In memoriam Virgil Ierunca

28/09/2017

Why does Virgil Ierunca matter? Because in times of dishonesty and cowardice, he was honest and courageous. Because in times of capitulation, he refused to tremble, to waver, and to bow. Because he had a hierarchy of values which has turned out to have been the right one. He passed away on September 28, 2006. He was a member of the Presidential Commission for the Analysis of the Cmmunist Dictatorship in Romania. Together with his wife and closest friend, Monica Lovinescu, he was the voice of hour hope. Whenever people tell me that we did not have a Milosz, a Camus, or a Havel, I respond that they are wrong. We had Monica and Virgil. Blessed be their memory and may we live up to their legacies!

Advertisements

Cosmopolis: In Memoriam Mihnea Berindei

16/04/2017

“I would like to show that within the countries englobed into the Eastern Empire life hides lots of mysteries.” (Czesław Miłosz). In the image: the journal “L’autre Europe,” my mother in our Philadelphia apartment on Locust Street (1988), and a matchbox from Hotel Bristol in Warsaw. I dedicate this post to the memory of my friend, historian Mihnea Berindei (1948-2016) who was one the journal’s editors. In 2006, Mihnea was a member of the Presidential Commission for the Analysis of the Communist Dictatorship in Romania…

 

Image may contain: 1 person


Noblete si generozitate: In Memoriam Mihnea Berindei

19/06/2016

I mourn here here the loss of a dear friend, historian and public intellectual Mihnea Berindei (1948-2016). I have known Mihnea since 1985, we have been involved in numerous anti-totalitarian activities. He was the soul of the democratic exile in Paris, closely linked to Soviet and East European dissident circles. He invited me to contribute to journals such as “La nouvelle alternative” and “L’autre Europe.” He organized solidarity campaigns with Paul Goma, Vasile Paraschiv, Doina Cornea, Mihai Botez, Radu Filipescu, Dorin Tudoran and other dissidents. He arrived in Bucharest immediately after the fall of the Ceausescu regime and participated in the creation of the Group for Social Dialogue and its weekly, “22.” He co-authored an impressively documented and immensely illuminating book about the June 1990 state-backed violent repression of Romania’s emerging civil society. In 2006, Mihnea served as a member of the Presidential Commission for the Analysis of the Communist Dictatorship in Romania. Words cannot describe his total commitment to the writing of the Final Report.

A few years ago, in Paris, Mihnea accompanied Horia Patapievici, Mircea Mihaies, and me to Monica Lovinescu’s and Virgil Ierinca’s house on Rure Francois Pinton. Graciously, he gave us permission to choose, each of us, one book from the late couple’s legendary library. I chose Boris Souvarine’s “Staline” with Monica’s annotations. Two features merged in Mihnea’s marvelous personality: noblesse and largesse. I was the beneficiary of both. In May 2012, when the ten PM Victor Ponta fired Ionan Stanomir and me from the leadership of the Institute the Investigation of the Crimes of Communism, Mihnea resigned from the Sceintific Board, together with all the other members. Mary Sladek and me extend our deepest sympathy to Catherine and Vlad. Mihnea Berindei’s name belongs to the history of honor in Romania. May he rest in peace!


Un pays égaré…

07/05/2016

O țară in care domnesc mediocritatea insolentă, trăncăneala incontinentă, xenofobia imbecilă, cinismul impertinent, amatorismul pseudo-academic, nombrilismul agresiv, lașitatea morală, furtul intelectual, cinismul nerușinat și amnezia istorică, este o țară rătăcită. Păcat de cei onești si valoroși (nu sunt puțini!) care suferă consecințele sinistre ale acestei tragice stări de fapt. Din aceste motive am plecat din România in 1981. Nu regret că am făcut-o. Si ii voi sustine contre vents et marées pe ce care se confruntă cu ceea ce-am trăit si eu. Cam cu un an inaintea plecarii, directorul mini-laboratorului de sociologie unde lucram, mi-a spus, legat de un concurs de promovare la care aveam sanse absolute, doctor fiind, in raport cu personaj care nici măcar nu se inscrisese la doctorat: “Dacă ar fi pe valoare, ar fi locul tau, dar nu este!” Peste nu mult timp, eu imi porneam itinerariul intelectual occidental, iar personajul era angajat, i. e., recrutat ca “asistent universitar” la scoala Securitatii. A bon entendeur, salut!


