Barbarie, poezie, adevar

Rostirea adevarului este singura cale de salvare cand este vorba de crime impotriva umanitatii.  Am primit astazi cateva mesaje legate de recenta decizie a Comisiei Europene de a respinge propunerea ministrilor de externe dintr-o serie de state est si central europene legata de condamnarea negationismului privind crimele genocidare comuniste, ca si in cazul fascismului.  A-l glorifica pe Stalin este la fel de obscen ca si a-l ridica in slavi pe Hitler.  A perora despre “grandoarea istorica a bolsevismului” este la fel de scandalos ca si a scrie despre “grandoarea istorica a national-socialismului”.  Falsul umanism leninist se intemeia pe diabolizarea unor intregi categorii sociale osandite la exterminare.  A nu recunoaste acest lucru acum, cand probele istorice s-au adunat dincolo de orice indoiala rationala, tine de o auto-indusa orbire.  Iata ce-mi scrie un prieten:

Nu cunosc, în detaliu, aspectele legate de această bizară hotărâre a Comisiei Europene. În sensul că nu am parcurs silogismele/sofismele care fac substanţa poziţiei Comisiei. Dar îmi pot închipui că anumiţi domni cu „flirturi” de stânga au invocat, subit, autoritatea Nuanţei: „Să nu încurcăm borcanele!” Această cochetă désir de nuance nu e departe de aberaţie şi delir. Ştim bine discursul expiator: „Fascismele au fost ale lui Cain. Comunismul e al lui Spartacus. Primele sunt demonice prin excelenţă,
abominabile implementări de management homicid. Comunismul, în schimb, nu e altceva decât un creştinism fără transcendenţă, deci fără superstiţii, idealul frăţiei universale, cordialitate planetară… Din păcate, a fost instrumentalizat de cinici, diletanţi sau megalomani. Etc.”

 Într-un asemenea context argumentativ, heremenutica dvs. comparatistă, sublinierea erudită a izomorfiilor, exerciţiile de semiotica şi fenomenologia religiilor politice, fixarea academică a ambelor totalitarisme la rubrici de tipul „Ură Instituţionalizată”, „Genocid” sau, cu un termen mai generic, „Heteroclastie”, toate aceste demersuri de pedagogie, profilaxie şi istorie politică sunt cruciale pentru înţelegerea corectă a infrastructurii (psihologice şi sociale a) Răului politic.

 „Nach Auschwitz ein Gedicht zu schreiben, ist barbarisch.” Adorno nu avea dreptate. Ba am putea spune că Poezia ar trebui să refacă Nobleţea asediat şi ruinată în laboratoarele morţii. Cu condiţia să nu uite, cosmetic, sinistrul obraz roşu când îşi aminteşte chipul Diavolului.

Afirmatia lui Adorno a fost citata de nenumarate ori in chip apodictic. Ceea ce mi se pare indoielnic este atribuirea unei implicatii barbare tocmai actului redemptiv care este creatia poetica.  Cum imi scria un distins intelectual cu cateva ceasuri inainte de intrarea in Noul An:

Adorno voia sa spuna ca dupa Auschwitz este frivol sa te ocupi de poezie. Dar cum sa fie poezia frivola? Caci tocmai prin poezie, cum a facut Celan, se invinge si moartea mamei, si disperarea de a scrie in limba calailor, si absenta fraternitatii semenilor tai. In cele din urma, si Holocaustul se invinge prin poezie, asa cum si Anna Ahmatova a stat impotriva Gulagului care i-a ucis sotul si rapit fiul prin poemul ei “Requiem”. Poezia Bibliei ebraice nu este forma prin care poporul lui Israel a invins deportarea si exilul?

Condamnarea comunismului si despagubirile pentru daune morale

La Curtea Constituţională, judecatoarea Iulia Motoc a formulat opinie separată la anularea despăgubirilor morale pentru deţinuţii politici.  Profesoara de stiinte politice la Universitatea din Bucuresti, specialista recunoscuta international in probleme legate de drepturile omului, doamna Iulia Motoc formuleaza cu deplina claritate motivele pentru care se desparte de opinia majoritara a Curtii Constitutionale. Nu ma indoiesc ca va sosi clipa cand argumentatia Iuliei Motoc isi va gasi dreapta recunoastere.

