Neo-totemism secular: Mai are totalitarismul un viitor? (Un eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu)

20/05/2015

În memoria lui Robert Wistrich (1945-2015)

Motto: “Fiecare eveniment istoric debutează printr-o luptă centrată pe denumire” (Milan Kundera)

În ciuda nenumăratelor necrologuri, totalitarismul rămâne un important instrument analitic în efortul nostru de a înțelege experimentele politice moderne inspirate de modele ideologice de transformare nu doar a societății, ci și a naturii umane. În anii ’30 ai secolului trecut, gânditori politici anti-totalitari (democrați liberali, social-democrați, conservatori, creștin-democrați) au fost preocupați de apariția mișcărilor de masă carismatice și de consecințele potențial catastrofice ale acestora. Printre cei care au înțeles componentele definitorii mistice, chiar magice, ale proiectului totalitar au fost intelectuali ruși (menșevici, dar și existențialiști creștini precum Nikolai Berdiaev), liberali francezi (de exemplu, Élie Halévy, cel care spunea că era tiraniilor începe din august 1914, și adeptul său, tânărul Raymond Aron) și germani (Waldemar Gurian, care apoi și-a  construit o carieră academică în SUA, și Eric Voegelin). Despre modul în care s-a născut modelul totalitar în Germania weimariană și apoi în exilul intelectual german, ca reacție intelectuală la ascensiunea nazismului, recomandăm cartea lui Udi Greenberg, “The Weimar Century: German Emigres and the Ideological Foundations of the Cold War”, apărută în 2014 la Princeton University Press, îndeosebi capitolele despre Carl J. Friedrich, Waldemar Gurian și Hans Morgenthau.

O dezbatere fără sfârșit

Acest curent de gândire, combinat cu contribuțiile unor intelectuali italieni aparținând stângii anti-comuniste și antifasciste (Carlo Rosselli, Nicola Chiaromonte), a stat la baza dezvoltării, după cel de-Al Doilea Război Mondial, a conceptului de “totalitarism” ca principală paradigmă interpretativă pentru înțelegerea aparentei lipse de sens a nazismului și stalinismului. Admiratoare a lui Waldemar Gurian, un excepțional exeget al bolșevismului, și având o mare prețuire pentru opera lui Eric Voegelin (a se vedea cartea acestuia tradusă la Humanitas de către Bogdan Ivașcu și recenzia semnată de unul din autorii acestui eseu (MS) în revista History of Communism in Europe), Hannah Arendt nu a împărtășit fascinația pentru abordarea în termeni de religie politică a celor doi gemeni totalitari. În egală măsură însă, ea a accentuat centralitatea hybrisului ideologic al mișcărilor utopic-revoluționare, neo-chiliastice, pe care le-a analizat în lucrarea sa clasică Originile totalitarismului. Pentru mesianismul revoluționar rămâne esențială cartea lui Norman Cohn, The Pursuit of the Millenium (1961).

Mai târziu, în anii ’60, a luat amploare valul revizionist. O nouă generație de istorici, politologi și sociologi a început să conteste în mod fundamental abordarea totalitară, invocând caracterul static al acesteia, argumentând că nu reușea să explice dinamica internă a acestor societăți înregimentate și posibilitățile lor de a transcende, prin intermediul unor evoluții endogene, statutul de regim monopolist-ideocratic. Au apărut noi concepte, atât în Est cât și în Vest, printre ele acela al “post-totalitarismului” (Ágnes Heller și Ferenc Fehér). Disidenții est-europeni, în principal Václav Havel, Jacek Kuroń, Adam Michnik și George Konrád, au formulat strategii de rezistență centrate pe conceptul și practica societății civile, ca forță socială corozivă capabilă să submineze dominația aparent imutabilă a Partidului și să redea demnitatea civică. S-a configurat conceptul de “anti-politică”, un antonim al machiavelismului revoluționar, dar și al alienării birocratice din societățile pluraliste.

Câteva reflecții despre o carte incitantă pe acest subiect mereu controversat care este totalitarismul: A. James Gregor, Totalitarianism and Political Religion: An Intellectual History (Stanford, CA: Stanford University Press, 2012). Profesor de zeci de ani al Universității Berkeley, A. James Gregor este un important și recunoscut cercetător al marxismului, bolșevismului, fascismului italian și național-socialismului. Lucrările sale, care dovedesc o extraordinară erudiție și care sunt superb documentate, au influențat generații de istorici și politologi. Găsim în volumul la care ne referim o sinteză a contribuțiilor sale anterioare și un efort de a le lega de dezbaterile actuale privind religia politică în calitatea ei de substrat intelectual și moral al totalitarismului. Profesorul Gregor excelează atunci când examinează originile fascismului italian, ultra-naționalismul salvaționist promovat de filosoful hegelian Giovanni Gentile, pe care Mussolini a reușit să îl convingă să adere la regimul fascist, convertindu-l într-unul dintre partizanii acestuia. Așa cum sesiza și H. S. Harris în “The Social Philosophy of Giovanni Gentile”, cetățeanul exemplar al lui Gentile trebuia pur și simplu să “audă vocea Statului înlăuntru-i” (p. 125) și astfel “era deschisă calea către o identificare totală a cetățeanului cu obiectivele Statului” (vezi Adrian Lyttelton, “The Seizure of Power: Fascism in Italy, 1919-1929″, Routledge, 2009, pp. 376-377). Cum a fost posibil ca un filosof atât de subtil să susțină un regim represiv, anti-umanist și visceral anti-individualist rămâne una dintre cele mai tulburătoare dileme ce țin de istoria generală a auto-amăgirii intelectualilor, sau, cu alte cuvinte, a intoxicării de sine prin adeziunea la regimuri liberticide. Giovanni Gentile și Carl Schmitt, în cazul extremei drepte, Antonio Gramsci și Georg Lukács, în cazul extremei stângi, sunt doar cele mai faimoase exemple ale fascinației față de dogme totaliste, totalizante și totalitare. Elementul comun în toate aceste cazuri a fost ceea ce filosoful Mark Lilla a numit a fi mentalitatea tiranofilă. Pasiunile revoluționare moderne, declanșate odată cu Revoluția Franceză, au transformat însuși spațiul politicului, au îngăduit prezența maselor mobilizate prin propagandă la acțiuni menite –spre a-l cita pe Karl Marx– “să ia cu asalt cerul”. Exaltat în poemele romanticilor, demonul nesăbuinței, al hybrisului, s-a încarnat în Istorie cu consecințe cataclismice (vezi “Cataclysms“, de Dan Diner, și “Diavolul în istorie“, de VT).

