Adio, Crin!

24/02/2015

Dl Crin Antonescu, co-autor al loviturii de stat avortate din vara anului 2012, a anuntat ca se va retrage din politica. Ma rog, nu chiar maine, mai asteapta putin. Nu cred ca exista cineva (cu exceptia doamnei profesoare Zoe Petre, cea care i-a condus un doctorat niciodata sustinut), care sa planga la aceasta veste. Cel pe care l-am numit “El Crin” s-a dovedit a fi perfectul loser. Piroman politic si egolatru incurabil, expert in fatuitate si campion al vacuitatii, s-a aruncat in jocul care putea duce la lichidarea statului de drept si la izolarea tarii pentru decenii, fara sa se gandeasca la consecinte. Ca om politic, Crin Antonescu s-a dovedit inept, un total dezastru. Banuiesc ca sufera din pricina ingratitudinii unora pe care i-a ajutat in ascensiunea lor politica si pe care-i vede azi catarati in varful piramidei puterii. Nu are cum sa fie incantat ca, sub mandatul Iohannis, mega-plagiatorul continua sa-si faca de cap, ca si cum alegerile din 2014 nu ar fi avut loc. USL-ul nu a murit decat aparent, dar nu mai traieste prin Crin Antonescu. A gasit alte forme de supravietuire…


Crin Antonescu se jura ca este cinstit. Nu am probe spre a-l contrazice la capitolul coruptie formala, juridic sanctionabila. Dar stilul politic pe care l-a intruchipat, arogant, vehement, chiar isteroid si isterizant, a facut mult rau vietii politice din Romania. Sa deplangi mizeria morala dupa ce tu l-ai primit in PNL pe Gigi Becali, este culmea tupeului. Crin Antonescu a jignit in dreapta si in stanga, a azvarlit invective, i-a agresat verbal pe Adriana Saftoiu, pe Dan Grigore, pe Andrei Plesu, pe Mircea Cartarescu, pe H.-R. Patapievici, pe Mircea Mihaies si pe multi altii. A facut din intelofobie o platforma politica.

In realitate, Crin Antonescu s-a dovedit un politician lipsit de imaginatie si de ceea se cheama guts. Este, fundamental, un tip slab, fara vocatie si fara viziune. Spune ca i-ar placea sa revina la catedra (unde, la Tulcea?) si sa gaseasca vreme pentru a citi. Sunt gata sa-i trimit cateva din cartile mele. Dar mai mult, m-ar interesa sa aflu daca macar acum realizeaza Crin Antonescu ca a fost unul din artizanii celui mai puternic si nociv atac impotriva democratiei romanesti de la mineriada iliesciana din iunie 1990? Ca s-a infratit cu Victor Ponta pentru a lichida institutiile statului de drept din Romania? Ca l-a promovat pe culturnicul protocronist Andrei Marga in scopul distrugerii ICR? Ca l-a promovat pe arivistul Andrei Muraru in scopul aneantizarii IICCMER?

Cand se va scrie istoria acestui timp al rusinii, Crin Antonescu va figura printre cei care au contribuit decisiv la degradarea civilitatii si onoarei din viata politica a acestei tari. La fel, el se face vinovat de a fi tarat PNL intr-o alianta contra bunului simt si a naturii. Fara Crin, Victor Ponta nu si-ar fi putut face de cap, batjocorind o tara intreaga. Pontocratia s-a instaurat in Romania gratie complicitatii active a lui Crin Antonescu. Plecarea sa din politica este un serviciu adus democratiei. Poate primul din viata sa.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/adio-crin/


Democrație și totalitarism

17/02/2015

În lumea ideilor există interferențe, tropisme, magnetisme, eredități adeseori greu de perceput, genealogii și afinități misterioase, chiar inavuabile. Așa stau lucrurile și cu concepte precum democrație, autoritarism, totalitarism. Prima carte care m-a marcat în legătură cu tema democrație și totalitarism a fost cea intitulată exact asfel, scrisă de marele sociolog și politolog Raymond Aron. Aveam 20 de ani când am citit-o. Am împrumutat-o, din câte țin minte, de la Biblioteca Franceză de pe Bulevardul Dacia. Este vorba de o abordare liberală, Aron a fost un admirator al lui Tocqueville și a scris pagini nepieritoare despre marxism ca religie politică. A studiat în Germania în anii ascensiunii nazismului și a putut constata pe viu relația dintre ideologie și teroare care, în viziunea sa, dar și în aceea a Hannei Arendt, se află în inima proiectului totalitar.

Totalitarismul nu este neapărat opusul democrației, folosește instrumentele democratice spre a-și lărgi baza de masă, dar în mod cert este antiteza valorilor liberale, a pluralismului. Tocmai de acea a putut formula filosoful politic Jacob L. Talmon conceptul de democrație totalitară, deci o dictatură întemeiată pe entuziasm de masă. L-am aplicat în primăvara anului 1990, într-un eseu apărut în “România Literară”, spre a explica atracția exercitată de ideologia și practicile FSN-ului asupra a milioane de oameni. Evident că este vorba de o democrație mistificată și desfigurată, deci nici vorbă de suveranitate reală a poporului. Pe de altă parte, nu trebuie subestimată disponibilitatea maselor pentru tiraniile carismatice. În jurnalul său ținut în anii ciumei naziste, filologul evreu german Victor Klemperer, specialist în iluminismul francez, are un pasaj în care afirmă, anticipându-l de fapt pe Talmon, că secretul triumfului nazist se află în exacerbarea tezei lui Jean-Jacques Rousseau despre ceea ce acesta numea la volonté générale.

Cum ajung intelectuali erudiți și rafinați să cadă victima discursului totalitar? Cum a putut, de pildă, un Georg Lukács, cel atât de prețuit în tinerețe de către Max Weber, să rămână până la sfârșitul vieții, fidel unui crez liberticid? Cum ajunge neo-marxistul Ernesto Laclau să îmbratiseze dichotomia exlusivistă “prieten-dușman” celebrată de filosoful politic Carl Schmitt, doctrinarul juridic al celui de-al Treilea Reich, de fapt, un manicheism de sorginte leninistă? Nu în anii 60, ci mai târziu, în anii 80. În ultimii ani de viață, Laclau a scris cu admirație despre președinta peronistă a Argentinei, Cristina Fernandez de Kirchner. La fel, cum explicam itinerariul unui membru al Școlii de la Budapesta (cercul de gânditori neo-marxiști format în jurul bătrânului Lukács) precum István Meszaros devenit unul dintre favoriții ideologici ai lui Hugo Chavez? Mai nou, cunosc cel puțin un caz de gânditor politic vestic care a încercat să prezinte regimul Gaddafi drept unul democratic. Fiul lui Gaddafi, Sayed, a scris chiar o teză de doctorat la London School of Economics despre “societatea civilă globală”. Urma să apară la Oxford Univerity Press, în doua volume. Contractul a fost anulat în urma implicării doctorului în științe politice în masacrele din Libia.

Un democrat sincer nu poate să nu constate care sunt resursele și efectele veritabile ale totalitarismului. Să luam de pildă cazul lui Thomas Mann pentru care nu exista dubiu că era vorba, în cazul național-socialismului, de resurecția unui colectivism primordialist, a unui conglomerat mitologic mult timp refulat și negat, dar care continuase să pulseze sub pojghița prea puțin rezistentă a civilizației burgheze. Să recitim discuțiile dintre Settembrini și Naphta din Muntele vrăjit–vom regăsi acolo întreaga problematică intelectuală și morală a veacului al XX-lea. De altfel, prototipul lui Naphta, evident transfigurat, sublimat, reconstruit literar, a fost chiar cel care, înainte de convertirea la marxism, în 1918, s-a numit Georg von Lukács. Democratul liberal se mefiază de situațiile gregare, de defilările în masă, de “marșuri, ode și simboluri vagi”, spre a-l cita pe Mihail Sebastian din Cum am devenit huligan, una din cărțile într-adevăr importante ale respingerii ispitei totalitare.

