Colonizarea Romaniei: Guvernul de largă concentrare antidemocratică Dr Petru Groza

06/03/2015

Acum 60 de ani, la 6 martie 1945, era adus la putere, in pofida opoziției Regelui Mihai și a partidelor democratice din România, prin vointa lui Stalin si cu forta Armatei Roșii, un guvern anti-patriotic condus de colaboraționistul comunist Petru Groza. Comunistii au desfigurat istoria și au celebrat acel moment ca inceputul unei noi ere a speranțelor renăscute. In realitate, speranțele democratice au fost anihilate cu imens cinism, prin utilizarea unei propagande sistematice care oculta adevărul și prin acțiunile teroriste ale poliției secrete.

Intre cei care au jucat roluri importante in acel scenariu al “revoluției din afara”, să-i numim pe Gheorghiu-Dej, liderul oficial al PCR, pe Ana Pauker si Vasile Luca (liderii de facto), emisarii direcți ai Centrului moscovit, pe Emil Bodnăras, șeful Serviciului Special de Informații, embrionul viitoarei Securitați, pe Lucrețiu Patrașcanu, ministrul justiției, pe Teohari Georgescu, propulsat in fruntea Internelor, pe Iosif Chișinevschi, propagandistul șef al partidului, dar și pe atâția intelectuali, de la Mihail Sadoveanu și G. Calinescu la C. I . Parhon și Iorgu Iordan, dispuși să cauționeze dictatura in curs de intemeiere.

A urmat calomnierea metodica a partidelor istorice, in primul rand a PNŢ și a liderilor sai, Iuliu Maniu si Ion Mihalache, dar și a PNL si a PSD. In acest din urmă partid, comuniștii au incurajat schisma și au facut tot posibilul pentru izolarea liderilor democrați, in frunte cu Constantin Titel Petrescu, Iosif Jumanca si Ion Flueraș, prin cozile de topor numite Stefan Voitec si Lothar Radaceanu. România se transforma, cu o viteză amețitoare și in chip aparent ineluctabil, in ceea ce Stalin numea o “democrație populară”. Experți in demagogie, comuniștii promiteau marea și sarea, de fapt, in ședințele lor secrete și in vizitele la Kremlin, pregăteau de-acum acapararea completa a puterii politice. Vegheau in acest sens ocupanții militari sovietici și pro-consulul de la Ambasada URSS.

In numele combaterii reminscențelor fascismului, se aplica o nemiloasa cenzură in raport cu orice aducea a pluralism. Publicațiile opozitiei apăreau cu pagini intregi albe ca rezultat al intervenției noilor politruci. In ziarul “Scânteia” apăreau editoriale furibunde impotriva fruntașilor politici democrați. Se evidențiau malefic Miron Constantinescu, Leonte Răutu, Silviu Brucan, Grigore Preoteasa, Stefan Voicu. In noiembrie 1946, in urma unei fraude electorale de astronomice proporții, PCR și sateliții sai “câștigau” alegerile. Arborând haine patriotice, mimând un stil de uncheș sfătos, venalul Petru Groza era de fapt instrumentul devotat și obedient al tacticilor de manipulare urzite de comuniști.

Liderii opoziției era victimele unor inscenări judiciare de tip stalinist. Viața socială era dominată de frică și suspiciune. Totalitarismul penetrase toate zonele corpului social. In decembrie 1947, Regele Mihai era forțat să abdice și se proclama “Republica Populară Română”. Stalin putea fi acum mulțumit: oamenii săi de la București iși indepliniseră cu maxim zel sarcinile, România devenise practic o colonie sovietică.

Articol aparut in ziarul “Evenimentul Zilei”:

http://www.evz.ro/colonizarea-romaniei-guvernul-de-larga-concentrare-antidemocratica-dr-petru-groza.html


Cum putem lupta cu prostia?

06/03/2015

De milenii, omenirea se confruntă cu nețărmuritul tupeu al prostiei. Ne intalnim cu ea in varii situații, inclusiv in ceea ce bănuim a fi lumea spiritului. Prostia se maschează in spirit justițiar, se auto-motivează in torente  de vorbe fără noimă, dar menite să-l faca pe autor să se simtă pe o inaltă platformă morală. Prostia este impenetrabilă, inexorabilă, fulminantă, sigură de ea, convinsă că stă de vorbă cu adevărul absolut.

Prostia așteaptă aprobari in serie de genul: “Chapeau!” si “Mă inchin, maestre!” Prostia e monomană, ipocrită și bigotă, plina de complexe, infeudată unor prejudecăți inavuabile și unor amintiri de care ii este chiar ei rușine. De fapt, greșesc, prostia nu cunoaște sentimentul jenei, e mereu sigură de ea, se proțăpește in piața publică pentru a observa, adica a admonesta, “cultural”.

Prostia e incultura care se ocupă de Popper, de Rawls, de Arendt, si Oakeshott, crezand ca sunt Constanța Crăciun, Pavel Tugui, Ofelia Manole și Mihai Dulea. Prostia definește licheaua care crede că poate submina, printr-o parodie de doi bani, semnificația unui apel autentic catre lichele. Prostia este mandria țoapei care se crede Rahel Varnhagen, cea despre care a scris atat de frumos Hannah Arendt. Prostia este ranchiunoasă, incruntată, mediocră și filistină. Prostia este incurabilă, dar face gropi teribile si primejdioase in jurul ei. Mai ales cand are bani, influență și o vanitate exacerbată. Deci, cum putem ține piept prostiei? Numind-o, fără reticențe si fără temeri, drept ceea ce este: neghiobie, nerozie, stupiditate. Intelectuală și morală.