“Imi exprim dezacordul cu soluţia adoptată de Curtea Constituţională cu votul majorităţii membrilor săi:
Consider că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, astfel cum a fost formulată de Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, este neîntemeiată, pentru următoarele motive:
1. În primul rând, excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată de către Ministerul Finanţelor Publice, se referă numai la aspecte de oportunitate a reglementării criticate, şi anume la imposibilitatea financiară a statului de a suporta cheltuielile legate de acordarea unor despăgubiri foarte mari stabilite de instanţele de judecată, în valoare de până la 600000 Euro. Or, reglementarea acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici reprezintă o problemă de legiferare, care este de competenţa exclusivă a autorităţii legiuitoare, aşa cum rezultă din art.61 alin.(1) din Constituţie.
2. În al doilea rând, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când analizează incidenţa acordării despăgubirilor pentru daune morale, în temeiul art.41 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ia în considerare prejudiciul moral, adică repararea stării de temere, a neplăcerilor şi a incertitudinilor care au rezultat din încălcarea dispoziţiilor Convenţiei, precum şi a altor daune nemateriale. (A se vedea Hotărârea din 19 ianuarie 2010, pronunţată în Cauza Andreescu Murăreţ şi alţii împotriva României, paragr.29 şi Hotărârea din 10 noiembrie 2004 pronunţată în Cauza Ernestina Zullo împotriva Italiei, paragr.25). Mai mult, atunci când diferitele elemente care constituie prejudiciul nu pot face obiectul unui calcul exact sau atunci când distincţia dintre daunele materiale şi daunele morale se dovedeşte a fi dificilă, Curtea poate fi determinată să le analizeze de o manieră globală (a se vedea Hotărârea din 6 aprilie 2000 în Cauza Comingersoll împotriva Portugaliei paragr.29). Criteriul general invocat de instanţa de la Strasbourg este acela că trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între despăgubirile acordate şi încălcarea Convenţiei, cum este în speţă, atingerea adusă reputaţiei, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora (Hotărârea din 13 iulie 1995 pronunţată în Cauza Tolstoy Miloslovsky împotriva Regatul Unit al Marii Britanii).
3. În ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri materiale pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici, invoc din nou fundamentul juridic şi etic al Legii nr. 221/2009 conţinut în motivele emiterii acestui act normativ şi efectele reparatorii ale acestuia. Legea se referă la victimele regimului totalitar comunist stabilit în România după 6 martie 1945. Acest regim a fost condamnat de mai multe texte internaţionale. Primul document important, care a încercat să abordeze regimul totalitar prin analizarea acestuia, îl reprezintă Rezoluţia nr.1096 privind măsurile de lichidare a moştenirii fostelor regimuri totalitare comuniste, din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care se referă la măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste. Este considerat că totalitarismului comunist este o versiune nouă a vechii tiranii (Cf. Hanah Arendt, Originile totalitarismului, Humanitas, 2006, pentru condamnarea regimului comunist din România,Vladimir Tismăneanu şi alţii, Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza dictaturii comuniste în România).
Prin această rezoluţie se prevede în mod expres faptul că măsurile care trebuie luate în vederea reabilitării victimelor justiţiei totalitare comuniste trebuie să stabilească reparaţii care nu vor fi mai mici decât ale celor condamnaţi pe nedrept pentru comiterea de crime. In acest sens trebuie ţinut cont şi de dispoziţiile articolelor 504 si 505 din Codul de procedură penală, care se referă la repararea de către stat a pagubei suferite. In condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.62/2010, fixându-se un cuantum exact, nu se mai regăseşte aplicarea acestor articole.
Aceasta Rezoluţie a fost precedată de Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 6615 din 7 mai 1992 adresată Comitetului de Miniştri în care este atrasă atenţia asupra faptului ca „diferite ţări din Europa Centrala şi de Est” au adoptat masuri de „decomunizare” incompatibile cu standardele europene în materie de drepturi ale omului, precum şi de Rezoluţia 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, intitulată „Necesitatea condamnării internaţionale a crimelor regimurilor comuniste totalitare”.
Cel mai recent document oficial care se ocupa cu problematica regimului comunist este Declaraţia de la Vilnius a Adunării Parlamentare a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, adoptată în 2009, Declaraţia cuprinde o Rezoluţie care are în centrul atenţiei respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor civile. Documentul aminteşte importanţa aplicării masurilor de prevenire a acţiunilor antisemite şi readuce aminte statelor membre de angajamentul luat de acestea, în Declaraţia din 1990 de la Copenhaga, „de a condamna clar si fără echivoc totalitarismul”.

4. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de „bunuri” priveşte atât bunurile actuale având o valoare patrimonială (a se vedea Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunţată în Cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, Series A no. 70, p. 23, § 48), precum şi în situaţii precis delimitate, creanţele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptăţit poate avea o speranţă legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (a se vedea Hotărârea din 20 noiembrie 1995 pronunţată în Cauza Pressos Compania Naviera S.A. şi Alţii împotriva Belgiei, Series A no. 332, p. 21, § 31, Hotărârea pronunţată în Cauza Draon împotriva Franţei [MC], nr.1.513/03, § 65, CEDO 2005-IX, Hotărârea pronunţată în Cauza Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Cehiei (dec.) [GC], no. 39794/98, ECHR 2002-VII, § 69, Hotărârea din 11 iunie 2009 pronunţată în Cauza Trgo împotriva Croaţiei).
Tot potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia şi implicit Protocolul nr.1, adoptă o legislaţie prin care stabileşte restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiţii. (a se vedea, Hotărârea din 22 iunie 2004 pronunţată în Cauza Broniowski împotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, § 125, CEDO 2004-V).
5. În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor pentru daune morale, consider că acesta este la latitudinea instanţei de judecată, în virtutea dreptului suveran al judecătorului de a aprecia. În acelaşi sens, este şi jurisprudenţa Curţii Europeane a Drepturilor Omului, care, prin Hotărârea din 28 mai 2002 în Cauza Beyeler contra Italei, a acordat cea mai mare sumă de despăgubiri de până acum, în valoare de 1300000 Euro, proprietarului unei galerii de artă, cu titlu de compensaţii pentru pictura „Portrait of a Young Peasant” a lui Vincent Van Gogh.

Canonul libertatii: “Religiile politice” de Eric Voegelin

A sosit din plin momentul ca discutiile in jurul dictaturilor totalitare ale veacului al XX-lea sa iasa din amatorism, sa intre cu adevarat in zona expertizei.  Este nevoie de racordarea faptelor (pe care, fireste, trebuie sa le cunoastem, sa le examinam, sa le explicam, in primul rand prin accesul neingradit la arhive, deci nu pe baza unui impresionism steril) la lumea ideilor din care s-au inspirat militantii noilor credinte.  Mai mult, este nevoie de o deconstructie a substratului doctrinar si emotional, a matricii paleo-simbolice (termenul a fost propus de Alvin W. Gouldner) a ideologiilor radicalismului universalist ori particularist.  Aceste tiranii ale certitudinii, cum le-a numit sociologul Daniel Chirot, au marcat schimbari esentiale in regimul subiectivitatii, au tradus institutional si in planul actiunii colective tentativa de a substitui sistemele axiologice traditionale prin noi doctrine menite sa inflameze, sa galvanizeze, sa genereze adeziuni fanatice, idolatrii seculare in numele carora milioane de oameni au fost prigoniti, deportati, inchisi, asasinati.  Totalitarismul nu poate fi inteles fara explorarea religiilor politice pe care s-a intemeiat (a se vedea in acest sens excelenta carte despre poezia unei religii politice datorata profesorului Eugen Negrici, un efort de a demonstra natura eclesiologica si soteriologica a ideologiei comuniste in versiunea sa romaneasca).  Atunci cand unii il numesc pe Adrian Paunescu un simplu “mascarici de curte”, mi-e teama ca se subestimeaza rolul ritualic al spectacolului totalitar, faptul ca sistemul nu putea functiona in absenta acestor procesiuni cultice care combinau misticismul institutionalizat cu fanatismul si cu partolatria exclusivista.

