scurt, sunt un iremediabil “basist”. Am citit un excelent articol de Andrei Plesu despre fixatia pe Basescu. Basescu nu e perfect, Doamne fereste, dar mai exista si alte teme pe lumea aceasta. Era sa uit, sunt “catelul lui Basescu”, spune alt fost presedinte al Romaniei, eternul Ion Iliescu.

Public aici un aticol mai vechi care, mi-e teama, nu si-a pierdut nimic din actualitate. Sincer, nu o fac cu nicio urma de bucurie. Mai degraba cu dezolata lehamite:

“Aflu ca Ion Iliescu se simte hartuit. Se simte urmarit, prigonit, haituit, victimizat. Ca si in 1990, forte malefice, in slujba stim noi cui,  conspira sa-l distruga.  Pe el, salvatorul natiunii.  Mai tineti minte sloganul: “Iliescu apare/Soarele rasare”?  Cititi mai jos o stire despre interviul sau din Gandul din care reiese ca beneficiarul caderii regimului Ceausescu (pe care a indraznit sa-l atace abia dupa ce s-a dovedit ca nu mai risca nimic), omul care a organizat mineriada fratricida din iunie 1990, ma considera, “catelul lui Basescu”.  Prins in lesa prezidentiala, incurabil “cotrocenizat”, calomniator de profesie, impostor intelectual, “scribalau”, autor de “monstruoase facaturi”, alerg dupa el, sunt cel care il terorizez, ii ruinez, cu tupeu, malitie si rea-credinta,  linistitele batraneti…

Asa arata, descumpanita si angoasata, viziunea politica de ultima ora  a nedezmintitului politruc. Nici vorba sa-si asume vreo responsabilitate, vreo culpa. Crescut in cultura politica a bolsevismului, Iliescu ramane, iata, prizonierul ei.  Intrucat nu poate polemiza, el insulta. Intrucat nu poate argumenta, el vitupereaza.  Il insulta pe Doru Maries, il insulta pe Radu Moraru. Ma insulta, pentru ca nu poate acepta adevarul despre mostenirea sa politica.  Recurge la sudalma pentru ca nu ne poate pune botnita.  Pentru ca, oricat s-ar indoi unii si altii, Legea Lustratiei va avea efecte intarziate, dar reale. Pentru ca am fost deschis unui dialog (criticat de multi), pentru ca l-am ascultat cu atentie, pentru ca am descoperit cat neadevar moral ascunde, iar la ceasul bilantului, marturia mea va conta…

Este drept ca orice om de stat are, in democratiile asezate, dreptul la o batrinete cat mai putin agitata. Prin forta lucrurilor, nu poate fi insa si cazul unui presedinte sub mandatul caruia a curs singe nevinovat pe strazi: dupa 22 decembrie 1989, in 13-15 iunie 1990, etc. Rudele si aliatii morali ai victimelor nu pot sa taca. De aceea, Ion Iliescu a ajuns inevitabil, la virsta de 80 ani, un om hartuit de trecutul cu care a refuzat sistematic sa se impace. N-a scos la iveala vinovatii. Dimpotriva, a oferit oricarui suspect inalta sa protectie. Acum, apasat de verdictul dovezilor empirice, sfirseste printr-o nesfirsita lamentatio. Odinioara capabil de oarecari nuante, el nu poate gandi decat manicheist, vindicativ si clientelar. A oferit slujbe si privilegii in schimbul unor servicii politice.  E nevoie de exemple? Recentul caz Voicu spune totul.

