Noam Chomsky, Ken Jowitt și Noua Dezordine Mondială (o reacție rapidă de Vladimir Tismaneanu si Marius Stan)–Updated

19/04/2015

Celebrul lingvist și activist radical de stânga Noam Chomsky, consecvent cu opțiunile sale de-o viață, anunță că, în secolul XXI, Statele Unite se fac vinovate de cea mai gravă campanie teroristă din lumea contemporană. Nimic nou și surprinzător. Ar fi fost spectaculos dacă Chomsky ar fi spus altceva. Tocmai de aceea ni se pare că merită să reluăm aici concluziile recenziei-eseu pe tema scrierilor politice ale lui Chomsky, apărută în “Times Literary Supplement” în data de 10 februarie 1995, semnată de profesorul de științe politice de la Universitatea California din Berkeley, Ken Jowitt. Două viziuni despre pericolele lumii de azi, una apocaliptică și acuzatoare, cealaltă născută din sociologia lui Max Weber, încercând să lumineze, nu să accentueze sursele anxietății din lumea în care trăim.

Iată concluzia eseului lui Jowitt:

“Chomsky’s wrong. There is something new in the world; not the end of history, or the clash of civilizations, or the inexorable terminal decline into criminal anarchy. Rather, we are at a point and in a time when boundaries give way to frontiers, when well-delineated, predictable, familiar practices, institutions and ways of life give way to ill-defined, diffuse, anxiety-producing and violent realities. The kind of time Augustine may have had in mind when he said, “it was not absolute nothingness. It was a kind of formlessness without any definition.” In increasing measure, this is the reality of the post-Cold-War world. And these violent frontier settings (more evocatively and accurately captured in The Bonfire of the Vanities than in World Orders, Old and New), far from being the product of American action, threaten both the United States and the world.”

Chomsky se înșeală. Există într-adevăr ceva nou în lume; nu sfârșitul istoriei ori ciocnirea civilizațiilor, ori căderea terminală inexorabilă în anarhie criminală. Mai degrabă, ne aflăm în punctul și la momentul în care granițele lasă locul frontierelor, când practici, instituții și moduri de viață bine structurate, previzibile și familiare lasă locul unor realități vagi, difuze, creatoare de anxietate și violente. Genul de timp pe care îl avea în minte Sf. Augustin atunci când spunea “nu era neantul absolut. Era un fel de lipsă de formă indefinibilă.” Într-un grad mereu crescând, aceasta este realitatea lumii de după Războiul Rece. Iar aceste structuri violente de frontiere (mai evocator și mai pertinent surprinse în “The Bonfire of Vanities” [Tom Wolfe] decât în “World Orders, Old and New” [Noam Chomsky]), departe de a fi un produs al acțiunii americane, amenință deopotrivă Statele Unite și lumea.

Update: Excelente remarcile dlui William Stearns pe subiectul discutat mai sus: Whether one agrees or disagrees or sometimes agrees or disagrees with the political views of Noam Chomsky, one thing is clear: He is no political scientist. There is no scholarly analysis in his political works–they are all screed. And for someone who is so critical of globalization, he seems to have no problem with the globalizing nature of his ego–he feels he can write about any topic under the sun because he is s “famous linguist.” I would like to write a book review article on his latest book with the title, “Noam Chomsky’s 59th Book.” I couldn’t get through the documentary film “Manufacturing Consent,” not just because of it’s elitist condescension toward media audiences and it’s crude Pavlovian psychology and economic determinism, but because he actually has, at least twice, people introduce him as “the smartest man in the world.” No wonder people like Hugo Chavez like him. Oh!–did I fail to mention that Chomsky claimed that Pol Pot’s genocidal campaign in Cambodia was CIA propaganda?

https://www.facebook.com/tismaneanu

Recomandări:

http://www.curteaveche.ro/noua-dezordine-mondiala-extinctia-leninista.html

http://www.curteaveche.ro/ordinea-mondiala-dupa-leninism.html

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/noam-chomsky-ken-jowitt-%c8%99i-noua-dezordine-mondiala-o-reac%c8%9bie-rapida-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-sta/


10 (zece) punkte: Hannah Arendt (din revista online “LaPunkt”)

18/04/2015

1.” Revoluţionarii nu fac revoluţii. Revoluţionarii sunt cei care ştiu când puterea zace pe stradă şi ei o pot lua.” & „Cel mai radical revoluţionar va deveni conservator a doua zi după revoluţie.” – Hannah Arendt.

2.Hannah Arent despre monumentala sa carte „Originile totalitarismului”: „„Cartea aceasta a fost scrisă având tot timpul în faţa ochilor un fundal atât de optimism disproporţionat, cât şi de disperare fără limite. Ea susţine că Progresul şi Catastrofa sunt două feţe ale aceleiaşi medalii; că amândouă sunt produse ale unei superstiţii, nu ale credinţei. A fost scrisă cu convingerea că ar trebui să fie posibilă descoperirea mecanismelor ascunse prin care toate elementele tradiţionale ale lumii noastre politice şi spirituale s-au dizolvat într-un conglomerat în care totul pare să-şi fi pierdut valoarea specifică ajungând să nu mai poată fi recunoscut de înţelegerea umană, să nu mai poată fi folosit în scopuri omeneşti. Abandonul în faţa acestui proces brutal de dezintegrare a devenit o ispită căreia, s-ar părea, nu i se mai rezistă, nu numai din cauză că procesul de care e vorba şi-a asumat proporţiile măreţiei mincinoase a «necesităţii istorice», ci, de asemenea, pentru că tot ceea ce nu mai aparţine acestei evoluţii pare acum lipsit de viaţă, secătuit de sânge, fără nici un înţeles şi ireal. Nu ne mai putem permite să dăm la o parte răul şi să-l privim efectiv doar ca pe o greutate moartă pe care timpul o va îngropa de la sine în uitare.“”

