Când este miez de noapte în secol: Eternul eretic Panait Istrati (eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

24/02/2015

Motto: “Bunăstarea umanității nu mă interesează decât din clipa in care incetează de a mai fi criminală și devine morală”–Panait Istrati (1929)

Există în veacul XX destine absolut extraordinare. Să ne gândim, de pildă la un Malraux, plecat în anii ’20 spre Asia în căutarea comorilor unor imperii dispărute și a revoluției mondiale. Revenit în Franța, devine campion al antifascismului și romancier de geniu. A luptat in Spania in tabăra republicană, a făcut parte din Rezistența antinazistă, apoi a devenit gaullist, chiar ministru al culturii. Mai aproape de noi, Panait Istrati (1884-1935), alt căutător de adevăruri absolute, un mare naiv, ar spune unii (inclusiv Ilia Ehrenburg, supraviețuitorul de profesie, care chiar l-a privit pe Istrati ca pe un lumpen aventurier), un spirit nobil, ar zice alții, inclusiv noi, autorii acestui eseu.

In viziunea lui Malraux, pe care o impărtășim, Istrati “considera revoluția ca fiind inseparabilă de o voință etică, de o voință de justitie”. Cand a constatat absența acestei dimensiuni, a denunțat dictatura bolșevică drept un stat terorist-polițienesc. Spre deosebire de prietenul sau Nikos Kazantzakis, rămas fidel utopiei leniniste și atras de liderii carismatici totalitari, Istrati și-a recunoscut eroarea despărtindu-se in chip sfașietor de o intreagă familie politică si spirituală. Cartea lui Istrati “Vers l’autre flamme” (octombrie 1929) a fost una primele mari confesiuni despre ceea ce s-a numit zeul care a dat greș. Fapt fascinant, Panait Istrati a fost cel care a scris prefața primei cărți de George Orwell apărută in Franța, la Gallimard, in 1935.

Când a rupt cu stalinismul, aceiași oameni care îl adoraseră până atunci l-au acuzat că este vocea “lumpen proletariatului”, o categorie pe care se cuvine, dacă ești un marxist ortodox, să o disprețuiești fără rezerve. A încetat a mai fi “un Gorki al Balcanilor”, cum l-a numit, primind scrisoarea sa dintr-un spital în care era tratat după o eșuată tentativă de sinucidere, autorul lui “Jean-Christophe”, laureatul premiului Nobel pentru literatură, Romain Rolland.

Cum a ajuns Istrati, acest autodidact de geniu, un premergător poate al lui Eric Hoffer, greco-românul cosmopolit, inamicul mortal al filistinismului burghez, cel care a prefațat prima carte a lui Orwell tradusă în franceză, să rupă cu sovietismul? Cum a văzut el, nostalgicul haiducilor, al cuțitarilor beți, al târfelor cu și fără respect, dar și al tavernelor rău-famate, peregrinul prin Cairo, Istanbul, Marsilia și Constanța, să descopere adevărul despre Rusia lui Stalin înaintea atâtor spirite erudite și scorțoase? Credem că tocmai în această dezrădăcinare totală, în refuzul înregimentărilor mecanice, deprimant de previzibile, se află secretul trezirii lui Panait Istrati, marele prieten al lui Victor Serge și al lui Boris Souvarine. Vom reveni curând asupra personajului Victor Serge, emblematic pentru acea minoritate care nu a capotat moral atunci când era miez de noapte în secol (e titlul marelui său roman, admirat de Susan Sontag și nu doar de ea).

Când scrie, cu oarecare acră condescendență despre Istrati, Ehrenburg plătește tribut poziției oficiale: asemeni unui Gide (doar că acesta după zece ani!), Istrati a denunțat Marea Minciună. O minciună pe care Ilia Grigorievici a servit-o din plin, cel puțin până la moartea lui Stalin. Sigur, după aceea a scris “Dezghețul”, o nuvelă care a dat numele epocii în care se sfârșea marea glaciațiune. Cu toate omisiunile și chiar falsificările, memoriile lui Ehrenburg, “Oameni, ani, viață”, au fost una din cărțile care au schimbat percepții și au reabilitat memoria multor victime, între care Isaac Babel, Marina Țvetaeva și Tițian Tabidze. La fel de important, Ehrenburg a avut curajul, pentru că nu se poate nega că și în anii ’60 tot curaj era, să atace antisemitismul sovietic.

Istrati a greșit de multe ori în viață, inclusiv în momentul în care a acceptat să devină editorialist al ziarului lui Mihail Stelescu, “Cruciada românismului”. Ni-l putem închipui zâmbind amar la gândul că tocmai el, cel care scrisese despre Ștefan Gheorghiu și Cristian Racovski, a ajuns în tabăra xenofobă. Dar nu a devenit niciodată legionar. Nu a fost nici comunist, nici fascist. A fost un spirit liber, a alunecat în direcții pe care, când a mai avut putere, le-a recunoscut ca eronate. În istoria onoarei dintr-un veac fără onoare, numele lui Panait Istrati strălucește diamantin. In felul său, ingenuu, franc si spontan, a fost un inainte-mergător a ceea ce marele kremlinolog Robert Conquest a numit, doar parțial in glumă, the United Front against Bulshit (citat de Christopher Hitchens in “Why Orwell Matters”). Un front mai necesar ca oricând, ne grăbim să adăugam noi…

S-a spus că cele trei volume semnate de Istrati ar fi fost scrise în realitate de Serge și Souvarine. Ne îndoim că autorul “Chirei Chiralina” avea nevoie de o asemenea tutelă. Cei doi l-au ajutat, negreșit, în documentare și în structurarea reflecțiilor sale. Dar erau ale sale. Indignarea sa în raport cu ignominiile birocratice din Rusia Sovietică era genuină, nu avea nevoie de imbold exterior. Istrati nu era nici troțkist, nici anarhist. A detestat stalinismul. Era un indrăgostit de libertate, se ferea de orice corset ideologic.