Ca atare, Ion Iliescu nu poate concepe ca mai suntem unii care credem in valori, ca nu totul este un aranjament material.  Ion Iliescu a fost un aparatcik obedient, eliminat din structurile supreme de partid abia in momentul cand regimul intrase in paranoia terminala.  Nu a fost un Nagy sau un Dubcek.  Nu a fost un Gorbaciov a la roumaine. Dupa 1989, ar fi putut sa sustina democratizarea veritabila. A ales si a sustinut formula unei restauratii neo-comuniste (cu o ideologie in care bolsevismul rezidual se ingemana cu un populism etnocentric agresiv).  S-a opus cat a putut liberalizarii economice, reformei morale, terapiei-soc in economie, pluralismului autentic si decomunizarii.  A acceptat (mai precis spus a tolerat) alternanta din 1996 a contrecoeur.  Discursul sau de la Alba Iulia din noiembrie 1995 prevestea apocalipsa in cazul victoriei CDR.  Atunci a scris Cristian Tudor Popescu in Adevarul un articol antologic despre “Ranjetul bolsevic al presedintelui Iliescu”.  In ultimul sau mandat a acceptat sa mearga in directia NATO si UE, patronand in acelasi timp structuri mafiotice care au parazitat (“mexicanizat”) economia si societatea acestei tari.  Nu a a rupt niciodata categoric cu ideologia si sistemul pe care le-a servit vreme de decenii. Fostii sai colegi din conducerea PCR (Stefan Andrei, Silviu Curticeanu, Dumitru Popescu, chiar prietenul si fostul protector Paul Niculescu-Mizil) nu l-au iertat pentru ca i-a “tradat” si pentru ca nu le-a grabit amnistierea.  De fapt, nu a facut-o pentru ca intoate actiunile pe care le-a prezentat drept realiste a fost vorba de calcule oportuniste.  Voia sa dovedeasca o fictiva despartire de aparatul vechiului regim. Timp in care ii promova pe Hrebenciuc, Cozmanca si chiar pe Adrian Paunescu. Din comunismul paria al lui Dej si Ceausescu (spre a relua conceptul lui Ken Jowitt), s-a nascut post-comunismul paria al lui Ion Iliescu.

Ar fi de adaugat ca Ion Iliescu nu a fost niciodata exclus din CC al PCR. Acest lucru ar fi insemnat o sanctiune de partid, si inca una extrem de grava.  Pur si simplu, in 1984, deci destul de tarziu, el nu a a fost reales in CC.  Din care facuse parte, fara sa cracneasca, incepand cu anul 1965.  Douazeci de ani!  De fapt, dupa stiinta mea, Iliescu nu a fost niciodata sanctionat pe linie de partid, proba a indefectibilei sale discipline. Nu a  semnat, in martie 1989,  ”Scrisoarea celor 6″.  Din surse de credibile, am aflat ca a fost invitat sa semneze si ca s-a derobat.  La fel, in cartea de dialoguri Marele soc, aparuta in 2004, cu cateva luni inainte de expirarea ultimuili sau mandat, Iliescu a evitat sa dea un raspuns lipsit de ambiguitati la intrebarile mele pe acest subiect.  A reactionat indignat si ulcerat impotriva biografiei sale continuta in anexa Raportului Final al Comisiei de analiza a dictaturii comuniste.  Regimul Iliescu a fost intemeiat pe amnezie, pe siluire a istoriei si pe minciuna. In acest sens, si nu numai, a fost unul situat in prelungirea comunismului. Dar societatile, ca si indivizii, traiesc ceea ce psihanaliza numeste reintoarcerea a ceea ce a fost refulat.  A trebuit sa se confrunte cu acest proces de purificare, de redresare morala generalul Augusto Pinochet in Chile. Generalul Wojciech Jaruzelski in Polonia nu are nici el o batranete calma.  Viitorii ani nu vor fi unii in care Ion Iliescu sa beneficieze in continuare de privilegiile uitarii.  Sunt prea multi cei care nu vor sa mai fie, vorba Monicai Lovinescu, orfanii curajului si ai adevarului.