A. James Gregor examinează o serie de etape paradigmatice ale istoriei intelectuale cu scopul de a explica conținutul cvasi-religios al ideologiilor totalitare. Cercetătorii ideilor radicale vor găsi o analiză pertinentă a viziunilor politice și ale căutărilor în direcția unei salvări imanente din scrierile lui Hegel, Moses Hess, Feuerbach, Marx, Richard Wagner, Lenin, Mussolini, Hitler, Alfred Rosenberg și ale altor autori mai puțin cunoscuți. Din acest punct de vedere, cartea de față este un excelent ghid pentru o arheologie a ideilor totalitare și a năzuinței pentru o comunitate purificată social și etno-rasial. Este surprinzător însă că profesorul Gregor nu se angajează într-un dialog cu unii dintre cei mai importanți autori care au scris pe acest subiect, de la Peter Viereck, cu al său superb volum Metapolitica, una dintre cele mai pătrunzătoare analize asupra originilor mentalității naziste, la Eric Voegelin, Raymond Aron, Norman Cohn, și întregul curent asociat cu identificarea elementelor milenariste, chiliastice și escatologice care au stat la baza mișcărilor politice ce au avut ca scop revoluții sociale și antropologice. Aceste partide-mișcări (party movements), așa cum le-a definit unul dintre cei mai importanți exegeți ai stalinismului, Robert C. Tucker, au secularizat experiența religioasă, au folosit și au abuzat nevoia umană de sacru. Această așa-zis necesitate a fost transpusă în totemizarea Liderului Providențial, a Partidului demiurgic și salvator, a Rasei, a Națiunii, a Clasei, a Istoriei învestită cu sens, adică în re-sacralizarea și re-vrăjirea lumii, tocmai opusul a ceea ce Max Weber numea Entzauberung. Să ne amintim apoi că Thomas Mann numea național-socialismul un neopăgânism și în acest sens am îndrăznit să introducem și noi, autorii acestui eseu, conceptul de neo-totemism secular, încă din titlu, pentru a marca prezența unei magii primitive în ritualurile cultice ale totalitarismului.

În fine, aceleași partide-mișcări au canonizat violența în numele promisiunii unui paradis terestru. Aceasta este și ideea centrală a volumului extraordinar al lui Andrzej Walicki publicat în 1995 tot la Stanford  University Press (Marxism and the Leap to the Kingdom of Freedom). Din păcate, interpretarea marxismului ca religie politică propusă de A. James Gregor ignoră scrierile lui Walicki, dar și fundamentala trilogie a lui Leszek Kołakowski, Principalele curente ale marxismului.

Am spune apoi că este discutabilă analiza lui Hegel și Feuerbach ca adepți ai unor autoproclamate religii politice. Este adevărat, cei doi au anticipat cultul istoriei, celebrarea unității organice, idolatrizarea statului, rasei sau a partidului, dar cei doi nu au fost implicați în mișcări politice de masă. Recomandăm în acest sens excelentul volum al lui Jacob L. Talmon, The Myth of the Nation and the Vision of the Revolution, sau, mai recent, superba analiză a religiilor politice a filosofului politic Emilio Gentile (pe care Gregor îl citează).

Chiliasm, milenarism, violență

Primul regim totalitar a fost cel bolșevic. Altfel spus, odată cu Lenin se constituie arhitectura totalitară: supremația ideologiei, monopolul puterii în mâinile partidului unic și disoluția completă a statului de drept. Leninismul așează în centrul cosmologie sale conceptul de dictatură a proletariatului, o formă de regim politic în care legalitatea este anulată în numele unei continue stări de excepție (război civil, încercuire imperialistă, comploturi interne, reale și, mai ales, imaginare). Trebuie menționate contribuții precum cea a lui Kenneth Jowitt, în special conceptul acestuia de impersonalism carismatic ca explicație pentru adorația bolșevicilor, fără limite și cvasi-extatică, pentru Partid ca agent mesianic sortit să realizeze postulatele Istoriei.

Este important să ne amintim de Georges Sorel ca sursă intelectuală atât pentru frenezia revoluționară de stânga, cât și pentru cea de dreapta. Radicalismul politic modern și-a găsit în Sorel profetul cel mai virulent. De la Sorel la Frantz Fanon și prefațatorul acestuia, Jean-Paul Sartre, violența este celebrată ca având potențial cathartic. Totalitarismul este, în substanța sa ireductibilă, un program purificator (a se vedea teza lui Zygmunt Bauman despre “statul-grădinar”). În acest sens, sociologul Daniel Chirot nu greșește, credem, când vorbește în cartea sa, “Modern Tyrants”, despre preponderența (prevalence) Răului în timpurile noastre.

Extremismul utopic a atins cote paroxistice în timpul Marii Terori din URSS, al Revoluției Culturale din China maoistă și în regimul lui Pol Pot din ceea ce s-a numit Kampuchea. Experimentul genocidar al khmerilor roșii a fost o catastrofă grotescă, având înfricoșătoare consecințe în ceea ce privește pierderile de vieți umane, și care, așijderea Gulagului sau Holocaustului, sfidează capacitatea noastră de înțelegere. Cu toate acestea, nu există o construcție ideologică a khmerilor roșii comparabilă cu cele care au mobilizat experimentele sovietic sau nazist. Mai mult decât atât, Pol Pot și clica sa au fost un foarte ciudat amestec de criminali ideologici foarte puțin legați de dogmele clasice ale marxismului, leninismului, maoismului sau castro-guevarismului.

O trăsătură a totalitarismului care se cere accentuată ține de personalitățile care au încarnat etosul totalitar, acei lideri profetici și cultul lor. Într-o carte extrem de interesantă, The Stalin Cult: A Study in the Alchemy of Power (Yale University Press, 2012), istoricul Jan Plamper deconstruiește impresionant mecanismele instituționale și psihologice din cadrul sistemului sovietic care au ca scop obținerea obedienței totale a individului în raport cu autoritatea partidului și interiorizarea culturilor ritualice centrale regimului. Cititorul interesat de o nouă și edificatoare interpretare a rolului lui Stalin în codificarea credinței mitologice a bolșevismului în timpul Marii Terori va aprecia cu siguranță admirabilul volum al lui David Brandenberger, Propaganda State in Crisis: Soviet Ideology, Indoctrination, and Terror under Stalin, 1927-1941 (Yale University Press, 2012). Ceea ce reiese ține de natura hierofanică, mistică de-a dreptul, a logocrației comuniste. Fascinația textului echivalat cu unul divin e o temă explorată și de Stephen Kotkin în primul volum al monumentalei sale trilogii despre Stalin. Lupta pentru mantia lui Lenin a fost una, mai presus de toate, de natură teologic-dogmatică. Totalitarismul este o teocrație seculară.

Strict supravegheat, atent editat și parțial redactat de Stalin însuși, Cursul Scurt de istorie al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, pandantul bolșevic al Mein Kampf-ului, a fost o colecție de obsesii, demonizări și lozinci auto-justificatoare. A atins un statut sacru similar cu cel al cărții lui Hitler. Întreg sistemul de propagandă a fost centrat pe acesta, Cursul Scurt devenind materializarea adevărului revelat. Până la moartea lui Stalin în 1953, a funcționat ca alfa și omega al religiei politice sovietice.

Mituri revoluționare și religii politice

Înțelegerea relației dintre totalitarism și religiile politice constă în explicarea naturii textelor oficiale, în demistificarea acestora și în demonstrarea modului în care ele au reușit să devină echivalentul Bibliei în imaginația politică și morală a milioane de oameni. Un astfel de proces presupune re-analizarea nu numai a momentelor de fanatism orb, bolșevismul și național-socialismul ca tentație (pentru a folosi formula istoricului Franz Stern), dar și a rolului tendințelor regeneratoare, eretice și, în final, al apostaziei. De fapt, aceasta este una dintre cele mai importante dileme pentru un gânditor politic preocupat de enigma totalitarismului: de ce au existat atât de mulți eretici în Biserica Comunismului și atât de puțini în cea a Fascismului? Poate că răspunsul se găsește în chiar matricea sa ideologică, în structura ei paleo-simbolică (termen propus de Alvin W. Gouldner) ambivalentă, în ceea ce Raymond Aron a numit opiul intelectualilor (cartea cu acest titlu a apărut în românește la Curtea Veche Publishing, în colecția “Constelații”, coordonată acum de autorii acestui eseu).