Ar fi interesant să-l comparăm pe Istrati cu Alexandru Sahia, autorul reportajului apologetic “URSS azi”. Sahia era și el, probabil, un om cinstit, dar un exaltat, un fanatic. A justificat nejusticabilul. A murit tânăr, tot de tuberculoză, ca și Istrati. Nu știm dacă cei doi se vor fi întâlnit. Dar un dialog între Sahia și Istrati despre utopia bolșevică ar fi fost egalul unei piese de Tom Stoppard. Au fost amândoi îndrăgostiți de revoluție, s-au hrănit cu mituri. Doar că Istrati a știut să vadă, înaintea lui Koestler și a lui Orwell, schizofrenia sistemului, câtă vreme Sahia a participat la perpetuarea și consolidarea unor funeste himere. Pentru Panait Istrati, chiar dacă regimul bolșevic și-ar atinge scopurile codificate in primul cincinal stalinist, “tot ar trebui să răspundă pentru oasele pe care le-a zdrobit in a sa mașină de fabricat fericirea”.

http://www.amazon.fr/Orwell-enrag%C3%A9e-Istrati-langlais-Raimbault/dp/B0017VI2TM

http://www.gallimard.fr/Catalogue/GALLIMARD/Folio/Folio-essais/Vers-l-autre-flamme

http://www.amazon.com/Why-Orwell-Matters-Christopher-Hitchens/dp/0465030505


Hannah Arendt și Karl Jaspers: Despre sublima frumusețe a prieteniei (Un articol de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

20/02/2015

Pentru Gabriel Liiceanu și H.-R. Patapievici, in memoria Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca

Hannah Arendt a fost studenta marelui filosof existențialist Karl Jaspers, după ce îl avusese ca prim mentor pe Martin Heidegger. S-a întemeiat nu doar o relație discipol-profesor, ci și una de adâncă, sublimă prietenie intelectuală. Volumul corespondenței dintre cei doi se întinde pe o perioadă de peste patru decenii, între 1926 și 1969, anul stingerii din viață a lui Jaspers. Apărut în traducere americană la editura Harcourt Brace Jovanovich în 1992, editat de Lotte Kohler și Hans Saner, cartea este un tezaur intelectual și moral, o invitație la reflecții despre marile probleme care au frământat omenirea într-un secol dominat de proiecte revoluționare de o distructivitate fără egal și fără precedent.

Nu vom intra aici în detalii, sperăm că volumul va fi tradus în românește, mai ales că anul acesta se împlinesc patruzeci de ani de la trecerea Hannei Arendt în lumea celor drepți. Să spunem doar că găsim în carte discuții fascinante despre problema culpabilității germane (o temă despre care Jaspers a scris o carte esențială), despre totalitarism, despre Marx și marxism, dar, mai presus de orice, principii călăuzitoare pentru a trăi ceea ce se cheamă o viață decentă printre ruinele civilizației distruse de totalitarisme. Pe 29 ianuarie 1946, Hannah îi scrie lui Jaspers: “Sunt mai mult decat oricând convinsă că o existență umană decentă nu este posibilă astăzi decât la marginea societății, acolo unde te întâlnești cu riscul foametei ori al lapidării mortale. În asemenea circumstanțe, simțul umorului este de mare folos”.

Pe 19 februarie 1953, Hannah Arendt îi scrie celui căruia i se adresează constant cu cuvintele “Lieber Verehtester” pe tema care a contat decisiv în propria ei definire a ceea ce înseamnă identitate, loialitate și apartenența la prietenia admirativă: “Vreau să vă mulțumesc pentru cei șaptezeci de ani ai vieții Dumneavoastră, care sunt un motiv suficient de gratitudine. Vreau să vă mulțumesc pentru anii timpurii de la Heidelberg când mi-ați fost profesor, unicul pe care am fost vreodată capabilă să-l recunosc ca atare; dar și pentru fericirea și ușurarea pe care le-am descoperit văzând că cineva poate fi educat întru libertate. Din acel moment nu am uitat că lumea și Germania, indiferent de ceea ce pot fi ele pe lângă acest lucru, sunt lumea în care trăiți Dumneavoastră și patria care v-a dat naștere”.

Peste ani, la insistențele lui Jaspers, Hannah Arendt va accepta să-l tutuiască, dar va refuza până la sfârșit să i se adreseze pe nume, să-i spună Karl. În aceeași scrisoare sunt cuvinte direct legate de atașamentul de-o viață, definitiv și irevocabil, al Hannei Arendt pentru limba germană și pentru cultura umanistă reprezentată de filosofia germană: “…cred că va pot făgădui că nu voi înceta să fiu germană în sensul pe care îl conferiți Dumneavoastră cuvântului; altfel spus, nu voi nega nimic, nu voi nega Germania Dumneavoastră și a lui Heinrich (Blücher, soțul Hannei Arendt, nota noastră), nici tradiția în care am crescut și limba în care gândesc și în care au fost scrise poemele pe care le iubesc cel mai tare. Nu voi pretinde în chip fals că am un trecut evreiesc ori american”. Credem că acest mesaj al gânditoarei către cel pe care l-a prețuit la maximum luminează semnificațiile scrisorii ei din 1963 către Gershom Scholem care a dus la întreruperea prieteniei cu marele specialist în mistica iudaică.