Moartea genialissimului generalissim (Un eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

05/03/2015

Pe 6 martie 1953, la ora 3 dimineața, după ce se transmisese muzică solemnă vreme de câteva ceasuri, vocea gravă a celui mai cunoscut crainic al postului de radio Moscova, Iuri Levitan,  dădea citire unui comunicat din partea CC al PCUS, a Consiliului de Miniștri și a Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, anunțând că a încetat să bată, în ziua precedentă, la ora 9 și 50 de minute seara, inima lui Iosif Vissarionovici Stalin, secretar al CC al PCUS, președintele Consiliului de Miniștri, “colaboratorul și discipolul cel mai apropiat al genialei opere a lui Lenin, înțeleptul conducător și învățător al Partidului Comunist și al poporului sovietic”. Cum avea să observe cunoscutul jurnalist Victor Zorza în The Guardian, știrea făcuse de-acum înconjurul lumii prin agențiile de presă, dar cetățenii URSS și ai Blocului Sovietic nu aflaseră încă. Radiourile vestice erau bruiate 24 de ore din 24. Informațiile erau draconic controlate. Și, desigur, ca într-un carusel al coincidențelor bizare, toate se petreceau cu doar câteva zile înainte de “aniversarea” a 30 de ani de la atacul cerebral care-l privase pe Lenin, în 1923, de darul vorbirii…

Odată anunțată moartea celui pe care, într-o carte scrisă împreună de autorii acestui eseu l-am numit genialissimul generalissim (“Dosar Stalin”, Curtea Veche, 2014), se încheia o eră și începea o alta. Nimeni nu putea anticipa cum va fi viața după Stalin, dar era clar că nu va mai fi ca pe vremea acestuia. Ar fi fost greu de închipuit atunci că, în doar câteva săptămâni, va demara vaga liberalizare internă, inițiată, culmea ironiei, de mareșalul URSS, ministrul de Interne și șeful poliției secrete, Lavrenti Pavolovici Beria. Discursurile rostite la ceremonia din Piața Roșie erau exerciții apologetice fără suflu, se repetau ritualic, de către Beria, Gheorghi Malenkov și Viaceslav Molotov, pecum pe o placă de gramofon utilizată până la refuz, toate lozincile cultului deșănțat al răposatului “părinte al popoarelor” — în fapt, alături de Adolf Hitler, cel mai înfiorător criminal din istoria omenirii. Singurul în a cărui voce s-a simțit o profundă tristețe, singurul care avea lacrimi în ochi era Viaceslav Mihailovici Molotov. La acel ceas, fosta sa soție, Polina Semionovna Jemciujina, de care divorțase la ordinul lui Stalin, se afla în deportare, acuzată de “naționalism sionist”. A revenit curând la Moscova, s-au recăsătorit și au rămas fideli până la moarte mitului lui Stalin. Nepotul de fiică al lui Molotov și al Polinei, Viaceslav Nikonov este comentator politic și un apropiat al lui Putin.

Au sosit să participe la “marele doliu” liderii “democrațiilor populare”, inclusiv Gheorghe Gheorghiu-Dej, șefii partidelor comuniste din întreaga lume. La ONU, la propunerea Franței, se păstra un moment de reculegere în memoria celui dispărut. Se organizau ceremonii-mamut în toate statele sovietizate, de la Beijing și Hanoi, la Praga și București. Steagurile URSS și RPR erau atârnate în bernă la Ateneul Român, în toate instituțiile din țară, inclusiv școli, grădinițe și chiar creșe. Micii “Stalini” ai Europei de Est rămăseseră orfani…

Începea să se configureze ascensiunea fulgerătoare a lui Nikita Sergheievici Hrușciov. Lunarul “Novîi Mir” publica nuvela lui Ilia Ehrenburg, “Dezghețul”, a cărei titlu avea să simbolizeze deschiderea post-Stalin. În iunie, Beria era demascat ca “spion”, “trădător”, “dușman al poporului”, și avea să fie executat în septembrie. Tandemul Hrușciov-Malenkov anunța, în stilul esopic al limbii de lemn comuniste, revenirea la “conducerea colectivă” și la “normele leniniste ale vieții de partid”. În iunie, muncitorii din construcții din Berlinul de Est organizau prima insurecție anti-totalitară din Blocul Sovietic, înecată în sânge de intervenția sovietică și de trupele de securitate ale regimului Ulbricht.. La Budapesta, încurajat de Malenkov, Imre Nagy declanșa “Noul Curs”, denumirea unei politici de relaxare economică și culturală. Numele lui Stalin era pomenit tot mai rar în paginile “Pravdei”. În 1955, se reluau relațiile cu Iugoslavia, iar Hrușciov accepta să călătorească la Belgrad, trăind acel moment ca pe un drum la Canossa. În februarie 1956, în sesiunea închisă a celui de-al XX-lea Congres al PCUS, Nikita Hrușciov a dat o lovitură mortală mitului lui Stalin. “Raportul Secret” a fost unul dintre cele mai importante documente politice ale secolului XX, a deschis calea spre redeșteptarea spiritului critic și sfidarea efectelor dezastruoase ale spiritului revoluționar bolșevic.

Decesul dictatorilor totalitari este diferit în multe feluri, de la un caz la altul, și survine pe un fond politic extrem de relevant pentru orice analiză serioasă asupra acestui “ritual de trecere”. Dacă moartea lui Lenin a fost marcată de dorința puternică a succesorilor de a se instala într-o continuitate a politicii răposatului, ca imitatori și discipoli direcți, moartea lui Stalin a arătat, încă din prima zi a puternicei vești, că tot ce au dorit succesorii a fost să se disocieze de moștenirea sa. Deci, a existat o diferență marcantă în termenii popularității la decesul celor doi lideri, o diferență de estimare imediată a carierei lor politice. Și asta, trebuie să o spunem, în condițiile în care, așa cum am mai scris și cu alte ocazii, stalinismul a fost privit, pe de o parte, ca o extensie logică a leninismului, pe de altă parte, ca o trădare a acestuia. O dilemă logică și interpretativă cu care istoricii s-au confruntat în multele decenii ce au urmat celor două “sfârșituri de drum”.