Totalitarismul, comunist și nazist, este un tip de regim situat la antipodul tradiției raționaliste și umaniste. Scopul totalitarismului comunist nu era doar să planifice economia, ci, mai important, era să modifice condiția umană. Niciun sacrificiu nu era prea costisitor pentru a atinge acest scop. Argumentul era, pentru acei true believers despre care a scris Eric Hoffer, că nu se poate face omletă fără să spargi ouă. Panait Istrati a fost poate primul care a replicat acestui sofism că s-au văzut mii și mii de ouă sparte, dar nimeni n-a gustat încă omleta. Istrati a scris în anii 20. Mai târziu, filosoful liberal Isaiah Berlin a reluat acest trist adagiu, spunând, pe bună dreptate, că era vorba de milioane de vieți distruse. Printre cei dintâi care au denunțat natura criminală a bolșevismului numindu-l chiar cu acest termen, totalitarism, au fost social-democrații reformiști, între care inamicii lui Lenin din mișcarea socialistă rusă, menșevicii. La fel, eserul de stânga, Isaak Steinberg. S-a tradus în româneste superba carte a profesorului André Liebich despre exilul menșevicilor și analizele lor asupra dictaturii din Rusia sovietică. Era vorba de ceea ce istoricul Martin Malia a numit, preluând un concept al lui Abdurahman Avtorhanov, partocrație ideocratică. Pe platforma “Contributors” politologul Marius Stan a scris un remarcabil articol despre Malia. Mă grăbesc să spun și aici ce-am mai scris și spus de-a lungul anilor: este nevoie de cultură sovietologică pentru a înțelege ce-a reprezentat experimentul de tip sovietic în oricare din ipostazele sale.

Articol transmis la postul de radio Europa Liberă si apărut aici:

http://www.europalibera.org/content/blog/26854904.html?nocache=1

Textul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26854903.html


Despre Zeitgeistul secolelor și istoriei (un eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

03/02/2015

“În psihanaliză, doar exagerările sunt adevărate”, scria Theodor W. Adorno. Vom începe așadar, și noi, printr-o exagerare, spunând că problema centrală a gândirii politice este cea a salvării. Altfel spus, a fericirii, a nefericirii și a mântuirii. Revoluțiile moderne au loc pentru că un grup de oameni făgăduiesc altora că au găsit “rețeta fericirii”. Tot Adorno a formulat poate cel mai tulburător problema “poeziei” după Auschwitz și a avertizat asupra pericolului răsturnării suferinței printr-o așa-zisă distanță estetică. Această problemă, doar aparent de nișă, este de fapt desprinsă dintr-un buchet de întrebări cât se poate de apăsătoare și esențiale. Care sunt narațiunile care vor înveștmânta cu sens ultima sută de ani, adică războaiele mondiale, violența politică și chiar și modernizarea? Sunt acestea narațiuni morale prin excelență sau putem vorbi de un alt tip narativ, distant și atrofiant? Pesemne că Adorno, în felul său, era pândit de cumulonimbuși similari. Nu ne propunem însă aici să pătrundem pe teritoriul istoriei conceptuale de tip Koselleck și să găsim etichete “ideale” care să pretindă o doză de discernere între oroarea violenței veacului trecut și ceea ce se cheamă narațiuni structurale, adică fenomenul modernității instituționale și economice. Ne propunem însă, pe cât posibil, să atragem în jocul dezbaterii de idei, argumente și motive pentru o interogație complexă și multifațetată asupra spiritului unei epoci: acel Zeitgeist!

Pe de altă parte, credem că istoricii percep denominația unor perioade în manieră descriptivă, și nu bazat pe anumite concepte, să spunem, cauzale. În acest sens, periodizarea istorică devine strădania de a interpreta, și mai puțin cea de a explica. Să vedem în cele ce urmează cum putem uza de o perspectivă explicativă mai largă în privința veacului despre care facem vorbire, rămânând în același timp fideli modestiei epistemice a Hannei Arendt, cea care, în “The Last Interview”, declara: “I have no exact political philosophy that I could summon up with one ism“.

Ne propunem apoi să întrebăm când anume devine legitim să vorbim de o nouă epocă istorică? Și, consecutiv, debutează oare această nouă epocă istorică printr-o ruptură istorică (sau “salt”)? Așa cum a remarcat tot Hannah Arendt, în secolul al XX-lea s-au întamplat câteva lucruri cu totul noi: în primul rând, masificarea socială s-a împerecheat cu o atomizare care a distrus nomosul tradițional și a deschis calea spre anomia politică definită drept spirit revoluționar, în fapt o explozie de utopie catarctică și violență extremă menite să împlinească Mileniul, aici și acum. Apoi, în urma acestor proiecte radicale devenite experiențe politice globale, au apărut marile grupuri de persoane dispersate, ceea ce tot Arendt a identificat drept populații superflue. Subiectul rămâne de o actualitate cât se poate de neliniștitoare. S-a produs atunci o accelerare fără precedent a timpului istoric care a făcut din istoria contemporană ceva cu totul aparte. Isaiah Berlin l-a numit “cel mai groaznic secol care a fost vreodată”. Avea în gând, cu siguranță, conflictele ideologice, crima în masă, cruzimea împotriva civililor pe timp de război, genocidul, și așa mai departe.

Date fiind aceste considerații, foarte mulți s-au întrebat, poate pe bună dreptate, cum anume ne mai raportăm la veacul al XX-lea? Moral? Structural, sociopolitic? În ambele feluri? Se exclud una pe cealaltă, cele două narațiuni? Sau vorbim pur și simplu de modernitate, care ea însăși a avut un tip de impact cel puțin echivoc? (adică, pe de-o parte, a produs emancipare; pe de altă parte, a produs noi și mult mai performante resurse de dominație). Un istoric de mare anvergură, Eric Hobsbawm, a spus că secolul XX a început de fapt în 1914 și s-a încheiat în 1989, ori mai precis, în 1991, odată cu năruirea imperiului deocratic numit URSS. Credem că s-a înșelat. Secolul XXI este implantat, prin dramele sale, în cel care, doar cronologic, l-a precedat. Autorii acestui text au mai scris în trecut despre Eric Hobsbawm și ale sale secole “lungi” (al XIX-lea, între 1789-1914) și “scurte” (al XX-lea, între 1914-1989, deci suprapus peste ascensiunea și prăbușirea proiectului socialist). Revenim acum pentru că subiectul este mai actual ca oricând.

După cum poate va fi fost deja ostensibil din această frământare a gândului, surprinderea Zeitgeistului secolului XX, și deci și a celui subsecvent, nu este deloc o operațiune ușoară. Chiar și așa, cheia de lectură morală asupra celor petrecute în istoria recentă a umanității pare a prevala în detrimentul tipului de narațiune structurală. Pentru Adorno și Horkheimer (“Dialectica luminilor”, Polirom, 2012), raționalitatea tehnologică a dus la fascism. Pentru Zygmunt Bauman, modernitatea a produs Holocaustul (vezi și cartea sa, “Modernity and The Holocaust”, Cornell University Press, 1989). Spiritul modernității este așadar cât se poate de ambiguu. După cum la fel de complicate rămân și periodizările.

În lumina acestor considerații, la ce anume ne putem aștepta de la secolul XXI? Unde începe el și, eventual, unde se va termina? Care este structura sa morală? Care este cezura esențială dintre epoci? Din nou, pare la fel de complicat de identificat, de vreme ce istoria se scrie sub ochii noștri. Nu ne putem, de pildă, opri din constatarea că atunci când se cere astăzi expulzarea imigranților, chiar și a celor născuți în țările de adopțiune, nu se spune cum, unde, de ce. Se recurge din nou la o mistică a statului-națiune, care aparent ține de alt secol, și care, știm bine, duce la excluziune, eliminare, în final la exterminare (este subiectul cărții lui Daniel Jonah Goldhagen, “Hitler’s Willing Executioners”). Este de fapt pusă în discuție moștenirea civic-universalistă a Luminilor. Este cumva suspendat proiectul civilizațional al modernității burgheze. Și atunci: care este Zeitgeistul secolului XX? Este istoria o morișcă repetitivă a unor elemente de identificare și configurare venite din epoci anterioare? La rigoare, este istoria pe care o scriem ceea ce Walter Benjamin numea “o privire retrospectivă către ruinele cumulative sociale”?