Tot lui Jaspers i se confesează Hannah Arendt în timpul controversei (ne exprimăm eufemistic) care a urmat publicării volumului “Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalității Răului”: “Fără să-mi dau seama, am săpat într-o parte a trecutului evreiesc care este departe de a se fi încheiat: foști membri ai Consiliilor Evreiești ocupă poziții înalte în guverne pretutindeni, dar în special în Israel… Campania de calomnii la adresa mea continuă cu mare intensitate. Organizată la cel mai josnic nivel, ea afirmă că aș fi spus exact opusul a ceea ce-am scris de fapt… Dacă aș fi știut că se întâmplă astfel, aș fi făcut probabil exact ceea ce-am făcut” (scrisoare expediată din New York pe 20 iulie 1963).

Răspunsul lui Jaspers, trimis de la Basel pe 25 iulie 1953, este o lecție de onoare și inteligență morală, baza de granit a unei prietenii autentice: “Ai pătruns fără să te aștepți într-o ambuscadă, iar inamicul conduce o campanie înjositoare împotriva ta. Încep să fiu eu însumi îngrijorat. Întrucât ai atins o rană deschisă pentru mulți oameni și ai arătat că viețile lor sunt ghidate de o minciună, ei te urăsc. Mi s-a întâmplat odată să prind un hoț în plină acțiune și încă mai simt privirea sa: nu am mai trăit nicicând o asemenea înfiorătoare experiență a urii. Ceea ce-ai comunicat tu era, deși ascuns în cărți, un lucru în mare parte cunoscut. Puterea ta ca scriitoare–asemeni celei a lui Lessing– l-a făcut să fie mult mai larg știut acum. Adevărul este ucis prin bătaie, cum a spus Kierkegaard despre Socrate și Iisus”.

Volumul se încheie prin cuvântarea Hannei Arendt la serviciul memorial public pentru Karl Jaspers, ținută la Universitatea din Basel, pe 4 martie 1969: “Așa cum vorbea el, n-a mai vorbit nimeni și probabil că nu va mai vorbi într-un viitor previzibil. Acest lucru arată ce-am pierdut, dar nu este totuși chestiunea cea mai importantă. Pentru că, în ultimă instanță, Goethe avea dreptate: ‘Pământul îi va aduce din nou printre noi, așa cum i-a adus din timpuri imemoriale’. Lucrul cel mai important este ca aceia care îi aud și îi înțeleg limbajul să nu devină mai puțini”.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/hannah-arendt-%c8%99i-karl-jaspers-despre-sublima-frumuse%c8%9be-a-prieteniei-un-articol-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/


Democrație și totalitarism

17/02/2015

În lumea ideilor există interferențe, tropisme, magnetisme, eredități adeseori greu de perceput, genealogii și afinități misterioase, chiar inavuabile. Așa stau lucrurile și cu concepte precum democrație, autoritarism, totalitarism. Prima carte care m-a marcat în legătură cu tema democrație și totalitarism a fost cea intitulată exact asfel, scrisă de marele sociolog și politolog Raymond Aron. Aveam 20 de ani când am citit-o. Am împrumutat-o, din câte țin minte, de la Biblioteca Franceză de pe Bulevardul Dacia. Este vorba de o abordare liberală, Aron a fost un admirator al lui Tocqueville și a scris pagini nepieritoare despre marxism ca religie politică. A studiat în Germania în anii ascensiunii nazismului și a putut constata pe viu relația dintre ideologie și teroare care, în viziunea sa, dar și în aceea a Hannei Arendt, se află în inima proiectului totalitar.

Totalitarismul nu este neapărat opusul democrației, folosește instrumentele democratice spre a-și lărgi baza de masă, dar în mod cert este antiteza valorilor liberale, a pluralismului. Tocmai de acea a putut formula filosoful politic Jacob L. Talmon conceptul de democrație totalitară, deci o dictatură întemeiată pe entuziasm de masă. L-am aplicat în primăvara anului 1990, într-un eseu apărut în “România Literară”, spre a explica atracția exercitată de ideologia și practicile FSN-ului asupra a milioane de oameni. Evident că este vorba de o democrație mistificată și desfigurată, deci nici vorbă de suveranitate reală a poporului. Pe de altă parte, nu trebuie subestimată disponibilitatea maselor pentru tiraniile carismatice. În jurnalul său ținut în anii ciumei naziste, filologul evreu german Victor Klemperer, specialist în iluminismul francez, are un pasaj în care afirmă, anticipându-l de fapt pe Talmon, că secretul triumfului nazist se află în exacerbarea tezei lui Jean-Jacques Rousseau despre ceea ce acesta numea la volonté générale.

Cum ajung intelectuali erudiți și rafinați să cadă victima discursului totalitar? Cum a putut, de pildă, un Georg Lukács, cel atât de prețuit în tinerețe de către Max Weber, să rămână până la sfârșitul vieții, fidel unui crez liberticid? Cum ajunge neo-marxistul Ernesto Laclau să îmbratiseze dichotomia exlusivistă “prieten-dușman” celebrată de filosoful politic Carl Schmitt, doctrinarul juridic al celui de-al Treilea Reich, de fapt, un manicheism de sorginte leninistă? Nu în anii 60, ci mai târziu, în anii 80. În ultimii ani de viață, Laclau a scris cu admirație despre președinta peronistă a Argentinei, Cristina Fernandez de Kirchner. La fel, cum explicam itinerariul unui membru al Școlii de la Budapesta (cercul de gânditori neo-marxiști format în jurul bătrânului Lukács) precum István Meszaros devenit unul dintre favoriții ideologici ai lui Hugo Chavez? Mai nou, cunosc cel puțin un caz de gânditor politic vestic care a încercat să prezinte regimul Gaddafi drept unul democratic. Fiul lui Gaddafi, Sayed, a scris chiar o teză de doctorat la London School of Economics despre “societatea civilă globală”. Urma să apară la Oxford Univerity Press, în doua volume. Contractul a fost anulat în urma implicării doctorului în științe politice în masacrele din Libia.