Procesul de de-stalinizare “nu doar că a fost posibil, dar chiar a început prin moartea lui Stalin”, spune Robert C. Tucker în “The Soviet Political Mind”. Dar deși moartea lui Stalin a avut într-adevăr un impact neîndoielnic și imens asupra politicii la vârf, există suficienți alți autori care susțin că regenerarea partidului pe acordurile unui tip de conducere colectivă, una pe care am văzut-o mai abitir sub Hrușciov, a început, cu semne clare, încă de la al XIX-lea Congres al PCUS, din octombrie 1952. Unul dintre cei care au susținut teoretic teza a fost și Barrington Moore Jr. (în “Soviet Politics – The Dillema of Power: The Role of Ideas in Social Change”), care afirma că maturizarea sistemului sovietic a fost marcată de “cicluri repetitive de crescândă rigiditate birocratică și autoritară, urmate de campanii viguroase de re-democratizare”. Observația este însă credibilă doar dacă acceptăm că departe de a fi anti-autoritară, fiecare nouă rundă de “re-democratizare” a însemnat reîntărirea și confirmarea centrului politic. Alți interpreți, Yoram Gorlizki și Oleg Khlevniuk (în “Cold Peace: Stalin and the Soviet Ruling Circle, 1945-1953″), au încercat să arate cum campania care a premers celui de-al XIX-lea Congres a fost marcată de o retorică în favoarea acestui tip de regenerare internă a partidului bolșevic. Ca să înțelegem și mai bine această schemă complexă de “reînnoire politică” ciclică în sânul familiei politice bolșevice, trebuie, desigur, să ne aplecăm și mai mult asupra istoriei PCUS din acei ani, asupra “Afacerii Leningrad”, asupra transferului lui Hrușciov, în 1949, la Moscova, pentru a contrabalansa alianța dintre Malenkov și Beria, asupra Congresului din octombrie 1952, și așa mai departe. Dar, despre toate acestea, în episoade următoare…

Recomandări:

http://www.theguardian.com/century/1950-1959/Story/0,,105154,00.html

http://www.contributors.ro/cultura/mic-bilan%C8%9B-60-de-ani-de-post-stalinism/

http://www.curteaveche.ro/dosar-stalin-genialissimul-generalissim-ebook.html

http://www.nytimes.com/2011/10/27/opinion/qaddafi-and-the-lives-of-tyrants.html?pagewanted=all&_r=0


Marxism, bolșevism și hybrisul iacobin al lui Slavoj Žižek

04/03/2015

La această oră, filosoful sloven Slavoj Žižek este cel mai activ auto-proclamat leninist în mediile intelectuale, la Nord și Sud, Est și Vest. Visul său nu este doar acela de a-l “reconstitui pe Lenin”, ci și de a recrea situația marxistă a anilor 1930, acei ani pe care Arthur Koestler i-a denumit “deceniul roz”. Pentru a obține această renaștere neo-escatologică, Žižek a compus o întreagă artilerie metafizică, plină de referințe sofisticate și deliberat provocatoare la Robespierre, Hegel, Schelling, Fichte, Marx, Nietzsche, Freud, Lenin, Lukács, Buharin, Lacan, Althusser, Balibar și mulți alții. Ceea ce surprinde este atenta evitare de către Žižek a literaturii marxologice și sovietologice. Ca și cum Raymond Aron, Robert Conquest, Richard Pipes, Boris Souvarine, Robert C. Tucker, Adam Ulam, spre a numi doar câteva din figurile de vârf, n-au existat vreodată. Este, de asemenea, tulburător faptul că Žižek, care se arată gata să lupte “pentru apărarea cauzelor pierdute”, uită în mod cu totul convenabil că timp de decenii întregi bolșevismul nu a fost o cauză pierdută, ci tocmai opusul (Slavoj Žižek, In Defense of Lost Causes, London: Verso, 2008).

Marxismul a fost, așa cum a punctat odată Leszek Kołakowski, cea mai mare fantasmă filosofică a timpurilor moderne (Žižek și-a exprimat respectul pentru Kołakowski în Gazeta Wyborcza, atunci când filosoful polonez a decedat în 2009; în acel număr omagial am contribuit eu însumi). În pofida hybrisului său radical, marxismul ar fi rămas o simplă doctrină sociologică dacă Lenin nu l-ar fi transformat în cea mai potentă armă politică. Acesta este sensul comparației lui Antonio Gramsci dintre Lenin și Sfântul Pavel — Lenin a transformat viziunea (Weltanschauung) salvaționistă marxistă într-o practică politică globală. Revoluției bolșevice i-a fost aplicată dialectica escatologică, iar A Treia Internațională (Cominternul) a reprezentat universalizarea noii matrice revoluționare. Invenția instituțională crucială a lui Lenin (Partidul bolșevic) și intervenția sa temerară asupra practicii mișcării socialiste mondiale l-au entuziasmat pe Georg Lukács, care nu a mai abandonat vreodată profunda sa admirație pentru fondatorul bolșevismului. Referindu-se la atașamentul lui Lukács față de viziunea politică a lui Lenin, Žižek scrie: “…Lenin-ul său a fost cel care, referitor la scindarea social-democrației rusești în bolșevici și menșevici, când cele două fracțiuni se luptau asupra unei formule exacte care să definească cine poate fi membru de partid conform programului, a scris: ‘Uneori, soarta întregii mișcări proletare pe mulți ani de acum înainte poate fi decisă de un cuvânt sau două din programul partidului’”. (Slavoj Žižek, Did Somebody Say Totalitarianism?, London: Verso, 2001, p. 116)

Trebuie să ne reamintim că leninismul, în calitatea lui de construct ideologic pretins coerent, omogen, auto-suficient, a fost o creație post-1924: a fost în fapt rezultatul eforturilor lui Zinoviev și Stalin de a-l delegitimiza pe Troțki prin născocirea a ceva numit “leninism” ca opus ereziei denumită “troțkism”. În același timp, bolșevismul era o realitate intelectuală și politică, o direcție filosofică, etică și practico-politică totală și totalizatoare în sânul mișcării revoluționare globale (vezi în acest sens Bertram Wolfe, “Leninism”, în Milorad M. Drachkovitch, Marxism in the Modern World, Stanford: Stanford University Press, 1965, pp. 47-89).

A fost grație lui Lenin că un nou tip de politică a apărut în secolul XX, una bazată pe elitism, fanatism, devotament statornic față de cauza sacră și o substituire completă a rațiunii critice cu credința într-o auto-proclamată “avangardă” de zeloți iluminați (revoluționarii de profesie). Leninismul, inițial un fenomen politic, cultural și istoric rus, apoi unul global, a fost de fapt piatra de temelie a sistemului care s-a năruit prin revoluțiile din 1989-1991. Indiferent de ce crede cineva despre lupta anti-birocratică a lui Lenin în timpul ultimilor săi ani, sau despre inițierea de către el a Noii Politici Economice (NEP), impulsul acțiunii sale a fost esențialmente opus pluralismului politic.