3.humanitas.ro (Humanitas este editura la care au fost traduse majoritatea titlurilor care au apărut în româneşte ale acestei extraordinare gînditoare): HANNAH ARENDT s-a născut la Hanovra în 14 octombrie 1906. În 1924 s-a înscris la Universitatea din Marburg pentru a studia teologia, dar a sfârşit prin a-şi lua doctoratul în filozofie la Heidelberg (1929), după ce studiase cu Heidegger, Husserl şi Jaspers. A fost arestată de Gestapo în 1933, a reuşit să scape şi s-a refugiat în Franţa. În 1941 a ajuns în SUA, unde iniţial a scris pentru ziarul de limbă germană Aufbau şi a lucrat la Editura Schocken Books, ocupând în acelaşi timp poziţii-cheie în diverse organizaţii evreieşti. A fost una dintre figurile marcante ale gândirii socio-politice contemporane, abordând în lucrările sale cele două mari şi dificile teme ale epocii postbelice: totalitarismul şi antisemitismul. În 1951 a apărut monumentala monografie The Origins of Totalitarianism, în care analiza mecanismelor ce au făcut posibilă instaurarea unor regimuri totalitare, fasciste sau comuniste, este completată de evidenţierea structurilor care le asigură menţinerea, precum şi a consecinţelor antiumane pe care le generează. În 1962 a participat la Ierusalim, ca ziarist trimis de revista The New Yorker, la procesul lui Adolf Eichmann, experienţă descrisă în cartea Eichmann in Jerusalem (Eichmann la Ierusalim, trad. rom. Humanitas, 2008), în care formulează celebra teză a „banalităţii răului“. În anii ’60 şi ’70 a ţinut cursuri la mai multe universităţi (Berkeley, Princeton, Chicago) şi la New School for Social Research (New York). A scris pentru numeroase ziare şi reviste, între care Review of PoliticsJournal of PoliticsThe New YorkerSocial Research. A murit la New York în 1975. La Editura Humanitas au mai apărut Scrisori. 1925- (corespondenţa cu Martin Heidegger, 2007) şi Făgăduinţa politicii (2010).

4.Vladimir Tismăneanu despre Hannah Arendt: „A explora semnificatiile Raului in gindirea Hannei Arendt inseamna a medita asupra tribulatiilor politicii in tumultuosul, spasmodicul si insingeratul secol douazeci. Intelectualii nu se pot sustrage lumii in care le este dat sa traiasca. Volens nolens, trebuie sa ne pronuntam, sa luam pozitie, sa decidem unde ne situam in lupta cu fortele Raului. Cum scria un filosof, „indepartarea de concret umileste”. In propriile mele eseuri de pedagogie a libertatii (cum le numeste Ioan Stanomir), doresc sa ilustrez faptul ca Hannah Arendt nu se insela cind scria ca „atunci cind gindirea si actiunea se despart, spatiul libertatii este in primejdie”.
Opera Hannei Arendt a fost un continuu efort de a conecta chestiunile imediate cu marile dileme ale filosofiei politice. Intre acestea, probleme legate de relatia dintre scopuri si mijloace in actiunea politica, modul in care ideologiile pot deveni forme de inregimentare mentala, abdicarile unor intelectuali in raport cu cintecele de sirena ale utopiilor radicale, fie ele de extrema dreapta sau stinga. Gindirea Hannei Arendt conteaza pentru ca ea a stiut sa vibreze la tensiuni morale sfisietoare si nu s-a pretat la celebrarea unor platitudini stufoase. Gratie ei, intelegem astazi diferit chestiunea stalinismului ca univers al minciunii absolute, precum si pe aceea a nazismului ca delir rasist, ori, spre a relua titlul unei carti de Pieter Viereck, ca metapolitica nihilist-profetica. A fost vorba de ideocratii manicheiste pentru care inventarea inamicului era o necesitate vitala. Ambele ideologii nascocesc si hiperbolizeaza maniacal existenta unor pretinse conspiratii diabolice: iudeo-plutocratia, iudeo-bolsevismul, sionismul, crestinismul, cosmopolitismul lipsit de radacini. Ambele sint exclusiviste, narcisiste, demagogice si moralmente caduce. Ambele detesta trairea fireasca in lume, incurajeaza cultul actiunii si organizeaza ura ca forta sociala.”

5.Un amplu şi faimos interviu cu Hannah Arendt – „Zur person” (cu subtitrare în limba engleză):

 

6.Volumul de scrisori întinse pe durata a unei jumătăţi de secol care pune multe nuanţe uneia dintre cele mai discutate relaţii (inclusiv relaţie de iubire) de lumea intelectuală, cea dintre Hannah Arendt şi Martin Heidegger: http://www.humanitas.ro/humanitas/scrisori-1

7.I-a fost dedicat un film, în regia lui Margarethe von Trotta. Titlul filmului este „Hannah Aredent” şi a fost lansat în 2012.

