Vendetele țarului Putka: Despre condamnarea lui Oleg Sențov

25/08/2015
Imperiu al propagandei lipsită de rușine, dictatura fesebistă din Rusia susține că Oleg Sențov este un terorist. A fost condamnat la 20 de ani de inchisoare. Sențov este un regizor de film, la început de carieră, care a susținut protestele de pe Maidan de la Kiev și s-a opus anexării peninsulei Crimeea. Si-au ridicat vocile pentru el numeroase personalitati din lumea filmului inclusiv Agnieszka Holland, Ken Loach, Mike Leigh, Andrzej Wajda, Wim Wenders, Pedro Almodovar si chiar Nikita Mihalkov, cunoscut ca putinofil. Scandalul este imens.

Născut în Crimeea, Sențov a dus alimente soldaților ucraineni izolați la bazele lor în Crimeea, după anexare. A fost arestat la Simferopol, în mai 2014 după ce participase la un miting împotriva anexării. Ceva mai târziu a apărut într-un tribunal din Rusia unde a fost acuzat că ar fi incendiat birourile partidului Rusia Unită și ale Comunității Ruse din Crimeea. Mai mult, că intenționa să dea foc statuii lui Lenin din Simferopol. „Nu o să vă cer clemență” a declarat Sențov miercuri, în tribunalul din Rostov-pe-Don unde era judecat. „Toată lumea înțelege ce se joacă aici. Un tribunal al cotropitorilor nu poate fi corect…”

Putinismul este un melanj de autocraţie imperialistă și falocraţie militaristă. In liceu, la Leningrad, Putin era știut ca un bully. I se spunea Putka. Acum acest bully este dictator in Rusia. Acestui uber-macho kaghebist Ii repugnă statul de drept, comite cu impunitate abuz după abuz, combină ideologic fascismul cu comunismul intr-un cocktail toxic și extrem de primejdios. Practică el insuși terorismul, dar, ca și Hitler și Stalin, ii acuză pe aţtii de “terorism”. Ce a fost Noaptea Cutitelor Lungi decat o imensă provocare, un măcel care se pretindea a fi o actiune pre-emptivă impotriva unui presupus complot terorist urzit de capeteniile SA? Nu i-a acuzat Stalin, teroristul suprem, pe vechii bolșevici că pregăteau asasinarea membrilor Biroului Politic, că i-au ucis pe Kirov si pe Gorki?

http://www.bbc.com/news/world-europe-34049595

https://www.europeanfilmacademy.org/News-detail.155.0.html?&tx_ttnews%5Btt_news%5D=325&cHash=78b5fb923c2048d2decf1205e0f46c99

http://www.contributors.ro/…/porunca-tarului-vladimir-revo…/

http://www.contributors.ro/…/foloasele-kremlinologiei-alai…/

http://www.contributors.ro/…/comrade-putin%e2%80%99s-fasci…/


Istoria onoarei la români: Despre N. Steinhardt

29/07/2015

Azi, 29 iulie, este ziua cand s-a nascut, in 1912, N. Steinhardt. Reiau un articol de pe “Contributors” scris cu ocazia centenarului Steinhardt. Scriam acolo ca anul 2012 era nu doar unul Caragiale, ci si unul Steinhardt. In fond, gânditorul liberal-conservator devenit calugar ortodox, dar asumându-si pana in uiltima clipa evreitatea, un intelectual critic de superba tinuta morala despre care am avut sansa sa stau mult de vorba cu Toma Pavel si cu Dragos Aligica, l-a inteles ca nimeni altul pe autorul “Scrisorii pierdute”. Cum i-a inteles si pe Dostoievski, Koestler, Soljenitin, Bulgakov (Serghei si Mihail), Camus. Numele lui N. Steinhardt se inscrie luminos in ceea ce-ar putea fi o carte cu titlul “Istoria onoarei la români”.