Natura “democrației intra-partinice” bolșevice a fost în mod fundamental potrivnică dezbaterii libere și competiției între viziunile și platformele politice rivale (așa cum Lenin însuși a insistat, Partidul nu era un “club de discuții”). Rezoluția din martie 1921 de “interzicere a fracțiunilor”, direct legată de zdorbirea insurecției din Kronstadt, a arătat propensiunea persistent dictatorială a bolșevismului. Persecutarea socialist-revoluționarilor (eserii) și a menșevicilor, pentru a nu vorbi și de alți adversari, confirmă faptul că pentru Lenin și asociații săi, “dictatura proletariatului” a însemnat consolidarea permanentă a controlului lor asupra corpului politic. Toleranța față de diversitatea culturală și acceptarea temporară a relațiilor de piață (economică) nu erau menite să pună sub semnul îndoielii relația fundamentală de putere: dominația monopolistă a partidului și înăbușirea oricărei alternative ideologice la bolșevism (Andrzej Walicki, Marxism and the Leap into the Kingdom of Freedom, Stanford: Stanford University Press, 1995, pp. 269-397). În acest sens, nu au existat diferențe serioase între membrii Politburo-ului lui Lenin, Troțki, Zinoviev, Kamenev, Stalin și chiar “moderatul” Buharin. Să o spunem concis, fără leninism, n-ar fi existat totalitarism, cel puțin nu în versiunea sa stalinistă. Secolul XX a fost în fapt secolul lui Lenin…

Articol transmis la postul de radio Europa Libera:

http://www.europalibera.org/content/blog/26882386.html

Recomandări:

http://www.contributors.ro/global-europa/marxism-apocaliptic-lukacs-gramsci-%C8%99i-soteriologia-bol%C8%99evica/

http://www.contributors.ro/cultura/un-lenin-al-vestului-bolsevismul-gnostic-al-lui-antonio-gramsci/

http://www.curteaveche.ro/ati-spus-cumva-totalitarism.html

http://www.contributors.ro/global-europa/ideile-au-consecin%C8%9Be-despre-marxism-marxologie-%C8%99i-gulag-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

http://www.newrepublic.com/article/books/the-deadly-jester

http://www.contributors.ro/cultura/bufonul-dialectic-zizek-lenin-si-fratii-marx/

http://www.frontpagemag.com/2013/vladimir-tismaneanu/why-kolakowski-matters/

http://www.contributors.ro/cultura/marxism-leninism-stalinism-rebelul-leszek-kolakowski/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/marxism-bol%c8%99evism-%c8%99i-hybrisul-iacobin-al-lui-slavoj-zizek/


Ultimul stalinist: Ce a făcut Ion Iliescu pentru România? (Eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

03/03/2015

Pe 3 martie, Ion Iliescu, urmașul lui Nicolae Ceaușescu în fruntea României, cel care a patronat lichidarea, printr-un simulacru judiciar, a predecesorului său, în scopul de a salva ce se mai putea salva din moștenirile regimului comunist, împlinește 85 de ani. Ion Iliescu a fost de câteva ori președinte al țării. Primul său mandat a fost, neîndoios, unul contrarevoluționar, deci s-a constituit ca o strategie restauratoare menită să conserve privilegiile unei nomenclaturi inepte și cinice, iremediabil rapace și coruptă. În acei sașe ani, dominați de personalitatea de tip bolșevic a lui Ion Iliescu, premierii s-au numit Petre Roman, Theodor Stolojan și Nicolae Văcăroiu. S-au încercat vagi reforme economice, dar ele au fost, practic, ucise în fașă. Confruntarea cu trecutul totalitar a fost refuzată în numele devotamentului pentru sarcinile prezente și viitoare.

Amnezia a fost instituită ca politică de stat. Orientarea politicii externe a fost, în cel mai fericit caz, neprietenoasă în raport cu Occidentul. Partidele istorice și societatea civilă au fost continuu calomniate și agresate. În iunie 1990, Ion Iliescu, Petre Roman, Virgil Măgureanu și alți corifei feseniști au organizat o acțiune barbară de suprimare a protestului non-violent anticomunist. În istoria României, Ion Iliescu este indisociabil de fasciile minerești îndrumate de securiștii lui Măgureanu. Modelul politic al lui Iliescu a fost unul de tip sovietic, hrușciovist și, doar până la un punct, gorbaciovist.

În 1996, Ion Iliescu, forțat și de presiunile externe, a acceptat alternanța democratică. Se prefigura o schimbare majoră în întreaga cultură politică a ceea ce până atunci nu fusese decât o pseudo-democrație, funciar și consecvent anti-pluralistă. Înfrățirea cu formațiuni extremiste gen PRM era proba că “social-democrația” iliesciană se reducea la un penibil simulacru al valorilor stângii anti-totalitare. Din păcate, acea renovare radicală așteptată de majoritatea cetățenilor acestei țări nu a avut loc în timpul președinției lui Emil Constantinescu. Serviciile secrete au continuat să se bucure de avantaje și puteri cu totul neconforme unui stat de drept. Primenirea clasei politice s-a petrecut strict superficial, cu prea puține consecințe care să ducă la creșterea gradului de încredere al cetățenilor în reprezentanții lor. S-au făcut unele progrese pe linia statului de drept și a justiției independente, dar vechile metehne au fost departe de a fi eradicate. În acei ani, Ion Iliescu a sabotat, cât i-a stat în puteri, orientarea pro-occidentală a lui Emil Constantinescu și a celor care îl sprijineau.

După revenirea ca președinte în compania lui Adrian Năstase, Iliescu a încercat să se reinventeze ca imagine publică. A mimat o atitudine pro-NATO, s-a declarat chiar dezamăgit de întreaga experiență a comunismului în secolul XX. A vorbit, într-o carte de dialoguri cu unul din autorii acestui articol, despre un “bilanț global negativ” al comunismului. Dar nu a regretat niciodată public rolul său în mineriade, ostilitatea în raport cu valorile democratice, filosovietismul de-o viață, trecutul său de ideolog comunist. Dimpotrivă, a făcut tot posibilul pentru mistificarea și măsluirea rolului său în timpurile lui Gheorghiu-Dej (participarea la represiunile anti-studențești) și Ceaușescu (ministru al tineretului, prim-secretar al CC al UTC, secretar cu ideologia, prim-secretar PCR la Iași, etc). În decembrie 2006, s-a opus din răsputeri condamnării dictaturii comuniste ca ilegitimă și criminală, i-a numit pe membrii Comisiei Prezidențiale “un grup de scribălăi”. De-a lungul deceniilor scurse de la revoluția din decembrie 1989, a fost principalul artizan al mistificării și ocultării adevărului despre acel eveniment. A negat cât a putut natura anticomunistă a mișcării care a dus la prăbușirea regimului Ceaușescu. În vara anului 2012, i-a susținut pe puciștii Victor Ponta și Crin Antonescu.

