Melancholy mood forever haunts me…

12/05/2016

For all my friends, in memory of detective Philip Marlowe…

Melancholy mood forever haunts me
Steals upon me in the night
Forever taunts me
Oh, what a lonely soul am I
Stranded high and dry
By a melancholy mood

Gone is every joy and inspiration
Tears are all I have to show
No consolation
All I can see is grief and gloom
Till the crack of doom
Oh, melancholy mood

Deep in the night
I search for a trace
Of a lingering kiss, a warm embrace
But love is a whimsy
And as flimsy as lace
And my arms embrace an empty space

Melancholy mood, why must you blind me
Pity me and break the chains
The chains that bind me
Won’t you release me, set me free
Bring him back to me
Oh, melancholy mood

Deep in the night
I search for a trace
Of a lingering kiss, a warm embrace
But love is a whimsy
As flimsy as lace
And my arms embrace an empty space

Melancholy mood, why must you blind me
Pity me and break the chains
The chains that bind me
Won’t you release me, set me free
Bring him back to me
Oh, melancholy mood

And set me free
Oh, melancholy mood

By a melancholy mood (Frank Sinatra)

See More

“Melancholy Mood” from Bob Dylan’s upcoming album ‘Fallen Angels’ out May 20. Pre-order now! Amazon: http://smarturl.it/FallenAngelsAmz Apple Music: http://s…
youtube.com

Un pays égaré…

07/05/2016

O țară in care domnesc mediocritatea insolentă, trăncăneala incontinentă, xenofobia imbecilă, cinismul impertinent, amatorismul pseudo-academic, nombrilismul agresiv, lașitatea morală, furtul intelectual, cinismul nerușinat și amnezia istorică, este o țară rătăcită. Păcat de cei onești si valoroși (nu sunt puțini!) care suferă consecințele sinistre ale acestei tragice stări de fapt. Din aceste motive am plecat din România in 1981. Nu regret că am făcut-o. Si ii voi sustine contre vents et marées pe ce care se confruntă cu ceea ce-am trăit si eu. Cam cu un an inaintea plecarii, directorul mini-laboratorului de sociologie unde lucram, mi-a spus, legat de un concurs de promovare la care aveam sanse absolute, doctor fiind, in raport cu personaj care nici măcar nu se inscrisese la doctorat: “Dacă ar fi pe valoare, ar fi locul tau, dar nu este!” Peste nu mult timp, eu imi porneam itinerariul intelectual occidental, iar personajul era angajat, i. e., recrutat ca “asistent universitar” la scoala Securitatii. A bon entendeur, salut!


O veste minunata pentru prietenii societatii deschise

05/05/2016

Great news for the friends of the open society! Congrats to Michael Ignatieff, influential human rights scholar and admirable public intellectual: “Farewell to @Harvard @Kennedy_School. From September 1, I will be President & Rector of Central European University in Budapest @CEUHungary.” One of my first book reviews in English came out in the 1980s in the journal “Orbis” and praised Michael Ignatieff’s wonderful “Russian Album.” In the 1990s, I used in my classes his film and book “Blood and Belonging,” one of the finest analyses of the Yugoslav debacle.

 

 

I read with an immense interest his biography of Isaiah Berlin,. In the pages of the NYRB, Michael has published seminal essays, including the insightfully prescient ones, last year, on the new authoritarian wave. I met him in Amsterdam a few years ago when we were on the same panel on nationalism as at a conference organized by Rob Riemen, the indefatigable director of the Nexus Institute. We talked about civil society’s metamorphoses in post-communist Europe (he had published an utterly thoughtful review of Ernest Gellner’s “Conditions of Liberty”). For those who have not visted CEU, let ma say that there is, in addition to a “Popper Room,” a “Gellner Room,” as well.

As one who has published several volumes with CEU Press, who has frequently lectured there, participated in doctoral committees, and co-organized a major conference in 1999 to explore the revolutions of 1989 and their aftermath, I am particularly pleased and happy for Michael Ignatieff and for entire CEU community, professors, library staff, students and alumni!


Bella ciao

25/04/2016

In memory of all those who opposed Benito Mussolini’s totalitarian dictatorship: Liberation Day is a national holiday in Italy that is annually celebrated on April 25. It marks the fall of Mussolini’s Italian Social Republic and the end of the Nazi occupation in Italy in 1945, towards the end of the second World War.

