“Sunt pentru Războiul Rece!” — Un dialog cu Alain Besançon realizat de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu (Paris, 28 iunie 2015)

14/07/2015

V.T. – A existat un atac asupra modului de înțelegere a modelului totalitar, venind dinspre stânga, în timpul anilor ’70: școala revizionistă și așa mai departe. Când priviți acum ceea ce s-a întamplat, colapsul Uniunii Sovietice, al blocului estic, sunteți în continuare convins că modelul totalitar explică funcționarea sistemelor comuniste?

A.B. – Cuvantul “totalitar” a fost utilizat pentru două regimuri care nu se aseamănă și care au sfârșit prin a lupta unul împotriva celuilalt: nazismul și comunismul. Nazismul a fost distrus din exterior. Complet. Cât despre comunism, el s-a prăbușit și și-a căutat o nouă legitimitate. Iar această legitimitate și-o găsește în trecutul Rusiei ortodoxe: în ortodoxia lui Ivan cel Groaznic, în voința de a domina ca imperiu și nu ca națiune, utilizând mijloacele moștenite de la totalitarismul precedent.

M.S. – Dar totalitarismul, dacă ne gândim la scrierile dumneavoastră, ale Hannei Arendt, ale lui Martin Malia, etc., se legitima printr-o ideologie: fie național-socialismul, fie bolșevismul. Putem găsi elemente ideologice cristalizate în ceea ce se întâmplă acum în Rusia?

A.B. – Nu, căci acum modelul intelectual instaurat nu mai crede în comunism și asta de multă vreme. Acum se plimbă cu cruci mari, în procesiuni lungi. Este modelul naționalismului ortodox. Modelul sectei extremiste ortodoxe ruse, așa cum a existat începând de la Ivan al III-lea, începând de la refuzul Conciliului din Florența, începând de la rusificarea clerului, începând de la crearea patriarhatului rus de la Moscova. Acest model a fost puțin estompat sub țarii modernizatori, de la Petru cel Mare până la Nicolae al II-lea exclusiv (căci Nicolae al II-lea revine la o poziție fidelă ortodoxiei), iar acum e prezentat peste tot, așa încât vedem fotografii ale lui Stalin sub formă de icoane, soldați ruși care sărută icoane cu Putin, avem deci tot cultul care e, în același timp, absolut creștin, dar care utilizează fanatismul religios centrat pe Putin. Există ideologi în jurul lui Putin care exploatează subiectul imperiului rus. Un imperiu rus care nu e doar pravoslavnic, ci, în același timp, orientat către lumea musulmană. Acestea două merg foarte bine împreună, deoarece, actualmente, francezii au necazuri cu musulmanii, toată Europa are necazuri cu musulmanii, pe când Putin se descurca aparent bine cu musulmanii.  Relațiile nu merg rău deloc. În fine, acum, de când cu Nazarbayev și Cadirov care nu mai merg chiar atât de bine, dar măcar nu merg rău… Pentru că musulmanii speră să realizeze o ummah (termenul care desemnează lumea musulmană), dar în același timp și o ummah slavă împreună cu ortodocșii. Bun, nu se știe către ce se poate merge.

M.S. – Întrucât se poartă discuții despre moștenirea bolșevismului, îl vedeți pe unul ca Putin (și oricare din anturajul lui Putin) moștenind ceea ce a fost cultura politică a bolșevismului?

A.B. – Cultura politică a lui Putin este KGB-ul. În vremea lui Stalin și chiar în cea a lui Brejnev, KGB-ul era, totuși, subordonat statului rus. Statul rus întemeiat pe limba de lemn și pe pseudo-marxism, care nu era crezut, dar era utilizat ca instrument. Acum “KGB”-ul guvernează în întregime singur. Are mijloacele, are banii, are puterea, obligă la supunere marile întreprinderi, a jefuit o mare parte din bunurile Rusiei. Deci KGB-ul [sub noua lui denumire] este cel care guvernează. E un sistem destul de nou în Rusia. Poliția a fost întotdeauna subordonată, dar acum e la putere.

M.S. – Credeti, deci, că e pentru prima dată în istoria modernă rusă când poliția guvernează cu autonomie completă. Nu răspunde în fața nimănui, căci Partidul nu mai există, țarul nu mai există, prin urmare poliția controlează totul.

A.B. – Da.

V.T. – În urmă cu zece zile, prietenul meu Marius și cu mine am petrecut o săptămână la Tbilisi. Sunteți foarte cunoscut acolo. Rectorul Universității din Tbilisi e un tânăr filosof. I s-a spus că vom ajunge la Paris și atunci și-a exprimat admirația pentru opera dumneavoastră.

A.B. – Lucrările mele au fost traduse în georgiană pentru poliție, pentru partidul comunist.

V.T. – Deci Sevardnadze voia să vă citească.

A.B. – Da.

V.T. – Ați avut, deci, un mare cititor! Asta a contribuit, poate, la perestroika!

A.B. – Există un tânăr foarte capabil care se ocupă de Georgia, căsătorit actualmente cu excelenta istorică Françoise Thom. După părerea mea e cea mai bună specialistă în istorie, mult mai bună ca mine, deoarece e o profesionistă, în timp ce eu mă ocup cu alte lucruri. Deci, el este căsătorit cu Françoise Thom. Se numește Guiorgui Mamoulia. Îl cunoașteți?

V.T. – Nu, dar prietenul nostru, rectorul Universității l-a menționat. O cunosc pe Françoise, tocmai i-am cumpărat cartea. Cu ani în urmă am luat masa împreună, pe când ea lucra pentru Centrul de polemologie al Ministerului Apărării.

A.B. – Mi-a fost elevă, o cunosc de aproape 40 de ani. După părerea mea este, pe plan internațional, cea mai bună expertă în politica sovietică. Mai am o prietenă, de asemeni foarte competentă. Se numește Maria Malonciuk și e ucraineană.

V.T. – N-am avut plăcerea.

A.B. – Este o specialistă excelentă.

M.S. – Françoise Thom, cu cartea sa despre limba de lemn a avut o enormă influență în țările estice.

A.B. – Este chiar teza pe care i-am îndrumat-o.

M.S. – E reconfortant de știut.

A.B. – Este minunat să ai asemenea elevi!

V.T. – Eu învăț mult de la doctoranzii mei.

A.B. – Eu de asemeni.

V.T. – Pentru că tot ați menționat-o pe Françoise Thom: tocmai am cumpărat cartea sa despre Beria.

A.B. – E o muncă enormă, colosală!

V.T. – O considerați o contribuție fundamentală?

A.B. – Enormă. Am redactat o recenzie un pic filosofică a acestei cărți. În Commentaire. Citiți Commentaire?

V.T. – Desigur. A apărut anul trecut?

A.B. – A apărut în 2013, în numărul 144.

V.T. – Revenind la discuția noastră: cum vedeți viitorul unei țări ca Georgia în acest moment? Credeți că Georgia e acum salvată, sau pericolul rus e încă foarte puternic?

A.B. – Cred că e foarte puternic. Dar… nu e etern! Puterea lui Putin, după părerea mea, nu e o putere eternă și nu e foarte solidă. Putin a ratat, totuși, multe lucruri nereușind să supună Ucraina. Apoi sunt oligarhii, care nu-l iubesc prea mult. Nu vorbim de opoziția democratică, ea nu există, ci de oligarhii care l-au atacat și care nu sunt mulțumiți să împartă câștigurile cu clanul Putin, care are o cantitate de bani absolut imensă. Averea lui Putin este estimată la 40 miliarde de dolari.

V.T. – Averea personală.

A.B. – Personală, da.

V.T. – Investită unde? În Elveția, în Paraguay, nu se știe…

A.B. – Peste tot. Și în special în Rusia, unde are acțiuni pe toate piețele. Deci, Putin nu a reușit să supună Ucraina. S-a certat cu Occidentul. Jocul dublu cu țările vestice nu prea mai merge, reset-ul este îngropat. Se revine la Războiul Rece. Eu sunt pentru Războiul Rece!

M.S. – E un titlu bun pentru interviu: “Sunt pentru Războiul Rece”!

A.B. – Da, sunt pentru Războiul Rece. Războiul Rece e pur și simplu rezistența în fața ofensivei rusești. În întreaga epocă a lui Stalin și mai departe a fost, simplu, rezistență […] Pur și simplu e atitudinea de apărare a Occidentului vis-à-vis de Rusia, iar eu sunt pentru Războiul Rece în măsura în care se conturează o atitudine de conștientizare a pericolului rus actual. O conștientizare care este extrem de acută mai ales în Țările Baltice, care sunt cel mai expuse, în Polonia, în România nu știu…

V.T. – În România există grupuri care sunt conștiente, dar totul e foarte edulcorat, difuz. Și există o propagandă rusească foarte subtilă.

A.B. – Da, există o propagandă rusă feroce în România, Bulgaria, în țările ortodoxe…

V.T. – Este momentul ortodox, fără îndoială, iar în România a existat întotdeauna o partidă rusă, din câte îmi spun prietenii mei care sunt istorici.

A.B. – Da, există o partidă rusă și în Polonia, există o partidă rusă și în Franța, anume la extrema dreaptă. Extrema dreaptă e pro-rusă. Partida rusă e reprezentată de Le Pen, de oameni precum Fillon, etc. Toți aceștia sunt pro-ruși.

V.T. – Chiar și în Statele Unite, printre paleo-conservatorii ca Patrick Buchanan și alții se poate observa aceeași tendință de a-l privi pe Putin ca pe un individ frecventabil…

A.B. – La fel în Germania. Apoi, în Italia lucrul e foarte periculos. Chiar cineva ca Mogherini, care reprezintă Italia în Uniunea Europeană, este o pro-rusă autentică  și declarată!

