Recomandare de lectura: Joydeep Bhattacharya, “De veghe”

16/02/2015

Pe Joydeep Bhatthacharya il cunosc, daca nu ma insel, din 1988. Pe vremea aceea, era doctorand la University of Pennsylvania, a luat cursul meu despre radicalisme politice. A scris o lucrare exceptionala despre Lenin si M. N. Roy (ma gandesc sa-i cer un fragment pentru cartea pe care o scriu impreuna cu Marius Stan, “Vraja nihilismului,. Dosar Lenin”). Ulterior, a fost asistentul meu, am devenit prietenit, am lucrat minunat impreuna, atat la facultate, cat si la Foreign Policy Research Institute. Am petrecut sute de ceasuri discutand despre comunism, fascism, democratie, despre mituri politice si himere revolutionare. Daca am izbutit sa nu fiu singur in acei ani, el a jucat un rol extrem de important. A fost, ca sa reiau cuvintele dintr-un cantec al lui Brassens, mon Auvergnat.

Mergeam des prin restaurante, m-a dus prima data sa mananc intr-unul indian. Philadelphia mea este inseparabila de Mary, de el, de Ray Kozlowski (azi profesor la Rutgers), de John Maurer (azi profesor la Naval War College), de regretatii Michael Radu si Alvin Z. Rubinstein, de JoAnn si Tony Tomazinis, de Alan Kors si Alan Luxenberg. In decembrie 1989, in timpul Revoutiei Romane, eram total epuizat, scriam fara oprire, dadeam interviuri, am fost invitat in emisiunea “MacNeil/Lehrer Newshour”, se transmitea de la Wilmington. Fara Joy (asa ii spun prietenii), n-as fi ajuns acolo, abia ma mai tineam pe pcioare.

In martie 1991, Joy a venit cu mine la Timisoara, m-a ajutat in chip decisiv in timpul conferintei “Putere si opozitie in societatile post-comuniste”. Era prima sa calatorie in Europa de Est. S-a imprietenit cu Mircea Mihaies, Adriana Babeti, Vasile Popovici, Miklos Haraszti, Petruska Sustrova, Dimitrina Petrova, Irena Lasota, Jakub Karpinski. Erau acolo, imi amintesc cu emotie, Mircea Cartarescu si N. Manolescu. Au trimis mesaje conferintei Jean-Francois Revel si Adam Michnik.

Pe Agnes Heller si pe Ferenc Feher ii cunostea dinainte, din State. Devenise, alaturi de mine, a walking encyclopedia of East European politics. A plecat de la Timisoara la Budapesta, s-a indragostit de metropola maghiara, a cunoscut elita intelectuala si viata nocturna. A decis sa renunte la doctorat, s-a dedicat literaturii. Scrie superb, alaturi de Mary a fost editorul meu voluntar. Primul sau roman, “The Gabriel Club” a aparut la Granta Books, la Londra. Se petrece la Budapesta. Avea, pe coperta a patra, sustinerea lui J. M. Coetzee. A predat, un timp, la Bard College. Apoi au aparut alte romane, inclusiv unul superlativ recenzat in “New York Times Book Review”. Acum, i-a aparut o carte, pe o tema fierbinte, la Polirom. O recomand cu entuziasm. Putine lucruri ne-au bucurat mai mult in viata, pe Mary si pe mine, decat succesul lui Joy.

http://www.polirom.ro/catalog/carte/de-veghe-5603/


Mihai Eminescu, “Glossă”

15/01/2015

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui;
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură?
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.


J’entends toujours ce requiem: Inch’Allah (Salvatore Adamo)

09/01/2015

Arthur Koestler, in 1947, la BBC:

„Pentru acest tren utilitarismul este locomotiva, iar moralitatea este frână. Funcţiunile celor două sunt întotdeauna antagonice. Nu putem lua o decizie abstractă în favoarea vreuneia dintre ele. Dar putem să facem ajustări temporare în funcţie de traseul trenului. Acum 200 de ani, în timpul înaintării sale din implacabilele mlaştini ale Franţei feudale în era Drepturilor Omului, alegerea a fost favorabilă locomotivei, în defavoarea frânei. Începând cu a doua jumătate a secolului 19, reţinerile etice au fost din ce în ce mai des ignorate până când dinamismul totalitar a făcut ca locomotiva să o ia razna. Vom deraia dacă nu frânăm. Nu ştiu dacă exista ceea ce filosofii numesc absoluturi etice, dar sunt convins că trebuie să acţionăm ca şi cum ele ar exista. Etica trebuie eliberată din lanţurile utilitarismului. Trebuie să judecăm din nou cuvintele şi faptele pe baza valorilor imediate pe care le implică şi nu din prisma unor departate şi nebuloase idealuri. Scările mâncate de carii nu duc în paradis.”