 

 


Totalitarismul ca organizare a urii: De ce contează Gabriel Liiceanu

19/04/2016

Când citesc unele rechizitorii împotriva „rezistenței prin cultură” mă întreb ce-ar fi făcut acești vajnici procurori de astăzi la acea vreme? Nu-și dau ei seama că la acel ceas al obscenității de partid și de stat, simpla decenţă era de-acum un gest de sfidare? Nu realizează acești inchizitori de ultimă oră că România lui Nicolae Ceaușescu nu era Ungaria lui János Kádár? Puţină istorie politică a Europei de Est și Centrale în perioada comunismului i-ar putea ajuta să se abțină de la judecăți absolutizante. N-am făcut parte dintre păltinișeni, dar vorbeam cu Gabriel și cu Andrei Pleșu despre Constantin Noica. Ne vedeam uneori și cu Alexandru Paleologu, nu aveam inhibiții niciunul în a conversa absolut deschis despre grotesca degringoladă a regimului, despre eroziunea marxismului, despre noii filosofi francezi, despre Soljenițîn, Hannah Arendt, George Orwell, Arhtur Koestler și câte alte teme situate la antipodul lecturilor neprimejdioase.

Am citit cartea sa despre limită cu creionul în mână, țin minte și acum unele pasaje. Era un mod de a scrie filosofie atât de diferit de ceea ce se practica oficial încât nu te puteai mira că volumul era publicat de o editură literară (Univers, dacă țin bine minte). Paginile despre marxism erau evident lipite, adăugate strict convențional, cel mai probabil la solicitarea cenzorului, ori a referentului editorial, erau scrise politicos, distant, erudit, dar în mod cert fără urmă de adeziune. La acel ceas istoric, Gabriel Liiceanu era de-acum un gânditor nu doar non-marxist, dar chiar anti-marxist în sensul că descoperise originea proiectului totalitar în chiar doctrina originară. În primul meu articol apărut în Statele Unite, în 1983, în revista Praxis International, „Critical Marxism and Eastern Europe”, prezentam itinerariul filosofic al lui Gabriel Liiceanu drept emblematic pentru un tânăr intelectual strălucit care refuză să îngenuncheze ideologic. Am citit de-a lungul anilor cam tot ce-a scris Gabriel. Am transmis, la „Europa Liberă”, în 1986, dacă nu mă înșel, un eseu intitulat „Gând întârziat despre Păltinișul magic”. Ne-am revăzut în februarie 1990, am zburat în același avion dinspre Viena spre București. Gabriel era de-acum șocat de recidiva metodelor dictatoriale, de ubicuitatea și impertinenţa servitorilor vechiului regim. Starea existențială firească a lui Gabriel este, în tradiția camusiană, aceea de îngrijorare etică.

Prin eseul său „Despre ură”, apărut la Humanitas în 2007, ne-a dăruit unul dintre cele mai frumoase și adevărate texte ale literaturii anti-totalitare. Izvorât dintr-o irepresibilă pasiune morală, inspirat deopotrivă de dezgustul în raport cu infinitul tupeu al lacheilor, dar și de o imensă dragoste pentru semenii săi, umiliți și insultați de profitorii timpurilor de tristețe și înjosire, Liiceanu trage un binevenit semnal de alarmă, opunându-se pe față ignominiei și infamiei. Ca unul care am scris admirativ despre „Jurnalul de la Păltiniș”, nu pot să nu observ continuitatea demersului metafizic și moral al gânditorului român. Paginile despre Marx și Lenin surprind exact modul în care certitudinile oraculare se convertesc în realități concentraționare. Este vorba de consecințele „urii din pornire” înzestrată cu acoperământ ideologic. La ceasul în care ni se comunică, cu dubios aplomb, că intelectualii ar face mai bine să nu se amestece în chestiunile publice, ori, dacă o fac, să fie atenți să nu cadă într-un mortal „partizanat”, Gabriel Liiceanu își asumă, deschis și transparent, poziția de intelectual democrat. În acest caz, o spun apăsat, nu este vorba de o „trădare” a intelectualilor ci, dimpotrivă, de onoarea lor.

În plus, le-aș sugera celor care îl tot invocă pe Julien Benda cu a sa La trahison des clercs, să țină cont că teza sa (nuanțată ulterior) riscă să conducă la grave întârzieri de reacție în raport cu ascensiunea dictaturilor revoluționare de dreapta și de stânga. În acest sens, o știm de la Élie Halévy, apoi de la Aron și Camus, intelectualul trebuie să fie un spectator angajat. A nu consimți la răul din jur este o formă de a-ți fortifica propria statură verticală. Nu orice proiect politic este prin definiție cinic. Când Cetatea se întâlnește cu mari amenințări, intelectualii democrați nu-și pot permite să se mențină voios-indiferenți. A-l categorisi pe Liiceanu drept intelelectual extremist, opus democrației, mi se pare o stupiditate bazată pe resentimente prea firav camuflate pentru a fi luate în serios.