M.S. – Pe germani cum îi vedeți în acest moment?

A.B. – Nu cunosc Germania. Germania e întotdeauna misterioasă, e o țară complicată…

V.T. – Ați amintit că ați fost prieten cu Kołakowski. În finalul capodoperei sale despre marile curente ale marxismului…

A.B. – Kołakowski are mai multe capodopere. E un foarte bun filosof. Îmi place mult!

V.T. – În lucrarea “Creștini fără biserică”…

A.B. – Aceea e o lucrare de tinerețe.

V.T. – De tinerețe, da. Nu a fost tradusă în engleză, ceea ce e regretabil, pentru că e o carte foarte interesantă.

A.B. – Dar a fost tradusă în franceză.

M.S. – Am fi vrut să vă întrebăm: Kołakowski, în epilogul ultimei ediții a lucrării sale publicate în volum la editura Norton vedea posibilitatea unei întoarceri, nu chiar a comunismului, dar a utopiilor revoluționare.

A.B. – Posibil!

M.S. – E posibil?

A.B. – Da, utopiile…

M.S. – Nu vorbim de secte à la Badiou.

A.B. – Nu. Iată ecologia, de exemplu: nu e încă o ideologie revoluționară, dar poate deveni. Nazismul trebuia să omoare evreii, comunismul trebuia să omoare proprietarii, ecologia ar putea dori să omoare o mare parte a umanității. Nu sunt nocivi încă, dar ideologia lor e periculoasă.

V.T. – Dacă se poate găsi un profet suficient de carismatic…

A.B. – Nu au încă profetul!

V.T. – La începutul dialogului nostru, când v-am dat cartea pe care Marius a tradus-o în românește pentru Humanitas, “Diavolul în istorie” – aceasta e imaginea lui Kołakowski – ați spus că nu putem înțelege istoria fără a menționa existența diavolului.

A.B. – Toată lumea a vorbit de el. Nu numai Kołakowski, ci și Soljeniţîn, și Wat, polonezul – el chiar l-a văzut, în închisoarea Butyrka.

V.T. – Da, în “Secolul meu”…

A.B. – …Și Orwell… Toți cei care au spirit metafizic nu pot înțelege amenințările ideologice care depășesc capacitățile imaginației umane fără să se gândească la diavol, firește.

M.S. – Ați publicat cartea despre Orwell și Soloviov, “Falsificarea binelui”, care pentru mulți dintre noi e una dintre cele mai vizionare, căci ani de zile s-a spus mereu că problema totalitarismului este abolirea distincției dintre bine și rău. Ceea ce spuneți dumneavoastră este că nu a abolit-o, ci a falsificat binele.

A.B. – Așa este.

M.S. – Puteți explica pentru cititorii noștri despre ce este vorba? Ce înseamnă falsificarea binelui?

A.B. – Constă în a lua indivizi curajoși, devotați, bine orientați și de a-i face să comită crime cu conștiința împăcată, fără măcar să-și dea seama că sunt criminali. Pentru nazism a fost mai dificil, deoarece nazismul afirma că oamenii sunt împărțiți în rase, ceea ce contraria principii foarte vechi ale culturii europene. Dar comunismul a pretins că reproduce programul creștinismului primitiv. Adică egalitate pentru toți, dreptate pentru toți, fericire pentru toți, fără o justă reflecție asupra acestor lucruri. Iar cei ce se lasă atrași pot comite crime fiind oameni de bine. Iată-l, de pildă, pe Kundera, care îmi place mult: la 19 ani comite o crimă din ignoranță, căci era un tânăr comunist. Acum e nefericit pentru totdeauna, căci asemenea amintiri nu se șterg. Annie Kriegel era foarte fericită că, deși a fost o comunistă fanatică, nu a comis crime. Era foarte ușor să faci crime când erai comunist, chiar fără să-ți dai seama. Asta se găsește în Troțki: “Morala lor și a noastră”.

V.T. – Două moralități, două registre ale binelui și răului. Totul se poate justifica în numele unei mari cauze…

A.B. – Iată!

*

V.T. – Acum o chestiune pe care Marius și cu mine am discutat-o mult (el a și scris despre acest sociolog român care a trăit în Anglia și a sfârșit în Brazilia, Zevedei Barbu): problema apostaziei în secolul XX. Dumneavoastră ați fost, ca tânăr, atras de comunism.

A.B. – Timp de câțiva ani, până în ’56.

M.S. – Până la Congresul XX?

A.B. – Da, până la Congres. Atunci s-a sfâșiat farmecul ideologic. Până la urmă e o magie.

M.S. – A fost o sfâșiere?

A.B. – Da, dar în trei luni totul era lichidat. Am devenit liberal-conservator precum Raymond Aron, mentorul meu începând de atunci.

V.T. – Marius a scris despre Merleau-Ponty. Cum îl vedeți în acest moment?

A.B. – Îmi plăcea Merleau-Ponty, dar “Umanism și teroare” este totalmente cumplită, frizează monstruosul.

M.S. – Credeți că a justificat cu adevărat teroarea?

A.B. – Cred, însă, de la un anumit punct încolo, eu nu am mai citit acest fel de literatură. Sartre, de exemplu.

M.S. – Și pe ceilalți socialiști cum îi vedeți? Lefort, Castoriadis?

A.B. – Sunt mai simpatici, dar îi continuă pe utopiști. Utopiști care nu iubeau comunismul, asta e sigur! Castoriadis, Lefort sunt, până la urmă, niște “troțkiști superiori”.

V.T. – Ce-ar fi să facem un pic de istorie contrafactuală? Dacă Troțki n-ar fi fost asasinat de Mercader… (a propos, s-a publicat o biografie a lui Mercader în spaniola…)

A.B. – Mercader a murit în Cehoslovacia?

V.T. – În Cehoslovacia sau în Uniunea Sovietică?

A.B. – Da, a plecat în Uniunea Sovietică…

V.T. – Dacă vreți să citiți o carte absolut superbă, o carte a unui cubanez, se numește “Omul care iubea câinii” și este despre Mercader. V-o voi trimite. E tradusă în engleză.

A.B. – Mercader era spaniol, nu-i așa?

V.T. – Catalan. Mama sa era îndrăgostită de Leonid Eitingon. Ei doi au supravegheat operațiunea, el era acolo, conform acestei cărți a lui Leonardo Padura, “The Man who loved dogs”.

*

A.B. – Cât despre mine, de douăzeci de ani nu mă mai ocup de așa ceva. Am lăsat deoparte aceste lucrări, nu le mai citesc. Am citit, cu toate astea, cartea admirabilă a lui Snyder, “Ținuturi însângerate” (“Bloodlands”, “Les terres sanglantes”)…

V.T. – Mi-a fost un foarte bun prieten.

A.B. – …și pe acest bielorus, Alexandrovici, care a scris o carte foarte interesantă  și care arată ce e în mintea sovieticilor de azi: oroarea!

M.S. – Și din generația, să spunem, mai tânără de analiști, istorici, politologi specializați în problemele rusești? Ați menționat-o pe Françoise Thom, pe Maria Malanciuc, pe Timothy Snyder…

A.B. – Pe Timothy Snyder, da. Și mai este un ucrainean extraordinar de bun, a cărui carte am prefațat-o, se numește… [încearcă să-și aducă aminte]

V.T. – Ne vom aminti. Dar ați avut ocazia să citiți măcar câteva capitole din primul volum al cărții “Stalin” de Stephen Kotkin?

A.B. – Da.

V.T. – Nu găsiți multe noutăți acolo…?

A.B. – O, nu, mersul lucrurilor era deja cunoscut.

M.S. – Deci, pentru a recapitula: dacă nu mai citiți lucrări privitoare la comunism, ce anume vă preocupă în prezent? Problema religiilor?

A.B. – Da, problema religiilor, deoarece comunismul conduce la diavol, dar diavolul conduce la Dumnezeu. În general, trebuie să aflăm din punct de vedere metafizic tot ce s-a întâmplat. De aceea mă ocup mai degrabă de criza bisericilor. Am scris o carte despre protestantismul american, o alta despre Rusia care se numește “Sfânta Rusie” (nu știu unde am citit această expresie). Ați citit ”Sfânta Rusie”?

M.S. – Nu încă…

A.B. – Ah, dar e o carte bună! E tradusă în română, cred.

M.S. – E adevărat. La Humanitas.

A.B. – E bună, e foarte scurtă și cred că e bine gândită. E tradusă și în rusă, în poloneză. E tradusă și în slovacă și în nu puține alte limbi. E o carte bună, dar e singura despre Rusia, am terminat cu asta.

V.T. – Să tragem o concluzie provizorie a acestei discuții care sperăm să continue, căci revenim pentru cercetarea noastră la anul… A, și mai avem un prieten comun, Daniel Mahony.

A.B. – Sunt foarte drăguți soții Mahony. El e foarte bun și curajos, deoarece predă într-o universitate mică și… ține piept… Ține piept!

V.T. – Dacă-mi permiteți, în doua minute: am fost coordonatorul, în România, al unei comisii prezidențiale pentru analiza comunismului și a dictaturii…

A.B. – În fine, România e un pic fluctuantă, nu?

V.T. – Fluctuantă. Dar fostul președinte a citit public raportul acestei comisii. S-a mai înființat și un institut pentru investigarea crimelor comunismului, iar Marius a fost editorul unei reviste a acestui institut, care se numește “History of Communism in Europe”, revistă în care cărțile dumneavoastră au fost comentate.  Pentru a încerca să tragem un fel de concluzie provizorie în acest moment: când v-ați ocupat de religie, de rolul religiei în general, ca fapt esențial al existenței umane…

A.B. – Ipoteza mea de bază a fost că leninismul e un fel de gnosticism.