La inceput de an: Adamo, “Ma chambrette”

01/01/2015

Chers amis je vous présente ma chambrette
Sur les murs il y a des fleurs c’est pas beau
Y a ses plantes qui me surveillent d’un air bête
Table et chaise lit armoire et rideaux

J’passe mon temps à regarder par la fenêtre
J’fais des maths oui je compte les oiseaux
J’passe en r’vue toutes les formes du verbe être
Être fort être libre être sot

C’était charmant d’regarder par la fenêtre
Les p’tits bateaux qui s’ennuie sur Lesco
Mais j’ai beau faire j’ai beau forcer mon être
C’est pas marrant de se croire matelot

C’est pas marrant d’regarder dans la rue
Les passants qui s’balladent librement
C’est l’ennui c’est l’envie qui vous tue
Pour vous apprendre à tuer le temps

C’est p’être charmant d’regarder par la fenêtre
Les p’tits bateaux qui s’ennuie sur Lesco
Mais j’ai beau faire j’ai beau forcer mon être
C’est pas marrant de ce croire matelot

Un beau jour j’foutrais l’camps de ma chambrette
J’irais loin oui très loin Sacodeau
Tout là-bas a l’autre bout de la planète
Ou il n’y a pas d’mur pas fenêtre pas rideaux


Nostalgii in prag de An Nou: Tombe la neige…

31/12/2014

 

Tombe la neige
Tu ne viendras pas ce soir
Tombe la neige
Et mon cœur s’habille de noir
Ce soyeux cortège
Tout en larmes blanches
L’oiseau sur la branche
Pleure le sortilège

Tu ne viendras pas ce soir
Me crie mon désespoir
Mais tombe la neige
Impassible manège

Tombe la neige
Tu ne viendras pas ce soir
Tombe la neige
Tout est blanc de désespoir
Triste certitude
Le froid et l’absence
Cet odieux silence
Blanche solitude

Tu ne viendras pas ce soir
Me crie mon désespoir
Mais tombe la neige
Impassible manège


Placet experiri: Ce-as fi facut daca nu plecam din Romania in 1981?

25/12/2014

Pentru prietenii mei dragi, mai vechi si mai noi, care m-au si ma fac sa inteleg ca nu exista dar mai frumos decat le don de l’amitié .

Imi place  istoria alternativa, contrafactuala. Problema ar incepe cu ce-as fi facut inainte de 22 decembrie. Probabil ca in anii 80 as fi ajuns sa trimit scrisori publice in Vest, in directia partidelor eurocomuniste. Il cunosteam, prin sora mamei mele, Cristina Luca, pe Francis Cohen, directorul lunarului teoretic al PCF, “La Nouvelle Critique”. Intelectual, as fi evoluat pe linia liberalismului civic, asemeni, toutes proportions gardees, unor Miklos  Haraszti, Adam Michnik, Jacek Kuron, Bronislaw Wildstein, Karol Modzelewski, Janos Kis, Gyorgy Bence, Martin Palous. Deci, dinspre neo- si post marxism anti-totalitar (Scoala de la Frankfurt, Castoriadis, Lefort) spre Isaiah Berlin, Hannah Arendt, Hayek, Raymond Aron. As fi urmat, cum am facut-o si in Vest, traiectoria celui care mi-a fost model intelectual si moral, Leszek Kolakowski. As fi mentinut si dezvoltat contacte cu prieteni de idei, indeosebi in lumea tinerilor scriitori si critici literari (Radu G. Teposu, Ioan Buduca, Andrei Corbea-Hoisie, Ioan T. Morar). Cu Biju Morar sunt prieten de suflet, lipsa lui Tepi o resimtim amandoi.  Radem impreuna, privim cu amuzament spectacolul grotesc al atator schimbari de masti. Asa cum m-am imprietenit cu Dan Pavel, in 1990, as fi facut-o, mai devreme. M-as fi vazut des, cum o faceam inaintea plecarii din 1981, cu Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Petru Cretia, Alexandru Paleologu. Habar n-am unde ar fi dus aceste intalniri. Poate la un manifest comun, cine stie.