Am citit deunazi un text al unui eseist care sustine ca de fapt nu a existat un proiect neo-comunist dupa 1990.  Ca singur Iliescu ar fi putut dori un asemenea regim, ca nu era asadar o aspiratie a grupului hegemonic.  Nu neg ca impulsul utopic nu mai exista de multa vreme in Romania si in genere in statele din Blocul Sovietic (desi perestroika a fost de fapt ultima utopie comunista).  Dar , in 1990, Iliescu, Martian Dan, Barladeanu, Petre Roman, N.S. Dumitru, Virgil Magureanu, Voican-Voiculescu si altii din echipa de varf ramaneau atasati de o viziune etatist-colectivista, autoritarista, corporatista, paternalista, xenofoba, anti-oocidentala, anti-liberala si anti-intelectuala.   O putere neo-comunista?  Neo-fascista?  Daca ne gandim la rangile minerilor, analogia cu fasciile, cu detasamentele de asalt,  nu ar fi chiar deplasata… Ion Iliescu ar vrea sa intre in istorie ca un contestatar al totalitarismului comunist. Nu a fost decat un activist mai putin grobian, mai putin diletant si mai putin obscurantist decat cei mai multi dintre colegii sai de inalta nomenklatura.  Dupa 1990, a fost promotorul unui neo-comunism (ori cripto-comunism) care a esuat lamentabil.  Dar care a lasat in urma victime umane, cinism, pesimism, iresponsabilitate, jefuirea tarii, pierderi uriase la capitolele stat de drept, reforme si modernizare.

A fost Iliescu o personalitate importanta? Fireste, intrucat Romania de azi poarta in mare masura amprenta deciziilor sale.   Tot asa cum Serbia a fost marcata de actiunile lui Slobodan Milosevici ori Slovacia de acelea ale lui Vladimir Meciar.  A fost rolul sau istoric benefic?  Ma indoiesc. Nu trebuie sa fii “catelul lui Basescu” pentru a nota aceste lucruri. Este suficient sa nu suferi de orbire.

Ion Iliescu, presedintele de onoare al PSD, sustine ca se simte si acum, la 20 de ani de la caderea comunismului, la fel de urmarit ca inainte de 1989.

“Ma simt ca inainte de 1989, cand zeci de ani am fost urmarit, acasa si pe strada, de securitatea lui Ceausescu. Am ajuns astazi sa fiu atacat, aproape in fiecare zi, de catelusii lui Basescu. E inadmisibil”, a spus Iliescu, pentru Gandul.

Iliescu sustine ca nu intelege atacurile din ultima peroada, concertate impotriva sa. ”Eu nu mai sunt in functie si tocmai asta imi ridica multe semne de intrebare in privinta cauzelor unor astfel de atacuri. E rusinos ca niste catei ai lui Basescu, acest Maries, care nu are niciun fel de calitate morala, Tismaneanu si Nasu-asta, Moraru, la emisiunea lui sa ma atace zi de zi”, a mai spus Iliescu.”

https://tismaneanu.wordpress.com/2010/04/30/sunt-catelul-lui-basescu-de-la-ion-iliescu-cetire/

Pentru articolul lui Andrei Plesu:

http://adevarul.ro/news/politica/basistii-1_52f7abb3c7b855ff5633b51c/index.html#

O precizare: Cum scriu mai sus, am purtat batalii impreuna cu Dorin Tudoran in numele unor valori comune. Revistele “Agora” si “Meridian” stau marturie in acest sens. Am tradus si prefatat, pentru editia americana, in anii 80, eseul sau anti-totalitar “Frig sau frica”. Citam atunci titlul unei povestiri de Delmore Schwartz:” In Dreams Begin Responsibilities”. Cred ca era potrivit pentru ceea ce-a reprezentat poetul atunci. In acei ani nu erau multi cei care, in tara fiind, sa-si ridice vocea deschis impotriva dictaturii. Nu erau multi nici cei care, in exil, sa duca lupta pe care a dus-o Dorin Tudoran si pe care, indraznesc sa o spun, am dus-o si eu. Unii care azi sunt foarte vocali in a ma ironiza si a-mi pune sub semnul intrebarii trecutul, taceau malc in acei ani. Din pacate, pe unii ii vad semnand comentarii tongue-in-cheek chiar pe blogul lui Dorin Tudoran. Pacat. Trecutul nu poate fi rescris daca vrem sa ramanem fideli adevarului.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/sunt-catelul-lui-basescu/