V.T. – Gnosticism.

A.B. – Da, am spus-o în prima mea carte amplă asupra chestiunii originilor intelectuale ale leninismului, care, de altfel, a fost tradusă în românește.

V.T. – Și în engleză, dar cu un titlu imposibil: “The Rise of the Gulag”.

A.B. – Da, e idiot.

V.T. – Absolut, știu asta, dar nu suntem responsabili de titluri.

A.B. – Da, nu suntem responsabili de asta.

M.S. – În orice caz, pe mine unul m-a influențat mult ideea gnosticismului aflat în inima ezoterică a programului comunist. În fine, asupra conceptului de religie și politică, am urmărit, în secolul XX, apariția și ascensiunea marilor religii politice. Considerați conceptul de religie politică

A.B. – Aș spune ideocrație. Sunt religii, dar diferența față de religia propriu-zisă este că ele pretind că au un nucleu științific: un soi de darwinism stupid la Hitler, o specie de leninism (nu-mi place să întrebuințez termenul de stalinism, este de fapt leninism!)… Deci leninismul este, de asemeni, o ideologie, e ceva care pretinde a explica totul, pretinde a corija limbajul și a da seama pentru tot. E în fapt o mântuire. Mântuirea pentru întreaga umanitate și pentru acela care devine militant. Bun, dar asta sună mai mult a maniheism, sau a marcionism, sau, să zicem, a catharism, ori a gnosticism, decât a religie iudaică sau creștină.

M.S. – Spuneați că reacționați cu iritare la utilizarea cuvântului “stalinism”. Poate explicați puțin de ce.

A.B. – Da, pentru că ascunde unitatea comunismului. Unitatea comunismului este în leninism. În ceea ce-l privește pe Mao Zedong, există un tânăr care a scris recent o carte despre China, în care arată că și acolo e vorba de leninism, pur și simplu. Și tot leninism este ceea ce vedeți în Cuba, în Cambodgia… în fine, e leninism, nu altceva. Există un colorit național, dacă vreți, dar în mod fundamental este leninism.

V.T. – Sunt tendințe acum în țările Europei de Est (în Polonia e o revistă care se numește “Krytyka Polityczna”, în România există un grup care se cheamă “Critic Atac”), de a admira și promova ideile filosofului sloven Slavoj Žižek și ideile lui Jacques Rancière și Badiou.

A.B. – Da, dar asta e neocomunism, e sinistru!

V.T. – Și cum îl explicați? E vorba de ignoranță, de veleitarism, de orgoliu de idei, e vorba de iresponsabilitatea intelectualilor, care ar fi răspunsul?

A.B. – Eu sunt foarte sever față de Franța, pentru că Franța n-a fost capabilă să furnizeze mari critici ai totalitarismului. Îi aveți în Anglia, în Germania, în Polonia, în România, în fine, sunt veritabili. În Franța n-aveți decât idioți: Sartre, Beauvoir…

M.S. – Dar Aron?

A.B. – Aron e singurul.

M.S. – Și școala lui Aron, oameni ca Gauchet, Manent și ceilalți?

A.B. – Da, da, dar e vorba de prieteni. Suntem același grup.

V.T. – Dar în ce grad influențează acest grup, în prezent, dezbaterea intelectuală din Franța?

A.B. – Nu știu nimic despre asta. Televiziunea în Franța e oricum controlată de stângism. Lumea cărților e uluitoare, în timp ce oameni care au o foarte bună cunoaștere asupra Rusiei (sunt niște fete foarte competente care au fost în Rusia, în fine, mai multe jurnaliste: Nougaret, Marie Jégo, excelente pe problema Rusiei), totuși nu pot împiedica faptul că lumea cărților, adică partea ideologică a ei, aparține totalmente stângismul.

M.S. – Am o scurtă întrebare, generală, privind soarta Uniunii Europene. Cum o percepeți, luând în considerare criza din Grecia, Ungaria lui Viktor Orban, etc.?

A.B. – Tot efortul lui Putin este de a scinda Europa, de a exploata faptul că se are destul de bine cu Franța, cu Germania, cu Olanda, cu Italia. De a le separa, de a negocia cu fiecare în parte, de a propune acorduri, de a le inunda cu bani, căci există întotdeauna suficienți bani în Rusia pentru a corupe și cred că România a trecut prin această experiență… Bulgaria și România sunt țări cumpărate. Și, de asemeni, parțial, Slovacia.

V.T. – Și Ungaria.

A.B. – Și Ungaria.

V.T. – Viktor Orban, care în prezent îl proslăvește pe Putin.

A.B. – E bizar, da. E bizar.

V.T. – Căci în urmă cu, să zicem, douăzeci de ani, Ungaria părea un model de succes.

A.B. – Da, e și cazul Poloniei, mai mult sau mai puțin. Apoi, m-ați descurajat cu Moldova. Nu există speranță pentru moment…

V.T. – Nu. Am un foarte bun prieten [Igor Cașu] care a publicat o carte (are un Centru pentru totalitarism care e atacat de stânga) despre totalitarism, represiune, etc., în Moldova sovietică și care spune că el nu vede lumina de la capătul tunelului.

A.B. – Dar apoi sunt foarte săraci, nu?

V.T. – Teribil de săraci.

A.B. – Mult mai săraci decât românii, nu-i așa?

M.S. – Absolut. Pot fi comparați numai cu albanezii, cred, sau cu bulgarii. Așa cum Rusia e țara “KGB”-ului, Bulgaria e țara mafiei. E complet mafiotizată.

A.B. – Și în Italia sunt relații între mafie și KGB. Italia nu e bine. Nu a făcut curățenie, e înconjurată de oameni îndoielnici… Să vă arăt câteva fotografii…

V.T. – Mulțumim!

Calde mulțumiri Deliei Pavlovici pentru traducerea și transcrierea acestui dialog!


Neo-totemism secular: Mai are totalitarismul un viitor? (Un eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu)

20/05/2015

În memoria lui Robert Wistrich (1945-2015)

Motto: “Fiecare eveniment istoric debutează printr-o luptă centrată pe denumire” (Milan Kundera)

În ciuda nenumăratelor necrologuri, totalitarismul rămâne un important instrument analitic în efortul nostru de a înțelege experimentele politice moderne inspirate de modele ideologice de transformare nu doar a societății, ci și a naturii umane. În anii ’30 ai secolului trecut, gânditori politici anti-totalitari (democrați liberali, social-democrați, conservatori, creștin-democrați) au fost preocupați de apariția mișcărilor de masă carismatice și de consecințele potențial catastrofice ale acestora. Printre cei care au înțeles componentele definitorii mistice, chiar magice, ale proiectului totalitar au fost intelectuali ruși (menșevici, dar și existențialiști creștini precum Nikolai Berdiaev), liberali francezi (de exemplu, Élie Halévy, cel care spunea că era tiraniilor începe din august 1914, și adeptul său, tânărul Raymond Aron) și germani (Waldemar Gurian, care apoi și-a  construit o carieră academică în SUA, și Eric Voegelin). Despre modul în care s-a născut modelul totalitar în Germania weimariană și apoi în exilul intelectual german, ca reacție intelectuală la ascensiunea nazismului, recomandăm cartea lui Udi Greenberg, “The Weimar Century: German Emigres and the Ideological Foundations of the Cold War”, apărută în 2014 la Princeton University Press, îndeosebi capitolele despre Carl J. Friedrich, Waldemar Gurian și Hans Morgenthau.

O dezbatere fără sfârșit

Acest curent de gândire, combinat cu contribuțiile unor intelectuali italieni aparținând stângii anti-comuniste și antifasciste (Carlo Rosselli, Nicola Chiaromonte), a stat la baza dezvoltării, după cel de-Al Doilea Război Mondial, a conceptului de “totalitarism” ca principală paradigmă interpretativă pentru înțelegerea aparentei lipse de sens a nazismului și stalinismului. Admiratoare a lui Waldemar Gurian, un excepțional exeget al bolșevismului, și având o mare prețuire pentru opera lui Eric Voegelin (a se vedea cartea acestuia tradusă la Humanitas de către Bogdan Ivașcu și recenzia semnată de unul din autorii acestui eseu (MS) în revista History of Communism in Europe), Hannah Arendt nu a împărtășit fascinația pentru abordarea în termeni de religie politică a celor doi gemeni totalitari. În egală măsură însă, ea a accentuat centralitatea hybrisului ideologic al mișcărilor utopic-revoluționare, neo-chiliastice, pe care le-a analizat în lucrarea sa clasică Originile totalitarismului. Pentru mesianismul revoluționar rămâne esențială cartea lui Norman Cohn, The Pursuit of the Millenium (1961).

Mai târziu, în anii ’60, a luat amploare valul revizionist. O nouă generație de istorici, politologi și sociologi a început să conteste în mod fundamental abordarea totalitară, invocând caracterul static al acesteia, argumentând că nu reușea să explice dinamica internă a acestor societăți înregimentate și posibilitățile lor de a transcende, prin intermediul unor evoluții endogene, statutul de regim monopolist-ideocratic. Au apărut noi concepte, atât în Est cât și în Vest, printre ele acela al “post-totalitarismului” (Ágnes Heller și Ferenc Fehér). Disidenții est-europeni, în principal Václav Havel, Jacek Kuroń, Adam Michnik și George Konrád, au formulat strategii de rezistență centrate pe conceptul și practica societății civile, ca forță socială corozivă capabilă să submineze dominația aparent imutabilă a Partidului și să redea demnitatea civică. S-a configurat conceptul de “anti-politică”, un antonim al machiavelismului revoluționar, dar și al alienării birocratice din societățile pluraliste.