8.Hannah Arendt, scurt mesaj către marele său prieten şi marele său mentor, Karl Jaspers, atunci cînd acesta a împlinit 70 de ani: “Vreau să vă mulțumesc pentru cei șaptezeci de ani ai vieții Dumneavoastră, care sunt un motiv suficient de gratitudine. Vreau să vă mulțumesc pentru anii timpurii de la Heidelberg când mi-ați fost profesor, unicul pe care am fost vreodată capabilă să-l recunosc ca atare; dar și pentru fericirea și ușurarea pe care le-am descoperit văzând că cineva poate fi educat întru libertate. Din acel moment nu am uitat că lumea și Germania, indiferent de ceea ce pot fi ele pe lângă acest lucru, sunt lumea în care trăiți Dumneavoastră și patria care v-a dat naștere”.. Cu ani în urmă, la nici un an după terminarea celui de-al doilea război mondial, îi scrisese aceluiaşi Karl Jaspers: Sunt mai mult decat oricând convinsă că o existență umană decentă nu este posibilă astăzi decât la marginea societății, acolo unde te întâlnești cu riscul foametei ori al lapidării mortale. În asemenea circumstanțe, simțul umorului este de mare folos”. Mai multe despre relaţia specială de prietenie dintre cei doi mari gînditori ai veacului trecut, aici: http://www.contributors.ro/cultura/hannah-arendt-%C8%99i-karl-jaspers-despre-sublima-frumuse%C8%9Be-a-prieteniei-un-articol-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

9.Un portret al Hannei Arendt pe jewishvirtuallibrary.org: https://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/biography/arendt.html

10.Hannah Arendt: „pentru că cea mai mare parte a experienţei noastre cu politica a fost obţinută pe cîmpul de luptă al forţei brute, e firesc să înţelegem acţiunea politică în termenii constrîngerii şi ai faptului de a fi constrîns, ai conducerii şi ai faptului de a fi condus, căci în aceste categorii se dezvăluie adevăratul sens al oricărei violenţe. Suntem înclinaţi să privim pacea – care, ca ţel, e menită să pună forţa la locul ei şi să-i limiteze elanul distructiv – drept ceva venit de dincolo de spaţiul politicii pentru a ţine politica în frîu; la fel cum suntem înclinaţi să întîmpinăm perioadele de pace, care chiar şi în secolul nostru s-au strecurat între catastrofe, drept acele intervale de cinci sau zece ani în care politica ne lasă să ne tragem sufletul” („Făgăduinţa politicii”)

http://www.lapunkt.ro/2015/04/17/10-zece-punkte-hannah-arendt/


Cine a fost Chivu Stoica? Valetul lui Gheorghiu-Dej

15/04/2015

Dacă a existat un personaj în comunismul românesc cu desăvârșire dominat de personalitatea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, numele său a fost Chivu Stoica. Numele său real era Stoica Chivu, dar istoriografia comunistă l-a transformat în Chivu Stoica, probabil spre a evita o cacofonie. Era mărginit, incult, ranchiunos, cu imense complexe de inferioritate.

Născut în 1908, cel care a fost președintele Consiliului de Miniștri vreme de șase ani (între 1955 și 1961) s-a sinucis cu pușca de vânătoare, aparent în urma unui moment de depresiune, pe 18 februarie 1975. La vremea aceea era doar membru supleant al Comitetului Executiv, fusese practic marginalizat și emasculat politic. Dar avusese momentele sale de glorie, fusese unul dintre baronii lui Dej, ajunsese în vârful Olimpului totalitar din România, tăiase și spânzurase după voie vreme de două decenii.

Dej avea o încredere nemărginită în fostul său camarad, mai tânăr cu șapte ani ca el, de la Atelierele CFR Grivița. Făcuseră parte din organizația de partid ilegală, au fost condamnați împreună în cadrul aceluiași proces al conducătorilor grevelor din februarie 1933, și, asemeni lui Dej, nu a făcut parte din grupul selectat de conducerea clandestină, în consultare cu Cominternul, pentru evadarea de la Doftana (Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, Gheorghe Vasilichi). În variile locuri de detenție, nu a ieșit din cuvântul lui Dej, pe care îl considera lege.

De la prima soție a avut o fiică, Cornelia, măritată Teodorescu. A doua soție a fost Ecaterina Klein, devenită Micu. Măritată inițial Orenstein, Tina Chivu a fost, alături de Melita Apostol, Liuba Chișinevschi, Stela Moghioroș și Sanda Rangheț, spre a le numi doar pe acestea, una din tovarășele de viață și de luptă cu maxim impact politic. Cu Tina, Chivu a avut-o pe fiica sa, Ana (numită astfel, ca și în cazurile unor Miron Constantinescu, Leonte Răutu, Leontin Sălăjan, etc., în cinstea Anei Pauker). Au adoptat un băiat, dar atunci când acesta a călcat cu stângul, a fost desfiat. Ultima soție, Maria Manolescu, a fost ea însăși activistă în aparatul de partid și sindical. În finalul vieții, „tovarășul Chivu” s-a îndrăgostit, se pare, de o infirmieră. Devenise romantic, ori asta a fost povestea diseminată de Securitate. Ultima sa soție a afirmat că și-ar fi scris un fel de „autobiografie” în care ar fi devoalat lucruri grav compromițătoare pentru Ceaușescu. Poate. Dar, în ultimă instanță, ce putea fi mai compromițător decât comportamentul tot mai aberant al lui Ceaușescu însuși?

Oricum, Chivu era epuizat politic și, chiar dacă se lămurise în ce-l privea pe Ceaușescu, cuvântul său era lipsit de orice consecințe palpabile. De fapt, spre deosebire de un Bodnăraș sau un Gheorghe Apostol, ca să nu mai vorbim de un Ion Gheorghe Maurer sau un Miron Constantinescu, era disprețuit de toată lumea.