Ce a fost si ce este fesenismul? Un articol de Ioan Stanomir

Un excelent articol a scris Ioan Stanomir despre acel fenomen ideologic, politic si social pe care il identificam sub numele de fesenism. Daca vrem sa intelegem resursele, motivatiile si dinamica autoritarismului post-decembrist, originile puseurilor de anti-liberalism virulent, este important sa investigam momentul ianuarie 1990, modul in care, prin frauda semantica si urzurpare institutionala, s-a constituit noua putere, un avatar usor recognoscibil al ceausismului tarziu. (VT)

“Sunt luni şi ani în viaţa unor naţiuni care  le decid destinul, sunt luni şi ani din care se desprinde viitorul însuşi, cu întreg repertoriul său de alegeri şi fobii. Şi poate că  ianuarie 1990 este intervalul ce ilustrează în cel mai înalt grad această capacitate de  accelerare demonică a istoriei, acest potenţial de cristalizare al unui regim politic ce avea să însemne, pentru cei mai mulţi dintre noi, singura Românie pe care am cunoscut-o.

În  secvenţele de imagini ale lui ianuarie 1990, prima care se impune memoriei, dincolo de vălul amnezic al uitării, este ascensiunea Frontului Salvării Naţionale. Mai mult decât un nume, Ion Iliescu, care se confundă cu România pentru un deceniu şi jumătate, Frontul Salvării Naţionale este aluatul din care se iveşte plămada monstruoasă  a elitei noastre politice. Paradoxul fesenist este combinaţia, unică în spaţiul central-european, de rapacitate prădătoare, vulgaritate populistă şi ambiţii autoritare. Drumul de la organ de stat la  mişcare cu vocaţia de a fi partid unic este deja făcut în ianuarie 1990.  Dispariţia Partidului Comunist Român conferă fesenismului legitimitatea sa paradoxală – vehicul al revoluţiei, el este  expresia continuităţii la nivelul personalului de guvernare. Statul care se clădeşte, acum, este statul în care trăim până astăzi. Iar temeliile sale sunt cele pe care le pune ceauşismul târziu.

Fesenismul este umbra care se întinde asupra acestui îndepărtat ianuarie 1990. Misiunea sa esenţială este încadrarea urii – de la nivelul fabricilor şi judeţelor până la cel al puterii executive, fesenismul reuneşte, creator, ostilitatea stalinistă faţă de pluralism şi gena ceauşistă a autarhiei. În centrul acestui edificiu ideologic se află puterea propagandei. Fesenismul descoperă  şi rafinează mecanismele teleguvernării. Televiziunea de stat difuzează narcoticul ce anesteziază şi  fanatizează, în egală măsură. Ziarele, conduse de nume ce au urcat în ierarhia noii Românii odată cu Ion Iliescu, de la Sergiu Andon la Octavian Ştireanu, sunt portavocele statului ce reuneşte atributele de  demiurg  şi de paznic înarmat al unităţii naţiunii  muncitoare.

Ianuarie 1990 este luna în care această pulsiune totalitară a fesenismului alimentează primele ritualuri de linşaj. Trecutul naşterii comunismului se întoarce spre a bântui  tranziţia. 29 ianuarie 1990 este defilarea de camioane  şi de mase ce culminează cu încercarea de a lichida, odată pentru totdeauna,  adversarii pe care regimul comunist îi încarcerase sau îi exilase. PNŢ-cd  şi PNL sunt distribuite în rolurile rezervate lor, timp de decenii, acela de instrumente ale reacţiunii şi cuiburi de inamici ce visează la restaurarea moşiilor şi exploatării. Corneliu Coposu adună în jurul său vuietul animalic de ură al mulţimii isterizate: alături de el, imaculatul Petre Roman întruchipează energia luminoasă a României autentice.