Cel care organiza adesea intalnirile noaste era regretatul critic de arta Radu Bogdan. Il cunoscusem prin Radu Stern, prietenul meu din liceu, actualul critic de arta elvetian. In fabuloasa locuinta, un fel de casuta pe doua niveluri, a lui Radu Bogdan de pe strada Iulius Fucik (revenita, dupa 1990, la numele ei originar, Tomas G. Masaryk), un templu al cartilor rare pazite cu proverbiala, auto-torturanta vigilenta, am conversat indelung despre Cassirer si Caspar David Friedrich, despre Malraux si Berenson. Uneori si despre mizeriile ideologice ale epocii, despre de-alde Radu Pantazi si Nicolae Gogoneata, tartori ai “filosofiei” oficiale, dar, in genere, preferam sa evitam motivele de greata.

Ar fi fost inevitabil sa ma imprietenesc, inca de-atunci, cu Mircea Mihaies. Cred ca drumurile mele s-ar fi incrucisat cu acelea ale lui Horia Patapievici si Mircea Cartarescu, am fi ajuns instantaneu prieteni pe viata. Baniesc ca as fi vorbit cu Horia despre tanarul Lukacs si despre Hegel, erau pasiuni comune. Mircea era prieten cu Tudor Jebeleanu, un om care a fost si este ca si fratele meu. De-aici, ii las pe cititori sa-si imagineze incotro as fi mers. In orice caz, nu spre grupul Trocadero (Vasile Secares, Dorel Sandor, Ioan Mircea Pascu etc). In pofida minciunilor ordinare care se debiteaza despre mine, n-am vrut niciodata sa lucrez la “Stefan Gheorghiu”. Desfid pe oricine va putea oferi vreo proba ca as fi incercat sa fiu angajat acolo ori ca am facut cursuri la “academia” partidului. As fi continuat prietenia cu sociologii Calin Anastasiu si Alin Teodorescu, deci as fi semnat, in decembrie 1989, cateva zile inaintea revolutiei, apelul de solidaritate cu Mircea Dinescu. As fi fost, ca si ei, unul dintre fondatorii GDS. As fi scris din primul numar al revistei “22” (in realitate, am aparut cu un lung interviu luat de Stelian Tanase cam prin numarul 10). Ar fi urmat, fireste, atacurile feseniste. Deci, in the long run, as fi ajuns unde am ajuns, ca prezenta publica in Romania, traind in Statele Unite. Cu cuvintele unui mare scriitor si drag prieten:  “Pentru ca nu imprejurarile, ci caracterul determina destinul unui om, pana la urma tot unde esti ai fi ajuns.” The world is a small place, indeed!

L-am cunoscut pe Gabriel Liiceanu in 1974. Mi l-a prezentat prietenul meu Adrian Rezus, lucrau amandoi la Institutul de Filosofie. Adrian a lucrat la traducerile din Platon (primul volum), a plecat apoi din tara, traieste, din cate stiu, in Olanda. Am povestit despre prietenia noastra (a mea cu Gabriel) in volumul omagial “Liber Amicorum”. Nu faceam parte dintre cei care vizitau Paltinisul, dar aveam multi amici printre acestia. Eram apropiat, intre altii, de George Purdea, traducatorul lui Jaspers, el insusi apropiat de Constantin Noica prin Vasile Dem. Zamfirescu. Pe Gabriel il intalneam adeseori duminica, la criticul de arta Radu Bogdan. Imi amnitesc o cina, erau si Andrei Plesu si Alexandru Paleologu, cu ocazia unei vizite la Bucuresti a lui Victor Ieronim Stoichita (pe Ivi il stiam din copilarie, locuia in aceiasi casa, pe strada Andrei Muresanu, la numarul 29, cu sora tatalui meu, doctorita Nema Tisminetki). Ne-am revazut anul acesta, in martie, la Fribourg. Tatal meu era bun prieten cu unchiul sau, Radu Stoichita, profesor de logica la Facultatea de Filosofie, intelectual ilegalist, un om de o admirabila curatenie sufleteasca, traducator din Hegel.

Am avut marea sansa sa fiu prieten cu Petru Cretia, l-am revazut dupa revolutie, in 1990, Am si acum unele randuri pe care mi le-a trimis in timpul mineriadei din iunie 1990. Un detaliu amuzant: am avut, cateva luni, un cocker spaniel, l-am numit Orlando la sugestia lui Petru. Sa ne gandim in aceste clipe cu drag la acel om minunat care a fost Petru Cretia, sa ne gandim la spiritul nobil si liber care a fost Imre Toth, sa ne gandim la Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Vlad Georgescu, Noel Bernard, Ioan Petru Culianu, Cornel Chiriac, Serban Orescu, recent stins din viata.