Textul complet poate fi citit aici:

http://www.contributors.ro/cultura/istoria-onoarei-la-romani-despre-n-steinhardt/

 

 


Partizani

21/07/2015

Mircea Mihaies, Adam Michnik si cu mine, la conferinta “Intellectuals and Social Change in Eastern Europe”, Rutgers University, Newark, NJ, aprilie 1992. Erau acolo Ralph Ellison, Richard Pipes, Susan Sontag, Adriana Babeti, Czeslaw Milosz, Iosif Brodsky, Saul Bellow, Ivan Klima, George Konrad, William Phillips (legendarul editor al lui “Partisan Review”), Walter Laqueur, Stanyslaw Baranczak, Norman Manea, Eva Kriseova, Blaga Dimitrova, Edith Kurzweil, Hans Magnus Enzensberger, Adam Zagajewski si lista continua. “Partisan Review” a publicat un numar special. Acolo a lansat Brodsky, in semi-gluma, conceptul de “ruble zone”. Acolo s-a nascut ideea cartii scrisa impreuna cu Mircea, “The Neighbors of Franz Kafla”…

1994, Polonia, cu Adam Michnik si Mircea Mihaies

 

 


Radio Europa Libera: Cosmarul hingherilor totalitari

17/05/2015

Cosmarul jandarmilor culturali, al hingherilor ideologici dezlantuiti impotriva libertatii spiritului, s-a numit, vreme de decenii, Radio Europa Libera. Pentru potentatii comunisti, adevarul era prin definitie subversiv. Erau, acesti posedati ai Raului, servitorii Marii Minciuni. Scopul esential al propagandei comuniste, ca si al cei fasciste, era plasmuirea “Omului Nou”, complet programat si controlat ideologic. Emisiunile Europei Libere au fost acel antidot pe care regimurile comuniste l-au urat cu o patima de-a dreptul patologica. Au fost, aceste emisiuni, oxigenul care ne-a ajutat sa nu ne asfixiem. Atunci cand Nicolae Breban, sub umbrela unei institutii a statului roman, se exprima licentios la adresa marilor intelectuali ai acestei tari (H.-R. Patapievici, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu) el batjocoreste de fapt traditia Europei Libere. Imi pot lesne imagina ce-ar fi avut de spus Monica Lovinescu si Virgil Ierunca despre asemenea atacuri ignobile. Regimul comunist a fost unul liberticid, orice ar spune azi diversii nostalgici ai “binefacerilor” dictaturii.

Astazi, cand Vladimir Putin incearca sa reconstituie Imperiul Raului, Europa Libera isi mentine vibranta, indispensabila actualitate. Public aici textul citit (via Skype) la ceremonia de la Ambasada Romaniei din Praga (mai 2015) legata de inmanarea decoratiei acordate doamnei Oana Serafim, directoarea Departamentului Moldova al RFE, de catre presedintele Traian Basescu in decembrie 2014. O felicit cordial pe Oana Serafim si pe colaboratorii ei. Scriu pentru acest post de radio de peste trei decenii. O fac si acum, saptamanal. Identitatea mea intelectuala si morala ar fi negandit in afara acestei colaborari.

“Totalitarianism, according to the classical definition proposed by Carl Friedrich and Zbigniew Brzezinski, signifies among others the complete control of information by the one-party dictatorship, a monopoly over mass communication exerted systematically and constantly. his obsession to supervise human mind was the hallmark of ideological tyranny from their very beginning, under Lenin. Under Stalin, controlling information was absolutely Draconian. The Cold War was not limited to the political and often military confrontations, but was to a great extent an informational one. The Soviet Bloc’s nomenklaturas feared nothing more than truth.

Under these conditions, on July 4th, 1950 started the broadcastings of Radio Free Europe. For decades, the philosophy underlying RFE’s transmissions was one of pluralism, in other words the opposite of the official communist propaganda. In the case of the Romanian Department we should emphasize that RFE was an indispensable source of information and hope for a population constantly manipulated and agressed by an unrepentant Stalinist regime.

I remember vividly the intellectual broadcasting from Paris by the distinguished cultural and political critics Monica Lovinescu and Virgil Ierunca. Since its inception, Radio Free Europe has been the spoken newspaper of Romanians everywhere, in Romania, Moldova (before and after the collapse of the USSR), and the Romanian Exile. There are a few features of RFE’s tradition that need to be highlighted here: the rejection of any nationalist arrogance, an enlightened, open-minded and inclusive patriotism. The editorials signed by RFE’s directors Noel Bernard and Vlad Georgescu did beget a constellation of democratic ideas and a journalistic style that consistently avoided any form of shrill pamphleteering in favor of objective, lucid analysis.