Totalitarismul s-a născut în condițiile de neo-barbarizare europeană și globală generate de Primul Război Mondial. Istoricul Eric Hobsbawm a vorbit despre această erupție a barbariei în cartea sa “The Age of Extremes”. A fost expresia unor stări de malaise, disperare, frustrare, debusolare, dezrădăcinare la nivelul unor largi straturi sociale. A predicat omogenizarea completă a corpului politic și a respins tradiția drepturilor omului și cetățeanului. A pretins că rezolvă toate problemele sociale, economice și morale prin declanșarea unui război civil internațional menit să culmineze în dispariția vechii ordini și geneza uneia noi.

Asistăm azi la o nouă ofensivă împotriva valorilor liberale, contestate de partidele-mișcări totalitare. Ne referim, desigur, la islamismul revoluționar, dar și la putinism. Civilizația burghez-liberală este contestată cu aceeași ferocitate cu care era atacată, în anii ’20, Republica de la Weimar. Se dispută proiectul Luminilor, intelectuali celebri susțin revoluții obscurantiste. Ne întâlnim cu un nou nihilism situat la confluența dintre relativismul post-modern, pe de-o parte, și pasiunea utopică resuscitată. Nu e vorba de comunismul clasic, ci mai degrabă de un construct eclectic, așa cum este ceea ce Alain Besançon numește la pensée Poutine. Motive fasciste se contopesc cu mituri neo-leniniste. Neo-totalitarismul este baroc și negativist, se definește, mai presus de orice, prin faptul că este anti-. Obsesiile sale sunt anti-liberalismul, anti-occidentalismul, anti-americanismul și antisemitismul. Rămâne de văzut care vor fi avatarurile acestei erupții a resentimentului politic, dar putem afirma fără teama că greșim că nu ne aflăm nicicum în apropierea a ceea ce Francis Fukuyama, un gânditor din școala straussiană, anunța acum un sfert de veac drept iminent și inevitabil –sfârșitul Istoriei! Totalitarismul s-a dorit un răspuns la problema salvării imanente. Cum problema rămâne una insolubilă, totalitarismul nu poate fi considerat definitiv defunct.


In Memoriam Robert Wistrich (1945-2015): Stânga, evreii si antisemitismul

19/05/2015

A incetat din viata, in urma unui atac de cord, la Roma, un mare carturar. Era acolo pentru a vorbi in fata Senatului Parlamentului italian despre noua ofensiva antisemita din Europa. De la Leon Poliakoff nu stiu sa fi existat cineva atat de competent pe tema acestei patologii milenare. Reiau aici un text consacrat exceptionalei sale carti despre stanga si antisemitismul zilelor noastre. La un ceas cand cel mai abject antisemitism renaste arborand noi masti, opera lui Robert Wistrich depune marturie pentru nobletea spiritului.

“In noiembrie 1952, la Praga, Rudolf Slansky, fostul secretar general al Partidului Comunist din Cehoslovacia, un stalinist fanatic, împreună cu alți treisprezece importanți exponenți ai partidului, în majoritate evrei, au fost condamnați la moarte fiind acuzați de trădare și că ar fi participat într-o conspirație sionistă. În același timp, paranoia din ultima fază a tiraniei lui Stalin a dus la eliminarea fizică a membrilor Comitetului Antifascist Evreiesc, printre care celebrul poet de limba idiș, Peretz Markish, și la decizia funesta de încarcerare a medicilor evrei care au fost acuzați că ar fi încercat să îi otrăvească pe liderii sovietici. Dacă Stalin nu ar fi murit în martie 1953, acești doctori ar fi fost executați.

Cum a fost posibil ca internaționalismul bolșevic să degenereze într-un antisemitism feroce cu nimic diferit de excesele propagandistice ale „Sutelor Negre” din Rusia țaristă? Unde dispăruse promisiunea umanismului marxist, visul solidarității proletare indiferent de limbă sau origine? Nu există oare ceva ascuns în gramatica secretă a obsesiilor stângiste, în fantasmele politice fundamentale ale Stângii, care să explice asemenea răbufniri vulgare de intoleranță?

Robert Wistrich, un istoric meticulos și extraordinar de erudit al pasiunilor politice moderne, printre care socialism, sionism și echivalentele acestora pe palierul de extremă dreaptă al continuumului ideologic, a scris un tratat asupra propensiunilor antisemite persistente în mișcările revoluționare de stânga. Autorul arată cum idei de natură resentimentară au marcat viziunea socialistă asupra evreilor, care au fost percepuți drept agenți ai instinctelor și viciilor capitalismului. Chiar și înainte de Revoluția Franceză, personalități importante ale iluminismului au adoptat atitudini profund iudeofobe. În Franța, Voltaire i-a acuzat cu vehemență pe evrei că ar fi fost imposibil de tribaliști, în timp ce în Germania, discipolii lui Hegel au considerat iudaismul drept o religie esențialmente reacționară, un obstacol în calea emancipării umane.

Unul dintre cei mai virulenți antisemiți a fost Bruno Bauer, care în primă fază a fost un prieten apropriat a lui Karl Marx, ca mai târziu să devină dușman politic și filozofic al celui din urmă. Marx însuși a avut o atitudine ambivalentă, deseori ostilă și stingherita, în raport cu propria origine evreiască. De fapt, textul său de tinerețe „Contributii la chestiunea evreiasca” îi prezintă pe evrei într-o lumină predominant defavorabilă. Ei erau încarnarea a ceea ce romanticii iubeau să urască: egoism, mercantilism și lipsă de suflet. Acest articol timpuriu al lui Marx a devenit un text sacru pentru cei de la stânga care au abordat subiectul emancipării și asimilării evreilor. Aceștia din urmă au împrumutat de la părintele fondator convingerea că evreii erau înreuchiparea injustiției capitaliste, identificându-i cu sistemul bancar și monetar. Într-un final au ajuns să ceară de-iudeizarea societății prin intermediul revoluției proletare. Marx a elaborat această viziune în cadrul unei cosmologii politice în care evreitatea și capitalismul erau identice.

Aceeași fixație s-a manifestat și în cercurile de stânga nemarxiste, de la Proudhon la Bakunin sau alți anarhiști. Wistrich analizează convingător afinitățile dintre extrema stângă și extrema dreaptă în raport cu opoziția față de ceea ce ambele percep drept conspirația iudeo-plutocratică. Naziștii au accentuat acest mit, incorporându-l într-o concepție asupra lumii mai largă care era centrată pe imperativul de a rezista atât capitalismului dar și comunismului evreiesc. În pofida perplexității logice provocate de astfel de mituri, ele au persistat de-a lungul deceniilor. Spre sfârșitul vieții, Iosif Stalin era la fel convins precum Adolf Hitler că familia Rothschild (sau Wall Street-ul ca ultimă manifestare a acesteia) era la originea tuturor momentelor de turnură la nivel mondial.

Demonizarea evreului ca simbol al mult hulitei burghezii a coincis, în cadrul Stângii, cu eforturile reprezentaților de marcă sau a membrilor obișnuiți evrei ai diferitelor mișcări de a-și nega originea. Capitolele din volumul lui Wistrich care discută cazurile Rosei Luxemburg și al lui Lev Davidovici Troțki sunt exerciții exemplare în arheologie psihologică. Atât „Rosa cea roșie” cât și Troțki s-au născut în familiei de evrei ortodocși, ambii au făcut tot posibilul pentru a depăși această moștenire și pentru a interioriza o identitate supra-națională, în mod veritabil universalistă. Ambii au promovat doctrina mesianică a revoluției apocaliptice.

