Destin de disident: Paradoxalul Aleksandr Zinoviev

25/03/2015

Fenomenologia disidenţei, cu ale sale eroisme sublime si, uneori, cu ulterioare derapaje ce te lasă perplex, este una ce-si asteaptă cronicarul. Aleksandr Zinoviev (1922-2006), unul dintre cei mai cunoscuţi disidenţi sovietici, a fost un personaj controversat: dupa ce a oferit in anii 70 si la inceputul anilor 80, unul dintre cele mai convingătoare diagnostice ale comunismului, a devenit un critic extrem de sever al gorbaciovismului, scriind chiar un eseu intitulat „Katastroika”. După perioada exilului la Munchen, a revenit in Rusia unde s-a manifestat ca un inversunat critic al lui Boris Eltin. A susţinut exact ideile pe care cândva le atacase cu o devastatoare forţă analitică. De fapt, Zinoviev a fost mereu un intelectual sfâsiat. A detestat sovietismul, insă , in unele interviuri si eseuri, chiar in anii 80, a găsit elemente „pozitive” in modelul sovietic. S-a dorit fondatorul unei stiinţe comunismologice. A crezut că sovietismul este etern si a fost socat când a asistat la prăbusirea sistemului. Imi amintesc de o conferinţă la New York, in octombrie 1987, când, in prezenţa multor disidenti si intelectuali critici din Europa de Est, Zinoviev a declarat că reformele lui Gorbaciov sunt doar praf in ochi menit să camufleze dorinţa de conservare a sistemului.

Titlul interventiei sale, de un scepticism nemărginit, era „Crocodilii nu pot zbura”. Ei bine, au zburat. Erau acolo Agnes Heller, Ferenc Feher, Eduard Kuznetsov, Aleksa Djilas, Dorin Tudoran, Mihai Botez, Geza Szocs, Aleksander Smolar, Jakub Karpinski, Helmut Sonnenfeldt, Jerzy Kosinski, Irena Lasota, Midge Decter, William Luers, Carlos Franqui, Humberto Belli, Richard Pipes, Susan Sontag, Carl Gershman, Daniel Pipes, Svetozar Stojanovici, Mihajlo Markovici, Michael S. Radu, Paul Hollander, Jan Vladislav, Antonin Liehm, Andrei Brezianu, Alvin Z. Rubinstein, Carlos Alberto Montaner. Lui Janos Kis autoritatile regimului comunist din Ungaria i-au refuzat pasaportul. Textul lui Miklos Haraszti, “Paradigma cizmelor”, a fost citit de Steve Wasserman, pe vremea aceea editorul seriei “The New Republic Books”. Pregatind conferinta, l-am vizitat pe Aleksandr Zinoviev intr-o seara, in vara acelui an, la Munchen. Avea pe pereti propriile picturi, cu lupi, tigri si alte asemenea lighioane. Privire fixă, discurs monocord, complet self-absorbed. Volumul cu prezentările de la acea conferinta, inclusiv cea a lui Zinoviev, a apărut, coordonat de Judith Shapiro si de mine, la editura Macmillan in 1991.

Pe la mijlocul anilor 80, Zinoviev a dat un lung interviu „Europei Libere”. Discutia cu George Urban a apărut in lunarul britanic „Encounter” sub titlul „Portretul disidentului ca om sovietic” si a provocat multe discutii. Stilul lui Zinovier era să pretinda că găseste raţionalitatea poziţiei pe care de fapt o submina. Ii plăcea să contrazică si să pălmulască orice prejudecată. De aici si voluptatea creării unor situatii moralmente revoltătoare, precum apărarea menţinerii mumiei lui Lenin in Mauzoleul din Piaţa Rosie.

„Eroul tineretii noastre” se intitulează eseul literar si sociologic scris de Zinoviev la inceputul anilor 80 despre Stalin si stalinism. Multe din ideile acestui eseu, deopotrivă fascinant si iritant, au fost reluate in anii recenti. Cum relata „The Economist” in necrologul consacrat lui Zinoviev, intrebat de Vladimir Bukovski cum era posibil ca tocmai el să ajungă să-l apere pe Stalin, Zinoviev a răspuns: „Oricine il poate ataca pe Stalin. Este mai interesant să găsesti argumente in favoarea lui; fără el, familia mea ar fi ramas formată din tărani”. Evident că era vorba de o exagerare menită să-l exaspereze pe Bukovski. Si totusi, cand acesta i-a replicat că milioanele de victime ale stalinismului au fost un pret cam mare pentru ascensiunea socială a familiei lui Zinoviev, filosoful a acceptat imediat critica. Antistalinismul era de fapt convingerea sa profundă, iar joaca de-a explicatiile sociologice nu era decit o alta faţă a naturii fundamental pesimiste a viziunii sale despre lumea in care ne este dat să trăim.

Logician de mare clasă, a cultivat paradoxul, sarcasmul si umorul negru. A scris romane si eseuri care au influenţat puternic viziunea intelectualilor vestici despre comunism. Impactul scrierilor sale a fost uneori comparat cu cel al operei lui Soljeniţin. Pentru intelectualii din statele comuniste, scrierile lui Zinoviev, acest Swift al „socialismului real”, au contat imens. As aminti influenţa sa asupra interpretării socialismului lui Ceausescu in dialogul dintre Dan Petrescu si Liviu Cangeopol, „Ce-ar mai fi de spus? Convorbiri libere intr-o tara ocupata””. Romanul sau, „Inăltimile abisale” a fost publicat in Elvetia in 1976. Tot acolo a aparut si “Viitorul luminos”. Pe vremea aceea Zinoviev era inca profesor la Facultatea de filosofie a Universităţii din Moscova, autor al unor studii respectate de logică simbolică. Cunostea marxismul mai bine decât mulţi dintre profitorii regimului bolsevic. In carte, descria viaţa din orasul Ibansk (ma abţin sa propun aici echivalentul românesc!), atmosfera de ipocrizie, infinit plictis si cras oportunism din acel loc emblematic pentru viaţa din URSS in timpul lui Brejnev. Zinoviev avea placerea combinării ficţiunii cu documentul sociologic precis. Si-a construit o autobiografie menită să prezinte contradicţiile inevitabile din viaţa a ceea ce el insusi a identificat drept Homo Sovieticus.

Apropierea lui Zinoviev de Ghenadi Ziuganov si PC al Federaţiei Ruse, exaltarea memoriei lui Lenin si sustinerea pentru Slobodan Milosevici, socantele declaraţii despre Stalin (intre altele, a sustinut că Stalin avusese dreptate să-l aresteze in anii 30 ca „terorist”), i-au facut pe mulţi să se indoiască de trecutul disident al lui Zinoviev. Cred insă că este o eroare să judecăm o biografie prin erorile din finalul unei vieţi. Iar aceste erori trebuie la rândul lor privite ca expresie a unei formule psihologice a unui personaj dostoievskian. Cu cuvintele unui fost deţinut politic, Serghei Miheiev, putem spune că Zinoviev a fost un om „nu tocmai sănătos si mai degrabă idealist, sensibil, emotiv si plin de contradicţii”.

http://www.clivejames.com/pieces/shadows/zinoviev-laughter

http://www.theguardian.com/news/2006/may/19/guardianobituaries.russia

http://www.waterstonesmarketplace.com/Debates-on-the-future-of-communism-Professor-Vladimir-Tismaneanu/book/1532037

Pentru comentarii:

Destin de disident: Paradoxalul Aleksandr Zinoviev


Exerciții sovietologice: Tovarășul Isaac și Sir Isaiah

24/03/2015

Sunt greu de găsit două personalități intelectuale mai radical diferite decât autorul biografiei clasice a lui Troțki și cel al celebrului volum “Russian Thinkers”. Tovarășul Isaac (Deutscher), așa cum era numit de intelectuali cu simpatii similare de stânga, a fost îndrăgostit de grandioase generalizări hegeliano-marxiste și venera eroii istorici (categorie care îi cuprindea pe Lenin, Stalin și Troțki). Sir Isaiah (Berlin) era prin natura lui un sceptic, rezervat în raport cu utopismul, disprețuia radicalismul de orice coloratură și prețuia mai mult decât orice realismul (the sense of reality). Deutscher a fost un adept al determinismului monist. Berlin a fost atașat pluralismului agnostic. În timpul Războiului Rece, cei doi gânditori, ambii născuți în Imperiul Rus din familii de evrei cu lungă tradiție rabinică, ambii emigranți (la vârste diferite, desigur) în Anglia, ambii captivați de cultura rusă, au ajuns să personifice două viziuni incompatibile asupra politicii, istoriei și moralității.

O importantă distincție trebuie făcută de la început: în timp ce Deutscher a devenit  membru al  Partidului Comunist Polonez în ilegalitate, în anii douăzeci, Berlin nu a fost niciodată membru al vreunei sectei leniniste. Este adevărat, tovarășul Isaac a rupt cu staliniștii și a devenit un marxist independent, un influent jurnalist și un apreciat istoric. Dar el nu a renunțat la o concepție romantică privind bolșevismul timpuriu ca fântână a speranței revoluționare. A admirat intransigența, atașamentul tenace pentru visul revoluționar ultim menit să îndeplinească planul secret al Istoriei. Pentru Berlin, o astfel de atitudine nu avea niciun sens. Detesta teleologiile spectaculoase și îl admira pe Alexander Herzen, gânditor rus care s-a opus constant radicalismului nesăbuit. Precum Herzen, care în multe privințe a fost modelul său intelectual, Berlin a refuzat să creadă că istoria (întotdeauna cu „i” mic) se dezvoltă în conformitate cu un libret ezoteric.

David Caute oferă în volumul său Isaac & Isaiah: The Covert Punishment of a Cold War Heretic (Yale University Press, 2013) o poveste captivantă, chiar dacă uneori discutabilă, despre animozitatea pătimașă, ostilitatea acerbă și conflictul profund care pot explica eșecul lui Isaac Deutscher de a obține recunoașterea academică pe care mulți considerau că o merită din plin și pe care alții o vedeau drept total nejustificată. Cu alte cuvinte, conform lui Caute, refuzul ferm al lui Isaiah Berlin de a susține angajarea lui Deutscher de către Universitatea din Sussex a fost momentul care a ucis carierea profesorală a istoricului.

De fapt, ceea ce Berlin a făcut a fost să împărtășească cu factorii decizionali dezaprobarea sa profundă și constantă a lui Deutscher ca istoric al bolșevismului și ca intelectual public. Și-a formulat scrisoarea în termeni duri, iar acest lucru a avut indubitabil un impact imediat. Dar încetarea negocierilor dintre Sussex și Deutscher nu îi poate fi imputată lui Berlin. Cu toate acestea, se poate specula că dacă Berlin nu ar fi scris acel mesaj confidențial către vice-președintele universității, John Fulton, pe 4 martie 1963, Deutscher ar fi făcut parte din corpul profesoral al Sussex-ului, așa cum fusese planificat inițial.