Communist regimes were founded on the sacralization of dogmas. Their rhetoric was nothing but mechanical chains of empty words. Radio Free Europe opposed the truthful logos to the mendacious, fraudulent and falsifying one. Nowadays, when Putinism strives to reconstruct an authoritarian-mistifying ideology, RFE and Radio Liberty remain vital reference points for those who oppose the FSB dictatorship, its plans, and its instruments.

The same needs to be said about broadcasting in Romanian, especially to Moldova, a country where the battle between the friends and the foes of an open society is ongoing. The Moldovan service is therefore immensely important by providing a framework for an uninhibited democratic conversation and for the defense of a genuine historical memory.”

Recomandari:

http://www.contributors.ro/cultura/perversitatea-travestiului-cine-cum-si-de-ce-o-ataca-pe-monica-lovinescu/

http://www.contributors.ro/cultura/a-slujit-romania-modelul-noel-bernard-1925-1981/

http://www.contributors.ro/cultura/amintirea-lui-virgil-ierunca-gramatica-onoarei-in-vremea-dispretului/

http://www.contributors.ro/cultura/radio-europa-libera-securitatea-si-jandarmii-culturali/


Felicitari, Ana Blandiana! O carte deopotriva fermecatoare si tulburatoare aparuta in Anglia

14/05/2015

Exista momente sarbatoresti pentru o cultura. Public aici, cu mare bucurie, elogioasa recenzie semnata de Matt Mac Donald din “Glasgow Review of Books” a volumului marii poete Ana Blandiana aparut in 2014 in Anglia in traducerea realizata de Paul Scott Derrick si Viorica Patea.  Intitulata My Native Land A4, cartea este o marturisire despre iubire si adevar, despre rezistenta spiritului atunci cand materia se destrama, despre suferinta si divinitate. Poeta stie ce inseamna supliciul tacerii impusa de teroare, vocea ei este una a sperantei ca, dincolo de efemer si perisabil, exista cel secret imperiu al vesniciei pe care doar Poezia il poate face sesizabil.

“Coming to this collection as an outsider, to both the native language of the poems and the native culture, may at first appear a fool’s errand. Commentary on poems which will be so completely grounded in the timeline of Romania and it’s often tumultuous recent past, from a Western poet with a cultural normativity that has been untouched in generations may seem incongruous, but there is something that this collection explores which in fact make this commentary more receptive than may at first have been expected.

Paul Scott Derrick and Viorica Patea’s translation of Ana Blandiana’s beautiful and entrancing collection consists of deftly composed vignettes full of emotive moments, captured and released. What can be felt most keenly from this collection, from one of the most engaging yet ethereal poets of the 21st Century, is the notion of space.

Gaps dominate these poems. This collection, perhaps more than her others, deals with the distance between the country we imagine we are proud of, and the country we have to deal with when we open our doors. In ‘Between Him and Me’, she puts these gaps front and centre, wistfully proscribed as part of a discussion about the distance between the poet and the tree that gives her her pages:

There’s a silence so enormous
That it contains everything.

These silences that Blandiana explores are not external to her, they are part of her, they are her history, her present, her future. A deep and resonant feeling for the silences in her world is shown in every poem. The words echo with tremors of shifting theological attitudes. They shake with the crush and intolerance of a totalitarianism that was not merely viewed from afar but that was endured, rebelled against, and satirised.

The title of the collection, My Native Land A4, shows something of her overall aim: Can you fit a country, an origin, on a sheet of A4 paper? This is the question to which Blandiana is attempting to find a solution. And I think her answer is yes. It cannot be done completely at one time or by one person. But if we all filled our A4 pages with our countries, the atlas we built would show so much more links than divisions, would create so much connection, could link the most antipodean people. This atlas would show that even though we grow in different soil, there is so much that can be shared simply with words.

