Cuvintele Monicăi Lovinescu (Un remarcabil articol de Cristina Cioabă)

18/02/2015

“Am revăzut de curând sketch-ul umoristic al lui Toma Caragiu despre tenis. Mulți dintre noi folosim, în anumite situații, expresia pe care această glumă televizată a făcut-o celebră: „…c-așa e-n tenis“. Privind înregistrarea pe YouTube împreună cu copiii, mi-am dat seama că ei nu pricep mai nimic și, prin urmare, nu se amuză deloc. Am încercat să le explic poantele, una câte una, însă n-am obținut decât niște oftaturi plictisite. Mi-am dat seama că, în ciuda explicațiilor, efectul este zero. Râsul spontan nu poate fi stimulat prin glose istorico-politice.

Cam același lucru i se întâmplă şi unui cititor tânăr care încearcă să se apropie de cărțile publicate înainte de 1989. Pentru a înţelege în detaliu aluziile subtile („șopârlele“) din romanele de atunci, are nevoie o cercetare temeinică a epocii. Și, bineînțeles, de răbdare și bunăvoință. Căci toată această literatură „a făcutului cu ochiul“ (Monica Lovinescu) a devenit, între timp, sibilinică. De fapt, cam același lucru se poate spune și despre critica vremii, unde exegeții se străduiau să descifreze producțiile literare fără a putea spune explicit la ce anume făcea aluzie un autor sau altul, în pasaje care rămân acum obscure. Exista, desigur, un cod comun al descifrării, împărtășit de autor, critic și cititor, însă acesta era marele secret al celor trei. Nimeni nu-l divulga, era suficient ca autorul să facă cu ochiul, iar cititorul să „se prindă“, pentru ca emoția etico-estetică să se producă. Nu pot spune, la rândul meu, că am cunoscut și împărtășit în epocă acest cod. Însă, la un moment dat, am fost nevoită să mă confrunt eu însămi cu nespusul ascuns în spatele acestor pagini de literatură, scriind o monografie despre Mircea Ciobanu. Poet și prozator al generației ’70, acesta trecea, în exegeza de specialitate, drept un autor ermetic, încifrat, abscons. Mai mult decât atât, nicăieri nu puteai găsi o interpretare care să descifreze plauzibil textele sale. Doar epitete vagi, la rândul lor susceptibile de încifrare. Cum poți aborda atunci astfel de scrieri? Glosând pe marginea lor doar presupuneri?

Am fost poet în vremea Ahab, de exemplu, este titlul unei volum de versuri publicat în 1984. Cheia de lectură nu este cea biblică, ci una politică. Ahab, dictatorul din vremea profetului Ilie, care îl omorâse pe Nahor pentru a-i lua via, devenise în epocă chiar dictatorul comunist. „De mânia lui, ah, n-am cântat/ de tristețea lui n-am scris o vorbă“, zice poetul, care scrie pe nisip „doar pentru vânt, pentru limba și rarița lui.“ Este transpusă aici o viziune care nu-i aparținea doar lui Mircea Ciobanu, ci era împărtășită de mai mulți scriitori talentați, care încercau să-și urmeze cinstit vocația, fără a fi propriu-zis disidenți. Reuşeau astfel să nu-și pună cuvintele în slujba puterii politice, într-o lume în care aceasta era rețeta de succes a supraviețuirii (sau chiar, în unele cazuri, a relativei bunăstări). Acest refuz mut a fost numit rezistență prin cultură. Așa-zisul ermetism al poeziei lui Mircea Ciobanu avea deci o cheie hermeneutică unică – adevărul pe care erai nevoit să-l taci. Trebuie să recunosc că am tatonat îndelung până să aflu o poziționare corectă în interpretarea scrierilor sale. Abia după ce am citit cronicile Monicăi Lovinescu am înțeles că, pentru toată literatura vremii, există o singură cale de a-ţi lămuri lucrurile: cea est-etică.