Chivu Stoica a susținut fără ezitare absolut toate inițiativele lui Dej. Ascensiunea sa a fost de neoprit câtă vreme se bucura de protecția micului Stalin de la București. Era instrumentul cel mai docil al dorințelor politice ale lui Dej, spuse și nespuse. A ajuns membru al Biroului Politic încă de la Conferința Națională din octombrie 1945, a fost reconfirmat la toate congresele care aveau să urmeze. Când Dej a renunțat la funcția de președinte al Consiliului de Miniștri, în 1955, revenind ca prim-secretar al CC al PMR după câtuși de puțin concludentul episod Gheorghe Apostol, Chivu a devenit premier. Era o pălărie imensă pentru pleșuvul său cap. Dar lui nu i se părea câtuși de puțin inadecvată, se complăcea cu voluptate în această augustă demnitate, se întâlnea cu lideri străini, ba mai și juca rolul de campion al inițiativelor de pace în Balcani. Monumentul de primitivism și incultură ajunsese să se creadă om de stat.

Colectivizarea forțată a agriculturii, parte a strategiei staliniste imitată orbește de Dej și grupul sau, s-a petrecut in timpul mandatului de premier al lui Chivu Stoica. Asemeni celorlalți membri ai Biroului Politic, mai târziu ai Comitetului Executiv, a fost responsabil pentru acțiunile regimului ilegitim și criminal. Ca președinte al Consiliului de Stat, a semnat Decretul din 1966 privind interzicerea avorturilor. Consecințele se cunosc, sunt examinate in Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Cultul lui Dej era unul de care beneficiau membrii camarilei sale. Chivu era și el aplaudat, i se ridicau osanale. Dar liderul suprem știa cât de incompetent este personajul, astfel că, în 1961, pe măsură ce România începea să aibă o politică externă ceva mai autonomă, l-a numit pe Maurer ca premier. Cine și-ar fi putut imagina o vizită a „premierului Chivu Stoica” asemeni celei a lui Maurer la Paris, în 1964? Ce-ar fi avut sărmanul Chivu să-și spună cu Charles de Gaulle?

Pe lângă lipsa de inteligență politică, Chivu se remarca și printr-o rară capacitate de a gafa. În mai 1952, la Plenara la care au fost „demascați” cei numiți deviatorii concomitent de dreapta și de stânga (Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu), Chivu s-a aflat în treabă să ia cuvântul și să spună pe șleau ceea ce toată lumea știa, dar nu putea fi rostit. A declarat că grupul deviatorilor a dorit să-l elimine de la conducere pe Dej, deci că miza luptei nu era una principială, cum se spunea în documentele redactate în colaborare cu consilierii sovietici, ci personală. A luat din nou cuvântul, și-a făcut o „aspră autocritică”, spunând că pe el îl ia adeseori gura pe dinainte. Mai precis, că vorbește fără să gândească…

La moartea lui Dej, a sărit imediat în barca lui Ceaușescu, fericit că acesta i-a promis (și i-a și dat) postul de președinte al Consiliului de Stat. În decembrie 1967, la Conferința Națională a PCR, Chivu a fost cel căruia i-a revenit sarcina de a anunța public că îl propune pe Ceaușescu pentru acel post. O glumă a epocii îl numea „cel mai talentat fotbalist”, întrucât și-a dat singur cu piciorul în posterior.

În aprilie 1968 era terminat politic odată cu reabilitarea lui Lucrețiu Pătrășcanu. Ca membru plin al Biroului Politic, făcuse parte din grupul celor care votaseră pentru acea crimă. A fost numit un timp președintele Comisiei de Revizie (supranumită “cimitirul elefantilor”), apoi al Colegiului Central de Partid, dar nu a mai revenit, după 1969, în nicio funcție cu adevărat crucială. A vegetat, cu privilegiile de rigoare, la marginea cercului puterii. Locuia într-o vilă de lux din Cartierul Primăverii, de fapt fosta resedință a lui Leonte Răutu în anii 70 împarțită în două, cu intrări separate, o jumătate pentru Chivu, cealaltă pentru Valentin Ceaușescu și familia sa.

Când a murit, n-a avut parte de funeralii naționale, s-a socotit că nu le (mai) merită. Ieșirea din scenă a vechiului tovarăș Chivu, fostul premier al RPR și șef de stat al RSR, nu avusese loc conform canoanelor de partid. In viziunea stalinistă, sinuciderea este o expresie a lașității. La ceremonia funerară, un bătrân ceferist a luat cuvântul fără permisiune și i-a spus ceva de genul: „Acolo unde te duci, Chivule, spune-i lui Dej că mai suntem unii care luptăm aici”. Un gest ridicol și fără urmări. Ceaușescu nu a fost un uzurpator, cum au afirmat Apostol, Borilă, Drăghici și poate Chivu, ci copilul culturii politice a stalinismului românesc, pe care Chivu Stoica a slujit-o, servindu-l pe Dej cu neabătut și nefast zel.

