Comunism si anticomunism (un articol de Alexandru Calinescu)

30/11/2013

“Trăim, aşadar, din 1990 încoace, în plină „isterie anticomunistă”. Anticomunismul e un „discurs obligatoriu”, formă a unui „terorism intelectual”. El este pretextul acordării de burse consistente, al organizării de nenumărate colocvii şi simpozioane (superflue, se subînţelege), validează onorabilitatea intelectuală, deschide calea „succesului artistic şi academic, spre a nu mai vorbi de cel politic”, inspiră o avalanşă de producţii culturale sau cercetări istorico-literare. „Retorica anticomunistă” şi-ar afla originea în „proliferarea unor fantasme” şi ar viza nişte „inamici imaginari”.

Supremă oroare, tinerilor li se inculcă încă din şcoală ideea că sistemul comunist este rău. „Propaganda anticomunistă” utilizează aceleaşi arme ca „propaganda comunistă” a anilor ’50, cu tot cortegiul de înscenări şi „demascări”. Suntem, pe scurt, victimele unei „religii a anticomunismului”. Citatele sunt din câteva articole recente ale dnei Bianca Burţa-Cernat, apărute în „Observator cultural”. Autoarea vorbeşte în cunoştinţă de cauză: abuzată de „propaganda anticomunistă” a votat cu Convenţia în 1996, gest pe care acum îl regretă sincer.

Mai aflăm că frenezia anticomunistă ar fi consecinţa unei iluzionări, a credinţei naive într-un „paradis capitalist”. Or, ne încredinţează cu toată seriozitatea dna Bianca Burţa- Cernat, „mult invocatul şi adulatul capitalism (…) îţi restrânge (prin strategii mai mult sau mai puţin subtile) posibilităţile de a te hrăni cu altceva decât cu cauciuc şi motorină de pe la fast-fooduri şi supermarketuri”. Perfect adevărat: nimic mai frapant decât contrastul dintre monotonia sărăcăcioasă ce domneşte într-un magazin Carrefour sau Kaufland şi diversitatea, abundenţa exuberantă dintr-o Alimentară ori dintr-un Aprozar de odinioară. În aceeaşi ordine de idei, pe lângă semnalarea unui anumit „kitsch consubstanţial civilizaţiei americane”, este pus în evidenţă, pornind de la analiza unui film (adică a unei „convenţii ficţionale”, cum o numeşte autoarea însăşi), eşecul lamentabil al sistemului capitalist: „lumea tuturor posibilităţilor s-a dovedit a fi o promisiune numai bună de adormit copiii din Estul ex-comunist”.
Imaginea aceasta a unui anticomunism omniprezent şi dominator este însă falsă. Să ne amintim cum au fost, după 1990, diabolizate şi umilite partidele „istorice”, cum au fost huiduiţi Coposu şi Raţiu, cum foşti comunişti şi foşti securişti au pus mâna pe principalele pârghii ale puterii, cum s-au regrupat şi s-au „implementat” pauleveracii şi sergiunicolaeştii, cum după aceea se lăfăiau la TV Niculescu-Mizil şi Ştefan Andrei, Pleşiţă şi Ilie Merce, iar astăzi constatăm cum pe diferite canale de televiziune se reiau la nesfârşit filme de acum treizeci-patruzeci de ani, filme cu ilegalişti neînfricaţi sau care prezintă idilic viaţa din societatea socialistă multilateral dezvoltată. După cum se vede, „nostalgicii” nu au de ce să se considere frustraţi. Şi numai cine nu ştie sau NU VREA să-şi amintească poate pune pe acelaşi plan propaganda comunistă cu pretinsa „propagandă anticomunistă” de astăzi.

În fapt, textele dnei Burţa-Cernat reiau idei prezente în ultimii ani cu deosebire pe platforma CriticAtac. Recunoaştem astfel semnul de egalitate dintre „ideologia comunistă” şi „ideologia anticomunistă”, aceasta din urmă aducătoare de „profit” întrucât e vorba de o „marfă” care se vinde bine. Dacă anticomunismul nu e în nici un chip scuzabil anticapitalismul este, în schimb, un demers sănătos şi fertil. Orice prilej e bun pentru a denunţa mercantilismul cinic al democraţiei liberale, mecanismele de represiune încă şi mai traumatizante pe care le-a pus în funcţiune economia capitalistă. Nimic nu s-ar fi schimbat, în esenţă, în 1990: înainte aveam a face cu un „capitalism de stat”, după – cu un „capitalism privat”. Dacă admitem cumva existenţa ororilor din trecut (pe care însă e preferabil să le numim – pudic – „abuzuri”), este pentru a sublinia imediat că prezentul are forme cel puţin la fel de monstruoase. Şi dacă nu se merge până la acel binecunoscut „era mai bine înainte”, se adoptă o atitudine ce se vrea nuanţată: „era şi rău, dar era şi (mult) bine”, pentru că aşa e viaţa, cu luminile şi umbrele ei…Oricum, să nu ne pripim şi să nu ne pronunţăm aşa, pe nepusă- masă, în ce priveşte comunismul: el trebuie, mai întâi, …studiat şi înţeles. Pesemne că tot ce s-a scris până acum, de la Richard Pipes la François Furet, de la Alain Besançon la Martin Malia şi de la Robert Conquest la Stéphane Courtois reprezintă rafturi de maculatură inutilă.

Încercarea de a justifica sau de a reabilita, fie şi parţial, comunismul are deja o lungă istorie. S-a început prin a se nega crimele comunismului pentru ca ulterior să se afirme că ele nu au nicio legătură cu « adevăratul» comunism. S-a invocat până la saţietate „argumentul” cu idealurile nobile ale doctrinei. Rămâne un mister capacitatea uluitoare a comunismului de a denatura, de a falsifica sau chiar de a eluda imensa masă de informaţii dezvăluind natura sa profundă, după cum e uimitor succesul periodic, în ciuda tuturor evidenţelor, al negaţionismului procomunist. Martin Malia vorbeşte despre „cea mai mare halucinaţie a timpurilor moderne” şi adaugă, referindu-se la modul în care a fost percepută multă vreme Rusia sovietică: „niciodată în istoria occidentală un faliment monumental nu a cunoscut un succes atât de uluitor”.

Simptomatică este şi blândeţea cu care au fost tratate de-a lungul anilor marea majoritate a regimurilor comuniste, spre deosebire de intransigenţa (justificată, bineînţeles) arătată regimurilor de extremă dreapta, de tipul Pinochet. Câţi dintre responsabilii masacrelor, câţi dintre torţionari au plătit pentru faptele lor? A fost nevoie să treacă ani mulţi pentru ca să fie judecaţi unii dintre autorii îngrozitorului genocid cambogian. Iar la noi, cei câţiva comandanţi de puşcării şi lagăre de care se vorbeşte acum au toate şansele să nu ajungă niciodată în faţa instanţei.

O altă idee recurentă este că anticomunismul ar urmări decredibilizarea stângii. Nu e cazul: stânga reuşeşte adeseori „performanţa” să se decredibilizeze singură. În 1997, după apariţia Cărţii negre a comunismului, primul ministru socialist Lionel Jospin a declarat că e mândru să-i aibă în guvern pe comunişti, adică pe reprezentanţii celui mai stalinist, mai slugarnic şi mai dogmatic partid comunist din Europa Occidentală! În acelaşi an, un anume François Hollande, pe atunci prim-secretar al Partidului Socialist, afirma despre Cartea neagră… că este o „diversiune” al cărei ţel ascuns şi perfid e să pregătească terenul pentru extrema dreaptă. Partidul lui Georges Marchais a rămas, inutil să mai precizez, prizonierul propriului trecut. Spre deosebire de alt partid comunist occidental, cel din Italia: către sfârşitul anilor ’90, Massimo d’Alema caracteriza comunismul drept un „totalitarism vinovat de crime gigantice”, iar Walter Wetroni îl definea drept „tragedie a secolului”, alături de nazism.