Acest concept hermeneutic original – singurul instrument eficient în descifrarea corectă a literaturii dintr-o epocă în care sistemul totalitar scinda schizofrenic conștiința artistică – a stârnit după 1989 și mai stârnește încă reacții vehemente de contestare, care disimulează, cel mai adesea, pure resentimente. Există chiar o tipologie a resentimentarilor: unii i-au reproșat Monicăi Lovinescu trădarea „autonomiei esteticului“ și, în prelungire, a propriului tată, alții s-au supărat că rezistența prin cultură nu a fost pusă mai presus de disidență, iar, mai nou, cei mai tineri sunt deranjați de anticomunismul ei declarat.

În consecință, aceștia din urmă își pun spiritul critic la lucru, animați în mare măsură de iritarea față de un presupus cult al personalității, căruia i se dedică  „anumite cercuri literare“ folosind în mod excesiv majusculele când vine vorba despre Monica Lovinescu. Și conchid, înainte de a aduce vreun argument, că autoarea cronicilor radiofonice, ce țineau în viață lumea culturală din deșertul  anilor comuniști, ar avea o viziune critică eminamente politică, fiind „o voce cu autoritate“ (înainte de 1989) care ar fi devenit ulterior autoritară, lipsită de nuanțe, dominată de idiosincrazii[1] .

Desigur, orice reevaluare critică este binevenită în dialogul unei culturi. Chiar și atunci când ia forma unei polemici. Cu condiția, însă, să pună în joc argumente şi să aibă un minim nivel comprehensiv. Or, în cazul de față, argumentele sunt înlocuite de afirmații definitive sau de o serie de citate trunchiate care servesc de fapt unei idiosincrazii ideologice. Ce i se reproșează de fapt Monicăi Lovinescu? Răspunsul e simplu: tocmai insistența cu care a încercat să atragă atenția asupra faptului că totalitarismul comunist, ilegitim și criminal, a mutilat nu doar o perioadă anume a istoriei recente, ci suceşte şi astăzi destule minţi, atâta timp cât trecutul nu este cunoscut și înțeles așa cum a fost. Repetitivitatea asumată cu care Monica Lovinescu vorbește, până la sfâșitul vieții, despre memorie ca datorie vine din conștientizarea unui adevăr, altminteri ușor de probat: comunismul nu s-a încheiat istoric în 1989, ci, sub diverse măști democratice purtate de aceiași indivizi, ne-a lucrat subtil vreme de 25 de ani. Cum altfel se explică faptul că, în 16 noiembrie 2014, s-a strigat pe străzi „Jos comunismul!“? Și nu oricum, ci din toți rărunchii.

Or, tinerii critici nu pot accepta asta. Ei au căzut sub vraja reinventării unei noi stângi, pe care nu se sfiesc s-o asume în varianta ei radicală[2]. Sigur, spun ei, nu e vorba despre comunism, nici despre totalitarism, ci despre o stângă pură, fără de păcate, însă tot marxistă. Cum ar putea fi obținută, cum i-ar putea fi șterse păcatele care, fie vorba între noi, numără aproape 100 de milioane de victime în întreaga lume (Cartea neagră a comunismului)? Simplu: punând la lucru „spiritul critic“, re-evaluând temeinic. Adoptând o atitudine pretins dubitativă, care subminează orice adevăr evident. Scoțând, la o adică, de la naftalină, drept premergător, pe Dobrogeanu-Gherea (!) și, având ca îndreptar de creativitate chiar realismul-socialist, din pălăria căruia vor fi scoase noi producții artistice anti-corporatiste și anti-capitaliste.[3]

Oare nu așa au făcut și comuniștii când au venit la putere? Au re-evaluat tot trecutul, l-au prins în mengina propagandei și l-au pilit bine, până au scos din el ceea ce au vrut.  Ce-a rămas din marea poezie interbelică, ce-a rămas din Caragiale,  sau din Eminescu, din orice autor român important după celebrele re-evaluări din anii ’50? Un imens deșert populat de năpârci și hiene.