Există în viața indivizilor, și a națiunilor (dacă vrem), crize și macazuri pline de consecințe spectaculoase asupra viitorului. O astfel de perioadă a fost, cu siguranță, Renașterea, acel Zeitgeist nou al lumii, transpus, la acea dată, ca spirit al individualității și libertății. Un “Moise” al lui Michelangelo, sculptat cu mușchi încordați, personificare teribilă a voinței, era de fapt semnalul că sufletul umanității, care dormise în tăcere de-a lungul lungii nopți medievale, se trezise. Dragostea de libertate triumfase. Spiritul de nestăvilit al individualității își găsise la acea dată aripile bătând de-a lungul liniilor civilizației însăși. Știința, religia, politica i-au urmat îndeaproape. Cu toate acestea, tindem să nu ne mai referim la acea perioadă în cheie morală și acceptăm cu seninătate valoarea progresistă, dincolo de victimele reale, concrete, ale respectivelor transformări dramatice în structura spiritului lumii. Revenind apoi la secolul XX, nu putem să nu constatăm că amploarea progresului (narațiunile structurale) se află în relație de proporționalitate directă cu amploarea barbariei! O simțise Freud, au spus-o gânditori precum Élie Halévy, Raymond Aron, N. Steinhardt și, mai recent, John Gray. Nimic nu pare a sugera în istoria ultimelor secole ale umanității că există o legătură de cauzalitate directă între spiritul progresist al unei epoci și ameliorarea condiției umane (pe linia lui André Malraux). Din contră, am spune! Ceea ce Hannah Arendt, cu un termen preluat din Heidegger (după cum sugerează Richard Wolin), numește thoughtlessness, reprezintă de fapt declinul eticii responsabilității.

Avem așadar, sperăm, un prim răspuns la întrebările retorice pe care le adresam în deschiderea acestui eseu, cele care vizau tipul de narațiune ce ar trebui favorizată atunci când vorbim de veacul marilor orori totalitare. De fapt, apelul la o etică a responsabilității, despre care a scris memorabil și admirabil Hans Jonas, el însuși fost student al lui Heidegger, asemeni unor Karl Löwith, Herbert Marcuse și Hannah Arendt, ne îndeamnă apoi să căutăm răspuns inclusiv la următoarea întrebare: distinct de progres, deci de avatarurile cuantificabile structural ale modernității, cum putem evita recăderea în barbarie? Pentru că, am sugerat anterior, în pofida spiritului progresist al Renașterii, oamenii au continuat să moară în și din cauze care au frizat ridicolul. În acest context, relativismul etic post-modern, cel în care ne aflăm (să spunem) acum, se traduce periculos de des prin “everything goes, therefore nothing matters”… Sigur, autorii acestui eseu nu fac apologia absoluturilor morale, departe de noi acest gând. Asemeni lui Arthur Koestler, unul din miile de “zei care au dat greș”, respingem orice triumfalism demagogic: “Let us be frank; and while we rejoice over the victory of our arms, let us recognize the defeat of our aims… In this war we are fighting against a total lie in the name of a half-truth”. Un gând congruent cu etica spiritului lui Albert Camus, dar și constatarea faptului că între total lie și half-truth distanța este astronomică. Așadar, ultima întrebare care se pune în raport cu spiritul unei epoci, este: cum parcurgem și cu ce anume umplem această distanță?

Am exagerat? Poate. Dar provocările din jurul nostru sunt ele însele exagerări terifiante ale unor tendințe născute din Leviathanul modernității. Răspunsurile nu pot fi, credem, timide și rușinate. Modestia epistemică nu trebuie să se traducă în cecitate morală.


Ideile au consecințe: Despre marxism, marxologie și Gulag (eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

01/02/2015
Motto: “Dark planets circling the dying sun of the October Revolution…”–George Lichtheim
Scriem aceste rânduri constatând două lucruri. Pe de-o parte, un fel de zid al tăcerii în jurul excepționalului volum “O idee care ne sucește mințile”, apărut la sfârșitul anului trecut la editura Humanitas. Autorii sunt trei intelectuali de vârf ai acestei țări: Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și H.-R. Patapievici. Pe de altă parte, observăm reacții acide, nu tocmai bine conformate, dar apodictice, în care se încearcă, a mia oară, despărțirea experimentului de ideea care l-a inspirat.

Dacă există un fir roșu în magistrala istorie a marxismelor dintotdeauna a lui Leszek Kołakowski, acela constă în convingerea că ideile au consecințe. Că nu te poți juca iresponsabil cu scheme utopice menite să-i oblige pe oameni să devină subiecții unor experimente pentru care nu și-au dat consimțământul. Că violența generează inevitabil violență și că “lupta claselor”, exaltată în “Manifestul Partidului Comunist”, este un mit politic menit să instige ura socială, inclusiv formele paroxistice ale acesteia, deportările și asasinatele în masă. Aceste teme însângerate au fost eliminate din conștiința publică prin ceea ce numim mnemocidul comunist.

O spunem din capul locului: cine vrea să vorbească despre Gulag, trebuie să vorbească despre utopia socialistă, deci și despre marxism. Ceea ce nu înseamnă că din marxism ar decurge automat Gulagul. Nu pledăm pentru asemenea simplificări abuzive, ci pentru o atitudine corectă în analiza ideilor revoluționare și a efectelor practice. Viziunea lui Marx despre politic a fost una anti-liberală. Nu spunem aici ceva pe care un marxist onest nu l-ar recunoaște. Mai mult, această viziune nu lasă loc pentru o concepție universalistă, atotcuprinzătore, despre drepturile omului. A fost un Weltanschauung proto-totalitar. Leninismul, născut din marxism, este o doctrină totalitară.

Spațiul social la Marx este unul scindat, fracturat, ontologic nedrept, are nevoie de o transformare apocaliptică. Revoluția inseamnă salvare. Marxismul este o teologie politică înveștmântată scientist. Aici nu vorbim despre interpretările doctrinei originare, ci despre însăși substanța ei. “Dictatura proletariatului”, conceptul hipostaziat de Lenin, era răspunsul lui Marx la înfrângerea Comunei din Paris în 1871. Esența ei, pe care Lenin a definit-o fără urmă de echivoc în cel mai furios pamflet pe care l-a scris vreodată (“Revoluția proletară și renegatul Kautsky”–1918), era exercitarea puterii politice de către proletariat, prin partidul comunist, în chip absolut și fără nicio îngrădire juridică. Ecuația era simplă: substituționism (partidul, adică Politburoul, în locul clasei), terorismul în locul legii. Disprețul pentru lege, declarată (adică degradată) de Marx și Engels drept “suprastructură”, deci epifenomenală, secundară, derivată în raport cu baza economică și socială.

De notat și faptul că unii confundă marxismul cu marxologia. Vorbim de două lucruri diferite. Marxologia este o disciplină intelectuală specializată în interpretarea marxismelor. Pentru că nu există un marxism chintesențial, ci numeroase versiuni care, uneori, se bat cap în cap, rivalizează feroce între ele. Unele marxisme au ajuns la concluzia că nu e posibilă o democrație proletară în absența pluralismului politic (Rosa Luxemburg, Karl Korsch, Cornelius Castoriadis, Claude Lefort, Max Horkheimer si Theodor W. Adorno in ultimii lor ani). Altele susțin că e nevoie de reforme graduale, nu de salturi mortale din “imperiul necesității” în “imperiul libertății”.

Dar singurul marxism care a ajuns la putere, în 1917, în Rusia, a fost cel al lui Lenin. Toate celelalte experiențe totalitare ale stângii își trag seva din acea străpungere liberticidă. Lenin nu a luat puterea de la țar, ci a luptat împotriva liberalismului burghez reprezentat de guvernul provizoriu condus de Aleksandr Kerenski. In ianuarie 1918, bolșevicii au dizolvat Adunarea Constituantă, expresie a dezgustului lor pentru ceea ce Lenin denunța drept “cretinismul parlamentar”.