Fotografiile din text au fost preluate de pe web. Sursa originara este:

http://www.comunismulinromania.ro/

Articolul de mai sus a fost transmis la postul de Radio Europa Libera:

http://www.europalibera.org/content/blog/26957677.html

Textul poate fi ascultat in lectura autorului aici:

http://www.europalibera.org/audio/26957676.html

Recomandări:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/umbra-lui-gheorghiu-dej-gheorghe-apostol-si-avatarele-stalinismului-romanesc/

http://www.contributors.ro/global-europa/cine-a-fost-emil-bodnaras-spion-rus-stalinist-national-si-dinozaur-leninist/

http://www.contributors.ro/global-europa/cine-a-fost-petre-borila-intre-famiglia-comintern-si-familia-ceausescu/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/miron-constantinescu-sau-neputin%c8%9ba-de-a-deveni-eretic/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-a-fost-alexandru-draghici-arhitectul-terorii-staliniste-din-romania/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/un-aristocrat-rosu-ion-gheorghe-maurer-si-pseudo-justitia-comunista/

http://www.contributors.ro/global-europa/moartea-unui-dictator-leninist-amintirea-tovara%c8%99ului-gheorghe-gheorghiu-dej-ve%c8%99nic-vie-in-inima-partidului-a-clasei-muncitoare-a-poporului-un-eseu-de-marius-stan-%c8%99i-vladimir/

http://www.contributors.ro/global-europa/leninismul-lui-ceau%c8%99escu-un-palimpsest-din-balcani-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-a-fost-liuba-chisinevschi-ascensiunea-si-caderea-unei-amazoane-comuniste/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-a-fost-gogu-radulescu-batranul-ilegalist-ca-alibi-al-dictaturii-lui-ceau%C8%99escu/


Venele deschise și bunul sălbatic: Eduardo Galeano versus Carlos Rangel (Un eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu)

14/04/2015
A încetat din viață scriitorul și jurnalistul uruguayan Eduardo Galeano. Născut în 1940, a fost un om al stângii, a contribuit ca nimeni altul la articularea unui discurs radical menit să mobilizeze pasiunile anti-nord americane, ceea ce s-a numit ideologia tiers-mondistă. A fost prigonit de regimul dictatorial, arestat, întemnițat. Ideile sale, îndeosebi din best-seller-ul global “Las venas abiertas de América Latina” (1971), au fost îmbrățișate cu entuziasm de generații întregi de intelectuali ai stângii revoluționare pentru care mizeria și sărăcia își găsesc originile în rapacitatea capitalistă. Teza cărții este expusă încă din titlu: America Latină cea jefuită, trădată, într-un cuvânt al zonei – chingada! Chiar și așa, etalându-și frenetic opțiunea anticapitalistă, Galeano își aduce aminte într-un final cuvintele lui Simón Bolívar: “Nu vom fi niciodată fericiți, niciodată!” Cert este că vreme de patru decenii, “Venele deschise” au reprezentat canonul anticolonialist și anticapitalist în acea parte de lume. Într-un articol de anul trecut din New York Times, jurnalistul Larry Rohter reamintea episodul în care Hugo Chávez, la prima sa întâlnire cu președintele american Barack Obama, îi înmânase acestuia un exemplar din volumul lui Galeano.

Către sfârșitul vieții, Galeano a declarat că regretă simplismul acelei demonstrații și că dacă ar fi să citească o asemenea carte nu ar fi în stare: “I wouldn’t be capable of reading this book again; I’d keel over,” declara Dl. Galeano la un târg de carte din Brazilia. “For me, this prose of the traditional left is extremely leaden, and my physique can’t tolerate it.”

Ulterior, a revenit oarecum asupra acestei poziții, spunând că e vorba de stilul scriiturii, nu de ideile din carte. Volumul a fost tradus și în românește, la Editura Politică, pe vremea lui Ceaușescu, el însuși un susținător al mitologiilor tiers-mondiste.

La polul opus lui Galeano s-a situat gânditorul venezuelean Carlos Rangel (1929-1988). Cartea acestuia, “Del buen salvaje al buen revolucionario” (1976), prefațată de Jean-François Revel și prețuită în egală măsură de Octavio Paz și Mario Vargas Llosa, a contribuit la demistificarea pasiunilor radicale și la demolarea mitologiilor peroniste și castro-guevariste.

Rangel a fost un gânditor de orientare liberală, cu afinități în zona Raymond Aron, Isaiah Berlin și Karl Popper, care a condamnat dictaturile de orice culoare, fie ele de stânga sau de dreapta, civile sau militare.

Privindu-i în oglindă, putem spune că Galeano a fost un profet al stângii, a creat iluzii și s-a îmbătat cu ele, pe când Rangel a rămas un analist lucid al dramelor unui întreg continent. Ultima sa carte s-a intitulat “El tercermundismo” și a demonstrat persistența și riscurile generate de mitul redemptiv al unei Lumi a Treia mereu victimizată, spoliată și prigonită de marile corporații lipsite de suflet și de compasiune.

Recomandări:

http://www.nytimes.com/2015/04/14/books/eduardo-galeano-uruguayan-voice-of-anti-capitalism-is-dead-at-74.html

http://www.contributors.ro/cultura/sofia-imber-colonelul-chavez-si-onoarea-intelectualilor/


Genocidul armean şi etica neuitării (Un eseu de Vladimir Tismaneanu şi Marius Stan)

12/04/2015

Motto: “A ascunde ori a nega Răul este ca şi cum ai ingădui ca o rană să sângereze fără a o bandaja.”–Papa Francisc, aprilie 2015

Masacrarea, in urmă cu 100 de ani, a unui milion şi jumatate de armeni (bărbati, femei, bătrani, copii) a fost prima experiență genocidară din ceea ce un istoric american numeşte era catastrofelor sociale. Acel cataclism exterminist a fost Holocaustul armenilor. Nu a fost vorba de o explozie spontană de ura asasină, ci de un plan precis alcătuit şi sistematic executat de anihilare a celor decretați drept sub-oameni ori chiar non-oameni. A omori un armean, cum mai târziu a omori un evreu, un kulak, un bosniac, un individ aparținând unei colectivități stigmatizată drept superfluă, era ca şi cum ai scăpa de o insectă pernicioasă. Dezumanizarea simbolică pregătea desfiintarea fizică.