Colectia “Zeitgeist” pe care o coordonez la Editura Humanitas are tocmai acest scop, de a oferi perspective istorice, analitice si hermeneutice deopotriva asupra conceptelor moderne privind libertatea cat si privitoare la asaltul impotriva spiritului autonom, la variile ipostaze ale anti-liberalismului. Ma bucur sa pot anunta aparitia uneia dintre cartile mari ale secolului trecut. Este, daca nu ma insel, prima lucrare de Eric Voegelin (1901-1985) care apare in traducere romaneasca. Salut aici efortul exceptional al istoricului Bogdan Ivascu, autorul traducerii si al studiului introductiv.

Am inceput sa-l citesc pe Voegelin in anii 80, la indemnul profesorului Virgil Nemoianu (care il considera drept unul dintre marii ganditori politici ai modernitatii). In 2009 am participat la un seminar pe tema religiilor politice organizat la Atlanta de filosofii politici Aurelian Craiutu si Daniel Mahoney. Cartea lui Voegelin a fost discutata in adancime, alaturi de contributiile unor Raymond Aron si, mai recent, ale lui Emilio Gentile. Am citit in acesti ani corespondenta dintre Voegelin si Leo Strauss. Sunt convins ca, alaturi de lucrarile unor Raymond Aron, Elie Halevy, François Furet, Cornelius Castoriadis, Claude Lefort, Isaiah Berlin, Franz Borkenau, Leszek Kolakowski, Karl Popper, Karl Mannheim, Hannah Arendt, Karl Jaspers, Jacob L. Talmon, Karl Dietrich Bracher, Norman Cohn, Jeanne Hersch, Ernest Gellner, Pierre Manent, Paul Hollander, Jean-François Revel, Ghita Ionescu, Luciano Pellicani, Alain Besançon, spre a ma limita doar la aceste nume, contributiile lui Voegelin traseaza liniile de forta ale rezistentei in raport cu profetismul revolutionar comunist si fascist, cu orice forma de colectivism utopic, de inginerie sociala cu pretentii universal-transformatoare. 

Reiau Public aici doua citate de sustinere a cartii aparute pe pagina editurii Humanitas:

„Originală, profundă, menită să dăinuie, opera lui Eric Voegelin stă mărturie pentru efortul de a afla resursele ultime ale diverselor forme de misticism politic. Alături de Raymond Aron, Voegelin a demistificat religiile politice moderne, calificându-le drept încercări de a imanentiza eshatonul, deci de a şterge distincţia dintre ceea ce ţine de regatul imanent şi ceea ce defineşte imperiul transcendent. Oricine vrea să înţeleagă gramatica ezoterică a comunismului şi pe cea a fascismului şi substratul lor gnostic trebuie să citească lucrările lui Voegelin.“ (Vladimir TISMĂNEANU)

„Există epoci care interpelează stabilitatea conceptelor filozofice şi filozofi care depăşesc percepţia comună despre istorie şi timp. Eric Voegelin face parte din ultima categorie de gânditori, profund marcaţi de hecatombele secolului XX. Căutând să înţeleagă fascinaţia populară pentru extremism, el se îndreaptă spre rădăcinile nevăzute ale ororilor naziste şi comuniste. Făcând pentru prima oară cunoştinţă cu publicul român, Religiile politice de Eric Voegelin arată echilibrele fragile ale modernităţii europene. Pentru a neutraliza patologiile utopiei totalitare, e nevoie ca simţul etic al indignării şi precizia analizei conceptuale să întâlnească o sensibilitate teologică. Opunând lumina spirituală oricărei bezne colectiviste, Eric Voegelin ne vorbeşte ca martor curajos, erudit comentator şi îndrăzneaţă călăuză.“ (Mihail NEAMŢU)

Dezbatere despre căderea comunismului la IICCMER

Recomand cititorilor să urmărească dezbaterea organizată de IICCMER înaintea aniversărilor și a comemorărilor de la sfârșitul lui Decembrie 2010. Prof. Ioan Stanomir, Armand Goșu, Mihail Neamțu și jurnalistul Grigore Cartianu deschid piste de interpretare utile și interesante.