Gulagul, teroarea roșie, distrugerea legalității, toate au început sub Lenin. Tot sub Lenin a demarat exterminismul social, prigoana împotriva clerului, sugrumarea gândirii libere. Aceste lucruri au fost și continuă să fie spuse de marxologi onești, de la Boris Souvarine, Isaiah Berlin, Karl R. Popper, Iring Fetscher și Bertram Wolfe, la Raymond Aron, Sidney Hook, Andrzej Walicki, Irving Howe, Kostas Papaioannu, Daniel Bell, Martin Malia, Agnes Heller și Alain Besançon. E păcat că un provincialism deprimant îi împiedică pe unii comentatori ai cărții amintite să recunoască aceste lucruri care, pentru cunoscători, sunt de o banalitate de-a dreptul exasperantă. Trebuie oare să repetăm aceste truisme ad nauseam?

Este oare necesar să reamintim mereu, impreuna cu André Glucksmann, cine au fost Les Maîtres penseurs care, în al lor nesăbuit elan liberticid, au deschis drumul către Auschwitz și Gulag? Trebuie să justificăm la infinit, chiar și după “Bloodlands” (“Tărâmul morții”), cartea lui Timothy Snyder, faptul că în secolul trecut cele mai înfiorătoare crime au fost comise de exponenții acelor regimuri numite de un mare intelectual polonez, gemenii totalitari? Trebuie să ne cerem scuze pentru că îndrăznim să rostim adevărul? Trebuie să accentuăm ceea ce se știe atât de limpede, anume că exterminismele “purificatoare” ale veacului lagărelor de concentrare și al camerelor de tortură au avut fundamente ideologice și că marxismul a fost unul dintre acestea? E nevoie să recomandăm lecturi precum “Viață și destin” de Vasili Grossman ori jurnalul lui Viktor Klemperer? Ignorantia non est argumentum, se spune. Nici amatorismul deghizat în erudiție bombastică și retorică bovarică. Idealizarea ignoranței duce la negaționism și iresponsabilitate. Ne îngăduim să nu fim complici la aceste detestabile opțiuni. Ba chiar să le recuzăm public, fără ambiguități.

http://www.humanitas.ro/humanitas/o-idee-care-ne-suce%C5%9Fte-min%C5%A3ile

http://www.contributors.ro/global-europa/rosa-luxemburg-lenin-%c8%99i-cauzele-pierdute-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/cultura/sfarsitul-ideologiei-in-memoriam-daniel-bell-1919-2011/

http://www.contributors.ro/cultura/adevarul-ca-destin-raymond-aron-si-victoria-luciditatii/

http://www.contributors.ro/global-europa/tradi%C8%9Bia-sovietologica-martin-malia-rusia-%C8%99i-socialismul/

http://www.contributors.ro/cultura/istoria-diabolica/

http://lenin.public-archive.net/en/L2828en.html


Noi am invins! Revista “22″, societatea civilă și claritatea morală

27/01/2015

Mă leagă de revista “22″ un sfert de veac din propria-mi viată. Am inceput să scriu acolo din primele săptămani care urmat revoluției. Scriu, la fel de des, și astăzi. Mai intai a fost un lung dialog cu Stelian Tănase, inclus ulterior in volumul “Ghilotina de scrum”, coordonat de Mircea Mihăieș. Am tinut ani de zile o rubrică intitulată “Sociologia comunismului”. Am citit in “22″ eseuri extraordinare, interviuri de neuitat, inclusiv acela luat de Gabriela Adameșteanu lui Ioan Petru Culianu. Am urmărit lupta dusă de GDS si de revista “22″ impotriva fanatismelor de orice fel, a extremismului, antisemitismului, sovinismului, tribalismului. Am putut vedea cum apar noi voci, cum revista izbuteste să-și mențină prospetimea in pofida scurgerii timpului.

Nu știu alt caz, in intreaga presa post-decembristă, al unei reviste democratice dedicată apărării valorilor societății civile care să fi probat o asemenea consecvență și să fi atins o asemenea performanță de longevitate și credibilitate. A fost și ramâne cea mai de incredere sursa analitică asupra paradoxalei tranziții românești spre societatea deschisă. A fost și rămâne expresia cea mai vibrantă a demnității intelectualilor critici din România. A fost și ramâne glasul claritătii morale.

Am multe amintiri legate de revistă. Voi povesti aici două, cu precădere relevante pentru că sunt direct legate de două momente-cheie, unul negativ si celalalt pozitiv, din istoria recentă a României. Primul episod a avut loc in iunie 1990. Eram la Bucuresti, am mers la sediul GDS in dimineata zilei de 13 iunie, impreună cu Tudor Jebeleanu si, cred, Dan Petre. Se afla acolo Gabriel Andreescu, era si atasata culturală americană, admirabila Agota Kuperman. A apărut un student, venea de la Arhitectură, era bandajat la cap, fruntea ii era insângerată. Vorbea tremurând, avea un chip supliciat, ne-a povestit despre ororile comise de bandele securisto-minerești aduse la Bucuresti de tandemul Ion Iliescu-Petre Roman.

Eram in curte, de pe stradă se auzeau strigăte, am inteles ca se apropiau falangele de mineri, indrumate de securistii lui Voican si Măgureanu. Nu stiu ce le-a spus Gabriel Andreescu, dar nu au intrat sa devasteze sediul GDS cum probabil era plănuit. Bănuiesc ca și-a folosit intrega capacitate de convingere, oricum eram cu totii ingroziti. A fost momentul in care am realizat sur le vif cât de amenintată este incă firava societate civilă din România si m-am jurat că voi povesti tot ce-am văzut de indată ce voi ajunge acasă, in Statele Unte. Am făcut-o acolo, in “The New Republic”, dar si in tară, intr-un interviu din “22″ luat de Raluca Barac pe 16 iunie, intitulat “Paradoxul român” (a apărut in numărul din 3 august 1990 si este inclus in cartea “Ghilotina de scrum”, Polirom, 2002). Unul din subtitlurile acelui dialog era: “Experimentul neo-peronist de la Bucuresti”.

Celălalt moment esential pentru mine a avut pe 19 decembrie 2006, a doua zi dupa sedinta Parlamentului când președintele Traian Băsescu a condamnat dictatura comunistă drept ilegitimă si criminală pe intreg parcursul existentei sale. Eram mai multi prieteni stranși in biroul Rodicăi Palade, ciocneam șampanie, mâncam tort. Mihnea Berindei m-a chemat la telefonul din secretariat–era acolo Cristina Spătărelu–, mi-a spus că la celălalt capăt al firului se afla Monica Lovinescu. Emotionat, am luat receptorul si i-am spus că asistasem, cu o zi inainte, la un moment cumplit, cu circul obscen al lui Vadim și al bandei sale. Monica mi-a răspuns: “Nu contează, domnule Tismaneanu, noi am invins!”. Mi-au dat lacrimile.

Textul de mai sus este versiunea lărgită a articolului meu scris pentru numarul aniversar al revistei”22″.

http://www.revista22.ro/noi-am-invins-52662.html

De asemenea:

http://www.revista22.ro/o-poveste-cu-cafea-cola-si-vin-din-1990-sau-cum-puteai-deveni-paranoic-dupa-mineriada-52649.html

http://www.revista22.ro/noi-si-ei-de-25-de-ani-52647.html

http://www.revista22.ro/impotriva-curentului-52661.html

http://www.revista22.ro/din-superstitie-si-egoism-alaturi-de-gds–22-52648.html

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/noi-am-invins-revista-22-societatea-civila-%c8%99i-claritatea-morala/


Un miracol: Revista 22 la 25 ani! (Un articol de Aurelian Crăiuţu)