Un democrat sincer nu poate să nu constate care sunt resursele și efectele veritabile ale totalitarismului. Să luam de pildă cazul lui Thomas Mann pentru care nu exista dubiu că era vorba, în cazul național-socialismului, de resurecția unui colectivism primordialist, a unui conglomerat mitologic mult timp refulat și negat, dar care continuase să pulseze sub pojghița prea puțin rezistentă a civilizației burgheze. Să recitim discuțiile dintre Settembrini și Naphta din Muntele vrăjit–vom regăsi acolo întreaga problematică intelectuală și morală a veacului al XX-lea. De altfel, prototipul lui Naphta, evident transfigurat, sublimat, reconstruit literar, a fost chiar cel care, înainte de convertirea la marxism, în 1918, s-a numit Georg von Lukács. Democratul liberal se mefiază de situațiile gregare, de defilările în masă, de “marșuri, ode și simboluri vagi”, spre a-l cita pe Mihail Sebastian din Cum am devenit huligan, una din cărțile într-adevăr importante ale respingerii ispitei totalitare.

Totalitarismul, comunist și nazist, este un tip de regim situat la antipodul tradiției raționaliste și umaniste. Scopul totalitarismului comunist nu era doar să planifice economia, ci, mai important, era să modifice condiția umană. Niciun sacrificiu nu era prea costisitor pentru a atinge acest scop. Argumentul era, pentru acei true believers despre care a scris Eric Hoffer, că nu se poate face omletă fără să spargi ouă. Panait Istrati a fost poate primul care a replicat acestui sofism că s-au văzut mii și mii de ouă sparte, dar nimeni n-a gustat încă omleta. Istrati a scris în anii 20. Mai târziu, filosoful liberal Isaiah Berlin a reluat acest trist adagiu, spunând, pe bună dreptate, că era vorba de milioane de vieți distruse. Printre cei dintâi care au denunțat natura criminală a bolșevismului numindu-l chiar cu acest termen, totalitarism, au fost social-democrații reformiști, între care inamicii lui Lenin din mișcarea socialistă rusă, menșevicii. La fel, eserul de stânga, Isaak Steinberg. S-a tradus în româneste superba carte a profesorului André Liebich despre exilul menșevicilor și analizele lor asupra dictaturii din Rusia sovietică. Era vorba de ceea ce istoricul Martin Malia a numit, preluând un concept al lui Abdurahman Avtorhanov, partocrație ideocratică. Pe platforma “Contributors” politologul Marius Stan a scris un remarcabil articol despre Malia. Mă grăbesc să spun și aici ce-am mai scris și spus de-a lungul anilor: este nevoie de cultură sovietologică pentru a înțelege ce-a reprezentat experimentul de tip sovietic în oricare din ipostazele sale.

Articol transmis la postul de radio Europa Liberă si apărut aici:

http://www.europalibera.org/content/blog/26854904.html?nocache=1

Textul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26854903.html


Rascruci insangerate: Aleksandr Wat si secolul marilor orbiri

10/02/2015

La Libraria Humanitas-Cismigiu, o discutie moderata de H-R. Patapievici despre una din marile carti ale iluminarii dintr-un veac al atator fanatisme si orbiri, al emascularii voluntare a autonomiei gandirii. Volumul de convorbiri dintre Aleksandr Wat si Czeslaw Milosz este de fapt o lunga confesiune a unui intelectual care a cunoscut Infernul. Cartea se situeaza in acea zona a rascrucilor insangerate despre care a scris Lionel Trilling, acolo unde se intalnesc literatura si politica…

 

 


Omagiu Golaniei: Raportul Final şi mineriada din 13-15 iunie 1990

05/02/2015

In titlul acestui articol, Golania este numele zonei libere de neo-comunism, al Pietii Universitatii, in primavara de gratie a anului 1990. Este o aluzie la Catalonia omagiata, candva, de Orwell, la spiritul libertar, neinregimentat, spontan, care i-a scos intotdeauna din minti pe comunisti. S-a redeschis, dupa multe si exasperante tergiversari, dosarul mineriadei din 13-15 iunie. Cum era atat de provizibil, Ion Iliescu pretinde ca n-a avut de-a face cu acea explozie de barbarie organizata statal. Este o minciuna sfruntata. In fapt, aparenta “anarhie” era rezultatul unui plan urzit de grupul criptocomunist, cum l-a numit Corneliu Coposu, format din Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican-Voiculescu, Virgil Magureanu, Mihai Chitac si Nicolae S. Dumitru, mana dreapta, in epoca, a lui Ion Iliescu in cadrul FSN. Un rol nefast l-a jucat Televiziunea, ce-si zicea “Libera”, condusa de profesorul fesenist Razvan Theodorescu. Nu stim care vor fi concluziile celor vor investiga aceste dosare. Stim insa ca democratia romaneasca are nevoie de adevar precum de oxigen.