Sa ne gandim la acei doi oameni minunati care au fost jurnalistii Dan Costescu si Cornel Dumitrescu, devotati luptei pentru adevar, cei care au publicat revista “Lumea Libera Romaneasca” de la New York, acolo unde a scris saptamanal Ioan Petru Culianu (scriam si eu, scriau si altii). Sa ne gandim ca anul acesta s-au implinit o suta de ani de la nasterea lui Corneliu Coposu de care am fost extrem de apropiat.

Despre Noica am scris inca din anii cand eram in tara, in “Amfiteatru”. Despre cercul sau filosofic am vorbit, in anii 80, la “Europa Libera”. Am scris un eseu cu titlul “Gand intarziat despre Paltinisul magic”. Era si o aluzie la Zauberberg-ul lui Thomas Mann. Timpuri vrajite, experiente ale dezvrajirii. Ca si despre Hans Castorp, poate ca s-a putea spune si despre mine: Placet experiri…

https://tismaneanu.wordpress.com/2009/07/24/centenar-noica-un-hegel-pentru-sufletul-nostru/


Străzile au amintiri: Şcoala Medie Mixtă nr. 28, “Doctor Petru Groza”

14/09/2014

Motto: “Memoria este o oglinda opaca, sparta in cioburi sau, mai bine zis, alcatuita din scoici atemporale de amintiri risipite pe o plaja de uitari”.–Hector Abad Faciolince, “Suntem deja uitarea ce vom fi” (traducere de Mariana Sipoş, Curtea Veche Publishing, 2014)

Era pe 15 septembrie 1958. Exact în acea lună a început şi ancheta tatălui meu la Comisia Controlului de Partid. Atmosfera din casă era greu respirabilă, plutea un aer ameninţător, ştiam cu toţii că se năruie ceva ce părea statornic şi previzibil. Nervii erau mereu pe cale de a exploda. Cine a văzut filmul lui Nikita Mihalkov, “Soare inşelător” (“Burnt by the Sun”) ştie despre ce vorbesc. M-a însoţit la şcoală, pentru prima zi a noii experienţe, sora mea mai mare, Vichi, intrată atunci în clasa a XI-a, deci ultima de liceu, în acele vremuri. Cealaltă soră a mea, mai mare cu şapte ani, Rodica, era şi ea acolo, am întîlnit-o în curtea şcolii. Şcoala fusese pînă atunci “Şcoala medie mixtă cu limba de predare rusă”. În iunie 1958 plecaseră trupele “frăţeşti”, fuseseră conduse cu flori şi alaiuri triumfale. Tot atunci murea Petru Groza, cel care condusese guvernul-marionetă sub a cărui egidă a început comunizarea (deci colonizarea) ţării. Profesorii şi profesoarele, cu puţine excepţii, erau vorbitori de rusă. La fel şi învăţătoarele (nu-mi amintesc de niciun bărbat).

Sigur, româna o preda o respectată doamnă de veche formaţie, Ileana Perţache, dar asta se petrecea abia în clasele mai mari. La fel, geografia o preda un profesor cu numele Ghica, se pare descendent al uneia din ramurile ilustrei familii. Matematica o preda un basarabean, Alexandru Gavrilovici, poreclit “Ceacanica” (habar n-am de ce), iar biologia, o doamnă numita Liubov Fetova. Era înaltă, corpolentă, cu părul strîns pe spate cu multe agrafe, blondă – şi avea cel puţin trei guşi. I se spunea “amoeba”. Mai era şi altă profesoară de geografie, relicvă a Şcoliii Ruse, cu numele Galina Ciorbă. Să nu o uit pe profesoara de limba şi literatura rusă, Tamara Mihailovna Rosenzweig, originară din URSS. Dupa divorţul de primul soţ, Tamara Mihailovna s-a măritat cu celebrul ilegalist şi corifeu al realismului socialist în cea mai tristă perioadă a stalinismului, Nicolae Moraru.