10/01/2015

Ma asociez din tot sufletul cuvintelor lui Aurelian Craiutu. Reiau aici ce-am mai spus, revista 22 reprezinta, cu demnitate, inteligenta morala si curaj civic, nava amiral a presei democratice romanesti. Tot asa cum Grupul pentru Dialog Social, infiintat acum un sfert de veac, editorul institutional al revistei 22, este un nerv vital al societatii civile. Ca si pe Aurelian, ca si pe Ioan Stanomir, ma leaga de revista 22 si de GDS ani de solidaritate intru valori comune, acele valori pe care inamicii societatii deschise nu contenesc sa le denigreze. Am scris constant in aceasta revista incepand cu primele saptamani de dupa revolutia din decembrie 1989. Sunt ceea ce se cheama un colaborator permanent. Nu cred ca trecut luna, uneori nu a trecut saptamana, fara sa scriu ceva in acea revista. Ani de zile am tinut rubrica “Sociologia comunismului”. In ultimii doi-trei ani, scriu mai des pentru editia online, asa merg lucrurile peste tot, presa online devine dominanta. Dar editia scrisa continua a fi esentiala, este documentul care ramane pe hartie, in biblliotecile personale si publice. La Multi Ani acestui minunat loc al sperantei, al increderii si al adevarului! (VT)

“A trecut neobservat zilele acestea un miracol. S-a vorbit prea putin despre el in presa sau a fost ignorat cu totul, iar inceputul insangerat al noului an, marcat de tragicele evenimente teroriste de la Paris, risca sa-l faca si mai putin vizibil la Bucuresti. Dar noi avem datoria de a-l semnala cum se cuvine publicului larg si mai ales generatiei tinere care abia se nastea (sau nu era inca nascuta) in decembrie 1989. Este vorba despre sarbatorirea a 25 ani de la infiintarea revistei 22, aflata acum la numarul 1295!

Este greu de exagerat rolul esential pe care revista l-a avut in maturizarea societatii civile romanesti. Dupa cum e greu de explicat miraculoasa ei supravietuire intr-o lume agitata, superficiala, si dominata tot mai mult de marile cartele de presa, aflate la cheremul unor retele de influenta adesea tenebroase. Revista 22, beneficiind de subventii punctuale si mereu insuficiente, a rezistat eroic calomniilor interminabile si incalificabile lansate la adresa sa de primele guverne post-revolutionare, dupa cum ea a rezistat la fel de demn si asalturilor minerilor veniti sa faca ordine intr-o dimineata de iunie la sediul sau din Calea Victoriei, 120. In pofida tuturor dificultatilor financiare prin care a trecut (si continua sa treaca), revista 22 a ramas mereu fidela principiilor sale directoare. A sanctionat fara ezitare toata derapajele politice ale celor de la putere (sau din opozitie) si a publicat de-a lungul vremii o multime de eseuri politice, analize si interviuri care au creionat evolutia atat de sinuoasa si sincopata a democratiei romanesti dupa 1989, suspendata intre spectrul comunismului nostalgic si al unui capitalism anarchic si oportunist. Paginile revistei au fost mereu deschise vocilor tinere care si-au facut ucenicia libertatii alaturi de numele consacrate ale vietii politice si culturale romanesti.

Oricine citeste arhiva revistei, acum disponibila aproape in intregime pe Internet, intelege foarte bine de ce colectia revistei 22 reprezinta una dintre cele mai bune si mai coerente radiografii a sperantelor si esecurilor noastre, a proiectelor realizate (nu multe la numar!) dar si a celor ratate. De aceea, nu se va putea scrie in viitor o istorie corecta a democratiei romanesti dupa 1989 fara a se recurge la articolele publicate in paginile revistei. Si tot din acest motiv arhiva revistei ar trebui sa fie pusa pe lista de lectura obligatorie a tuturor liceelor romanesti, acolo unde se formeaza noile generatii care ne vor conduce peste cateva decenii.

Meritul este, in primul rand, al redactorilor-sefi (in ordinea lor, Stelian Tanase, Victor Barsan, Gabriela Adamesteanu , Rodica Palade, Armand Goşu, urmati acum de Alexandru Lazescu si Andreea Pora) si al intregii echipe redactionale care au reusit, iata, o performanta inegalata in societatea romaneasca. Un rol important le revine de asemenea Grupului pentru Dialog Social si tuturor celor care, de-a lungul timpului, au publicat in paginile revistei, adesea pro bono. Chiar daca unii dintre ei nu mai sunt astazi printre noi, spiritul lor si-a pus amprenta asupra profilului demn pe care revista l-a pastrat constant in ultimii 25 ani.

Cum va arata revista 22 peste un an, cinci, sau zece, e greu de prevazut. Adaptarea la noul univers informational si comunicational si la aparitia unei noi generatii de cititori, isi va pune cu siguranta amprenta si asupra revistei care a implinit zilele acestea un sfert de veac. Un adevarata miracol, supravietuirea revistei 22 reprezinta un triumf al libertatii, decentei, si pasiunii pentru idei si libertate, o victorie a lucrului bine-facut, adesea in conditii vitrege, putin favorabile constructiei rabdatoare si planurilor de lunga durata. Desi revista a avut mereu o echipa mica, inima ei a fost intotdeauna mare, generoasa si calda, insotita mereu de umorul inegalabil al lui Dan Perjovschi. In zilele acestea reci de iarna, un astfel de miracol este binevenit si reconfortant si el reclama un autentic efort de admiratie si simpatie din partea noastra, a tuturor. Sa nu pierdem, deci, ocazia de a-l face si de a-i ura din toata inima revistei pe care o pretuim o viata cat mai lunga in folosul cetatii.”

Aurelian Crăiuţu doctor in stiinte politice al Universitatii Princeton (1999) si profesor in cadrul Departamentului de Stiinte Politice al Universitatii Indiana, Bloomington. Teza sa de doctorat a cistigat premiul Leo Strauss (2000) acordat de Asociatia Americana de Stiinte Politice pentru cea mai buna lucrare de doctorat in domeniul filosofiei politice sustinuta in 1998 si 1999 in America de Nord. O varianta revizuita si extinsa a acestei lucrari a fost publicata in 2003, iar traducerea franceza a cartii a aparut in 2006. A coordonat impreuna cu Sorin Antohi volumul Dialog si libertate: Eseuri in onoarea lui Mihai Sora (1997). Articolele sale au fost publicate in diverse reviste de specialitate. Este redactor-asociat al revistei “European Journal of Political Theory” si membru al Grupului pentru Dialog Social din Bucuresti. La Editura Polirom a aparut: Elogiul libertatii. Studii de filosofie politica (1998) si Elogiul moderatiei (2006).

Articolul de mai sus a aparut in revista online “LaPunkt”:

http://www.lapunkt.ro/2015/01/10/un-miracol-revista-22-la-25-ani/


Scaparatoarea luciditate: Un interviu cu Mircea Mihaies in “Timpolis”

08/01/2015

In republica literelor din Romania, Mircea Mihaies este o legenda. Briliant anglist, critic literar cu un har nepereche, de o sensilbilitate estetica pe care nici cei indarjiti adversari nu i-o pot nega, a scris carti care, nu am nicio indoiala, vor dainui. Eseurile sale probeaza o eruditie coplesitoare. Cartile despre Faulkner si Chandler sunt de o originalitate de-a dreptul spectaculoasa. Urmeaza cea despre Joyce. In plus, Mircea este un mare profesor. Dar si unul dintre cei mai lucizi comentatori politici ai acestor decenii. Public mai jos interviiul luat de Melania Cincea in ziarul “Timpolis” din Timisoara. Ii multumesc lui Mircea Mihaies pentru cuvintele rostite despre prietenia noastra si, desi stiu ca nu asta isi doreste, ii spun ca eu, ca si multi altii, l-as dori revenit in marile dezbateri publice despre soarta democratiei in Romania si in lume. (VT)

“Este scriitor, critic literar, eseist, publicist, profesor universitar la Catedra de Limbă şi Literatură engleză a Universităţii de Vest, redactor-şef al unei foarte bine cotate reviste de cultură, Orizont, şi, până mai acum doi ani, vicepreşedinte al Institutului Cultural Român. Pe care, alături de Horia-Roman Patapievici şi Tania Radu, l-a dus spre rezultate care i-au atras aplauze din întreaga lume. Mai puţin de la Guvernul României instalat în vara lui 2012. Dar asta este o poveste deja cunoscută…

La mai bine de doi ani de când Mircea Mihăieş a optat pentru ieşirea din lumina reflectoarelor presei şi din vizorul celor care înjură la comandă, ca efect al urii induse de aparatele de partid, concentrându-se mai mult pe scrierea literară, l-am invitat la un dialog. Despre cartea la care lucrează. Despre prietenia cu Vladimir Tismăneanu, alături de care a scris şase volume. Despre presa de cultură. Despre piaţa de carte. Despre apetenţa în creştere, din partea unor mase tot mai largi de oameni, pentru vulgaritate, pentru can-can, pentru mediocritate.