„Orice anticomunist este un câine”, scria acum mai mult de cinci decenii Jean-Paul Sartre. Şi dacă nu era „câine”, un anticomunist era, oricum, un „fascist” sau, în cel mai fericit caz, un „reacţionar”. Extrema stângă, care a avut în „progresistul” Sartre pe unul dintre părinţii ei spirituali, a învăţat bine lecţia. Căci mai ales stânga extremă, aşa-numita „stângă a stângii”, mizează pe o strategie a devalorizării anticomunismului, prezentat drept anacronic şi pernicios. Numai că scopul ultim e altul, şi anume cosmetizarea comunismului. Adică banalizarea răului. Ceea ce nu ne poate lăsa indiferenţi.”

http://www.romlit.ro/comunism_i_anticomunism


Mai lasa-ma, domne, cu Europa: Din nou despre actualitatea clasicilor

28/11/2013

Scrisoarea lui Ion Luca Caragiale despre vizita lui Barbu Delavrancea. Berlin, 1905.

Berlin-Wilmersdorf, Preussishestr. 10 Joi, 7/20 iulie 1905

Dragã Alecu,

Am pãțit mai zilele trecute o mare rușine. Sã tac și s-o înghit? Greu — și ar fi și pãcat! Mi-ești prea bun prieten — așa cel puțin mã mãgulesc a crede, și sper cã nu mã-nșel — ca sã nu ți-o mãrturisesc, așteptând cu încredere de la tine un rãspuns de mângâiere. Dar, rogu-te, sub secret de jurãmânt, numa-ntre noi sã rãmâie. O sã-ți parã, desigur, prea lungã trista mea scrisoare, dar iartã-mã, scumpul meu amic, trebuie sã-ți spun totul. Ai, te conjur, rãbdare și acordã-mi câteva minute de atențiune.

Am compromis Berlinul, compromis imperiul si nația germanilor,compromispe mine, compromise familia mea, în fine!

Barbu!… Barbu, în trecerea lui spre Paris, a dat prin Berlin!… Eu! eu, lipsitul de cel mai elementar instinct de conservare a reputației naționale germane-eu l-am ăndemnat să treacă pe aici!

I-am ieșit joi 23 iunie , întru întîmpinare la gara de la Breslau… Era — binișor…intrăm în vagonul-restaurant ca să dăm drumul încoace.Berea-„iar caldã“! De când a intrat(azi-dimineață)pe teritoriul german, nu s-a învrednicit sã gãseascã un pahar de „ber’rece!“ (o înjurãturã la adresa nemtilor ca entitate națională. Dar ce sã facem? rece, caldã, alta nu e; asta este; datoria ne calcã s-o bem ș-așa;și tragem și tutun.Suntem cam fleșcăiți, probabil de căldură cu toate că e destul de răcoare. Deodată, miroase strașnic a ars. S-a aprins vagonul! Zic eu îngrozit. 83 de km pe oră! Carbonizat în goanna rapidului!Departe de patrie de familie! Maica mea!!!… Ce e?… Arde fața de masã: o țigaretã nestãpânitã — o gaurã neagrã cât o bãncuțã… Degrabă înãbuș scandalul — acopăr aceastã ocarã, de frica chelnerului.

Am ajuns laBerlin. De acuma, țin-te!

Administrație, armatã, arte, știinte, litere, tramvaie, drumuri de fier, birjari, chelneri, frizeri, public, prãvãlii, case, monumente, mâncare, bere, tot, tot, prost, stupid, imbecil! Numai un lucru scapã, ca prin minune — apa; nu-nțeleg de ce.

Începem de vineri dimineața.

Vezi-ne de acolo, pe mine, domnule doctor, ce figurã fac eu, mã rog, la d. Meister Metzentin, frizerul meu, ceva mai mult, vecinul meu, când Barbu, pe care l-am recomandat ca „Herr Professor“, rãcnește cã-l jupoaie! Uite-l cum aleargã de colo pânã colo, cu bogata lui capelurã vâlvoi, sãpunit, cu servetelul la gît, vãitându-se, și-n ruptul capului nu mai vrea sã se lase „torturat“ „…lui de neamț stupid!“

Meisterul, scrupulos, vrea sã-l apuce sã-l puie jos; Herr Professor țipã și nu se lasã, Doamne ferește! Furie mare…

— Mersi, destul, maiher!… ta de neamț stupid! M-ai omorât, domnule!

Și, ce e drept, dl. Metzentin, de fel nu prea deștept, face niște ochi de adevãrat stupid.

Cu chiu cu vai, Herr Professor, mai potolit, se reașeazã oftând greu și se mai lasã sãpunit încã o datã, mai bine. Neamțul ascute briciul, și iar începe supliciul. La fiecare trãsãturã, clientul face pe scaun niște contorsiuni oribile, ca un condamnat american la experiențã de execuție prin electricitate (1). Dar, Gott sei Dank, am ajuns la cioc: aici trebuie sã lucrãm cu foarfeca. Țac! odatã neamțul. Aș! pacientul se ridicã-n picioare exasperat: „Pardon, maiher!“ smuceste instrumentul din mâna calãului și-ncepe sã-și potriveascã singur țãcãlia. Iese nițel mai micã la stînga, o mai ciupeste la dreapta, iese mai micã la dreapta, etc. În fine, „Hai sictir!“ trântește foarfeca — cât pe-aci sã facã praf borcãnelele negustorului, se uitã placid în oglindã, dã din cap, și pe urmã din buze:

— Mort!

Apoi, cãtre mine:

— Cât sã-i dau nenorocitului ãstuia?

— Taxa e de 20 pfenigi, dar… fiindcã l-ai cam mâhnit pe bietul neamț, poti sã-l mângâi cu 30.

Îi dã lui maiher cât îi dau eu pentru o lunã de abonament, douã mãrci, taxa înzecitã, și plecãm. De atunci, mereu mã-ntreabã dl. Metzentin, când mai vine Herr Professor; care i-a plãcut mult: „Sehr or’ginal“.

Acuma, vezi-ne, mã rog frumos, d-le doctor, în vestitul parc Tiergarten. Uite cum oprim trãsura și ne dãm jos, ca sã fiu eu supus la un sever examen de silviculturã, si cum dl. profesor, triumfãtor asupra ignoranței mele, îmi aratã cu bastonul una câte una toate deosebitele esențe:

— Ãsta e brad, boule! ãsta mesteacãn, ãsta stejar, paltin, frasin, gorun, arin, fag, oțetar, jugastru, plutã, plop, alun, corn, salcîm turcesc, tei popesc, lemn jigãrit, lemn-câinesc, lemn pãduchios, râia-pãdurii — und so weiter.

Eu urmez cu atenție, iar birjarul priveste la noi cu mult respect, crezîndu-ne negustori strãini, veniți sã luãm în tãiere pãdurea împãrãteascã a orașului.

Mai vezi-ne de acolo d-ta ce figurã facem în fața Reichstag-ului (Parlamentul imperiului) între statuia lui Bismarck, și Siegessäule. Eu stau umilit, ca un școler, mã rog, iar dl. profesor mã muștruluiește la esteticã: fãcând cu bastonul gesturi indicative foarte largi, îmi aratã („Uite, boule!“), una câte una toate ereziile artistice ale grandiosului palat.

Il a voulu faire grandieux … Mprt!… Stupizi!… Nu vezi, mã, cã sunt imbecili?! n-au talent, mã!

Toate astea pe un diapazon potrivit cu vastitatea pieței… Și așa, încep câțiva nemți curioși și niște „engleji” travellers, o familie numeroasã, sã se strângã împrejurul nostru și sã ne admire.

Englezul cel bãtrân închide Baedeker-ul și toți ne ascultã cu luare-aminte. Asta încordeazã verva profesorului, care continuã, ridicând și mai solemn tonul:

— Imbecili… Și vor sã facã în mare!… Il veut pettre (2) plus ho que leur kiou. (Textual și fonografic garantat.)

„Englejii” noștri probabil nu înțeleg franțuzeste: nici cea mai palidã încruntãturã mãcar.

— Dar, îndrãznesc eu, trãgând cu coada ochiului la cartea de sub subțioara milordului, am vãzut în Baedeker…

— Baedeker e stupid!

Un gest foarte larg cu bastonul… „Englejii” fac niște ochi mari: parcã ar înțelege ceva.

— Dar, adaug eu prostește, nu zice chiar Baedeker personal… colaboratorul lui francez, un cunoscut critic de artã — Desfontaines.

Dl. profesor, impacientat de atâta stãruințã, foarte sever:

— Nu fi bou!… Uite, mã! uite, mã! uite, mã!