De fapt, ani după acest incident, Berlin a fost preocupat de numeroasele zvonuri conform cărora el ar fi fost personajul negativ, netrebnicul, în persecuția ideologică a lui Deutscher. În timp ce pentru Berlin a fi marxist nu era un impediment pentru ca o persoană să devină profesor universitar bona fide, el nu avea răbdare cu apologeții lui Lenin. Din perspectiva lui, Deutscher era emblematic pentru această categorie pe care el o disprețuia. Scrisoarea sa a fost necruțător de directă, dar și neîndoios sinceră: „Scrisoarea dumneavoastră îmi ridică o dilemă implacabilă. Candidatul pe care l-ați menționat (Deutscher) este singura persoană a cărei prezență în aceeași comunitate academică ar fi pentru mine de netolerat din punct de vedere moral. (…) Domnul respectiv este singurul pentru care am astfel de sentimente…și evident nu consider că opiniile personale, în special cele de stânga, sunt un obstacol în vreun fel pentru o nominalizare profesorală din partea dumneavoastră sau a oricărei alte universități în Anglia în acest moment” (p. 279). Consider că asemenea cuvinte nu aparțin unui adept inveterat al Războiului Rece care instigă la vendetă academică.

El însuși un cercetător al istoriei intelectuale și fost absolvent al colegiului All Souls la începutul anilor șaizeci, Caute examinează două destine individuale implicate în formularea unora dintre cele mai agonizante întrebări ale timpurilor noastre: De ce a eșuat revoluția bolșevică? A fost Stalin moștenitorul real al lui Lenin sau un veritabil trădător al cauzei bolșevismului umanist? Era posibilă reformarea Uniunii Sovietice?

Unii, precum Deutscher sau bunul său prieten Ralph Miliband, au considerat că exista un socialism originar care a fost întinat de tragedia sovietică („socialismul real existent”). Berlin, precum Leszek Kolakowski după ruptura cu iluziile timpurii, a văzut rădăcinile stalinismului în pedagogia totalitară leninistă și chiar în hybrisul ideologic radical al lui Marx. Cu toate acestea, nu a scris niciodată despre Marx în același spirit de moralitate scandalizată pe care l-a rezervat pentru Lenin. Pentru Berlin, Deutscher nu a fost un eretic veritabil, ci un predicator leninist extrem de inteligent.

Deutscher a murit la vârsta de șaizeci de ani în 1967. Nu știm cum ar fi  reacționat la schimbările revoluționare ale lui Gorbaciov. Sau de fapt știm: ar fi sperat că flacăra revoluției din Octombrie putea fi reaprinsă și că testamentul nerealizat al lui Lenin urma să fie în sfârșit pus în practică. Troțki ar fi fost în sfârșit răzbunat. Știm desigur că niciuna dintre aceste așteptări nu a devenit realitate. Toate predicțiile majore ale lui Deutscher s-ar fi dovedit eronate.

Până în ultima zi a vieții sale, Deutscher a sperat că un Mântuitor va ajunge la putere în Rusia care să salveze ceea ce el credea cu pasiune că era promisiunea abandonată a eliberării universale. Pentru Berlin o asemenea judecată era irațională. Din punctul său de vedere, comunismul era o  catastrofă  istorică, „un eșec absolut și, acolo unde există, are mai multe crime oribile pe conștiință decât cele mai teribile prigoane religioase” (p. 78). Mai mult decât atât, precum jurnalistul si istoricul politic Leo Labedz (un alt imigrant polonez), el îl considera Deutscher drept un impostor intelectual, un manipulator al faptelor istorice și un ideolog care se pretindea erudit. Aceasta este de altfel ideea esențială: interpretarea comunismului promovată  de Isaac Deutscher a rămas marcată de idealizarea timpurilor lui Lenin. Deutscher l-a criticat vehement pe Orwell și l-a disprețuit pe Koestler. Cel din urmă, conform lui Deutscher, cultiva un „misticism al cruzimii”. Era un renegat nevrotic care convertea propriile obsesii în argumente morale.

Într-o perioadă în care claritatea morală era disperat necesară, Deutscher a preferat să ofere echivocuri și ironii anti-anticomuniste. Nu este de mirare că Berlin nu a tolerat o astfel de atitudine. Problema nu a fost că  Deutscher era marxist. Caute îl citează pe Berlin afirmând că nu ar avea nicio problemă cu E. H. Carr și Eric Hobsbawm. Acești doi istorici, neîndoielnic marxiști, au rămas atașați realității și nu au distorsionat faptele în conformitate cu propria agendă ideologică.

Pentru Berlin, nimic nu era mai toxic pentru istorie, din punctul de vedere al proiectelor intelectuale, decât ambiția de a descoperi legile istoriei și de a lega cu nonșalanță comportamentul uman de norme absconse, impersonale. La suprafață ținta criticii sale a fost doctrina oraculară a lui Marx, dar cea imediată a fost Deutscher, din ce în ce mai influent, și reflecțiile sale teleologice. În domeniul studiilor sovietice, Berlin a admirat lucrările lui Leonard Schapiro și cele ale sovietologilor americani. Pentru Deutscher, acestea erau iremediabil superficiale și partizane, saturate de prejudecăți menșevice și fobii ale Războiului Rece. Pentru Berlin, a primi lecții despre Marx și Hegel de la o persoană  pe care o considera un filosof diletant era de negândit. Deși cu certitudine un om generos, tovarășul Isaac era un iluminat, un ideolog fanatic (true believer). Nu a acceptat niciodată apostații. Îi considera lipsiți de onestitate morală și îi displăceau politic. Toleranța sa pentru erezie era limitată la cei care alegeau să nu rupă radical cu Evanghelia bolșevică.

(O primă versiune a acestui text a apărut ca recenzie în revista International Affairs, vol. 90, no. 1, 2014. Traducere din limba engleză de Bogdan C. Iacob)


Ispita fascistă a tovarășului Putin (Un eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

23/03/2015

Vladimir Putin a devenit campionul global al barocului comunisto-fascist. În aceste zile, la hotelul “Holiday Inn” din Sankt Petersburg, sub patronajulul partidului “Rodina” de orientare putinistă, are loc ceea ce antifrastic se numește “Forumul Conservator”. Sunt prezenți reprezentanții unor formațiuni extremiste, neo-naziste, nostalgicii “Ordinii Europene” proclamate de Hitler și maniacii suprematismului alb, antisemiți de toate culorile, xenofobi isterici și alte creaturi pe care, în chip normal, le numim crackpots. Cei care au încercat să protesteze au fost ridicați de poliție.

Așadar, în apropierea aniversării a șapte decenii de la victoria împotriva Germaniei naziste, fostul locotenent-colonel KGB, cel care se jură urbi et orbi că venerează sacrificiile sovietice din acel teribil carnagiu mondial, mai brutal și mai sângeros decât orice a cunoscut omenirea până atunci, devine complicele unei reuniuni revanșarde de cea mai abjectă formulă fascistă. Această adunare are loc în orașul de pe Neva, Leningradul celor 900 de zile de supraviețuire în condițiile atroce ale blocadei. Dar este și orașul lui Putka și al mafiei care l-a adus la putere.

Ce-l unește pe Putin cu acești gangsteri politici deghizați în oameni politici? Simplu spus, oroarea de diversitate și de pluralism. Se zvârcolesc în mormânt scritori precum Konstantin Simonov, Aleksandr Tvardovski, Ilya Ehrenburg, Anna Ahmatova, Vasili Grossman, Mihail Șolohov, Aleksandr Soljenițîn — menționăm deliberat autori altminteri foarte diferiți, dar în mod cert cu toții anti-naziști.

Putin se joacă în aceste momente cu focul. Idila cu extremismul (de dreapta ori de stânga) nu poate duce decât la dezastre. Când Hillary Clinton a propus analogia între invazia Crimeii, acum un an, și cea a Cehoslovaciei, de către Hitler, au fost unii care au protestat. Mai sunt și acum destui, convinși sau stipendiați, care vorbesc despre “legitima apărare” a lui Putin și a camarilei sale. Timp în care hoțul strigă “Prindeți hoțul!”, acuzând de fascism Maidanul și alte expresii ale libertății civice.

A sosit din plin momentul să se renunțe la gândirea deziderativă, la ceea ce se cheamă wishful thinking. Putin este un dictator amoral căruia principiile dreptului internațional nu-i spun absolut nimic. El disprețuiește statul de drept și nu crede decât în forță. Este anti-occidental și anti-liberal în chip visceral. Cum scrie Alain Besançon în eseul tradus și prefațat de noi doi, Putin este urmașul sovietismului, împărtășește cu Lenin, Stalin, Hrușciov și Brejnev oroarea de libertate, de ceea ce înseamnă autonomia individului. Se regăsește în cultul disciplinei cazone, în imnurile și marșurile imperialiste, în doctrinele rasiste care inspiră, în unele privințe, proiectul eurasiatic. Nu are ce oferi poporului rus decât arme, agresiuni și circ de tipul Olimpiadei de la Soci (adevărată potemkinadă). Avem de-a face cu un regim corupt  integral și iremediabil, cu o metastază a abjecției și a turpitudinii.

Putin pariază pe starea de spirit disperată din Rusia acestor vremuri. În acest sens, ispita fascistă pe care o încarnează el este similară celei despre care a scris istoricul Fritz Stern când s-a ocupat de ascensiunea nazismului. Alianța extremei drepte vestice care îl glorifică pe Putin (probabil subvenționată de acesta) își zice “Pace și Libertate”. În fapt, e vorba de sclavie și război. Cine ignoră acest lucru nu pricepe natura sistemului putinist și adevăratele sale obiective. Ignoranța, în acest caz, duce în mod cert la catastrofă. Dacă sunăm cassandric în acest text, o facem cât se poate de responsabil, convinși că doar rezistența la acest proiect liberticid poate salva omenirea de un Armageddon — sau, de acea “apocalipsă într-o singură țară”, așa cum circula o glumă amară, după prăbușirea URSS, ca prelucrare a tezei staliniste. În acest sens, Kremlinul a devenit sinecdoca pandemoniului contemporan…

Recomandări:

http://www.contributors.ro/global-europa/foloasele-kremlinologiei-alain-besancon-deconstruie%C8%99te-absolutismul-putinist-partea-i-prezentare-si-traducere-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/clarificari-necesare-mitul-politic-al-rusofobiei-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/contrarevolutie-%C8%99i-omor-politic-in-rusia-lui-putin-pourquoi-ont-ils-tue-nemtov-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

http://www.frontpagemag.com/2015/vladimir-tismaneanu-and-marius-stan/counter-revolution-and-political-murder-in-putins-russia/


Revolutie anti-marxista in Brazilia: Sfarsitul bullshitului

21/03/2015

Am fost invadati, in ultimele saptamani si luni, cu stiri despre “miracolul” Syriza, despre cum vor reusi stangistii greci sa scoata tara din marasmul in care se afla. Ministrul de finante elen a fost ridicat pe toate piedestalurile gloriei europene si universale, de parca ar fi fost John Maynard Keynes impreunat cu Hegel insusi. S-a atins cota maxima de bulshit propagandistic. Se vorbeste insa prea putin, ori chiar deloc, despre cum sa naruieste castelul din carti de joc al revolutionarei Dilma Rousseff, fosta combatanta in organizatiile de guerila urbana. Matura si responsabila, societatea civila din acea tara nu este prizoniera miturilor stangiste. Nu se imbata cu apa rece, precum in multe alte locuri.

