Noi am invins! Revista “22″, societatea civilă și claritatea morală

27/01/2015

Mă leagă de revista “22″ un sfert de veac din propria-mi viată. Am inceput să scriu acolo din primele săptămani care urmat revoluției. Scriu, la fel de des, și astăzi. Mai intai a fost un lung dialog cu Stelian Tănase, inclus ulterior in volumul “Ghilotina de scrum”, coordonat de Mircea Mihăieș. Am tinut ani de zile o rubrică intitulată “Sociologia comunismului”. Am citit in “22″ eseuri extraordinare, interviuri de neuitat, inclusiv acela luat de Gabriela Adameșteanu lui Ioan Petru Culianu. Am urmărit lupta dusă de GDS si de revista “22″ impotriva fanatismelor de orice fel, a extremismului, antisemitismului, sovinismului, tribalismului. Am putut vedea cum apar noi voci, cum revista izbuteste să-și mențină prospetimea in pofida scurgerii timpului.

Nu știu alt caz, in intreaga presa post-decembristă, al unei reviste democratice dedicată apărării valorilor societății civile care să fi probat o asemenea consecvență și să fi atins o asemenea performanță de longevitate și credibilitate. A fost și ramâne cea mai de incredere sursa analitică asupra paradoxalei tranziții românești spre societatea deschisă. A fost și rămâne expresia cea mai vibrantă a demnității intelectualilor critici din România. A fost și ramâne glasul claritătii morale.

Am multe amintiri legate de revistă. Voi povesti aici două, cu precădere relevante pentru că sunt direct legate de două momente-cheie, unul negativ si celalalt pozitiv, din istoria recentă a României. Primul episod a avut loc in iunie 1990. Eram la Bucuresti, am mers la sediul GDS in dimineata zilei de 13 iunie, impreună cu Tudor Jebeleanu si, cred, Dan Petre. Se afla acolo Gabriel Andreescu, era si atasata culturală americană, admirabila Agota Kuperman. A apărut un student, venea de la Arhitectură, era bandajat la cap, fruntea ii era insângerată. Vorbea tremurând, avea un chip supliciat, ne-a povestit despre ororile comise de bandele securisto-minerești aduse la Bucuresti de tandemul Ion Iliescu-Petre Roman.

Eram in curte, de pe stradă se auzeau strigăte, am inteles ca se apropiau falangele de mineri, indrumate de securistii lui Voican si Măgureanu. Nu stiu ce le-a spus Gabriel Andreescu, dar nu au intrat sa devasteze sediul GDS cum probabil era plănuit. Bănuiesc ca și-a folosit intrega capacitate de convingere, oricum eram cu totii ingroziti. A fost momentul in care am realizat sur le vif cât de amenintată este incă firava societate civilă din România si m-am jurat că voi povesti tot ce-am văzut de indată ce voi ajunge acasă, in Statele Unte. Am făcut-o acolo, in “The New Republic”, dar si in tară, intr-un interviu din “22″ luat de Raluca Barac pe 16 iunie, intitulat “Paradoxul român” (a apărut in numărul din 3 august 1990 si este inclus in cartea “Ghilotina de scrum”, Polirom, 2002). Unul din subtitlurile acelui dialog era: “Experimentul neo-peronist de la Bucuresti”.

Celălalt moment esential pentru mine a avut pe 19 decembrie 2006, a doua zi dupa sedinta Parlamentului când președintele Traian Băsescu a condamnat dictatura comunistă drept ilegitimă si criminală pe intreg parcursul existentei sale. Eram mai multi prieteni stranși in biroul Rodicăi Palade, ciocneam șampanie, mâncam tort. Mihnea Berindei m-a chemat la telefonul din secretariat–era acolo Cristina Spătărelu–, mi-a spus că la celălalt capăt al firului se afla Monica Lovinescu. Emotionat, am luat receptorul si i-am spus că asistasem, cu o zi inainte, la un moment cumplit, cu circul obscen al lui Vadim și al bandei sale. Monica mi-a răspuns: “Nu contează, domnule Tismaneanu, noi am invins!”. Mi-au dat lacrimile.

Textul de mai sus este versiunea lărgită a articolului meu scris pentru numarul aniversar al revistei”22″.

http://www.revista22.ro/noi-am-invins-52662.html

De asemenea:

http://www.revista22.ro/o-poveste-cu-cafea-cola-si-vin-din-1990-sau-cum-puteai-deveni-paranoic-dupa-mineriada-52649.html

http://www.revista22.ro/noi-si-ei-de-25-de-ani-52647.html

http://www.revista22.ro/impotriva-curentului-52661.html

http://www.revista22.ro/din-superstitie-si-egoism-alaturi-de-gds–22-52648.html

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/noi-am-invins-revista-22-societatea-civila-%c8%99i-claritatea-morala/


Un miracol: Revista 22 la 25 ani! (Un articol de Aurelian Crăiuţu)

10/01/2015

Ma asociez din tot sufletul cuvintelor lui Aurelian Craiutu. Reiau aici ce-am mai spus, revista 22 reprezinta, cu demnitate, inteligenta morala si curaj civic, nava amiral a presei democratice romanesti. Tot asa cum Grupul pentru Dialog Social, infiintat acum un sfert de veac, editorul institutional al revistei 22, este un nerv vital al societatii civile. Ca si pe Aurelian, ca si pe Ioan Stanomir, ma leaga de revista 22 si de GDS ani de solidaritate intru valori comune, acele valori pe care inamicii societatii deschise nu contenesc sa le denigreze. Am scris constant in aceasta revista incepand cu primele saptamani de dupa revolutia din decembrie 1989. Sunt ceea ce se cheama un colaborator permanent. Nu cred ca trecut luna, uneori nu a trecut saptamana, fara sa scriu ceva in acea revista. Ani de zile am tinut rubrica “Sociologia comunismului”. In ultimii doi-trei ani, scriu mai des pentru editia online, asa merg lucrurile peste tot, presa online devine dominanta. Dar editia scrisa continua a fi esentiala, este documentul care ramane pe hartie, in biblliotecile personale si publice. La Multi Ani acestui minunat loc al sperantei, al increderii si al adevarului! (VT)

“A trecut neobservat zilele acestea un miracol. S-a vorbit prea putin despre el in presa sau a fost ignorat cu totul, iar inceputul insangerat al noului an, marcat de tragicele evenimente teroriste de la Paris, risca sa-l faca si mai putin vizibil la Bucuresti. Dar noi avem datoria de a-l semnala cum se cuvine publicului larg si mai ales generatiei tinere care abia se nastea (sau nu era inca nascuta) in decembrie 1989. Este vorba despre sarbatorirea a 25 ani de la infiintarea revistei 22, aflata acum la numarul 1295!

Este greu de exagerat rolul esential pe care revista l-a avut in maturizarea societatii civile romanesti. Dupa cum e greu de explicat miraculoasa ei supravietuire intr-o lume agitata, superficiala, si dominata tot mai mult de marile cartele de presa, aflate la cheremul unor retele de influenta adesea tenebroase. Revista 22, beneficiind de subventii punctuale si mereu insuficiente, a rezistat eroic calomniilor interminabile si incalificabile lansate la adresa sa de primele guverne post-revolutionare, dupa cum ea a rezistat la fel de demn si asalturilor minerilor veniti sa faca ordine intr-o dimineata de iunie la sediul sau din Calea Victoriei, 120. In pofida tuturor dificultatilor financiare prin care a trecut (si continua sa treaca), revista 22 a ramas mereu fidela principiilor sale directoare. A sanctionat fara ezitare toata derapajele politice ale celor de la putere (sau din opozitie) si a publicat de-a lungul vremii o multime de eseuri politice, analize si interviuri care au creionat evolutia atat de sinuoasa si sincopata a democratiei romanesti dupa 1989, suspendata intre spectrul comunismului nostalgic si al unui capitalism anarchic si oportunist. Paginile revistei au fost mereu deschise vocilor tinere care si-au facut ucenicia libertatii alaturi de numele consacrate ale vietii politice si culturale romanesti.

Oricine citeste arhiva revistei, acum disponibila aproape in intregime pe Internet, intelege foarte bine de ce colectia revistei 22 reprezinta una dintre cele mai bune si mai coerente radiografii a sperantelor si esecurilor noastre, a proiectelor realizate (nu multe la numar!) dar si a celor ratate. De aceea, nu se va putea scrie in viitor o istorie corecta a democratiei romanesti dupa 1989 fara a se recurge la articolele publicate in paginile revistei. Si tot din acest motiv arhiva revistei ar trebui sa fie pusa pe lista de lectura obligatorie a tuturor liceelor romanesti, acolo unde se formeaza noile generatii care ne vor conduce peste cateva decenii.

Meritul este, in primul rand, al redactorilor-sefi (in ordinea lor, Stelian Tanase, Victor Barsan, Gabriela Adamesteanu , Rodica Palade, Armand Goşu, urmati acum de Alexandru Lazescu si Andreea Pora) si al intregii echipe redactionale care au reusit, iata, o performanta inegalata in societatea romaneasca. Un rol important le revine de asemenea Grupului pentru Dialog Social si tuturor celor care, de-a lungul timpului, au publicat in paginile revistei, adesea pro bono. Chiar daca unii dintre ei nu mai sunt astazi printre noi, spiritul lor si-a pus amprenta asupra profilului demn pe care revista l-a pastrat constant in ultimii 25 ani.

Cum va arata revista 22 peste un an, cinci, sau zece, e greu de prevazut. Adaptarea la noul univers informational si comunicational si la aparitia unei noi generatii de cititori, isi va pune cu siguranta amprenta si asupra revistei care a implinit zilele acestea un sfert de veac. Un adevarata miracol, supravietuirea revistei 22 reprezinta un triumf al libertatii, decentei, si pasiunii pentru idei si libertate, o victorie a lucrului bine-facut, adesea in conditii vitrege, putin favorabile constructiei rabdatoare si planurilor de lunga durata. Desi revista a avut mereu o echipa mica, inima ei a fost intotdeauna mare, generoasa si calda, insotita mereu de umorul inegalabil al lui Dan Perjovschi. In zilele acestea reci de iarna, un astfel de miracol este binevenit si reconfortant si el reclama un autentic efort de admiratie si simpatie din partea noastra, a tuturor. Sa nu pierdem, deci, ocazia de a-l face si de a-i ura din toata inima revistei pe care o pretuim o viata cat mai lunga in folosul cetatii.”

Aurelian Crăiuţu doctor in stiinte politice al Universitatii Princeton (1999) si profesor in cadrul Departamentului de Stiinte Politice al Universitatii Indiana, Bloomington. Teza sa de doctorat a cistigat premiul Leo Strauss (2000) acordat de Asociatia Americana de Stiinte Politice pentru cea mai buna lucrare de doctorat in domeniul filosofiei politice sustinuta in 1998 si 1999 in America de Nord. O varianta revizuita si extinsa a acestei lucrari a fost publicata in 2003, iar traducerea franceza a cartii a aparut in 2006. A coordonat impreuna cu Sorin Antohi volumul Dialog si libertate: Eseuri in onoarea lui Mihai Sora (1997). Articolele sale au fost publicate in diverse reviste de specialitate. Este redactor-asociat al revistei “European Journal of Political Theory” si membru al Grupului pentru Dialog Social din Bucuresti. La Editura Polirom a aparut: Elogiul libertatii. Studii de filosofie politica (1998) si Elogiul moderatiei (2006).

Articolul de mai sus a aparut in revista online “LaPunkt”:

http://www.lapunkt.ro/2015/01/10/un-miracol-revista-22-la-25-ani/


Scaparatoarea luciditate: Un interviu cu Mircea Mihaies in “Timpolis”

08/01/2015

In republica literelor din Romania, Mircea Mihaies este o legenda. Briliant anglist, critic literar cu un har nepereche, de o sensilbilitate estetica pe care nici cei indarjiti adversari nu i-o pot nega, a scris carti care, nu am nicio indoiala, vor dainui. Eseurile sale probeaza o eruditie coplesitoare. Cartile despre Faulkner si Chandler sunt de o originalitate de-a dreptul spectaculoasa. Urmeaza cea despre Joyce. In plus, Mircea este un mare profesor. Dar si unul dintre cei mai lucizi comentatori politici ai acestor decenii. Public mai jos interviiul luat de Melania Cincea in ziarul “Timpolis” din Timisoara. Ii multumesc lui Mircea Mihaies pentru cuvintele rostite despre prietenia noastra si, desi stiu ca nu asta isi doreste, ii spun ca eu, ca si multi altii, l-as dori revenit in marile dezbateri publice despre soarta democratiei in Romania si in lume. (VT)

“Este scriitor, critic literar, eseist, publicist, profesor universitar la Catedra de Limbă şi Literatură engleză a Universităţii de Vest, redactor-şef al unei foarte bine cotate reviste de cultură, Orizont, şi, până mai acum doi ani, vicepreşedinte al Institutului Cultural Român. Pe care, alături de Horia-Roman Patapievici şi Tania Radu, l-a dus spre rezultate care i-au atras aplauze din întreaga lume. Mai puţin de la Guvernul României instalat în vara lui 2012. Dar asta este o poveste deja cunoscută…

La mai bine de doi ani de când Mircea Mihăieş a optat pentru ieşirea din lumina reflectoarelor presei şi din vizorul celor care înjură la comandă, ca efect al urii induse de aparatele de partid, concentrându-se mai mult pe scrierea literară, l-am invitat la un dialog. Despre cartea la care lucrează. Despre prietenia cu Vladimir Tismăneanu, alături de care a scris şase volume. Despre presa de cultură. Despre piaţa de carte. Despre apetenţa în creştere, din partea unor mase tot mai largi de oameni, pentru vulgaritate, pentru can-can, pentru mediocritate.

 

Mă ocup acum de analiza unei cărţi interzise înainte de a fi publicată”

2014 a fost un an prolific pentru dumneavoastră, dacă mă gândesc doar la publicarea, în SUA, la Lexington Books, editură a concernului editorial Rowman & Littlefield, a volumului „Metafizica detectivului Marlowe”. La ce lucraţi acum?

Am început, în urmă cu vreun an şi ceva, o carte. Va fi o carte despre o carte. Într-un fel, ca să nu mă plictisesc, încerc să abordez cât mai multe domenii. Ultima mea carte importantă a fost una care a vrut să fie o sinteză a întregii creaţii a unui mare scriitor, William Faulkner. I-am analizat toate cărţile dintr-o perspectivă care, spun eu, este originală. Oricum, a fost un efort de a sintetiza.

Acum fac un efort de a extinde analiza şi mă ocup de un singur roman, o carte considerată de mulţi ca fiind cel mai important roman din secolul XX, Ulise, de James Joyce, o carte extraordinară, o carte-univers, o carte care încearcă să fie o variantă modernă, plasată la începutul secolului XX, a Odiseei lui Homer. Dar dacă acolo aventurile se petreceau timp de zece ani, Joyce a ales să le condenseze într-o singură zi, de fapt răsturnând ideea şi demonstrând intuiţia că în lumea modernă miturile sunt degradate. Şi tot ce este eroism în Odiseea, în această Ulisiadă modernistă este invers. Noul Odiseu, pe care îl cheamă Leopold Bloom, e un om oarecare, nu are nimic eroic în el. Soţia lui, Molly, care e noua Penelopă, este de fapt un fel de opus al femeii credincioase din Antichitate, e una care abia aşteaptă să-şi înşele soţul – sunt tot felul de aventuri mai mult sau mai puţin la limita pe de o parte a comicului, pe de alta, a pornograficului. Deci, cu asta mă ocup, pentru că e o carte extraordinară şi cu o istorie extraordinară. Ea a fost interzisă încă înainte de a fi publicată – e un caz, cred, unic în istorie –, pentru că se publicaseră mai multe fragmente în nişte reviste din SUA şi judecătorii au interzis publicarea ei în primul rând în SUA, dar imediat, şi în Anglia. Timp de zece ani, ea nu a putut fi nici citită, nici tipărită în spaţiul limbii anglo-saxone. A fost tipărită la Paris, în 1922.

„Semnul că tranziţia s-a încheiat fusese faptul că un preşedinte a putut să fie reales democratic”

Aţi publicat, în 2011, împreună cu dl Vladimir Tismăneanu, O tranziţie mai lungă decât veacul, un volum-manual de istorie recentă, extrem de consistent şi ca formă, şi ca fond, o carte de dialoguri-analiză începute în iarna lui 1996, reunite întâi în Balul mascat (1998), apoi în volumele Încet, spre Europa (2000), Schelete în dulap (2004) şi Cortina de ceaţă (2008).

Da, e o suită de discuţii pe care le-am avut cu Vladimir Tismăneanu, începând cu 1996, din patru în patru ani, corespunzând unui ciclu electoral, despre societatea românească, aşa cum am putut-o noi înţelege.

Cartea s-a oprit, însă, la 2011. Cum din 2012 s-au petrecut, pe scena politică românească, evenimente majore, v-aş întreba dacă urmează o continuare a acestor dialoguri care să vizeze evenimentele ultimilor ani?

Tranziţia efectivă s-a încheiat, adică trecerea dintre un anumit tip de societate, puternic etatizată, cu partid unic şi cu tot ce mai presupune o societate de tip autoritarist – semnul pentru noi fusese faptul că un preşedinte a putut să fie reales democratic şi asta înseamnă că, deşi problematice, instituţiile statului funcţionează.

Faptul că noi, în continuare, suntem nemulţumiţi, nefericiţi, ba chiar disperaţi şi nevrotici nu înseamnă de fapt că noi nu funcţionăm într-o societate care, măcar în linii mari, este una de tip occidental, normal, în care libertăţile fundamentale sunt garantate.

În această carte, ne ocupăm de evenimente care au început cam din 1990, dar şi cu mici incursiuni în perioada anterioară. De ce? Pentru că era foarte important de înţeles cine sunt personajele care apăruseră pe scena publică şi, din acest punct de vedere, Vladimir Tismăneanu este nu numai un partener de dialog extraordinar, dar este o enciclopedie în adevăratul sens al cuvântului. Ştie, ca nimeni altul, toată istoria Partidului Comunist, nu numai pe a celui roman, a mişcării comuniste internaţionale, fiind capabil să facă tot felul de comparaţii, pe care numai el ştie să le speculeze atât bine şi atât de profund.

“Vladimir Tismăneanu reprezintă nu numai o prietenie, este un reper pentru mine”

Vladimir Tismaneanu si Mircea Mihaies Foto HotnewsCând l-aţi cunoscut pe domnul Vladimir Tismăneanu alături de care aţi scris deja şase cărţi – Vecinii lui Franz Kafka, Balul mascat, Încet, spre Europa, Schelete în dulap, Cortina de ceaţă şi O tranziţie mai lungă decât veacul – şi de care vă leagă o prietenie profundă?

În două etape. Îl ştiam pe Vladimir Tismăneanu, după nume, încă din anii 70. S-a întâmplat chiar să şi publicăm în aceleaşi reviste, ca de pildă în Amfiteatru şi Viaţa Studenţească. După 1980, când el a plecat din ţară, l-am ascultat la Europa Liberă, unde mi se părea extraordinar felul în care ştia să vorbească despre comunismul românesc şi cel internaţional.

De cunoscut efectiv ne-am cunoscut, însă, pe 13 iunie 1990, când el se afla la Bucureşti. Şi eu mă aflam acolo, la o şedinţă la Uniunea Scriiitorilor, lucru de care Vladimir Tismăneanu aflase de la domnul Nicolae Manolescu. Şi i-a spus: „Aş vrea să-l cunosc pentru că am citit nişte articole care mi-au plăcut”. Aşa ne-am cunoscut. Eu, însă, a trebuit atunci să plec, pentru că erau evenimentele acelea contondente, purtam şi barbă pe vremea aceea şi cred că, dacă m-ar fi întâlnit minerii, nu ar fi fost cea mai plăcută din întâlnirile posibile… Dar nu, nu am fugit din Bucureşti, aşa s-a întâmplat, eram cu nişte prieteni.

Cu Vladimir Tismăneanu m-am revăzut puţin mai târziu, sfârşit de iulie, început de august 1990, când am fost în America, la Washington, şi atunci am stat mai mult de vorbă. Se spune că nu te mai poţi împrieteni după o anumită vârstă. Ba da, te poţi împrieteni dacă ai norocul să dai peste nişte oameni de o asemenea calitate. Vladimir Tismăneanu reprezintă nu numai o prietenie, este un reper pentru mine, un om care are o energie incredibilă de a se ocupa de fiecare amănunt legat de ceea ce se întâmplă nu numai în România, ci şi în restul lumii. Probabil, ăsta este motivul pentru care îl urăsc atât de mulţi, pentru că este foarte greu să intri într-o competiţie cu el. Şi e mai uşor să denigrezi, să cauţi pete…

„Înjurăturile de care am «beneficiat» au fost stereotipe şi atât de evident comandate”

Nici dumneavoastră nu duceţi lipsă de denigrări. Eraţi, la un moment dat, în topul celor mai înjuraţi publicişti.

Da, e adevărat. Când scriam la Evenimentul zilei, am „beneficiat” de multe, multe înjurături – sute de mii, cred, dacă ar fi să le adun. Nu aş spune că m-au impresionat din cale-afară, pentru că erau atât de stereotipe şi atât de evident comandate… Nici măcar nu simţeam că ar fi o ură sinceră. Era o ură indusă de către aparatele de partid, mai ales partidele astea aşa-zis de stânga, dar care de fapt sunt nişte organizaţii de tip mafiot şi care nu înţeleg că există nu doar necesitatea, ci şi obligaţia unui pluralism de opinie.

 

Mă aflam printre cititorii care vă savurau literlamente aceste editoriale pe teme politice, pe teme civice, nişte radiografii foarte precise. Totuşi, publicistul Mircea Mihăieş a făcut un pas în spate…

În vara lui 2012 am plecat prin demisie de la ICR, împreună cu Horia-Roman Patapievici şi cu Tania Radu, dar am continuat să scriu până prin septembrie când, de regulă, îmi luam un concediu. Şi am petrecut acel concediu, apoi m-am apucat de lucruri mai serioase, de literatură, şi am tot amânat revenirea. Deci, în principiu, sunt într-o vacanţă foarte lungă, care durează de vreo doi ani şi jumătate. Că tot visam la ea – visul meu era să trăiesc cartea lui Jules Verne, Doi ani de vacanţă. Măcar din punctul de vedere al scrierii săptămânale, mi-am dobândit o vacanţă. Şi savurez ideea, pentru că din 1990, când a început să mă intereseze ce se întâmplă în societatea românească, am constatat că, de fapt, nu am avut niciodată un weekend de om normal. Mereu trebuia să scriu ceva. Rubricile mele fie trebuiau predate lunea, fie apăreau lunea. Şi, atunci, sâmbăta şi duminica scriam, ceea ce este, totuşi, destul de anormal.

„Prea încep să semene lucrurile cu ceva deja cunoscut”

Să ne aşteptăm, totuşi, la o revenire a dumneavoastră, în publicistică, după această vacanţă julesverniană?

Nu cred. În primul rând, nu mai am aceeaşi plăcere de a-mi da cu părerea despre ceea ce se întâmplă, pentru că prea încep să semene lucrurile cu ceva deja cunoscut. E un déjà vu destul de obositor, de plictisitor. Pentru mine este limpede că noi, acum, retrăim nişte experienţe pe care le-am mai avut în 1996. Adică, trăim într-un fel de a doua preşedinţie a lui Emil Constantinescu, în care lucrurile par să fie calme, pare să existe un anumit entuziasm, dar de fapt nu se întâmplă nimic, şi asta va pregăti o revenire, probabil la fel de violentă precum cea din 2000, a aceloraşi forţe care reprezintă contra-progresul, acea stagnare pe care o vedem în foarte multe dintre societăţile închise. Chiar exista, în perioada lui Brejnev, în anii 60 – 70, aşa-numita perioadă a stagnării, în care societatea era practic blocată, iar problemele erau rezolvate în mod violent, fie printr-o violenţă internă, prin reprimarea disidenţilor, fie printr-o violenţă externă, aşa cum a fost invadarea Cehoslovaciei, în august 1968. Sigur, noi nu suntem o ţară cu veleităţi imperialiste şi cuceritoare – vai de capul nostru! –, dar e clar că ne îndreptăm spre ceva indecis. A fost un adevărat miracol în 16 noiembrie – cuvântul chiar cred că are definiţia din dicţionar –, dar după aceea nu a mai urmat nimic. Şi nici nu sunt semne că va urma.

„Sunt un om căruia cu greu i se poate impune ceva”

Sunteţi scriitor, critic literar, eseist şi publicist. În care dintre aceste ipostaze vă simţiţi cel mai bine?

Plec de la ceva care este o caracteristică a mea. Cel mai mult detest să aud pe cineva că se plictiseşte. Eu nu am cunoscut niciodată acest sentiment – se pare, pentru unii, plăcut, pentru alţii, neplăcut – şi m-am construit într-un anumit fel încât întotdeauna am ceva de lucru. Când nu sunt la Universitate, sunt la Revista Orizont, când nu sunt la revistă, scriu, citesc, încerc să fac lucruri să le spun intelectuale – la care nu ştiu dacă mă pricep, dar de care mă ocup.

Dacă te organizezi bine, le poţi face pe toate. Sigur, renunţând la aşa-zisele plăceri ale vieţii – nu am mai fost de multă vreme la o bere, nu prea particip la sindrofii, mă enervează şedinţele, inclusiv cele de redacţie. Deci, lucrurile acestea încerc ori să le diminuez, cât pot, ori să le elimin definitiv. Deci, cu o mică organizare se poate face orice, iar de simţit bine, mă simt bine în toate aceste ipostaze, pentru că, dacă nu ar fi aşa, nu le-aş face. Deşi am o voce blândă, sunt un om foarte încăpăţânat şi cu greu mi se poate impune ceva. Nu în sensul în care sunt absurd şi nu accept alte opinii, ci în sensul în care îi las şi pe alţii să facă ce vor, dar să fiu şi eu lăsat să fac ce cred eu de cuviinţă.

„Instituţiile locale au o responsabilitate şi pentru igiena intelectuală a oamenilor”

Mircea Mihaies (3) Foto Ligia HutuÎntr-un editorial din vară, pe care l-aţi publicat în România literară, scriaţi că nu ar fi rău ca fiecare judeţ să subvenţioneze serii ale scriitorilor importanţi din zona respectivă. Practic, o propunere făcută în clar text autorităţilor locale…

Era o idee care pleca de la nişte discuţii pe care le-am avut aici, la Timişoara, la nivelul conducerii Asociaţiei Scriitorilor, cu domnul Cornel Ungureanu, cu Marian Odangiu, cu Adriana Babeţi, pentru că Banatul este considerat aşa un fel de No Man’s Land cultural, în care nu a înflorit decât cultura minoră, epigrama, cântecul de sarma sau meditaţia post-prânz. Nu e chiar aşa. Pentru că au fost scriitori dacă nu decisivi, , se spunem, în orice caz, scriitori care şi-au lăsat amprenta asupra acestui spaţiu. Plecăm de la un exemplu concret al unui scriitor extraordinar, care este Sorin Titel, şi care a început ca un scriitor experimentalist – primele cărţi i s-au tradus în Franţa –, dar ulterior s-a întors la spaţiul acesta banatic, despre care a scris patru cărţi care formează o tetralogie extraordinară. Şi ne gândeam: nu ar fi bine ca, pornind de la acest exemplu şi luând şi alte câteva nume – de pildă, Livius Ciocârlie, care nu mai e la Timişoara, ci la Bucureşti, sau Anghel Dumbrăveanu sau chiar autori care, poate, nu sunt de nivelul marilor scriitori români, dar care reprezintă ceva pentru această parte de ţară –, nu ar fi bine ca ei să existe într-un fel de colecţie accesibilă prin şcoli, prin biblioteci, prin instituţii culturale, să fie accesibilă cât mai multor oameni?

Noi ne plângem întotdeauna că nu se citeşte. Eu zic că se citeşte, chiar dacă forma în care citim nu mai e cea tradiţională. Se citeşte mult pe internet, se citesc cărţi copiate, scanate, pdf-izate şi aşa mai departe. Dar aici era vorba despre o operaţiune de responsabilizare publică. Pentru că instituţiile locale – Primăriile, Consilile Judeţene – au, totuşi, o responsabilitate nu numai pentru ceea ce mănâncă oamenii, ci au o responsabilitate pentru igiena lor morală, intelectuală.

„Se duce o bătălie violentă împotriva acestei memorii culturale, identitare, care ne va costa, evident”

Cum preşedinţii de Consilii Judeţene, în majoritatea lor, nu sunt neapărat cititori ai României literare, a existat vreo reacţie la această propunere a dumneavoastră?

Nu am avut niciun feedback din partea autorităţilor locale. Deşi România literară este o revistă culturală de mare tradiţie, nu înseamnă că oamenii care răspund de soarta ţării citesc aşa ceva şi chiar dacă citesc, nu sunt interesaţi, considerând că e ceva marginal.

Numai că aceste reviste au jucat – inclusiv în cultura română – roluri foarte importante. E deja exemplul clasic al colecţiei revistei Contemporanul care a fost dusă, în 1919, la Trianon, şi arătată ca exemplu de continuitate, pentru că era o revistă în care scriau toţi scriitorii din cele trei zone ale României: Moldova, Transilvania şi Muntenia. Deci, ele sunt argumente, inclusiv în aceste bătălii simbolice, care sunt tot mai importante într-o vreme în care vedem că civilizaţia de tip occidental, din care facem şi noi parte – decisiv, dar cu succes mai mare sau mai mic – pierde teren în faţa fundamentalismelor de tip oriental, pierde teren în faţa corectitudinii politice, care face tabula rasa în primul rând din memoria culturală.

Şi acum, pentru că facem interviul ăsta în Universitate, un exemplu revoltător este cel al unor universităţi prestigioase americane, care au introdus ca un fel de regulă de fier ca în lucrările de licenţă, în cele de doctorat referinţele să nu fie mai vechi de cinci ani. Nu contează că înainte de acea perioadă s-au scris lucruri extraordinare, nu, ele sunt considerate ca ţinând de un fel de recycle bin al istoriei. Or, asta este clar un fel de luptă împotriva memoriei şi împotriva a ceea ce înseamnă tradiţie. Eu nu sunt un conservator şi un nostalgic, dar îmi dau seama că nu poţi să construieşti nimic dacă nu ai o bază solidă. Or, aici se duce o bătălie violentă împotriva acestei memorii culturale, identitare, care ne va costa, evident.

„Revista Orizont e un fel de Minister de Externe al Banatului”

Vorbeaţi despre reviste de cultură. Colaboraţi la astfel de reviste şi conduceţi una, de 25 de ani, Orizont, o revistă foarte apreciată, foarte bine cotată – Asociaţia Revistelor, Imprimeriilor şi Editurilor Literare i-a decernat titlul de “Revista anului 2012”. Cum reuşiţi să menţineţi vie apetenţa pentru cultură, din partea publicului?

Da, colaborez la reviste de cultură. Am o rubrică permanentă la România literară, din 1992 sau 1993, când domnul Manolescu avea o rubrică în această revistă, la pagina 2, o rubrică de polemici puternice, la care a renunţat când a intrat în politică. Atunci mi-a cerut mie să o ţin şi o ţin până azi. La Revista Orizont, pe care o conduc împreună cu Cornel Ungureanu şi Adriana Babeţi, scriu mai rar, pentru că nu cred că asta este misiunea unui şef de revistă să se publice pe el. O revistă de atitudine civică trebuie să vorbească prin vocile importante, una de cultură vorbeşte prin creatorii ei şi nu cred că sunt eu cel mai important creator de cultură din Banat. Prin urmare, misiunea mea la Orizont este să încerc să-i ajut pe alţii să publice. Aici mi-am asumat un program, şi anume, miza pe tineri – şi asta am făcut din primul moment când, la sfârşitul anului1989, când colegii m-au ales în mod democratic redactor-şef. Am vrut ca revista să fie în principal a tinerilor. Asta nu înseamnă că nu există nume importante de scriitori consacraţi – de la Cornel Ungureanu la Paul Eugen Banciu, la Pia Brânzeu, Viorel Marineasa, Daniel Vighi şi aşa mai departe –, însă oricine se uită, în orice moment, în Orizont va observa că cel puţin jumătate din revistă este scrisă de nou-veniţi, fie că e vorba de critici, prozatori sau poeţi.

 

Observ că încercaţi să ieşiţi din ecuaţia succesului pe care îl înregistrează Orizont. Totuşi, nu puteţi face lucrul acesta, pentru că aveţi un număr mare de abonamente – probabil, la modul în care merge presa tipărită în România, în curând veţi concura, la tiraj, cu tabloidele –, aveţi abonamente distribuite în toată ţara, or, Orizont e o revistă de nişă, mai mult, o revistă de cultură.

Media abonamentelor a fost, în 2014, de 7000 pe lună, iar abonamentele, aşa este, sunt în toată ţara. Iar aici este ceva foarte interesant: mare parte, cred că peste 50 la sută din abonamentele noastre, sunt în zona Moldovei, de la Iaşi, Bacău, până în zona Galaţi, chiar puţin din Dobrogea. Mult mai puţine sunt în Transilvania şi, într-un număr dezamăgitor, în Banat. Deşi suntem o revistă a valorilor culturale bănăţene, se pare că aceste valori nu interesează atât de mult aici, la noi acasă, ceea ce e amuzant – parcă am fi un fel de Minister de Externe al Banatului. E adevărat, însă, că aici revista se vinde, într-un tiraj acceptabil, la chioşcuri.

„Librăriile au devenit un fel de muzee”

Mircea Mihaies (5) Foto Ligia HutuŞi totuşi, la nivel de mase largi, nu se poate vorbi despre o apetenţă pentru cultură. Ci mai degrabă, despre o apetenţă pentru vulgaritate, pentru can-can, pentru mediocritate  – simptome ale unei societăţi bolnave – care, mai grav, creşte. Există vreun antidot pe termen mediu, pe termen scurt?

Da, sigur. Ceea ce se numeşte foarte simplu educaţie. Atunci când, în România, educaţia va fi ceva important, şi nu o batjocură sau o pierdere de vreme a unor tineri care, între două aventuri, mai trec şi pe la cursuri – liceale, universitare, masterale, doctorale –, atunci lucrurile se vor schimba. Dar, atâta vreme cât în România a existat o politică sistematică de lumpenproletarizare a profesorilor – în vremea în care la mineri, de exemplu, (de altfel, o meserie grea), săreau salariile ca la campionatul cu prăjina, la profesori nu le creşteau, pe motiv că „ei înţeleg greutăţile ţării”. Au înţeles atât de mult, pânâ când mulţi dintre cei buni au început să dispară, ceea ce a dus nu la o selecţie a celor mai buni, ci la o contraselecţie. Pentru că cei buni nu mai vor să facă învăţământ, nu mai vor să fie profesori. Deci, educaţia este principalul antidot.

Nu cred că legi care să restrângă libertatea presei, inclusiv televiziunile care nu ne convin, ar rezolva ceva. Libertatea presei trebuie să existe. Apetenţă pentru vulgaritate a existat întotdeauna, există şi acum, şi în ţările civilizate există acea literatură de gunoi, pe care lumea o citeşte. Numai că e o mare diferenţă: ea nu dă tonul, ea nu e mainstream, cum e în România. Aici s-a produs această răsturnare, greu de reparat, între lucrurile care sunt fireşti până la un punct, în orice societate, şi această proporţie care a transformat vulgaritatea, violenţa, neruşinarea în criteriu principal de selecţie a valorilor. Degeaba va lua Mircea Cărtărescu o sută de Nobeluri, nu va avea niciodată impactul pe care îl are nu ştiu ce vedetă dezbrăcată în noaptea de Revelion. Aici am pierdut o bătălie. Şi nu pentru că este dispreţuită cartea tipărită. Nu e dispreţuită, e, mai rău, ignorată – librăriile au devenit un fel de muzee în care vara, de exemplu, se intră pentru că e răcoare.

 

Poate că vorbim despre o scădere a numărului de cărţi vândute şi din cauza sărăciei…

Nu cred că, per ansamblu, acum, românii sunt mai săraci decât au fost în timpul comunismului. Iar în clipa de faţă, există nenumărate posibilităţi de a cumpăra cărţi. De exemplu, atunci când sunt mari reduceri – uneori, o carte nouă costă cât trei beri. Or, de bere văd că lumea nu se privează. În ţările civilizate există aproape în fiecare orăşel un festival cultural-literar. La noi, există nenumărate festivaluri ale berii şi vinului. Asta spune ceva… Poate, suntem foarte însetaţi şi, când o să ne treacă setea, în câteva zeci de ani, vom reveni şi noi la cărţi.

http://timpolis.ro/mircea-mihaies-si-in-tarile-civilizate-exista-literatura-de-gunoi-numai-ca-nu-e-mainstream-cum-e-in-romania/

 


Libertatea presei in pericol! Despre liberticidul pontocratic

29/10/2014

Nu cred ca e nevoie de niciun comentariu. Ceea ce spune CTP, in acest caz, vorbeste de la sine: “In acest moment DNA este cea mai puternică forță de opoziție la actuala putere din peisajul politic românesc.” Maoistul guevarist, acest Zelig de Balcani,  cameleonic, oportunist si ultra-narcisist, vrea sa puna botnita presei libere. Isi viseaza o Republica Populara a Amneziei, precum in China comunista. Societatea civila trebuie sa reactioneze energic, fara intarziere si fara urma de echivoc, la acest nou atentat, extrem de grav, impotriva libertatii! Victor Ponta este, la ora actuala, inamicul numarul unu a tot ce inseamna libertate in Romania. A nu vedea acest lucru inseamna a fi orb din punct de vedere civic si politic. Victor Ponta este numele revenirii la satrapia  totalitara. Victor Ponta actioneaza in directia liberticida cu un zambet tamp pe buze, ceea ce nu este o circumstanta atenuanta, ci una agravanta.

http://www.b1.ro/stiri/eveniment/cristian-tudor-popescu-dna-este-cea-mai-puternica-for-a-de-opozi-ie-la-actuala-putere-a-tept-o-reac-ie-de-la-bruxelles-cu-privire-la-limitarea-grosolana-a-presei-94674.html


O obscenitate: Vasile Ernu si semnificatia cuvantului “pogrom”

10/10/2014

Tribunii stangismului autohton sunt in plina ofensiva impotriva … cui credeti? A Monicai Macovei si a programului ei. Utilizarea termenului “pogrom” in acest context este, o spun cu deplina responsabilitate, o obscenitate. Mai suntem unii care au auzit in familie ce insemna un pogrom. Mai suntem unii care am citit destul despre ororile antisemitismului si ale rasismului pentru a ne intreba pana unde poate merge iresponsabilitatea demagogica, jocul cinic cu vorbele. Ma intreb ce au de spus cei care conduc Institutul “Wiesel” despre lejeritatille metaforice ale d-lui Vasile Ernu? Maine ne vom trezi ca o acuza pe Monica Macovei de “indemn la genocid”, tot ca metafora, n’est-ce pas?vasile ernu devis grebu

Nu stiu administratorii site-ului “CriticAtac” ce inseamna un pogrom? N-au auzit de pogromul de la Iasi? De pogromul de la Chisinau din timpul Rusiei tariste? Nu stiu ce inseamna cuvantul “pogromist”? Fratele tatalui meu, sotia sa si doi copii, un baietel si o fetita, au murit arsi de vii la Odessa, in timpul infioratorului masacru. Ii transmit domnului Ernu ca eu unul ma simt jignit personal de titlul pe care a gasit de cuviinta sa-l dea articolului sau. Este un ultragiu adus memoriei victimelor Holocaustului. La o zi de la comemorarea acestor victime. Vasile Ernu trebuie sa-si ceara scuze public.

http://www.criticatac.ro/26474/monica-macovei-program-impotriva-srciei-pogrom-impotriva-sracilor-portrete-de-candidai/

http://macoveipresedinte.ro/posts/democratia-romaneasca-nu-isi-poate-construi-viitorul

Enormitatea lui Ernu a fost reluata si aici:

http://adevarul.ro/news/politica/portrete-candidati-i-monica-macovei-program-impotriva-saraciei-pogrom-saracilor-1_5437b1990d133766a8d26b20/index.html

Update, 11 octombrie 2014–Dl Vasile Ernu a publicat un update pe “CriticaAtac” care incepe cu aceste cuvinte: “Pentru Vladimir Tismăneanu & apărătorii doamnei Monica Macovei. S-a trezit domnul Tismăneanu, veşnicul apărător al puterii…” Stiam ca dl Ernu are probleme serioase cu proprietatea termenilor, se pare ca s-au agravat. Poate imi si ne explica dl Ernu cum as fi eu “vesnicul aparator al puterii”, sustinanand-o pe Monica Macovei. Actualul presedinte al Romaniei, Traian Basescu, o sustine pe doamna Elena Udrea. Actualul premier, Victor Ponta, se sustine pe sine si este sustinut de corporatia cvasi-mafiotica din jurul si din interiorul PSD. Doua partide cu baza in teritoriu si multiple legaturi in lumea de afaceri, il sustin pe dl Iohannis. Niciun partid nu o sustine pe Monica Macovei. Deci, da, domnule Vasile Ernu, sunt de partea puterii. Adica a puterii celor fara de putere despre care a scris Vaclav Havel. Nu ma voi angaja mai departe intr-o polemica cu Dvs. Mi-e teama ca n-ati inteles ceea ce-am incercat sa va transmit in mesajul meu. Era, pur si simplu, o invitatie la pudoare lingvistica. Este totusi un pas inainte (ori inapoi) faptul ca ati decis sa folositi ghilimele atunci cand recurgeti, hiperbolic, deplasat si fortat, la termenul pogrom.

“Vesnic aparator al puterii”, domnule Ernu? V-as aminti ca sunt colaborator permanent al postului de radio Europa Libera incepand din februarie 1983. Nu cred ca suntem multi cei cu o asemenea continuitate. Chiar credeti ca in peste trei decenii de colaborare la acel post de radio numai Dvs ati putut decela inclinatia mea de a pactiza cu “puterea”? Eram “aparator al puterii” pe vremea revistelor “Agora” si “Meridian”? Cand organizam la Timisoara, impreuna cu Mircea Mihaies si Vasile Popovici, conferina intrenationala “Putere si opozitie in societatile post-comuniste”? Eram aparator al puterii cand, in februarie 1990, am scris in “The New Republic” articolul “New Mask, Old Faces” despre junta neo-comunista din Romania? Aparam puterea iliesciana cand, revenit din Romania barbariei din iunie 1990, am publicat, tot in “The New Republic”, articolul “Homage to Golania”? Ori atunci cand, in momentul in care regimul fesenist il trata in chip infam pe Regele Mihai, publicam in “Christian Science Monitor” un articol cu titlul “A Spanish Solution for Romania”? Azi, multi se proclama admiratori ai Regelui. Pe atunci nu eram chiar atat de multi. “Vesnic aparator al puterii”? Poate cititi volumul meu “Irepetabilul trecut” si vorbim dupa aceea. In acel volum scriam despre infinitul tupeu al lacheilor. Textul nu si-a pierdut actualitatea…

In toamna anului 2006, vs, domnule Ernu, ii spuneati lui Mihai Vaculovski, intr-un interviu aparut in revista “Tiuk”, vorbind despre postfata cartii “Nascut in URSS”: “Nu intimplator mi-am luat ca autor pentru postfata cartii mele pe Sorin Antohi. De ce l-am invitat sa-mi faca el postfata si nu altcineva? Am avut doua nume la care m-am gindit: Sorin Antohi si Vladimir Tismaneanu. Ambii intelectuali pe care-i respect in mod special. Am apelat la Sorin Antohi pentru ca-l cunosteam personal. Pe Tismaneanu l-am cunoscut personal abia dupa lansare.” Deci, pe atunci, nu eram un intelectual aservit puterii. Nu ma respectati oricum, ci “in mod special”. Ce s-a petrecut intre timp pentru ca sa va schimbati radical pozitia in ce ma priveste? E simplu de raspuns, condamnarea dictaturii comuniste din Romania ca ilegitima si criminala. Pe Dvs si pe amicii Dvs, la fel ca si pe stalinistii nationali si pe maniacii xenofobi, de la Ion Iliescu, Paul Niculescu-Mizil si Corneliu Vadim Tudor la Adrian Paunescu, Mihai Pelin si Mihai Ungheanu, v-a exasperat acel act de justitie morala. Nu l-ati putut suporta si nu ii puteti suporta pe cei care au luptat ca el sa se petreaca. Domnule Ernu, adversitatea Dvs ma onoreaza. Daca m-ati fi laudat, as fi avut frisoane…

http://www.curteaveche.ro/irepetabilul-trecut-editia-a-ii-a-revazuta.html

http://www.romanialibera.ro/aldine/history/arheologia-cadavrului-comunist-130404

 


Nu-i mai suport, pe ei, pe ai lor, cu tot cu slugile și alaiul: Rasvan Lalu despre insectarul infamiei

08/10/2014

Public aici, cu pretuire si gratitudine, un comentariu al sociologului Rasvan Lalu la articolul meu despe SRS. Textul a aparut pe forumul de pe platforma online “Contributors”. Se intamplă că exact in aceste zile le-am vorbit studentilor mei de la Universitatea Maryland despre revolta mintilor care a dus la marele seism cunoscut drept Revolutia Maghiara din 1956. Intre textele dinamitarde publicate in vara acelui an crucial de scriitorii dezgustati de abjectia netarmurita a nomenclaturii comuniste, de nerusinarea ei paroxistica, a fost dramaturgul Gyula Hay. Intr-un articol intrat in istoria demnitatii, el a vorbit cu infinita greata despre “tovarasul Kucsera”, individul avid de functii si putere, imbatat de propria-i aparenta omnipotenta, in fapt o imensa impostura. Dupa aparitia articolului lui Hay, au existat cazuri de persoane numite Kucsera care au cerut sa-si schimbe numele. Rasvan Lalu are dreptate in acest autentic cri de coeur: suntem satui de acesti SRSei si SOVi, de noile lor incarnari, mai proaspete ca numar de ani, dar la fel de putride, la fel de repugnante caracterial. (VT)

“Recent, m-am regalat cu un articol despre nerușinarea cinică a lui Ponta și Tăriceanu, la scurtă vreme m-am bucurat de intervenția de chirurgie morală la care a fost supusă o politiciană nerușinată, nepoată a lui Niculescu-Mizil de tristă amintire, acum dau peste un formidabil portret al unui ticălos de presă.

Observ cum târâtoarele născute în mlaștinile securist-bolșevice, dacă se-ntâmplă să cadă-n călimara lui Tismăneanu, sunt luate-n peniță și țintuite în insectarul infamiei, fără greș și fără scăpare.

Mă bucur sincer că Sorin Roșca-Stănescu a intrat la pușcărie, așa cum m-am bucurat și de condamnarea lui Dan Voiculescu, de repetata detenție a lui Adrian Năstase, la fel cum am răsuflat ușurat când a dispărut Adrian Păunescu, tot așa cum prin anii optzeci mă trezeam remontat după ce visam că-l ucid pe Ceaușescu.

Ei m-au învățat ura. După o copilărie afectată direct de teroarea stalinistă, după o tinerețe amputată de captivitatea într-un sistem anti-uman, după o maturitate torturată de adânca mizerie ceaușistă, mi-am pierdut răbdarea cu ăștia, nu-i mai suport, pe ei, pe ai lor, cu tot cu slugile și alaiul. Ei m-au învățat că toleranța, generozitatea, iertarea nu pot fi valori absolute, ci doar comportamente contextuale. Absolut e doar binele, iar când acesta este călcat în picioare, batjocorit, negat și nimicit, orice acceptare, relativizare ori pactizare cu răul nu duce în final decât la un dezastru încă și mai dureros.

Cel azi împușcăriat este unul dintre cele mai sinistre personaje ale ultimelor decenii: cinic, lipsit de orice scrupule, venal, brutal, a patentat în România agresiunea de presă, transformând cuvântul scris în armă de nimicire a victimelor. Dacă ar fi făcut-o în slujba vreunei cât de vagi idei ori valori, dacă nu neapărat de bine, adevăr ori dreptate, măcar în serviciul unor interese legitime, atunci ar fi devenit un fel de Aguirre de presă, o furie antipatică, dar sustenabilă moral. A făcut-o însă exclusiv pentru interese urâte și inavuabile, mânat de cupiditate și sete de putere.

Trimiterea și a acestuia la închisoare, după Năstase și Voiculescu, are o mare forță simbolică: câțiva dintre cei mai proeminenți protagoniști ai marii prădări anti-naționale, ai distrugerii morale și ai continuității securiste care au menținut țara în înapoiere și mizerie sunt acum pedepsiți de lege. Prin aceasta se transmite un mesaj puternic: (chiar) așa nu se (mai) poate, chiar cu atâta nerușinare, cinism și aroganță, chiar atât de sfidător la vedere nu se mai poate prăda și distruge.

Tinerii prădători, din generația lui Ponta, Șova, Banicioiu și cum s-or mai fi numind se uită și iau aminte: veleatul celor cu barda și măciuca a trecut, acum vine timpul cuțitului și bisturiului.”

http://www.contributors.ro/cultura/destinul-lui-srs-sau-saloperia-ca-mod-de-via%c8%9ba/


Destinul lui SRS sau saloperia ca mod de viață

08/10/2014

L-am cunoscut în anii ’70. Terminase Dreptul, era cu un an sau doi mai mare decât mine. Fusese coleg cu cu Stelian Moțiu. A ajuns redactor la “Viața Studențească”. Prima soție era secretar al Consiliului UASCR, el a luat și numele ei, devenind din Sorin Stănescu, Sorin Roșca Stănescu. Avea, se spunea, probleme de dosar, mariajul le-a rezolvat. În istoria celor 25 de ani ce s-au scurs de la revoluție, numele lui SRS figurează la loc de indubitabilă necinste pe mai toate paginile dezonorante ale acestor vremuri tulburi.

Debarcat de la UASCR în urma unor scandaluri din viața personală, Stelian Moțiu a ajuns redactor-șef la “Viața Studențească” și “Amfiteatru”, deci șeful fostului său coleg de an. Adjunctul lui Moțiu a fost Ion Cristoiu, până când a plecat la “Scînteia Tineretului”. N-am fost angajat acolo, colaboram însă permanent la lunarul “Amfiteatru” și, ocazional, la “Viața”. Secretar de redacție a fost, un timp, Tudor Octavian, apoi Nicolae Dan Fruntelată.

Între redactori, de-a lungul vremii, mulți care au devenit voci importante ale presei de după 1989, de la Dan Pavel, Octavian Știreanu și Cornel Nistorescu, la Ioan Buduca, Dinu Flămând și Ioan T. Morar. Să nu-l uit pe regretatul critic literar și bunul meu prieten, Radu G. Țeposu. La fel, trebuie amintită marea doamnă a literelor care a fost Constanța Buzea. Ulterior, unii au mers spre valorile liberale, alții spre ideologia fesenistă. Știreanu și Moțiu au ajuns în fruntea ziarului “Azi”, oficiosul regimului Iliescu. SRS a aterizat la “România Liberă”, unde a făcut figură de portavoce a opoziției democratice până când a fost deconspirat ca fost informator al Securității. Credibilitatea sa democratică a suferit atunci o teribilă lovitură.

SRS nu făcea parte din grupul celor care ne adunam în biroul lui Moțiu și, cu cafeaua și votca în față, puneam țara la cale. Nu l-am întâlnit niciodată la Moțiu acasă. De fapt, dacă îmi amintesc bine, Moțiu se ferea de el. Îl întâlneam pe coridoarele redacției atunci când treceam pe-acolo. L-am revăzut dupa revoluție, în Statele Unite și în România. În perioada mineriadei din iunie 1990, am mers într-o seară la el acasă, mi-a arătat o colecție superbă de covoare, parcă și una de tablouri. Ochii îi sticleau de voluptate când își exhiba proprietățile. Locuia somptuos, aristocratic, într-o vilă aproape de Foișorul de Foc. La subsol, în două cămăruțe amărâte, locuia, împreună cu a doua sa soție, N. S. Dumitru, leninistul de catedră și unul din principalii ideologi feseniști în acea perioadă.

La “România Liberă”, SRS devenise vedeta de necontestat, era flagelul regimului Iliescu, presa înregimentată îl ataca virulent. El răspundea la fel de dur. Se apropiase, prin intermediul lui Cornel Dumitrescu, editorul revistei “Lumea libera românească” de la New York, de generalul Pacepa. Părea cel mai anticomunist dintre anticomuniști. A venit însă momentul revelării trecutului său. Nu și-a cerut scuze, nu i-a păsat că toată lumea îi spunea “Ciripoi”. A pretins că își servise patria în lupta împotriva potențialilor teroriști. Fusese un “informator de bine”, iar remușcarile nu fac parte din bagajul său psihologic. Este impenitent întru nemernicie. Infinit mai puțin culpabil, admirabilul jurnalist Florin-Gabriel Mărculescu și-a asumat trecutul. Nu și SRS, însetat de putere și influență, venal, cupid si arghirofil. A devenit protectorul si mentorul a tot ce era mai crapulos in presa românească.

Amic cu Dinu Patriciu, a cultivat și unii intelectuali. Când a lansat “Ziua”, a reușit să-i aducă printre comentatori pe Zoe Petre, Gabriel Andreescu, Dan Pavel. Era unul din apropiații lui Adrian Severin. Înțeleg că avea o vilă la Snagov lângă aceea a lui Dinu Patriciu. În paginile ziarului său erau lansate periodic tiribombe care de care mai extravagante și mai aiuritoare. Se spunea că nu ezită să recurgă la orice armă împotriva cuiva care îl călca pe bătături, inclusiv șantajul. Pe mine m-a cruțat până în momentul înființării Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, în aprilie 2006. La începutul lunii mai, cu acordul, poate că și din ințiativa sa, apărea pe prima pagină din “Ziua” o infamie ordinară împotriva mea, semnată de unul din lacheii săi (alt fost turnător, avea să se dovedească). L-am informat că dacă nu retractează urgent porcăria, îl dau în judecată în Statele Unite pentru un milion de dolari. Nu blufam, vorbisem cu o firmă de avocați din Washington. S-a speriat, nu-i convenea să nu mai poată călători când și unde îl apuca pofta. A publicat dezmințirea, lăsând însă întredeschisă o portiță pentru viitoare mișelii. Anticomunismul lui Ciripoi era unul de paradă, lipsit de substanță și de nerv. Ca tot ceea ce a facut in viață, era o impostură. Se temea de luminarea trecutului ca dracul de tămaie.

Când i-a murit fiul, i-am trimis un scurt mesaj de condoleanțe. Mi-a răspuns politicos. A devenit politician, a fost senator PNL, poza în analist și comentator. Obsedat de bani, a intrat cu fervoare în afaceri pe mâna lui Dinu Patriciu. Era de fapt mercenarul total, omul fără niciun fel de scrupule, simbolul a tot ceea ce-a fost mai sordid în tranziția românească. Dacă s-ar fi organizat un concurs al lipsei de caracter, ar fi ieșit pe locul întâi fără probleme. Nu s-a iubit decât pe sine, nu i-a păsat de nimic în viață decât de interesele sale. Acum a ajuns după gratii, ca participant la un grup infracțional organizat. Își va petrece următorii doi ani și ceva în compania unor Felix, Vântu, Copos și Becali.

A batjocorit fără rușine standardele onestității jurnalistice și a cultivat tot ce putea fi mai josnic în rândul celor pe care i-a “școlit”. Cum îmi spunea un prieten, a fost unul dintre cei mai nocivi stricători de presă și mai siniștri “maeștri” de jurnalism. A disprețuit libertatea, acum are parte de opusul ei. Poate că în solitudinea celulei de închisoare va descoperi SRS că există și principii pe lumea aceasta, că nu totul e de vânzare, că delațiunea este o infamie, cum este și calomnia, că lipsa conștiinței morale este un blestem, nu o binecuvântare.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/destinul-lui-srs-sau-saloperia-ca-mod-de-via%c8%9ba/

 


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 189 other followers