Câteva reflecții despre o carte incitantă pe acest subiect mereu controversat care este totalitarismul: A. James Gregor, Totalitarianism and Political Religion: An Intellectual History (Stanford, CA: Stanford University Press, 2012). Profesor de zeci de ani al Universității Berkeley, A. James Gregor este un important și recunoscut cercetător al marxismului, bolșevismului, fascismului italian și național-socialismului. Lucrările sale, care dovedesc o extraordinară erudiție și care sunt superb documentate, au influențat generații de istorici și politologi. Găsim în volumul la care ne referim o sinteză a contribuțiilor sale anterioare și un efort de a le lega de dezbaterile actuale privind religia politică în calitatea ei de substrat intelectual și moral al totalitarismului. Profesorul Gregor excelează atunci când examinează originile fascismului italian, ultra-naționalismul salvaționist promovat de filosoful hegelian Giovanni Gentile, pe care Mussolini a reușit să îl convingă să adere la regimul fascist, convertindu-l într-unul dintre partizanii acestuia. Așa cum sesiza și H. S. Harris în “The Social Philosophy of Giovanni Gentile”, cetățeanul exemplar al lui Gentile trebuia pur și simplu să “audă vocea Statului înlăuntru-i” (p. 125) și astfel “era deschisă calea către o identificare totală a cetățeanului cu obiectivele Statului” (vezi Adrian Lyttelton, “The Seizure of Power: Fascism in Italy, 1919-1929″, Routledge, 2009, pp. 376-377). Cum a fost posibil ca un filosof atât de subtil să susțină un regim represiv, anti-umanist și visceral anti-individualist rămâne una dintre cele mai tulburătoare dileme ce țin de istoria generală a auto-amăgirii intelectualilor, sau, cu alte cuvinte, a intoxicării de sine prin adeziunea la regimuri liberticide. Giovanni Gentile și Carl Schmitt, în cazul extremei drepte, Antonio Gramsci și Georg Lukács, în cazul extremei stângi, sunt doar cele mai faimoase exemple ale fascinației față de dogme totaliste, totalizante și totalitare. Elementul comun în toate aceste cazuri a fost ceea ce filosoful Mark Lilla a numit a fi mentalitatea tiranofilă. Pasiunile revoluționare moderne, declanșate odată cu Revoluția Franceză, au transformat însuși spațiul politicului, au îngăduit prezența maselor mobilizate prin propagandă la acțiuni menite –spre a-l cita pe Karl Marx– “să ia cu asalt cerul”. Exaltat în poemele romanticilor, demonul nesăbuinței, al hybrisului, s-a încarnat în Istorie cu consecințe cataclismice (vezi “Cataclysms“, de Dan Diner, și “Diavolul în istorie“, de VT).

A. James Gregor examinează o serie de etape paradigmatice ale istoriei intelectuale cu scopul de a explica conținutul cvasi-religios al ideologiilor totalitare. Cercetătorii ideilor radicale vor găsi o analiză pertinentă a viziunilor politice și ale căutărilor în direcția unei salvări imanente din scrierile lui Hegel, Moses Hess, Feuerbach, Marx, Richard Wagner, Lenin, Mussolini, Hitler, Alfred Rosenberg și ale altor autori mai puțin cunoscuți. Din acest punct de vedere, cartea de față este un excelent ghid pentru o arheologie a ideilor totalitare și a năzuinței pentru o comunitate purificată social și etno-rasial. Este surprinzător însă că profesorul Gregor nu se angajează într-un dialog cu unii dintre cei mai importanți autori care au scris pe acest subiect, de la Peter Viereck, cu al său superb volum Metapolitica, una dintre cele mai pătrunzătoare analize asupra originilor mentalității naziste, la Eric Voegelin, Raymond Aron, Norman Cohn, și întregul curent asociat cu identificarea elementelor milenariste, chiliastice și escatologice care au stat la baza mișcărilor politice ce au avut ca scop revoluții sociale și antropologice. Aceste partide-mișcări (party movements), așa cum le-a definit unul dintre cei mai importanți exegeți ai stalinismului, Robert C. Tucker, au secularizat experiența religioasă, au folosit și au abuzat nevoia umană de sacru. Această așa-zis necesitate a fost transpusă în totemizarea Liderului Providențial, a Partidului demiurgic și salvator, a Rasei, a Națiunii, a Clasei, a Istoriei învestită cu sens, adică în re-sacralizarea și re-vrăjirea lumii, tocmai opusul a ceea ce Max Weber numea Entzauberung. Să ne amintim apoi că Thomas Mann numea național-socialismul un neopăgânism și în acest sens am îndrăznit să introducem și noi, autorii acestui eseu, conceptul de neo-totemism secular, încă din titlu, pentru a marca prezența unei magii primitive în ritualurile cultice ale totalitarismului.

În fine, aceleași partide-mișcări au canonizat violența în numele promisiunii unui paradis terestru. Aceasta este și ideea centrală a volumului extraordinar al lui Andrzej Walicki publicat în 1995 tot la Stanford  University Press (Marxism and the Leap to the Kingdom of Freedom). Din păcate, interpretarea marxismului ca religie politică propusă de A. James Gregor ignoră scrierile lui Walicki, dar și fundamentala trilogie a lui Leszek Kołakowski, Principalele curente ale marxismului.

Am spune apoi că este discutabilă analiza lui Hegel și Feuerbach ca adepți ai unor autoproclamate religii politice. Este adevărat, cei doi au anticipat cultul istoriei, celebrarea unității organice, idolatrizarea statului, rasei sau a partidului, dar cei doi nu au fost implicați în mișcări politice de masă. Recomandăm în acest sens excelentul volum al lui Jacob L. Talmon, The Myth of the Nation and the Vision of the Revolution, sau, mai recent, superba analiză a religiilor politice a filosofului politic Emilio Gentile (pe care Gregor îl citează).

Chiliasm, milenarism, violență

Primul regim totalitar a fost cel bolșevic. Altfel spus, odată cu Lenin se constituie arhitectura totalitară: supremația ideologiei, monopolul puterii în mâinile partidului unic și disoluția completă a statului de drept. Leninismul așează în centrul cosmologie sale conceptul de dictatură a proletariatului, o formă de regim politic în care legalitatea este anulată în numele unei continue stări de excepție (război civil, încercuire imperialistă, comploturi interne, reale și, mai ales, imaginare). Trebuie menționate contribuții precum cea a lui Kenneth Jowitt, în special conceptul acestuia de impersonalism carismatic ca explicație pentru adorația bolșevicilor, fără limite și cvasi-extatică, pentru Partid ca agent mesianic sortit să realizeze postulatele Istoriei.

Este important să ne amintim de Georges Sorel ca sursă intelectuală atât pentru frenezia revoluționară de stânga, cât și pentru cea de dreapta. Radicalismul politic modern și-a găsit în Sorel profetul cel mai virulent. De la Sorel la Frantz Fanon și prefațatorul acestuia, Jean-Paul Sartre, violența este celebrată ca având potențial cathartic. Totalitarismul este, în substanța sa ireductibilă, un program purificator (a se vedea teza lui Zygmunt Bauman despre “statul-grădinar”). În acest sens, sociologul Daniel Chirot nu greșește, credem, când vorbește în cartea sa, “Modern Tyrants”, despre preponderența (prevalence) Răului în timpurile noastre.

Extremismul utopic a atins cote paroxistice în timpul Marii Terori din URSS, al Revoluției Culturale din China maoistă și în regimul lui Pol Pot din ceea ce s-a numit Kampuchea. Experimentul genocidar al khmerilor roșii a fost o catastrofă grotescă, având înfricoșătoare consecințe în ceea ce privește pierderile de vieți umane, și care, așijderea Gulagului sau Holocaustului, sfidează capacitatea noastră de înțelegere. Cu toate acestea, nu există o construcție ideologică a khmerilor roșii comparabilă cu cele care au mobilizat experimentele sovietic sau nazist. Mai mult decât atât, Pol Pot și clica sa au fost un foarte ciudat amestec de criminali ideologici foarte puțin legați de dogmele clasice ale marxismului, leninismului, maoismului sau castro-guevarismului.

O trăsătură a totalitarismului care se cere accentuată ține de personalitățile care au încarnat etosul totalitar, acei lideri profetici și cultul lor. Într-o carte extrem de interesantă, The Stalin Cult: A Study in the Alchemy of Power (Yale University Press, 2012), istoricul Jan Plamper deconstruiește impresionant mecanismele instituționale și psihologice din cadrul sistemului sovietic care au ca scop obținerea obedienței totale a individului în raport cu autoritatea partidului și interiorizarea culturilor ritualice centrale regimului. Cititorul interesat de o nouă și edificatoare interpretare a rolului lui Stalin în codificarea credinței mitologice a bolșevismului în timpul Marii Terori va aprecia cu siguranță admirabilul volum al lui David Brandenberger, Propaganda State in Crisis: Soviet Ideology, Indoctrination, and Terror under Stalin, 1927-1941 (Yale University Press, 2012). Ceea ce reiese ține de natura hierofanică, mistică de-a dreptul, a logocrației comuniste. Fascinația textului echivalat cu unul divin e o temă explorată și de Stephen Kotkin în primul volum al monumentalei sale trilogii despre Stalin. Lupta pentru mantia lui Lenin a fost una, mai presus de toate, de natură teologic-dogmatică. Totalitarismul este o teocrație seculară.