 

Mă ocup acum de analiza unei cărţi interzise înainte de a fi publicată”

2014 a fost un an prolific pentru dumneavoastră, dacă mă gândesc doar la publicarea, în SUA, la Lexington Books, editură a concernului editorial Rowman & Littlefield, a volumului „Metafizica detectivului Marlowe”. La ce lucraţi acum?

Am început, în urmă cu vreun an şi ceva, o carte. Va fi o carte despre o carte. Într-un fel, ca să nu mă plictisesc, încerc să abordez cât mai multe domenii. Ultima mea carte importantă a fost una care a vrut să fie o sinteză a întregii creaţii a unui mare scriitor, William Faulkner. I-am analizat toate cărţile dintr-o perspectivă care, spun eu, este originală. Oricum, a fost un efort de a sintetiza.

Acum fac un efort de a extinde analiza şi mă ocup de un singur roman, o carte considerată de mulţi ca fiind cel mai important roman din secolul XX, Ulise, de James Joyce, o carte extraordinară, o carte-univers, o carte care încearcă să fie o variantă modernă, plasată la începutul secolului XX, a Odiseei lui Homer. Dar dacă acolo aventurile se petreceau timp de zece ani, Joyce a ales să le condenseze într-o singură zi, de fapt răsturnând ideea şi demonstrând intuiţia că în lumea modernă miturile sunt degradate. Şi tot ce este eroism în Odiseea, în această Ulisiadă modernistă este invers. Noul Odiseu, pe care îl cheamă Leopold Bloom, e un om oarecare, nu are nimic eroic în el. Soţia lui, Molly, care e noua Penelopă, este de fapt un fel de opus al femeii credincioase din Antichitate, e una care abia aşteaptă să-şi înşele soţul – sunt tot felul de aventuri mai mult sau mai puţin la limita pe de o parte a comicului, pe de alta, a pornograficului. Deci, cu asta mă ocup, pentru că e o carte extraordinară şi cu o istorie extraordinară. Ea a fost interzisă încă înainte de a fi publicată – e un caz, cred, unic în istorie –, pentru că se publicaseră mai multe fragmente în nişte reviste din SUA şi judecătorii au interzis publicarea ei în primul rând în SUA, dar imediat, şi în Anglia. Timp de zece ani, ea nu a putut fi nici citită, nici tipărită în spaţiul limbii anglo-saxone. A fost tipărită la Paris, în 1922.

„Semnul că tranziţia s-a încheiat fusese faptul că un preşedinte a putut să fie reales democratic”

Aţi publicat, în 2011, împreună cu dl Vladimir Tismăneanu, O tranziţie mai lungă decât veacul, un volum-manual de istorie recentă, extrem de consistent şi ca formă, şi ca fond, o carte de dialoguri-analiză începute în iarna lui 1996, reunite întâi în Balul mascat (1998), apoi în volumele Încet, spre Europa (2000), Schelete în dulap (2004) şi Cortina de ceaţă (2008).

Da, e o suită de discuţii pe care le-am avut cu Vladimir Tismăneanu, începând cu 1996, din patru în patru ani, corespunzând unui ciclu electoral, despre societatea românească, aşa cum am putut-o noi înţelege.

Cartea s-a oprit, însă, la 2011. Cum din 2012 s-au petrecut, pe scena politică românească, evenimente majore, v-aş întreba dacă urmează o continuare a acestor dialoguri care să vizeze evenimentele ultimilor ani?

Tranziţia efectivă s-a încheiat, adică trecerea dintre un anumit tip de societate, puternic etatizată, cu partid unic şi cu tot ce mai presupune o societate de tip autoritarist – semnul pentru noi fusese faptul că un preşedinte a putut să fie reales democratic şi asta înseamnă că, deşi problematice, instituţiile statului funcţionează.

Faptul că noi, în continuare, suntem nemulţumiţi, nefericiţi, ba chiar disperaţi şi nevrotici nu înseamnă de fapt că noi nu funcţionăm într-o societate care, măcar în linii mari, este una de tip occidental, normal, în care libertăţile fundamentale sunt garantate.

În această carte, ne ocupăm de evenimente care au început cam din 1990, dar şi cu mici incursiuni în perioada anterioară. De ce? Pentru că era foarte important de înţeles cine sunt personajele care apăruseră pe scena publică şi, din acest punct de vedere, Vladimir Tismăneanu este nu numai un partener de dialog extraordinar, dar este o enciclopedie în adevăratul sens al cuvântului. Ştie, ca nimeni altul, toată istoria Partidului Comunist, nu numai pe a celui roman, a mişcării comuniste internaţionale, fiind capabil să facă tot felul de comparaţii, pe care numai el ştie să le speculeze atât bine şi atât de profund.

“Vladimir Tismăneanu reprezintă nu numai o prietenie, este un reper pentru mine”

Vladimir Tismaneanu si Mircea Mihaies Foto HotnewsCând l-aţi cunoscut pe domnul Vladimir Tismăneanu alături de care aţi scris deja şase cărţi – Vecinii lui Franz Kafka, Balul mascat, Încet, spre Europa, Schelete în dulap, Cortina de ceaţă şi O tranziţie mai lungă decât veacul – şi de care vă leagă o prietenie profundă?

În două etape. Îl ştiam pe Vladimir Tismăneanu, după nume, încă din anii 70. S-a întâmplat chiar să şi publicăm în aceleaşi reviste, ca de pildă în Amfiteatru şi Viaţa Studenţească. După 1980, când el a plecat din ţară, l-am ascultat la Europa Liberă, unde mi se părea extraordinar felul în care ştia să vorbească despre comunismul românesc şi cel internaţional.

De cunoscut efectiv ne-am cunoscut, însă, pe 13 iunie 1990, când el se afla la Bucureşti. Şi eu mă aflam acolo, la o şedinţă la Uniunea Scriiitorilor, lucru de care Vladimir Tismăneanu aflase de la domnul Nicolae Manolescu. Şi i-a spus: „Aş vrea să-l cunosc pentru că am citit nişte articole care mi-au plăcut”. Aşa ne-am cunoscut. Eu, însă, a trebuit atunci să plec, pentru că erau evenimentele acelea contondente, purtam şi barbă pe vremea aceea şi cred că, dacă m-ar fi întâlnit minerii, nu ar fi fost cea mai plăcută din întâlnirile posibile… Dar nu, nu am fugit din Bucureşti, aşa s-a întâmplat, eram cu nişte prieteni.

Cu Vladimir Tismăneanu m-am revăzut puţin mai târziu, sfârşit de iulie, început de august 1990, când am fost în America, la Washington, şi atunci am stat mai mult de vorbă. Se spune că nu te mai poţi împrieteni după o anumită vârstă. Ba da, te poţi împrieteni dacă ai norocul să dai peste nişte oameni de o asemenea calitate. Vladimir Tismăneanu reprezintă nu numai o prietenie, este un reper pentru mine, un om care are o energie incredibilă de a se ocupa de fiecare amănunt legat de ceea ce se întâmplă nu numai în România, ci şi în restul lumii. Probabil, ăsta este motivul pentru care îl urăsc atât de mulţi, pentru că este foarte greu să intri într-o competiţie cu el. Şi e mai uşor să denigrezi, să cauţi pete…

„Înjurăturile de care am «beneficiat» au fost stereotipe şi atât de evident comandate”

Nici dumneavoastră nu duceţi lipsă de denigrări. Eraţi, la un moment dat, în topul celor mai înjuraţi publicişti.