Din pragul lui ianuarie 1990 se poate vedea peisajul de mai târziu al României. Violenţa şi isteria sunt fundaţia pe care se ridică arhitectura lumii noastre. Totul se scrie atunci, iar ceea ce urmează nu este decât o poveste cu final aşteptat. Fesenismul este prima  cărămidă a noii Românii.”

http://www.lapunkt.ro/2014/01/13/1990ianuarie-frontul-salvarii-nationale/

O fotografie istorica: Regele Mihai, Regina Ana si nu doar ei

Motto: “Ole, ole, ole, Frontul asta ce mai e? PCR!”

Pe portalul Vetiver, Mirela Roznoveanu publica o poza istorica. Suntem la Washington in 1991, la hotelul Omni Shoreham: Regele Mihai, Regina Ana, Mihai Botez, N. Manolescu, Marian Munteanu, Dorin Tudoran, Mirela, cred ca era si Principesa Margareta (nu apare clar), eu. Se desfasura o conferinta despre democratizare organizata de National Endowment for Democracy, a vorbit, intre altii, Leszek Kolakowski. Trecura anii, Mihai Botez, nu mai este printre noi, cu Marian m-am vazut la Bucuresti in anii recenti, am reluat discutiile de-odinioara, l-am revazut des in acesti ani pe N. Manolescu. A facut parte din Comisia Prezidentiala pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania.

Nu are rost sa spun ce-am facut eu in acesti ani, se cam stie. Convins ca regulile jocului s-au schimbat in decembrie 1989, Mihai a devenit ambasador, mai intai la ONU, apoi la Washington. S-a stins din viata in vara anului 1995. Cred ca era de-acum deziluzionat. Predecesorul sau, Aurel Dragos Munteanu, ramasese in Statele Unite. Mirela a ramas aceeasi intelectuala democrata, animata de un irepresibil spirit anti-totalitar. Familia regala a revenit in tara. Era inca un timp al sperantei, chiar daca in Romania FSN-ul isi cladise hegemonia prin violenta stradala, minciuni nerusinate, calomnii imunde la adresa monarhiei, a disidentilor, a studentilor anticomunisti, a partidelor istorice. Dorin edita revistele “Agora” si “Meridian”. A lucrat apoi in Moldova in sprijinul societatii civile.

Post-comunismul romanesc incepuse sangeros, spasmodic, confuz, demagogic si incert. Vechile structuri ramaneau in functiune, invizibile dar active, camuflate de o retorica democratica manipulativa si duplicitara, Iliescu si Roman isi faceau cucernici cruce, Magureanu spunea ca a desfiintat Securitatea. Corneliu Coposu si Ion Ratiu erau ponegriti in paginile presei feseniste (“Azi”, “Dimineata”), dar si in “Adevarul” lui Dumitru Tinu, precum fusesera stigmatizati Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu Bratianu si Constantin Titel Petrescu in perioada de dupa razboi, cand agentii Moscovei puneau mana pe putere. Sergiu Andon il insulta pe Regele Mihai. Presa independenta, in primul rand “Romania Libera” si revista “22” , se afla sub asediu. Renasterea societatii civile era acompaniata de agresiunile organizate de ceea ce politologul Stephen Kotkin numeste societatea necivila, aparatul comunist reconstituit sub varii infatisari.