Strict supravegheat, atent editat și parțial redactat de Stalin însuși, Cursul Scurt de istorie al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, pandantul bolșevic al Mein Kampf-ului, a fost o colecție de obsesii, demonizări și lozinci auto-justificatoare. A atins un statut sacru similar cu cel al cărții lui Hitler. Întreg sistemul de propagandă a fost centrat pe acesta, Cursul Scurt devenind materializarea adevărului revelat. Până la moartea lui Stalin în 1953, a funcționat ca alfa și omega al religiei politice sovietice.

Mituri revoluționare și religii politice

Înțelegerea relației dintre totalitarism și religiile politice constă în explicarea naturii textelor oficiale, în demistificarea acestora și în demonstrarea modului în care ele au reușit să devină echivalentul Bibliei în imaginația politică și morală a milioane de oameni. Un astfel de proces presupune re-analizarea nu numai a momentelor de fanatism orb, bolșevismul și național-socialismul ca tentație (pentru a folosi formula istoricului Franz Stern), dar și a rolului tendințelor regeneratoare, eretice și, în final, al apostaziei. De fapt, aceasta este una dintre cele mai importante dileme pentru un gânditor politic preocupat de enigma totalitarismului: de ce au existat atât de mulți eretici în Biserica Comunismului și atât de puțini în cea a Fascismului? Poate că răspunsul se găsește în chiar matricea sa ideologică, în structura ei paleo-simbolică (termen propus de Alvin W. Gouldner) ambivalentă, în ceea ce Raymond Aron a numit opiul intelectualilor (cartea cu acest titlu a apărut în românește la Curtea Veche Publishing, în colecția “Constelații”, coordonată acum de autorii acestui eseu).

Totalitarismul s-a născut în condițiile de neo-barbarizare europeană și globală generate de Primul Război Mondial. Istoricul Eric Hobsbawm a vorbit despre această erupție a barbariei în cartea sa “The Age of Extremes”. A fost expresia unor stări de malaise, disperare, frustrare, debusolare, dezrădăcinare la nivelul unor largi straturi sociale. A predicat omogenizarea completă a corpului politic și a respins tradiția drepturilor omului și cetățeanului. A pretins că rezolvă toate problemele sociale, economice și morale prin declanșarea unui război civil internațional menit să culmineze în dispariția vechii ordini și geneza uneia noi.

Asistăm azi la o nouă ofensivă împotriva valorilor liberale, contestate de partidele-mișcări totalitare. Ne referim, desigur, la islamismul revoluționar, dar și la putinism. Civilizația burghez-liberală este contestată cu aceeași ferocitate cu care era atacată, în anii ’20, Republica de la Weimar. Se dispută proiectul Luminilor, intelectuali celebri susțin revoluții obscurantiste. Ne întâlnim cu un nou nihilism situat la confluența dintre relativismul post-modern, pe de-o parte, și pasiunea utopică resuscitată. Nu e vorba de comunismul clasic, ci mai degrabă de un construct eclectic, așa cum este ceea ce Alain Besançon numește la pensée Poutine. Motive fasciste se contopesc cu mituri neo-leniniste. Neo-totalitarismul este baroc și negativist, se definește, mai presus de orice, prin faptul că este anti-. Obsesiile sale sunt anti-liberalismul, anti-occidentalismul, anti-americanismul și antisemitismul. Rămâne de văzut care vor fi avatarurile acestei erupții a resentimentului politic, dar putem afirma fără teama că greșim că nu ne aflăm nicicum în apropierea a ceea ce Francis Fukuyama, un gânditor din școala straussiană, anunța acum un sfert de veac drept iminent și inevitabil –sfârșitul Istoriei! Totalitarismul s-a dorit un răspuns la problema salvării imanente. Cum problema rămâne una insolubilă, totalitarismul nu poate fi considerat definitiv defunct.


Leninismul, între extincție ireversibilă și atracție recurentă

11/03/2015

Post-comunismul înseamnă o luptă continuă pentru a trece peste “rămășițele leninismului”, iar a vorbi despre nevoia de restaurare a presupuselor valori democratice ale leninismului este pur și simplu expresia ignoranței istorice și cecității morale. Leninismul nu poate fi fundamentul politicii adevărului tocmai pentru că este o doctrină revoluționară neo-machiavelică care relativizează, distorsionează și instrumentalizează în mod fundamental utilitarist și cu dispreț orice noțiune de adevăr obiectiv. Este simptomatic modul în care Slavoj Žižek și admiratorii săi au deturnat conceptul unui politici originate în adevăr de la disidenți precum Aleksandr Soljenițîn și Václav Havel (vezi Sebastian Budgen, Stathis Kouvelakis, Slavoj Žižek (eds.), Lenin Reloaded: Toward a Politics of Truth, Durham and London: Duke University Press, 2007).

Am propus cândva termenul de “ruine leniniste” (Leninist debris), în mod limpede o prelucrare a conceptului iluminant al lui Ken Jowitt de moștenire leninistă, ca o constelație civilizațională, incluzând sentimente puternice, nostalgii, emoții, resentimente, fobii, porniri colectiviste și atracția spre paternalism ori chiar corporatism (vezi cartea mea, Fantasmele salvării. Democrație, naționalism și mit în Europa post-comunistă, Iași: Polirom, 1999, traducere de Magda Teodorescu; editia americană apărută in 1998 la Princeton University Press).

Vreme de decenii profesor la Universitatea California din Berkeley, azi senior fellow la Hoover Institution (Universitatea Stanford), Jowitt este printre puținii politologi care au înțeles cu acuratețe că profunda atracție a leninismului este direct legată de emergența unui partid de avangardă, o falangă cu conștiința predestinării, ca substitut pentru referențialele tradiționale carismatice, de tip religios, în vremuri de criză morală și culturală profundă: “Leninismul și nazismul au fost fiecare, în feluri diferite, tentative perverse de a sprijini și restaura etosul și viața eroice în contrast cu sistemul individualist liberal burghez [….] Principiul definitoriu al leninismului este a face ceea ce este ilogic, adică a face impersonalul carismatic. Carisma este în mod curent asociată cu un sfânt sau un cavaler, cu anumite atribute personale, și ceea ce Lenin a realizat este remarcabil. El a făcut exact ceea ce a pretins că va face: a creat un partid de un tip nou. A făcut partidul carismatic. Oamenii au murit pentru partid” (“The Individual, Charisma, and the Leninist Extinction,” A Conversation with Ken Jowitt, Berkeley, Institute of International Studies, 2000).

Astfel, definiția pe care o oferă Jowitt leninismului unește componentele ideologice, emoționale și organizaționale într-o constelație dinamică și cuprinzătoare: “…Leninismul este cel mai bine perceput ca un sindrom istoric și organizațional, bazat pe impersonalismul carismatic; o strategie bazată pe o ‘eroare ingenioasă’ ducând la colectivizare/industrializare; și un bloc internațional condus de un regim dominant, cu aceeași definiție ca părțile sale constitutive, acționând precum un lider, model și sprijin” (Ken Jowitt, New World Disorder: The Leninist Extinction, Berkeley: University of California Press, 1992, p. 49).

Leninismul, ca regim politic și cultural, sau ca sistem internațional, este fără îndoială apus. Pe de altă parte, modelul leninist/stalinist al organizării extrem de disciplinate, de tipul sectei mesianice, bazat pe respingerea pluralismului și demonizarea “celuilalt”, nu și-a pierdut farmecele: suficient să reamintim diatribele lui Lenin împotriva menșevicilor, socialist-revoluționarilor, “culacilor”, “intelectualilor burghezi”, etc. În această viziune, locul lor, chiar atunci când s-au travestit pe ei înșiși ca indivizi non-afiliați partinic, a fost după gratii (vezi citatele despre Lenin și teroare în excelenta antologie a lui Kostas Papaïoannou, Marx et les marxistes, Paris: Gallimard, 2001, p. 314).

Această cvasi-rațională, în fapt aproape mistică identificare cu partidul (imaginat ca o fortăreață asediată, înconjurată de dușmani feroci—de unde și elementul protectiv al poveștii) a fost, desigur, o trăsătură principală a bolșevismului (în oricare din încarnările sale) înainte de ceea ce Robert C. Tucker a definit a fi de-radicalizarea sa (adică ceea ce Jowitt numea tentația reformatoare de tip Sf. Toma de Aquino, sub forma “revizionismului modern”, așa cum Mao Zedong a definit titoismul și hrușciovismul). Să fii un leninist însemna să accepți pretenția partidului la cunoaștere științifică (înțelegerea “legilor evoluției istorice”), precum și pretenția sa profetică/oraculară—a te îndoi de omnisciența și omnipotența partidului reprezenta păcatul capital (așa cum a admis, în cele din urmă, vechiul bolșevic Nikolai Rubașov, eroul lui Arthur Koestler din Întuneric la amiază). Să ne amintim de faimoasa declarație a lui Lenin din octombrie 1917: “Istoria nu ne va ierta dacă ratăm această ocazie”. Divinizarea Istoriei și mistica Partidului–acestea sunt componentele esențiale ale spiritului revoluționar în ipostaza sa bolșevică.

Așa cum o spune Leszek Kołakowski: “Rațiunea de partid, principiul politic venerat de toți leniniștii, a dus la imaginea infailibilă conținută de figura secretarului general” (Leszek Kołakowski, Main Currents of Marxism, Vol. 3, “The Breakdown”, Oxford and New York: Oxford University Press, 1978, p. 90). Iuri Piatakov, unul din favoriții lui Lenin din sânul generației tinere a vechii gărzi bolșevice, a explicat această identificare cu Partidul în termeni cât se poate de dramatici: “Da, voi considera ca fiind negru ceva ce am simțit și considerat a fi alb, de vreme ce în afara partidului, în afara armonizării cu el, nu există viață pentru mine” (Piatakov citat în Andrzej Walicki, Marxism and the Leap into the Kingdom of Freedom, Stanford: Stanford University Press, 1995, p. 461). Același tip de partolatrie (idolatrizarea Partidului) îl putem găsi și in scrierile lui Troțki, Buharin, chiar Gramsci cu a sa teorie a “Principelui modern”.