Într-un final, Marx și Engels au proclamat în „Manifestul Partidului Comunist” că muncitorii nu au patrie. De ce Rosa sau Lev ar fi avut și ei una? Ei nu și-au ascuns originea, dar au considerat-o irelevantă pentru agenda mult mai largă și grandioasă a viselor lor revoluționare. Au reușit ei oare să impună o astfel de viziune?

În mod evident, internaționalismul evreiesc revoluționar a eșuat. Atât socialiștii germani cat și cei ruși au continuat să îi perceapă pe revoluționarii evrei mai mult drept tolerați decât ca membri cu drepturi depline ai partidelor naționale respective. Social-democrați cu ștate vechi precum August Babel și Frantz Mehring o vedeau pe Rosa drept o exaltată, aproape un personaj don-quijotesc. În lupta sa de a dovedi că este cu adevărat moștenitorul lui Lenin, Stalin nu a ezitat să apeleze la insinuari antisemite în legătură cu arhi-dușmanul Troțki (pe care îl etichetase drept Iuda) și cu alți membri de origine evrei ai Vechii Gărzii vechi bolșevice. Public însă, cel puțin în anii treizeci, Conducătorul (vozhd) a condamnat antisemitismul drept o versiune modernă a canibalismului. Pe plan privat însă se delecta fără vreo remușcare cu obscene bancuri antisemite.

Apariția sionismului a contribuit la radicalizarea prejudecăților antisemite în mișcările de stânga. Mai mult decât atât, incapabilă de a anticipa Holocaustul (Troțki a fost o excepție notabilă în acest sens), Stânga a rămas fidelă propriilor dogme depășite. Crearea statului Israel a generat o nouă realitate pe care Stânga a preferat să o ignore și să o distorsioneze până la caricaturizări grotești. În locul unei empatii față de cel amenintat cu anihilarea totala, stânga radicală a decis că Israelul reprezintă capitalismul în forma sa cea mai detestabilă, o nouă formă de colonialism și chiar rasism.

Perseverând în atitudini aberante din trecut, cei care susțin poziții precum cele de mai sus sunt uneori ei înșiși evrei. Din anumite puncte de vedere, este ca și cum aceștia refuză să învețe lecțiile istoriei. O precizare este totuși necesară: nu ar trebui să generalizam, nefiind vorba de un grup foarte larg. Cei despre care vorbesc sunt aproape întotdeauna intelectuali – un grup specific format din indivizi care sunt de cele mai multe ori seduși (și chiar bucuroși să fie seduși) de cântecul de sirenă al utopismului.

Prin intermediul volumului de față, studiu de reală urgență politică și morală, profesorul Robert Wistrich oferă o analiză, bazată pe o cercetare minuțioasă, care demistifică tendințele, stereotipurile și fantasmele stângii în raport cu evreii, iudaismul și statul Israel. Ironia constă în faptul că cei care promovează și susțin astfel de concepții bigote și conspiraționiste nu realizează că ei de fapt reciclează viziunile criminale despre o lume fără evrei ale lui Adolf Hitler și Iosif Stalin.”

Recenzie de Vladimir Tismăneanu la cartea lui Robert S. Wistrich, “From Ambivalence to Betrayal: The Left, the Jews, and Israel” (Lincoln and London: University of Nebraska Press, published for the Vidal Sassoon International Center for the Study of Anti-Semitism, 2012), publicată în “International Affairs”, (Royal Institute of International Affairs, Chatham House), Vol. 88. October 2012 (traducere din limba engleză de Bogdan C. Iacob).

http://www.jpost.com/Diaspora/Robert-Wistrich-leading-scholar-of-anti-Semitism-dies-of-heart-attack-403590


Felicitari, Adrian Buz! Premiul Galei “Bun de Tipar”, 2015

19/05/2015

Aflu cu mare bucurie ca romanul lui Adrian Buz “1989”, aparut la Polirom,  a primit premiul “cea mai bună carte a anului” la subcategoria beletristica in cadrul Galei “Bun de Tipar”, 2015. Iata mai jos se-am scris in urma cu cateva luni despre aceasta carte scrisa cu imens talent si cu o remarcabila intelegere a relatiei dintre subiectivitate si dictatura.

“Nostalgicii imberbi sau nu ai comunismului ar trebui sa citeasca romanul lui Adrian Buz intitulat simplu si cat se poate de elocvent “1989″ (Polirom, 2014). Ar fi fi antidotul perfect pentru regretul de a nu fi fost calcaţi in picioare de Marele Mecanism al ineptei, imbecilei si atat de umilitoarei dictaturi totalitare a lui Nicolae Ceausescu, “Eroul intre Eroi”, “carmaciul destinului national” si intruchiparea “virtutilor milenare” ale daco-românismului revolutionar. Ar intelege ca fenomenul Ceausescu nu a fost o aberatie, ci consecinta oportunitatilor institutionale de care a beneficiat acel Ubu din Balcani, un personaj pe cat de redus din punct de vedere cultural, pe atat de abil in a-si atinge scopurile delirante. Cartea este scrisa intr-un registru calm, fara imprecatii si fara patetisme. Am citit-o gandindu-ma mereu ce-ar intelege cineva care nu a avut nefericita si deloc invidiabila experienta de a trai in comunism, un tanar american, de pilda. Deci nu cineva care a auzit in familie amintiri despre “Epoca de Aur”. Aici se află maiestria lui Adrian Buz. El stie sa transmita o atmosfera, sa reconstituie un univers disparut, sa-l faca verosimil si cat se poate de concret. Este kunderian in sensul ca pastreaza permanent o unda de umor, nu se lasa purtat spre hiperbole acuzatoare.

Oroarea este acolo, o simtim, o vedem, o auzim, dar fara niciun fel de artificii ostentative. Este oroarea unei anormalitati care se pretindea normala. Despotul paranoic le apare supusilor sai etern precum cosmosul. La Congresul al XIV-lea, deci in noiembrie 1989, sociopatul Ceausescu este reconfirmat de lacheii sai decerebrati drept lider absolut: “Pentru cine are creierul cat o gamalie, realegerea Intîiului e un fenomen natural, ceva ce nu poate fi altfel. Elementele din spatele acestei realitati monolitice sunt cetoase. Nu cred ca la varsta asta exista vreunul care isi imagineaza ca ar putea fi ales altcineva, vreunul care poate face diferenta dintre Partid si Stat. Pentru noi, la varsta asta, ambele inseamna un singur lucru: Ceausescu”. Pot depune marturie, asa vedeau lucrurile multi oameni atunci, nu doar baronii lui Ceausescu, de la Dascalescu si Mizil la Popescu-Dumnezeu si Stefan Andrei. Si totusi…

Naratorul acestei fictiuni autobiografice (orasul Craiova, zona, atmosfera, oamenii locurilor pe unde ajunge sunt acolo, ii descoperi in carne si oase, nu ca imagini descarnate din cine stie ce album pierdut prin vreo pivnita ori vreun pod), este, spre a relua titlul unui celebru film al marelui regizor maghiar Miklós Jancsó, un sarman flacau. Are 18 ani, e inteligent, bascalios, nu da doi bani pe sloganele oficiale, tatal este pictor, parintii sunt divortati, au pile, pot obtine lucruri pe care altii nici macar nu le viseaza. Adrian Buz reconstituie remarcabil mentalul adolescentului pe cale de a deveni barbat, starea de continua nemultumire cu lumea asa cum este, efortul de a-si gasi calea proprie, de a nu se lasa dadacit si timorat de cei care au renuntat de mult la visul libertatii.