That Blandiana loves her country is obvious, that she is unhappy with the history of it and that history’s affect on her country is equally obvious. Though the poems feature often un-contextualised moments of human life (hill walking, cafés, rollerskating, TV, conversations, watching buildings), there is always the challenge towards theological dogmatism (as in poems ‘In the Frescoes’, ‘Pigeons’, ‘Prayer’, ‘Exorcism’) in  those who declaimed themselves gods, but have fallen:

It’s odd that men never wonder
Where the gods live when they stop being gods […].

Blandiana writes with passion, satire, humour yet never loses sight of the fire within herself, and her country.

Much of this collection removes the mystique of God and religious thought. Her angels have pulled out their wings and cast themselves as hillwalkers and explorers, as in ‘The Strap of the Rucksack’:

On the edges of shoulder-blades
The strap of the rucksack
Rubs against the stumps of feathers […].

To consider Blandiana’s relationship with religion, one has to remember that for her youth and young adulthood, violence and intolerance were staples of the country and culture that she lived in. Therefore, the prevailing understanding of a benevolent creator has to do battle with a world filled with informers, totalitarianism, despotism and violence bordering on the casual. Several poems deal with the division between the God we are taught in Sunday School, and the violence wreaked by his creations, but none more directly, or with more freed aggression than ‘Prayer’:

 

I’d like to know what you felt

[…]

When you placed a song in one beak
And a cackle in another

[…]

For making some of them victims and
Others hangmen

[…]

Wounded body
Of your son, who
Does not resemble you at all […]

This poem, which begins with a series of invocations to the God of creatures, insects, night, turns swiftly to short, aggressive lines, laden with plosives and choppy words. This narrator carries less sympathy than others in the collection, and may be closest to the poet’s own opinion.

It is not just angels, or God himself targeted for criticism; even the least well defined and understood element of the Trinity, the Holy Ghost, is vilified. Blandiana carefully counterpoints the innate otherness that the Holy Ghost implies with the truly mundane pigeon, managing to represent both the presence of something divine and yet utterly menacing in the poem ‘Pigeons’:

We look at them uneasily
Too many clones […]
Of the Holy Ghost […]

Most of the poems in this collection are short, nearly Imagist, captured moments. They illuminate a small space in the world for a small time, and they draw the simplest, yet most detailed picture of that time.

However, in ‘Requiem’, the poet faces the most insubstantial, yet the most inescapable distinction – death. This poem, a paean to her mother, is full of a much more human emotion:  dealing with coming loss, and the small, indefinable ways that life changes when a loved one has gone:

The fact that I can’t see you
That now we can’t meet anymore,
That I go to
Pick up the phone we used to talk on
And stop my hand in midair –
None of that means that you aren’t here […]

While the actual moment of death is noted in the poem as a small time/date reference, the ripples from that moment feature large in the rest of the poem. Blandiana takes the bold step of denoting that the act of dying is not the primary element of death, of crossing that boundary. The primary element is the way in which life is changed, and whether we choose to remember the lost.

Michael Lee, in his poem ‘Pass On’, notes “when we die, we go everywhere / there is always a breath of wind somewhere” – there is much of this feeling in Blandiana’s eulogy to her departed mother.

This collection strips back to the heart and muscle the poet’s understanding of her country, raising a fist towards the boundaries between physical and metaphysical, while exploring an the silence and space between people and between moments in life. There is a melancholy to much of the poems, but there is still hope and patience in the collection.

Everything is too far away,
Or else too close […]

We all live in a world where boundaries and divisions have become so commonplace, we barely notice how many we clamber over on any given day. Yet, Blandiana can still demonstrate the poignancy of boundaries, the ineffectuality of enforced division, can still speak to the heart of what is sad about separation without the bombast and rhetoric too often used in this area.

She is soft-spoken, yet each carefully chosen word is loaded with meaning, connotation and to move even a fraction out of place would cause the whole elaborately beautiful display to fall apart before both author and audience. Adam Falkner notes that poets spend time writing towards the silences in their life, exploring those areas not normally looked into; Blandiana embraces this concept with this collection. In the concluding poem ‘Country of Unease’, she acknowledges that “This is a country of unease” and asks:

Will I manage some day
To decipher the traces that no-one else can see
But that I know are there, and waiting
For me to write them out […]

There is something incredibly calming about spaces in the world, and there is something concrete about how Blandiana explores the spaces she knows. Her eloquence evokes a clear understanding of her world, and this eloquence connects all those who read these poems, no matter their origins.