Absolutismul ideologic, sacralizarea scopului suprem, suspendarea facultăților critice și cultul liniei de partid ca expresie desăvârșită a voinței generale, au fost toate conținute în proiectul originar bolșevic. Subordonarea tuturor criteriilor morale țelului ultim, anume obținerea unei societăți fără clase, a constituit principala problemă, ori, mai precis spus, dilemă, a leninismului. Este ceea ce a anticipat tanărul Georg Lukács atunci când scria despre bolșevism ca problemă morală. După care, contaminat cu patosul voluntarist de tip leninist, a imbrățișat și el, irevocabil și necondiționat, religia politică a “Marelui Experiment”.

Articol transmis la postul de radio Europa Liberă:

http://www.europalibera.org/content/blog/26894199.html

Textul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26894194.html

Recomandări:

http://www.contributors.ro/global-europa/marxism-apocaliptic-lukacs-gramsci-%C8%99i-soteriologia-bol%C8%99evica/

http://www.contributors.ro/global-europa/ideile-au-consecin%C8%9Be-despre-marxism-marxologie-%C8%99i-gulag-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/conflict-de-viziuni-despre-comunismul-interbelic-ca-sectarism-mesianic/

http://www.contributors.ro/cultura/bufonul-dialectic-zizek-lenin-si-fratii-marx/

http://www.curteaveche.ro/ordinea-mondiala-dupa-leninism.html

https://vladmuresan.wordpress.com/2011/01/09/teologia-perversa-a-lui-zizek/


Adio, Crin!

24/02/2015

Dl Crin Antonescu, co-autor al loviturii de stat avortate din vara anului 2012, a anuntat ca se va retrage din politica. Ma rog, nu chiar maine, mai asteapta putin. Nu cred ca exista cineva (cu exceptia doamnei profesoare Zoe Petre, cea care i-a condus un doctorat niciodata sustinut), care sa planga la aceasta veste. Cel pe care l-am numit “El Crin” s-a dovedit a fi perfectul loser. Piroman politic si egolatru incurabil, expert in fatuitate si campion al vacuitatii, s-a aruncat in jocul care putea duce la lichidarea statului de drept si la izolarea tarii pentru decenii, fara sa se gandeasca la consecinte. Ca om politic, Crin Antonescu s-a dovedit inept, un total dezastru. Banuiesc ca sufera din pricina ingratitudinii unora pe care i-a ajutat in ascensiunea lor politica si pe care-i vede azi catarati in varful piramidei puterii. Nu are cum sa fie incantat ca, sub mandatul Iohannis, mega-plagiatorul continua sa-si faca de cap, ca si cum alegerile din 2014 nu ar fi avut loc. USL-ul nu a murit decat aparent, dar nu mai traieste prin Crin Antonescu. A gasit alte forme de supravietuire…


Crin Antonescu se jura ca este cinstit. Nu am probe spre a-l contrazice la capitolul coruptie formala, juridic sanctionabila. Dar stilul politic pe care l-a intruchipat, arogant, vehement, chiar isteroid si isterizant, a facut mult rau vietii politice din Romania. Sa deplangi mizeria morala dupa ce tu l-ai primit in PNL pe Gigi Becali, este culmea tupeului. Crin Antonescu a jignit in dreapta si in stanga, a azvarlit invective, i-a agresat verbal pe Adriana Saftoiu, pe Dan Grigore, pe Andrei Plesu, pe Mircea Cartarescu, pe H.-R. Patapievici, pe Mircea Mihaies si pe multi altii. A facut din intelofobie o platforma politica.

In realitate, Crin Antonescu s-a dovedit un politician lipsit de imaginatie si de ceea se cheama guts. Este, fundamental, un tip slab, fara vocatie si fara viziune. Spune ca i-ar placea sa revina la catedra (unde, la Tulcea?) si sa gaseasca vreme pentru a citi. Sunt gata sa-i trimit cateva din cartile mele. Dar mai mult, m-ar interesa sa aflu daca macar acum realizeaza Crin Antonescu ca a fost unul din artizanii celui mai puternic si nociv atac impotriva democratiei romanesti de la mineriada iliesciana din iunie 1990? Ca s-a infratit cu Victor Ponta pentru a lichida institutiile statului de drept din Romania? Ca l-a promovat pe culturnicul protocronist Andrei Marga in scopul distrugerii ICR? Ca l-a promovat pe arivistul Andrei Muraru in scopul aneantizarii IICCMER?

Cand se va scrie istoria acestui timp al rusinii, Crin Antonescu va figura printre cei care au contribuit decisiv la degradarea civilitatii si onoarei din viata politica a acestei tari. La fel, el se face vinovat de a fi tarat PNL intr-o alianta contra bunului simt si a naturii. Fara Crin, Victor Ponta nu si-ar fi putut face de cap, batjocorind o tara intreaga. Pontocratia s-a instaurat in Romania gratie complicitatii active a lui Crin Antonescu. Plecarea sa din politica este un serviciu adus democratiei. Poate primul din viata sa.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/adio-crin/


Democrație și totalitarism

17/02/2015

În lumea ideilor există interferențe, tropisme, magnetisme, eredități adeseori greu de perceput, genealogii și afinități misterioase, chiar inavuabile. Așa stau lucrurile și cu concepte precum democrație, autoritarism, totalitarism. Prima carte care m-a marcat în legătură cu tema democrație și totalitarism a fost cea intitulată exact asfel, scrisă de marele sociolog și politolog Raymond Aron. Aveam 20 de ani când am citit-o. Am împrumutat-o, din câte țin minte, de la Biblioteca Franceză de pe Bulevardul Dacia. Este vorba de o abordare liberală, Aron a fost un admirator al lui Tocqueville și a scris pagini nepieritoare despre marxism ca religie politică. A studiat în Germania în anii ascensiunii nazismului și a putut constata pe viu relația dintre ideologie și teroare care, în viziunea sa, dar și în aceea a Hannei Arendt, se află în inima proiectului totalitar.

Totalitarismul nu este neapărat opusul democrației, folosește instrumentele democratice spre a-și lărgi baza de masă, dar în mod cert este antiteza valorilor liberale, a pluralismului. Tocmai de acea a putut formula filosoful politic Jacob L. Talmon conceptul de democrație totalitară, deci o dictatură întemeiată pe entuziasm de masă. L-am aplicat în primăvara anului 1990, într-un eseu apărut în “România Literară”, spre a explica atracția exercitată de ideologia și practicile FSN-ului asupra a milioane de oameni. Evident că este vorba de o democrație mistificată și desfigurată, deci nici vorbă de suveranitate reală a poporului. Pe de altă parte, nu trebuie subestimată disponibilitatea maselor pentru tiraniile carismatice. În jurnalul său ținut în anii ciumei naziste, filologul evreu german Victor Klemperer, specialist în iluminismul francez, are un pasaj în care afirmă, anticipându-l de fapt pe Talmon, că secretul triumfului nazist se află în exacerbarea tezei lui Jean-Jacques Rousseau despre ceea ce acesta numea la volonté générale.

Cum ajung intelectuali erudiți și rafinați să cadă victima discursului totalitar? Cum a putut, de pildă, un Georg Lukács, cel atât de prețuit în tinerețe de către Max Weber, să rămână până la sfârșitul vieții, fidel unui crez liberticid? Cum ajunge neo-marxistul Ernesto Laclau să îmbratiseze dichotomia exlusivistă “prieten-dușman” celebrată de filosoful politic Carl Schmitt, doctrinarul juridic al celui de-al Treilea Reich, de fapt, un manicheism de sorginte leninistă? Nu în anii 60, ci mai târziu, în anii 80. În ultimii ani de viață, Laclau a scris cu admirație despre președinta peronistă a Argentinei, Cristina Fernandez de Kirchner. La fel, cum explicam itinerariul unui membru al Școlii de la Budapesta (cercul de gânditori neo-marxiști format în jurul bătrânului Lukács) precum István Meszaros devenit unul dintre favoriții ideologici ai lui Hugo Chavez? Mai nou, cunosc cel puțin un caz de gânditor politic vestic care a încercat să prezinte regimul Gaddafi drept unul democratic. Fiul lui Gaddafi, Sayed, a scris chiar o teză de doctorat la London School of Economics despre “societatea civilă globală”. Urma să apară la Oxford Univerity Press, în doua volume. Contractul a fost anulat în urma implicării doctorului în științe politice în masacrele din Libia.

Un democrat sincer nu poate să nu constate care sunt resursele și efectele veritabile ale totalitarismului. Să luam de pildă cazul lui Thomas Mann pentru care nu exista dubiu că era vorba, în cazul național-socialismului, de resurecția unui colectivism primordialist, a unui conglomerat mitologic mult timp refulat și negat, dar care continuase să pulseze sub pojghița prea puțin rezistentă a civilizației burgheze. Să recitim discuțiile dintre Settembrini și Naphta din Muntele vrăjit–vom regăsi acolo întreaga problematică intelectuală și morală a veacului al XX-lea. De altfel, prototipul lui Naphta, evident transfigurat, sublimat, reconstruit literar, a fost chiar cel care, înainte de convertirea la marxism, în 1918, s-a numit Georg von Lukács. Democratul liberal se mefiază de situațiile gregare, de defilările în masă, de “marșuri, ode și simboluri vagi”, spre a-l cita pe Mihail Sebastian din Cum am devenit huligan, una din cărțile într-adevăr importante ale respingerii ispitei totalitare.