Pentru Hitler, masacrul armenilor (termenul de genocid nu fusese conceput incă), a fost proba că umanitatea uită repede, că nu trebuie să te blochezi in reticențe morale. Totalitarismul pariază pe oportunism, laşitate şi amnezie. Evident, şi pe sadism, fie el social ori rasial. In convorbirile cu acoliții sai, Hitler spunea, atunci când explica “necesitatea” exterminării evreimii europene: “Cine-şi mai aminteste azi de lichidarea armenilor?” Infiorător este că multi dintre cei care au comis aceste crime in masă păreau persoane normale, indivizi care “n-ar fi ucis nici măcar o muscă” ( a se vedea cartea Slavenkai Drakulić). N-ar fi vătămat o furnică, dar ar fi masacrat fără milă femei şi copii. Ba chiar ar fi făcut şi fotografii…

Iată reproducerea unui tablou celebru de Arshile Gorky, născut Vostanik Adoyan. Alături de creatiile lui Mark Rothko si Jackson Pollock, opera lui Gorky a reprezentat momentul de maximă glorie a expresionismului abstract american. Artisul a fost el insuşi un supraviețuitor al genocidului, mama sa a murit de foame in 1918…

Este admirabil faptul că Papa Francisc indeamnă umanitatea la neuitarea Răului şi subscriem la cuvintele sale preluate ca motto al acestui articol. In spiritul lui Albert Camus, al Nadejdei Mandelstam, al Monicai Lovinescu, pledăm in scrierile noastre pentru etica neuitării. Indrăznim totusi să ne intrebăm dacă formularea “stalinism” este suficient de limpede ca să se ințeleagă că este vorba de crimele comuniste din secolul trecut, inclusiv cele ale maoismului. Aceste crime impotriva umanității au fost genocidare. Ele trebuie numite, cunoscute, condamnate şi comemorate cu durere si empatie, orice ar spune diversele cancelarii specializate in ocultarea diplomatică a adevărului. Orice ar spune auto-desemnații experți in “igiena lingvistică”.

Recomandăm aici răscolitorul film al lui Atom Egoyan, “Ararat”, si nu mai putin zguduitorul cântec al lui Charles Aznavour, “Ils sont tombés”:

https://www.youtube.com/watch?v=PmNw_7NoWms

https://www.youtube.com/watch?v=kuhj32HChs4

De asemenea:

http://www.bbc.com/news/world-europe-32272604

http://www.contributors.ro/global-europa/anti-totalitarismul-ca-obliga%c8%9bie-morala/

http://boryanabooks.com/?p=4127

http://www.curteaveche.ro/n-ar-face-rau-nici-unei-muste.html


Spiritul revoluţionar, spiritul critic și interogaţiile fierbinţi (Un eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

10/04/2015

Motto: “N-am încredere decât în omul singur, dar in el am foarte multă încredere.” –Mihail Sebastian

Secolul XX a fost unul al fanatismelor ideologice, al utopiilor redemptive și al pasiunilor colectiviste. In anii 30, numiţi de poetul englez W. H. Auden “a low and dishonest decade”, spiritul revoluţionar, încarnat in extremele de stânga (bolșevism) si de dreapta (fascism) a purtat un război deschis împotriva spiritului democratic, liberal, burghez, pe scurt critic. Una din cărtile la care ţinem în chip deosebit, autorii acestui articol, este “Cum am devenit huligan” de Mihail Sebastian (1907-1945).  Apariţia in 1935 a acelei cărti, ca ripostă la controvesele generate de incendiara prefaţă a profesorului Nae Ionescu la romanul “De două mii de ani” (1934), o tentativă de justificare logică a antisemitismului teologic, a devenit ceea ce se cheamă une cause célèbre. Dar nu prefaţa lui Nae Ionescu ne interesează acum, nici mistica politică propagată de acesta. Ceea ce ne propunem aici este să readucem in discutie câteva idei ale lui Sebastian care ni se par de o incontestabilă, dogoritoare actualitate acum, când noi radicalisme populiste si noi ideologii totalitare ameninţă, fluturând drapelul anti-burghez, fundamentele unei ordini întemeiată pe refuzul înregimentărilor oarbe, deci pe spiritul critic. Pentru cei mai tineri e bine să amintim că eseul-pamflet scris de Sebastian, de fapt un manifest anti-totalitar, unul dintre primele la nivel european, a fost interzis în anii comunismului. Cenzorii știau bine de ce. Ideologia rece nu putea admite interogaţiile fierbinţi.

Să spunem că antiteza spirit revoluţionar-spirit critic este prezentă si într-un eseu faimos al lui Leszek Kolakowski publicat, în traducere franceză, cu prefata lui Jorge Semprun. Pentru Kolakowski, mentalitatea revoluţionară este una care opune salvarea imediată, totală si absolută, damnaţiunii totale, la fel de definitivă si absolută. Deci “totul sau nimic”. Altfel spus, revoluţionarii nu cred in purgatoriu. (v. Leszek Kolakowski, “L’esprit révolutionnaire”, Paris, Médiations/Denoel, 1985, pp, 14-15). Asa gândeau și revoluţionarii mistici din România anilor 30, fie ei leniniști sau fasciști, admiratori ai Cominternului sau ai Căpitanului.