Scriind despre comunism ca formă supremă de organizare intelectuală a urii, el confirmă o poziție împărtășită de întreaga tradiție a disidenței democratice. Opoziția sa față de totalitarism, fascist ori comunist, este una ce ține de ordinea însăși a valorilor liberale: respectul pentru individ și drepturile sale, refuzul înregimentărilor bigote, curajul de a rosti adevăruri incomode riscând să torpileze diversele conformisme placide. Liiceanu este un om al înaltei temperaturi etice, ceea ce poate stârni reacții cât se poate de diverse: de la susținători necondiționați la adversari ireductibili. I se reproșează că ar poza în „erou al anticomunismului”, câtă vreme tot ce a susținut este că a trecut prin anii dictaturii fără să pactizeze cu forțele Răului. Au sărit împotriva sa personagii ignare care și-au permis să debiteze cele mai aiuritoare imbecilități, troglodiți pozând în erudiți, incapabili să înțeleagă ce înseamnă să trudești o viață pentru a-l împământeni pe Heidegger în casa limbii române.

Articol transmis azi la postul de radio Europa Liberă:

http://www.europalibera.org/content/blog/27682043.html


Despre Emil Cioran: La jeunesse comme péché…

08/04/2016

“Pour reprendre le diagnostic de Cioran lui-même, je dirais que son péché de jeunesse, c’est la jeunesse comme péché. Dans un texte du début des années 1950, Cioran écrit : « À l’époque où j’étais jeune, toute l’Europe croyait à la jeunesse. Ce sont les jeunes qui promeuvent les doctrines d’intolérance et les mettent en pratique, ce sont eux qui ont besoin de sang, de cris, de tumulte et de barbarie. » Il me semble que Cioran met le doigt sur ce qu’a été le grand malheur du XXe siècle. Un malheur prophétisé par Dostoïevski dans cette conversation des Possédés où Piotr Verkhovensky demande aux conjurés ce qu’ils préfèrent : patauger dans le marécage à une allure de tortue ou le traverser à toute vapeur. Un « collégien enthousiasmé » lui répond : « Moi, je suis pour le traverser à toute vapeur ! » Cioran a été ce collégien enthousiasmé. Il a également cédé à l’historicisme. Il reviendra sur cette illusion dans ses Cahiers : « N’exigez pas de moi de croire que l’Histoire ait un sens et l’humanité un avenir. L’homme passera de difficulté en difficulté et il en sera ainsi jusqu’à ce qu’il en crève. » Par là, on voit que toute son œuvre est une méditation critique sur ce délire inaugural.” (Alain Finkielkraut)

 

Emil (E. M.) Cioran, Eugène Ionesco and Mircea Eliade

 


Totalitarismul și cultul terorii

06/04/2016

Marele roman al dezintegrării modernității liberal-burgheze, “Muntele vrăjit” de Thomas Mann, a apărut in noiembrie 1924. Personajul Leo Naphta, iezuitul fanatic, a fost inspirat de Georg Lukács cu al său bolșevism gnostic. Iată pasajul din Mann evocat de Marius Stan in dialogul care deschide cartea noastră “Dosar Lenin. Vraja nihilismului”, in curs de apariție la Curtea Veche Publishing:

„Dacă este nevoie, mă pot lipsi de contra-argumentele tale – sunt la curent cu ideologia politică a burgheziei. Țelul tău este un imperiu democratic, statul-mondial, apoteoza principiului statului-națiune într-un plan universal. Iar împăratul imperiului tău? Îl cunoaștem. Planul tău este o înfiorătoare utopie și totuși – tocmai asupra acestui punct ne aflăm mai mult sau mai puțin în acord. Pentru că există ceva transcendent în această republică a ta mondială capitalistă –, într-adevăr, republica mondială este statul secular transcendent, iar noi împărtășim amândoi aceeași credință, anume că, într-un orizont îndepărtat, o condiție finală perfectă așteaptă omenirea și că ea va corespunde condiției sale originare perfecte. Încă din vremea lui Grigore cel Mare, fondatorul Cetății lui Dumnezeu pe pământ, Biserica a crezut că menirea ei este să readucă omenirea înapoi pe calea legii divine. Pretenția sa papală la autoritate temporală nu a apărut doar așa, de dragul ei însăși; dictatura prin împuternicire a fost, mai degrabă, un mijloc, o cale de a atinge un țel redemptiv, o fază de tranziție de la statul păgân la împărăția cerurilor. Ai vorbit cu elevii noștri aici despre faptele sângeroase ale Bisericii și impaciența ei disciplinată – dar asta a fost foarte nesăbuit din partea ta, pentru că zelul dumnezeiesc prin definiție nu poate fi pacifist. Și Grigore însuși a zis: ‚blestemat fie omul care-și ține sabia departe de vărsarea de sânge’. Știm că puterea este demonică. Dar dacă împărăția va să vie, dualitatea dintre bine și rău, dintre această lume și următoarea, dintre putere și Spirit, trebuie să fie temporar abrogată și transformată într-un principiu ce unește ascetismul și dominația. Asta este ce numesc necesitatea terorii.”


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 216 other followers