 

Lukașenko și mentorii săi (plus Apelul Teatrului National din Craiova)

Devis Grebu:

DIMENSIUNE LARGĂ

Un prieten din tara mi-a trimis un apel al colectivului Teatrului national din Craiova in sprijinul unor confrati din Minsk arestati in timpul protestului impotriva realegerii frauduloase a lui  Lukashenko. Este un gest impresionant, fiindca din pacate, dincolo de reactii de indignare individuala, societatea civila romaneasca nu a reactionat la abuzurile obscene care se petrec in Belarus.

Comunicat Teatrul  Naţional „Marin Sorescu” Craiova

 Azi, 22 decembrie, ora 13, am fost informaţi de către secretariatul Convenţiei Teatrale Europene (CTE) în legătură cu mesajul disperat pe care l-au primit din partea Belarus Free Theatre din Minsk, membru al CTE.

În acest mesaj se comunică faptul că Nicolai Khalezin, director artistic al teatrului, Natalia Koliada şi Artsiom Zhelezniak au fost arestaţi în intervalul 18-20 decembrie, a.c., de Forţele Speciale ale guvernului bielorus şi transportaţi spre o destinaţie necunoscută. Prin activitatea lor artistică, membrii Belarus Free Theatre din Minsk au fost în permanenţă apărătorii dreptului la liberă exprimare, constituind astfel repere morale şi etice ale opoziţiei din această ţară europeană.

După cum informează site-ul „Democracy, Politics, Philosophy” în ultimele zile au fost arestaţi peste 600 de opozanţi ai preşedintelui reales, Aleksander Lukashenko.

Teatrul Naţional „Marin Sorescu”, membru al Convenţiei Teatrale Europene (CTE), îşi exprimă îngrijorarea în legătură cu abuzurile la care sunt supuşi colegii lor din Belarus, abuzuri care ne aduc aminte de vremuri pe care le credeam revolute.

Este inacceptabil ca un regim care se pretinde democrat să-şi intimideze astfel opozanţii, care nu fac decât să protesteze cu mijloacele artei lor împotriva politicii oficiale de la Minsk, fără a recurge decât la armele profesiunii lor.

 Colectivul Teatrului Naţional Marin Sorescu îşi exprimă indignarea faţă de metodele represive ale Administraţiei Lukashenko şi cere eliberarea imediată a celor trei colegi de breaslă.

Toţi cei care doresc să se ralieze acestui protest pot semna petiţia online pentru eliberarea celor trei artişti bieloruşi la adresa: http://zoneofsilence.org/sign-the-petition/

 

Sarbatori fericite!

Tuturor cititorilor acestui blog le doresc Sarbatori fericite! Le multumesc pentru interesul acordat acestei pagini de web si le dau intilnire in anul 2011. VT

Condamnarea crimelor totalitare si Comisia Europeana

Tocmai s-a incheiat o discutie la BBC World Service unde am participat impreuna cu istoricul Anthony Beevor, autorul, intre alte lucrari, al cartii “Stalingrad” si cu Dr Efraim Zuroff de la Centrul Simon Wiesenthal. Subiectul a fost respingerea de catre Comisia Europeana a cererii unui numar de ministri de externe din Europa de Est si Centrala, intre care si ministrul de externe al Romaniei, de a se interzice negarea crimelor comuniste, tot astfel cum este interzia in multe tari negarea crimelor naziste. 