Scrie așadar cu acută luciditate Mihail Sebastian in 1935, in plin război civil internaţional, spre a relua conceptul politologului exilat german Sigmund Neumann: “Comunistii si fascistii isi fac din ‘spiritul de cazarmă’ axa actiunilor lor politice. Mai mult decat atât: justificarea lor morală. ‘Omul in unformă’ este tipul de grandoare umană, pe care experienţele extremiste de dreapta si de stânga incearca să-l impună timpului nostru. Cămășile negre, brune, albastre si verzi simplifică violent ideile, atitudinile, si sentimentele reducându-le la o culoare, la un semn, la un strigăt”. Altfel spus, spiritul revoluţionar, intotdeauna profetic si maniheist, uniformizează, masifică, sterge diferenţele de personalitate, reduce totul la numitorul comun al obedienţei cazone. Spiritul revoluţionar se pretinde creator, este in fapt nihilist.

Scrie Sebastian mai departe despre modul in care tiraniile totalitare pariază exact pe dorinta de supunere si pe voluptatea auto-emascularii autonomiei persoanei: “Se retează astfel dintr-odată toate indoielile posibile, se strivesc nuantele, se tesesc sub o formdabilă presiune nivelatoare positiile personale de gândire. Nu ramân in joc decât doua-trei adevăruri absolute si nebuloase, asupra cărora nimeni nu are voise să se intrebe, dar pentru care toata lumea trebuie să moara. Da,da–alb, negru. Atat. Restul e suprimat, sters din constiinta noastră, sterilizat in sensibilitatea noastră. Cu o camasă, cu un imn, cu un salut si cu o insignă, ai rezolvat toate problemele, ai găsit toate răspunsurile. Vrei o religie? Iată o carte de membru. Vrei o metafizică? Iată un imn. Vrei o pasiune? Iată un sef”.

Este vorba, spune Sebastian, de extazul omului in uniformă: “O suta de mii de tineri care ridică intr-o arenă bratul drept in sus, o sută de mii de brate tresărind parca dintr-un singur umăr, este o masină care flatează nu stiu ce instinct de putere, nu stiu ce senzatie biologică”. Da, există ceva ce tine poate de instinctul mortii detectat de Freud in aceasta frenezie a supunerii. In 1935, scriitorul romano-evreu Mihail Sebastian anticipează demonstratiile unor Elias Canetti, Arthur Koestler, George Orwell, Manes Sperber: “Corurile, marsul in cadentă si simbolurile vagi, aceste betii psihologice, sunt materia primă a oricarei dictaturi. Că sunt dezonorante sau nu, putin interesează. Ele sunt eficace, si asta e de ajuns. Există un singur dusman care le poate sta impotrivă: spiritul critic. De aceea, orice dictatură, fascistă sau comunistă, debutează prin suprimarea lui…. Noaptea de chef va trece insă, si in zori va veni dezgustul. Noptile de chef tin uneori foarte mult in istorie: ani si decenii, dacă nu veacuri. La sfarsitul lor, dezgustul insă vine fără gres. … Marxismul si fascismul pot cuprinde o sută de adevăruri politice si economice decisive, dar amandouă pornesc de la o groaznică ignorare a omului. Este si in marxism, si in fascism o lipsă de viată si un abuz de scheme care le face din capul locuului artificiale. Acest lucru se va răzbuna astăzi sau peste o sută de ani, dar se va răzbuna. … Se circulă greu astăzi prin lumea ideilor, fără uniformă. Spiritul critic n-a avut niciodata uniformă. E un civil”.

Spiritul revolutionar se prevalează de categorii politice “tari”, imparte lumea in tabere ireconciliabil opuse, in prieteni si dusmani. In România, cel putin, acestea sunt vorbe fără noimă, afirmă Sebastian, iar diagnosticul său uimeste prin perenitate: “…’stânga’ si ‘dreapta’ romanească adăpostesc cele mai variate compromisuri, cele mai fanteziste contradictii. Lipsei lor de continut politic li se adaugă o gravă lipsă de sinceritate personaăa care le goleste de orice continut. E o discrepanţă strigătoare intre ceea ce spun oamenii si ceea ce fac ei, e un dezacord intre scrisul lor si viaţa lor. Democraţi cu scandaloase averi, socialisti cu strălucitoare cariera mondenă, teologi cu chef si temperament–e prea plină societatea noastra de asemenea exemplare pentru a ne mai osteni să credem in ‘democraţia’, in ‘socialismul’ si in ‘ortodoxia’ lor”. Aceste cuvinte au fost scrise acum 80 de ani, dar avem impresia că ele surprind o realitate care ne este, vai, extrem de familiară…