La ora actuală, Ion Iliescu este omagiat de Victor Ponta și de ceilalți exponenți ai autoritarismului cleptocratic pe care îl numim pontocrație. I se aduc omagii pentru “tot binele” pe care l-ar fi făcut, pasămite, României. In realitate, Ion Iliescu este numele unui trecut de care România trebuie să se despartă. Un trecut persistent si toxic care a furat câtorva generații șansele de a trăi intr-o democratie veritabilă. Nu a fost un Imre Nagy sau un Alexander Dubček, ci un reformist din interior, suspicios în raport cu orice aduce a spontaneitate civică. Il inspăimantă tot ce i se pare spontan, se ferește de “forțele stihinice”. Este simbolul insuși ultra-centralismului birocratic. Ion Iliescu a fost politrucul tern al epocii comuniste, obedient, chiar servil în raport cu potentații epocii. Nu a mișcat în front, rezervele sale, atâtea câte au fost, erau de o eclatantă timiditate. Adică străluceau prin absență. Ion Iliescu este un dinozaur leninist, aparține unei specii de fapt stinse. Au apărut alte voci neo-leniniste, cu alte mituri și alte pasiuni (să ne gândim la “Syriza”, de pildă).

Leninismul lui Ion Iliescu este veșted, vetust, de un incurabil, frapant anacronism. Ca om politic, a făcut nespus de mult rău acestei țări prin obtuzitate, exclusivism și anti-democratism visceral. A eșuat la capitolul învățare politică, a rămas fidel unei formule mentale înghețată, rigidă, complet lipsită de viață. În fond, Ion Iliescu este ultimul stalinist, o relicvă a timpurilor terorii, minciunii și fărădelegii.


Recomandări:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/la-vache-sacree-ion-iliescu-plagiatorul-ponta-%C8%99i-cangrena-psd-un-articol-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/ion-iliescu-si-discipolii-sai/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/scoala-falsificarii-ion-iliescu-si-spiritul-revolutiei-din-1989/


Contrarevoluţie și omor politic în Rusia lui Putin: Pourquoi ont-ils tué Nemţov? (Un eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

02/03/2015

Motto: “Javrele îi urăsc întotdeauna pe oamenii decenţi.”–Boris Nemţov

Boris Nemţov și-a anticipat moartea. Devenise de-acum unul dintre cei mai vocali adversari ai țarului Putka, vocea sa nu putea fi amuțită. Vorbea în numele acelei tradiții democratice ruse care a culminat în prăbușirea bolșevismului și în prima fază a regimului Elțin, cu toate dilemele și contradicțiile sale. Scria constant împotriva corupției oligarhic-fesebiste simbolizată de regimul Putin, în clipa când a fost lichidat în chip mafiotic pregătea un text dinamitard pe acest subiect. Cum observa Evgenia Albaţ, editoarea revistei “Novoe Vremia”, Rusia a intrat într-o fază de război deshis între prietenii și inamicii statului de drept și ai societății deschise.

Nemţov a simbolizat un tip de politician comparabil poate cu un Zoran Djindjici, premierul sârb asasinat în 2003. A fost detestat de mafiile economice și politice, s-a identificat cu societatea civilă și aspirațiile ei. Într-un recent articol din “Washington Post”, Charles Lane, membru în board-ul editoral al ziarului, afirma pe bună dreptate că ne aflăm în plină ofensivă contrarevoluționară globală. Se încearcă anularea marilor achiziții democratice realizate prin valul revoluționar început în 1989.

Am scris și noi doi despre această periculoasă regrupare a forțelor care abhorează valorile și instituțiile liberale, de la liderii ruși și chinezi, la premierul maghiar Viktor Orbán și la regimul Ortega de la Managua, trecând prin Nicolás Maduro și alți neo-stângiști. Uciderea lui Nemţov marchează, credem, intrarea Rusiei putiniste în agonia terminală, deci într-o fază extrem de primejdioasă, când extremismul politic se îngemănează cu teroarea deschisă.

Nu suntem de acord cu cei care cred că Putin nu avea un interes în această crimă. Dimpotrivă, era cel mai interesat în ea, dar, specialist fiind în dezinformare, poate că a mizat exact pe acest gen de falacioase raționamente. Vladimir Putin a anunțat că va conduce personal investigarea crimei. Credem că merită să menționăm că la aflarea veștii asasinării lui Serghei Kirov la Leningrad, pe 1 decembrie 1934, o crimă de care (este consensul cvasi-unanim al istoricilor) nu era deloc străin, Stalin a plecat imediat cu trenul special la Leningrad, spre a conduce personal ancheta. Îl acompania șeful OGPU, Genrikh Iagoda. A urmat o serie de morți suspecte, inclusiv a șefului OGPU din acel oraș, dar și a altor proeminente figuri direct legate de paza lui Kirov. Stalin l-a anchetat personal pe făptaș, un personaj labil, probabil total manipulat de poliția secretă, l-a pălmuit și l-a forțat să spună lucruri pe care poate că acesta nu le gândea.

În 1936, la primul proces-spectacol de la Moscova, cel al lotului Grigori Zinoviev-Lev Kamenev, foștii camarazi ai lui Lenin au mărturisit, ca urmare a torturii fizice și psihice, că ei fuseseră creierul conspirației. Procurorul general al URSS, fostul menșevic Andrei Vîșinski, urla ca din gură de șarpe: “Câinii turbați să fie împușcați până la unul!” În 1935, Kamenev publicase în “Pravda” un articol în memoria lui Kirov intitulat “Omul-far”. Vîșinski cita din acet text și făcea spume la gură: “Hulești, acuzat Kamenev!”

În martie 1938, la al treilea proces-spectacol, cekistul Iagoda, urmașul lui Dzerjinski și Menjinski la cârma poliției secrete, colecționar de lenjerie intimă feminină, de otrăvuri și de literatură pornografică, aflat pe banca acuzaților, se “confesa” și își “recunoștea” rolul în uciderea liderului organizației comuniste din Leningrad. Spunea că a executat ordinul lui… Troţki! Absurditatea acelei mărturisiri nu a scăpat observatorilor lucizi, între care Arthur Koestler. După procesul Buharin, Kostler a demisionat din organizația scriitorilor comuniști germani în exil. Un an mai târziu, după Pactul Ribbentrop-Molotov, demisiona din Partidul Comunist German și începea să lucreze la romanul “Darkness at Noon” (cunoscut și sub titlul francez, “Le Zéro et l’Infini”).