Și, lucrând foarte volubil și larg cu amândouã brațele, m-ajunge cu mâneca stîngã peste obraz și-mi zboarã ochelarii cât colo; îi culeg repede… M-a chiorît! un geam spart țãndãri. Toatã lumea ne face mare haz.

— Haide, Barbule…

Și pornesc; dar el m-apucã de braț, mã-nvârtește-n loc și iar… pettre!

Am isprãvit conferența asupra Reichstag-ului. Dãm sã intrãm pe Unter den Linden. Englejii dupã noi… Nu mai pot de necaz insularii, se vede bine, cã nu ne pricep frumoasa limbã maternã:

A beautiful language indeed!… very beautiful!

Poarta de Brandenburg… Mãiculițã! ce iritațiune! ce nobilã indignare și ce înjurãturi!

— Partenonul si Tezeionul lipite! îngemenate! Asta e prea mult!… lor de nemți stupizi!… Mizerabilii!

Câțiva pași pe Unter den Linden, unde sunt „mai mulți tei jigãriți decât popești, și pe urmã arini, paltini“ etc. și ne rãzbește foamea. Spre dezolarea englejilor, o birje: „Ei! maiher!“.

Acasã:

— Ai un moment rãbdare, se fac numaidecît ochiurile… Stai nițel…

— Nu stau! Mi-e foame!

Și fãrã sã mai scoatem pardesiul, atacãm fioros o ridiche mare deBavaria, foarte necãcioasã (specialitate), tãvãlind-o prin solnițã.

— Haide, fie cum o fi! zic eu nevestii la bucãtãrie… Mi-e fricã, Doamne ferește, de vreo apendicitã! Slava Domnului! Vin ochiurile cu mãmãliguțã și brânzã de burduf și dupã ele, Madame Caragiale, autoarea, foarte convinsã de un frumos succes.

Ochiurile — „prea rãscoapte“. Mãmãliguța — „prea pripitã“. Brânza — „iutițã“ (figura autoarei). Peștele rasol — musafirul îl miroase de-aproape de tot și parcã s-ar cam strâmba.

Madame Caragiale (très piquée): E proaspãt Barbule, vai de mine! l-am cumpãrat eu azi-dimineațã: era viu; uite așa se bãtea și l-am fiert eu în persoanã…

Mosafirul (cu humor): O fi fost proaspãt soro, dacă zici d-ta; dar nu l-ai fiert destul! Nu știi sã-l fierbi! e crud…

Îmbucã, clefãie și scuipã în taler:

— Nu mîncați, copii! e mai tot crud, când vã spun eu… pãcat!

Și, spre pedeapsã, peștele crud sufere tortura cuțitului, spre a i se alege pãrțile oarecum mai admisibile.

Ciulamaua — „lãbãrțatã, nu destul de închegatã și de prãjitã, rumenitã!“

— Sã te-nvãț eu sã faci ciulama, neicã! Iei un clapon gras, durduliu etc. etc.

Friptura de porc (altã specialitate localã, sã juri cã e piept de curcan) „n-are a face cu purcelul nostru românesc de casã“… Berea(iarãși o specialitate, Pfungstaedter Export-Bock, articol hors-concours, finisim) — „n-are a face cuberea francezã St.-Jean“. Piersicile — „mãlãiețe“. În fine, șvartul — „apã chioarã“.

Îmi pare rãu; dar la urmã, gândesc eu, astea toate privesc pe Madame Caragiale — care rãmâne foarte tristã de nenorocitu-i debut.

Am dejunat. Daca ar fi fost St.-Jean, poate c-am fi bãut mai mult; Pfungstaedter n-am putut bea decât vreo zece sticle, a 700 gr.

Dupã amiază.

Intrãm pe un mare bulevard — Kurfürstendamm. Ne oprim în fața unuia din magazinele de lux, așa-numitele Kunstausstellung, unde se expun noutãți artistice — autori de toate națiile. La un geam enorm de cristal (vreo cinci metri lãțime și cam tot atâta-nãlțime), fel de fel de figurine, porțelanuri, picturi și aquarele. Începem lecția de esteticã cu bastonul… Mișcare indicativã foarte pronunțatã: o semnãturã francezã (3); un cer cu „clocotealã“ de nori, pe o mare „îndârjitã“ — perspectivã „sincerã“!

— Uite, mã, boule!

Și, amãgit pesemne de sinceritatea perspectivei, poc! cu vârful bastonului în geam. Mi s-a tãiat inima: ãsta nu mai e geam de ochelari; cel putin 300 mãrci!… Dumnezeule! din ce am scãpatãrã! Herr Professor s-a schimbat și el la fațã, grozav. S-a uitat repede la vârful bastonului și, scurt mișcarea! întorcându-se cu spatele la marea îndârjitã, l-a înțepenit în trotuar. Apoi, deodatã, cãtre mine, care încã țiu mâna pe bãtãile inimii:

— Ia ascultã-mã, nene, ce mã tot porți pe la prãvãlii? Muzeuri serioase n-au mãgarii ãștia?

— Ba da.

Și-ncep a-i enumera, dupã Baedeker, toate muzeurile, pe care eu nu le-am vãzut.

— Nu vreau clasic, domnule! nu-nțelegi? Vreau sã vãz de ce sunt dumnealor capabili.

— Atunci, hai la Național-Galerie — moderni.

— Du-mã acolo! Ce mã tot porți de colo pânã colo?

Acolo…

— Aratã-mi, domnule, pe celebrul Menzel al dumnealor, de care fac atâta caz.

Mã rog de gardian sã mã-ndrepteze.

— Uite-l, Barbule.

Un pas mare înapoi, o încruntãturã, cu mâna la sprâncene en guise de visière; apoi o ricanare fieroasã:

— Ãsta e Menzel?… Hahahà! Ei, sunt ridiculi, pe onoarea mea!… Ãsta?… mã-sii de stupid!

Scuipãm pe Menzel și ieșim foarte scârbiți.

…Dar Domul cel nou? — Mai stupid decât Reichstag-ul… Dar monumentul Victoriei de la 70? — Iar pettre! Dar restaurantele de lux, așa-numitele Weinrestaurant, ori Weinabtheilung, unde nu se pomenește bere?… Dar bãcãniile? Auzi d-ta sã nu-ți taie, așa de gustare, câte un mezel, la odãițã, cu un miș-maș!… scl. … scl.

Foarte obosiți, trecem prin câteva berãrii; la fiecare, douã-trei halbe… Proastã — peste tot.

Înapoi, acasã.

Le souper à la hauteur du déjeuner…

Câteva sticle de Pfungstaedter, în timp ce (altã mâhnire pentru Didina! care zdrobitã se duce sã se culce) mi se demonstreazã cã sunt „absolut tâmpit“ în materie de artã.

Încã o sticlã… și celelalte… Foarte târziu… Fleșcãialã… Somn ușor!… Ar’ vedè mâine!

A doua zi, sâmbãtã, de la 8 1/2 dim., da capo, con brio e piu mosso. Dupã dejun, care e și mai puțin reușit ca ieri, iatã ne sosește de la Lipsca, chemat într-adins telegrafic spre a face cunoștintã, d. Doctor Philologiæ Paul Zarifopol (4). Fațã cu tânãrul erudit, ne-nțepenim în picioare, ne-ncordãm în gât și ne umflãm în gușe — chestie de prestigiu!

Plecãm toți trei la Potsdam, la Sans-Souci. Aci, douã ceasuri de conferințã asupra artelor plastice și-ndeosebi asupra stilului francez al epocii — le rococo… Umãrul Venerii lui Pigalle, în copie (5), e prea „teșit“. „Nu se putea un francez sã facã un umãr așa de ”teșit“ etc. etc.

Moara de la Sans-Souci:

Il y a de jouges à Berlin… Mprt!… lor de nemți! etc.

Pãrãsim Potsdamul și ne-ntoarcem cu vaporul peHavelpânã la Wansee — vastã colonie de ville-palazzi și de stabilimente estivale — o pasiune, între multe altele, pentru berlinezi.

Plimbare, nec-plus-ultra: un mãreț apus de soare pe o apã largã, înconjuratã de dealuri cu pãduri, parcuri și castele.

— Uitați-vã la apã zic eu, parcã e argint…

— Mprt!… aur, nu argint!

— Uite, zice dl. doctor Zarifopol, arãtând în bãtaia blondei luni pe crețurile apei, parcã e fosfor…

— Mprt!… sulf, nu fosfor!