http://www.libhumanitas.ro/cum-am-devenit-huligan-humanitas-2008.html


“Viața e cobaiu soartei”: Neuitatul Alex. Leo Șerban

09/04/2015

Alex. Leo Șerban a fost un prieten drag, un om extraordinar, o fiintă de o ardentă intensitate etică, de o blândețe si de o candoare cum rar mi-a fost dat să intâlnesc. Critic de film prin instinct si vocație, era in egală masură un un intelectual de o modernitate formidabilă, atent la pulsațiile a ceea ce numim Zeitgeist. Tocmai pentru că era de o autenticitate profundă și cât se poate de reală, ii repugna orice cabotinaj, orice impostură, orice psitacism snob. Leo era un critic de o sensibilitate unică si tocmai de aceea de o mare vulnerabilitate. Am fost impreună patru zile la New York in decembrie 2010, am petrecut serile impreună cu el, cu Mihai Chirilov, cu Nae Caranfil, cu Corina Șuteu si fiica ei Elvira, cu Oana Radu, cu Silvia Rogozea, cu Monica Bârlădeanu si Bobby Păunescu, cu Tudor Giurgiu, iar diminețile am avut sansa sa fim impreună cu Mariana Mihuț si Victor Rebengiuc. Impreună cu Leo am prezentat la Festivalul de film românesc de la Tribeca “Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”, filmul lui Andrei Ujică. Gândurile noastre convergeau, ne-am ințeles si ne-am completat cum rar mi s-a mai intamplat vreodată cu cineva. Am vazut acolo filmul lui Cristi Puiu, “Aurora”, am vorbit mult cu Leo după aceea despre similitudinile dintre viziunea lui Puiu si aceea a lui Camus din “L’Etranger”. Aceeasi disperare a căderii irezistibile, aceeasi solitudine a trăirii ineluctabilei nefericiri, parte ghinion ontologic, parte libertate a auto-distrugerii.

Intr-o dimineață ne-a scos Ștefan Benedict să vedem galerii pe Madison Avenue, apoi am mers in trei la Met. Acolo ne-am intalnit cu marele regizor de teatru Gabor Tompa. Nu voi uita niciodată comentariile lui Leo in fața post-impresionistilor. Era mereu intr-o alertă culturală si moral. Cand am scris pe Contributors despre acel festival excepțional organizat de ICR New York, s-au găsit unii să posteze mesaje sarcastice. Leo le-a răspuns imediat. Intervenea, oricat de suferind era, pe varii forumuri, risipindu-si energia pentru a taxa nesimțirea. O facea senin, cu umor, fără urma de severitate enervată. Tot de o briliantă seninătate a a fost in timpul unui pranz in Greenwich Village unde am mers in trei, Leo, Corina si cu mine. Vestea morții sale (8 apirilie 2011), atât de timpurii, atat de nedrepte, am aflat-o chiar in hotelul new-yorkez (“Jolly”) unde stătuserăm in 2010, Leo si ceilalti oaspeti ai Festivalului.

Noul val al fimului romanesc ii datorează enorm lui Leo. Curajul sau estetic, viziunea de o prospețime si de o profunzime impresionante, umorul sau contagios, bunătatea atat de firească a acestui om au facut posibilă schimbarea de paradigmă in interpretarea a ce poate aduce original filmul românesc. Nu si-a propus poate acest lucru, nu a anticipat cată rezistența stupid-reacționară i se va opune lui si celor care gandeau ca el. A fost criticul care a asigurat o schimbare de direcție in discursul despre film in România. Și-a asumat o conditie existențială pentru care mulți in România si nu doar acolo nu au avut si nu au ințelegere. A fost el insusi cu o bucurie a vieții menită sa ne intărească pe toți cei din jurul sau. Mesajele sale pe forumurile unde bântuiau marxistii ludici si alți nostalgici ai diverselor totalitarisme erau incisive, mordante, de un haz irezistibil si, in fond, nimicitoare prin umor…

Detesta ascunzisurile lase, camuflajele nedemne, era intotdeauna bucuros cand putea fi franc si direct. In fapt, nu putea fi decat astfel: onest, transparent, franc si direct. Asa au fost articolele sale din “Dilema”, din “Idei in Dialog”, din alte reviste. Asa sunt toate scrierile sale. Asa a fost prietenul nostru, neuitatul Leo. Mi-a vorbit despre magia nocturnă din Buenos Aires, orasul in care alesese să-si inceapă a sa despărțire de România. Mi-a promis ca va fi ghidul meu cind si dacă voi ajunge vreodată la Lisabona, alt oras unde trăise si de care era indrăgostit (nu mai vorbesc de mare sa iubire care a fost New York-ul). Luind trenul vinerea trecuta dinspre Washington catre Penn Station, la New York, am citit pe drum, in “Lettre Internationale” (numărul din primavara anului 2010), un articol al scriitorului columbian Hector Abad intitulat “Pagini de buzunar”. Este vorba de o borgesiană istorie autobiografică privind soarta a cinci sonete (reale? imaginare”? veritabile? apocrife?) de Borges. Nu stiam, atunci cand citeam acest text si mă gandeam la Leo, că in aceeasi seară aveam să aflu vestea insuportabilă a sfarsitului său. Intre timp, cartea lui Abad a aparut in româneste, la Curtea Veche Publishing, in minunata traducere a Marianei Sipos. Ne-am propus, Marius Stan si cu mine, să scriem despre ea. O vom face…

Ya somos el olvido que seremos…

Suntem uitarea ce-o sa fim curand…

Titlul acestui articol contine cuvintele de incheiere ale ultimului mesaj postat de Leo pe twitter. Imi imaginez că acolo unde este Leo acum el poartă in fine cu Susan Sontag acea conversatie pe care si-o va fi visat despre film, imagine, fotografii, istorie, violentă, represiune (de orice fel), transgresiune, eliberare si maladie ca mod de mantuire.

Recomandări:

http://www.revista22.ro/ultimul-Serban-54854.html

http://www.curteaveche.ro/blog/2014/08/25/o-poveste-columbiana-suntem-deja-uitarea-ce-vom-fi-de-hector-abad-haciolince/

http://www.contributors.ro/cultura/viata-e-cobaiu-soartei-in-memoriam-alex-leo-servan/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 194 other followers