Așadar, noua direcție în critica actuală nu e deloc nouă, dar nici prea veche. Ea  reînvie sloganuri prăfuite de acum câteva decenii și intră în arena înarmată pînă-n dinți, decisă să nu lase în urmă decât praful și pulberea. Interesant este că, mimând aerul rebel al luptei între generații, nu-i disprețuiește chiar pe toții bătrânii! Mai ales când unii sunt bine instalați în scaune academice sau sunt poziționați corect (a se citi mai la stânga) în lumea ideilor. În schimb, e necruțătoare cu boierii minții, aceia care, în cel mai pur stil corporatisto-capitalist, nu-i așa?, au monopolizat chipurile succesul pe piața autohtonă. Unii ca aceștia merită re-evaluați la sânge.

În ceea ce o privește pe Monica Lovinescu, nu trebuie însă să ne temem. A supravieţuit celor mai crâncene „re-evaluări“ ani în șir, atât în paginile Săptămânii lui Barbu, dar și „brațului lung la Securității“, întins până la Paris, spre a o anihila. Iar re-evaluările îi faceau, culmea!, bine. O țineau în formă. Indignarea îi sculpta fraza și-i ascuțea idea. E suficient să citești o pagină ca să înțelegi că avea de partea ei nu doar adevărul, ci și frumosul.

Privind aceste zbateri tinerești, nu pot decât să constat că, din moment ce cuvintele Monicăi Lovinescu ating dureros şi în clipa de faţă, e limpede că sunt de o fierbinte actualitate. Merită să le reascultăm.

Note__________


[1] Vezi articolul Biancăi Burța-Cernat, Un epilog diaristic și prologul unei re-evaluări critice, I-II în Observator cultural, nr. 758-759.

[2] Vezi platforma Criticatac.

[3] Iată aici câteva creații plastice relevante pentru prelungirea realismului socialist în arta contemporană.”

Articolul de mai sus a apărut aici:

http://www.contributors.ro/cultura/cuvintele-monicai-lovinescu/


Ce înseamnă un intelectual public: Andrei Oişteanu decorarea lui Octav Bjoza, consilierii lui Klaus Iohannis, moartea lui Ioan Petru Culianu si fundamentalismele religioase

23/01/2015

Într-un interviu acordat Magdei Grădinaru, pentru Jurnalistan.ro,  cunoscutul istoric al religiilor, eseist si intelectual public Andrei Oişteanu consideră recenta decorare de către preşedintele Klaus Iohannis a d-lui Octav Bjoza drept “o greșeală”. Referitor la controversatele declarații ale d-lui Bjoza pe tema “moralității legionare”, Andrei Oişteanu le consideră “un scandal“.

Am stat și m-am gândit. Nu numai că Bjoza a participat la comemorări legionare, dar a declarat că toată structura sa morală a fost forjată de legionarii pe care i-a întâlnit în închisori. A spune asta sau mai exact a spune doar asta despre legionari este mai mult decât un tablou incomplet, este un scandal. Dacă spui și alte lucruri despre legionari, să zicem că faci un tablou echilibrat. Cred că a fost o greșeală. Președintele a vrut să dea un semn, nu cred că președintele a fost de rea-credință, cred că nu a știut. Ar fi putut găsi o soluție, decora întreaga Asociație a Deținuților Politici”, este de părere Andrei Oişteanu.

Cât priveşte citarea trunchiată dintr-un text publicistic al poetului Mihai Eminescu, Andrei Oişteanu o consideră o “gafă”.

Gafa ar fi putut fi că articolul respectiv era un articol anti-liberal. Eminescu, știm că a fost un anti-liberal, un conservator înrăit, asta e, președintele a trebuit să facă acest slalom și să decupeze un text al lui Eminescu”, declară Oişteanu.