Nu-i chip sã nimerim nuanța exactã.

În Wansee, ne suim la Kaiserpavillon, mare restaurant, pe deal, de pe terasele cãruia se deschide asupra apei o panoramã mirificã. Cãutãm vreun sfert de ceas, Barbu înainte și noi dupã el, o masã, de unde sã avem exact punctul de privire „cel mai grat“. Punctul de privire e cel mai important lucru pentr-un paysage, „boule!… nu știi?“ Ochim de colea, ochim de dincolo, când în picioare, când pe vine: aici lumina „prea crudã“, aici „prea searbãdã“, acolea „ternã“, dincolo, „prea lãptie“… În fine, am gãsit punctul exact, punctul grat. Așa, da! Ne așezãm la masã.

Aici, mâncãm („prost“, se-nțelege) și ne pilim cu câteva sticloaie de vin de Mosella, cel mai fain, mã rog frumos, și pe urmã svarturi — aavele!

Nu știu cum și nu știu de ce, nesimțitori, se vede, la frumusețile esteticei, dl. doctor și eu, à propos de punctul de privire „cel mai grat“, riscãm oarecari pornografii, nu tocmai grave, ba aș putea zice, chiar destul de inocente.

Barbu se scandalizeazã grozav și, stãpânind greu un gaz, care vrea sã scape din captivitate, foarte sever:

— Știi cã niciodatã nu mi-au plãcut trivialitatea și… porcãriile!

A scãpat gazul…

Ne întoarcem cu tugul, pe la unu noaptea, înBerlin. Mergem în tentrum la Café National — un loc foarte interesant, stație de bãi de mare mixte pe uscat — un pandemonium!

Prezența noastrã nu trece indiferentã; ba, daca n-am fi așa de modești, am putea chiar afirma cã produce oarecare senzație: „Fremde Herren!… Sehr or’ginelle!…“. Walkyriile ne aplaudã în surdinã și parcã ar vrea sã ne deoache. Ne facem cã ne supãrãm, dar nu putem birui îndestul un surîs de vanitate… Ne suim sus la billard; facem o partidã, care ține cam mult: bilele parcã ar fi patru, si chixuri peste chixuri; bem bere (iar caldã!… lui de neamț idiot!), rãsturnãm pahare, le spargem… svarturi… aavele… cești, lingurițe, farfurioare etc. etc. Suntem leoarcã!

S-a fãcut ziuã. Soare… Uite, domnule, cum trece vremea cu conversația!… Duminicã dimineața. Ne urcãm într-o birjã… Imbecilul de birjar — fã-ți idee, mon cher! — așa de dimineațã, beat!… nu înțelege ce-i spunem! În fine, hâța-pâța — un ceas de cãlãtorie. Ajungem la mahala, în Preussischestrasse. Barbu — ce memorie, domnule! — cunoaște casa — eu n-o cunosc,  ma parole d’honneur ! — lovește pe birjar cu bastonul peste mîna dreaptã și pe urmã i-l împlântã în șira spinãrii.

— Ho, maiher! (… nu stiu ce și nu știu cum!)

Neamțul, beat, se-ntoarce, ca orice neamț stupid; dar îndatã înțelege cã trebuie sã fie mândru de aceste semne de intimitate, ca bun camarad. 6 ore 1/2 dim.

Copãcel — pe scarã. Sunãm… Familia și servitoarea rãmân îngrozite vãzându-ne: cred cã am scãpat din ghearele Inchiziției.

Dl. doctor Zarifopol, transportat, se pune la piano sã ne delecteze cu ceva din Beethoven. Profitãm de ocazie spre a-i da câteva lecțiuni de muzicã clasicã… „Nu trebuie sã se șterpeleascã, sã se trezeascã, ca sã zic așa, unele note: prrt, prrrt!“ Pianistul se apãrã arãtând caietul, unde apogiaturile sunt scrise cu semne minuscule, într-adins, spre a fi „șterpelite și tesite, ca sã zic asa, prrt! prrrt!“

— E-mprt!

Vedem în perete portretul lui Anghel și-ncepem sã plângem; mai bem ceva bere și mai spargem un pahar. Durerea ne-a biruit. Ne culcãm nedezbrãcați pe la 8 dim., declarând categoric cã de astã datã refuzãm cu desãvârșire dejunul Didinei. Biata fatã! închipuie-ți.

Pe la 3 post-meridiane, niște muște ne scoalã, sã ne dregem. În lipsã deSt.-Jean, ne mulțumim cu Pfungstaedter — parcã începe a fi potabil.

Pe la 4, iatã cã ne sosește un nou musafir, un compatriot, d. Gusti, doctor în filosofie și în drept, un tânãr savant (6). E foarte timid, politicos și pudic, ca o fatã mare — nu nemțoaicã. Îndatã ce facem cunoștința, dl. doctor Gusti primește o violentã lecțiune de filosofie à l’emporte-pièce — anume despre Schopenhauer.

— Apoi, sã-mi dați voie! sã mã iertați!… pardon!… nu-l înțelegeți deloc pe Schopenhauer!… dar absolut de loc!

Iar dl. dr. Zarifopol (7) aflã cã noi, pe drum, en voyage, citim, ce carte?… Les Fabliaux! cãci, trebuie sã stiți, ne preparãm a ținè, la Facultatea de Litere din Bucuresti, „o serie de cursuri asupra poeziei populare și originilor ei în genere, și-n particular la români“.

Et de deux! Matés sur toute la ligne! Enfoncée l’école allemande!

Dar noi stãm de vorbã, și sunt 6 trecute: s-apropie ora despãrțirii… Barbu își ia adio de la copii și de la Didina, care rãmâne inconsolabilã de completul ei fiasco: despre apartament, niciun compliment; despre mine, chiar din contră, iar cât despre arta culinarã… mprt!

Trenul pleacã la 10 seara. Mai avem așadar aproape patru ceasuri. Suntem tare congestionați și cam prea neprimeniți în costumul nostru de traveller… Sã prânzim la Grãdina Zoologicã, peste drum de garã. Lãsãm bagajele la dl. Gusti acasã, aci aproape și mergem la grãdinã.

Duminicã searã. Public endimanché circulã ca la orice Promenade-Conzert, încet-încet, în masã compactã. Dar avem noi vreme de pierdut? Dãm din coate ca la școala de natație; spargem valurile mulțimii și cu pas gimnastic, ajungem la birtul de lux pe terasã (Etablissement de tout premier ordre)… Iar Weinrestaurant! — D-abia gãsim loc, înghesuiți între o lume foarte elegantã. Chelnerul nostru, un adevãrat secretar de ambasadã de cel mai sever stil… Bãtãi strașnice cu cuțitul în serviciul de muștar.

— Pleacã trenul, domnule!

Eu zâmbesc zaharisit. El, vânãt suprem:

— Ascultã-mã! Înțeleg sã mã faci ridicul într-o cafenea infamã de femei pierdute; dar, fațã de domnii (și aratã cu un gest solemn pe domnii doctori), asta este prea mult!

Se scoalã sã plece, turbat; dar își ia repede seama și s-așeazã iar la loc — mai vânãt decât cum se sculase.

… Și secretarul de ambasadã tot nu vine!… Dar pare cã, iatã-l. Pãșește calm. Ce flegmã diplomaticã!… A! de ce n-are, mizerabilul! douã mame — trei!… Ne aduce douã butelii de vin de Rhin (extraordinar, ceva!) la gheațã, în gãleatã de argint, și apã mineralã.

— Sã-mi dea orice, mã! fie și… (figura d-lui dr. Gusti), numai sã nu mã chinuiascã! Sã-mi dea degrabã! Înțelegi bine cã nu vreau sã scap trenul! (à la Mounet) Mi-e dor de copilul meu! nu-nțelegi?

O porție de șuncã și alta, pe nemestecate… și una de saumon de Rhin fumé… Atacãm eroic cu furculița… Malheur!

Saumon-ul ãsta e vechi, mã! pute!… Sã nu mã-nvãțați și la saumon! eu îl miros, nu cu nasul — cu furculița!

— ?!

— (crescendo con furore) Pute! pute! p u t e !