Televiziunea ce-si spunea libera, era controlata draconic de omul Frontului, Razvan Theodorescu, urmat de alta figura din aceeasi zona, Paul Everac. De fostul informator al Securitatii, Emanuel Valeriu,  nu are rost sa mai vorbesc. Barbu si Vadim improscau cu noroi tot ce insemna onoare in paginile obscenei reviste ce-si zicea “Romania Mare”. Se construiau marile averi securiste. Luptam impreuna, cei din aceasta poza si atatia altii, pentru adevar, aveam un limbaj moral comun. Aceasta fotografie apartine istoriei necontrafacute a acelor timpuri.

http://vetiver2.wordpress.com/2013/08/21/o-fotografie-din-1991/

Pentru versiunea largita a acestui articol si pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/o-fotografie-istorica-regele-mihai-regina-ana-si-nu-doar-ei/

Anatomia paternalismului: Tania Radu despre “Cartea presedintilor”

“Cartea preşedinţilor curge cursiv şi sistematic. De la Ceauşescu la Băsescu, dar trecând în revistă şi interimari, şi potenţiali ocupanţi ai fotoliului de la Cotroceni, ori numai parţial asimilabili, precum Gheorghe Gheorghiu-Dej, preşedinţii României vin şi ies din scenă în ordine cronologică. Cartea preşedinţilor este un titlu de că­pă­tâi al acestor ani, o spun de la bun î­n­ce­put. Este tabloul cel mai pregnant al de­ce­niilor postcomuniste, pe care le eva­lu­ea­ză din­tr-o perspectivă per­so­na­lă transparent asumată (ace­ea anticomunistă) şi pe baza unui element-cheie în în­ţe­legerea României din toate timpurile: profilul li­derilor.

Fără să o spună direct, Vla­dimir Tismăneanu scoate la suprafaţă conţinutul unei ob­sesii naţionale, pe care po­litologii o numesc în­de­obşte paternalism. De fapt, ea dă un nume stagnării procesului de ma­turizare socială lansat de Regele Carol I. Odată întrerupt, la sfârşitul perioadei in­terbelice, acel par­curs ce putea fi salvator a lăsat loc re­ţe­telor de infantilizare socială de sorginte bol­şevică, ale căror variante căznite şi traumatice le trăim şi azi. E sem­nificativ că iniţiatorul pasionantului dialog care este Cartea preşedinţilor, Cristian Pă­trăş­coniu, se desparte explicit tocmai de ele, în prefaţa volumului. Nu fără dreaptă amă­răciune lucidă, dar nici fără speranţă: „Am votat cel puţin o dată cu fiecare din­tre cei trei preşedinţi post-decembrie 1989 (…). Cu niciunul dintre ei nu voi mai vo­ta, în nicio condiţie, niciodată. Con­vin­gerea mea este că, dintre toţi preşedinţii României de până acum, deşi inegal, iar uneori brutal, din datorie, şi nu din în­cli­naţie, Traian Băsescu a făcut cel mai mult pentru democraţia de tip li­beral din Ro­mânia. Aştept însă un alt tip de preşedinte…“. (…)

… dia­logul îngăduie scurtături temporale su­culente, scapără de comparaţii, apropieri, contraste, ierarhizări. Toţi devin fas­ci­nan­te studii de caz, dar, în acelaşi timp, mi­ni-monografii ale variantelor de sistem po­litic între care balansează România până la tangaj, în căutarea echilibrului. Fac­tua­lul e adesea pus în valoare de contra­factual (ce fel de preşedinţi ar fi fost Ni­colae Manolescu sau Corneliu Coposu), în­tr-o savantă logică deductivă, hrănită pe de­desubt din substanţa vocaţiei pe­da­go­gice a lui Tismăneanu. Pentru că scopul fi­nal al acestei etalări de erudiţie istorico-politică este să provoace în mintea ci­ti­torului urgente clarificări. Îndrăznesc să spun că vor profita de a se fi supus acestui exerciţiu subtil şi adepţii opi­niilor celor doi interlocutori, şi opo­nenţii, dar mai ales indecişii.”

 http://www.revista22.ro/354ara-presedintilor-29171.html