http://glasgowreviewofbooks.com/2015/02/13/the-sound-of-silence-ana-blandianas-my-native-land-a4/

http://www.bloodaxebooks.com/titlepage.asp?isbn=1780371055


Un sfert de veac de post-comunism: Impliniri si provocari

01/05/2015

cover

Coordonat de Lavinia Stan si Diane Vancea, volumul include capitole semnate de Paul Sum, Katherine Verdery, Duncan Light, Craig Yong, Vladimir Tismaneanu, Tom Gallagher, Marius Stan, Dennis Deletant, Peter Gross, Levente Salat, Mihaela Miroiu, Csaba Novak, Cristina Parau, Ron King, Cosmin Gabriel Marian, Radu Cinpoes, Monica Ciobanu.

https://rowman.com/ISBN/9781498501101/Post-Communist-Romania-at-Twenty-Five-Linking-Past-Present-and-Future


Spiritul revoluţionar, spiritul critic și interogaţiile fierbinţi (Un eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

10/04/2015

Motto: “N-am încredere decât în omul singur, dar in el am foarte multă încredere.” –Mihail Sebastian

Secolul XX a fost unul al fanatismelor ideologice, al utopiilor redemptive și al pasiunilor colectiviste. In anii 30, numiţi de poetul englez W. H. Auden “a low and dishonest decade”, spiritul revoluţionar, încarnat in extremele de stânga (bolșevism) si de dreapta (fascism) a purtat un război deschis împotriva spiritului democratic, liberal, burghez, pe scurt critic. Una din cărtile la care ţinem în chip deosebit, autorii acestui articol, este “Cum am devenit huligan” de Mihail Sebastian (1907-1945).  Apariţia in 1935 a acelei cărti, ca ripostă la controvesele generate de incendiara prefaţă a profesorului Nae Ionescu la romanul “De două mii de ani” (1934), o tentativă de justificare logică a antisemitismului teologic, a devenit ceea ce se cheamă une cause célèbre. Dar nu prefaţa lui Nae Ionescu ne interesează acum, nici mistica politică propagată de acesta. Ceea ce ne propunem aici este să readucem in discutie câteva idei ale lui Sebastian care ni se par de o incontestabilă, dogoritoare actualitate acum, când noi radicalisme populiste si noi ideologii totalitare ameninţă, fluturând drapelul anti-burghez, fundamentele unei ordini întemeiată pe refuzul înregimentărilor oarbe, deci pe spiritul critic. Pentru cei mai tineri e bine să amintim că eseul-pamflet scris de Sebastian, de fapt un manifest anti-totalitar, unul dintre primele la nivel european, a fost interzis în anii comunismului. Cenzorii știau bine de ce. Ideologia rece nu putea admite interogaţiile fierbinţi.

Să spunem că antiteza spirit revoluţionar-spirit critic este prezentă si într-un eseu faimos al lui Leszek Kolakowski publicat, în traducere franceză, cu prefata lui Jorge Semprun. Pentru Kolakowski, mentalitatea revoluţionară este una care opune salvarea imediată, totală si absolută, damnaţiunii totale, la fel de definitivă si absolută. Deci “totul sau nimic”. Altfel spus, revoluţionarii nu cred in purgatoriu. (v. Leszek Kolakowski, “L’esprit révolutionnaire”, Paris, Médiations/Denoel, 1985, pp, 14-15). Asa gândeau și revoluţionarii mistici din România anilor 30, fie ei leniniști sau fasciști, admiratori ai Cominternului sau ai Căpitanului.

Scrie așadar cu acută luciditate Mihail Sebastian in 1935, in plin război civil internaţional, spre a relua conceptul politologului exilat german Sigmund Neumann: “Comunistii si fascistii isi fac din ‘spiritul de cazarmă’ axa actiunilor lor politice. Mai mult decat atât: justificarea lor morală. ‘Omul in unformă’ este tipul de grandoare umană, pe care experienţele extremiste de dreapta si de stânga incearca să-l impună timpului nostru. Cămășile negre, brune, albastre si verzi simplifică violent ideile, atitudinile, si sentimentele reducându-le la o culoare, la un semn, la un strigăt”. Altfel spus, spiritul revoluţionar, intotdeauna profetic si maniheist, uniformizează, masifică, sterge diferenţele de personalitate, reduce totul la numitorul comun al obedienţei cazone. Spiritul revoluţionar se pretinde creator, este in fapt nihilist.