Întrebat dacă administraţia prezidenţială ar trebui să fie mai “prudentă” în astfel de chestiuni, Oişteanu menționează echipa de consilieri de la Cotroceni.

Eu am semnat și un protest în privința alegerii domnului Mihalache în această postură, ca atare în domnul Mihalache nu am încredere. În privința celorlalți, să lăsăm timpul să decidă”, spune Oişteanu.

Textul complet al interviului poate fi citit aici:

http://www.jurnalistan.ro/2015/01/22/interviu-andrei-oisteanu-despre-legionarismul-lui-eliade-asasinatul-neelucidat-al-lui-culianu-si-ortodoxism-in-zilele-noaste/


Discursul nimicirii: Epilog la o disputa inexistenta

12/02/2014

Nu am niciun fel de disputa cu dl Dorin Tudoran. Nu o pot avea dintr-un motiv extrem de simplu: nu se poate polemiza, in termeni rationali, cu o obsesie. Nu ai cum sa raspunzi celui care practica discursul nimicirii. Critica de exterminare, cum o numeste H.-R. Patapievici, nu lasa loc pentru dialog.

Istoria este relativ simpla si, poate, instructiva: am purtat odinioara batalii impreuna cu Dorin Tudoran in numele unor valori comune. Revistele “Agora” si “Meridian” stau marturie in acest sens. Am tradus si prefatat, pentru editia americana, in anii 80, eseul sau anti-totalitar “Frig sau frica”. Citam atunci titlul unei povestiri de Delmore Schwartz: “In Dreams Begin Responsibilities”. Cred ca era potrivit pentru ceea ce-a reprezentat poetul atunci. In acei ani nu erau multi cei care, in tara fiind, sa-si ridice vocea deschis impotriva dictaturii. El a facut-o si merita respectul nostru pentru acel comportament demn. Nu erau multi nici cei care, in exil, sa duca lupta pe care a dus-o Dorin Tudoran si pe care, indraznesc sa o spun, am dus-o si eu. Mai ales dupa 2005, drumurile noastre s-au despartit.

Unii care azi sunt foarte vocali in a ma ironiza si a-mi pune sub semnul intrebarii trecutul, taceau malc in acei ani ai luptei impotriva dictaturii. Imi amintesc de cei care ma mustrau ca-mi pierd vremea scriind pentru “Europa Libera”, BBC si “Vocea Americii”. Din pacate, pe unii ii vad semnand comentarii tongue-in-cheek chiar pe blogul lui Dorin Tudoran si in alte locuri unde pamfletele acestuia sunt foarte pretuite. Pacat. Trecutul nu poate fi rescris daca vrem sa ramanem fideli adevarului. Nu cer nimanui sa-mi impartaseasca opiniile. Cer insa sa mi se acorde creditul onestitatii, se nu se insinueze ca fiecare luare de pozitie a mea (ori absenta, reala ori imaginara, a unei luari de pozitie) este motivata de scopuri ariviste si ticaloase. Spunea candva Lucian Blaga: “Sa fim noi insine sub stelele noastre si sa ingaduim celorlalti sa fie tot ei insisi sub stelele lor”.

In interventiile mele pe subiectul relatiei cu dl Tudoran nu am citat fragmente din corespondenta personala, nu o voi face nici acum. Am spus ca, in Raportul Wiesel, apare numele domniei sale (Dorin Tudoran), Raportul a fost postat pe site-ul presedintiei in timpul lui Ion Iliescu (2003). Se afla acolo si acum. Am facut referinta la texte publicate de domnii Dorin Tudoran si Michael Shafir. Daca dl Shafir crede ca nu despre mine era vorba intr-un pamflet de Dorin Tudoran aparut in 1999 in “Romania Lieterara”, ma bucur sa o aflu, fie si dupa aproape 15 ani. La vremea respectiva, dl Tudoran i-a consacrat, in “Romania Literara”, un alt pamflet cu titlul “Mimoza si olita”. Era, intre altele, un raspuns la afirmatia d-lui Shafir ca doar cine nu voia sa vada ca e vorba despre mine nu vedea acest lucru. Poate ca profesorul Shafir va reusi acum sa obtina ceea ce dl Tudoran a cerut inca din 2006 (ori poate mai devreme) si mie nu mi-a stat in puteri: rescrierea paginii in care este pomenit in Raportul Comisiei Wiesel, asumat de Ion Iliescu, ori chiar scoaterea acelui document de pe site-ul presedintiei Romaniei. Oricum, let bygones be bygones.