Leningrădean el însuși, format în cultura politică a KGB-ului, deci în cultura politică a unei organizații criminale, admirator declarat al lui Felix Dzerjinski și al lui Iuri Andropov, poate că și apologet secret al unor Nikolai Ejov și Lavrenti Beria, Putin cunoaște bine subiectul. Ne întrebăm dacă a citit cartea semnată de Hélène Carrère d’Encausse, “Le Malheur russe”, un studiu pe cât de erudit, pe atât de tulburător și, vai, atât de actual, despre omorul politic în istoria Rusiei. Teza autoarei: aceea că Rusia reprezintă cea mai frapantă excepție de la regula generală potrivit căreia “progresul politic al societății tinde să ducă la soluționări ale conflictului prin alte mijloace [decât crimele politice]“. În prefața ediției americane a acestei cărți, marele istoric Adam Ulam spune: “Dacă ghinionul Rusiei sovietice pre-revoluționare a fost acapararea ei de către sectari fanatici, care aveau curând să se transforme în birocrați cinici, atunci ceea ce a schimbat în mod fatal natura vechii Rusii și i-a întârziat transformarea într-un stat modern a fost o altă catastrofă istorică–Jugul tătăresc” (d’Encausse se ocupă de trecutul violent al Rusiei începând cu perioada kieveană).

Uciderea lui Boris Nemţov este inseparabilă de efortul lui Putin de a contracara radicalizarea opoziției politice din Rusia, de a neutraliza, chiar prin asasinate, figurile care galvanizează acțiunile democratice și protestele împotriva aventurii imperialiste din Ucraina. Ceea ce este nou însă este faptul că autoritarului (sau “autorițarului”) Putin îi revine misiunea represivă, conform setării sale, în circumstanțe care generează presiuni pe care predecesorii săi de secol XX nu le-au avut. Dacă există ceva esențial adus de prăbușirea comunismului, mai ales în Rusia, dar peste tot deopotrivă, este tocmai această privare a figurii autoritare de mijloacele de legitimare a practicilor antidemocratice. Totul, inclusiv crima politică, se produce într-o lume infinit mai integrată în care mijloacele de informare sunt mai greu de controlat și în care izolarea unei țări este mult mai costisitoare. Într-un excelent articol din Journal of Democracy (“The Menu of Manipulation”, JoD 13, no. 2, Aprilie, 2002, p. 47), Andreas Schedler arată cum regimurile autoritare care organizează alegeri cu “ceva” opoziție sunt astăzi cea mai răspândită și întâlnită specie a acestui tip de organizare politică non-liberală. În acest sens, asasinarea lui Nemțov reprezintă un semn de maximă disperare politică la Kremlin. Recentele evenimente ne arată că Vladimir Putin se întoarce cu arme și bagaje în secolul XX, riscând și forțând, din ce în ce mai mult, bruma de rețetă democratică à la russe din “Meniul Manipulării”.

Sigur, nu trebuie căutate amprentele lui Putin pe trăgaciul armei criminale. Ordinele în regimuri de tip totalitar, comuniste sau fasciste, sunt șoptite, sugerate, insinuate. Dar ele sunt întotdeauna executate prompt. Care este, la capătul zilei, finalitatea probabilă a acestei crime? Credem că nu greșește Vladimir Milov (fost ministru adjunct al economiei și colaborator apropiat al lui Boris Nemţov în acțiunile de demascare a imensei corupții la vârf) atunci când afirmă că este vorba de un efort de a resuscita cultura fricii universalizate, de a instila un sentiment de teamă și neputință în rândul celor care refuză să pactizeze cu sistemul Putin. La fel ca acum un veac, când pe 31 iulie 1914 a fost ucis Jean Jaurès, glontele asasin a țintit spre o idee, spre un set de valori, spre o constelaţie de aspiraţii. Spre a relua titlul unui minunat cântec al lui Jacques Brel, credem că aici se află începutul unui răspuns la întrebarea: Pourquoi ont-ils tué Nemţov?

PS: Atunci când Putin a proclamat ritos că “dispariția URSS a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”, nu puțini au fost cei care au crezut că este o simplă hiperbolă retorică. Greșeau. Pentru Putin și oamenii săi (siloviki), acea cleptocrație rapace pe care a analizat-o Karen Dawisha într-o carte de o alarmantă actualitate, năruirea imperiului sovietic a reprezentat o tragedie de proporții cosmice. Da, s-au îmbogățit, au prosperat financiar, au jefuit cât au putut și în plus, dar au pierdut puterea globală, au fost forțați să accepte (ori, mai precis, să simuleze) reguli și proceduri pe care le detestă. Acum ne aflăm la ceasul revanșei totale.

Recomandări:

http://worldaffairsjournal.org/blog/vladimir-kara-murza/boris-nemtsov-1959%E2%80%932015

http://www.nytimes.com/2015/03/01/world/europe/killing-of-boris-nemtsov-putin-critic-breeds-fear-in-russia.html?_r=0

http://www.contributors.ro/global-europa/revolu%C8%9Bie-%C8%99i-contrarevolu%C8%9Bie-in-rusia-articol-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-

http://www.fayard.fr/le-malheur-russe-9782213022369

http://www.hotnews.ro/stiri-international-19517734-boris-nemtov-interviu-pentru-numarul-din-februarie-forbes-polonia-vladimir-putin-este-paranoic-pregateste-razboi.htm

http://www.wsj.com/articles/book-review-putins-kleptocracy-by-karen-dawisha-1412118992

http://www.washingtonpost.com/opinions/from-nicaragua-to-the-arab-spring-sowing-seeds-of-a-counterrevolution/2015/02/25/ca0a3080-bd0e-11e4-b274-e5209a3bc9a9_story.html