Mi-am amintit, citind acest captivant roman, de propria mea experienta in scoala de ofiteri din Drumul Taberei. Era in 1976, lucrurile nu ajunsesera nici pe departe la dezastrul de la sfarsitul anilor 80. Din prima zi m-a izbit lipsa de sens a exercitiilor ce ni se impuneau. Tocmai publicasem un articol in “Contemporanul” despre Habermas si destinul subiectivitatii si iata-ma nimerit in plin infern al obedientei obligatorii. Starea de incongruenta era insuportabila. Am fost coleg de pluton cu bunul meu prieten Tudor Jebeleanu si cu regretatul Alexei Florescu. M-am imprietenit acolo cu Adrian Enescu, cunoscutul compozitor, regret ca nu l-am mai vazut de decenii. Pe atunci, absolventii de facultati faceau doar sase luni stagiu militar. Juramantul se depunea dupa o luna. Numaram nu doar minutele, ci si secundele in asteptarea clipei cand, dupa juramant, vom avea dreptul la permisii.

Asadar, sarmanul flacau este un baiat din Craiova. A picat la facultate, a fost recrutat in armata, a devenit racan. Apucase sa mearga la Praga intr-o excursie BTT. Era in vara lui 1989, Cehoslovacia lui Gustav Husak si Milos Jakes le aparea ca o oaza de opulenta nefericitilor ajunsi acolo din Republica Socialista a Anomaliei, condusa de geniile combinate ale lui Nicolae si Elenei Ceausescu. Intoarcerea acasa include si un popas nu ritualic, ci strict materialist la Scornicesti. Insotitorul oficial al grupului, de-obicei omul “organelor”, stie locul, are contacte, vrea sa faca rost de mancare. Tema foametei si a goanei cvasi-animalice dupa alimente este una dintre cele uitate azi de cei care suspina dupa vremurile “socialismului multilateral dezvoltat”.

Asemeni celor mai multi tineri recrutati, eroul cartii trebuia se serveasca un an si patru luni in sordidele baraci ale socialismului de cazarma. Hrana este infecta, dusurile sunt macabre, paturile malodorante, uniformele parca facute din glaspapir. Unicul loc unde se poate trai relativ normal e la infirmerie. Totul este jegos, repugnant, la propriu si la figurat. Dar chiar si in acest noroi pulseaza speranta.

Interventiile paterne il aduc intr-o unitate din Caracal, la mai putin de-o ora de parinti si amici. Totul se petrece in perioada finala, a agoniei comunismului est european, in genere, a celui romanesc in particular. Incepe revolutia, mai intai la Timisoara, apoi la Bucuresti si in alte orase. Eroism, represiune, sange. Nu voi intra in trama epica, voi spune doar ca secventele se deruleaza naucitor si absorbant asemeni timpurilor acelea, absorbante, nebuloase, pline de iluzii demult rispite in mlastina compromisurilor, tradarilor si intrigilor ce-au urmat. Sarmanii flacai ai acelor vremuri sunt azi generatia care poate salva memoria. Este ceea ce face, admirabil, onest si cu mare talent, Adrian Buz in acest roman cu totul remarcabil. La un sfert de veac de la prabusirea comunismului in Romania, cartea lui Adrian Buz, un roman de o incandescenta onestitate, este o pledoarie intru totul convingatoare pentru dreptul la memorie.

http://www.polirom.ro/catalog/carte/1989-5369/

http://www.contributors.ro/cultura/sarmanii-flacai-ai-comunismului-din-romania-un-excelent-roman-de-adrian-buz/

http://www.mediafax.ro/cultura-media/klaus-iohannis-adina-rosetti-si-adrian-buz-printre-castigatorii-galei-bun-de-tipar-2015-14269100


Un trepăduș de Curte Nouă: Ilie Rădulescu (Actualizat)

18/05/2015

Pe lângă vedetele doctrinare ale PCR (Iosif Chișinevschi, Leonte Răutu, Dumitru Popescu), au existat vechilii ideologici mai mărunți, dar nu mai puțin nocivi. Unii simulau cordialitate, dar de fapt acționau, în chip insidios, tot cu otuzbirul. Am avut prilejul să mă ocup de personaje precum Mihail Roller, Eugen Florescu ori Tamara Dobrin, fiecare, în felul său și în etape istorice distincte, exponenții obscurantismului axiofob. Un asemenea propagator al dogmei, perfect adaptat imperativelor comunismului dinastic, a fost Ilie Rădulescu (1925-2002).

Născut în satul Fântâna Domnească din județul Mehedinți, Ilie Rădulescu a fost rapid recrutat în organizațiile de tineret controlate de comuniști. A urmat cursurile Școlii “A. A. Jdanov” între 1951 și 1953, tot acolo și-a făcut prima parte din ceea ce, după modelul sovietic, se numea aspirantură. Pentru întregirea educației sale partinice, a mai făcut și Școala “Ștefan Gheorghiu”, celălalt creuzet pedagogic destinat cadrelor partidului. Fostul lăcătuș se transformase într-o stea urcătoare a aparatului ideologic, fusese de-acum remarcat de către viitorii protectori, Leonte Răutu și Paul Niculescu-Mizil. Intrase în PCR foarte devreme, în 1945. Lucrase, ca politruc, în cadrul Diviziei “Tudor Vladimirescu”.

A intrat în redacția revistei teoretice și politice a PMR, lunarul “Lupta de clasă”, a devenit unul dintre valeții lui Ștefan Voicu, jurnalist ilegalist cu mare trecere pe lângă membrii Biroului Politic, specialist în falsificarea istoriei și în minciuni debitate cu un perfect sânge rece. În scurt timp, Ilie Rădulescu era numit redactor-șef adjunct al acestei publicații care ar merita un studiu de sine stătător. Alături de Nicolae Corbu și Constantin Mitea de la “Scînteia”, de Dumitru Popescu (pe atunci vicepreședintele Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă), sub supravegherea lui Niculescu-Mizil și a lui Ștefan Voicu, Rădulescu a făcut parte din colectivele de scriere a discursurilor lui Gheorghiu-Dej și ale altor magnați ai partidului. Era un specialist redutabil în practicarea ad nauseam a limbii de lemn. Scria editoriale apologetice cu ușurința cu care alții beau apă. Panglicile îi ieșeau pe gură spontan, cu fervoare și incontinent.

Recomandat de Mizil, Ilie Rădulescu a fost unul dintre favoriții lui Nicolae Ceaușescu atunci când, după moartea lui Dej, a avut loc întinerirea (și românizarea completă) a aparatelor ideologice. A lucrat mână-n mână cu Ion Iliescu în cadrul Secției de Propagandă în perioada 1969-1971, când Iliescu era secretar al CC al PCR. După Tezele din iulie, la Plenara din noiembrie 1971, Iliescu, Rădulescu și oamenii lor (Constantin Vlad, Mihail Bujor Sion și Gheorghe Badrus) au fost criticați de Ceaușescu pentru “intelectualism”. Rotațiile permenente, o adevărată fixație a lui Ceaușescu, l-au plimbat pe Ilie Rădulescu prin tot felul de funcții, dar a revenit, în 1979, la conducerea crucialei Secții de Propagandă. Și-a văzut visul cu ochii — a ajuns secretar al CC.

Era servil, pomădat si parfumat, trepăduș de Curte Nouă, vorba Monicăi Lovinescu, cu un zâmbet bonom de tip Iliescu lipit ca un plasture pe buze, se strecura cu agilitate pe coridoarele mereu primejdioase și alunecătoare ale puterii. Știa să intre în grațiile mai marilor, evita ostentația. În această privință, se asemăna cu amicul său Mihai Dulea, politrucul sinistru, dar cu masca benignă, de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste. În ultimii ani ai regimului, după 1984, a condus Direcția de Cultură și Presă din Ministerul de Externe (informații biografice despre el, în Florica Dobre, coord., Membrii C.C. al P.C.R. 1945-1989. Dicționar, București, Editura enciclopedică, 2004, pp. 506-507). Fără cameleonii vigilenți de tip Ilie Rădulescu, regimul nu și-ar fi putut pune în practică țelurile de deformare a personalității umane, de desfigurare a conștiințelor, de strivire a demnității individului.