Despre Emil Cioran: La jeunesse comme péché…

08/04/2016

“Pour reprendre le diagnostic de Cioran lui-même, je dirais que son péché de jeunesse, c’est la jeunesse comme péché. Dans un texte du début des années 1950, Cioran écrit : « À l’époque où j’étais jeune, toute l’Europe croyait à la jeunesse. Ce sont les jeunes qui promeuvent les doctrines d’intolérance et les mettent en pratique, ce sont eux qui ont besoin de sang, de cris, de tumulte et de barbarie. » Il me semble que Cioran met le doigt sur ce qu’a été le grand malheur du XXe siècle. Un malheur prophétisé par Dostoïevski dans cette conversation des Possédés où Piotr Verkhovensky demande aux conjurés ce qu’ils préfèrent : patauger dans le marécage à une allure de tortue ou le traverser à toute vapeur. Un « collégien enthousiasmé » lui répond : « Moi, je suis pour le traverser à toute vapeur ! » Cioran a été ce collégien enthousiasmé. Il a également cédé à l’historicisme. Il reviendra sur cette illusion dans ses Cahiers : « N’exigez pas de moi de croire que l’Histoire ait un sens et l’humanité un avenir. L’homme passera de difficulté en difficulté et il en sera ainsi jusqu’à ce qu’il en crève. » Par là, on voit que toute son œuvre est une méditation critique sur ce délire inaugural.” (Alain Finkielkraut)

 

Emil (E. M.) Cioran, Eugène Ionesco and Mircea Eliade

 


Alchimia memoriei: Acesta a fost Cornel Chiriac…

28/02/2016
Poate pentru ca am fost prins in aceste ultime zile intr-un continuu exercitiu de nostalgie micro-macro ale carui rezultate se vor vedea, sper, nu peste mult timp, mi-a revenit in minte vocea lui Cornel Chiriac. Cand totul era vulgar, strident si fals in jur, cand kitsch-ul patriotard triumfa obscen la “Cenaclul Flacara al Tineretului Revolutionar”, acel creuzet al spalarii pe creier, cand cuvinte generoase precum “popor” si “tara” erau corupte pana la a deveni opusul sensului lor civic real, de la Radio Europa Libera veneau semnele nornalitatii estetice si etice. Prin Cornel Chiriac, multi din generatiile nascute, sa zicem, intre 1950 si 1965 am fost sincroni cu spiritul revoltei din societatile industriale avansate. Un spirit care nu era catusi de putin strain de acela al revoltelor studentesti la Varsovia si Zagreb precum si de Primavara de la Praga. Cornel Chiriac a fost ucis pe 4 martie 1975.

Niciodată curmatele sfâșieri interioare: Pasiunea lui Emil Cioran (1911-1995)

08/07/2015

Pentru Florica si Andrei

Au trecut două decenii de la stingerea din viață a lui Emil Cioran, acest Juif errant al filosofiei europene din veacul trecut. Întâmplarea a făcut să fiu la Paris și să apuc să trec, împreună cu Florica Jebeleanu și Marius Stan, chiar pe strada unde se găsea celebra mansardă. Marius a făcut poze, seara am cinat în zonă împreună cu pianistul și eseistul Andrei Vieru, soțul Floricăi, un intelectual de mare rafinament care l-a cunoscut bine pe Cioran. A fost, nu mă îndoiesc, cel mai central-european intelectual român (dar și francez) al veacului XX. A trăit o existență sub zodia utopiei, a dilemelor identitare și a nevrozelor politice. A fost un gânditor al adevărurilor neiertătoare, al interogațiilor ultime și al niciodată curmatelor sfâșieri interioare.

Născut la Răşinari în luna aprilie 1911, Emil Cioran a fost un intelectual pasionat, deci unul chinuit, mistuit, devorat de incertitudini. Autorul “Ispitei de a exista” a detestat orice schematism descărnat, orice formulă filosofică înghețată, s-a îndoit de toate precum și de el însuși. A trăit sub semnul disperării, al unui pariu imposibil cu un Dumnezeu ascuns, chiar absent, un demiurg capricios, gelos și adeseori irascibil, căruia s-a obstinat să-i azvârle mereu mănușa unui dispreț înfrigurat. A fost îndrăgostit de neant, se simțea bine doar în acel deşert al melancoliei cotropitoare căruia îi putem spune geniul inadaptării ori vocația de a fi mereu împotrivă și mereu dezrădăcinat, Emil cel fără-de-țară, Emil cel fără-de-casă (Heimatlosigkeit). A fost marele vagabond al unei metafizici îmbătrânite. Dintre filosofii francezi ai timpului său, l-aș asemui cu un Vladimir Jankélévitch ori cu Emmanuel Levinas. Unii l-au numit nihilist. Nu cred că putem vorbi de negarea valorilor, ci mai degrabă de o supremă, apăsătoare, terorizantă descumpănire. Lumea este strâmb alcătuită, suntem mereu dependenți de obligații decizionale care se dovedesc de atâtea ori nefericite, chiar dezastruoase.