Sa spui, precum Ion Iliescu astazi, ca a fost doar “contemporan cu evenimentele” si ca avea “niste raspunderi”, mi se pare o sfidare incalificabila a memoriei noastre si a bunului simt. Nu, domnule Iliescu, sunteti direct si fara dubii responsabil pentru acele “evenimente”, in fapt o agresiune de o rara brutalitate impotriva incipientei si atat de vulnerabilei democratii. Ati complotat pentru lichidarea opozitiei, a presei democratice si a societatii civile. Sub egida si cu protectia Dvs, gangsterismul politic a facut ravagii in aceasta nefericita tara. Detasamentele minerilor calauziti de securisti, inarmati cu lanturi, era fascii, domnule Iliescu. Ati actionat ca un boss, ca un caid, ca un mafioso deopotriva fascist si comunist. Le-ati multumit public minerilor, i-ati ridicat in slavi. Aveati manecile suflecate, pozati in proletar, faceati spume la gura mintind despre “fascistii” din Piata Universitatii. Eram acolo, la Bucuresti, am vazut ce faceati si ce faceau oameni Dvs. Erati sinistri. Ca om politic, aveati obligatia sa aparati viata cetatenilor Romaniei, indiferent de opiniile lor. Ati ales sa o puneti in pericol. Ati esuat istoric si uman. A venit clipa tragerii la raspundere.

A existat un moment, in 2003, cand am crezut ca ati invatat ceva din experienta democratica. Avusese loc alternanta din 2006, Romania se pregatea sa intre in NATO. M-am angajat intr-un dialog cu Dvs sperand ca veti admite macar unele din erorile pe care le-ati comis. Scrasnind din dinti, ati recunoscut ca mineriada din 13-15 iunie a fost ceva “extra-legal”. Ori, mai precis, nu ati negat ca s-a recurs la tehnici extra-legale. Dar n-ati spus ilegal. V-ati ferit ca daracul de tamaie sa numiti crima drept ceea ce a fost, adica faradelege. Ati spus ca “factorul extralegal” a fost prezent si in timpul Revolutiei din decembrie 1989. (v. “Marele șoc din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu in dialog cu Vladimir Tismaneanu”, Editura Enciclopedica, 2004, pp. 244-245). Dar in iunie 1990, existau fortele legale (armata, jandarmeria, politia), dar Dvs si camarila Dvs ati decis sa aduceti minerii. Dupa care, la sfarsitul mandatului Dvs l-ati gratiat pe Miron Cozma si l-ati decorat pe Vadim Tudor. Ati atacat furibund Comisia Prezidentiala pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Ati continuat sa falsificati, sa calomniati, sa mistificati. Sunteti un negationist. V-am raspuns aici:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/ion-iliescu-si-discipolii-sai/

La un sfert de veac de la asalturile autoritariste, anti-pluraliste, organizate de Ion Iliescu si oamenii sai, inclusiv grupul de consilieri de la Cotroceni, intre care un rol crucial il avea Iosif Boda, este urgenta confruntarea juridica, deschisa si onesta, cu acele samavolnicii. Mineriada din iunie, continuare exacerbata a celei din ianuarie 1990, a simbolizat revansa celor pe care Gabriel Liiceanu, in al sau de neuitat “Apel”, i-a identificat drept lichele. Departe de a face un pas inapoi, lichelele au lovit napraznic si au insangerat abia nascuta democratie romaneasca. In niciuna din tarile iesite din comunism in timpul anului revolutionar 1989 nu a avut loc o asemenea oroare. A sosit, sper, momentul adevarului. Mai bine mai tarziu decat niciodata.

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/mineriada-din-13-15-iunie-si-fundamentele-morale-ale-revolutiilor-democratice/

Iata un pasaj cat se poate de limpede, elocvent si transant din concluziile Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania (Ed. Humanitas, 2007, p. 777): “Este necesara analiza felului in care birocratia s-a regrupat si a exploatat sentimentele antitotalitare pentru a impiedica avansul revolutiei. Totodata, se impune recunoasterea oficiala a Proclamatiei de la Timisoara (din martie 1990), precum si a manifestatiei anticomuniste din aprilie-iunie 1990 care a avut loc in Piata Universitatii din Bucuresti, ca momente constitutive si reprezentative ale Revolutiei anticomuniste inceputa in decembrie 1989. Deturnarea caracterului anticomunist al revolutiei din decembrie 1989 si reprimarea manifestarilor anticomuniste au constituit acte deliberate de asfixiere a pluralismului democratic si tentative de restaurare a unui regim autoritar, de tip dictatorial”.

Iată aici o declaraţie a regretatului profesor Petru CREŢIA despre Piaţa Universităţii.

https://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=dGCFes4iSPc

Mai este oare ceva de adaugat la indemnul lui Petru Cretia de a rupe definitiv cordonul ombilical cu un trecut insalubru, sordid, maculat si maculant? Mai putem vorbi cu falsa candoare despre “iluzia anticomunismului”, adoptand un ton condescendent-sarcastic, atunci cand stim bine ca milioane de fosti profitori ai comunismului (activisti, ideologi, securisti, delatori, hahalere mai mari ori mai mici) se pretind astazi anti-anticomunisti si peroreaza despre o presupusa “culpabilitate generala”, despre “universalitatea mocirlei”?

Principalul scop al mineriadei din iunie 1990 a fost distrugerea, prin teroare, intimidare si bestiale agresiuni fizice, a societatii civile romanesti. Sa amintesc ca recomandarile si concluziile au fost adoptate de toti membrii Comisiei Prezidentiale, fara exceptie, de la Monica Lovinescu, Ticu Dumitrescu, H.-R. Patapievici, Radu Filipescu, Cristian Vasile, Dragos Petrescu si Sorin Iliesiu la Alexandru Zub, Levente Salat, Sorin Alexandrescu, Stelian Tanase, Gail Kligman, Andrei Pippidi, Mihnea Berindei, Romulus Rusan, N. Manolescu si Marius Oprea. Despre barbaria mineriadei (pe care am vazut-o/trait-o sur le vif, atunci, la Bucuresti) am scris un articol aparut la inceputul lunii iulie 1990 in “The New Republic” cu titlul “Homage to Golania”, aluzie transparenta la cartea lui George Orwell, “Homage to Catalonia”, publicata zilele acestea, intr-o noua editie romaneasca, la editura Polirom. Cred ca Marian Munteanu isi mai aduce aminte de vizita pe care i-am facut-o atunci, impreuna cu Tudor Jebeleanu, la Spitalul de Urgenta, in salonul atent supravegheat de “baieti” in care se afla impreuna cu fratele sau, ambii maltratati de mineri si pseudo-mineri. Ma intalnisem cu Marian la Washington, cred ca in mai, fusese invitat aici de National Endowment for Democracy, si vorbisem mult despre sansele si blocajele societatii civile in Romania post-decembrista.