Totalitarismul, comunist și nazist, este un tip de regim situat la antipodul tradiției raționaliste și umaniste. Scopul totalitarismului comunist nu era doar să planifice economia, ci, mai important, era să modifice condiția umană. Niciun sacrificiu nu era prea costisitor pentru a atinge acest scop. Argumentul era, pentru acei true believers despre care a scris Eric Hoffer, că nu se poate face omletă fără să spargi ouă. Panait Istrati a fost poate primul care a replicat acestui sofism că s-au văzut mii și mii de ouă sparte, dar nimeni n-a gustat încă omleta. Istrati a scris în anii 20. Mai târziu, filosoful liberal Isaiah Berlin a reluat acest trist adagiu, spunând, pe bună dreptate, că era vorba de milioane de vieți distruse. Printre cei dintâi care au denunțat natura criminală a bolșevismului numindu-l chiar cu acest termen, totalitarism, au fost social-democrații reformiști, între care inamicii lui Lenin din mișcarea socialistă rusă, menșevicii. La fel, eserul de stânga, Isaak Steinberg. S-a tradus în româneste superba carte a profesorului André Liebich despre exilul menșevicilor și analizele lor asupra dictaturii din Rusia sovietică. Era vorba de ceea ce istoricul Martin Malia a numit, preluând un concept al lui Abdurahman Avtorhanov, partocrație ideocratică. Pe platforma “Contributors” politologul Marius Stan a scris un remarcabil articol despre Malia. Mă grăbesc să spun și aici ce-am mai scris și spus de-a lungul anilor: este nevoie de cultură sovietologică pentru a înțelege ce-a reprezentat experimentul de tip sovietic în oricare din ipostazele sale.

Articol transmis la postul de radio Europa Liberă si apărut aici:

http://www.europalibera.org/content/blog/26854904.html?nocache=1

Textul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26854903.html


Despre Zeitgeistul secolelor și istoriei (un eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

03/02/2015

“În psihanaliză, doar exagerările sunt adevărate”, scria Theodor W. Adorno. Vom începe așadar, și noi, printr-o exagerare, spunând că problema centrală a gândirii politice este cea a salvării. Altfel spus, a fericirii, a nefericirii și a mântuirii. Revoluțiile moderne au loc pentru că un grup de oameni făgăduiesc altora că au găsit “rețeta fericirii”. Tot Adorno a formulat poate cel mai tulburător problema “poeziei” după Auschwitz și a avertizat asupra pericolului răsturnării suferinței printr-o așa-zisă distanță estetică. Această problemă, doar aparent de nișă, este de fapt desprinsă dintr-un buchet de întrebări cât se poate de apăsătoare și esențiale. Care sunt narațiunile care vor înveștmânta cu sens ultima sută de ani, adică războaiele mondiale, violența politică și chiar și modernizarea? Sunt acestea narațiuni morale prin excelență sau putem vorbi de un alt tip narativ, distant și atrofiant? Pesemne că Adorno, în felul său, era pândit de cumulonimbuși similari. Nu ne propunem însă aici să pătrundem pe teritoriul istoriei conceptuale de tip Koselleck și să găsim etichete “ideale” care să pretindă o doză de discernere între oroarea violenței veacului trecut și ceea ce se cheamă narațiuni structurale, adică fenomenul modernității instituționale și economice. Ne propunem însă, pe cât posibil, să atragem în jocul dezbaterii de idei, argumente și motive pentru o interogație complexă și multifațetată asupra spiritului unei epoci: acel Zeitgeist!

Pe de altă parte, credem că istoricii percep denominația unor perioade în manieră descriptivă, și nu bazat pe anumite concepte, să spunem, cauzale. În acest sens, periodizarea istorică devine strădania de a interpreta, și mai puțin cea de a explica. Să vedem în cele ce urmează cum putem uza de o perspectivă explicativă mai largă în privința veacului despre care facem vorbire, rămânând în același timp fideli modestiei epistemice a Hannei Arendt, cea care, în “The Last Interview”, declara: “I have no exact political philosophy that I could summon up with one ism“.

Ne propunem apoi să întrebăm când anume devine legitim să vorbim de o nouă epocă istorică? Și, consecutiv, debutează oare această nouă epocă istorică printr-o ruptură istorică (sau “salt”)? Așa cum a remarcat tot Hannah Arendt, în secolul al XX-lea s-au întamplat câteva lucruri cu totul noi: în primul rând, masificarea socială s-a împerecheat cu o atomizare care a distrus nomosul tradițional și a deschis calea spre anomia politică definită drept spirit revoluționar, în fapt o explozie de utopie catarctică și violență extremă menite să împlinească Mileniul, aici și acum. Apoi, în urma acestor proiecte radicale devenite experiențe politice globale, au apărut marile grupuri de persoane dispersate, ceea ce tot Arendt a identificat drept populații superflue. Subiectul rămâne de o actualitate cât se poate de neliniștitoare. S-a produs atunci o accelerare fără precedent a timpului istoric care a făcut din istoria contemporană ceva cu totul aparte. Isaiah Berlin l-a numit “cel mai groaznic secol care a fost vreodată”. Avea în gând, cu siguranță, conflictele ideologice, crima în masă, cruzimea împotriva civililor pe timp de război, genocidul, și așa mai departe.

Date fiind aceste considerații, foarte mulți s-au întrebat, poate pe bună dreptate, cum anume ne mai raportăm la veacul al XX-lea? Moral? Structural, sociopolitic? În ambele feluri? Se exclud una pe cealaltă, cele două narațiuni? Sau vorbim pur și simplu de modernitate, care ea însăși a avut un tip de impact cel puțin echivoc? (adică, pe de-o parte, a produs emancipare; pe de altă parte, a produs noi și mult mai performante resurse de dominație). Un istoric de mare anvergură, Eric Hobsbawm, a spus că secolul XX a început de fapt în 1914 și s-a încheiat în 1989, ori mai precis, în 1991, odată cu năruirea imperiului deocratic numit URSS. Credem că s-a înșelat. Secolul XXI este implantat, prin dramele sale, în cel care, doar cronologic, l-a precedat. Autorii acestui text au mai scris în trecut despre Eric Hobsbawm și ale sale secole “lungi” (al XIX-lea, între 1789-1914) și “scurte” (al XX-lea, între 1914-1989, deci suprapus peste ascensiunea și prăbușirea proiectului socialist). Revenim acum pentru că subiectul este mai actual ca oricând.

După cum poate va fi fost deja ostensibil din această frământare a gândului, surprinderea Zeitgeistului secolului XX, și deci și a celui subsecvent, nu este deloc o operațiune ușoară. Chiar și așa, cheia de lectură morală asupra celor petrecute în istoria recentă a umanității pare a prevala în detrimentul tipului de narațiune structurală. Pentru Adorno și Horkheimer (“Dialectica luminilor”, Polirom, 2012), raționalitatea tehnologică a dus la fascism. Pentru Zygmunt Bauman, modernitatea a produs Holocaustul (vezi și cartea sa, “Modernity and The Holocaust”, Cornell University Press, 1989). Spiritul modernității este așadar cât se poate de ambiguu. După cum la fel de complicate rămân și periodizările.

În lumina acestor considerații, la ce anume ne putem aștepta de la secolul XXI? Unde începe el și, eventual, unde se va termina? Care este structura sa morală? Care este cezura esențială dintre epoci? Din nou, pare la fel de complicat de identificat, de vreme ce istoria se scrie sub ochii noștri. Nu ne putem, de pildă, opri din constatarea că atunci când se cere astăzi expulzarea imigranților, chiar și a celor născuți în țările de adopțiune, nu se spune cum, unde, de ce. Se recurge din nou la o mistică a statului-națiune, care aparent ține de alt secol, și care, știm bine, duce la excluziune, eliminare, în final la exterminare (este subiectul cărții lui Daniel Jonah Goldhagen, “Hitler’s Willing Executioners”). Este de fapt pusă în discuție moștenirea civic-universalistă a Luminilor. Este cumva suspendat proiectul civilizațional al modernității burgheze. Și atunci: care este Zeitgeistul secolului XX? Este istoria o morișcă repetitivă a unor elemente de identificare și configurare venite din epoci anterioare? La rigoare, este istoria pe care o scriem ceea ce Walter Benjamin numea “o privire retrospectivă către ruinele cumulative sociale”?

Există în viața indivizilor, și a națiunilor (dacă vrem), crize și macazuri pline de consecințe spectaculoase asupra viitorului. O astfel de perioadă a fost, cu siguranță, Renașterea, acel Zeitgeist nou al lumii, transpus, la acea dată, ca spirit al individualității și libertății. Un “Moise” al lui Michelangelo, sculptat cu mușchi încordați, personificare teribilă a voinței, era de fapt semnalul că sufletul umanității, care dormise în tăcere de-a lungul lungii nopți medievale, se trezise. Dragostea de libertate triumfase. Spiritul de nestăvilit al individualității își găsise la acea dată aripile bătând de-a lungul liniilor civilizației însăși. Știința, religia, politica i-au urmat îndeaproape. Cu toate acestea, tindem să nu ne mai referim la acea perioadă în cheie morală și acceptăm cu seninătate valoarea progresistă, dincolo de victimele reale, concrete, ale respectivelor transformări dramatice în structura spiritului lumii. Revenind apoi la secolul XX, nu putem să nu constatăm că amploarea progresului (narațiunile structurale) se află în relație de proporționalitate directă cu amploarea barbariei! O simțise Freud, au spus-o gânditori precum Élie Halévy, Raymond Aron, N. Steinhardt și, mai recent, John Gray. Nimic nu pare a sugera în istoria ultimelor secole ale umanității că există o legătură de cauzalitate directă între spiritul progresist al unei epoci și ameliorarea condiției umane (pe linia lui André Malraux). Din contră, am spune! Ceea ce Hannah Arendt, cu un termen preluat din Heidegger (după cum sugerează Richard Wolin), numește thoughtlessness, reprezintă de fapt declinul eticii responsabilității.