Anthony Beevor a insistat asupra faptului ce genocidul politic, comis de Stalin si emulii acestuia este la fel de repugnant moral precum genocidul etnic practicat de Hitler. In plus, asasinarea in masa (prin infometare organizata statal) a taranimii ucrainiene in anii colectictivizarii fortate (1930-1933) a fost evident un caz de genocid cu motivatii si efecte de ordin etnic.  Anthony Beevor (ale carui carti au aparut in romaneste la Editura Rao) a mentionat planurile pogromiste ale lui Stalin la inceputul anilor 50.  S-a referit la formularea lui Vasili Grossman, autorul romanului “Viata si destin” dar si al “Cartii Negre privind crimele naziste impotriva populatiei evreiesti din URSS” (volum interzis de Stalin), care spunea ca a fost vorba de genocid prin gazare si de genocid prin gloante.  In fapt, la ora actuala, stim ca milioane de evrei au fost ucisi de nazisti (mai ales in Ucraina, Belarus si Transnistria) cu gloante.  Negationismul, fie ca este vorba de atrocitatile naziste ori de cele comuniste, este obscen.

Am accentuat, in interventia mea, faptul ca ambele regimuri de tip totalitar s-au intemeiat pe precepte ideologice, pe eforturile maniacale de dezumanizare a celui declarat inamic (de rasa ori de clasa), pe reducerea acestor grupuri umane la conditia de vermina exterminabila.  Am vorbit despre similitudinile (nu identitatea) dintre cele doua sisteme. Dr Efraim Zuroff a intervenit si a criticat Declaratia de la Praga. Si-a exprimat compasiunea pentru victimele crimelor comuniste, insa s-a opus eforturilor de a transforma analogiile comparative in ceea ce dansul considera incercari de exonerare a criminalilor de razboi din statele aliate cu Germania nazista(mai ales in Tarile Baltice, Ungaria, Croatia etc). I-am raspuns ca Declaratia de la Praga a fost intiata de Vaclav Havel si alte figuri marcante ale disidentei anti-totalitare din Europa de Est si Centrala, ca textul condamna in termeni categorici nu doar crimele staliniste, ci si pe cele naziste. Am amintit ca am semnat eu insumi, alaturi de numerosi prieteni de valori din Romania, Declaratia si ca, la subiectul crimelor fasciste, sunt extrem de sensibil (au murit arsi de vii la Odessa fratele tatalui meu, sotia sa si doi copii sub zece ani). 

Am reamintit un lucru pe care poate Comisia Europeana a preferat sa-l ignore: anume ca absenta genocidului politic din Conventia Internationala privind genocidul se datoreaza opozitiei delegatului sovietic. Am reamintit cartea lui Timothy Snyder, “Bloodlands” in care se examineaza cu cutremuratoare detalii statistice disparitia fizica, prin actiunile imperiilor sovietic si nazist, a peste 14 milioane de oameni.  Sunt de acord cu dl Zuroff ca aceste chestiuni trebuie analizate cu empatie si respect neclintit pentru adevarul istoric. M-am opus intodeauna tendintelor de a lupta pentru ceea ce Michael Scammell, biograful lui Arthur Koestler, numea “locul intai in imaginatia morala a umanitatii”.  Cred sincer ca decizia Comisiei Europene va fi intr-o zi regandita prin renuntarea la dublele standarde, la dubla masura, in spiritul unei memorii comune europene care sa nu excluda niciun grup uman care a fost supus experimentelor genocidare comunist si fascist.

Cei care vor sa comenteze acest articol o pot face accesand linkul:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/condamnarea-crimelor-totalitare-si-comisia-europeana/

Multumesc celor care au scris comentarii precum si celor care au recomandat acest text. Sa speram ca in zilele urmatoare Comisia Europeana va oferi un document explicativ pe acest subiect. Poate ca vor interveni si ceea ce se numeste second thoughts. Pentru moment, cred ca ar fi util ca toti cei care cred in necesitatea condamnarii celor doua regimuri criminale si ilegitime, comunismul si nazismul (fascismul), sa semneze Declaratia de la Praga.

http://praguedeclaration.org/sig

Urari cordiale de noroc, sanatate si bucurii in Noul An!