Am publicat acum cativa ani pe blogul meu, gratie Mirelei Roznoveanu, o fotografie de la acea cina istorica petrecuta la Omni Shoreham Hotel la care au fost prezenti Regele Mihai, Regina Ana, Principesa Margareta, Nicolae Manolescu, Mihai Botez, Marian Munteanu, Mirela Roznoveanu (pe atunci jurnalista la “Romania Libera”), Dorin Tudoran si subsemnatul. Trecut-au anii… In fine, cate nu ar mai fi de spus: despre mersul, direct de la aeroport in Piata Universitatii, impreuna cu Dan Petrescu, apoi cina cu el si cu Tess, serile acelui iunie tragic cand eram impreuna cu Vasile Gogea, Ioan Grosan, Dan Petre, Tudor Jebeleanu, despre primele intalniri cu Mircea Mihaies, despre ultima discutie cu Petru Cretia (ascultati declaratia acestui mare carturar), despre sosirea minerilor la GDS si rolul lui Gabriel Andreescu in a-i impiedica sa se dedea la atacul comandat “de sus”, despre studentul disperat de la arhitectura venit la GDS, ranit in crestet de lanturile si batele “ortacilor” manipulati de securistii iesiti din vizuine pentru a-si savura revansa, despre vizita la Constantin Toiu (“golan-scriitor” imi spunea cu mandrie) si Dora Scarlat, despre conversatiile cu Sorin Rosca-Stanescu (pe atunci unul dintre cei mai acerbi critici ai fesenismului) dar si cu Florin-Gabriel Marculescu, ziarist de o impresionanta tinuta morala, amandoi inca la “Romania Libera”, dar si despre cele purtate cu Dorel Sandor (de-acum pe post de eminence grise) si cu N.S. Dumitru, mana dreapta a lui Ion Iliescu in Front, un personaj cam saugrenu care se visa un fel de Lenin pe baricadele unei imaginare revolutii proletare, despre eforturile de a gasi o explicatie logica, alaturi de N. Manolescu, cat se poate de ingrijorat si revoltat, la ceea ce, in chip evident, nu era decat eterna, agresiva (i)logica a nomenclaturii asediate si isterizate. Imi amintesc de revenirea acasa (ultima luna petrecuta la Philadelphia, inaintea mutarii la Washington), de conversatia telefonica fara sfarsit purtata cu Ioan Petru Culianu care voia sa stie absolut totul despre ororile din Bucuresti.

Am publicat atunci un interviu luat de Raluca Barac in revista 22, analizat pe larg de Monica Lovinescu la Radio Europa Libera. Titlul interviului salutat de autoarea Undelor scurte era “Paradoxul roman“. Asa se intituleaza articolul transmis pe 31 august 1990 in care Monica Lovinescu se ocupa de perpetuarea mostenirilor bolsevice in Romania fesenizata, de pozitiile mele, ale lui Mihnea Berindei si ale Ariadnei Combes. In acel text ce ar merita studiat in manualele scolare, Monica Lovinescu cerea puterii “sa renunte la la tehnicile leninisto-ceausiste de care se slujeste” si “sa adopte singurele terapii in stare sa vindece poporul roman: memoria tuturor celor intamplate, adevarul asupra lor, dialogul inlocuind monologul viciat de miasme comuniste, abandonarea democratiei de tip ‘original’ (doar a dat rezultatele lamentabile de pana acum!) si inlocuirea ei prin democratie pur si simplu”. (v. Monica Lovinescu, “Etica neuitarii”, Ed. Humanitas, Colectia Zeitgeist, 2008, pp. 313-318). Aceste idei ale Monicai Lovinescu, membra a Comisiei Prezidentiale, au inspirat analizele, perspectiva si concluziile Raportului Final. Lucru pe care nu-l pot ierta vechii si noii lachei, saltimbancii ideologici ai ambelor extreme, paleo si neo-saptmanistii, politrucii imbatraniti intru dogme de mult ruginite, bufonii care se inchipuie doctrinari de inalta clasa, toti cei pentru care aerul proaspat al societatii deschise reprezinta o primejdie mortala.

https://tismaneanu.wordpress.com/2009/06/13/raportul-final-si-mineriada-din-13-15-iunie/

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-19296176-ion-iliescu-intrebat-daca-redeschiderea-dosarului-mineriadei-din-13-15-iunie-1990-vizeaza-nu.htm

http://adevarul.ro/news/eveniment/secretele-mineriadei-vladimir-tismaneanu-mineriada-fost-spontana-precum-congresul-pcr-1_50ae7c3c7c42d5a6639d25f3/index.html

http://www.mediafax.ro/social/tismaneanu-la-20-de-ani-de-la-mineriada-iliescu-n-a-respectat-dreptul-la-viata-al-alegatorilor-sai-6419751


Liderii Partidului Naţional Ţărănesc – prieteni şi modele pentru eroii de la Râmnicu Sărat (un articol de Mihaela Bărbuş)

05/02/2015

Anul acesta, 5 februarie, aniversarea morţii lui Iuliu Maniu şi Ion Mihalache este inevitabil legată de procesul lui Alexandru Vişinescu.