Da, e adevărat. Când scriam la Evenimentul zilei, am „beneficiat” de multe, multe înjurături – sute de mii, cred, dacă ar fi să le adun. Nu aş spune că m-au impresionat din cale-afară, pentru că erau atât de stereotipe şi atât de evident comandate… Nici măcar nu simţeam că ar fi o ură sinceră. Era o ură indusă de către aparatele de partid, mai ales partidele astea aşa-zis de stânga, dar care de fapt sunt nişte organizaţii de tip mafiot şi care nu înţeleg că există nu doar necesitatea, ci şi obligaţia unui pluralism de opinie.

 

Mă aflam printre cititorii care vă savurau literlamente aceste editoriale pe teme politice, pe teme civice, nişte radiografii foarte precise. Totuşi, publicistul Mircea Mihăieş a făcut un pas în spate…

În vara lui 2012 am plecat prin demisie de la ICR, împreună cu Horia-Roman Patapievici şi cu Tania Radu, dar am continuat să scriu până prin septembrie când, de regulă, îmi luam un concediu. Şi am petrecut acel concediu, apoi m-am apucat de lucruri mai serioase, de literatură, şi am tot amânat revenirea. Deci, în principiu, sunt într-o vacanţă foarte lungă, care durează de vreo doi ani şi jumătate. Că tot visam la ea – visul meu era să trăiesc cartea lui Jules Verne, Doi ani de vacanţă. Măcar din punctul de vedere al scrierii săptămânale, mi-am dobândit o vacanţă. Şi savurez ideea, pentru că din 1990, când a început să mă intereseze ce se întâmplă în societatea românească, am constatat că, de fapt, nu am avut niciodată un weekend de om normal. Mereu trebuia să scriu ceva. Rubricile mele fie trebuiau predate lunea, fie apăreau lunea. Şi, atunci, sâmbăta şi duminica scriam, ceea ce este, totuşi, destul de anormal.

„Prea încep să semene lucrurile cu ceva deja cunoscut”

Să ne aşteptăm, totuşi, la o revenire a dumneavoastră, în publicistică, după această vacanţă julesverniană?

Nu cred. În primul rând, nu mai am aceeaşi plăcere de a-mi da cu părerea despre ceea ce se întâmplă, pentru că prea încep să semene lucrurile cu ceva deja cunoscut. E un déjà vu destul de obositor, de plictisitor. Pentru mine este limpede că noi, acum, retrăim nişte experienţe pe care le-am mai avut în 1996. Adică, trăim într-un fel de a doua preşedinţie a lui Emil Constantinescu, în care lucrurile par să fie calme, pare să existe un anumit entuziasm, dar de fapt nu se întâmplă nimic, şi asta va pregăti o revenire, probabil la fel de violentă precum cea din 2000, a aceloraşi forţe care reprezintă contra-progresul, acea stagnare pe care o vedem în foarte multe dintre societăţile închise. Chiar exista, în perioada lui Brejnev, în anii 60 – 70, aşa-numita perioadă a stagnării, în care societatea era practic blocată, iar problemele erau rezolvate în mod violent, fie printr-o violenţă internă, prin reprimarea disidenţilor, fie printr-o violenţă externă, aşa cum a fost invadarea Cehoslovaciei, în august 1968. Sigur, noi nu suntem o ţară cu veleităţi imperialiste şi cuceritoare – vai de capul nostru! –, dar e clar că ne îndreptăm spre ceva indecis. A fost un adevărat miracol în 16 noiembrie – cuvântul chiar cred că are definiţia din dicţionar –, dar după aceea nu a mai urmat nimic. Şi nici nu sunt semne că va urma.

„Sunt un om căruia cu greu i se poate impune ceva”

Sunteţi scriitor, critic literar, eseist şi publicist. În care dintre aceste ipostaze vă simţiţi cel mai bine?

Plec de la ceva care este o caracteristică a mea. Cel mai mult detest să aud pe cineva că se plictiseşte. Eu nu am cunoscut niciodată acest sentiment – se pare, pentru unii, plăcut, pentru alţii, neplăcut – şi m-am construit într-un anumit fel încât întotdeauna am ceva de lucru. Când nu sunt la Universitate, sunt la Revista Orizont, când nu sunt la revistă, scriu, citesc, încerc să fac lucruri să le spun intelectuale – la care nu ştiu dacă mă pricep, dar de care mă ocup.

Dacă te organizezi bine, le poţi face pe toate. Sigur, renunţând la aşa-zisele plăceri ale vieţii – nu am mai fost de multă vreme la o bere, nu prea particip la sindrofii, mă enervează şedinţele, inclusiv cele de redacţie. Deci, lucrurile acestea încerc ori să le diminuez, cât pot, ori să le elimin definitiv. Deci, cu o mică organizare se poate face orice, iar de simţit bine, mă simt bine în toate aceste ipostaze, pentru că, dacă nu ar fi aşa, nu le-aş face. Deşi am o voce blândă, sunt un om foarte încăpăţânat şi cu greu mi se poate impune ceva. Nu în sensul în care sunt absurd şi nu accept alte opinii, ci în sensul în care îi las şi pe alţii să facă ce vor, dar să fiu şi eu lăsat să fac ce cred eu de cuviinţă.

„Instituţiile locale au o responsabilitate şi pentru igiena intelectuală a oamenilor”

Mircea Mihaies (3) Foto Ligia HutuÎntr-un editorial din vară, pe care l-aţi publicat în România literară, scriaţi că nu ar fi rău ca fiecare judeţ să subvenţioneze serii ale scriitorilor importanţi din zona respectivă. Practic, o propunere făcută în clar text autorităţilor locale…

Era o idee care pleca de la nişte discuţii pe care le-am avut aici, la Timişoara, la nivelul conducerii Asociaţiei Scriitorilor, cu domnul Cornel Ungureanu, cu Marian Odangiu, cu Adriana Babeţi, pentru că Banatul este considerat aşa un fel de No Man’s Land cultural, în care nu a înflorit decât cultura minoră, epigrama, cântecul de sarma sau meditaţia post-prânz. Nu e chiar aşa. Pentru că au fost scriitori dacă nu decisivi, , se spunem, în orice caz, scriitori care şi-au lăsat amprenta asupra acestui spaţiu. Plecăm de la un exemplu concret al unui scriitor extraordinar, care este Sorin Titel, şi care a început ca un scriitor experimentalist – primele cărţi i s-au tradus în Franţa –, dar ulterior s-a întors la spaţiul acesta banatic, despre care a scris patru cărţi care formează o tetralogie extraordinară. Şi ne gândeam: nu ar fi bine ca, pornind de la acest exemplu şi luând şi alte câteva nume – de pildă, Livius Ciocârlie, care nu mai e la Timişoara, ci la Bucureşti, sau Anghel Dumbrăveanu sau chiar autori care, poate, nu sunt de nivelul marilor scriitori români, dar care reprezintă ceva pentru această parte de ţară –, nu ar fi bine ca ei să existe într-un fel de colecţie accesibilă prin şcoli, prin biblioteci, prin instituţii culturale, să fie accesibilă cât mai multor oameni?

Noi ne plângem întotdeauna că nu se citeşte. Eu zic că se citeşte, chiar dacă forma în care citim nu mai e cea tradiţională. Se citeşte mult pe internet, se citesc cărţi copiate, scanate, pdf-izate şi aşa mai departe. Dar aici era vorba despre o operaţiune de responsabilizare publică. Pentru că instituţiile locale – Primăriile, Consilile Judeţene – au, totuşi, o responsabilitate nu numai pentru ceea ce mănâncă oamenii, ci au o responsabilitate pentru igiena lor morală, intelectuală.

„Se duce o bătălie violentă împotriva acestei memorii culturale, identitare, care ne va costa, evident”

Cum preşedinţii de Consilii Judeţene, în majoritatea lor, nu sunt neapărat cititori ai României literare, a existat vreo reacţie la această propunere a dumneavoastră?

Nu am avut niciun feedback din partea autorităţilor locale. Deşi România literară este o revistă culturală de mare tradiţie, nu înseamnă că oamenii care răspund de soarta ţării citesc aşa ceva şi chiar dacă citesc, nu sunt interesaţi, considerând că e ceva marginal.