Demonstratii de milioane de oameni ii cer demisia Dilmei Rousseff. Coruptia endemica a regimului neo-marxist este denuntata de masele iesite in strada, dar ignorata de elitele media, conectate la canalele neo-bolsevice sustinute financiar de autocratia putinista. Forumul de la Sao Paulo isi continua operatiunile de hipnotizare a opiniei publice. Minciunile abunda, dar incep sa nu mai fie crezute. Protestele sunt organizate de o initiativa graassroots de orientare deschis liberala-Miscarea Brazilia Libera (MBL). Se strang semnaturi pentru demiterea Dilmei Rousseff.  Se dovedeste ca ideile anti-totalitare ale filosofului Olavo de Carvalho au prins radacini in Brazilia. Olavo stie bine marxismul, in orice caz mai bine decat Dilma si adeptii ei. Stie celebra teza a XI-a despre Feuerbach: “Filosofii nu au facut decat sa interpreteze lumea, chestiunea este de a o schimba”. Se schimba lumea in Brazilia.

http://www.contributors.ro/global-europa/revolu%c8%9bie-anti-marxista-in-brazilia-sfar%c8%99itul-bulshitului/

Birocratia hiper-corupta a Partidului Muncitorilor se confrunta cu o societate civila renascuta. Pare sa se prefigureze o revolutie pasnica, non-violenta. Se protesteaza impotriva acutei crize institutionale, sociale, economice si morale care s-a agravat in aceste ultime luni. Nu stiu daca se cristalizeaza de-acum o revolutie in deplinul sens al termenului (de-aici si semnul de intrebare din versiunea de pe “Contributors” a acestui articol), dar este sigur o situatie revolutionara in sensul definit chiar de Lenin: “Cei de la varf nu mai pot guverna cu vechile metode, cei de la baza, deci marile mase, dincolo de diviziunile sociale, nu le mai accepta”.

Fiecare pasare pe limba ei piere, in cazul acesta una marxista intoarsa pe dos! Se formeaaza treptat ceea ce ce isi visa Robert Conquest: Un front unit impotriva bullshitului. E timpul ca himerele sa fie deconspirate drept ceea sunt: mituri, legende, naluciri, fantasme, basme ideologice.

http://www.huffingtonpost.com/2015/03/15/brazil-rousseff-protests_n_6874070.html

http://www.economist.com/news/americas/21646865-it-would-be-difficult-feat-some-are-trying-impeaching-dilma-rousseff

http://www.economist.com/news/americas/21646529-presidents-inadequate-response-massive-demonstrations-against-her-march-ides-march


Atunci când moare un prieten: Andrei Brezianu (1934-2015), RIP

20/03/2015

Am fost prieteni, i-am respectat erudiția, rafinamentul, deschiderea intelectuală. În anii ’80, într-un moment crucial pentru mine, a făcut un gest de o mare noblețe. El, cel care făcuse parte din anturajul monseniorului Vladimir Ghika, el, cel care fusese obligat să presteze ani de zile munci necalificate în anii stalinismului dezlănțuit, a dovedit că nu trăiește prin și din resentiment, ci prin și din larghețea sufletului. Era incapabil de ură. Avea convingeri politice consecvente, a fost și a rămas monarhist. Religiozitatea sa era una pe cât de adâncă, pe atât de discretă. Detesta orice formă de xenofobie, antisemitismul îi repugna. Era tolerant și ecumenic în chip natural, spontan, cât se poate de firesc.

Nu era câtuși de puțin ranchiunos sau invidios, stări de spirit din nefericire nu tocmai absente printre intelectuali, se bucura de succesele prietenilor săi precum de ale sale, ori poate chiar mai mult. A tradus superb din engleză, din alte limbi, inclusiv latină. A fost redactor la “Secolul 20″. A plecat din România in 1985, a fost fellow, la invitatia lui George Steiner, la Churchill College, la Oxford. Apoi, ani de zile, a fost șeful redacției românești de la “Vocea Americii”. Sub pseudonimul Luca Aslan a făcut sute de interviuri și analize. Am fost colaborator permanent la acel post de radio, am lucrat cu el, cu Dorin Tudoran, cu Vlad Godeanu (Valeriu Sela), cu Horia Pușcașu.

Am făcut, împreună, un serial despre leninism ca formă mentală. Îmi amintesc masa rotundă realizată de el în timpul vizitei premierului Radu Vasile la Washington. Într-o perioadă, vreme de aproape un deceniu, ne vedeam lunar, ne întâlneam în zona Dupont Circle, luam cina, stăteam de vorbă ore-n șir. A fost unul din acele superbe ritualuri intelectuale ce nu pot fi uitate. A colaborat la volumul colectiv, apărut la Freedom House în 1988, “Romania: A Case of Dynastic Communism”. Mai scriau acolo Mihai Botez, Matei Călinescu, Nestor Ratesh, Gheorghe Sencovici, Dorin Tudoran, subsemnatul. Ilustrațiile erau de Eugen Mihăescu. L-a legat o indelungată, statornică prietenie de profesorul Virgil Nemoianu.

La el și la soția sa (prozatoarea Alexandra Târziu, căreia îi exprim aici sincerele mele condoleanțe) în casă, i-am întâlnit prima oară, cred, pe Dennis și pe Andreea Deletant. Era bun prieten cu Mircea și cu Mioara Răceanu. Îmi amintesc party-ul de ziua sa, era în 1994, împlinea 60 de ani. Era acolo Mihai Oroveanu, aflat în vizită la Washington, dus și el dintre noi. Erau Christina Zarifopol și soțul ei Lukey Illias. De asemenea, vechiul sau amic Emil Simiu. Ultima dată ne-am văzut atunci când am ieșit în trei, Mircea Răceanu, Andrei și cu mine, la restaurantul grecesc “Parthenon”, aici, spre Chevy Chase Circle, pe Connecticut Avenue, cred că era la începutul anului 2013. A urmat boala teribilă care l-a țintuit la pat și l-a lăsat, multă vreme, cu darul vorbirii mutilat. Prin Dennis mai aveam vești despre el, îi trasmiteam gândurile mele cele mai bune.

După 1990, a devenit expert pe tema Republicii Moldova, a publicat un dicționar devenit instrument indispensabil pentru oricine vrea să cunoască viața politică și spirituală din acea țară. Au existat momente tulburi în trecutul său, am preferat să nu le știu, nu am găsit de cuviință să-l întreb despre ele. Țineau, cum a și spus, de raportul său cu bunul Dumnezeu. Le va lămuri acum, pe acel tărâm unde îi va fi poposit sufletul. Și sunt convins că va fi iertat.

Recomandare:

http://convorbiri-literare.dntis.ro/BREZIANUmai6.html

 


Foloasele kremlinologiei: Alain Besançon deconstruiește absolutismul putinist (Prezentare si traducere de Vladimir Tismaneanu si Marius Stan)

19/03/2015

A trecut un an de la anexarea Crimeii, moment decisiv în renașterea, cât se poate de palpabilă, a imperialismului rus, direct legat de intensificarea măsurilor autocratice interne. S-a reconstituit, iată, ideologia militarismului expansionist, Occidentul este diabolizat, se cultivă nostalgia pentru țarism și stalinism. Plutesc destule confuzii despre originile și semnificațiile putinismului. Se fac speculații prea puțin informate și se ignoră genealogia ideilor îmbrățișate de ofițerul KGB devenit șeful oligarhiei cleptocratice care controlează Federația Rusă. Tocmai de aceea este importantă claritatea ideilor și a scriiturii, capacitatea de a lumina liniamentele și conexiunile adeseori invizibile care definesc un sistem de gândire întemeiat pe mituri imperiale și nostalgii teluric-ancestrale. Alain Besançon este ghidul ideal în acest voiaj prin gândirea lui Putin. Este unul dintre cei mai avizați cunoscători ai tradițiilor intelectuale ruse, a scris cărți esențiale de istorie rusă și de sovietologie. A fost printre acei puțini gânditori care au prevestit, cu argumente cât se poate de solide, ineluctabila prăbușire a sovietismului.

Pentru Besançon, la fel ca pentru Robert Conquest, Martin Malia, Richard Pipes, Leonard Schapiro ori Robert C. Tucker, tradiția rusă este una a luptei dintre valorile liberale, mereu amenințate, și tendința dictatorială înrădăcinată într-o viziune mesianică despre calea specială a Rusiei eterne. Nu este vorba aici de niciun fel de esențialism, ci de recunoașterea unor departajări incontestabile, a unor clivaje ideatice care, doar ele, pot explica pasiuni de atâtea ori ireconciliabile.

Boileau nu greșea: Ce qui se conçoit bien s’énonce clairement. Dovadă acest text pe care avem bucuria să-l publicăm aici, pe “Contributors”, cu acordul lui Alain Besançon, mijlocit de profesorul Toma Pavel. Le mulțumim cordial amândurora. Fie ca publicarea sa aici să ajute la depășirea stereotipurilor simplificatoare și a entuziasmelor naive. Este nevoie de luciditate și de competență epistemică atunci când avem de-a face cu lumea ideilor.

Gândirea Putin nu este câtuși de puțin un talmeș-balmeș incoerent și cacofonic, ea își are proprii invarianți, topoi, zone ocultate, inclusiv afinitățile bolșevizante și fascizante, care se cer puse sub reflector rațional. În acest sens, studiul lui Alain Besançon, sovietologul favorit al Monicăi Lovinescu și al lui Virgil Ierunca, ni se pare indispensabil. Îl recomandăm tuturor celor care refuză ochelarii de cal ai ideologiilor procustiene. (Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

Gândirea Putin (de Alain Besançon)

Dacă Occidentul se găsește într-o asemenea penibilă postură în fața Rusiei este deoarece s-a înșelat asupra ei ca și asupra direcției pe care aceasta o urmează. Și totuși, revista “Commentaire” a văzut lucrurile în chip just. Trecerea de la ideea comunistă la ideea rusă nu a fost evaluată corect. Două cărți sosesc la timp pentru a ne lămuri.

Se scrie adeseori că Putin este imprevizibil. În fapt, este într-o oarecare măsură care ține de caracterul său și de poziția sa profesională. Un politician conservă în genere o anumită ambiguitate dacă nu vrea să devină prizonierul propriilor declarații. Lucrul este valabil pentru Obama, Merkel, Hollande, Sarkozy, pentru oricine altcineva. Dincolo de declarații, se detașează un fond de gândire pe care îl putem cunoaște. Acest fond este un cadru care nu ne îngăduie să prevedem decizii, însă care ne permite să le interpretăm.

Două cărți ce trebuie citite urgent

Iată motivul pentru care mi se par cu precădere instructive următoarele două cărți. Prima este de Marlène Laruelle, La quête d’une identité impériale, le néo-eurasisme dans la Russie contemporaine (Editions Pétra, 2007). Nu o cunosc pe autoare, deși a publicat câteva cărți despre ideologiile naționaliste ale lumii ruse ori ale lumii musulmane rusificate. Are doctoratul de la INALCO și, neputând obține un post universitar în Franța, a plecat la Washington. Cea de-a doua, care tocmai a apărut, Dans la tête de Vladimir Poutine, este de Michel Eltchaninoff (Solin/Actes Sud, 2015). Acest nume este bine știut în Rusia și în Franța de câteva generații încoace. Este normalien, doctor în filosofie, redactor-șef adjunct la Philosophie Magazine.

Putin nu este comunist și probabil că nu a fost niciodată. Îl citează foarte rar pe Marx ori chiar pe Lenin. În schimb, este un om sovietic pătimaș. Comunismul doctrinar a încetat să mai fie crezut în URSS de mult timp. Hrușciov a fost probabil unul dintre ultimii comuniști sinceri. Diamat, limba marxism-leninismului, a continuat până în 1989 să fie limba publică obligatorie. Dar ca doctrină profesată cu sinceritate, trebuie să mergi în Franța spre a-i mai găsi adepți. Sunt astfel destul de numeroși cei care, în forme pure ori atenuate, au menținut formula spirituală marxist-leninistă, chiar fără să-și dea seama, întrucât “gândirea burgheză” nu a reușit să construiască o respingere intelectuală categorică, francă și eficientă.