Impotriva uitarii: Crime genocidare si gropi comune

Ranile deschise ale memoriei raman un subiect de maxima importanta stiintifica si morala.  Cei care am citit cartile unui Vasili Grossman stim ca marele romancier considera masacrele comise de comunisti si de nazisti ca fiind similare.  Intentionalitatea exterminista era comparabila: eliminarea diferentei, a alteritatii, lichidarea unor intregi grupuri umane decretate ca nefiind demne sa traiasca. Ideologiile revolutionar-utopice proclamau necesitatatea “purificarii” prin lichidarea oricaror surse de “poluare” sociala ori rasiala (“kulacii”, burghezia, preotii etc, pentru comunisti, evreii pentru nazisti).

Pe data de 22 decembrie a.c., istoricul Adrian Cioflanca a prezentat la United States Holocaust Memorial Museum din Washington DC, la invitaţia lui Radu Ioanid şi cu sprijinul IICCMER, o comunicare cu titlul Genocidal Killings and Mass Graves in 20th Century Romania. A fost vorba despre proiectele de arheologie forensică angajate în România şi, ca studiu de caz, a prezentat experienţa proprie din cadrul proiectului pe care l-a coordonat şi care a dus la descoperirea de către arheologii conduşi de Neculai Bolohan a unei gropi comune în pădurea Vulturi din comuna Popricani-Iasi.  Este vorba de o crima in masa comisa de un  detasament al Armatei Romane in vara anului 1941.  Au fost ucisi circa 100 de evrei, inclusiv femei, batrani si copii.  Principalii vinovati au invocat “ordine superioare”, insa erau de fapt motivati de un antisemitism visceral.  Istoricul roman, cercetator al Institutul “Xenopol” din Iasi si director de departament la IICCMER, a vorbit despre experientele acumulate in trecut in cadrul IICCR si a anuntat ca anul viitor si in anii urmatori vor fi efectuate, sub egida Institutului in structura sa actuala, cercetari forensice legate de crimele comise in perioada comunista.  Ororile totalitare trebuie cunoscute, investigate, prezentate opiniei publice, examinate in justitie.

Prezentarea, moderată de Anatol Steck de la Divizia Arhive a USHMM, a avut parte de o prezenţă selectă: Mark Roseman (senior scholar bursier al Muzeului, profesor la Indiana University, autor al unei cărţi importante despre conferinţa de la Wannsee), Paul Shapiro (director al Centrului de Studii Avansate al USHMM), Martin Dean (istoric din noua generaţie, autor al unor cărţi despre jefuirea evreilor în timpul Holocaustului), Suzanne Brown-Flemming (directorul programului visiting scholars din USHMM), Karel C. Berkhoff (fellow al USHMM), Alexandru Muraru (la fel), Stephen Feldman (responsabil cu publicaţiile în cadrul Muzeului), Vadim Altskan (angajat al Diviziei Arhive), Joseph Tolz (fellow la USHMM), Eric Steinhart (responsabil cu arhiva International Tracing Service), Şerban Brebenel (reprezentant al Ambasadei României în SUA).

Dezbatere la Nasul (Zece TV, ora 20.30) despre 22 decembrie 1989: Mihail Neamtu si Grigore Cartianu (invitati)

Astazi la emisiunea Nasul, Radu Moraru ii are ca invitati pe Mihail Neamtu (director stiintific IICCMER) si Grigorie Cartianu (jurnalist, Adevarul), intr-o discutie despre semnificatia politica, etica si istorica a caderii regimului Nicolae Ceausescu.