Numai că aceste reviste au jucat – inclusiv în cultura română – roluri foarte importante. E deja exemplul clasic al colecţiei revistei Contemporanul care a fost dusă, în 1919, la Trianon, şi arătată ca exemplu de continuitate, pentru că era o revistă în care scriau toţi scriitorii din cele trei zone ale României: Moldova, Transilvania şi Muntenia. Deci, ele sunt argumente, inclusiv în aceste bătălii simbolice, care sunt tot mai importante într-o vreme în care vedem că civilizaţia de tip occidental, din care facem şi noi parte – decisiv, dar cu succes mai mare sau mai mic – pierde teren în faţa fundamentalismelor de tip oriental, pierde teren în faţa corectitudinii politice, care face tabula rasa în primul rând din memoria culturală.

Şi acum, pentru că facem interviul ăsta în Universitate, un exemplu revoltător este cel al unor universităţi prestigioase americane, care au introdus ca un fel de regulă de fier ca în lucrările de licenţă, în cele de doctorat referinţele să nu fie mai vechi de cinci ani. Nu contează că înainte de acea perioadă s-au scris lucruri extraordinare, nu, ele sunt considerate ca ţinând de un fel de recycle bin al istoriei. Or, asta este clar un fel de luptă împotriva memoriei şi împotriva a ceea ce înseamnă tradiţie. Eu nu sunt un conservator şi un nostalgic, dar îmi dau seama că nu poţi să construieşti nimic dacă nu ai o bază solidă. Or, aici se duce o bătălie violentă împotriva acestei memorii culturale, identitare, care ne va costa, evident.

„Revista Orizont e un fel de Minister de Externe al Banatului”

Vorbeaţi despre reviste de cultură. Colaboraţi la astfel de reviste şi conduceţi una, de 25 de ani, Orizont, o revistă foarte apreciată, foarte bine cotată – Asociaţia Revistelor, Imprimeriilor şi Editurilor Literare i-a decernat titlul de “Revista anului 2012”. Cum reuşiţi să menţineţi vie apetenţa pentru cultură, din partea publicului?

Da, colaborez la reviste de cultură. Am o rubrică permanentă la România literară, din 1992 sau 1993, când domnul Manolescu avea o rubrică în această revistă, la pagina 2, o rubrică de polemici puternice, la care a renunţat când a intrat în politică. Atunci mi-a cerut mie să o ţin şi o ţin până azi. La Revista Orizont, pe care o conduc împreună cu Cornel Ungureanu şi Adriana Babeţi, scriu mai rar, pentru că nu cred că asta este misiunea unui şef de revistă să se publice pe el. O revistă de atitudine civică trebuie să vorbească prin vocile importante, una de cultură vorbeşte prin creatorii ei şi nu cred că sunt eu cel mai important creator de cultură din Banat. Prin urmare, misiunea mea la Orizont este să încerc să-i ajut pe alţii să publice. Aici mi-am asumat un program, şi anume, miza pe tineri – şi asta am făcut din primul moment când, la sfârşitul anului1989, când colegii m-au ales în mod democratic redactor-şef. Am vrut ca revista să fie în principal a tinerilor. Asta nu înseamnă că nu există nume importante de scriitori consacraţi – de la Cornel Ungureanu la Paul Eugen Banciu, la Pia Brânzeu, Viorel Marineasa, Daniel Vighi şi aşa mai departe –, însă oricine se uită, în orice moment, în Orizont va observa că cel puţin jumătate din revistă este scrisă de nou-veniţi, fie că e vorba de critici, prozatori sau poeţi.

 

Observ că încercaţi să ieşiţi din ecuaţia succesului pe care îl înregistrează Orizont. Totuşi, nu puteţi face lucrul acesta, pentru că aveţi un număr mare de abonamente – probabil, la modul în care merge presa tipărită în România, în curând veţi concura, la tiraj, cu tabloidele –, aveţi abonamente distribuite în toată ţara, or, Orizont e o revistă de nişă, mai mult, o revistă de cultură.

Media abonamentelor a fost, în 2014, de 7000 pe lună, iar abonamentele, aşa este, sunt în toată ţara. Iar aici este ceva foarte interesant: mare parte, cred că peste 50 la sută din abonamentele noastre, sunt în zona Moldovei, de la Iaşi, Bacău, până în zona Galaţi, chiar puţin din Dobrogea. Mult mai puţine sunt în Transilvania şi, într-un număr dezamăgitor, în Banat. Deşi suntem o revistă a valorilor culturale bănăţene, se pare că aceste valori nu interesează atât de mult aici, la noi acasă, ceea ce e amuzant – parcă am fi un fel de Minister de Externe al Banatului. E adevărat, însă, că aici revista se vinde, într-un tiraj acceptabil, la chioşcuri.

„Librăriile au devenit un fel de muzee”

Mircea Mihaies (5) Foto Ligia HutuŞi totuşi, la nivel de mase largi, nu se poate vorbi despre o apetenţă pentru cultură. Ci mai degrabă, despre o apetenţă pentru vulgaritate, pentru can-can, pentru mediocritate  – simptome ale unei societăţi bolnave – care, mai grav, creşte. Există vreun antidot pe termen mediu, pe termen scurt?

Da, sigur. Ceea ce se numeşte foarte simplu educaţie. Atunci când, în România, educaţia va fi ceva important, şi nu o batjocură sau o pierdere de vreme a unor tineri care, între două aventuri, mai trec şi pe la cursuri – liceale, universitare, masterale, doctorale –, atunci lucrurile se vor schimba. Dar, atâta vreme cât în România a existat o politică sistematică de lumpenproletarizare a profesorilor – în vremea în care la mineri, de exemplu, (de altfel, o meserie grea), săreau salariile ca la campionatul cu prăjina, la profesori nu le creşteau, pe motiv că „ei înţeleg greutăţile ţării”. Au înţeles atât de mult, pânâ când mulţi dintre cei buni au început să dispară, ceea ce a dus nu la o selecţie a celor mai buni, ci la o contraselecţie. Pentru că cei buni nu mai vor să facă învăţământ, nu mai vor să fie profesori. Deci, educaţia este principalul antidot.

Nu cred că legi care să restrângă libertatea presei, inclusiv televiziunile care nu ne convin, ar rezolva ceva. Libertatea presei trebuie să existe. Apetenţă pentru vulgaritate a existat întotdeauna, există şi acum, şi în ţările civilizate există acea literatură de gunoi, pe care lumea o citeşte. Numai că e o mare diferenţă: ea nu dă tonul, ea nu e mainstream, cum e în România. Aici s-a produs această răsturnare, greu de reparat, între lucrurile care sunt fireşti până la un punct, în orice societate, şi această proporţie care a transformat vulgaritatea, violenţa, neruşinarea în criteriu principal de selecţie a valorilor. Degeaba va lua Mircea Cărtărescu o sută de Nobeluri, nu va avea niciodată impactul pe care îl are nu ştiu ce vedetă dezbrăcată în noaptea de Revelion. Aici am pierdut o bătălie. Şi nu pentru că este dispreţuită cartea tipărită. Nu e dispreţuită, e, mai rău, ignorată – librăriile au devenit un fel de muzee în care vara, de exemplu, se intră pentru că e răcoare.

 

Poate că vorbim despre o scădere a numărului de cărţi vândute şi din cauza sărăciei…

Nu cred că, per ansamblu, acum, românii sunt mai săraci decât au fost în timpul comunismului. Iar în clipa de faţă, există nenumărate posibilităţi de a cumpăra cărţi. De exemplu, atunci când sunt mari reduceri – uneori, o carte nouă costă cât trei beri. Or, de bere văd că lumea nu se privează. În ţările civilizate există aproape în fiecare orăşel un festival cultural-literar. La noi, există nenumărate festivaluri ale berii şi vinului. Asta spune ceva… Poate, suntem foarte însetaţi şi, când o să ne treacă setea, în câteva zeci de ani, vom reveni şi noi la cărţi.

http://timpolis.ro/mircea-mihaies-si-in-tarile-civilizate-exista-literatura-de-gunoi-numai-ca-nu-e-mainstream-cum-e-in-romania/

 


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 189 other followers