În ce constă sovietismul lui Putin?

Acest sovietism constă în adoptarea fără rezerve a practicii Uniunii Sovietice, și în particular a KGB-ului, al cărui elev și membru activ a fost Putin până când a ajuns la putere. Este vorba, mai presus de toate, de idolatria statului rus sub toate formele sale, cele mai canonice fiind cele mai autoritare, Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare, Alexandru al III-lea și, la vârf, Iosif Stalin. În această amplă idolatrie au intrat recent nu numai generalii Vechiului Regim, Suvorov și Kutuzov, dar și generalii albgardiști. Se vorbește acum de strămutarea rămășițelor lui Denikin spre pământul Rusiei.

Marile figuri ale poliției, în primul rând Dzerjinski, sunt din nou venerate. Educația kaghebistă a lui Putin îl face să considere firești practicile poliției politice bolșevice, asasinatul, tortura, șantajul, construcția de dosare “kompromat” asupra eventualilor adversari. Nu poate fi uitat faptul că, în ajunul celui de-al doilea război din Cecenia, au explodat două imobile făcând sute de morți, iar atentatul a fost atribuit cecenilor. Nimeni nu se îndoiește asupra identității celui responsabil, Putin. Cineva care a îndrăznit să facă așa ceva, merită teamă și respect.

O altă tehnică încercată a sovietismului este aceea a minciunii siderante. Am trăit-o personal la Riga cu prilejul unei reuniuni diplomatice. Tânărul ambasador al Rusiei a declarat liniștit în fața ambasadorilor Statelor Unite, Germaniei, Israelului și a altora: “Noi n-am ocupa niciodată Letonia”. Cei aflați la acea masă diplomatică au fost stupefiați, dar n-au replicat acestei enorme aserțiuni. Voi regreta toată viața că nu am spus: “Domnule ambasador, aveți bunăvoința să repetați această frază”. Trebuiau să o facă ambasadorii, dar ei rămăseseră cu răsuflarea tăiată. Atunci când Putin afirmă de zece ori că el nu trimite nici tancuri, nici arme sofisticate, nici trupe antrenate militar în Ucraina, nimeni nu îndrăznește să-i spună în față: Mințiți! Occidentul nu cunoaște arta minciunii deconcertante. Politețea sa îl deservește. Să imaginăm că Obama ar trimite ucrainenilor tot ceea ce au nevoie ca smart weapons, spunând calm că nu le-a trimis nimic și că nu are de-a face cu redresarea militară a țării. Imaginați-vă…

Forțe spirituale

Dar sovietismul nu se poate auto-susține fără sprijinul forțelor spirituale. Comunismul a fost o asemenea forță. Este nevoie acum de una nouă care, strat după strat, se constituie de zece ani încoace. Rădăcinile sale sunt înfipte mai pofund în istoria intelectuală rusă decât în marxism-leninism.

Cel mai vechi strat este slavofilismul secolului al XIX-lea care a supraviețuit șaizeci de ani de opresiune. S-a născut în jurul anului 1850, dezvoltând două argumente. Primul spune că Rusia este o civilizație distinctă care nu se va dezvolta conform modelelor europene. Calea ei este separată. Al doilea este că aparenta ei rămânere în urmă ar fi de fapt un salt peste soluțiile moderne ale țărilor occidentale. Raporturile sociale sunt mai sănătoase și mai umane decât în societatea capitalistă. Aceasta încearcă să-și soluționeze contradicțiile prin socialism. Dar socialismul exista de-acum de mult timp în țărănimea rusă. Rusia este deopotrivă viitorul adevăratului creștinism și al adevăratului socialism. Trebuie să notăm că slavofilismul s-a dovedit fecund. Reușita literară, filosofică, muzicală a Rusiei a depins de el. Slavofilismul se confundă cu naționalismul.

La sfârșitul secolului, și la începutul celui de-al XX-lea, imperiul s-a extins considerabil, a cucerit Turanul, a dobândit nordul Chinei prin construcția trans-siberianului, un alt strat al gândirii slavofile se suprapune peste primul și se amplifică într-o versiune nouă, eurasianismul. Numele sunt necunoscute în Occident: Konstantin Leontiev, Nikolai Danilevski. Au prelungiri în mediile emigrației albe, la Praga, Berlin și Paris. Se mențin aceleași teme. Europa și-a epuizat forța vitală. A venit rândul Rusiei, ale cărei civilizație și religie sut incompatibile cu acelea ale Europei. Confruntarea este inevitabilă și trebuie să fim pregătiți pentru ea. Eurasienii, în ce-i privește, revizuiesc istoria canonică a Rusiei. Descoperă ceea ce poporul, și mai cu seamă statul, datorează tătarilor și altor hoarde asiatice și turcice care au guvernat vreme îndelungată Rusia. Statul moscovit nu provine doar din Bizanț, ci, de asemenea, ori chiar mai mult, din Sarai, marele oraș tătar de pe Volga de jos. Mongolii au adus dreptul, prosperitatea economică, principiile de guvernământ, legăturile prețioase cu Asia. Faimoasa “tiară a lui Monomah”, coroana purtată de țari la încoronare, nu este decât o tichie uzbekă. Legitimitatea țarului nu vine doar dinspre împărații de la Constantinopol, ci, în egală măsură, de la Ginghis Han, ale cărui simboluri figurează pe cupolele sfintei catedrale a Kremlinului. Prin eurasianism, Rusia face un pas către Est și se îndepărtează un pic mai mult de Europa. Islamul este, într-o oarecare măsură, reabilitat.

Ce se citește astăzi la Moscova și în particular în mediile intelectuale din anturajul lui Putin? Marlène Laruelle și Michel Eltchaninoff ne-o aduc la cunoștință. Numele cele mai citate sunt Gumiliov, Ilin, Panarin, Savițki, Dughin…

Lev Gumiliov este fiul marii poete Anna Ahmatova și al poetului Nikolai Gumiliov (împușcat în 1921). A petrecut câțiva ani în Gulag și a încetat din viață în 1972. Pentru el, două entități superetnice domină pestrița lume sovietică: cea rusă și cea stepică (a stepelor). Amenințarea mongolă este un mit creat în Occident cu scopul de a ascunde rușilor cine sunt adevărații lor inamici, lumea romano-germanică, și în special balticii, suedezii și polonezii. Convertindu-se la Islam, Hoarda de Aur a rupt simbioza între lumea mongolă și superethnosul stepic, ceea ce făcea din Moscova singura moștenitoare legitimă a imperiului stepelor. “Tătarii nu există ca popor în afara noastră, ei fac parte din noi”. Nu avem nimic de așteptat de la germani, francezi, englezi, “exploatatori vicleni”. “Răul a venit întotdeauna din Occident”. Gumiliov nu-i iubește pe “cosmopoliți”, care sunt evrei și/sau comuniști. Crede că marile ethnos-uri dominante sunt puse în mișcare de forțe cosmice și biologice care hrănesc “pasionaritatea”, adică puterea voinței, capacitatea de a da un impuls irezistibil mișcării istorice. Este de la sine înțeles că “pasionaritatea” a dispărut din Europa decadentă, dar înflorește în spațiul rus. Mergând pe această direcție de gândire, Gumiliov se îndepărtează de raționalism și se apropie de iraționalismul nazist, nu fără a-l justifica prin elucubrații cu alură “științifică”, asemeni lui Hitler cu al său darvinism de bazar.

Ivan Ilin este un filosof expulzat din Rusia în 1922. Este interesant prin respingerea teoriilor lui Tolstoi. Instalat în Germania, partizan feroce al albilor, a salutat mișcarea nazistă. “Patriotismul, credința în identitatea poporului german și în forța geniului germanic, sentimentul onoarei, faptul de a fi gata pentru sacrificiul de sine, justiția socială, unitatea care transcende clasele, fraternă și națională, acesta este spiritul care întemeiază substanța acestei mișcări”. După război, constată “erorile” nazismului și preferă principiile lui Franco și Salazar. Putin îl citează cu plăcere pe Ilin. În fapt, acesta spera în sosirea unui lider (guide) care “să izbească în inamic în loc de a rosti vorbe goale; care conduce, în loc de a se vinde străinului”. Este vorba de “verticala puterii”.

Igor Panarin, profesor la Universitatea din Moscova, a primit premiul Soljenițin pentru o carte despre “Civilizația ortodoxă într-o lume globalizată” care saluta revanșa unei Rusii înapoiată tehnologic, dar avansată din perspectiva spirituală în raport cu un Occident înfeudat tehnologiei. Teoretizează pentru Rusia un “capitalism conservator”. Face adeseori referințe la Huntington –cu a sa carte The Clash of Civilizations– și la Alain de Benoist. Între Occident și Asia, Rusia se găsește într-o poziție mediană, adăpostește în sinea ei un “orient interior”. Asemeni evreilor, Rusia este aleasa, dar evreii s-au normalizat creându-și propriul stat și adoptând modurile de viață și gândirea Occidentului. Doar poporul rus, călăuzit de ortodoxie, rămâne purtătorul speranțelor umanității. El, acest popor, este în chip intrinsec, unul mesianic.

Piotr Savițki este de formație geograf. Demonstrează prin floră și faună faptul că are bune cunoștințe despre unitatea zonei pe care o acoperă Rusia, Siberia, Turanul, cât și despre originalitatea ei în raport cu zonele vecine. De aici își extrage argumentele pentru atașamentul său la eurasianism.

În fine, Aleksandr Dughin, cel mai celebru dintre ei, care a ajuns la o anumită notorietate în Europa occidentală. Se pretinde un guru à la Russe, cu barba sa deasă și cu deghizarea în veștminte de țăran. Dughin se prezintă ca geopolitician. Se inspiră fără probleme din autori occidentali precum Carl Schmitt. Propune, în jurul zonei propriu-zis ruso-asiatice, alianțe transformabile în protectorat, între care cea dintâi ar fi Germania. Are planuri de cucerire (a se vedea textul citat de F. Thom, publicat în Commentaire), gândirea sa utilizează tradiționalismul din care îi citează și îi traduce pe marii autori, în primul rând René Guénon, și se asociază cu versiunile ezoteriste ale creștinismului, în special cel ruso-ortodox. Îl citează adeseori pe Alain de Benoist.

Pentru detalii despre aceste doctrine și pentru alți autori din aceeași specie, trimit la cele două cărți de Laruelle și Eltchaninoff. Este vorba, dincolo de variațiuni individuale, de aceeași cașă (kacha), de aceeași mâncare de hrișcă. Temele care apar din această amestecătură conceptuală sunt mereu aceleași: un melanj de istoriozofie, însă blindat de “știință”. Scientismul face legătura dintre aceste mari narațiuni și ideologiile garantate de științele care au fost materialismul dialectic leninist și nazismul. În raport cu acesta din urmă, remarcăm deschidere și admirație. Dacă Hitler nu ar fi avut nefericita idee de a ataca Rusia, ar fi fost multe de preluat din regimul pe care l-a instituit. Trupele Waffen-SS prezintă, de pildă, soluții interesante. Primatul voinței asupra analizei raționale, “passionarnost’”, sunt trăsături împrumutate de la fascism, din orientarea vag nietzscheană adoptată de nazismul hitlerist. Prin intermediul ezoterismului, Dughin și amicii săi se întâlnesc cu gândirea ocultistă a Epocii de argint de la începutul secolului XX, care a infiltrat atât de puternic pictura (Kandinski, Malevici), muzica, literatura și, de asemenea, ceea ce se numește “relighioznaia filosofia”.