Și-ncepe sã risipeascã, cu furculița, nevinovatele feliuțe trandafirii, afarã din talerul de argint. Apoi o mutrã acritã ca de un oribil dezgust:

— Mâncați-l voi, daca vreți!

Dl. doctor Zarifopol, cam nevricos, se scoalã și se face cã merge sã caute undeva ceva prin vastul stabiliment; dl. dr. Gusti, tânãr ageamiu, rãmâne cu gura cãscatã, cam tremurând de un fel de vagã fricã; eu, bãtrân hârsit, mã uit la atâta lume frumoasã; Barbu strică așa vin cu apã; cei de la mesele apropiate ne cam trag cu coada ochiului — ba și oarecari pufneli, destul de discrete — în vreme ce banda militarã urlã, cu o ferocitate în adevãr catolicã, conjurația din Hughenotii… Dumnezeul meu! ce situațiune! Infern și maledicțiune!

Mâncãm și noi cu sulița-n coaste, fripturile sosite la potrivitã vreme. Am sfîrșit… O pauzã… Gazuri…

— Are ãsta… șampanie?… (duios) Iancule! a’s’bem o șampanie!

— Nu! zice Iancu, cã pierdem trenul! (à la Nottara) Te așteaptã copilul tãu! nu-nțelegi?

Vreau sã plãtesc. Îmi dã peste mânã și-mi risipește pitulele. Cheamã pe maiher și-i aruncã o piesã de 20 mãrci; toatã socoteala 16 mãrci, 40 pfg.

— De ieftin, e ieftin, ce e drept… dar sunt stupizi, mã! (iar gazuri)… lor de nemți!… (Oftând) Iancule!… a’s’bem o saap…

— Nu se poate, zice Iancu, gândind cu groazã la ce primejdie s-ar expune.

Ne-am ridicat. Dl. dr. Gusti a mers înainte sã ia de-acasã bagajele traveller-ului și sã le dea pentru wagon-lits în primirea tregherului. Ne ducem cu trei sferturi de ceas înainte la garã. Ne suim pe peron, unde bem bere sur le zinc. „Rece, da’ nu face p’àle… nu e șampanie! …“

Iatã trenul… Einsteigen bitte!

Ne pupãm cu muci și ne despãrțim foarte lacrimoși.

Plecat!… Pãcat!… Dd. d-ri și eu ne uitãm lung unul la altul multã vreme, pânã sã ne dezmeticim, aiuriți de trecerea meteoricã a acestui phénomène vivant, prin capitala germanã… Vertiginos… Grandieux!

Am ostenit. Iartã, scumpul meu amic, cã a abuzat de prețioasele tale momente, pe acela care cu mult dor te îmbrãțișazã,

al tãu,

Iancu

P.S.: Stãruie pe lîngã dl. dr. Zarifopol, care vine la Sinaia și pe care ți-l recomand ca o excelentã pastã de prieten, sã-ți dea, la ocazie, mai ample amãnunte. I-a plãcut mult! A rãmas încântat!

(1) Am aflat pe urmã cã Madame Metzentin, care locuiește în odãița din dos, despãrțitã de prãvãlie numai cu scânduri, ușã cu geam și perdeluțã, a dat, în seara memorabilei experiențe americane, naștere unui Metzentinel — cam cu vreo sãptãmânã înainte de termen (pretinde dumneaei). Desigur, a greșit socoteala. Se-ntîmplã. Mama și copilul se aflã bine. (Nota aut.)

(2) Așa mi se pare cã se scrie verbul acesta. Ori asa: paître? Nu știu. Mi-e lene sã mai caut în Larousse. (Nota aut.)

(3) Aici, în Prusia, sunt foarte mulți germani cu nume franceze — Maché, Coundé, Doré, Barthet, Romain Thalbot, Dupuy, Dampmartin si câte altele… Prima noastrã servitoare aici, fatã de la țarã, tatãl cultivator de pãmânt, se numea, scris în condicutã, Mina de Vantier. Dupã cum mi s-a explicat (ti-o dau cum am primit-o, și cred cã nu te induc în eroare), toți aceștia sunt urmașii germanizați ai emigranților francezi protestanți, din veacul XVII, dupã revocarea Edictului de la Nantes. Mare câștig pentru Germania. (Nota aut.)

(4) D. dr. Paul Zarifopol își preparã acuma examenul de agregat la Universitatea unde și-a fãcut studiile. Se pretinde, nu putem ști pânã la ce punct trebuie acordatã încredere acestor aserțiuni, cã aici examenele ar fi, poate, și mai riguroase decât în România. (Nota aut.)

(5) Originalul acesteia, cât și minunatul ei pendant, Mercure încãlțându-se cu aripi, amândouã capodopere ale celebrului Pigalle, au fost strãmutate, de teama intemperiilor, la Muzeul Imperial din Berlin. În locul lor s-au așezat douã copii, reproducții stricte, fãcute pe tipar. (Nota aut.)

(6) Colaborator al unei reviste speciale de drept; membru al Cercului criminaliștilor moderni, unde are sã facã în curând o conferințã despre o chestie controversatã etc. (Nota aut.)

(7) Specialitatea, în filologie romanicã: limba francezã si evul mediu. (Nota aut.)

http://1001arte.ro/2012/11/scrisoarea-lui-ion-luca-caragiale-despre-vizita-lui-barbu-delavrancea-berlin-1905/


Chinezarii cu Iulian Vlad (un articol de Marius Stan)

28/11/2013

“Prin februarie 2013 eram căutat de către un jurnalist independent chinez (știu, sună bizar, vag oximoronic, chinez indepen… mă rog) care lucra în Germania pentru câteva surse media (printre care și Deutsche Welle), dar și pentru un săptămânal chinez (liberal) din Hong Kong. Rumega la o poveste despre Iulian Vlad și cum m-am ocupat în ultimii 7-8 ani cu studierea vechiului regim, legătura s-a făcut cumva natural. În februarie a.c. cum spuneam, Iulian Vlad era decorat de către Ambasada Chinei la București pentru meritul de a fi dezvoltat relațiile bilaterale dintre cele două țări. Jurnalistul cu pricina îmi adresa tot atunci, destul de onest, câteva întrebări: “cine este acest Iulian Vlad?” (existau, spunea el, puține informații în engleză și chineză despre fostul șef al Securității lui Ceaușescu, cât și despre acțiunile sale din timpul evenimentelor din 1989). L-am lămurit succint cam care-i povestea cu Vlad, cum a condus școala militară de ofițeri activi de la Băneasa, sau cum s-a îndeletnicit ‘mnealui, în calitate de șef al DSS-ului cu reprimări violente la Brașov, în noiembrie 1987, apoi la Timișoara și București, în 1989. Sau cum a fost condamnat la 25 de ani de închisoare (oh, procesele astea, marea șaradă a anilor ’90!) și amnistiat apoi, în 1993, de către inegalabilul președinte Ion Iliescu…

O altă întrebare a jurnalistului chinez: “am auzit că Iulian Vlad este astăzi vicepreședintele Camerei de comerț româno-chineze, este adevărat?” Da domnule, cum să nu, este foarte adevărat – am mârâit la telefon. “Înseamnă asta că oamenii fostului regim comunist au încă o foarte mare influență în privința relațiilor dintre România și China?” Ei bine, întrebarea asta, pusă la începutul anului de un chinez, m-a trăsnit acum din nou, ca un fulger, în timp ce urmăream focurile de artificii stilistice și dragonii cu cefe roșii din băncile Parlamentului României, în timp ce premierul chinez Li Keqiang depăna cu ochi apoși și nostalgici minunații ani ’50 și ’70 (deci Dej și Ceaușescu), nechezându-și superbele aliterații cu “ț” și “z” despre relațiile de frățietate de ieri, de azi și, de ce nu, de mâine… Păi dacă Iulian Vlad e unul din vârfurile de lance ale relansării economice pe axa București-Beijing, atunci ne-am cam scos – vorba lui Ponta.