Avem așadar, sperăm, un prim răspuns la întrebările retorice pe care le adresam în deschiderea acestui eseu, cele care vizau tipul de narațiune ce ar trebui favorizată atunci când vorbim de veacul marilor orori totalitare. De fapt, apelul la o etică a responsabilității, despre care a scris memorabil și admirabil Hans Jonas, el însuși fost student al lui Heidegger, asemeni unor Karl Löwith, Herbert Marcuse și Hannah Arendt, ne îndeamnă apoi să căutăm răspuns inclusiv la următoarea întrebare: distinct de progres, deci de avatarurile cuantificabile structural ale modernității, cum putem evita recăderea în barbarie? Pentru că, am sugerat anterior, în pofida spiritului progresist al Renașterii, oamenii au continuat să moară în și din cauze care au frizat ridicolul. În acest context, relativismul etic post-modern, cel în care ne aflăm (să spunem) acum, se traduce periculos de des prin “everything goes, therefore nothing matters”… Sigur, autorii acestui eseu nu fac apologia absoluturilor morale, departe de noi acest gând. Asemeni lui Arthur Koestler, unul din miile de “zei care au dat greș”, respingem orice triumfalism demagogic: “Let us be frank; and while we rejoice over the victory of our arms, let us recognize the defeat of our aims… In this war we are fighting against a total lie in the name of a half-truth”. Un gând congruent cu etica spiritului lui Albert Camus, dar și constatarea faptului că între total lie și half-truth distanța este astronomică. Așadar, ultima întrebare care se pune în raport cu spiritul unei epoci, este: cum parcurgem și cu ce anume umplem această distanță?

Am exagerat? Poate. Dar provocările din jurul nostru sunt ele însele exagerări terifiante ale unor tendințe născute din Leviathanul modernității. Răspunsurile nu pot fi, credem, timide și rușinate. Modestia epistemică nu trebuie să se traducă în cecitate morală.


Ideile au consecințe: Despre marxism, marxologie și Gulag (eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

01/02/2015
Motto: “Dark planets circling the dying sun of the October Revolution…”–George Lichtheim
Scriem aceste rânduri constatând două lucruri. Pe de-o parte, un fel de zid al tăcerii în jurul excepționalului volum “O idee care ne sucește mințile”, apărut la sfârșitul anului trecut la editura Humanitas. Autorii sunt trei intelectuali de vârf ai acestei țări: Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și H.-R. Patapievici. Pe de altă parte, observăm reacții acide, nu tocmai bine conformate, dar apodictice, în care se încearcă, a mia oară, despărțirea experimentului de ideea care l-a inspirat.

Dacă există un fir roșu în magistrala istorie a marxismelor dintotdeauna a lui Leszek Kołakowski, acela constă în convingerea că ideile au consecințe. Că nu te poți juca iresponsabil cu scheme utopice menite să-i oblige pe oameni să devină subiecții unor experimente pentru care nu și-au dat consimțământul. Că violența generează inevitabil violență și că “lupta claselor”, exaltată în “Manifestul Partidului Comunist”, este un mit politic menit să instige ura socială, inclusiv formele paroxistice ale acesteia, deportările și asasinatele în masă. Aceste teme însângerate au fost eliminate din conștiința publică prin ceea ce numim mnemocidul comunist.

O spunem din capul locului: cine vrea să vorbească despre Gulag, trebuie să vorbească despre utopia socialistă, deci și despre marxism. Ceea ce nu înseamnă că din marxism ar decurge automat Gulagul. Nu pledăm pentru asemenea simplificări abuzive, ci pentru o atitudine corectă în analiza ideilor revoluționare și a efectelor practice. Viziunea lui Marx despre politic a fost una anti-liberală. Nu spunem aici ceva pe care un marxist onest nu l-ar recunoaște. Mai mult, această viziune nu lasă loc pentru o concepție universalistă, atotcuprinzătore, despre drepturile omului. A fost un Weltanschauung proto-totalitar. Leninismul, născut din marxism, este o doctrină totalitară.

Spațiul social la Marx este unul scindat, fracturat, ontologic nedrept, are nevoie de o transformare apocaliptică. Revoluția inseamnă salvare. Marxismul este o teologie politică înveștmântată scientist. Aici nu vorbim despre interpretările doctrinei originare, ci despre însăși substanța ei. “Dictatura proletariatului”, conceptul hipostaziat de Lenin, era răspunsul lui Marx la înfrângerea Comunei din Paris în 1871. Esența ei, pe care Lenin a definit-o fără urmă de echivoc în cel mai furios pamflet pe care l-a scris vreodată (“Revoluția proletară și renegatul Kautsky”–1918), era exercitarea puterii politice de către proletariat, prin partidul comunist, în chip absolut și fără nicio îngrădire juridică. Ecuația era simplă: substituționism (partidul, adică Politburoul, în locul clasei), terorismul în locul legii. Disprețul pentru lege, declarată (adică degradată) de Marx și Engels drept “suprastructură”, deci epifenomenală, secundară, derivată în raport cu baza economică și socială.

De notat și faptul că unii confundă marxismul cu marxologia. Vorbim de două lucruri diferite. Marxologia este o disciplină intelectuală specializată în interpretarea marxismelor. Pentru că nu există un marxism chintesențial, ci numeroase versiuni care, uneori, se bat cap în cap, rivalizează feroce între ele. Unele marxisme au ajuns la concluzia că nu e posibilă o democrație proletară în absența pluralismului politic (Rosa Luxemburg, Karl Korsch, Cornelius Castoriadis, Claude Lefort, Max Horkheimer si Theodor W. Adorno in ultimii lor ani). Altele susțin că e nevoie de reforme graduale, nu de salturi mortale din “imperiul necesității” în “imperiul libertății”.

Dar singurul marxism care a ajuns la putere, în 1917, în Rusia, a fost cel al lui Lenin. Toate celelalte experiențe totalitare ale stângii își trag seva din acea străpungere liberticidă. Lenin nu a luat puterea de la țar, ci a luptat împotriva liberalismului burghez reprezentat de guvernul provizoriu condus de Aleksandr Kerenski. In ianuarie 1918, bolșevicii au dizolvat Adunarea Constituantă, expresie a dezgustului lor pentru ceea ce Lenin denunța drept “cretinismul parlamentar”.

Gulagul, teroarea roșie, distrugerea legalității, toate au început sub Lenin. Tot sub Lenin a demarat exterminismul social, prigoana împotriva clerului, sugrumarea gândirii libere. Aceste lucruri au fost și continuă să fie spuse de marxologi onești, de la Boris Souvarine, Isaiah Berlin, Karl R. Popper, Iring Fetscher și Bertram Wolfe, la Raymond Aron, Sidney Hook, Andrzej Walicki, Irving Howe, Kostas Papaioannu, Daniel Bell, Martin Malia, Agnes Heller și Alain Besançon. E păcat că un provincialism deprimant îi împiedică pe unii comentatori ai cărții amintite să recunoască aceste lucruri care, pentru cunoscători, sunt de o banalitate de-a dreptul exasperantă. Trebuie oare să repetăm aceste truisme ad nauseam?

Este oare necesar să reamintim mereu, impreuna cu André Glucksmann, cine au fost Les Maîtres penseurs care, în al lor nesăbuit elan liberticid, au deschis drumul către Auschwitz și Gulag? Trebuie să justificăm la infinit, chiar și după “Bloodlands” (“Tărâmul morții”), cartea lui Timothy Snyder, faptul că în secolul trecut cele mai înfiorătoare crime au fost comise de exponenții acelor regimuri numite de un mare intelectual polonez, gemenii totalitari? Trebuie să ne cerem scuze pentru că îndrăznim să rostim adevărul? Trebuie să accentuăm ceea ce se știe atât de limpede, anume că exterminismele “purificatoare” ale veacului lagărelor de concentrare și al camerelor de tortură au avut fundamente ideologice și că marxismul a fost unul dintre acestea? E nevoie să recomandăm lecturi precum “Viață și destin” de Vasili Grossman ori jurnalul lui Viktor Klemperer? Ignorantia non est argumentum, se spune. Nici amatorismul deghizat în erudiție bombastică și retorică bovarică. Idealizarea ignoranței duce la negaționism și iresponsabilitate. Ne îngăduim să nu fim complici la aceste detestabile opțiuni. Ba chiar să le recuzăm public, fără ambiguități.

http://www.humanitas.ro/humanitas/o-idee-care-ne-suce%C5%9Fte-min%C5%A3ile

http://www.contributors.ro/global-europa/rosa-luxemburg-lenin-%c8%99i-cauzele-pierdute-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/cultura/sfarsitul-ideologiei-in-memoriam-daniel-bell-1919-2011/

http://www.contributors.ro/cultura/adevarul-ca-destin-raymond-aron-si-victoria-luciditatii/

http://www.contributors.ro/global-europa/tradi%C8%9Bia-sovietologica-martin-malia-rusia-%C8%99i-socialismul/

http://www.contributors.ro/cultura/istoria-diabolica/

http://lenin.public-archive.net/en/L2828en.html


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 202 other followers