https://larussophobe.wordpress.com/2011/07/14/neo-sovietizing-boris-nemtsov/

https://larussophobe.wordpress.com/putinmurders/


Conflict de viziuni: Despre comunismul interbelic ca sectarism mesianic

01/03/2015

Rămâne o problemă spinoasă, se pare, modul în care ne raportăm la comunismul interbelic. Etnicizarea narațiunilor despre pariul comunist în Polonia, Ungaria sau România duce la pierderea din vedere a dimensiunii globale a fascinației exercitate de Revoluția din Octombrie și proiectul leninist. În consens cu istoriografia internațională, de la Robert C. Tucker, Franz Borkenau, Leonard Schapiro și Adam Ulam, la Annie Kriegel, Marc Lazar, Robert Service, Archie Brown, David Priestland și Silvio Pons, privesc istoria comunismului în faza leninist-stalinistă drept una a sectarismului mesianic, a pasiunilor revoluționar-utopice ajunse la paroxism. Comuniștii trăiau într-un “ghettou” politic, dar nu era câtuși de puțin unul etnic. Aveau propriul univers de fantasme, citeau aceleași cărți, scandau aceleași lozinci, cântau aceleași cântece, de la Barcelona la Beijing. “Internaționala” era imnul lor comun. În cartea sa dialoguri cu Daniel Cristea-Enache, profesorul Paul Cornea explorează exemplar acest subiect. Mai ales că, spre deosebire de alti foști comuniști, nu se dedă unui exercițiu auto-justificativ, nu recurge la subterfugii “dialectice”, ci privește cu lucidă amărăciune propriile iluzii, ca și pe acelea ale generației precedente.

Devotamentul pentru steagul cel roșu (“The Red Flag” e titlul cărții lui Priestland pe subiect) era contagios și cuprindea varii categorii sociale și grupuri etnice. Spre a-l cita pe Czesław Miłosz, nu a fost vorba de niciun mister rasial în acel angajament. Lucrul este valabil în Spania, China, Italia, Argentina, Chile, Franța, Germania, Grecia, Iugoslavia, Bulgaria sau România. Mă refer la nucleul mișcării, nu la iradierile în mase. În termenii lui George Orwell din romanul “1984”, partidul intern și cel extern. Sau, în cei ai lui Borkenau, comunitatea ezoterică, a “inițiaților” (un Lukacs, un Gramsci, de pildă, ideologi proeminenți și membri ai elitei ezoterice), și cea externă, exoterică. Comisarii făceau parte din prima, carnea de tun din a doua. Unii întocmeau dosare și scriau programe strategice, alții mureau, ca Olga Bancic, decapitată, sau își lăsau brațul drept, la 24 de ani, precum tatăl meu, în cea mei feroce bătălie a Războiului Civil din Spania, pe râul Ebro. A nu vedea diferența dintre cele două categorii înseamnă să nu fi înțeles nimic din istoria comunismului. Într-un articol publicat în “22” cu câțiva ani înainte de a se stinge din viață, Pavel Câmpeanu mărturisea că excluderea din PMR a tatălui meu (nu fuseseră niciodată prieteni), a fost pentru el un moment al trezirii. Tatăl meu a fost un comunist convins, niciodată un poltron, un oportunist ori un arivist.

Ni se servesc, în versiuni vulgarizate, crochiuri ce se vor explicative pentru internaționalismul mistic al comuniștilor interbelici. Se construiesc retroactiv false ierarhii spre a servi unor răfuieli politice contemporane. Cazul propriului meu părinte care a ajuns să facă o spectaculoasă carieră postumă pentru a demonstra că fiul său provine din familia “călăului poporului român”, omul cu funcții relativ mici (nu a făcut parte niciodată din Comitetul Central, de pildă), dar capabil de “decizii maligne”, “șeful agenturii sovietice din România” cum l-a numit cândva Ion Stănescu, el însuși șef al Securității sub Ceaușescu, este paradigmatic pentru această vicioasă distorsionare a tot ceea ce înseamnă acuratețe istorică și onoare științifică. Cum se face că numele tatălui meu nu apare in lucrările esențiale ale profesorului Dennis Deletant despre teroarea comunistă din România?

Am lânga mine, scriind acest articol, volumul “Voluntari români in Spania”, apărut la Editura politică, sub egida Institutului de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă CC al PCR. Director al editurii, la acel ceas istoric, era Valter Roman. Intre autori: Petre Borilă (comisar politic, ulterior unul din șefii emigrației române din URSS, membru al Biroului Politic si unul din cei mai apropiati colaboratori ai lui Gheorghiu-Dej), Stan Minea (interbrigadist, ajuns in URSS, revenit in țară, sef al Contrainformațiilor Armatei, pensionat medical din motive de boală psihică), Mihai Burcă (interbrigadist, membru de seamă al emigratiei de la Moscova, general politic după revenirea in tară, ministru adjunct la MAI si la MFA, membru al CC al PCR), Mihail Florescu (interbrigadist, membru al CC si ministru vreme de decenii, până la prabușirea regimului in decembrie 1989), Valter Roman (maior de artilerie in Spania, emigrat la Moscova, șef al radioului Cominternului pentru România, general politic in anii 50, ministru, director al Editurii politice, membru al CC până la moarte), Pavel Cristescu (interbrigadist, ajuns in Franța, combatant in maquis, general MAI, șeful Miliției pe țară in anii 50), Gheorghe Stoica (instructor al Cominternului, absolvent al Scolii Leniniste, ca și Borilă, revenit in tară cu Divizia “Tudor Vladimirescu”, șef al organizației de partid a Capitalei, membru al CC vreme de decenii, membru al Comitetului Executiv si al Consiliului de Stat), Coloman Ambruș (interbrigadist, sef de regiune de Securitate in anii 50, asemeni altui interbrigadist, Mihai Patriciu, fostul sef al regiunii de Securitate Cluj, care semneaza un text intitulat”Asaltul culmilor din Sierra Pandols si Caballs”). Medalionul despre Constantin Burcă, mort in Spania, este semnat de Gheorghe Adorian (interbrigadist, luptator in maquis, colonel de securitate și șeful Direcției Educative din MAI in anii 50, ginerele cunoscutului militant comunist din Ardeal, Hillel Kohn, pomenit de Imre Tóth in recenta carte aparuta la Humanitas). Medalionul despre Nicolae Cristea, si el căzut in Spania, este semnat de Andrei Roman, interbrigadist, cumnatul lui Petre Borilă, revenit cu divizia “Tudor Vladimirescu”, fost colonel politic și membru in conducerea Ministerului Fortelor Armate. Numele tatălui meu este menționat de două ori, cred, in volum: o dată in legătura cu bătălia de pe Ebro, ca luptător, si a doua oară, de doctorul David Iancu, ca mare mutilat. Iată-l acum, pe Leonte Tismăneanu, alaturi de Petre Borilă, Gheorghe Stoica si Mihai Burcă drept unul din cei “patru apostoli ai lui Stalin” care, după ce au fost eroi in Spania, au devenit politruci și au sovietizat România. Iar aceasta legendă care il plasează pe tatăl meu intre marii vinovați pentru criminalitatea regimului se vrea o lecție de istorie!