Sunt de acord cu dl Tudoran, viata nu este atat de lunga incat sa ne pierdem vremea cu “futilitati”. Doar ca identificam in chip diferit “futilitatile”. In mai 2006, cand incepusera atacurile imunde impotriva Comisiei Prezidentiale, dl Tudoran scria in “Jurnalul National”–eu plecasem de-acolo inca din septembrie 2005–un articol intitulat “Comisii de fultilitate publica”. Citez: “Necesitatea “analizei stiintifice” pretinsa de dl Basescu este un pretext rizibil. Comisia  –  o futilitate. Iar eu nu pot fi parte a unei futilitati rizibile prin care dl Basescu incearca sa imbrobodeasca opinia publica, ascunzandu-si lipsa vointei politice de a condamna comunismul si crimele sale in spatele unei comisii.” Este adevarat ca in decembrie 2006, dl Tudoran a salutat Raportul si condamnarea dictaturii comuniste din Romania. Tot in mai 2006, senatorul Dan Voiculescu mi-a adresat o scrisoare oficiala (cred ca exista in arhiva Comisiei Prezidentiale) in care, dupa numeroase laude la adresa mea ca politolog si istoric al comunismului, imi solicita sa ne ocupam de cazul sau (erau de-acum stiute acuzatiile de colaborare cu Securitatea). Scrisoarea d-lui Voiculescu a fost citita la sedinta Comisiei din iunie 2006. S-a considerat ca problema nu era de competenta noastra, ci a Colegiului CNSAS. Decizia este cunoscuta.

http://jurnalul.ro/editorial/comisii-de-futilitate-publica-i-21682.html

Cat priveste numele mentionate in Raportul Wiesel, nu pe mine trebuie sa ma chestioneze domnul Tudoran. N-am facut parte din acea Comisie, deci nu eu am scris capitolul in care este pomenit numele sau. Am crezut atunci, cred si acum ca accentuarea unei presupuse dorinte de “monopolizare a suferintei” de catre un grup etnic este o eroare. In 2000, cand s-a pornit o campanie in Franta impotriva Monicai Lovinescu, a lui N. Manolescu, Gabriel Liiceanu si chiar Dorin Tudoran, m-am opus public. Am cerut, intr-um mesaj adresat lui Claude Lanzmann, directorul revistei “Les Temps Modernes”,  sa nu se abandoneze nuantele si sa nu se cultive maniheisme pagubitoare. Textul nu a aparut acolo, din cate stiu a fost publicat in revista “Esprit” (dl Mihnea Berindei cunoaste mai bine detaliile).

Cand, in 2006, mi s-a incredintat mie conducerea unei Comisii Prezidentiale, l-am invitat pe Dorin Tudoran sa faca parte din ea. Numele sau este mentionat pe lista disidentilor, a celor care s-au opus cu demnitate dictaturii, in Raportul Final. Asa era normal sa se intample, asa s-a intamplat. Nu am niciun merit special in acest sens. Este meritul intregii Comisii si al expertilor, dar mai ales este meritul unui om care, in acele timpuri sumbre, a dovedit verticalitate. Despre trecutul recent si despre prezent, cu alt prilej ori, poate, niciodata…


Sunt catelul lui Basescu!