Update: Fără ideologia comunistă, aceste orori nu ar fi fost posibile. O catastrofă (masacre, lagăre, persecuții, gropi comune, killing fields) pentru care, cum remarcă Andrei Pleșu, nu și-a cerut nimeni iertare:

http://adevarul.ro/international/europa/scuze-despagubiri-iertare-1_5558b496cfbe376e354c5641/index.html


Eseul biografic de mai sus a fost transmis la postul de radio Europa Liberă si este inclus in volumul meu “Efigii ale unui coșmar istoric” care va fi lansat la “Bookfest”, la standul Humanitas, sâmbătă 23 mai, la ora 7 p.m. Vor vorbi Lidia Bodea, H.-R. Patapievici, Marius Stan, Ioan Stanomir si cu mine.

http://www.europalibera.org/content/blog/27023048.html

http://www.humanitas.ro/humanitas/efigii-ale-unui-co%C8%99mar-istoric


Radio Europa Libera: Cosmarul hingherilor totalitari

17/05/2015

Cosmarul jandarmilor culturali, al hingherilor ideologici dezlantuiti impotriva libertatii spiritului, s-a numit, vreme de decenii, Radio Europa Libera. Pentru potentatii comunisti, adevarul era prin definitie subversiv. Erau, acesti posedati ai Raului, servitorii Marii Minciuni. Scopul esential al propagandei comuniste, ca si al cei fasciste, era plasmuirea “Omului Nou”, complet programat si controlat ideologic. Emisiunile Europei Libere au fost acel antidot pe care regimurile comuniste l-au urat cu o patima de-a dreptul patologica. Au fost, aceste emisiuni, oxigenul care ne-a ajutat sa nu ne asfixiem. Atunci cand Nicolae Breban, sub umbrela unei institutii a statului roman, se exprima licentios la adresa marilor intelectuali ai acestei tari (H.-R. Patapievici, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu) el batjocoreste de fapt traditia Europei Libere. Imi pot lesne imagina ce-ar fi avut de spus Monica Lovinescu si Virgil Ierunca despre asemenea atacuri ignobile. Regimul comunist a fost unul liberticid, orice ar spune azi diversii nostalgici ai “binefacerilor” dictaturii.

Astazi, cand Vladimir Putin incearca sa reconstituie Imperiul Raului, Europa Libera isi mentine vibranta, indispensabila actualitate. Public aici textul citit (via Skype) la ceremonia de la Ambasada Romaniei din Praga (mai 2015) legata de inmanarea decoratiei acordate doamnei Oana Serafim, directoarea Departamentului Moldova al RFE, de catre presedintele Traian Basescu in decembrie 2014. O felicit cordial pe Oana Serafim si pe colaboratorii ei. Scriu pentru acest post de radio de peste trei decenii. O fac si acum, saptamanal. Identitatea mea intelectuala si morala ar fi negandit in afara acestei colaborari.

“Totalitarianism, according to the classical definition proposed by Carl Friedrich and Zbigniew Brzezinski, signifies among others the complete control of information by the one-party dictatorship, a monopoly over mass communication exerted systematically and constantly. his obsession to supervise human mind was the hallmark of ideological tyranny from their very beginning, under Lenin. Under Stalin, controlling information was absolutely Draconian. The Cold War was not limited to the political and often military confrontations, but was to a great extent an informational one. The Soviet Bloc’s nomenklaturas feared nothing more than truth.

Under these conditions, on July 4th, 1950 started the broadcastings of Radio Free Europe. For decades, the philosophy underlying RFE’s transmissions was one of pluralism, in other words the opposite of the official communist propaganda. In the case of the Romanian Department we should emphasize that RFE was an indispensable source of information and hope for a population constantly manipulated and agressed by an unrepentant Stalinist regime.

I remember vividly the intellectual broadcasting from Paris by the distinguished cultural and political critics Monica Lovinescu and Virgil Ierunca. Since its inception, Radio Free Europe has been the spoken newspaper of Romanians everywhere, in Romania, Moldova (before and after the collapse of the USSR), and the Romanian Exile. There are a few features of RFE’s tradition that need to be highlighted here: the rejection of any nationalist arrogance, an enlightened, open-minded and inclusive patriotism. The editorials signed by RFE’s directors Noel Bernard and Vlad Georgescu did beget a constellation of democratic ideas and a journalistic style that consistently avoided any form of shrill pamphleteering in favor of objective, lucid analysis.

Communist regimes were founded on the sacralization of dogmas. Their rhetoric was nothing but mechanical chains of empty words. Radio Free Europe opposed the truthful logos to the mendacious, fraudulent and falsifying one. Nowadays, when Putinism strives to reconstruct an authoritarian-mistifying ideology, RFE and Radio Liberty remain vital reference points for those who oppose the FSB dictatorship, its plans, and its instruments.

The same needs to be said about broadcasting in Romanian, especially to Moldova, a country where the battle between the friends and the foes of an open society is ongoing. The Moldovan service is therefore immensely important by providing a framework for an uninhibited democratic conversation and for the defense of a genuine historical memory.”

Recomandari:

http://www.contributors.ro/cultura/perversitatea-travestiului-cine-cum-si-de-ce-o-ataca-pe-monica-lovinescu/

http://www.contributors.ro/cultura/a-slujit-romania-modelul-noel-bernard-1925-1981/

http://www.contributors.ro/cultura/amintirea-lui-virgil-ierunca-gramatica-onoarei-in-vremea-dispretului/

http://www.contributors.ro/cultura/radio-europa-libera-securitatea-si-jandarmii-culturali/


Polifonia sovietologiei (Eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu)

16/05/2015

În prelungirea eseului anterior despre Richard Pipes și viziunea sa asupra totalitarismului, propunem aici o scurtă revizitare a transformărilor esențiale prin care au trecut studiile sovietologice de-a lungul timpului. Mesajul este unul cât se poate de limpede: nu există nimic monocrom în câmpul sovietologiei, fiecare achiziție beneficiază de atenția sporită a grupului de academici, fiecare inovație deschide un orizont al dezbaterii pe care doar cei care stăpânesc contextul evolutiv al disciplinei îl pot adulmeca. Abecedarul sovietologic trebuie să conțină în chip necesar o retrospectivă și o radiografie a acestei științe.

Apariția în 2014 a primului volum din biografia lui Stalin scris de profesorul Stephen Kotkin de la Princeton a redeschis dezbaterea despre destinul și vocația sovietologiei. Ceea ce se degajă acum cu claritate este că acest câmp epistemic nu a fost niciodată unul cu desăvârșire omogen, că au existat și vor continua să existe poziții diferite, uneori divergente, ba chiar ireconciliabile, în interpretarea fenomenelor și personalităților legate, direct ori indirect, de Marele Experiment. Să ne gândim, în acest sens, la diferențele interpretative dintre școala unor Richard Pipes și Adam Ulam, pe de o parte, și intervențiile analitice ale Sheilei Fitzpatrick și ale lui Stephen Cohen. În ce ne privește, pledăm pentru acea nouă sinteză simbolizată de autori precum Kotkin, Yuri Slezkine, David Brandenberger, Michael David-Fox, Jochen Hellbeck, spre a-i numi pe cei mai cunoscuți.