O continuare a experimentului draconic de suprimare a elitelor româneşti început la Sighet, închisoarea Râmnicu Sărat a fost în timpul lui Vişinescu locul în care au fost puşi la încercare o mare parte din liderii naţional-ţărănişti care nu muriseră până în 1956. Lor li s-au adăgat membri sau simpatizanţi mai tineri ai PNŢ care îşi arătaseră curajul de caracter în puşcării, câştigând astfel respectul celorlalţi deţinuţi politici, dar şi ura conducerilor închisorilor.

La momentul înfiinţării închisorii ca loc de exterminare, România avea deja un sistem represiv sinistru de bine pus la punct. În acea perioadă funcţionau lagăre de muncă. Erau deţinuţi în mine, la Canal, în Deltă şi în multe alte locuri. Existau zeci de închisori şi ţara era străbătută de trenuri de deţinuţi. În beciurile Securităţii din fiecare judeţ se schilodeau mulţi oameni nevinovaţi şi teroarea stăpânea toată ţara. Propaganda de partid domina presa, educaţia şi cultura sugerând, şi violent şi insidios, că victimele sunt de fapt agresori, iar călăii sunt luptători pentru pace, animaţi de o vigilenţă plină de abnegaţie.

Vişinescu este produsul acestui sistem. Nu el a cerut în presă moartea liderilor PNŢ, nu el a pus la punct tehnicile de exterminare, nu el a scris regulamentele şi nu s-a decorat singur. Nu şi-a stabilit singur pensia grasă şi nu el plăteşte trepăduşii care scriu acum pe bloguri că securiştii sunt patrioţi comparabili cu agenţii CIA sau că analiza comunismului e un eşec (ca şi cum nu ar exista biblioteci întregi de mărturii şi analize pe această temă). Vişinescu e doar un om mediocru, sărac şi nedreptăţit de familie, care a intrat în rolul „exploatatului”, după cum l-a învăţat ura de clasă răspândită de propaganda comunistă. A acceptat să se rupă de omenie şi să intre în delirul ideologiei, crezând că astfel se realizează personal şi profesional. Au fost puţini ca el, însă li s-a dat putere pentru că fără ei nu se putea instaura teroarea indispensabilă oricărui regim comunist.

Aceste lucruri erau cunoscute şi înaintea procesului. Ce iese acum în evidenţă este faptul că au existat oameni adevăraţi care nu au cedat urii şi crimei dezlănţuite instituţional, ştiinţific şi extrem de violent. Chiar atunci când le-au fost negate toate drepturile, ei şi-au păstrat libertatea personală, libertatea de a răspunde cu o atitudine proprie unor condiţiilor create de nişte minţi drăceşti, acea ultimă libertate omenească de care vorbea Viktor Frankl – ca om de ştiinţă şi ca supravieţuitor a patru lagăre naziste.

Se ştia, teoretic, că aceşti oameni au existat, undeva, în cărţi greu de citit, ca studii de caz, pierduţi între considerente filosofice şi contextualizări relativizante, ca spectre ale suferinţei sau ca lideri ai unui partid sabotat în CPUN-ul lui Iliescu şi pus la egalitate cu partidele căpuşă ale FSN-ului aceluiaşi stalinist înrăit. La procesul în curs caracterele acestor oameni încep să fie cunoscute, li se recunoaşte personalitatea, sunt prieteni, între ei şi cu tinerii care s-au adunat în jurul lor în anii 90. Apar ca oameni credincioşi, intelectuali simpli şi umani, detaşaţi de resentimente, cu o viziune clară pentru viitorul ţării.

Cei care i-am cunoscut îndeaproape, am depus mărturie despre persoane care aveau încredere că adevărul există şi că va fi aflat, care nu regretau preţul plătit pentru atitudinea lor şi nu erau interesaţi de recunoaşterea publică. Nu doreau să iniţieze ei vreo rejudecare a proceselor în care fuseseră condamnaţi, însă nu minimalizau crimele pe care le văzuseră şi nu acceptau aproximări morale care să terfelească sensul profund al noţiunii de reconciliere. Numitorul comun al ţărăniştilor de la Râmnicu Sărat a fost credinţa creştină, tăria de caracter, capacitatea intelectuală, calităţile de lider şi încrederea într-o Românie cu adevărat liberă. De asemenea, toţi, dar absolut toţi, îi admirau şi erau devotaţi personal lui Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. Îşi aminteau cu drag de ei, le erau recunoscători pentru jertfele lor şi considerau că este responsabilitatea fiecăruia din ei să vorbească despre valoarea morală şi despre eroismul pe care le-au văzut la Iuliu Maniu şi la Ion Mihalache.

Nu era vorba de disciplină în urmarea direcţiei dată de lideri în momente de criză sau de afinităţi intelectuale, ci de prietenie sinceră şi puternică, de încredere şi afecţiune filială faţă de oameni pe care îi cunoşteau bine. Ţărăniştii care nu s-au dezis de conducătorii PNŢ au avut personalităţi foarte puternice. Erau oameni de opinie, pasionaţi în discuţii, nu de puţine ori încăpăţânaţi. Erau diferiţi între ei şi ţineau la diferenţe. Totuşi, rolul preeminent pe care l-au avut Maniu şi Mihalache nu a fost discutat şi negociat între ei nici după zeci de ani de la moartea celor doi. Degeaba încearcă trădătorii, istoricii de duzină şi minerii internetului să deceleze în bârfele sau turnătoriile de la Siguranţă şi Securitate fracturi între ei, sau rebeliuni anti-Maniu sau anti-Mihalache. Ei nu au fost contestaţi ca lideri ai rezistenţei anticomuniste, nici înainte de 1947, nici în închisori, nici după „eliberarea” din 1964.