Mineriada lui Lukasenko: Bonapartism cu chip colhoznic

Pe drept cuvant, Adam Michnik a numit regimul Lukasenko “bonapartism cu chip colhoznic”.  Sa recapitulam: Vestul si-a facut iluzii ca, promitandu-i ultimului dictator din Europa un pachet financiar ispititor, acesta isi va inmuia optiunile represive si va tolera tranzitia spre o democratie reala. Nici vorba de asa ceva:  Lukasenko s-a distrat ingaduind participarea opozitiei la alegeri, a falsificat aceste alegeri, a folosit canalele de informare (in acest caz, de dezinformare)  pentru a mentine atmosfera encomiastica, de pseudo-entuziasm, si pentru a-si demoniza adversarii. A castigat alegerile, sustine el, cu peste 80 la suta din voturi. Organizatiile internationale considera ca a obtinut maximum 40 la suta. Cum scrie Anne Applebaum in “Washington Post” de astazi, daca avea o majoritate coplesitoare, de ce ar fi avut nevoie sa recurga la detasamentele de politisti pentru represaliile de duminica si luni impotriva unor manifestanti pasnici care nu puneau sub nicio forma in pericol ordinea publica?  De ce i-a arestat si molestat pe liderii opozitiei?  De ce se indreapta vizibil spre Rusia si sfideaza exigentele Vestului?  Evident, Lukasenko nu l-a citit pe Alexis de Tocqueville. Dar el stie instinctiv ca un despotism este extrem de vulnerabil atunci cand incepe sa se auto-reformeze.  Pentru acest gen de tirani, timpul este paralizat. Pot domni decenii, ori cred ei ca pot domni, precum generalii din Birmania, precum fratii Castro in Cuba.  Indignarea lumii democratice? Aparent, ultimul lucru care i-ar impresiona. Si totusi, chiar si dictatorii au nevoie de un spatiu de miscare intr-o lume in care democratia este tot mai mult traita ca un ideal global.  De aici si proliferarea regimurilor numite democratii de fatada.

Ca si Ion Iliescu in mai 1990, cand reusise sa castige alegerile (fraudate semantic si mediatic, trebuie spus), Aleksandr Lukasenko este un exponent al autoritarismului post-comunist.  A renuntat la ideologia bolsevica, dar nu la practicile si metodele de tip leninist. Imparte lumea in prieteni si dusmani, gandeste in termeni de “care pe care”.  Lukasenko foloseste instrumentele statale pentru a-si intimida si neutraliza criticii. Ii repugna insasi ideea de societate civila. Conceptul de cetatean ii este strain.  Vede in jur doar conspiratii si prefera un sistem inchis oricarei forme de liberalizare politica. Pentru Lukasenko si mafia din jurul sau, Belarus este un teritoriu de prada. S-au imbogatit, controleaza rapace resursele, putin le pasa de oprobriul opiniei publice internationale.  Atacul brutal impotriva demonstrantilor, arestarea figurilor marcante ale opozitiei probeaza insa slabiciune, nu forta. Daca s-ar simti sigur pe el, autocratul de la Minsk n-ar recurge la asemenea metode care apartin altor timpuri, pe care le speram definitiv apuse.

Relatives of people detained in Sunday’s Belarus opposition protest read the information outside the prison walls in Minsk, Tuesday, Dec. 21, 2010. (AP Photo/Sergei Grits)

Ce poate face Occidentul (adica, in primul rand, UE si Statele Unite)?  Sa condamne fara urma de echivoc represiunea. Sa aplice sanctiuni economice drastice, sa izoleze regimul Lukasenko, sa-l trateze ca pe un paria al comunitatii europene. Sa spuna clar Rusiei ca sustinerea lui Lukasenko este o imensa eroare.  Sa-i convinga pe Medvedev si pe Putin ca sprijinirea financiara si diplomatica a unui regim corupt pana in maduva oaselor si anti-popular reprezinta un cost ce nu se justifica rational. Dar mai ales, sa sustina organizatiile si initiativele democratice din Belarus, sa intensifice transmisiunile radiofonice gen “Europa Libera”, sa nu abandoneze speranta ca “monolitul” invocat de propaganda regimului Lukasenko este de fapt o constructie subreda, un castel din carti de joc menit sa se naruie sub povara propriilor minciuni si faradelegi.