Nu vreau să fiu înțeles greșit: scriu de pe un MacBook foarte ok făcut în China (asta ca să parez din start gargara cu calitatea îndoielnică a produselor chinezești). Nu am o problemă de fond cu comerțul dintre China și orice altă țară. Am urmărit și eu pe Reuters și alte agenții toată țopăiala din 2013 legată de relațiile economice dintre China și Uniunea Europeană (despre cum europenii i-au șicanat pe asiatici că ar fi vândut la preț de dumping pe piața lor panouri solare de vreo 29 miliarde de dolari și cum China s-ar fi răzbunat prin impunerea unor taxe vamale pe vinul european, yadda yadda). Au atins și alți autori, pe această platformă, aspectele economice ale poveștii. Între timp și-au mai reglat problemele, și unii, și ceilalți, ba chiar se discută încrucișat și cu Vietnamul, Tailanda, Malaezia, etc. UE însăși nu pare a avea probleme majore cu faptul că o țară sau alta de sub umbrela ei iese la un lunch de afaceri cu Beijingul. Deci nu comerțul cu China per se duhnește, ci politica de la București. Schimburi economice pe axa asta au existat și săptămâna trecută și vor exista și într-o marți, la anul… dar să faci dintr-o așa banalitate (să avem pardon) ditamai axis mundi, să pui steagurile Chinei prin tot parlamentul și s-o promovezi cu tot fastul unei afaceri a mileniului… e cam de tigru cu ascendent în porc. E prea strident și tocmai asta atrage atenția. Superb semnal pentru alți parteneri. Care știu oricum că te culci cu toată lumea, dar măcar n-o striga în gura mare. O strângere de mână, 2 știri pe Mediafax, 5 poze de grup și 3 întâlniri mai low profile între afaceriștii celor 2 părți ar fi avut fix același efect. Dar nu, Ponta vrea să știe toată lumea că lui îi place spicy… Încă un pic și poșta română emite timbre tematice cu Confucius. E cam mult, sare în ochi…

Nu cred nici în berbecuții așa-zis de stânga de pe alte platforme care consideră că dacă ai o poziție cel puțin circumspectă față de circul ieftin al lui Ponta ești brusc prizonierul unui “patriotism occidental”, vasalul UE, ș.a.m.d. Problema mea cel puțin (și o spun apăsat) este întrebarea aia a chinezului, cu alte cuvinte cine și cum are influență pe relațiile astea bilaterale (?). Sper că nu trebuie să desenez grafice, s-a înțeles. Nu o să cred în veci în cisternele cu bani la buget din investiții străine (fac shortcut pe argument) până n-o să văd lucruri mult mai sensibile și concrete precum confiscarea averilor celor condamnați definitiv pentru evaziuni, delapidări și alte afaceri dubioase cu statul. Nu o să cred în veci în autostrăzile suspendate peste munți ale chinezilor până n-o să văd licitații și clauze transparente în contractele cu statul român (sper că n-am uitat chinurile facerii câtorva tronsoane obosite din amantlâcul – tot de stat – cu Bechtel). Povestea cu Iulian Vlad mi se pare dureros de amuzantă sau amuzant de dureroasă, cum vreți. Dar vă cam dați seama ce colcăială securistică este prin aceste camere de comerț, aceste instituții căpușate și alte firme bizare care vor fi tot timpul în umbră, “prietene” marelui proiect de investiții, dacă tocmai ultimul șef al Securității lui Ceaușescu se ocupă de contactele de afaceri cu China. Vă dați seama cam cât muncesc acești băieți, unii mai pătați de sânge ca alții, pentru bugetul patriei și bunăstarea poporului (sic). Dar bon, e mai greu să-l pui pe Iulian Vlad să lucreze cu Bruxelles-ul sau Berlinul, au și ei tabieturile lor. Să ne înarmăm așadar cu multă răbdare, cine știe ce ne va mai aduce Anul Nou Chinezesc…”  

http://www.contributors.ro/cultura/chinezarii-cu-iulian-vlad/

De asemenea, excelentul comentariu:

http://blog.itmorar.ro/marele-ghid-chinezesc/

 


Superba franchete: Amintirile profesorului Paul Cornea

27/11/2013

Aparitia volumului “Ce a fost – cum a fost” (dialoguri intre profesorul Paul Cornea si Daniel Cristea Enache) este un exceptional eveniment cultural, politic si moral. Stralucit intelectual de formatie umanista, trecut prin aventura radicalismului de stanga, vindecat de iluziile marxiste, Paul Cornea ofera analize de o admirabila sinceritate si nu mai putin laudabila profunzime asupra celei de a doua jumatati de istorie romaneasca, si nu numai, a secolului douazeci. Dupa stiinta mea, nu exista o alta marturisire analitica a unui reputat intelectual roman de stanga care sa atinga cotele de onestitate, inclusiv la nivel autocritic, precum cele pe care le intalnim in acest volum. Il recomand din inima tuturor celor care chiar vor sa inteleaga ce a fost si cum a fost.

Voi reveni asupra acestei carti capitale intr-un articol pe care il voi publica in Revista 22. Pentru moment ma opresc aici asupra catorva teme care mi se par luminos discutate de profesorul Paul Cornea. Adaug un binemeritat cuvant de pretuire pentru criticul Daniel Cristea-Enache ale carui incitante interventii si interogatii sunt complementul ideal al unei discutii proaspete si deschizatoare de noi ipoteze istorice si culturale.

Paul Cornea a intrat de tanar in miscarea comunista, a fost unul dintre acei intelectuali care s-au dedicat cu altruism, dar si cu naivitate, pasiunii revolutionare de inspiratie leninista despre care a scris atat de patrunzator marele istoric Francois Furet. Intervenea desigur si socul prigoanei rasiale din timpul celui de-al doilea razboi mondial, refuzul categoric al oricarei forme de izolationism etnocentric. Pariul gresit din anii aceia nu inseamna ca si mizele erau eronate. Antifascismul a fost acaparat fraudulos de catre stalinisti ca problematica morala si politica, ceea ce nu-l facea sub nicio forma ilegitim. Ilegitima era uzurparea unei atitudini perfect justificate. Ilegitima era instrumentalizarea manipulativa a antifascismuluui.

In anii 50, Paul Cornea a detinut functii importante in cadrul CC al UTM, apoi in Ministerul Culturii si, in fine, in fruntea Directiei Generale a Cinematografiei (voi reveni asupra paginilor despre Lica Gheorghiu). Nu a fost unul dintre culturnicii Sectiilor de Propaganda Stiinta si Cultura, nu s-a ocupat cu infierarile, nu a organizat prelucrari stigmatizante, dimpotriva, a ajuns el insusi sa fie pus la stalpul infamiei, suspectat de nationalism evreiesc si de tendinte subversiv-revizioniste. A ramas fidel marii sale iubiri pentru literatura romaneasca, a educat magistral generatii de studenti, a reusit sa traverseze cosmarul totalitar ca un om liber interior, ca un intelectual veritabil.

Gasim in carte pagini tulburatoare, dar nu mai putin revelatoare, despre impactul Raportului Secret al lui Nikita Hrusciov (februarie 1956) asupra intelectualilor din Romania. Pe vremea aceea, profesorul Cornea era apropiat prieten cu intelectuali precum Petru Dumitriu, Paul Georgescu, Ov. S. Crohmalniceanu sau Eugen Stanescu. Erau cu totii agasati si dezgustati de politica de un infinit dogmatism promovata de “perfectul acrobat” Leonte Rautu. Momentul inlocuirii lui Rautu cu Grigore Preoteasa la carma Directiei de Propaganda si Cultura (iunie 1957) ramane unul dintre acele puncte nodale care ar merita explorat in continuare. Ce a urmarit Dej cand l-a debarcat? Cum a izbutit Rautu sa foloseasca moartea lui Preoteasa pentru a se reinstala pe postul de tar ideologic? Citind aceasta carte, intelegem mult mai bine trama epica si aluziile psihologice din romanele scrise de Petru Dumitriu in exil. Orice analiza serioasa a destalinizarii din Romania va trebui sa tina cont de marturia profesorului Paul Cornea. As adauga si evocarile semnificative despre Constanta Craciun, cu ale sale taceri vinovate si eschive amicale. Acest volum este o mina de aur pentru oprice analize prosopografice pe tema elitei comuniste din Romania.