Musulmanii

Marlène Laruelle mi-a dat cheia pentru a înțelege acest fapt surprinzător: în timp ce impregnarea zonei ruse de către populațiile musulmane este cel puțin la fel de avansată ca în Franța, ea nu pare, pentru moment, să pună statului rus atâtea probleme precum cele cu care se confruntă guvernul francez. Moscova adăpostește probabil două milioane de musulmani la o populație de zece milioane. Au loc tot timpul mici pogromuri rapid avortate. Vânzătorii de fructe și de legume sunt în mod regulat expulzați, nu fără oarecare jenă pentru moscoviți. Aceste popoare sunt eterogene. Musulmanii tătari de pe Volga sunt diferiți. Nu au complexe în raport cu rușii întrucât își amintesc faptul că i-au guvernat multă vreme. Musulmanii din Caucaz sunt fragmentați într-o mulțime de popoare, câte unul situat într-o vale lângă marele munte, fiecare cu limba și tradițiile sale. Dificilul caz cecen a fost rezolvat prin masacrul care a distrus o cincime din acest popor, dar și prin impunerea unui tiran local, Kadîrov, care face ce vrea la el acasă cu condiția de a servi statul rus. Formula de bizuire pe tiranul local menține ordinea în republicile Asiei Centrale. Decupajul operat de Stalin în această regiune a reușit să facă din fiecare republică un grup de etnii fără ca vreuna să coincidă cu teritoriul și frontierele acestor republici. Și totuși, un fel de naționalism a sfârșit prin a prinde ființă și a le opune între ele. Încă o diviziune. Tiranii locali sunt inamovibili, cruzi, bogați. Cel mai cunoscut este cel din Kazahstan, o republică imensă, unde un sfert din populație este de sorginte rusă. Nazarbaiev încearcă să-și garanteze poziția apropiindu-se de China. Cu toate acestea, a intrat, cu unele rețineri, în Uniunea economică pe care încearcă să o construiască Putin.

Marlène Laruelle mi-a deschis ochii și asupra altui factor: formarea eurasianismului musulman. Unii scriitori și universitari din țările Islamului estimează că există legături între neo-slavofilism și acest eurasianism. Ei cunosc izolaționismul rus, versiunea sa xenofobă și componenta cuceritoare. Se fac comparații cu Umma, noțiunea de comunitate sub aceeași Lege, care urmărește același obiectiv al solidarității interne și al triumfului pe termen lung. Ei socotesc că rușii și musulmanii pot participa și adera la aceeași Umma. Ei văd asemănări între ortodoxia exclusivă practicată de patriarhatul de Moscova și frontiera care separă în Islam țara convertită și țara care urmează a fi convertită prin Jihad. Iată motive de reflecție.

Nu știm dacă acești autori îl influențează într-adevăr pe Putin. Despre Dughin s-a spus multă vreme că este un apropiat. Acum se pare că s-a îndepărtat. Singurul citat adeseori este Ilin. Știm prea puține lucruri despre Putin. Începând din 2008, a făcut o cotitură “conservatoare”: protejează bunele moravuri, interzice homosexualitatea, se pretinde apărătorul creștinătăților primejduite în Orientul Mijlociu, exaltă ortodoxia patriarhală. Poartă cruci ortodoxe sub cămașă, asistă la marile sărbători. Nu este sigur că acele cărți excentrice, purtătoare ale unui anti-occidentalism turbat, analizate de Eltchaninoff și de Marlène Laruelle, sunt cărțile sale de căpătâi și subiectul meditațiilor sale. Are el, oare, un căpătâi? Meditează Putin? Le utilizează, exact la fel cum ieri utiliza temele sovietice, dar nimic nu ne spune că ar crede în ele în chip sincer. Este el capabil de sinceritate? Nu sinceritatea era predată în școlile KGB-ului. Acolo se preda mai degrabă înșelătoria, ceea ce convine să-i spui adversarului pentru a-l neutraliza, a-l înșela, a-l înfricoșa, a-l liniști. Și-a învățat bine lecția.

Acești autori neo-slavofili și neo-eurasieni sunt la modă. Cărțile lor sunt publicate în mari tiraje, sunt predate în universități, sunt discutate în toate mediile. Ele formează climatul intelectual în care Putin calculează și acționează, din ele se inspiră, acolo găsește idei. Poate să schimbe rețeta de gândire dacă circumstanțele se schimbă. Ceea ce rămâne stabil este ura sa de tip sovietic față de Occident și gustul puterii absolute. Această formă de a detesta se exprimă într-un stil pe care noi îl privim ca fiind de extremă dreapta ori de extremă stânga, categorii care nu au sens decât în Europa. Sensul lor veritabil în Rusia este forma cea mai potrivită din punct de vedere politic a ostilității față de modul nostru de a trăi, față de existența noastră, față de libertatea noastră. Această ură este aceea a lui Lenin, Stalin, Hrușciov, Brejnev. Ea nu dezarmează. Putin este moștenitorul lor.

Ideea rusă

Mi se citau cuvintele unui tânăr: “Știu perfect că în Europa este o mare abundență, că instituțiile sunt respectate, că dreptul îi protejează pe cetățeni. Dar n-am nevoie de ele. Eu lupt pentru o idee, “ideea rusă”. Comunismul se adresa direct întregii lumi. Expresia “ideea rusă” plonjează direct în secolul al XIX-lea. Ea nu este propusă decât acelora care fac ori vor face parte din Imperiul rus. Și-a găsit expresia literară magnifică odată cu Dostoievski. Pornind dintr-acolo, a colonizat o parte a Occidentului, cea care este vrăjită de sufletul rus, de sensibilitatea slavă, de “larghețea caracterului”, de anarhismul sentimentelor de compasiune. Ea ispitește această parte a Occidentului pe care o trec frisoanele în apele calculului egoist, care nu cedează legalismului precis, regularității necruțătoare a contractelor, constrângerilor bunelor maniere, “capitalismului”, pentru a lua un concept care le rezumă pe toate acestea.

Astăzi, guvernele occidentale se găsesc într-o situație stingheritoare. Această stare nefericită este înainte de toate provocată de o tenace eroare asupra Rusiei, o prejudecată falsă și greu de dezrădăcinat, în 1990, li se părea că ea (Rusia) avea să evolueze în direcția asimilării normelor vestice. Nu arătau acest drum Polonia și Cehia? Prăbușirea Cortinei de Fier, posibilitatea de a călători, deschiderea unei părți din arhive, abandonarea ideologiei leniniste, nu erau acestea semne de bun augur? Rusia a mers în direcția opusă, dar Occidentul nu a recunoscut acest lucru.

Erori occidentale

Occidentul nu a dat atenție refuzului de a condamna comunismul, refuzul căinței în raport cu crimele. În loc de aceasta, Rusia a făcut din comunism un simplu accident al istoriei sale, menit unei uitări prompte.

Într-o primă etapă, l-a privit ca pe o simplă paranteză și l-a înglobat în a sa memorie restaurată, din vremurile cele mai vechi, convertirea la creștinism, gloria împăraților petersburghezi. A restaurat palatele imperiale. Pentru Occident, era semnul vindecării. Într-o a doua etapă, Putin, urmând povestea pe care i-o propuneau noii ideologi, adoptând viziunile lor despre lume, a dizolvat complet episodul comunist în naționalismul istoric. A restabilit unitatea fără ruptură a istoriei naționale, a cărei culme este de-acum Stalin, acel Stalin care a câștigat Marele Război pentru Apărarea Patriei, care a menținut statul rus și a extins imperiul.

Statele vestice nu au văzut în noua paradigmă decât pitorescul și folclorul. Au luat, fără grija de a pansa rănile de amor propriu, “umilințele” Rusiei, sângerândă și în lacrimi pentru a fi trebuit să-și abandoneze cuceririle, gulagul său, teroarea pe care o făcuse să domenească peste lume. Aveau mulți bani și erau în căutare de noi piețe. Guvernul rus lua banii și accepta investițiile. Era insațiabil și făcea să strălucească promisiunile noii piețe.

Unele după altele, guvernele occidentale diminuau parte din PIB-ul destinat apărării naționale. Până la o reduce la 1% și 2 %. O cereau nevoile proprii unui Welfare State, satisfacția dată alegătorilor, mecanismele democrației. Niciun guvern european n-ar putea considera astăzi un program de reînarmare. Într-atât încât, atunci când fulgerul s-a abătut asupra Crimeii, sub forma unei infanterii bine antrenate și bine înarmate, Europa a trebuit să realizeze că nu mai avea soldați. Mai erau unii în Germania, în Polonia. Foarte modesta armată franceză servea în Africa. Armata engleză, modestă și ea, nu avea să se angajeze în Europa. Statele Unite continuau să aibă o armată puternică, dar cum se găsesc într-o stare de nemulțumire politică, vegheate de spiritul izolaționist, nu se poate conta pe această țară în chip automat. Îndărătul tuturor negocierilor doamnei Merkel și ale președintelui Hollande cu președintele Putin era faptul despre care nu se vorbea, dar la care era imposibil să nu te gândești: nulitatea militară a Europei.

Cazul francez

Cazul francez merită să fie observat pentru el însuși. Marea afacere constă, pentru a relua un clișeu, în mod deosebit lipsită de sens și totuși de neînlăturat, în a “conserva relațiile privilegiate cu Rusia.” Clișeul, îmi pare, datează din perioada când Rusia fusese parte din marea alianță împotriva Germaniei naziste. Generalul de Gaulle, pentru a se distinge în sânul marii alianțe, datorită politicii sale interne care cerea să se dea garanții partidului comunist, a construit așadar mitul “relațiilor privilegiate”.

Atâta vreme cât ideea rusă a fost identificată cu comunismul, aceste relații privilegiate au fost oarecum ascunse, însă nu complet. Comunismul sovietic a raliat un sfert din electoratul francez și trebuia ținut cont de acest lucru. Acest comunism a impregant aripa stângii care vedea în revoluția bolșevică o continuare și chiar desăvârșirea revoluției franceze. Era respectat de dreapta din motive gaulliste, ca o contrapondere la “anglo-saxoni”, dar și din ignoranță.

Acum, cotitura spre “dreapta totală” efectuată de către Putin remaniază opinia franceză. Se constituie un partid rus care nu se aseamănă cu cel dintâi. Are partizani în extrema stângă, dar cei mai mulți se găsesc la dreapta. Motivele sunt diverse. Sunt adeseori reactive: detestarea construcției europene și a Statelor Unite, dezgustul în raport cu “modernizarea societală” întreprinsă de partidul socialist și față de mediile de informare, revenirea izolaționismului, teama de schimbări brutale în viața economică. Acest partid rus deținea un număr semnificativ de oameni care iubesc sincer Rusia. Diversitatea motivelor de afecțiune pentru un personaj într-atât de antipatic precum Putin, amestecul de fascinație, calcule false, frică, toate acestea fac ca partidul rus să se asemene partidului colaborator din Al Doilea Război Mondial.
Avem impresia unei reveniri a aceluiași tip uman.