O schiță de istorie conceptuală a sovietologiei este extrem de interesantă din această perspectivă. A fost vorba din capul locului de o abordare transdisciplinară în care se întâlnesc istoria, științele politice, psihologia, sociologia. În prima fază, modelul totalitar, susținut de intelectualii de stânga anti-leniniști emigrați din Rusia, dar și de gânditori germani și italieni, accentul a fost pus pe rolul elitei bolșevice și, mai presus de toate, a Liderului. Atunci a prins ființă perspectiva care interpreta totalitarismul ca model politic global, explicativ atât pentru experiența sovietică (sub Stalin), cât și nazistă. După apariția în 1951 a cărții Hannei Arendt, “Originile totalitarismului”, o capodoperă de filosofie politică aplicată, acest model așeza ideologia în centrul demersului hermeneutic. Teroarea era rezultatul opțiunilor ideologice ferme, a logicii interne a unui sistem de gândire închis. Teza centrală a Hannei Arendt avea să fie dezvoltată în scrierile unor Carl Friedrich, Zbigniew Brzezinski, Robert Conquest. În Europa, principalii exponenți ai modelului explicativ totalitar au fost Raymond Aron și Alain Besançon în Franța, Karl-Dietrich Bracher în Germania, Leonard Schapiro și Zevedei Barbu în Anglia. Abbott Gleason a scris lucruri remarcabile pe tema avatarurilor sovietologiei. Menționăm și scrierile lui Pierre Hassner, influent politolog francez originar din România, fost student al lui Raymond Aron la Paris și al lui Leo Strauss la Chicago.

Odată cu moartea lui Stalin, începe ceea ce Robert C. Tucker a numit deradicalizarea regimului sovietic. Autocrația se vede înlocuită de oligarhia de partid. Se produce dezghețul hrușciovist, dar voluntarismul politic de sorginte leninistă continuă să facă ravagii. “Stagnarea” brejnevistă este urmată de “accelerarea” lui Andropov și perestroika gorbaciovistă. Ulterior, gânditoarea disidentă maghiară Ágnes Heller avea să scrie despre de-totalitarizare ca direcție generală a dinamicii Blocului Sovietic. Fenomenul are loc, evident, în China post-Deng.

Sovietologia începe să recunoască și să identifice faliile și clivajele mult timp ignorate ale sistemului, persistența unor nișe comunicaționale care au continuat să existe în pofida aparenței unui ghețar inexpugnabil. Pe acest fond s-a născut școala revizionistă. S-a încercat, și în parte s-a reușit, includerea în perimetrul analitic a istoriei sociale, deci a studierii unor dimensiuni, să le numim “de jos” (from below), de pildă “frontul cultural”, viața cotidiană, etc. Vechii sovietologii îi era reproșat excesul ideologic, o pasionalitate exagerată în discuția obiectului de studiu. Dar și noua școală a exagerat la rândul ei atunci când a ajuns să minimalizeze dominația ideologică în sistemele partocratice leniniste și să utilizeze termeni precum “pluralismul sovietic”.

Focalizarea pe elitele oficiale a fost și efectul inaccesibilității arhivelor din statele comuniste. Odată liberalizat regimul arhivelor, se produce o mutație în sovietologie prin descoperirea subiectivității, a intimității, a vieții personale ca domeniu demn de analize aprofundate. Se remarcă aici lucrările unor Katerina Clark, Orlando Figes, Jochen Hellbeck cu atât de incitantul volum “Revolution on My Mind: Writing a Diary Under Stalin” (Harvard UP, 2006), Igal Halfin cu a sa remarcabilă lucrare “Terror in My Soul: Communist Autobiographies on Trial” (Harvard UP, 2003).

Apar în acești ani noile biografii ale liderilor bolșevici datorate lui Robert Service, Simon Sebag Montefiore, Françoise Thom, Jörg Baberowski și unor istorici ruși precum Dmitri Volkogonov și Oleg Khlevniuk. Nimic monoton și monocord, așadar, în sovietologia contemporană! Dimpotrivă, găsim aici o polifonie și o polivalență care asigură demnitatea intelectuală a unui indispensabil demers istoric și, așa cum accentua Timothy Snyder în “Tărâmul morții“, moral.


Despotism, fanatism și ideologie: Richard Pipes și totalitarismul (Eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu)

16/05/2015

Figură extrem de influentă a studiilor ruse, sovietice și post-sovietice, istoricul Richard Pipes detestă modelele academice. Tocmai prin curajul interpretativ al demersului său istoriografic și prin utilizarea comprehensivă a informațiilor din arhive, o carte precum Russia Under the Bolshevik Regime (New York, Knopf, 1993) a devenit într-adevăr clasică. Pentru Pipes, ideile contează enorm în istorie, iar studierea bolșevismului ca o doctrină revoluționară, cu o logică internă precisă, este menită să lumineze modul în care s-a născut ceea ce numim, pe urmele lui Martin Malia, partocrația ideocratică, o organizare în care cultul Liderului se confundă cu acela al Partidului și al Istoriei. Era simultan idolatrie și partolatrie într-o sinteză mistică înveștmântată în limbaj scientist.

Verdictul lui Pipes este sever și merită o reflecție serioasă: Oricare le-ar fi fost intențiile, bolșevicii au impus țării lor o tiranie cu efecte îngrozitoare asupra subiecților supuși Marelui Experiment și asupra lumii. Profesorul emerit de la Harvard este departe de a nutri simpatie pentru autorcrația țaristă, dar refuză să-i atribuie o culpabilitate peste aceea reală: acapararea patrimonială a tuturor treburilor statale, inclusiv economia și politica; respingerea cooperării cu grupurile democratice, liberale ori conservatoare; idei și practici obscurantiste, chiar reacționare. Dar, afirmă Pipes, țarului chiar îi păsa de Rusia. Această preocupare explică de ce Nikolai al II-lea (“Nikolaska” cel atât de execrat de fondatorul bolșevismului) nu a dat ordin trupelor să-i masacreze pe revoltații din Petrograd în februarie 1917 și a abdicat, în vreme ce bolșevicii conduși de Vladimir Lenin și Lev Troțki au ordonat o sălbatică represiune împotriva insurecției marinarilor din Kronstadt, în martie 1921. Chiar și așa, Pipes consideră că anul 1917 nu a reprezentat o ruptură completă cu trecutul și că revoluționarii s-au amăgit pe ei înșiși crezând într-un așa-zis moment zero. Pe de altă parte, în viziunea sa, marxismul ar fi fost doar un “combustibil”, o substanță inflamabilă adăugată peste situația reală, dar înapoierea Rusiei este principala cauză pentru calamitățile politice abătute asupra acestei țări în secolul XX.

Bolșevicii au profesat credința revoluționară (evident, de persuasiune marxistă), dar preocuparea lor unică și fundamentală a fost puterea absolută. Cele două fixații, cea ideologică și cea absolutistă, se intersectau în acest câmp de forțe care a distrus orice urmă de pluralism în Rusia și a devenit un mereu expansionist sistem global. Pentru Lenin și camarazii săi, Rusia era spațiul unde puteau să pună în aplicare experimentul social al unui surogat de marxism combinat cu tradiția teroristă locală, indiferent de prețul care urma a fi plătit pentru succesul acestor planuri liberticide.