Sa luam de pilda discutia despre rolul lui Miron Constantinescu. Nu vom sti probabil niciodata care au fost planurile reale ale acestuia, daca le-a discutat vreodata cu vreun reprezentant al Moscovei si, in fond, cat erau ele de cristalizate. Este insa limpede ca in 1956 Miron Constantinescu a fost membrul Biroului Politic al CC al PMR cel mai puternic afectat, la nivelul unei reale crize de constiinta, de atacul lui Hrusciov impotriva mitulului lui Stalin. Spune profesorul Cornea: “In fond, el voia ceva asemanator cu Imre Nagy, un lucru tot atat de utopic, un comunism national eliberat de excese ideologice. Spre deosebire de basarabenii rusofoni grupati in jurul lui Chisinevschi si Rautu, inculti si diletanti, era un autentic intelectual de stanga, ancorat in traditiile culturii romanesti, cu orizont larg si ambitii legitime.” Sunt de acord cu acest portret, as adauga insa ca Miron Constantinescu avea o grava problema de legitimitate: in aprilie 1954, deci la peste un an de la moartea lui Stalin, aprobase ca membru al Biroului Politic, decizia condamnarii la moarte si a executarii lui Lucretiu Patrascanu. Nu avea cum sa invoce o virginala credibilitate anti-stalinista cata vreme participase el insusi la orgiile sangeroase ale acelei perioade. In Ungaria, Nagy nu facuse parte din anturajul lui Rakosi.

M-a bucurat sa observ o convergenta analitica intre pozitiile profesorului Cornea si multe din tezele mele, in special acelea din lucrarea “Stalinism pentru eternitate”. Am descoperit in volum informatii spectaculoase despre intrigile si manoperele lui Dej, despre sicofantismul netarmurit al lui Malvolio Leonte (Rautu), despre anti-intelectualismul obsesiv al conducerii PMR, o dimensiune ce avea sa fie exacerbata in epoca Ceausescu. Pentru cei care intretin legenda patriotismului lui Dej, ca sa nu mai vorbesc de Ceaus-nostalgici, citez aici o concluzie care ar trebui sa fie punctul de pornire al unei atat de necesare dezbateri privind cultura politica a comunismului romanesc: “Aceasta a fost destalinizarea la noi: un stalinism mai perfid, mai abject, dar tot atat de salbatic ca cel vechi, cu singura deosebire ca e fara Stalin”.

http://www.polirom.ro/catalog/carte/ce-a-fost-%E2%80%93-cum-a-fost-paul-cornea-de-vorba-cu-daniel-cristea-enach-5167/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/superba-franchete-amintirile-profesorului-paul-cornea/


Secolul raului radical: Alexandru Călinescu despre “Diavolul in istorie”

25/11/2013

Într-un toast ţinut pe 7 noiembrie 1937, referindu-se la duşmanii Uniunii Sovietice, Stalin spunea: „…noi vom distruge fiecare astfel de inamic, chiar dacă a fost un vechi bolşevic, îi vom distruge toate rubedeniile, familia. Vom distruge fără milă pe oricine care, prin faptele sau gândurile lui – da, gândurile lui – ameninţă unitatea statului socialist. Pentru nimicirea completă a tuturor duşmanilor şi a rubedeniilor lor!” Cam tot pe atunci, sinistrul procuror Vîşinski, cel care a dus la perfecţiune tehnica prin care acuzaţii mărturiseau vini imaginare, îndemna şi el la suprimarea fără milă a adversarilor: „Împuşcaţi câinii turbaţi! Daţi morţii această bandă care ascunde maselor populare colţii ei de fiară, dinţii ei de prădătoare! (…) Să se termine odată  cu aceşti greţoşi hibrizi de vulpi şi porci, cu aceste hoituri împuţite. Să nu se mai audă grohăiturile lor porcine! Să fie exterminaţi câinii înrăiţi ai capitalismului care vor să-i sfâşie în bucăţi pe cei mai buni oameni ai ţării noastre sovietice!” În 1918, Grigori Zinoviev, care doua decenii mai târziu urma să fie una din victimele lui Stalin, enunţa cu un cinism absolut un program de exterminare în masă a duşmanilor potenţiali: „Trebuie să aducem alături de noi 90 de milioane din totalul de 100 de milioane de locuitori ai Rusiei sovietice. Cât despre restul, nu avem nimic a le spune. Ei trebuie nimiciţi”. În acelaşi an, Lenin însuşi îi desemna pe „duşmanii de clasă” prin termeni ca lipitori, păianjeni, ploşniţe, paraziţi. Hitler, la rândul lui, îi va numi pe adversarii politici şi pe evrei „insecte dăunătoare” care trebuie stârpite.

Am extras citatele de mai sus din cartea lui Vladimir Tismăneanu Diavolul în istorie. Comunism, fascism şi câteva lecţii ale secolului XX  (ed. Humanitas, traducere de Marius Stan; ediţia originală a apărut în Statele Unite anul trecut). Le-am ales din sutele de citate care ar fi putut fi la fel de frapante şi de elocvente. Pentru că, în excepţionala lui sinteză, Tismăneanu nu lasă nicio afirmaţie suspendată: o însoţeşte cu argumente solide, cu nuanţări subtile şi cu citate edificatoare. Impresionanta erudiţie a autorului e pusă în slujba unei demonstraţii de o rigoare intelectuală exemplară.

Titlul cărţii este inspirat de marele filosof polonez Leszek Kolakowski, pentru care comunismul şi fascismul au constituit întrupări ale diavolului în istorie, fapt ce a singularizat secolul XX drept secol al răului radical. Şi comunismul şi fascismul au vrut să schimbe lumea şi să creeze „omul nou”; pentru a-şi atinge scopul au pus în mişcare cumplite mecanisme de represiune, în totalul dispreţ al drepturilor şi libertăţii individului. Comparaţia dintre comunism (cu deosebire în forma lui exacerbată, stalinismul) şi nazism a fost (şi se pare că încă mai este) un subiect delicat, foarte probabil fiindcă unii au înţeles-o drept un fel de competiţie în contabilizarea victimelor. Vladimir Tismăneanu întreprinde acest studiu comparativ pentru  a scoate în evidenţă trăsăturile comune dar şi diferenţele. Iată câteva din punctele comune: suprimarea normelor morale, obsesia de a proteja partidul împotriva „degenerării”, ura viscerală faţă de capitalism, liberalism şi democraţie, distrugerea trecutului în numele viitorului, exaltarea mitului tinereţii, primatul ideologiei, rolul acordat poliţiei secrete şi, în primul rând, „frenezia genocidară”, proiectul diabolic de purificare a comunităţilor, într-un caz fiind vizaţi evreii în celălalt „burghezii”, „chiaburii”, „sabotorii” şi toate elementele aşa-zis „ostile”.

Sigur, inconfundabilă rămâne obstinaţia dementă cu care nazismul a vrut să pună în aplicare „soluţia finală”. Pentru Stalin şi pentru emulii săi, masacrele în masă erau etape necesare în drumul către „viitorul luminos”. Comunismul a pretins că acţionează în numele unei utopii izbăvitoare pentru umanitate. Numai că până şi proiectul originar trăda natura sa criminală. Leninismul a conţinut toate elementele definitorii ale totalitarismului – monopolul partidului, diabolizarea „duşmanilor poporului”, cenzura, poliţia secretă, lagărele de concentrare etc. În formule pe cât de lapidare pe atât de expresive, Tismăneanu îl numeşte pe Lenin „fondatorul propagandei politice”, „demiurgul lagărelor de concentrare şi apostolul terorii universale”. Şi e simptomatic  faptul că unul dintre capitolele cărţii se intitulează tocmai „Secolul lui Lenin”.

După cum nu mai puţin semnificativă e atenţia pe care Tismăneanu o acordă perioadei de agonie a comunismului precum şi postcomunismului. Este vorba mai întâi de ceea ce autorul numeşte dezvrăjire: „Istoria intelectuală a secolului XX poate fi scrisă ca o serie de dezvrăjiri politice în faţa unei doctrine care promisese emancipare universală şi care a condus în schimb la teroare, nedreptate, inegalitate şi abisale abuzuri asupra drepturilor omului”. Denunţarea minciunilor sistemului a avut drept consecinţă redescoperirea demnităţii, a valorilor fundamentale. Autorul analizează convingător atât cauzele eşecului experimentului reformist al lui Gorbaciov cât şi cauzele prăbuşirii comunismului. E adevărat însă că există astăzi încercări de a reînvia fantasmele ideologiei comuniste şi de a propune soluţia „reîntoarcerii la Lenin” (în paranteză fie spus, nostalgicii marxist-leninişti se întâlnesc, în isteria lor antidemocratică şi anticapitalistă, cu militanţii extremei drepte). Ce argument mai pertinent pentru a respinge astfel de idei insidios-nocive decât această carte a lui Vladimir Tismăneanu ce reconstituie tragedia unui secol în care diavolul a luat, vai, aparenţă umană şi a făcut ravagii devastatoare.