Ceea ce este dezolant la cei implicați în această poveste este ignoranța în raport cu Rusia. Un rol îl joacă și formidabila propagandă rusă. “Arta de a-i înșela pe străini” a fost o specialitate cultivată de toate regimurile. Chiar și în fazele de maximă mizerie, Rusia a găsit mijloace financiare spre a o susține. A întreținut agenți, voluntari sau stipendiați, “idioți utili” pe care a știut cum să-i plaseze în locuri bune. Pe măsura trecerii timpului, numele lor încep să iasă la iveală. Sunt destul de numeroși în Germania, Statele Unite, Anglia. Dar Franța este în mod regulat campioană la capitolul naivitate și al credulității facile. S-a investit în acesta.

Ignoranța voluntară, menită să conserve “relațiile privilegiate”, a condus adesea pe panta lașității și servilismului. Pe vremea lui Brejnev, se râdea în Rusia despre “cea de-a șaisprezecea republică sovietică”, adică Franța. Un fost ambasador la Moscova, de departe nu cel mai rău, refuza în mod absolut, într-un moment în care “războiul rece” se încălzea primejdios, să recunoască în fața mea că Rusia era un “inamic”. De atfel, el iubea țara și își făcuse acolo prieteni dragi. (…)

Teama de inamic și teama de a avea un inamic

Rusia nu este deci inamicul nostru. Se pare că teama pe care o inspiră Occidentului nu este una directă. Pentru a evita să o înfrunte, Occidentul se ascunde sub o altă teamă: teama de a avea un inamic. Este o teamă generală. Democrația caută compromisul. Întreprinderile comerciale caută acordul, contractul respectat. Bisericile creștine consideră că a avea inamici este contrariul iubirii și al carității. Nu ne vom mira dacă vom vedea cum se concentrează toate eforturile pentru a îndepărta nu inamicul, ci perspectiva de a avea unul. De unde și “reset”-ul, dialogul pe care îl încercăm mereu pentru a transforma inamicul în partener. Rușii știu teama noastră pe două niveluri: cel general și abstract, și cel concret și de-a dreptul înspăimântător. Tocmai de aceea îl întăresc pe primul. Pe vremea lui Stalin, când unicul pericol de război venea dinspre Rusia, au reușit să ne angajeze în “lupta pentru pace”. Toate partidele comuniste luptau pentru pace, progresiștii militau pentru pace și reușeau să ne facă coresponsabili pentru pericolele care veneau peste noi dinspre ei, într-atât încât oamenii de bună-credință luptau și ei pentru pace, semnau Apelul de la Stockholm. Astăzi, aceeași menevră se aplică spre a ne face să ne temem de “revenirea la războiul rece”. Când occidentalii pretind că rezistă atacurilor belicoase ale rușilor, aceștia ne avertizează cu un aer de reproș: reveniți la războiul rece. Din punctul nostru de vedere, războiul rece a fost un lucru bun, întrucât nu avea alt sens decât să îndiguiască (containment) expansiunea sovietică. Iată că Rusia încearcă să ni-l interzică în prezent și să-l culpabilizeze pentru trecut. Trebuie să revenim la adagiul lui Clausewitz: cel care face războiul este cel care se apără. Cine capitulează dinainte nu face război. Rușii îl felicită atunci spunând că este “realist”. În 1968, cehii au fost realiști. Fuseseră deja în 1938.

Nu înțelegem dificultatea de a trata cu Rusia soluții de tip win/win. Ne miră că ei nu cunosc decât o diplomație de tipul “kto/kogo” care se traduce prin cine-l va învinge pe cine. Putin, gândesc diplomații noștri, întoarce spatele intereselor sale, n-ar fi nevoie decât ca el să intre amical în concertul popoarelor. Ar avea bani, prosperitate, dezvoltare, pace. În acest scop i-am oferit fotolii și strapontine în toate organizațiile internaționale. S-a așezat acolo, dar spre a dăuna. De ce? Pentru că el își vede interesele altfel decât occidentalii. Interesele sale nu au nimic comun cu ale noastre. Nu există un bine care să fie comun între “ei” și “noi”.

Se pare că Putin, în afacerea ucraineană, a riscat să frângă bariera protectoare a fricii de a avea un inamic și de a se prezenta deschis drept inamic real. Câte regrete la noi! Nu trebuie oare să ne agățăm de “dialog”, să menajăm soluții pașnice, să păstrăm “relații privilegiate”? Să negociem, cum am negociat la Minsk, fără a câștiga nimic, dar compromițându-ne în proiectele lui Putin, ba chiar ajutându-l să le realizeze.

La Minsk, cum a scris în Le monde Françoise Thom (18 februarie 2015), l-am forțat pe Poroșenko să cedeze exigențelor lui Putin și ne-am angajat să subvenționăm zonele cucerite din Ucraina. Va trebui să negociem și când va cuceri Mariupol, când va submina Letonia? Da, vom negocia pentru a salva “șansele păcii” și pentru a alunga din spiritele noastre oribila perspectivă de a face față unui inamic, Rusia.

Un motiv de optimism

Nu știm care vor fi bornele pe care Putin le va pune ambiției sale. Aș dori să termin pe o notă optimistă.

Politica rusă este condusă din 1917 de o idee, mai întâi ideea comunistă care era mondială și, de un deceniu încoace, de “ideea rusă”. Aceasta este sortită unei expansiuni mai modeste, cea a unui “imperiu-biserică”. Însă ambele eșuează în același mod. Ele se ciocnesc de realitate și nu au de partea lor decât idealitatea. Or, această idealitate distruge realitatea rusă. În numele comunismului, Rusia era o forță imensă, dar abia la sfârșit a reieșit, inclusiv pentru ea, că era o forță goală, imaginară, asemeni unei sperietori. În 1990, Rusia era un peisaj devastat, un câmp de ruine. Pentru a redeveni o putere reală, Rusia are nevoie să-și construiască un aparat de producție dinamic a cărui dezvoltare să fie spontană și liberă. Pentru aceasta e nevoie de drept, de proprietate, de inițiativă antreprenorială. Regimul Putin, încarnare a ideii ruse, sufocă o asemenea inițiativă de îndată ce se naște. În 1990, Rusia nu știa decât să producă arme. În 2015, ea continuă a le produce, pe o bază economică tot mai bolnavă și mai precară. Dacă Occidentul nu s-ar fi lăsat înșelat într-un asemenea grad, dacă judecata sa n-ar fi atât de falsă, dacă nu s-ar fi dezarmat până la punctul de a nu mai avea decât câteva regimente ocupate aiurea, “pericolul rus” ar fi de-a dreptul rizibil. Situația teribilă din Ucraina ar trebui să servească la deschiderea ochilor.

Traducere de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan

Recomandări:

http://www.contributors.ro/global-europa/recomandare-de-lectura-alain-besancon-si-utopia-incarnata/

http://www.contributors.ro/global-europa/despre-dughin-dughinism-si-barocul-stalino-fascist/

http://www.frontpagemag.com/2015/vladimir-tismaneanu-and-marius-stan/counter-revolution-and-political-murder-in-putins-russia/

http://www.lapunkt.ro/2014/06/26/maica-rusie-in-ofensiva-despre-dughin-dughinism-si-putinism/

http://www.contributors.ro/global-europa/putinism-dughinism-si-pseudo-conservatorism-chipurile-national-bolsevismului/

http://www.frontpagemag.com/2014/vladimir-tismaneanu/from-andropov-to-putin-the-last-spasm-of-a-decrepit-dictatorship/

http://www.contributors.ro/global-europa/robert-conquest-%C8%99i-onoarea-sovietologiei/

http://www.contributors.ro/global-europa/de-4-iulie-un-nou-termen-pe-dexonline-kremlinologie/


Moartea unui dictator leninist: “Amintirea tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej, veșnic vie în inima partidului, a clasei muncitoare, a poporului…” (Un eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu)

18/03/2015

Motto: “Leninismul ni-e far și tărie si avânt

Noi urmăm cu credință Partidul ne-nfrânt,

Făurim socialismul pe-al țării pământ.”

Imnul de stat al RPR

În august 1964, liderul de partid și de stat al României comuniste trăia momentul triumfului său total. Era apoteoza dejismului, versiunea românească a leninismului. Veniseră la București Anastas Mikoian, președintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, Li Hsiehnien, prim-vicepremierul chinez, precum și numeroși alți demnitari ai lumii comuniste, spre a participa la a douăzecea aniversare a actului de la 23 august, uzurpat simbolic de propaganda regimului drept unul “organizat și condus de partidul comunist în frunte cu nucleul sănătos din închisori condus de tovarășul Gheorghiu-Dej”. Era prezentă și o delegație de partid și guvernamentală din Albania, semn că România a decis să renunțe, în spiritul Declarației din aprilie, la boicotul regimului de la Tirana impus de Hrușciov. La fel, în pofida criticilor acerbe ale Beijingului și ale Tiranei la adresa titoismului ca “revizionism modern”, a participat la eveniment o delegație de partid și de stat din Iugoslavia.

În aceeași lună, Ana Toma, soția generalului securist Gheorghe Pintilie, zis Pantiușa, membră a CC al PMR, ministru adjunct al Comerțului Interior și apropiată a lui Dej, îl vizita pe prim-secretarul CC al PMR la Spitalul Elias, acolo unde se internase, într-o rezervă specială, pentru un examen medical complet. Veterana comunistă îi spunea cu maximă bucurie unei prietene, în aceeași zi, că “tovarășul Dej este sănătos tun”. Prietena se numea Cristina Luca-Boico și era sora mamei unuia din autorii acestui eseu.

În februarie 1965, Dej a condus delegația RPR la reuniunea Consiliului Politic Consultativ al Tratatului de la Varșovia. În aceeași lună avea loc conferința organizației de partid a Capitalei, unde liderul comunist a ținut ultimul său important discurs politic. Părea istovit, slăbit, încercănat. A vorbit despre necesitatea modernizării tehnologice, de nevoia importului de patente străine pentru a nu fi mereu puși în situația de a reinventa roata. A mai apucat să participe la vot la începutul lui martie, a ținut un scurt discurs la televizor, era în vizibilă agonie. La ultimul său revelion, avea să o spună ca reproș Nicolae Ceaușescu peste trei ani, Gheorghiu-Dej nu i-a mai invitat pe camarazii de Birou Politic, a preferat să fie în familie cu unul sau doi oaspeți personali. Se bizuia tot mai mult pe Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Bârlădeanu, Gheorghe Gaston Marin și veșnicul Leonte Răutu.