Scrie Sebastian mai departe despre modul in care tiraniile totalitare pariază exact pe dorinta de supunere si pe voluptatea auto-emascularii autonomiei persoanei: “Se retează astfel dintr-odată toate indoielile posibile, se strivesc nuantele, se tesesc sub o formdabilă presiune nivelatoare positiile personale de gândire. Nu ramân in joc decât doua-trei adevăruri absolute si nebuloase, asupra cărora nimeni nu are voise să se intrebe, dar pentru care toata lumea trebuie să moara. Da,da–alb, negru. Atat. Restul e suprimat, sters din constiinta noastră, sterilizat in sensibilitatea noastră. Cu o camasă, cu un imn, cu un salut si cu o insignă, ai rezolvat toate problemele, ai găsit toate răspunsurile. Vrei o religie? Iată o carte de membru. Vrei o metafizică? Iată un imn. Vrei o pasiune? Iată un sef”.

Este vorba, spune Sebastian, de extazul omului in uniformă: “O suta de mii de tineri care ridică intr-o arenă bratul drept in sus, o sută de mii de brate tresărind parca dintr-un singur umăr, este o masină care flatează nu stiu ce instinct de putere, nu stiu ce senzatie biologică”. Da, există ceva ce tine poate de instinctul mortii detectat de Freud in aceasta frenezie a supunerii. In 1935, scriitorul romano-evreu Mihail Sebastian anticipează demonstratiile unor Elias Canetti, Arthur Koestler, George Orwell, Manes Sperber: “Corurile, marsul in cadentă si simbolurile vagi, aceste betii psihologice, sunt materia primă a oricarei dictaturi. Că sunt dezonorante sau nu, putin interesează. Ele sunt eficace, si asta e de ajuns. Există un singur dusman care le poate sta impotrivă: spiritul critic. De aceea, orice dictatură, fascistă sau comunistă, debutează prin suprimarea lui…. Noaptea de chef va trece insă, si in zori va veni dezgustul. Noptile de chef tin uneori foarte mult in istorie: ani si decenii, dacă nu veacuri. La sfarsitul lor, dezgustul insă vine fără gres. … Marxismul si fascismul pot cuprinde o sută de adevăruri politice si economice decisive, dar amandouă pornesc de la o groaznică ignorare a omului. Este si in marxism, si in fascism o lipsă de viată si un abuz de scheme care le face din capul locuului artificiale. Acest lucru se va răzbuna astăzi sau peste o sută de ani, dar se va răzbuna. … Se circulă greu astăzi prin lumea ideilor, fără uniformă. Spiritul critic n-a avut niciodata uniformă. E un civil”.

Spiritul revolutionar se prevalează de categorii politice “tari”, imparte lumea in tabere ireconciliabil opuse, in prieteni si dusmani. In România, cel putin, acestea sunt vorbe fără noimă, afirmă Sebastian, iar diagnosticul său uimeste prin perenitate: “…’stânga’ si ‘dreapta’ romanească adăpostesc cele mai variate compromisuri, cele mai fanteziste contradictii. Lipsei lor de continut politic li se adaugă o gravă lipsă de sinceritate personaăa care le goleste de orice continut. E o discrepanţă strigătoare intre ceea ce spun oamenii si ceea ce fac ei, e un dezacord intre scrisul lor si viaţa lor. Democraţi cu scandaloase averi, socialisti cu strălucitoare cariera mondenă, teologi cu chef si temperament–e prea plină societatea noastra de asemenea exemplare pentru a ne mai osteni să credem in ‘democraţia’, in ‘socialismul’ si in ‘ortodoxia’ lor”. Aceste cuvinte au fost scrise acum 80 de ani, dar avem impresia că ele surprind o realitate care ne este, vai, extrem de familiară…

http://www.libhumanitas.ro/cum-am-devenit-huligan-humanitas-2008.html


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 202 other followers