Cei care girează astfel de întreprinderi mistificatoare și care nu se delimitează tranșant de ele nu pot fi numiți istorici în sensul contemporan, adică autentic, al cuvântului. A-l pune pe o listă de doar patru nume, alături de sinistrul Petre Borilă (membru al Biroului Politic, unul din cele nouă veșnice portrete sub Dej), de Gheorghe Stoica și de Mihai Burcă, este o enormitate care frizează absurdul. Și asta într-un ziar de mare circulație, sub semnătura a doi tineri jurnaliști, într-un serial creditat, pe post de consultant știintific, până acum două săptămâni, de un istoric pe care l-am citat, nu o singură dată, cu respect.

Se reia de fapt perspectiva etnocentrică de tip Gh. Buzatu–Ioan Scurtu–Ioan Talpeș–Ilie Ceaușescu, cu puternice accente xenofobe, o viziune cu ecouri și în referințele despre “toți cominterniștii” ca agenți NKVD etc, ale lui Larry Watts. Agenta NKVD Margarete Buber-Neumann? Adică un fel de Ghizela Vass, de Zina Brâncu, de Tatiana Bulan, de Clara Cușnir-Mihailovici, sau de Vanda Nicolschi? Comuniștii interbelici ar fi fost șnapani, escroci, arghirofili (“portofelul” lui Moscu Cohn, rublele tatălui meu, “cel mai bine plătit dintre toti agenții”), cu toții spioni, în chip “obiectiv”, uneori și “subiectiv”, ai Moscovei. Se promovează explicit și insistent stereotipurile conspiraționiste și antisemite (mitul politic atât de nociv al “Zydokomunei”, al “iudeo-bolșevismului”). Demonizarea programatică se îngemănează cu persiflarea pamfletară. Un simplism dezolant și pustiitor, nici urmă de comprehensiune istorică.

Scriu aceste lucruri cu conștiința că despărțirea de acest gen de poncife este condiția sine qua non a intrării și integrării istoriografiei românești legată de comunism în circuitul epistemic global. O spun ca unul care a recenzat cartea lui Adrian Cioroianu despre cultul lui Ceaușescu în “Times Literary Supplement”. Merita să fie semnalată și discutată, era într-adevar o contribuție originală, echilibrată și competentă la studiul unui fenomen extrem de interesant. Nu am motive să mă tem ori să fiu timid când afirm aceste lucruri. Ele țin de un elementar simț al valorilor și de respect pentru ceea ce înseamnă expertiză, nu goana după publicitate cu orice preț. Cartea mea “Stalinism pentru eternitate” este respingerea explicită a acestui provincialism patriotard și conspiraționist, a insolenței lăutăriste. Există lucrări ce merită prețuirea noastră, între care cele semnate și coordonate de Lucian Boia și Adrian Cioroianu.

Pentru a pricepe orbirea morală a comuniștilor interbelici și a urmașilor lor este necesar să învingem propriile noastre prejudecăți, să încercăm să ieșim din senzaționalism ieftin și să intrăm în perimetrul științei, să explorăm așadar cultura politică a unei secte mesianice în care idealismul (așteptarea chiliasmului revoluționar) s-a întrepătruns în chip letal cu fanatismul și cu auto-emascularea spiritului critic. Altfel spus, în experiența comunistă a veacului XX, spiritul revoluționar a triumfat asupra spiritului critic, l-a anihilat.

Istoria comunismului este și o istorie a ideilor, mentalităților și pasiunilor comuniste. Este istoria unei credințe, a unei religii politice. Spre a relua titlul atât de necesarei recente cărți de Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și H.-R. Patapievici, ideea comunistă nu a sucit mințile în chip banal și rudimentar, ci într-unul pervers, abuzând de sentimente nobile, mascând resentimentul în compasiune și îmbrăcând noul sclavagism în veștmintele unui egalitarism specios. Este vorba, așadar, de dedublare, de fuga de libertate (spre a relua conceptul lui Erich Fromm), de milenarism salvaționist și de abuz mental. Așa se explică pasiunile comuniste, nu prin prea-umane micimi individuale, prin stupiditate, rapacitate și cupiditate. Cine a citit “Condiția umană” de André Malraux ori “Secolul meu” de Aleksander Wat știe despre ce vorbesc. La fel, cei care au citit, citesc sau vor citi esențiala carte de dialoguri cu Imre Tóth despre “lucrurile care nu se fac, și care totuși se fac…”

Referințe:

http://www.contributors.ro/cultura/corabia-amagirilor-brigazile-internationale-din-spania/

http://www.contributors.ro/global-europa/labirintul-spaniol-pasiunile-razboiului-civil-ieri-si-azi/

http://www.contributors.ro/global-europa/cine-a-fost-petre-borila-intre-famiglia-comintern-si-familia-ceausescu/

http://www.lapunkt.ro/2014/01/09/anatomia-unei-mistificari-stelian-tanase-si-istoria-comunismului-din-romania/

http://www.contributors.ro/cultura/superba-franchete-amintirile-profesorului-paul-cornea/

http://adevarul.ro/cultura/istorie/apostolii-stalin-eroi-spania-activisti-urss-politruci-romania-biografiile-petre-borila-gheorghe-stoica-mihai-burca-leonte-tismaneanu-1_54f07aba448e03c0fd0b2b52/index.html

https://tismaneanu.wordpress.com/2010/07/27/hohotele-de-ras-ale-domnului-rogozanu-sau-cum-se-desfigureaza-istoria-secolului-xx/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/tortionarul-istrate-lista-iiccmer-si-cazul-gheorghe-ursu/

http://www.revista22.ro/istoria-nu-a-fost-facuta-de-anonimi-29888.html

http://www.humanitas.ro/humanitas/stalinism-pentru-eternitate

http://www.romanialibera.ro/aldine/history/bizantinism-si-revolutie–44510


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 189 other followers