Apoi, pe data de 19 martie, în anul de grație 1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej se stingea din viață în urma unui cancer galopant (Buletinul medical oficial, semnat de Prof. dr. Voinea Marinescu –Ministrul Sănătății și Prevederilor Sociale– și contrasemnat de Acad. dr. N. Gh. Lupu, de Prof. dr. Tiberiu Spîrchez, de Prof dr. Constantin Nicolau, de Prof. dr. Ioan Brukner, de Prof. dr. Constantin Anastasatu, de Prof. dr. Octav Costăchel, de Conf. dr. Leon Bercu, de Dr. Alexandru Dumitriu, conținea următoarele informații: În a doua jumătate a lunii ianuarie 1965, tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej a prezentat semnele unei afecțiuni pulmonare, cu tuse și expectorații reduse sero-muco-sanghinolente. Examenul sputei nu a arătat nimic deosebit. La examenul radiologic s-a constatat un proces infiltrativ la nivelul hilului pulmonar drept. Controlul radiologic din prima decadă a lunii februarie a arătat persistența imaginei de infiltrații a hilului pulmonar drept. Examenele radiologice de control efectuate în a doua decadă a lunii februarie au arătat prezența unei formațiuni de aspect tumoral la nivelul hilului pulmonar drept. Tot în această decadă se observă clinic o mărire rapidă a ficatului, însoțită de subicter. Examenele clinice și de laborator au evidențiat prezența de formațiuni tumorale hepatice. La 2 martie 1965, examenele microscopice ale sputei au arătat prezența de celule neoplazice. Pe baza datelor clinice și de laborator s-a stabilit diagnosticul de neoplasm pulmonar și hepatic. Avînd în vedere gravitatea bolii diagnosticate, a fost invitat în țară un grup de specialiști reputați din străinătate, hepatologi, pneumologi și oncologi, care au confirmat diagnosticul. În cursul bolii s-a aplicat tratamentul corespunzător evoluției acesteia. Datorită caracterului agresiv și de diseminare a neoplaziei, boala a continuat să progreseze determinînd o evoluție gravă și rapidă cu instalarea unui icter intens și unei insuficiențe hepato-renale. În ziua de 19 martie, după ora 16, starea bolnavului s-a înrăutățit brusc; cu toate îngrijirile date, bolnavul a intrat în comă și a încetat din viață la ora 17.43 – publicat în Romînia liberă, Anul XXIII, nr. 6353, sîmbătă 20 martie, 1965).

Doctorul Leon Bercu fusese medicul personal al lui Dej (dar si al Anei Pauker) și se pare că Ceaușescu și Maurer îi interziseseră s-o informeze pe Lica Gheorghiu-Rădoi (fiica lui Dej) despre gravitatea bolii tatălui ei. Cel de-al doilea soț al Licăi era Gheorghe Rădoi, membru al CC al PMR și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, fost director general al Uzinei “Steagul Roșu” din Brașov. Teama baronilor complotiști era că Lica ar putea obține, pe ultima sută de metri, o urcare în grad a lui Radoi în ierarhia de partid.

*Excursus VT: Doctorul Leon Bercu a fost un mare internist, conferențiar la IMF. Avusese cabinet particular, fusese simpatizant PCR în ilegalitate. A fost între 1945 și 1965, deci până la moartea liderului comunist, doctorul personal al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Dar și al Anei Pauker, până la denunțarea ei ca “deviatoare de dreapta”, în iunie 1952. A fost apoi doctorul personal al lui Leonte și al Nataliei Răutu. L-a însoțit pe Dej în toate călătoriile acestuia, inclusiv la ONU, în 1960, apoi în India și Indonezia. Era căsătorit cu doctorița Lucia Berdicev, conferențiar de obstetrică la IMF. Locuiau într-o clădire la începutul străzii Herăstrău, chiar lângă Bulevardul Primăverii, un apartament de trei camere, mobilă veche și elegantă, o bibliotecă impresionantă. În aceeași casă locuiau Gheorghe și Leoni Stere, la parter, iar la ultimul etaj, într-o garsonieră, Dolores (Dolly) Bancic, fiica Olgăi Bancic și a lui Alexandru Jar. Era prieten apropiat cu sora tatălui meu, doctorița Nema Tisminețki. În perioada când tatăl meu a fost exclus din PMR (1960-1964), ne invitau la ei, lucru de negândit în atâtea alte cazuri de foști amici, inclusiv Valter Roman. N-au avut copii. În vara anului 1963 eram la mare, la Eforie Nord, împreună cu mama mea, doctorița Hermina Tismăneanu, și cu buna ei prietenă, Sanda Sauvard, fosta farmacistă la Spitalul Brigăzilor Internaționale, apoi luptătoare în maquis, deportată la Auschwitz și Ravensbrück. Am mers să-l vedem pe doctorul Bercu și pe soția sa la vila CC-ului, “Filimon Sârbu”. Nu se temea să se afișeze cu noi, deși în parcul vilei se plimbau destui granguri ai epocii, inclusiv, îmi amintesc perfect, Gheorghe (Gogu) Rădulescu. Mă considera ca pe un fel de rudă, un prieten mult mai tânăr, mă lua în serios chiar pe vremea adolescenței mele, conversam despre literatură, muzică, arte în general. Mergeam la ei pe vremea studenției, iar când s-a stins din viață (între timp se mutaseră pe Bulevardul Primăverii, într-o clădire chiar vizavi de casa lui Ceaușescu) sora sa, Paulica, m-a chemat să-mi aleg ce cărți doresc din bibliotecă. Am ales două volume de poezii de Rilke, în germană, și ediția originală, din 1941, a “Istoriei Literaturii” de G. Călinescu. Mi-a povestit că între îndatoririle sale, ca medic al lui Dej, era și să verifice temperatura apei din cada în care augustul personaj urma să se îmbăieze. Și-a pus mâna în apa fierbinte, i s-a stricat ceasul. Dej i-a spus râzând: “Nu-ți face griji, doctore, îți voi dărui un ceas de mare preț”. Nu a făcut-o niciodată.

Grupul de medici (ultra-verificați de Securitate) care se ocupa de starea sănătății conducerii de partid și de stat, din care făcea parte și Leon Bercu, ținea de așa-numitul Sector Special din cadrul Secției Gospodăriei de Partid. Mai făceau parte din acest grup, în anii ’50 și ’60, doctorii Abraham Schechter, Abraham Farchi, Tiberiu Tigerman. Doctorul Schechter a murit în împrejurări stranii, sub forma unei aparente sinucideri, în anii ’70. Era doctorul personal al lui Nicolae și al Elenei Ceaușescu, amic bun cu doctorul Bercu. Fusese doctorul soților Alexandru și Marta Drăghici. Doctorul personal al lui Ion Gheorghe Maurer a fost Usher Segal. Tot el s-a ocupat de sănătatea lui Paul Niculescu-Mizil și a lui Petre Borilă. Directorul Spitalului Elias era doctorul Nicolae Manoliu, ilegalist, fost deținut în lagărul de la Vapniarka, iar director al Policlinicii 10 era doctorul Paul Iacobini. În anii ’50, șef al Sectorului Special a fost doctorul Cornel Kaplan, căsătorit cu Tea, nepoata de frate a lui Iosif Chișinevschi. Urmașul său a fost doctorul Vsevolod Bilyk. Un timp, în anii ’50, a lucrat în Sectorul Special și fratele (medic de profesie) lui Ion Gh. Maurer.*

Revenind la medicul lui Dej: ”Lica Gheorghiu nu l-a iertat niciodată pe dr. Bercu pentru faptul că i-a ascuns diagnosticul adevărat al bolii lui Dej și a refuzat să ia parte la funeraliile acestuia, organizate la cimitirul Filantropia la sfârșitul anilor ’70 (copiii ei au fost însă prezenți la funeralii). Se poate bănui că Maurer și Ceaușescu s-au temut că Lica ar fi putut interveni la tatăl ei în favoarea lui Gheorghe Apostol, a cărui fiică, Geta, se număra printre cele mai bune prietene ale ei. Trebuie amintit și faptul că relațiile dintre Lica Gheorghiu și Elena Ceaușescu erau destul de reci. Cu diferite ocazii, aroganta Lica a refuzat avansurile Elenei (dețin [VT] informația de la fiul Licăi Gheorghiu, Gheorghe, care mi-a fost coleg de liceu și pe care bunicul său, Gheorghiu-Dej, l-a adoptat în 1963)” (vezi Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Iași: Polirom, 2005, p. 343 – nota 37).

Ce a urmat a fost la propriu, cum ar spune van Gennep, un ritual de separare. Comunismul românesc va fi fost calificat el însuși pe muchia acestei borne — 1965. Au circulat multe teorii ale conspirației în jurul îmbolnăvirii lui Dej, dar ele nu fac obiectul unei analize cât de cât serioase (cea mai inflamată dintre ele trimitea la o presupusă iradiere a liderului comunist, cu prilejul unei vizite la Moscova). Ceea ce știm cu precizie este că Dej a fost omagiat de cele două centre aflate în competiție pentru hegemonie în mișcarea comunistă mondială: delegația sovietică la funeralii a fost condusă de Anastas Mikoian, cea chineză, de însuși Zhou Enlai, numărul trei în ierarhia comunistă de la Beijing, premierul Consiliului de Stat al R. P. Chineze, adică prim-ministrul marii puteri comuniste asiatice. Delegația iugoslavă a fost condusă de Aleksandar Ranković, secretar al CC al Uniunii Comuniștilor din Iugoslavia, ani de zile șef al UDBA (Securitatea lui Tito) și lider al Partidului Comunist din Serbia.

Am putea spune apoi, din motive cât se poate de evidente, că mișcările revoluționare tind să se concentreze pe tinerețe/vitalitate. Iar atunci când mișcarea beneficiază și de o ideologie ateistă, chestiunea morții și a senectuții devine foarte complicată. Bolșevicii încercaseră să tranșeze această temă printr-un fel de incantație de transcendență: ”un revoluționar e mort, trăiască revoluția!” Funeraliile eroilor Revoluției au fost de multe ori marcate de această găselniță declarativă. Iar atunci când și războiul s-a terminat (prilej cu care, din nou, răposarea devenea un soi de datorie față de patrie. punct), chestiunea morții și a vârstei înaintate au trebuit tratate, în sfârșit, de o manieră ne-eroică

Într-un articol din octombrie 2011 (în The New York Times) intitulat “Dictatorii primesc moartea pe care o merită” (și prilejuit de dispariția lui Muammar Gaddafi), Simon Sebag Montefiore făcea o foarte captivantă trecere în revistă a felurilor în care au murit mai mulți tirani de-a lungul istoriei. Extrem de savuroasă este maniera în care Montefiore croșetează cu ideea de ironie a sorții, oferind și aici exemple pe măsură: Stalin arestase foarte mulți medici, pe motiv de trădare, anterior acelui atac cerebral din 1953 și înainte să zacă în propria urină pentru mai mult de 12 ore, fără ca ai săi ”curteni” să îndrăznească măcar a chema un doctor. Nu a fost asasinat precum Gaddafi, conchide Montefiore, dar a fost autorul propriei sale distrugeri. O altă idee la fel de incitantă se desprinde din același articol: “moartea unui lider democrat la mult timp după retragerea sa este o chestiune privată, dar moartea unui tiran este mereu un act politic care reflectă natura puterii sale. Dacă un tiran moare liniștit în pat în toată splendoarea autorității sale, moartea sa este un teatru al acelei puteri; dacă un tiran este executat în timp ce imploră îndurare, atunci și asta este o răsfrângere a naturii regimului prăbușit și reacția poporului împilat. Moartea lui Dej s-ar încadra, după această zglobie taxonomie, în categoria “mort în propriul pat” (nu discutăm boala și cauzele) și avem, desigur, tot teatrul adiacent — funeraliile naționale:

Au urmat omagiile de rigoare:

…de la Tito (“Moartea neașteptată și prematură a marelui fiu al poporului romîn și revoluționar Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn și președintele Consiliului de Stat al Republicii Populare Române, ne-a zguduit profund. În numele popoarelor iugoslave, al Comitetului Central al Uniunii Comuniștilor din Iugoslavia și în numele meu personal, vă adresez expresia condoleanțelor noastre celor mai profunde) până la John Gollan (“În numele Partidului Comunist al Marii Britanii, exprim cele mai profunde condoleanțe Partidului Muncitoresc Romîn și poporului romîn cu ocazia acestei grele pierderi. Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost eminentul conducător al clasei muncitoare din Romînia în cele mai întunecate zile ale fascismului, cît și în construirea statului socialist romîn. Activitatea și exemplul său vor dăinui și triumfa);

…și de la Ion Voicu — artist al poporului (Vestea tristă pe care glasul crainicului a anunțat-o în amurgul zilei de 19 martie va rămîne adînc încrustată în sufletele milioanelor de oameni ce urmăreau cu înfrigurare și totuși cu speranță buletinul medical al stării sănătății tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej. Tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej a încetat din viață, dar pildele lui: puterea de muncă, înțelepciunea, dragostea sa față de patrie și popor, activitatea sa neobosită pînă în ultima clipă în fruntea Comitetului Central al Partidului, abnegația și devotamentul depus în tot cursul vieții sale glorioase vor rămîne un îndreptar sfînt, un imbold permanent pentru fiecare dintre noi în toate domeniile de muncă. Personal, profund îndurerat voi păstra o neștearsă amintire marelui om de stat, celui ce a sprijinit cu însuflețire dezvoltarea artei romînești și ridicarea prestigiului ei, în țară și peste hotare), până la Ioan Sveț – mecanic de locomotivă la Depoul CFR Bacău (În fața pierderii grele și a durerii pe care o încearcă în aceste clipe poporul nostru, ne strîngem și mai mult rîndurile în jurul partidului și guvernului, ne întărim hotărîrea de a munci din toate puterile pentru îndeplinirea exemplară a sarcinilor ce revin fiecăruia dintre noi, pentru înflorirea scumpei noastre patrii, Republica Populară Romînă).