Într-un capitol extrem de revelator despre comunism, fascism, și național-socialism, Pipes se ocupă de geneza totalitarismului în Rusia lui Lenin. Între timp, subiectul a devenit mai puțin spinos, există o întreagă literatură, inclusiv cartea lui Robert Gellately despre era catastrofelor sociale, dar în anii ’90 era încă rar ca un gânditor de talia lui Pipes să scrie fără inhibiții despre aceste similarități șocante. El argumenta astfel, în chip convingător, că totalitarismele de extremă dreapta au importat și au adaptat tehnici de control mental și de dominație de la Lenin și acoliții acestuia. Profund si riguros, acest capitol este unul dintre cele mai serioase eforturi de a reconsidera însăși noțiunea de totalitarism, un termen contestat de unii politologi și istorici din cauza asocierii sale cu retorica Războiului Rece.

Sistemele totalitare, indiferent de unde se situează pe continuumul stânga-dreapta, trăiesc într-o permanentă stare de urgență, născocesc perpetuu figuri ale inamicului și invocă necesitatea anihilării fără milă a “verminei otrăvitoare”. Există, spre a relua conceptul lui Zevedei Barbu, un cadru mental totalitar. Deși totalitarii bolșevici și naziști au ajuns în cele din urmă la o încleștare mortală, substratul psihologiei acestor mișcări de masă era, în fond, același (lucru scris, între alții, de Eric Hoffer și de Hannah Arendt). La fel și înclinațiile lor ideologice, inspirate de teamă, anxietate și ură. Pipes susține în magistrala sa lucrare că național-socialismul a învățat de la bolșevici tehnicile revoluționare de îndoctrinare și mobilizare. Funcțiile “organului central” de presă, Pravda și Völkischer Beobachter, putem spune, erau aceleași (Scînteia, Rudé právo, Neues Deutschland, Trybuna Ludu, au fost versiuni locale ale Pravdei). Hitlerjugend imita Komsomolul. Regimurile totalitare din Rusia, Italia și Germania aveau în comun o caracteristică principală: o ostilitate viscerală în raport cu democrația liberală. Iar la acest capitol, este incontestabil, prioritatea îi aparținea lui Lenin.

Erudiția și abilitățile interpretative ale lui Pipes sunt uluitoare. Uneori însă, sedus de propriile descoperiri și ipoteze, istoricul tinde să pronunțe judecăți cumva exagerate. Nu poți să nu fi surprins văzând cum leagă el, de o manieră atât de directă, fără necesarele intermedieri, experimentul bolșevic (și izvorul său marxist) de iluminismul european. Pentru Pipes (și aici el se întâlnește cu tezele filosofului politic britanic John Gray), eșecul sovietismului a fost legat de credința extrem de primejdioasă că umanitatea poate fi replăsmuită în funcție de un număr de precepte raționale concepute de elite compuse din intelectuali vizionari. Sigur, asemenea ispite de inginerie socială au defint și definesc radicalismele marxiste și marxizante, dar socialismul european nu s-a limitat la ele. A existat mereu o critică libertară a autoritarismului preconizat de Lenin, Troțki, Stalin, Mao și alți auto-desemnați filosofi-regi.

Chiar Pipes admite că, în pofida pretenției lor că ar aparține marxismului european, Lenin și adepții săi erau de fapt un grup de fanatici. Ei se puteau dispensa de dogmele utopice câtă vreme rămâneau uniți sub stindardul leninist printr-o pasiune de o obstinație care friza insanitatea. Categoria însăși a compasiunii a fost eliminată din codul lor etic. Cum mai târziu Hitler, Himmler și Heydrich vor face din refuzul milei pentru cei “slabi” o virtute supremă a “eticii” rasei nordice.

Cum se spune, finalul încoronează opera. În acest caz, e vorba de capitolul de concluzii privind semnificațiile Revoluției Ruse din octombrie (stil vechi) 1917. Pentru Pipes, și lecția sa ni se pare extrem de actuală, bolșevismul a fost inextricabil legat de istoria, instituțiile și mentalitățile ruse. Ceea ce nu înseamnă că marxismul –o Weltanschauung occidentală– nu a contat în nașterea Behemoth-ului totalitar. Dar pentru ca o anumită încarnare a marxismului (autoritară, militaristă, obtuză, ultra-centralistă, de o infinită intoleranță) să triumfe în Rusia, trebuiau abandonate toate celelalte trăsături ale marxismului: celebrarea subiectivității și a emancipării, opoziția în raport cu orice formă de alienare, spontaneitatea revoltei sociale. Scrie Richard Pipes, și merită să reflectăm atent la această idee: “Indubitabil, teoriile care au inspirat bolșevismul, îndeosebi cele ale lui Karl Marx, erau de origine vestică. Dar este la fel de incontestabil că practicile bolșevice erau endogene, pentru că nicăieri în Occident marxismul nu a condus la excesele totalitare ale leninism-stalinismului”. Poziția lui Pipes poate să-i exaspereze pe partizanii unui “marxism inocent”, lipsit de orice repsonsabilitate pentru bolșevism, dar și pe naționaliștii ruși (cu ecourile actuale în “gândirea Putin”, spre a relua termenul lui Alain Besançon) care blamează Vestul pentru soarta țării lor în secolul trecut. Socotim că diagnosticul lui Richard Pipes este corect. Combinația dintre un marxism simplificat până la frontiera cu absurdul și tradițiile radical-nihiliste și autoritariste ale Rusiei a fost o rețetă sigură pentru ascensiunea unui despotism unic ca intensitate și longevitate.

La rigoare, ceea ce propune Richard Pipes este un accent neo-tocquevillian asupra pericolului pe care îl reprezintă statismul, la care adaugă apoi și o vădită “demonizare” a intelectualilor (mai ales a lui Lenin), pe care îi vede mai degrabă în paradigma tradițională a lui Merle Fainsod (unul dintre fondatorii Centrului de Cercetări Ruse la Universitatea Harvard), nu ca grup social care urmărește transformarea societății, ci ca pe indivizi mânați de dorința de a controla politic treburile cetății. Așa cum spune și Abbott Gleason, Pipes tinde să “reducă agenda umanitară [a acestora] la nimic altceva decât un subterfugiu”, distingându-se astfel de o întreagă serie de gânditori conservatori, de la Edmund Burke încoace, care acceptaseră totuși, chiar și limitat, aspirațiile umanitare ale intelighenției revoluționare (generic). Este ceea ce a atras și critica lui Stephen Kotkin, care a vorbit despre “repudierea trufașă [a lui Pipes] a aspirațiilor, oricât de eronate, a milioane de oameni”. Pipes rămâne însă un autor extrem de erudit care și-a făcut și temele în arhive, și care știe ca puțini alții atât istoria Rusiei, cât și a Europei. Vocea sa nu poate fi ignorată într-o discuție serioasă nici măcar de către cei care, iată, îl contrează pe anumite tronsoane de argument. O discuție epistemică informată, sobră, provocatoare despre istoria Leviatanului bolșevic, nu poate prin urmare să nu îl conțină și pe Richard Pipes.

Recomandări:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/visuri-redemptive-doctrina-lui-marx-%c8%99i-sanctificarea-violen%c8%9bei-un-eseu-de-marius-stan-%c8%99i-vladimir-tismaneanu/

http://www.contributors.ro/global-europa/revolu%c8%9bia-rusa-din-februarie-1917-origini-semnifica%c8%9bii-implica%c8%9bii-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/rosa-luxemburg-lenin-%C8%99i-cauzele-pierdute-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/leninismul-intre-extinc%c8%9bie-ireversibila-%c8%99i-atrac%c8%9bie-recurenta/

http://www.contributors.ro/global-europa/ideile-au-consecin%C8%9Be-despre-marxism-marxologie-%C8%99i-gulag-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 196 other followers