Trebuie să fim realişti şi să recunoaştem că, în faţa istoriei, ultimul cuvânt l-au avut cei care au crezut în Iuliu Maniu şi Ion Mihalache şi le-au rămas alături. Cu tot preţul scump pe care l-au plătit, ei au fost în pas cu istoria ţării, nu slugile Moscovei (de la Brucan şi Nicolschi la Iliescu, Roman şi gaşca lor). Între Vişinescu şi Victor Rădulescu-Pogoneanu, ultimul cuvânt îl are acum, după zeci de ani, Pogoneanu. Când îl părăseau şi ultimele puteri, înainte să fie dus la spitalul Văcăreşti, diplomatul l-a avertizat pe Vişinescu: „veţi plăti pentru ororile pe care le-aţi făcut aici!”. Nu a ştiut de acest moment nici familia, nici cei alături de care a fost pus la încercare. Ştie însă Vişinescu şi aceste vorbe îl urmăresc atât de mult încât le-a amintit la proces fără să fie întrebat.

Readucerea în actualitate a ororilor de la Râmnicu Sărat nu trebuie să fie un prilej de analiză bolnăvicioasă a răului. Este mult mai important mesajul de speranţă şi de curaj pe care ni-l transmit cei care nu au cedat barbariei pe care a slujit-o cu zel Vişinescu. Trebuie să recunoaştem şi să le fim recunoscători că au avut dreptate când şi-au pus încrederea în Dumnezeu şi în adevăr, în prietenia dintre ei şi în marile modele morale care au fost Iuliu Maniu şi în Ion Mihalache.

http://inliniedreapta.net/liderii-partidului-national-taranesc-prieteni-si-modele-pentru-eroii-de-la-ramnicu-sarat/


Panteonul onoarei: In Memoriam Jelio Jelev (1935-2015)–Articol de Vladimir Tismaneanu si Marius Stan

30/01/2015

Jelio Jelev era un om de o discreție proverbială. Era, cum se spune, self-effacing, refuza băile de mulțimi și panegiricele. A ținut piept regimului terorist al lui Todor Jivkov, a scris texte care sfidau totalitarismele de orice culoare. Dictatura a răspuns interzicându-i dreptul la semnătură și ținându-l sub urmărire permanentă. A fost hărțuit și calomniat. A fost unul dintre cei care au salvat onoarea intelectualilor bulgari atunci când mulți se prosternau și ridicau statuie unui tiran inept.

După năruirea regimului comunist, Jelev a ajuns liderul unei coaliții de partide și mișcări democratice, a devenit președintele țării. A susținut statul de drept și a denunțat neo-comunismul. Reșapați, dar fideli tradițiilor lor antiliberale și anti-democratice, comuniștii l-au atacat și l-au sabotat cât le-a stat în puteri. Jelio Jelev a continuat să lupte pentru valorile în care a crezut. Nu-și făcea iluzii despre spinosul drum spre democrație, dar refuza să cadă într-un negru pesimism.

Lucrăm la o carte despre destinele disidenților în lumea post-comunistă. Ne gândim la unii precum Václav Havel, Gábor Demszky, Jacek Kuroń, Karol Modzelewski, Zbigniew Bujak, Vytautas Landsbergis, György Konrád, Miklós Haraszti, Jelio Jelev, care au rămas loiali filosofiei disidente a libertății, universului său etic și valorilor societății deschise.

Dar ne gândim și la alții care, asemeni unui Mihailo Marković în Serbia, fost disident neo-marxist din grupul “Praxis”, persecutat sub Tito, a devenit ideolog al regimului populist și șovin al lui Slobodan Milošević. Ne gândim și la alții care au ajuns să disemineze tot felul de teze naționaliste, asociindu-se cu criptofasciștii ori chiar cu neo-fasciștii. Moștenirea lui Jelio Jelev este una nobilă și trebuie recunoscută drept parte a tot ceea ce înseamnă lupta pentru demnitate și onoare.

În anii în care era președinte, Jelio Jelev a vizitat Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington. A vorbit acolo despre salvarea evreilor din Bulgaria în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar și despre deportările din teritoriile controlate de bulgari în ceea ce numim acum Macedonia. Jelio Jelev a avut o mare pasiune în viață, anume aceea a adevărului. Nu era un absolutist politic, dar credea în valoarea absolută a adevărului.

Nu vrem să-l comparăm cu Ion Iliescu, diferența, în plan politic și etic, este astronomică. Nu e nevoie să spunem în favoarea cui. Iliescu a fost campionul neo-comunismului. Jelev a reprezentat liberalismul civic anticomunist. Ființe de pe planete ideologice diferite. Iată, de pildă, ce spunea Jelev într-un text publicat de Journal of Democracy, în 1996, și reprodus sub forma unui mini-capitol în volumul coordonat de unul din autorii acestui text, “Revoluțiile din 1989. Între trecut și viitor” (Iași, Polirom, 1999):

“Revoluțiile, chiar și cele de catifea, întâmpină rareori așteptările pe care le stârnesc. Dezamăgirea și pesimismul se strecoară pe nesimțite. Și aceasta atunci când realizăm că vechiul regim, al cărui clopot de înmormântare l-am bătut cu atâta nerăbdare, este încă în viață. Sentimentul euforic că totul s-a schimbat este urmat de o paralizantă suspiciune că nimic nu s-a schimbat” (p. 277)

http://www.polirom.ro/catalog/carte/revolutiile-din-1989-intre-trecut-si-viito-442/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 189 other followers