Titlurile presei comuniste oscilau între În impresionante adunări de doliu întregul nostru popor își exprimă unitatea de nezdruncinat în jurul partidului și guvernului țării și Exemplul său luminos ne va călăuzi totdeauna. Partidul, ca incarnare a raționalității istorice, a reprezentat specificul intervenției leniniste în practica politică a secolului XX. În acest sens trebuie privit și un titlu de genul: “Cinstind memoria marelui său fiu, poporul și-a manifestat atașamentul profund față de partid”. Se întrezărește aici o licărire din incantația bolșevică de transcendență despre care vorbeam mai sus…

Exista și o Comisie de partid și de stat pentru organizarea funeraliilor, care a decis în cel mai mic detaliu toate cele ce trebuiau îndeplinite cu acest prilej (din ea făceau parte Chivu Stoica, Emil Bodnăraș, Alexandru Drăghici, Ștefan Voitec sau Leontin Sălăjan): “1. Mitingul de doliu închinat memoriei tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej va avea loc miercuri, 24 martie a.c. la ora 11, în Piața Republicii. 2. După mitingul de doliu cortegiul funerar se va îndrepta spre Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism”, unde va avea loc înhumarea rămășițelor pămîntești ale tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej. 3. În semn de omagiu, la ora 14.30, timp de 3 minute, se va întrerupe lucrul în toate întreprinderile și instituțiile din țară (cu excepția acelora unde condițiile de producție nu permit întreruperea lucrului); pe timpul întreruperii lucrului vor suna sirenele întreprinderilor, locomotivelor, vaselor fluviale și maritime, se va opri circulația trenurilor, automobilelor, altor vehicule și a pietonilor. 4. Mitingul de doliu și întreaga desfășurare a funeraliilor vor fi transmise de toate posturile de radio și televiziune ale Republicii Populare Romîne. (Romînia liberă, Anul XXIII, nr. 6357, marți 23 martie, 1965).

De măsurile concrete de ”eternizare” a memoriei “marelui fiu al poporului”, s-au ocupat, desigur, Comitetul Central al PMR, Consiliul de Stat și Consiliul de Miniștri ale RPR. Neavând imaginația nord-coreenilor (vezi moartea lui Kim Il-sung), “ai noștri” l-au imortalizat pe Gheorghiu-Dej cum au putut:

1. Editarea lucrărilor tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej.

2. Editarea biografiei tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej.

3. Ridicarea statuii tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej în București și Cluj.

4. Amplasarea bustului tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej la CC al PMR, MAN a RPR, Clubul C.F.R. “Grivița Roșie” din București și Casa de Cultură din Galați.

5. Plasarea unor plăci comemorative pe clădirile legate de activitatea tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej în perioada ilegalității.

6. Organizarea unei săli memoriale la Muzeul de Istorie a Partidului (dedicată vieții și activității tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej).

7. Instituirea unei burse republicane “Gheorghe Gheorghiu-Dej” pentru studenții merituoși.

8. Atribuirea numelui de “Gheorghe Gheorghiu-Dej” următoarelor:

a). Orașului Onești.

b). Combinatului siderurgic Galați.

c). Hidrocentralei ”16 Februarie” de pe Argeș.

d). Combinatului chimico-metalurgic din Baia Mare.

e). Institutului Politehnic din București.

f). Casei de cultură a studenților din Cluj.

g). Unei școli medii de cultură generală din Bârlad (orașul de baștină)

h). Unui bulevard și unei piețe din București, precum și unor piețe și străzi din alte orașe importante ale țării.

9. Emiterea unui timbru memorial cu efigia tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Pentru ”bărbatul de stat” care a simulat de-satelizarea pentru a evita în fapt destalinizarea, moartea din 1965 a venit destul de brusc, dar cumva izbăvitor (și asta numai dacă ne gândim la soarta unor Mussolini, Saddam Hussein, Hideki Tōjō, Vidkun Quisling, Ceaușescu și câți alții). Potrivit aceluiași Montefiore, nu există realizare mai mare pentru un dictator decât aceea de a muri în propriul pat (maladia graduală poate face asemenea ”minuni”: controlul dictatorial al timpului, locului și consecințelor morții). Și deși nu a murit de ”boala insurecției” (de obicei violentă), Dej nu a reușit să gestioneze și consecințele morții sale: succesorii! A trăit totuși destul cât să lase urme adânci (epurări, gulag național, colectivizare, ș.a.m.d.), dar nu a mai apucat să-și încerce haina de lider reformist (pe care începuse s-o îmbrace foarte timid pe la începutul anilor ’60, atunci când stabilea și primele contacte mai consistente cu Vestul). Una peste alta, rămâne a fi reținut ca un stalinist mai mic care s-a dus după tiparul stalinistului cel mare, acum 5 decenii. “Poporul nostru și-l amintește cum poate”…

În loc de concluzie: Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost un lider leninist. Nu avea vocație teoretică, nu se pretindea, cum avea să o facă succesorul său, un doctrinar al “marxismului creator”. Dar se școlise, încă de la Doftana, în textele “sacre” ale leninismului așa cum le interpretase Stalin. Nu s-a abătut niciodată, nici cu o iotă, de la comenzile bolșevice: a combătut fracțiunile, a promovat industrializarea forțată, a impus colectivizarea agriculturii, a practicat represiunea împotriva celor definiți drept “dușmani de clasă”.

Asemeni celorlalți membri ai grupului său (cel al militanților din închisori), a acceptat fără murmur supremația Centrului moscovit, atâta timp cât aceasta nu însemna slăbirea puterii sale personale și a instituțiilor staliniste. Când Hrușciov a declanșat destalinizarea, cu toate limitele sale, Dej a început să se distanțeze de Kremlin. Nu din patriotism, cum aveau să susțină apologeții săi, inclusiv fostul lui șef de cabinet, Paul Sfetcu, ci din rațiuni de supraviețuire politică.

Cine afirmă că plecarea trupelor sovietice din România în 1958 ar fi fost expresia patriotismului regăsit, multă vreme refulat al grupului lui Dej, uită două lucruri esențiale. Primo, din acest grup făceau parte filosovietici cunoscuți, inclusiv veteranul cominternist Petre Borilă, fostul spion GRU Emil Bodnăraș, precum și foștii refugiați politici veniți de la Moscova, Alexandru Bârlădeanu și Leonte Răutu. Secundo, pentru ca Prezidiul CC al PCUS să aprobe retragerea trupelor sovietice, era nevoie de garanții indubitabile de loialitate din partea PMR. Aceste garanții au fost oferite în toamna anului 1956, când Dej și echipa sa au susținut necondiționat reprimarea Revoluției Maghiare. Chiar mai mult, după noiembrie 1956, când membrii guvernului Imre Nagy au ajuns în România și au fost ținuți în domiciliu obligatoriu (pasămite “azil politic”) la Snagov. Atunci a rostit Dej cuvintele de pomină despre Nagy: “Mai întâi îl interogăm, după care îl spânzurăm. De limbă”.

Dej a împărtășit aprehensiunile legate de linia hrușciovistă ale unor Maurice Thorez, Antonín Novotný, Mao Zedong, Enver Hoxha, dar a făcut-o discret, fără să provoace Moscova mai mult decât i se părea necesar. Leninismul lui Dej nu era unul ostentativ, precum al lui Ceaușescu. Cel mai tare s-a temut că destalinizarea va duce la reconsiderarea epurărilor din anii ’50, inclusiv a asasinării lui Lucrețiu Pătrășcanu. Cel care rostise în 1949 rechizitoriul Cominformului intitulat “Partidul Comunist din Iugoslavia în mâinile unor asasini și spioni” nu avea cum să devină un Tito. Putea mima iugoslavizarea, dar în practică tot stalinist rămânea. Îl constrângeau propriile convingeri și, mai ales, propria biografie. Până la moarte, Gheorghiu-Dej a fost micul Stalin de la București.

*Notă explicativă titlu: interesant este, fără îndoială, și singularul “inimă“, simbol al unității de nezdruncinat, cum se spunea în epocă, dintre partid, clasa muncitoare și întregul popor. Desigur, o temă la care Nicolae Ceaușescu avea să adauge propria sa persoană, ca încarnare providențială a virtuților celor trei categorii…

Bibliografie selectivă:

Boia, Lucian, Mitologia științifică a comunismului, ediția a III-a, București: Humanitas, 2011.

Bois, Pierre du, Ceaușescu la putere. Anchetă asupra unei ascensiuni politice, București: Humanitas, 2008.

Brzezinski, Zbigniew, The Soviet Bloc: Unity and Conflict, Cambridge, MA: Harvard University Press, 1967.

Burcea, Mihai, Bosomitu, Ștefan (coords.), Spectrele lui Dej. Incursiuni în biografia și regimul unui dictator, Iași: Polirom, 2012.

Cioroianu Adrian, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, București: Curtea Veche, 2005.

Deletant, Dennis, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej și statul polițienesc, 1948-1965, Iași: Polirom, 2001.

Fejtö, François, Histoire des démocraties populaires, Paris: Seuil, 1992. (vol. 1: L’ère de Staline și vol. 2: Après Staline)

Frunză, Victor, Istoria comunismului în România (ediția a treia), București: Editura Victor Frunză, 1999.

Ionescu, Ghiță, Comunismul în România, București: Editura Litera, 1994.

King, Robert, A History of the Romanian Communist Party, Stanford, CA: Hoover Institution Press, 1980.

Tănase, Stelian, Elite și societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej 1948-1965, ediția a II-a, București: Humanitas, 2006.

Tismăneanu, Vladimir, Dobrincu, Dorin, Vasile, Cristian (coords.), Raport Final, București: Humanitas, 2007.

Tismăneanu, Vladimir, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, București: Humanitas, 2008.

Tismăneanu, Vladimir, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc (ediție revăzută și adăugită), București: Humanitas, 2014.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 190 other followers