Surorile mele intraseră la Şcoala Rusă imediat după ce familia a revenit din URSS, în 1948. Eu, fiind născut în 1951, ştiam ceva rusă din casă (kitchen Russian) şi unele cîntece învăţate la căminul (gradiniţa) CC-ului de pe Aleea Vulpache. Rusa nu mai era obligatorie în primele patru clase, apoi a încetat să mai fie obligatorie în genere (după 1962). Am ajuns deci în curtea şcolii, Vichi mi-a spus “la revedere”, ne-am înrolat pe clase în careu, am ascultat cuvintele de bun venit ale directorului. Peste un an, era instalat un nou director, profesor de geografie, Burcescu, cu figura simiesca, poreclit (Gibi), de la gibon. Ne-a preluat învăţatoarea clasei în care fusesem “repartizat”, întîia A. Învăţatoarea era o basarabeancă militaroasă, vorbea cu un pronunţat, de neconfundat, accent rusesc. O chema, ne-a spus imediat, Olga Alexandrovna Dominte. Aspră, distantă, încruntată, posomorîtă, plină de riduri, mi-a creat o stare de teribilă nelinişte. În clasa a doua am şi evadat vreo două săptămîni de la şcoala, voi povesti aventura cu alt prilej.

Norocul meu e că am nimerit în bancă (eram cîte doi într-o banca, putem conversa în şoaptă) cu Andrei Manoliu. Tatăl său, doctor ilegalist, era directorul spitalului “Elias”. Mama era pediatră, tot în sistemul sanitar de partid. Locuiau aproape de noi, pe strada Ermil Pangratti, colt cu Zambaccian. Noi locuiam pe Grigore Mora. Făceam cel mult zece minute de la mine de-acasă pînă la Andrei. Eram în clasă cu Florica Jebeleanu (am rămas prieteni apropiaţi pînă azi, ca şi cu fratele ei mai mare cu doi ani, Tudor), cu Vlad Brucan, cu Svetlana Şchiopu, cu Vladimir (Vova) Văleanu, cu Ghită Goldberger, cu Vasea Borilă, cu Vlad Alexa, cu Vlad Brill, cu Nelu Bănşoiu (actualul profesor de la Filosofie), cu Corina Meţianu, devenită, apoi, după căsătoria mamei ei cu poetul Radu Boureanu, Corina Boureanu. La clasa paralelă, întîia B, era învăţătoare o doamnă Munteanu. Cred că era una din puţinele vorbitoare native de română din corpul profesoral. În acea clasă erau Nicu Ceauşescu, Lena Răutu, Ioana Pintilie (fiica lui Pantiuşa). Cu unii dintre aceştia aveam să fiu coleg după 1963 la Liceul 24, azi “Jean Monnet”. Olga Alexandrova ne supraveghea atent, aveam sentimentul că intrasem într-un fel de mică temniţă. Nu-mi doream decît să scap cît mai repede de-acolo, să ajung acasă, să citesc, să ies pe stradă şi să joc handbal. Am ştiut din prima zi de şcoală că nu voi fi un tocilar, că, deşi am fost înzestrat cu o memorie excelentă, nu o voi irosi pentru toate tâmpeniile care ni se băgau pe gât. Ştiam, de asemenea, că nu voi fi un elev obedient.

Azi, şcoala se numeşte Colegiul Naţional de Informatică “Tudor Vianu”. Numele s-a schimbat de multe ori, adresa a rămas mereu aceeaşi: Strada Arhitect Ion Mincu nr.10. Spre a relua titlul unui film cu ilegalişti din juneţea mea: “Străzile au amintiri”. Scenariul era de emigrantul comunist grec Dimos Rendis şi de jurnalistul Ioan Grigorescu. Muzica, de Tiberiu Olah. Regia de Manole Marcus. Fiul lui Manole Marcus, Martin, a fost elev la Liceul “Dr. Petru Groza”, coleg de clasă cu verişoara mea, regretata Olga Boico-Trébitsch. Olga a murit, a murit şi Martin. Raman strazile si amintirile…

https://tismaneanu.wordpress.com/2011/03/18/amintirea-olgai-boico-trebitsch/

http://acum.tv/articol/8432/

http://www.contributors.ro/cultura/cine-a-fost-nicolae-moraru-iestetician-impostor-stalp-al-ideologiei-comuniste/

Articolul de mai sus a aparut in grupajul “Punktul saptamanii”, realizat de Cristian Pătrăşconiu, care scrie si “Argumentul”, in revista online LaPunkt, alaturi de contributii semnate de Ioan T. Morar, Robert Şerban si Florin Şari.