(articol aparut in “Ziarul de Iasi”, 22 noiembrie 2013)


Monica Lovinescu si destalinizarea ratata din Romania

20/11/2013

Am publicat pe platforma “Contributors” versiunea largita a articolului despre discutia de marti de la Universitatea Maryland despre Monica Lovinescu. Pe forum, am primit un incitant mesaj din partea doamnei Doina Jela. Il public aici impreuna cu raspunsul meu. Este un bun prilej de a explora implicatiile anului 1956 pentru cultura politica a comusnismului romanesc si pentru destinul inteligentsiei romanesti:

DJ:  “Ma bucur de parca as fi fost de fata. in legatura cu acest calificativ de ”orfani ai curajului” referitor la intelectualii din Romania, la  deosebirea intre sfasietoarele  ”prises de conscience” intre intelectualii unguri si polonezi de după Raportul secret al lui Hrusciov, Monica Lovinescu avea o explicatie pe care nu stiu daca ati discutat-o vreodata amandoi. Noi am vorbit, fara sa dezvoltam, intr-atat eram de convinsa ca intuitia ei era global justa, dupa ce am citit, la ei in casa, ravasitorul poem pentru adulti al lui Adam Wazyk, publicat de Sartre in Temps Modernes, numarul dedicat Poloniei, in iarna  1956-57.Eu i-am intrebat de ce comunistii  polonezi  si unguri au fost asa de zguduiti de dezvălurile despre Stalin, de ce un Fadeev s-a si sinucis, si romanii au simulat cenusa-n cap cativa dintre ei, ba si aia, la sugestia lui Dej. Și Monica mi-a spus: Fiindca ai nostri n-au crezut nicio clipa in comunism si-n Stalin. Doar s-au temut si-au fost oportunisti. Toti? Toti, se pare, mi-a zis cu tristete….Este oare chiar asa?”

VT: “A fost o discutie chiar palpitanta. Mai ales ca ei citisera Havel, Michnik, Kolakowski. Poemul lui Wazyk este citat pe larg in “Reinventing Politics”, una din lecturile de baza ale cursului. Da, am vorbit cu Monica si Virgil pe aceasta tema. Ar fi multe de spus: erau si unii care crezusera sincer. De pilda, Imre Toth, Henri Wald, Radu Stoichita, Gheorghe Haupt, Barbu Campina, Tudor Bugnariu, Miron Radu Paraschivescu, Paul Georgescu, Paul Cornea, N. Tertulian, M. Petroveanu, Silvian Iosifescu, Vera Calin, Crohmalniceanu, Maria Banus, Jebeleanu, Bogza, Nina Cassian, chiar Marin Preda si George Ivascu. Amintirile Mioarei Cremene din cartea de convorbiri cu Mariana Sipos sunt extrem de graitoare. Intre tinerii scriitori exista un anumit ferment (Labis, Cosasu, Raicu). Petru Dumitriu era la curent cu dezbaterile din Ungaria si Polonia. Nu ma refer, prin urmare, la scribii crapulosi gen Sorin Toma, Silviu Brucan ori Stefan Voicu. Nu ma refer nici la activistii CC al PMR precum Pavel Campeanu (sef de sector la Sectia Externa) si Ion Ianosi (instrutor la Sectia Stiinta si Cultura).

La varf, Miron Constantinescu juca o carte hrusciovista. La fel, Chisinevschi, oricand gata sa emuleze linia sovietica. Parvulescu oscila. Intre ilegalisti exista un puternic curent anti-Dej (Doncea, Petrescu, fratii Genad). Ulterior, Maurer insusi a fost acuzat ca a participat la “discutii antipartinice”. Si-a turnat cenusa-n cap, l-a protejat Dej. De ce nu s-a coagulat o platforma anti-stalinista in Romania? Michael Shafir a discutat subiectul in cartea sa din 1985. L-am discutat si eu. Au scris pe tema Adrian Cioroianu, Ioana Boca, Dan Catanus, Mioara Anton. Au intervenit abilitatea lui Dej si talentul manipulativ al lui Rautu. Faptul ca un personaj compromis precum Jar a preluat cauza de-stalinizarii din interiorul partidului nu avea cum sa ajute. Era foarte simplu sa-l amutesti pe Jar. Nu mai vorbesc de aliatii sai (reali ori fictivi) Mihail Davidoglu si Ion Vitner. Cat priveste oportunismul, mi-e teama ca Monica nu se insela…

Cred ca o discutie despre 1956 este extrem de necesara. A fost marele moment mancat, o ocazie ratata. Cauzele au fost multiple, trebuie discutate atent. A contat, desigur, precaritatea traditiei marxiste din Romania. Ce-ar fi fost daca Patrascanu ar fi fost in viata? Ar fi devenit el un Gomulka al Romaniei? Au existat framantari intre intelectualii maghiari. Cristian Vasile a mentionat aceste lucruri in scrierile sale. Ma intreb daca resurectia motivelor national(iste) in ideologia PMR nu a fost de fapt raspunsul tactic la riscurile de-stalinizarii. In teza sa de doctorat, Bogdan C. Iacob discuta aceste teme. Le examinam, Cristian Vasile si cu mine, in “Perfectul acrobat”. In 1956, Miron Constantinescu a mers la Cluj, s-a vazut cu Lucian Blaga. Momentul apare in romanul lui Blaga “Luntrea lui Caron”. Isi construia o baza intre intelectuali? Urmarea “cooptarea” lui Blaga in cazul ca ar fi castigat lupta (surda, dar reala) cu Dej?”

http://www.contributors.ro/cultura/cand-cerul-e-innourat-despre-monica-lovinescu-la-universitatea-maryland/


Despre Monica Lovinescu la Universitatea Maryland

19/11/2013

Am tinut azi la Universitatea Maryland o prelegere despre intelectualii critici si disolutia ideocratiilor comuniste. Am vorbit despre doi asemenea intelectuali: scriitorul ceh Ivan Klima, ale carui memorii (“A Crazy Century”) au aparut recent la Grove Press cu o prefata de Madeleine Albright si despre Monica Lovinescu. Am comparat ideile lui Klima din timpul Primaverii de la Praga cu acelea ale ganditoarei romane. Klima a fost, alaturi de Ludvik Vaculik, Eduard Goldstucker, Vacalv Havel, Antonin Liehm, printre cei mai activi suporteri ai democratizarii din Cehoslovacia.

Intelectualii romani, cum scria Monica Lovinescu, au ezitat sa actioneze in aceeasi directie, au ramas “orfani ai curajului” si au platit, in anii care au urmat, pretul pentru acea reticenta. De la Paris, in acel crucial an 1968, Monica Lovinescu a reusit sa ofere reperele esentiale pentru o sincronizare a culturii romanesti cu aceea a unui socialism care nu injoseste omul. Din pacate, cuvintele ei nu au avut ecoul pe care l-ar fi meritat. Pe Ivan Klima l-am cunoscut in 1991 la o conferinta organizata de “Partisan Review”. Supravietuitor al lagarului de la Theresienstadt, a cunoscut nemijlocit experientele infioratoare ale fascismului si comunismului.

Am insistat asupra preocuparii lor comune de a identifica similitudinile dintre totalitarismele acelui dement veac XX, dominat de fantasme, iluzii si inregimentari fanatice. Le-am vorbit studentilor mei despre represaliile urzite de Securitate impotriva Monicai Lovinescu. Le-am povestit despre tragedia mamei Monicai, ucisa in Gulagul romanesc. Am insistat asupra functiei vitale a “Europei Libere”. Le-am spus ca, in acele vremuri de teribila umilire a spiritului, Monica Lovinescu a simbolizat onoarea, curajul si adevarul. 30 de studenti americani au ascultat cu pasiune povestea acestei femei formidabile. Sper din suflet ca si in tara au existat azi profesori care sa le spuna elevilor si studentilor cine a fost Monica Lovinescu si de ce gasim in viata si opera ei motive de a nu dispera chiar si atunci cand cerul este, spre a relua o imagine a lui Octavio Paz, extrem de innourat….
Recomandare: