Monseniorul Vladimir Ghika, generalul Gogu Popescu si teroarea Istoriei

Mircea Eliade a scris despre teroarea Istoriei. Karl Popper despre mizeria istorismului. Teroarea si mizeria sunt de fapt ale oamenilor, nu exista o Istorie abstracta si impersonala. Pe strada Capitan Demetriade, la coltul cu strada Ermil Pangratti, la doi pasi de Statuia Aviatorilor, exista o mica biserica catolica. Chiar vizavi, pe aceeasi strada, se afla o vila, parter si doua etaje. Monseniorul Vladimir Ghika, fondatorul bisericii, a fost arestat ca spion al Vaticanului si a murit ca martir in 1954. Generalul de securitate Gogu Popescu, ilegalist, de profesie invatator, sef de directie in MAI, locuia la etajul intai, in vila aceea. Se uita pe geam si vedea biserica. Avea doi fii, Bogdan si Emilian, ce le va fi povestit despre ce se intampla acolo? Biserica a fost inchisa, i s-a spus “cuib al tradarii”. Generalul a plecat in diplomatie, mai intai in Ghana, apoi in Birmania si, in final, in Republica Centrafricana. A murit in 2009. Vorbim de sinistrul instrument Visinescu, dar prea putin despre arhitectii terorii, diversii Alexandru Nicolschi, Gogu Popescu, Nicolae Plesita, Gheorghe Enoiu si altii ca ei.

Monseniorul Vladimir Ghika (1873-1954) este beatificat sâmbătă, 31 august 2013, Biserica Catolică recunoscându-i astfel martiriul pentru credinţă. Născut în familie princiară ortodoxă, Vladimir Ghika s-a convertit la catolicism. A fost condamnat de comunişti şi a murit în închisoarea Jilava. Uciderea acestui prelat, o finta de o puritate si smerenie intrate in legenda, a fost una din crimele cele mai odioase comise de un regim specializat in minciuna, turpitudine si omor. A fost torturat in chip bestial. Intr-un veac in care fortele ateismului totalitar au batjocorit tot ceea ce tine de nobletea spiritului, supliciul lui Vladimir Ghika apartine acelui capitol de umanitate care se numeste onoare. Un capitol definitoriu fara de care n-am fi oameni. Cuvintele sale vor dainui drept un nesecat izvor de altruista intelepciune: “O singură ambiţie este legitimă: aceea de a fi mai buni.”

Recomand un interviu cu PS Mihai Frăţilă, episcop greco-catolic de Bucureşti realizat de Gelu Trandafir.

Beatificarea Monseniorului Ghika a fost printre primele acte semnate de Papa Francisc. Ce semnificaţie are pentru România?

Este în primul rând o şansă nesperată de a vedea că şi ţara noastră are acces la circuitul acesta al valorilor universale scrise în mod simplu, fără trâmbiţare de prisos. Arată cum omenia, acest suport al valorilor sufleteşti, depăşeşte culturile, istoriile, fiind izvorâtă din relaţie cu Creatorul, că libertatea interioară precede libertatea socială sau politică, că libertatea şi omenia pot fi mărturisite în cele mai dure închisori, că sunt garanţia respectului între persoane şi se află la baza unei societăţi democratice.

http://www.revista22.ro/monseniorul-ghika-a-aratat-ca-libertatea-si-omenia-pot-fi-marturisite-n-cele-mai-ntunecate-nchisori-30500.html

“Surghiunuri, torturi macabre si morti violente sunt cateva file din istoria uneia dintre bisericile de rit strain din Bucuresti. Pe strazile din cochetul cartier din spatele Televiziunii Romane se afla Biserica Sacre Coeur , biserica comunitatii franceze. Inchisa de comunisti si lasata in paragina, micuta parohie a reinviat in anii ’90.

Biserica franceza Sacre Coeur din Bucuresti a fost construita in 1930, de catre Monseniorul Vladimir Ghika. Biserica se afla langa Sanatoriul Saint Vincent de Paul, in care activau surorile Congregatiei Fiicele Caritatii Sfantului Vincentiu de Paul. Acestea au fost aduse in tara tot de monseniorul Ghika. Acesta a fost nepotul ultimului domnitor al Moldovei, Grigore Ghika Voda, care a domnit intre anii 1849 – 1856.

In 1948, surorile Congregatiei au fost obligate de regimul comunist sa paraseasca Romania. Dupa plecarea lor, statul comunist a confiscat cladirile in care acestea activasera. Surorile au apucat totusi sa vanda o parte din proprietati statului francez: capela, un spital, sanatoriul si cladirea in care locuiau.

In 1949 o parte din aceste propritati precum si terenul aferent au fost confiscate de regimul comunist. Singurele care au scapat au fost biserica si casa parohiala care sunt si astazi proprietati ale statului francez. In prezent, in fostele cladiri ale sanatoriului functioneaza Spitalul Endocrinologic C.I. Parhon. Sanatoriul din incinta Bisericii Sacre Coeur a fost primul spital gratuit din Bucuresti.

Dupa instalarea regimului comunist in Romania, Biserica Sacre Coeur a mai activat pana in anul 1957, cand a fost inchisa, iar preotii sai au fost arestati. Lacasul de cult fost redeschis in 1991, la cererea Arhiepiscopiei Romano Catolice de Bucuresti si a credinciosilor din cartier.

In aceea perioada aveau loc in fiecare duminica cate doua Liturghii, in limba romana si in limba franceza. Pe 1 decembrie 1991 a fost reinfiintata si parohia Sacre Coeur, iar in 1992 a fost deschisa si Casa Parohiala. In 1996 au fost realizate lucrari de reparatii si consolidari, pentru ca activitatile pastorale sa se desfasoare in conditii bune.

In prezent, hramul bisericii este “Solemnitatea Preasfintei Inimii a lui Isus”, iar comunitatea are in evidenta peste 600 de familii. Comunitatea francofona este alcatuita din credinciosi de limba franceza din diferite tari. De parohie mai apartin si credinciosii straini de limba engleza si de limba araba. Tot dupa 1990, langa Biserica Sacre Coeur a fost ridicata si o statuie a lui Vladimir Ghika.”

http://timp-liber.acasa.ro/unde-iesim-16/ce-vizitam-azi-biserica-sacre-coeur-din-bucuresti-4721.html#ixzz2dXY73j8c

Despre generalul (initial colonelul) Gogu Popescu am gasit urmatoarele date in volumul Doinei Jela, “Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste” (Humanitas, 2001, p. 233): “Colonel de Securitate, numit in august 1948, cand s-a infiintat Directia Generala a Securitatii Poporului, director in Directia II, Contrasabotaj. Era originar din Targoviste, invatator. Comunist devenit dupa 6 martie 1945 sef al organizatiei de partid a judetului Dambovita, a falsificat alegerile, a condus echipa de batausi a lui Costica Dorobantu, fost sondor. Mai tarziu, a fost trimis ambasador in Ghana”. Informatii suplimentare spun ca s-a nascut pe 8 octombrie 1914, in Racari, Colacul, jud. Dambovita si  a decedat in 2009 la Bradu, jud. Arges.

In 1954 a dispus arderea, distrugerea a circa 17.000 de fise strict secrete. Cele 17.000 de fise erau sau aveau legatura -conform informatiilor din documente- cu decizii de internare administrativa a unor persoane.

A propos de ceea ce Andrei Plesu numeste obscenitate publica, inteleg ca la ceremonia de la Romexpo a fost prezent Ion Iliescu, cel care s-a opus si se opune cu inversunare condamnarii dictaturii comuniste drept ilegitima si criminala. Mai lipseau magnatii securisti Gheorghe Goran si Iulian Vlad, ca tot ni se spune despre ei ca erau mari patrioti. Vorba tortionarului Enoiu: “Noi va omoram si tot noi va vom reabilita””…

http://www.humanitas.ro/humanitas/obscenitatea-publica

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/monseniorul-vladimir-ghika-generalul-gogu-popescu-si-teroarea-istoriei/

Libertate, credinta, omenie: Beatificarea Monseniorului Vladimir Ghika

Monseniorul Vladimir Ghika (1873-1954) este beatificat sâmbătă, 31 august 2013, Biserica Catolică recunoscându-i astfel martiriul pentru credinţă. Născut în familie princiară ortodoxă, Vladimir Ghika s-a convertit la catolicism. A fost condamnat de comunişti şi a murit în închisoarea Jilava. Uciderea acestui prelat, o finta de o puritate si smerenie intrate in legenda, a fost una din crimele cele mai odioase comise de un regim specializat in minciuna, turpitudine si crima. A fost torturat in chip bestial. Intr-un veac in care fortele ateismului totalitar au batjocorit tot ceea ce tine de nobletea spiritului, supliciul lui Vladimir Ghika apartine acelui capitol de umanitate care se numeste onoare. Un capitol definitoriu fara de care n-am fi oameni. Cuvintele sale vor dainui drept un nesecat izvor de altruista intelepciune: “O singură ambiţie este legitimă: aceea de a fi mai buni.”

Recomand un interviu cu PS Mihai Frăţilă, episcop greco-catolic de Bucureşti realizat de Gelu Trandafir.

 

 

Beatificarea Monseniorului Ghika a fost printre primele acte semnate de Papa Francisc. Ce semnificaţie are pentru România?

Este în primul rând o şansă nesperată de a vedea că şi ţara noastră are acces la circuitul acesta al valorilor universale scrise în mod simplu, fără trâmbiţare de prisos.

Arată cum omenia, acest suport al valorilor sufleteşti, depăşeşte culturile, istoriile, fiind izvorâtă din relaţie cu Creatorul, că libertatea interioară precede libertatea socială sau politică, că libertatea şi omenia pot fi mărturisite în cele mai dure închisori, că sunt garanţia respectului între persoane şi se află la baza unei societăţi democratice.

 

http://www.revista22.ro/monseniorul-ghika-a-aratat-ca-libertatea-si-omenia-pot-fi-marturisite-n-cele-mai-ntunecate-nchisori-30500.html

Sub semnul manipulării si cinismului: Despre “decomunizarea” uselistă

Citeam zilele trecute un articol semnat de un cunoscut jurnalist pentru care condamnarea dictaturii comuniste in decembrie 2006 ar fi fost doar un balon de sapun, un banal foc de artificii. Autorii condamnarii, deci membrii Comisiei Prezidentiale, ii  apar drept urmasi ai tortionarilor comunisti. Cine? Constantin Ticu Dumitrescu? Radu Filipescu? Alexandru Zub? Monica Lovinescu? Deci noi, cei care am scris Raportul Final, membri si experti ai Comisiei, suntem urmasii tortionarilor, nu cei care tropaiau si vociferau bezmetic in Parlament, nu PSD-ul care a boicotat sesiunea solemna. Se sugereaza din diverse locuri, indeosebi prin “Antenele” voiculesciene,  ca abia acum, sub luminata si hiper-anticomunista coalitie USL, s-ar porni pe calea cea dreapta, categorica, definitiva si radicala, a rupturii cu trecutul totalitar. Se denatureaza, prin hiperbolizari selective,  faptele istorice, ni se spune ca personajul Visinescu ar fi tradatorul si criminalul perfect: mai intai a participat la executarea lui Ion Antonescu, apoi a participat la prigoana elitei politice democratice a Romaniei. Dar nu se vorbeste despre atatia criminali din Securitate care continua sa-si incaseze satisfacuti pensiile. O stire de ultima ora spune ca Parchetul General a devenit brusc interesat de subiect. In urma cu doi ani sefii sai cascau plictisiti cand li se cerea sa deschida ancheta in cazul tortionarului Gheorghe Enoiu, fostul sef al anchetelor din MAI. Subit, fostul presedinte Emil Constantinescu pozeaza si el in mare decomunizator.

Memoria victimelor este de fapt pusa intre paranteze. Totul se petrece intr-un prezent al intereselor politice, sub semnul unor ambitii politicianiste prea stravezii pentru a avea nevoie de sofisticate deconstructii. Public mai jos un articol al Mihaelei Barbus aparut pe site-ul “In linie dreapta”. Este o punere la punct necesara si o analiza riguroasa a ceea ce risca sa devina un spectacol tot mai dezolant.

“Decomunizarea” uselista este, ca tot ce produc Ponta, Antonescu si Voiculescu, praf in ochi, combinatie oportunista. Nu poti servi simultan pe Dumnezeu si pe Satana. Nu poti fi admiratorul lui Che si Mao, pe de o parte, si sa versi lacrimi pentru Iuliu Maniu, Dinu Bratianu si Ion Mihalache, pe de alta. Sau poti, dar atunci nu ai dreptul sa astepti altceva decat dispret in partea celor carora chiar le pasa. Incercand sa striveasca rezistenta uneia din victimele sale, Enoiu i-a spus: “Noi te omoram si tot noi te vom reabilita”. Nu democratii anticomunisti, nu cei care au lucrat la Raportul Final si sustinatorii lor sunt urmasii tortionarilor, ci pseudo-decomunizatorii uselisti. Intai au fost schingiuiti luptatorii pentru adevar, azi este schingiuit adevarul. (VT)

“Actul de la 23 august 1944 nu a fost meritul comuniştilor, însă ei au fost obsedaţi de acest moment şi au încercat cu disperare să îl acapareze, ca să justifice confiscarea ţării. Pentru asta au folosit orice mijloace. Teroarea şi violenţa extremă la care au fost supuşi în închisori realizatorii acestui act au fost completate de propaganda cu care a fost gavată societatea de afară. S-a impus o anumită terminologie, contextul istoric a fost deformat sau prezentat numai parţial.

Din păcate, minciuna contiunuă şi acum, când se practică, simultan, atât acapararea prestigiului moral al eroilor, cât şi târârea lor în noroi. Deşi contextul pare mai complicat, practic, ceea ce se vede este că, pe de o parte, 23 august 1944 este prezentat ca un act de trădare sau cel puţin de imprudenţă vinovată a unor diletanţi şi, pe de altă parte, anti-anticomuniştii devin subit interesaţi de închisoarea Râmnicul Sărat, unde au fost duşi cei mai de seamă  realizatori şi sprijinitori ai loviturii de stat – care nu muriseră până în 1956. Mai recent, se agită şi indignarea faţă de (unii) torţionari, de exemplu Alexandru Vişinescu, directorul închisorii.

Ion Mihalache

Închisoarea de la Râmnicul Sărat a ajuns să fie deci la modă. La modă, nu la cinste. De 50 de ani, cei care au fost acolo sunt încă ţinuţi sub tăcere, nu li se pronunţă numele, nu li se cunosc feţele, nu se ştie ce au făcut. Ca să se schimbe vorba de la declaraţiile recente ale Generalului Pacepa, acest loc sumbru a fost folosit ca bombă mediatică. Închisoarea a fost atroce, subiectul atrage atenţia, e numai bun să fie exploatat. Vişinescu a fost aruncat presei şi consumatorilor săi neavizaţi ca o halcă de carne într-o cuşcă de carnivore. (ILD va reveni în alt articol asupra acestui personaj.) S-au degajat energiile revoltate ale unor intelectuali şi intelectuale care îşi îngraşă egoul, portofelul şi fălcile din comentarea eroilor. Recent, Ponta s-a angajat să decomunizeze. IICCMER-Muraru a cerut urmărirea penală a lui Vişinescu. Doar la modul liric, pentru că după câteva ore de vânzoleală s-a dovedit că, de fapt, nu se construise un dosar solid. Aşadar, cei care i-au ţinut piept lui Vişinescu la Râmnicul Sărat n-au decât să aştepte în continuare în tăcere…

Victor Anca, Ioan Bărbuş, Camil Demetrescu și Radu Niculescu-Buzeşti

Intenţia de manipulare, sau cel puţin superficialitatea inadmisibilă în tratarea subiectului se vede şi din faptul că nimeni nu se gândeşte cum ar fi reacţionat cei care au avut de-a face cu Vişinescu faţă de declaraţiile lui Pacepa şi de modul în care s-a distras atenţia de la ele prin demascarea lui Vişinescu. Crede cineva că s-ar fi lăsat păcăliţi de această şmecherie ieftină nişte intelectuali remarcabili, de mare caracter şi cu experienţă de puşcăriaşi vechi ca Victor Anca, Ioan Bărbuş, Camil Demetrescu sau Radu Niculescu-Buzeşti? Nu am auzit niciodată de un fost deţinut politic care să fi regretat fuga lui Pacepa. Din contra, indiferent de părerea pe care au avut-o despre trecutul lui Pacepa, au considerat credibile informaţiile pe care le-a dat şi s-au bucurat că plecarea lui Pacepa a încurcat atât de rău afacerile Securităţii. Nu s-au mirat că informaţiile date de el au confirmat caracterul criminal al sistemului pe care şi ei îl considerau criminal de multă vreme. Nu au văzut în plecarea lui Pacepa un gest lipsit de patriotism, ei fiind ultimii care ar fi putut găsi vreo suprapunere între interesele ţării şi cele ale Securităţii.

Nu e greu de bănuit ce ar fi crezut ei de cineva care are tupeul să facă dezvăluiri despre Vişinescu după ce a comparat judecarea lui Năstase cu procesele în care fuseseră condamnaţi ei. Nu ar fi crezut nici o secundă că un admirator al lui Che şi al regimului chinez vorbeşte despre decomunizare altfel decât pentru a manipula. Mai cu seamă, ei nu ar fi conceput decomunizarea ca pe o complexă noţiune teoretică, ci ca pe o serie de măsuri practice simple care să cuprindă judecarea criminalilor, lustraţia, restabilirea adevărului istoric şi cinstirea victimelor.

Ei erau oameni care credeau că adevărul moral poate fi cunoscut şi nu ar fi avut dubii asupra aspectelor morale ale întregii discuţii. Nu ar fi avut vreo dificultate să vadă că Vişinescu şi Iliescu nu sunt altceva decât nişte fraţi gemeni, născuţi din mama Moscova, şi că fii lor spirituali, cu parcursul lor public de până acum, nu au autoritatea morală să se pronunţe asupra decomunizării şi că sunt cât se poate de deplasaţi dacă se arată şocaţi de Vişinescu, care este numai un pion dintr-un sistem de care şi ei sunt legaţi prin nenumărate fire intelectuale, politice, economice şi penale.

Vorbind de lipsa de autoritate morală în acest context, cred că de ea suferă nu doar politicienii care descind din vechile structuri şi intelectualii care îi slujesc, ci şi toţi aceia care nu sunt în stare să aibă o atitudine corentă, deci respectuoasă, faţă de eroi, şi îi tratează, după convenienţă, ca pe nişte schilozi, sau conţi de Monte Cristo, sau asistaţi care ne costă prea mult, sau o lume pierdută, sau, pur şi simplu, îi ignoră complet, pentru a putea porcăi România la modul general, pentru că e „altfel”. M-am obişnuit cu văicărelile şi ifosele lor şi nu cred că vor fi capabili să vadă mai departe, atâta vreme cât vor considera că adevărul moral este ceva inutil de formulat, strict subiectiv, neştiinţific şi valabil doar ca opţiune personală.

Victor Rădulescu Pogoneanu

Ar mai fi de notat încă un aspect alunecos în campania pe tema Vişinescu, şi anume insistenţa cu care ni se spune că el făcuse parte, se pare, din plutonul care l-a executat pe Ion Antonescu. Informaţia nu schimbă nimic esenţial din ceea se ştie deja despre Antonescu sau despre Vişinescu, însă tinde să îl apropie pe Antonescu de cei întemniţaţi după 1956 la Râmnicul Sărat. Ori această alăturare ar fi încă o mare minciună, pentru că majoritatea deţinuţilor de acolo aprobaseră fără ezitare poziţia lui Iuliu Maniu faţă de Antonescu. Unii fuseseră colaboratori direcţi ai lui Maniu – Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Corneliu Coposu – alţii sprijinitori fideli ai politicii sale: Radu Niculescu Buzeşti, Victor Anca, Ioan Bărbuş, Ioan Ovidiu Borcea, Jenică Arnăutu, Gheorghe Jienescu (care a cerut la Râmnicul Sărat să fie primit în PNŢ), Emil Boşca Mălin, Ion Puiu şi Cornel Vleţianu. Augustin Vişa chiar fusese arestat de regimul Antonescu pentru spionaj în favoarea Londrei. Camil Demetrescu şi Victor Rădulescu Pogoneanu, care nu erau membri PNŢ, avuseseră un rol esenţial la 23 august 1944.

După cum bine observa Vladimir Tismăneanu – singurul care s-a gândit la victime – în plină campanie pe tema Vişinescu este dispreţuită Legea privind comemorarea victimelor fascismului şi comunismului! E greu de găsit o dovadă mai clară de ipocrizie. (Poate unii cred că dă bine la Bruxelles să uiţi, ca Viviane Reding, că Pactul Riebentropp-Molotov a avut consecinţe cât se poate de tragice şi pentru România.) Nu este, deci, deloc surprinzător că, şi anul acesta, 23 august 1944 a fost tratat în mod mincinos sau superficial. Nu mă aştept ca ticăloşii şi fripturiştii care uită de milioane de victime, să reţină cine erau şi ce au făcut câţiva eroi. Din fericire, nu are nimeni nevoie de recunoaşterea lor. Chiar dacă sunt stridenţi şi, aparent, stăpânesc momentul, oricum, nu ei sunt cei care scriu istoria.”

http://inliniedreapta.net/inca-un-23-august-sub-semnul-manipularii/

Aleksandr Soljeniţîn–Zekul paradigmatic

Au trecut cinci ani ani de la incetarea din viata a marelui romancier, disident si ganditor rus Aleksandr Soljeniţîn. Au trecut 45 de ani de la demonstratia din 25 august 1968 din Piata Rosie, acel moment eroic in care sapte oameni au avut curajul sa sfideze ordinea totalitara si sa condamne, in numele adevarului si onoarei, invazia Cehoslovaciei. Au trecut peste doua decenii de la naruirea imperiului ideocratic ca s-a numit URSS. Cum scria Boris Souvarine, cele patru litere din numele oficial statului intemeiat de Lenin in 1917 indicau patru minciuni: nu era nici uniune, republicile nu erau republici, ele nu erau sovietice (in sensul consiliilor, deci al democratiei directe) si nici socialiste (in sensul promovarii nedemagogice a unei egalitati sociale veritabile). Ceea ce s-a numit efectul Soljeniţîn a schimbat radical perceptia comunismului in Occident si a contribuit la delegitimarea ireversibila a totalitarismului. Mitul sovietic a primit o lovitura mortala. “Umanismul” comunist s-a dovedit similar celui nazist. “Constiinta” bolsevica nu era esential diferita de aceea fascista.

Nimeni nu a deconspirat mai convingator decat Soljenitin natura fundamental duplicitara, falsitatea absoluta a sistemului bolsevic. Indemnul lui Soljenitin de a trai in adevar, reluat de Jan Patocka si Vaclav Havel, a fost acompaniat de straduinta sa de a lumina resorturile teroriste ale comunismului, substanta sa iremediabil si ireductibil barbara. Era, cum a scris candva Bernard-Henri Levy, o “barbarie cu chip uman”, deci una care se pretindea umanista. Ceea ce, departe de a fi fost o circumstanta atenuanta, era de fapt una agravanta.

Gratie lui Aleksandr Isaieivici Soljeniţîn cuvintul Gulag a intrat in vocabularul curent ca sinonim cu universul concentrationar comunist. Monica Lovinescu scria odata ca daca ar veni un nou potop si ar trebui alese trei carti care sa exprime catastrofa totalitara, acestea ar fi “Arhipelagul Gulag” de Soljeniţîn, “1984” de Orwell si “Zero si infinitul” de Koestler. Intr-adevar, Soljeniţîn a fost martorul suprem dintr-un veac al sirmei ghimpate, al terorii genocidare, al infamiei si cruzimii duse la paroxism. In consens cu Vasili Grossman, a fost cel care a explicat ca totalitarismul (comunist si nazist) ar fi fost imposibil fara monstruosul ingredient ideologic: “Thanks to ideology, the twentieth century was fated to experience evildoing on a scale calculated in the millions. This cannot be denied or passed over or suppressed. How, then, do we dare insist that evildoers do not exist? And who was it that destroyed these millions? Without evildoers there would have been no Archipelago.”

Datorita lui Soljeniţîn, omenirea  a aflat ce a insemnat supravietuirea in lagarele staliniste. Cu un curaj extraordinar, el a tinut piept imensului aparat politenesc al statului totalitar comunist. Cind nu au mai stiut cum sa-l amuteasca, cind campaniile defaimatoare nu mai serveau la nimic, Brejnev, Suslov si Andropov l-au expulzat. Din exil, Soljenitin a continuat sa lupte impotriva minciunii, scriind cu o mistuitoare pasiune si adaugind mii si mii de pagini epopeii istorice a unei Rusii martirizate. A fost una din marile constiinte ale veacului douazeci.

A fost in egala masura un titan al literaturii ruse si mondiale. Recomand aici textele despre Soljeniţîn datorate unor Monica Lovinescu, Max Hayward, Alain Besancon, Claude Lefort, Andre Glucksmann, Robert Conquest, Pierre Daix, Leo Labedz, Richard Pipes, Norman Podhoretz,  Leonard Shapiro, Efim Etkind, Michael Scammell (biograful sau si al lui lui Arthur Koestler), Daniel Mahoney. Premiul Nobel, dezonorat prin decernarea sa unui Mihail Solohov, apologet al stalinismului, a fost reabilitat in momentul cind i s-a acordat lui Soljenitin. Mai tirziu, intr-o discutie cu Susan Sontag, Iosif Brodsky, el insusi laureat al premiului, insista ca tot ce scrisese Soljeniţîn despre crimele comuniste era adevarat. Cartile sale, intre care “Primul cerc”, “Pavilionul cancerosilor”, “Roata rosie” (romanul monumental despre razboi si revolutie), “Vitelul si stejarul”, “Arhipelagul Gulag” fac parte dintr-un tezaur nemuritor al adevarului si demnitatii. Soljeniţîn insa nu a fost doar creatorul unui complex univers estetic, asemeni, sa spunem lui Boris Pasternak, ci si cel care, impreuna cu Varlam Salamov,  a adus tema lagarelor in prim-plan, a demonstrat ca utopia bolsevica era inseparabila de distrugerea individului, de malaxarea constiintelor si de distrugerea valorilor umaniste.

Filosof al actiunii disidente, Soljeniţîn a acuzat comunismul ca este o dictatura a minciunii. Pentru el, ca si pentru Anna Ahmatova, Nikolai Berdiaiev ori Lev Sestov, comunismul era inainte de toate o expresie a unui ateism neo-barbar. In 1967, adresindu-se Uniunii Scriitorilor din URSS, la un ceas cand opera sa era ponegrita si interzisa, Soljeniţîn cerea intelectualilor sa refuze minciuna si sa traiasca in adevar. Prea putini au fost cei care l-au sustinut la Moscova, dar cuvintele sale au avut un ecou imediat la Praga unde scriitorii cehoslovaci (Vaclav Havel, Ludvik Vaculik, Pavel Kohout) si-au exprimat solidaritatea cu marele romancier rus. Conceptul disident al libertatii isi afla originea in verticalitatea nedezmintita a lui Aleksandr Soljeniţîn. Nu este necesar sa fii de acord cu toate pozitiile sale—profetismul il putea duce uneori in directia unui nationalism rus de orientare autoritara. Important este sa i se recunoasca umanismul profund si devotamentul inoxidabil pentru cinste si justitie morala. Oricine va urmari dialogurile cu Soljeniţîn din superbul film de Aleksandr Sokurov va intelege despre ce vorbesc. Descinzand din Dostoievski si Soloviov, reflectiile lui Soljeniţîn despre viata, moarte, istorie, destin, Occident si Orient, individ si divinitate, sunt inrudite cu cele ale maestrului lui Sokurov, Andrei Tarkovski.

Trebuie amintit aici momentul 1963 cind, cu aprobarea lui Nikita Hrusciov, revista “Novii Mir”condusa de Aleksandr Tvardovski,  a publicat nuvela “O zi din viata lui Ivan Denisovici”. A fost o clipa eliberatoare, o rascruce in istoria spirituala a Europei de Est. Pentru prima data, intr-o publicatie oficiala sovietica, se scria negru pe alb, cu deplina sinceritate, despre experienta lagarelor staliniste. Se recunostea, in fine, ca sistemul era bazat pe teroare, spaima si violenta. Eroul nuvelei, de fapt un mini-roman, nu mai era un bolsevic prigonit de alti bolsevici, ci un om normal, fara pasiuni ideologice, o fiinta ca oricare alta, o victima precum atatea altele dintre milioanele deportate in ceata inghetata a Gulagului, cel descris de Monica Lovinescu drept zekul paradigmatic.

La vremea respectiva, cu exceptia Albaniei, Romania a fost singura tara din Europa de Est unde nu s-a publicat in traducere nuvela lui Soljeniţîn. A vegheat Leonte Rautu ca acest lucru sa nu se petreaca, desi a existat o propunere de publicare in revista “Secolul XX”. Nu tin minte daca profesorul Ion ianosi, pe atunci instructor al Sectiei Cultura a CC al PMR, deci unul din subordonatii lui Rautu, excelent vorbitor de rusa, cititor asiduu al revistelor sovietice, explica in memoriile sale de ce si cum s-a ajuns la decizia de a nu publica nuvela lui Soljeniţîn. Iata o palpitanta tema de istorie politica si intelectuala. Stiau instructorii de la Sectie ce bomba reprezenta “Ivan Denisovici”. Cei care continua sa exalte “autonomismul” unor Dej (la sfirsitul vietii) ori al unui Ceausescu ar face bine sa-si aminteasca acest episod.

“Ivan Denisovici” a schimbat busola literaturii din statele comuniste, a introdus o noua matrice morala, a fost fundamentul est-eticii (a se citi scrierile Monicai Lovinescu). Intreaga tabla de valori oficiala era sfidata de aceasta invitatie la adevarNici presa de stanga din Vest nu a ramas neaflectata. Pierre Daix, ginerele lui Artur London, unul din cei trei supravietuitori ai procesului Slansky, candva un stalinist feroce, a prefatat editia franceza a cartii. Revista condusa de Daix si Louis Aragon, “Les Lettres Françaises”, a devenit o voce a solidaritatii cu disidentii din Est. Ironia era maxima, tinand cont ca in 1949, revista fusese megafonul abjectei propagande staliniste in incercarea de compromitere a fostului diplomat sovietic Viktor Kravcenko, ramas in Occident, care denuntase intr-o carte faimoasa Gulagul.

Pentru ca nu a ingenuncheat, pentru ca a crezut in primatul spiritului,  Soljeniţîn a invins un sistem care s-a visat etern. Cum a scris cindva George Kennan, nu exista alt scriitor care sa fi facut atit de mult precum Soljeniţîn  pentru demascarea despotismului totalitar. A fost supremul martor al acuzarii.

Versiune largita a textului aparut pe portalul LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2013/08/28/aleksandr-soljenitin-supremul-martor/

Despre semnificatia demonstratiei celor sapte din Piata Rosie, acum 45 de ani, ca moment fondator al miscarii pentru drepturile omului in URSS, recomand informatul si inspiratul articol al lui Marius Stan aparut pe acelasi portal:

http://www.lapunkt.ro/2013/08/28/cei-7-magnifici-inceputurile-disidentei-in-urss/

Veselia pesimismului: Un mesaj pentru Dan Andronic

Dragă Dan,

Te rog să primeşti expresia deplinei şi caldei mele compasiuni. Poate nu vei  crede, nu ştiu dacă ţi-a spus vreodată, dar l-am cunoscut pe tatăl tău în  juneţea mea (şi a lui, deşi ne despărţeau mai bine de zece ani), am fost chiar  câteva luni apropiaţi. Era bun prieten cu Nelu Tătaru, colegi la arhitectură.  Cred că suntem prin 1964-65. Nelu era căsătorit cu Elena Moisescu, fiica unul  demnitar ilegalist (Anton Moisescu). Familia Moisescu locuia la capătul  dinspre Dorobanţi al străzii Grigore Mora, în fosta casă a principesei Ileana.  Noi, tot pe Grigore Mora, la numărul 22.

Adrian s-a împrietenit cu sora mea, Rodica (fosta colegă de clasa a  Elenei), mă lua cu el pe la meciuri. Aveam 13-14 ani. I se spunea, dacă nu mă  înşeală memoria, “Lampa”. Îmi dăruise şi câteva caricaturi. Nu ne-am revăzut  după 1965, dar i-am păstrat o foarte frumoasă amintire. Nu e nevoie să adaug cât  de mult admir desenele sale.
Înţeleg că a fost prieten cu Ticu Burcă.  Evident, tatăl tău nu venea din cosmosul rarefiat al nomenclaturii din Primăverii. Dar nu trebuie uitat că acesta nu era închis etanş, că se stabileau  prietenii dincolo de “originea socială”. Tudi Ştefănescu, nepotul lui Henri  Coandă a fost bun prieten cu Alexei Florescu, fiul lui Mihail Florescu,  ilegalist faimos, ani de zile ministru şi membru al CC.

Adrian şi Ticu au  fost colegi la Arhitectură între 1960 şi 1965. Ticu s-a născut, ca şi sora mea  Vichi, în evacuare, în toamna lui 1941, în URSS. Au fost colegi de clasa la  şcoala rusă (ulterior Petru Groza, azi Tudor Vianu). În “Lumea secretă a  nomenclaturii” e o poză din Franţa, într-un lagăr de refugiaţi politici, imediat  după plecarea Brigăzilor din Spania, cu mama mea, Galea Burcă (mama lui Ticu) şi  o prietenă comună, Sanda Sauvard. Mama şi Galea au fost foarte apropiate. Din  ce-am auzit, ca elev şi ca student, Ticu era băşcălios şi foc de inteligent.  Sora sa, tot Vichi, a fost căsătorită cu Kuki Borislavschi. Acesta a divorţat de ea,  s-a căsătorit cu Carmen Roman, sora lui Petre.

Ticu, de fapt Constantin, a fost numit  astfel în memoria unchiului său mort în Spania, luptător în Brigăzile  Internaţionale. Tatăl sau, Mihai Burcă, a avut funcţii importante, general, mai  întâi la interne, apoi la MAN. A fost în Divizia “Tudor  Vladimirescu”. Din grupul lor, din câte îmi amintesc, încercând să  străpung această pâclă a memoriei, făcea parte Cheche Doicescu, fratele lui  Patzi (Andrei), istoricul de artă plecat în Franţa. Erau fiii lui Octav  Doicescu. Prietenul meu, Zaza (Radu) Ioanid, era văr cu ei, locuiau în aceeaşi  casă, azi a lui Dinu Patriciu, chiar vizavi , pe Herăstrău, de familia Burcă.  Intrarea era pe bulevardul Kalinin, azi Mircea Eliade. Cred că făcea parte din  grup şi Bebe Ignat, tot arhitect, fiul lui Nestor Ignat, important jurnalist  comunist, şi al actriţei Ana Barcan.

N-am făcut decât să sustrag uitării  câteva secvenţe dintr-un timp care începea să fie unul al speranţelor şi care,  din păcate, cum probabil că Adrian ţi-a spus-o, a durat absurd de puţin. Îmi  scrie pentru tine sora mea Rodica: “Un om generos, altruist, extrem de  credincios prietenilor, un suflet de aur, cu veselia pesimismului…”  Într-adevăr, Dan, mulţi au talent, dar el avea şi ceva în plus: era bun, loial  şi foarte uman. Să se odihnească în pace!

Citiţi mai mult: Veselia pesimismului. Vladimir Tismăneanu, despre Adrian Andronic – Opinii EVZ > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/veselia-pesimismului-un-mesaj-pentru-dan-andronic-1054496.html#ixzz2dBtF4FVf EVZ.ro

Un atlet al insultei: Crin Antonescu si tomberoanele spatiului public

Crin Antonescu este un atlet al insultei. Ii urmaresc performantele retorice cu o infinita stupoare. Omul se afla intr-o permanenta intrecere cu sine insusi pentru a atinge paroxismul deficitului de civilitate. Nu trece o zi de la bunul Dumnezeu fara ca liderul PNl sa nu ofere o noua ilustrare a intunecarii facultatilor sale critice si a propensiunii irezistibile pentru tomberoanele spatiului public. Nu discut acum afinitatile sale pentru personaje cu nume si comportamente ce amintesc de groapa lui Ouatu. In viata politica romaneasca, Crin Antonescu semnifica trei lucruri: lipsa de responsabilitate, lipsa de pudoare si lipsa de masura. Cel care se crede prezidentiabil a devenit tot mai nefrecventabil.

 

 

Reiau mai jos articolul publicat pe “Contributors”, in octombrie 2011. Constat cu tristete ca nimic nu s-a schimbat in puseurile agresive ale lui Crin Antonescu la adresa celor care cuteaza sa-i spuna adevarul, anume ca el, Crinus Imperator, est gol. Armele sale favorite sunt calomnia, sudalma si amenintarea. Locvace si pompos, bombastic si martial, arogant si inconsistent, narcisist si insolent, demagog si indolent, Crin Antonescu este, cum am mai scris, cel mai ridicol personaj din politica romaneasca a ultimelor doua decenii.

“Credeam ca nimic nu ma poate soca atunci cand vine vorba de Crin Antonescu, acest Rica Venturiano care se joaca de-a Vlad Tepes (vorba lui Andrei Plesu), cel pe care il numeam un Zelig al politicii romanesti, ratacit in panglici, masti, cortine si serpentine demagogice si atras parca magnetic de mocirla insultei sordide, de ceea ce G. Calinescu numea “pestilentiul Danubiului ilfovean”. Ei bine, recunosc ca badarania la adresa Rodicai Culcer a reusit sa ma uluiasca. Dar de ce ma mir? Dupa mojiciile la adresa Adrianei Saftoiu, dupa ce a iesit in fata, “pe sticla”, in decembrie 2009 vorbind despre “Basescu boschetar, Tismaneanu dement”, dupa tot ce-a proferat la adresa unor Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Horia Patapievici, Mircea Mihaies si Mircea Cartarescu, Crin Antonescu are toate sansele sa castige titlul de campion national al grobianismului. Lipsa de politete elementara in acest caz tine de un patologic deficit al bunului simt. Personajul, cu a sa agresivă incontinenţă verbală, imi aminteste in chip nelinistitor de acea parabola-eseu a lui Marin Preda din volumul “Imposibila intoarcere” despre “neobosita inventivitate a tipului infect”. Se pregateste sub ochii nostri “revolutia lipsei de bun simt”?

Una este ca asemenea explozii de ura si dispret (“pensionara nesimitita”, “jurnalisti ratati”) sa vina de la vreun individ periferic, indragostit de limbajul pegrei, cu totul altceva cand ele definesc comportamentul unuia dintre liderii USL, formatiune care aspira sa ajunga la guvernare in Romania. Pentru Crin Antonescu, jurnalistii de succes, neratati, sunt probabil Mircea Badea, Mihai Gadea, Victor Ciutacu, Nistorescu, Bogdan Chireac si altii din acelasi perimetru malodorant al flitului, calomniei si macularii. Nu-i simpatizezi pe Rodica Culcer, pe Ioana Lupea, pe Mircea Marian, pe Ramona Avaramescu? Nu e nicio problema, dar exista alte modalitati de a te exprima in afara badaraniei sistematice si insolente. Recursul la injurie este proba celor doua atribute pe care le consider esentiale in actiunile publice (pe cele private nu le cunosc) ale lui Crin Antonescu: vacuitatea si fatuitatea. Omul nu are de fapt nimic de spus, iar cand incearca sa spuna ceva o face cu o ingamfare jalnica.

Dar tinta reala a lui Crin Antonescu este TVR. Ani de zile aceasta institutie, pastorita de Alexandru Sassu (de ce oare nu scrie nimeni desprer acest personaj?), a interzis practic accesul celor care erau banuiti de afinitati cu programul politic al lui Traian Basescu. Pot depune marturie in acest sens. Nu am fost invitat la nicio emisiune a TVR din decembrie 2006 pana in 2009 (am fost prezent, prin telefon, in doua sau trei emisiuni ale “Realitatii”, pe teme istorice). Nu este vorba de mine, eu traiesc in Statele Unite, imi vad de treburile mele aici, ci de atatea figuri importante ale gandirii si analizei politice romanesti care s-au aflat practic pe lista neagra a fostei conduceri a TVR. Ani de zile, Rodica Culcer a fost privata de dreptul de aparitie pe post. Crin Antonescu regreta ca aceasta unilateralizare (ori mai exact spus colonizare) partizana s-a incheiat, ca pot apare in emisiunile TVR deopotriva prieteni si adversari ai sefului statului, ai PDL, ai USL etc, cata vreme se mentin regulile unei indispensabile, obligatorii si normale civilitati.

In plus, ca lider de partid, ca fost si posibil viitor candidat pentru cea mai inalta functie din stat, ar fi dezirabil, indraznesc sa cred, ca dl Antonescu sa se dedice clarificarilor doctrinare, analizei politicilor publice, consolidarii relatiilor internationale ale tarii, inclusiv prin vizite in importante capitale. Ar fi interesant de stiut cum vede domnia sa traditionalele optiuni de centru-dreapta ale PNL in conditiile fraternizarii pana la contopire, deci confundare, cu formatiunea dominata de veteranul marxist Ion Iliescu, prin locvacele, impetuosul si imaturul guevarist local Victor Ponta.

Update: La conferinta de presa de azi (luni 31 octombrie), Crin Antonescu nu si-a cerut scuze, a perseverat in ignominie. S-a referit si la mine, numindu-ma un “client al actualei puteri”. A facut o afirmatie absolut falsa pentru care cred ca ar merita sa-l dau in judecata daca nu face cuvenitele precizari. Niciuna, dar absolut niciuna din cartile mele aparute in engleza nu a fost subventionata de ICR ori de vreo alta institutie romaneasca. Preiau mai jos din relatarea aparuta pe site-ul EvZ:

“Antonescu a mutat registrul criticilor în afara presei, acuzându-l pe istoricul Vladimir Tismăneanu că este un client al actualei puteri.”

“Despre capitolul banilor daţi cu dărnicie de Traian Băsescu şi echipa lui politică prin ICR, prin editările subvenţionate unor opere mai mult mai puţin nemuritoare, prin toate formele în care propagandiştii sunt plătiţi, discutăm cu altă ocazie”, a conchis liberalul.”

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/crin-antonescu-si-atractia-grobianismului/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/un-atlet-al-insultei-crin-antonescu-si-tomberoanele-spatiului-public/

Mici adevaruri factuale: Regele Mihai si optiunile Romaniei in 1944

Un editorial recent m-a pus pe ganduri. Departe de mine dorinta de a impune cuiva propriile mele pozitii, valori si analize. Dar, la fel cum alti editorialisti isi publica parerile, imi permit si eu sa fac acelasi lucru, cu deplin respect si fara intentia de a discredita pe cineva. Dl Florian Bichir are opiniile sale, evident diferite de ale mele. Scriu la EvZ incepand din toamna anului 2006. Nu cred ca a fost saptamana in care sa nu am un articol la “Senatul EvZ”, plus alte interventii. Scriu acolo si atatia altii, cu unii sunt de acord, cu altii nu. Nu sunt catusi de putin de acord cu viziunile amintite de dl Bichir pe care le-as incadra sub termenul generic “paradigma Buzatu-Scurtu-Stoenescu”. In august 1944, se stia ca sub conducerea lui Ion Antonescu se comisesera monstruoase crime impotriva umanitatii (termenul de Holocaust nu aparuse inca in vocabularul politic si moral international).

Faptul ca istoricii pe care ii invoca dl Bichir nu sunt oripilati de genocidul comis din ordinul dictatorului Antonescu impotriva evreilor si populatiei Roma este regretabil si socant. Exista Institutul “Wiesel” aflat, ca si IICCMER, in subordinea premierului Victor Ponta, care ar trebui sa-si faca auzit glasul, sa contracareze ofensiva propagandistica de sorginte national-securista. La fel, IICCMER ar trebui, cred, sa se opuna eforturilor de a prezenta in culori favorabile Securitatea lui Ceausescu. Nicolschi, Visinescu, Enoiu, Soltutiu si Bistran au fost criminali odiosi, dar tot criminali au fost si servitorii securisti ai lui Ceausescu, asasinii lui Gheorghe Ursu, prigonitorii lui Paul Goma, Ionel Cana, Doina Cornea, Radu Filipescu, Dorin Tudoran, Dan Petrescu si Vasile Paraschiv, ai muncitorilor grevisti din Valea Jiului si de la Brasov.

Ion Antonescu a intemeiat un regim dictatorial cu certe dimensiuni totalitare, a stabilit o alianta nefasta cu Germania nazista, a facut din loialitatea incasabila si neconditionata pentru Hitler stalpul de rezistenta al politicii Romaniei in acei ani.

Faptul ca procesul sau a fost unul regizat de comunisti, ca Ion Antonescu a dovedit verticalitate in comportamentul sau la proces, ca si-a sustinut optiunile fara a recurge le tertipuri penibile, nu poate fi negat. Dar, este clar, chiar daca procesul ar fi avut loc in Franta, Norvegia sau Olanda, sentinta ar fi fost aceeasi.

Nu e nevoie sa revin asupra unui lucru arhi-stiut: dupa 1970, istoricii de partid, de stat si de Securitate, au actionat cu obstinatie pentru reabilitarea (implicita si partial explicita) a lui Ion Antonescu. Au gasit sprijin la Ilie Ceausescu si echipa sa. Conducatorul “vizionar” de dupa 1965 se regasea in mitul Conducatorului “predestinat” din perioada septembrie 1940-august 1944.

Regele Mihai a actionat in spirit autentic patriotic la 23 august 1944. Nu a fost doar decizia sa, a fost sprijinit de liderii partidelor istorice. Dar actiunea a fost a sa, riscul a fost al sau. Nu sunt de acord cu cei care cad in capcana numita de istoricul britanic Timothy Garton Ash determinism retroactiv. Regele Mihai, Iuliu Maniu, Dinu Bratianu, nu stiau atunci cum vor evolua lucrurile. Sigur, stiau ca vor veni sovieticii, dar nu stiau cum vor reactiona aliatii vestici la tentativele Kremlinului de a sateliza Romania si alte state din zona. Nu stiau ce discutase Stalin cu Milovan Djilas si cum vedea tiranul de la Moscova viitorul tarilor ajunse sub controlul Armatei Rosii.

Nici liderii PCdR nu aveau un plan perfect pus la punct. Nu cred ca, de pilda, Lucretiu Patrascanu, delegatul PCdR la negocierile din vara anului 1944, avea idee ca peste trei ani si cateva luni se va instaura o “republica populara”, adica o colonie sovietica. Nu cred ca moscovitii (Ana Pauker si Vasile Luca) aveau o strategie coerenta. “Tactica salamului”, teoretizata de liderul comunist maghiar Matyas Rakosi, s-a dezvoltat “vazand si facand”. Azi stim cum s-au petrecut lucrurile, dar atunci exista o marja de manevra (ori, fara indoiala, parea sa existe).

Articol aparut in editia online a ziarului “Evenimentul Zilei”:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/mici-adevaruri-factuale-regele-mihai-si-optiunile-romaniei-in-1944-1054135.html

Despre rolul lui Ion Antonescu:

http://adriancioflanca.blogspot.com/2013/08/ion-antonescu-inseamna-1941.html

Despre 23 august si memoria victimelor: Va mai amintiti, va pasa, domnule Ponta?

Nu voi scrie aici despre 23 august 1944. Nu voi vorbi despre rege si Antonescu (Ion). Voi scrie, in schimb, cateva randuri despre o lege uitata. Se vorbeste mereu de necesitatea pedepsirii criminalilor. Absolut adevarat. Dar ma intreb cati isi mai amintesc de legea privind comemorarea victimelor. In plina campanie pe tema Visinescu (sper sa dureze si sa duca la rezultate concrete si nu numai in ce-l priveste pe acesta), e pacat ca nu se actioneaza public in spiritul unei legi votata de Parlamentul Romaniei in noiembrie 2011. O lege pe care, am impresia, o ignora atat Guvernul, cat si Parlamentul, desi dl Crin Antonescu, presedintele Senatului, a semnat Declaratia de la Praga. Oare mai tine minte acest lucru? Inteleg, Parlamentul e in vacanta. Dar Guvernul? M-am uitat azi dimineata pe site-ul IICCMER, institutie aflata in subordinea primului ministru.

N-ar fi fost oare normal sa se publice un comunicat, un articol, sa se mentioneze cumva aceasta zi comemorativa? Sa se exprime compasiunea pentru cei care au suferit si solidaritatea cu toate victimele totalitarismelor veacul XX? Ori pentru domnii Andrei Muraru si Dinu Zamfirescu o lege adoptata de un Parlament fara majoritate USL nu mai are valoare de lege? Vreau sa sper ca este doar o scapare, chiar daca una simptomatica. Mai ales ca legea a fost initiata de IICCMER, chiar daca nu in perioada actualei conduceri…

Bine macar ca s-a depus o coroana de flori:

http://www.amosnews.ro/ceremonie-de-depuneri-de-coroane-de-flori-la-monumentul-eroilor-din-al-doilea-razboi-mondial-2013-08

E pacat ca nu se spune ca s-au facut unele lucruri si ca ele trebuie recunoscute. “Presedintele  Traian Basescu a promulgat Legea privind declararea zilei de 23 august drept Ziua Comemorarii Victimelor Fascismului si Comunismului si a zilei de 21 decembrie – Ziua Memoriei Victimelor Comunismului in Romania.” Reiau aici articolul publicat in noiembrie 2011 pe platforma “Hyde Park”. Cred ca se mentine de o urgenta actualitate.

“Iată o veste cu adevărat extraordinară. Ne-am cam obişnuit să deplângem, şi nu fară motiv, întârzierile legate de traducerea în realităţi legislative cu consecinţe palpabile a propunerilor din Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste asumate de Preşedintele ţării în discursul din 18 decembrie 2006.

 Multe lucruri merg greu, exasperant de greu, dar nu totul este blocat. În pofida variilor rezistenţe şi obstacole, Parlamentul României a aprobat propunerea guvernului, iniţiată de IICCMER, a Legii privind zilele comemorative pentru victimele totalitarismelor fascist şi comunist. Declaraţia de la Praga, printre ai cărei primi semnatari a fost Vaclav Havel, a cerut ca ziua de 23 august, când, în 1939, la Moscova, Molotov şi Ribbentrop, reprezentanţii celor doi briganzi totalitari Stalin şi Hitler, au semnat infamul “Pact de neagresiune”, adică de alianţa, să devină ziua comemorativă pe plan european pentru victimele nazismului şi comunismului. Ziua de 21 decembrie reprezintă finalul dictaturii comuniste în chiar Capitala ţării, destrămarea definitivă a unui sistem întemeiat pe minciună, violenţă şi dispreţ pentru lege şi pentru drepturile omului. Graţie acestei legi, calendarul cetăţenilor României se îmbogăţeşte cu două repere menite să ne fortifice moral.

 IICCMER a iniţiat, încă din primavara anului 2010, proiectul de Lege privind declararea zilei de 23 august Ziua Comemorării VictimelorFascismului şi Comunismului şi a zilei de 21 decembrie Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România, care îşi propune să omagieze victimele fascismului şi comunismului, ca regimuri totalitare, în baza declaraţiilor şi recomandărilor unor foruri internaţionale şi, în particular, să omagieze victimele regimului comunist în România, prin asumarea de către statul român a obligaţiei morale de a consacra două zile comemorative: 23 august şi 21 decembrie. Proiectul legislativ a fost adoptat de Parlamentul României, devenind Legea nr. 198 din 7 noiembrie 2011. Această lege asigură coerenţa unei politici de memorie la nivelul statului român, oferindu-se posibilitatea constituirii unei pedagogii destinate să educe tinerele generaţii în spiritul respectului profund faţă de toate victimele regimurilor totalitare.

LEGE Nr. 198 din 7 noiembrie 2011 privind declararea zilei de 23 august Ziua Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului şi a zilei de 21 decembrie Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România

EMITENT: PARLAMENTUL ROMÂNIEI  PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 799 din 11 noiembrie 2011  Parlamentul României adoptă prezenta lege.

ART. 1  (1) Se declară ziua de 23 august Ziua Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului.  (2) Se declară ziua de 21 decembrie Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România.  ART. 2  Parlamentul României, Guvernul României, autorităţile publice centrale şi locale vor organiza activităţi festive pentru marcarea acestor evenimente, în limita alocaţiilor bugetare aprobate.  Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR

ROBERTA ALMA ANASTASE

PREŞEDINTELE SENATULUI

MIRCEA-DAN GEOANĂ

Recomandari:

http://www.lapunkt.ro/2013/08/23/23-august-ziua-comemorarii-victimelor-fascismului-si-comunismului/

De asemenea:

“De aproape o lună, Alexandru Vişinescu se află în centrul dezbaterilor despre torţionari. El nu este însă ultimul torţionar în viaţă. Numeroşi ofiţeri de Securitate şi de Penitenciare, în special cei din anii ’70-’80 trăiesc, fără a fi deranjaţi de presă sau de Parchetul Militar. Câteva exemple: Ion Ficioru, fostul comandant de la Periprava, despre care s-a publicat un articol interesant şi valoros în România liberă, scris de Sidonia Bogdan şi istoricul Mihai Burcea; ultimul şef al Securităţii, Iulian Vlad, care trăieşte şi se bucură liniştit de pensie, asemenea lui Vişinescu până de curând. Şeful Securităţii Capitalei din decembrie 1989, colonelul Gheorghe Goran, locuia acum 2 ani în oraşul Breaza. Acesta din urmă este subiectul articolului de faţă.”

http://www.lapunkt.ro/2013/08/23/ultimul-sef-al-securitatii-bucuresti-colonelul-gheorghe-goran/

O fotografie istorica: Regele Mihai, Regina Ana si nu doar ei

Motto: “Ole, ole, ole, Frontul asta ce mai e? PCR!”

Pe portalul Vetiver, Mirela Roznoveanu publica o poza istorica. Suntem la Washington in 1991, la hotelul Omni Shoreham: Regele Mihai, Regina Ana, Mihai Botez, N. Manolescu, Marian Munteanu, Dorin Tudoran, Mirela, cred ca era si Principesa Margareta (nu apare clar), eu. Se desfasura o conferinta despre democratizare organizata de National Endowment for Democracy, a vorbit, intre altii, Leszek Kolakowski. Trecura anii, Mihai Botez, nu mai este printre noi, cu Marian m-am vazut la Bucuresti in anii recenti, am reluat discutiile de-odinioara, l-am revazut des in acesti ani pe N. Manolescu. A facut parte din Comisia Prezidentiala pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania.

Nu are rost sa spun ce-am facut eu in acesti ani, se cam stie. Convins ca regulile jocului s-au schimbat in decembrie 1989, Mihai a devenit ambasador, mai intai la ONU, apoi la Washington. S-a stins din viata in vara anului 1995. Cred ca era de-acum deziluzionat. Predecesorul sau, Aurel Dragos Munteanu, ramasese in Statele Unite. Mirela a ramas aceeasi intelectuala democrata, animata de un irepresibil spirit anti-totalitar. Familia regala a revenit in tara. Era inca un timp al sperantei, chiar daca in Romania FSN-ul isi cladise hegemonia prin violenta stradala, minciuni nerusinate, calomnii imunde la adresa monarhiei, a disidentilor, a studentilor anticomunisti, a partidelor istorice. Dorin edita revistele “Agora” si “Meridian”. A lucrat apoi in Moldova in sprijinul societatii civile.

Post-comunismul romanesc incepuse sangeros, spasmodic, confuz, demagogic si incert. Vechile structuri ramaneau in functiune, invizibile dar active, camuflate de o retorica democratica manipulativa si duplicitara, Iliescu si Roman isi faceau cucernici cruce, Magureanu spunea ca a desfiintat Securitatea. Corneliu Coposu si Ion Ratiu erau ponegriti in paginile presei feseniste (“Azi”, “Dimineata”), dar si in “Adevarul” lui Dumitru Tinu, precum fusesera stigmatizati Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu Bratianu si Constantin Titel Petrescu in perioada de dupa razboi, cand agentii Moscovei puneau mana pe putere. Sergiu Andon il insulta pe Regele Mihai. Presa independenta, in primul rand “Romania Libera” si revista “22” , se afla sub asediu. Renasterea societatii civile era acompaniata de agresiunile organizate de ceea ce politologul Stephen Kotkin numeste societatea necivila, aparatul comunist reconstituit sub varii infatisari.

Televiziunea ce-si spunea libera, era controlata draconic de omul Frontului, Razvan Theodorescu, urmat de alta figura din aceeasi zona, Paul Everac. De fostul informator al Securitatii, Emanuel Valeriu,  nu are rost sa mai vorbesc. Barbu si Vadim improscau cu noroi tot ce insemna onoare in paginile obscenei reviste ce-si zicea “Romania Mare”. Se construiau marile averi securiste. Luptam impreuna, cei din aceasta poza si atatia altii, pentru adevar, aveam un limbaj moral comun. Aceasta fotografie apartine istoriei necontrafacute a acelor timpuri.

http://vetiver2.wordpress.com/2013/08/21/o-fotografie-din-1991/

Pentru versiunea largita a acestui articol si pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/o-fotografie-istorica-regele-mihai-regina-ana-si-nu-doar-ei/

A Passion for Truth: In Memoriam Jean Bethke Elshtain (1941-2013)

The first thing to be said about Jean Bethke Elshtain is that she embodied paradigmatically the idea of a public intellectual, an engaged spectator, to use Raymond Aron’s famous formulation. For her, the concept of liberty as articulated by the dissidents of Eastern Europe (Sakharov, Havel, but also John Paul II) symbolized an indispensable anchor, a source of hope in our turbulent and dismaying world. Both in her writings (21 books and hundreds of articles) and public interventions, Jean was direct, honest, unabashedly dedicated to defending truth against opportunistic lies and cowardly conformity. She identified herself as a Christian thinker and, at the University of Chicago, held appointments both in political science and in the Divinity School.

I first met her in the spring of 2006, at a dinner organized by our common friend, Martin Palous, former Charter 77 spokesman, philosopher and at that moment the Czech Republic’s ambassador to Washington. My wife, Mary, and I spent hours in one of the most enriching intellectual conversations of our lives. A few days later, I was approached by Robert Boyers, the editor of “Salmagundi,” who invited me to a conference on Jihad, violence, and terrorism. He told me that it was Jean Bethke Elshtain who had recommended me. The proceedings came out as a special issue of the journal.

 

The “Boston Globe” reported on the conference and described my intervention as the most adamant in support of the war. In fact, I was simply voicing there the ideas held by Joan Bethke Elshtain, Vaclav Havel, Andre Glucksmann and many others who saw the value of a just war against a despicable criminal despotism. It was a difficult task taking into account that Christopher Hitchens, who was also listed as a participant, had to cancel his presence at the very last minute. So, there I was, the East European, debating such hyper-controversial issues with famous critics of the war, including Benjamin Barber, Martha Nussbaum, and Peter Singer. “Public intellectuals, much of the time at least, should be party poopers,” Jean Bethke Elshtain declared in 2001. On that occasion, I definitely was one.

For Jean, values and principles mattered, truth was not a malleable, fluid, relative entity, and the dignity of the individual needed to be defended against any attempts to diminish it. A professor of moral and political philosophy at the University of Chicago, Jean delivered major lectures on various campuses, authored influential books on burning political and ethical issues, including the acclaimed “Democracy on Trial.” She was not afraid to defend her views, to offer logical, historical, and ethical arguments for the need to engage in the Iraq war.

A lifelong student of Augustine (a passion she shared with Hannah Arendt), Jean knew that refusal to act against evil inevitably leads to acquiescence and complicity with it:

The fight against German fascism and Japanese militarism put us in the world to stay. With our great power comes an even greater responsibility. One of our ongoing responsibilities is to respond to the cries of the aggrieved. Victims of genocide, for example, have a reasonable expectation that powerful nations devoted to human rights will attempt to stay the hand of the murderers.

For her, September 11 was a not a “bad accident,” but a fundamental change in world affairs. It marked a mutation not only in political strategies, but also in the American way of dealing with the horrors of war:

I come from a small people, Volga Germans, who would have been murdered or exiled had they remained in Russia rather than making the wrenching journey to America. … An image that crowds out many others in my mind is that of tens of thousands fleeing New York City by foot. As I watched and wept, I recalled something I had said many times in my classes on war: “Americans don’t have living memories of what it means to flee a city in flames. Americans have not been horrified by refugees fleeing burning cities.” No more. Now we know.

At the end of his life, the great sociologist Daniel Bell confessed that he was most worried by the loss of historical sense among America’s youth. His was also Jean Bethke Elshtain’s concern. For her, like for Hannah Arendt, Albert Camus, Isaiah Berlin, Leszek Kolakowski, Judith Shklar, and Paul Ricoeur, truth and memory are inseparable. In the preface of her book, “Sovereignty: God, State, and Self,” she wrote:

One of my persistent worries about our own time is that we may be squandering a good bit of rich heritage through processes of organized “forgetting,” a climate of opinion that encourages presentism rather than a historical perspective that reminds us that we are always boats moving against the current, “borne back ceaselessly into the past,” in F. Scott Fitzgerald’s memorable words from The Great Gatsby. This historic recognition should not occasion resentment or dour heaviness; rather, it should instill gratitude. As this book drew to a close, I realized that it was no culminating magnum opus — few books are — but, rather, a contribution to the shared memory of our time and place. And that is enough.

In her endless quest for truth, Jean Bethke Elshtain illustrated in a most inspiring way that quality described by Thomas Mann as the nobility of spirit.

 

Articol publicat in revista electronica FrontPage.mag:

http://frontpagemag.com/2013/vladimir-tismaneanu/a-passion-for-truth-in-memoriam-jean-bethke-elshtain-1941-2013/