Locuința lui Cioran era la mansarda acestei case din zona Odéon. Fotografie de Marius Stan

În tinerețe, cum o mărturisea chiar el, Cioran s-a contaminat cu virusul radicalismului utopic, fusese, spre a relua formula lui Czesław Miłosz, un “sclav al Istoriei”, un motiv suficient de puternic pentru a dezvolta ulterior un scepticism total în raport cu cântecele de sirenă ale ideologiilor de orice culoare. A fost așadar un intelectual atras, ori, mai precis spus, sedus de promisiunile oraculare ale fascismului (putea merge în les folles années trente, la fel de bine, ori de rău, spre comunism, nu degeaba îl admira pe Lenin). Mediocritatea burgheză proprie acelei low and dishonest decade (W. H. Auden), tihna unei democrații imperfecte, dar reale, îl plictisea, îl înfuria, îl scotea din minți. Voia another country, o Românie transfigurată, o Românie nefilistină, o Românie capabilă de delir, de salturi mortale, de autenticitate, de aventuri imperiale. Într-un text de o sinceritate unică, acea confesiune sfâșietoare care este “Mon Pays”, Cioran a spus mai multe lucruri dure despre orbirea sa juvenilă decât toți adversarii săi reuniți. La un ceas când România democratică avea o vitală nevoie de prieteni, nu de inamici, a ales să o deteste, lucru pe care avea să-l regrete o viață.

Avea o chemare spre existențialismul apocaliptic (înclinație observată de Gabriel Liiceanu). Paradoxal, era un revoluționar care iubea tradiția conservatoare. Făcea parte, ca și Ludwig Klages, dintre aceia care, în lupta dintre suflet și spirit, iau partea celui dintâi. Într-un text apărut în “Partisan Review” îl numeam un revoluționar mistic. Un revoluționar, cum se spune, fur ewige Dinge. Este vorba de acel sindrom pe care istoricul Jeffrey Herf l-a definit drept al modernismului reacționar. Îmi amintesc discuțiile purtate cu Matei Călinescu despre generația lui Cioran ca parte a unui fenomen european de respingere exasperată, dar și de asumare temerară a modernității. În eseul său clasic despre “Joseph de Maistre și originile fascismului”, marele gânditor liberal care a fost Isaiah Berlin îl citează elogios pe Cioran.

Tot astfel, după ce în tinerețe scrisese “Schimbarea la față a României”, o carte-manifest, o carte-dinamită, revelatoare pentru febra ideologică de atâtea ori distructivă a acelor timpuri, maturul Cioran a protestat împotriva oricărei forme de xenofobie. Paginile despre evrei din “La tentation d’exister” rămân un omagiu de o imensă căldură, aș spune dragoste, adus unui popor de solitari și martiri. La fel, ceea ce a scris despre maghiari, ceea ce a spus în convorbirile cu prietenii săi, între care istoricul François Fejto, ar trebui predat în școlile din România pentru a depăși viziunile primitive care încă ipotechează și împiedică analizele sincere și oneste. Cum a putut acest om de o inteligență nepereche, îndrăgostitul de Schopenhauer, Nietzsche, Simmel, Scheler și Bergson, să îmbrățișeze tezele extremiste? Ce demon îl va fi înrobit? Nu vom înțelege niciodată această opțiune intelectuală din timpurile acelea sumbre, când, cum spunea François Furet, ambele radicalisme, comunismul și fascismul, aveau un viitor tocmai pentru că democrația părea definitiv condamnată, dacă vom proceda reducționist, operând cu verdicte apriorice și apodictice.