http://www.lapunkt.ro/

PS: Copiii Licai Gheorghiu cu Marcel Popescu (primul ei sot), ulterior infiati de Gheorghiu-Dej, mergeau la Liceul “Caragiale” din Piata Dorobanti. Acolo au mers si copii lui Alexandru Barladeanu, Grigore Preoteasa, Miron Constantinescu, Virgil Trofin, Paul Niculescu-Mizil. Acolo a mers Sorin Oprescu. Cred ca si Daniel Daianu. Dar, evident, majoritatea copiilor din Primaverii si din zonele apropiate mergeau la “Petru Groza”. Erau trei clase intaia, daca nu ma inseala memoria. N-am nici cea mai vaga idee cum am fost “distibuiti”, pe baza caror criterii. Oricum, Nicu Ceausescu si Vasile (Vasea) Borila erau cei mai sus plasati (aveau tatii membri plini ai Biroului Politic), Lena Rautu un pic mai jos (membru supleant al BP, dar extrem de influent ca sef al Directiei Propaganda si Cultura). Mircea Alexa era fiul lui Augustin Alexa, pe atunci procuror general al RPR, membru in CC.

As vrea sa precizez ca nu erau doar copii de stabi acolo. Imi amintesc de pilda de Radu Logotetti, de Serban Conovaru, de Cristian Langa, de Daniel Schaeffer, de Rodica Purcel si altii care locuiau pe strazile din preajma liceului (Porumbaru, Popa Savu, Barbu Delavrancea). In clasa B era si Sandra Petrescu despre care aveam sa aflu mai tarziu ca era fiica generalului de justitie militara, colaborationistul de trista amintire Alexandru Petrescu. Nu stiu exact in ce an a intrat la “Petru Groza”, dar acolo a facut liceul, nascut fiind in acelasi an cu mine, antropologul si psihologul Vintila Mihailescu. La fel, pana la plecarea din tara in clasa a XI-a, fratele sau, actualul profesor universitar de matematica din Germania Preda Mihailescu (a fost coleg de clasa si bun prieten cu verisoara mea).

Sora mai mare a lui Vasea Borila, Iordana, avea sa se casatoreasca, la inceputul anilor 70, cu fratele cel mare ale lui Nicu Ceausescu, Valentin. Iordana si Valentin au mers si la “Petru Groza” (ea era mai mare cu un an, deci a terminat cu un an inaintea lui). Bucur si Ursula Schopu au avut patru fiice, au studiat la acest liceu (Ana, Pia, Ionuta si colega mea Svetlana). Alti elevi din clasele mai mari: Ani Chivu (fiica lui Chivu Stoica sia Ecaterinei Micu), Viorel, Ioana (a murit devreme) si Gheorghe Bodnaras, Ticu si Vichi Burca, Ana si Tinu Salajan, Anca Rautu, Iuri Chisinevschi (si fratii sai Andrei si Gheorghe) etc Nu poate fi omis, evicent, ca absolvent al Scolii Ruse cel care avea sa devina traducatorul personal al lui Ceausescu, apoi, dupa prabusirea dictaturii, ministru de externe, Sergiu Celac. Sora mea Rodica a fost colega de clasa cu Aurica Draghici, fiica lui Alexandru ai a Martei Draghici. In lcasa cu Tudor Jebeleanu era Norica, sora ei mai mica. A studiat acolo fetele Gavriliuc (Nusa si Gabi), fiicele generalului Mihai Gavriliuc, primul sef al DIE (exclus din PMR in 1960). La fel, copiii lui Anton si ai Lenutei Moisescu si cei ai generaului MAI Aurel Stancu. Alexei Florescu a absolvit Liceul “Petru Groza, ca si sora sa Claude. Toti copiii Gaston Marin (Minu, Jackie si Ileana) au studiat acolo. Gelu Apostol, Vladimir Socor, Ileana Bogdan, Nica si Andrei Bellu, Mircea si Ana Zaharescu (copiii lui Barbu si ai lui Betty), Iulian si Zoia Bughici, fratii Bogdan si Emilian Popescu (fiii generalului de securitate, ulterior ambasador in Birmania Gogu Popescu) etc etc Sunt sigur ca profesorul Peter Manu poate oferi date suplimentare. Sa nu uit, Petre Roman a terminat Liceul “Petru Groza”. Mi se spune ca Victor Ponta a studiat la “Colegiul National “Tudor Vianu”…


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 194 other followers