Cred că o cheie pentru înțelegerea acestei pasiuni o oferă un text scris de Paul Nizan în 1934, care îi compara pe André Malraux și Martin Heidegger. Să nu uităm, la acea dată, Malraux era o vedetă a stângii antifasciste și pro-sovietice, iar Heidegger acceptase să devină rectorul Universității din Freiburg, numit de regimul nazist. Discursurile revoluționare ale lui Malraux sunau tulburător de asemănător cu faimosul discurs rectoral al lui Heidegger. Heidegger exalta “grandoarea istorică a nazismului”, Malraux pe aceea a bolșevismului. Observa Nizan că în opera lui Malraux, ca și în aceea a lui Heidegger, și aș spune și în gândirea lui Cioran, era vorba de angoasă, de disperare, de refuzul masificării, de “iremediabila solitudine ce caracterizează condiția umană”. Iată cuvintele criticului pe atunci comunist, intelectualul admirat de foștii săi colegi de la Ecole Normale Supérieure, Jean-Paul Sartre și Raymond Aron, omul care avea să rupă cu stânga stalinistă după Pactul Molotov-Ribbentrop și care murea pe front în 1940, la doar 35 de ani, îngrețoșat de atâtea infamii, abdicări și trădări.

Lui Nizan, așadar, Malraux îi amintea de “acel mare gânditor și filosof contemporan, Martin Heidegger, pentru care, ca și pentru Malraux, esența vieții umane se afllă în angoasă și disperare. Această apropiere este extrem de simptomatică pentru perioada istorică actuală. La acest ceas de declin al civilizației burgheze, unii mari gânditori au descoperit subit că, în confruntarea cu neantul, angoasa și disperarea reprezintă o realitate pentru om… La întrebarea fundamentală ‘Cum te poți sustrage angoasei și morții?’, cei doi oferă răspunsuri diferite. Heidegger a găsit un răspuns în acceptarea totală și necondiționată a național-socialismului. Malraux, la rândul său, a încercat să învingă această angoasă. El a aflat în acțiune, în orice fel de acțiune, forța pentru a o depăși ori măcar pentru a o putea ignora. Acțiunea îl poate proteja pe individ împotriva disperării și angoasei… ea este suprema formă de eroism revoluționar”. (Textul lui Nizan a apărut în “Literaturnaia Gazeta” înaintea sosirii lui Malraux în URSS pentru a participa la primul congres al scriitorilor sovietici, v. Curtis Cate, “André Malraux: A Biography”, New York: Fromm International Publishing Corporation, 1995, p. 202). Poate că ar merita ca unii dintre cei care scriu în grabă despre aceste destine intelectuale, cu porniri inflamat-justițiare, să mediteze la cuvintele lui Nizan.
Poate că ar merita ca unii dintre cei care scriu în grabă despre aceste destine intelectuale, cu porniri inflamat-justițiare, să mediteze la cuvintele lui Nizan. M-am ocupat de relația lui Heidegger cu nazismul într-un text apărut pe blogul meu.

https://tismaneanu.wordpress.com/?s=metapolitica

Spre deosebire de un Georg Lukács, marxistul gnostic care a rămas până în ultima clipă fidel pariului său bolșevic (“Cel mai rău socialism este superior celui mai bun capitalism”, interviu cu Franco Ferraroti, 1970), Cioran a înțeles că a greșit. Și-a asumat ceea ce Marta Petreu numește “trecutul deocheat”. A făcut pace cu valorile liberalismului democratic (din nou, opusul unui Lukács ori Carl Schmitt). Și-a purtat crucea cu demnitate, a expiat, a agonizat, a pătimit, a sublimat supliciul în acele “silogisme ale amărăciunii” în absența cărora lumea noastră ar fi mult mai absurdă și mai mohorâtă. Pentru că din deznădejdea lui Cioran se nasc zorii unei posibile redempțiuni. Nu este disperarea sterilității, ci acel fior ce nu poate fi domolit al unei eterne neputințe, dar și al unei veșnice obligații de a găsi sens acestei lumi. Dintre cărțile lui Cioran, favorita mea rămâne “Histoire et utopie”. Acolo am aflat secretul dictaturilor totalitare dintr-un veac dominat de năluciri ideologice: “O lume fără tirani ar fi ca o grădină zoologică fără hiene”. Această carte a lui Cioran ar fi una dintre acelea pe care le-aș lua cu mine dacă ar fi să-mi petrec restul zilelor pe o insulă pustie.

Textul de mai sus a apărut intr-o primă formă pe “Contributors” în aprilie 2011. Îl reiau intr-o versiune actualizată, la două decenii de la plecarea filosofului in lumea drepților.

Articol transmis la Radio Europa Libera si publicat aici:

http://www.europalibera.org/content/blog/27117062.html

Textul poate fi ascultat aici:

http://www.europalibera.org/audio/27117058.html

Petru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/niciodata-curmatele-sfa%c8%99ieri-interioare-pasiunea-lui-emil-cioran-1911-1995/