10/02/2014

Mea culpa, mea culpa, mea maxima culpa! Sunt “suflet de sclav”, spune un fost presedinte al Romaniei (Emil Constantinescu). Sunt macinat de un teribil, auto-distructiv servilism, spune un fost disident cu care am dus candva importante batalii impreuna (Dorin Tudoran). Sunt “Homo Brucanus” (ma rog, “Homo Sovieticus”, in versiune corectata), spune un fost jurnalist al “Europei Libere” post-decembriste, azi membru in CNA propus de PNL (Radu Calin Cristea). Pe scurt, sunt un iremediabil “basist”. Am citit un excelent articol de Andrei Plesu despre fixatia pe Basescu. Basescu nu e perfect, Doamne fereste, dar mai exista si alte teme pe lumea aceasta. Era sa uit, sunt “catelul lui Basescu”, spune alt fost presedinte al Romaniei, eternul Ion Iliescu.

Public aici un aticol mai vechi care, mi-e teama, nu si-a pierdut nimic din actualitate. Sincer, nu o fac cu nicio urma de bucurie. Mai degraba cu dezolata lehamite:

“Aflu ca Ion Iliescu se simte hartuit. Se simte urmarit, prigonit, haituit, victimizat. Ca si in 1990, forte malefice, in slujba stim noi cui,  conspira sa-l distruga.  Pe el, salvatorul natiunii.  Mai tineti minte sloganul: “Iliescu apare/Soarele rasare”?  Cititi mai jos o stire despre interviul sau din Gandul din care reiese ca beneficiarul caderii regimului Ceausescu (pe care a indraznit sa-l atace abia dupa ce s-a dovedit ca nu mai risca nimic), omul care a organizat mineriada fratricida din iunie 1990, ma considera, “catelul lui Basescu”.  Prins in lesa prezidentiala, incurabil “cotrocenizat”, calomniator de profesie, impostor intelectual, “scribalau”, autor de “monstruoase facaturi”, alerg dupa el, sunt cel care il terorizez, ii ruinez, cu tupeu, malitie si rea-credinta,  linistitele batraneti…

Asa arata, descumpanita si angoasata, viziunea politica de ultima ora  a nedezmintitului politruc. Nici vorba sa-si asume vreo responsabilitate, vreo culpa. Crescut in cultura politica a bolsevismului, Iliescu ramane, iata, prizonierul ei.  Intrucat nu poate polemiza, el insulta. Intrucat nu poate argumenta, el vitupereaza.  Il insulta pe Doru Maries, il insulta pe Radu Moraru. Ma insulta, pentru ca nu poate acepta adevarul despre mostenirea sa politica.  Recurge la sudalma pentru ca nu ne poate pune botnita.  Pentru ca, oricat s-ar indoi unii si altii, Legea Lustratiei va avea efecte intarziate, dar reale. Pentru ca am fost deschis unui dialog (criticat de multi), pentru ca l-am ascultat cu atentie, pentru ca am descoperit cat neadevar moral ascunde, iar la ceasul bilantului, marturia mea va conta…

Este drept ca orice om de stat are, in democratiile asezate, dreptul la o batrinete cat mai putin agitata. Prin forta lucrurilor, nu poate fi insa si cazul unui presedinte sub mandatul caruia a curs singe nevinovat pe strazi: dupa 22 decembrie 1989, in 13-15 iunie 1990, etc. Rudele si aliatii morali ai victimelor nu pot sa taca. De aceea, Ion Iliescu a ajuns inevitabil, la virsta de 80 ani, un om hartuit de trecutul cu care a refuzat sistematic sa se impace. N-a scos la iveala vinovatii. Dimpotriva, a oferit oricarui suspect inalta sa protectie. Acum, apasat de verdictul dovezilor empirice, sfirseste printr-o nesfirsita lamentatio. Odinioara capabil de oarecari nuante, el nu poate gandi decat manicheist, vindicativ si clientelar. A oferit slujbe si privilegii in schimbul unor servicii politice.  E nevoie de exemple? Recentul caz Voicu spune totul.

Ca atare, Ion Iliescu nu poate concepe ca mai suntem unii care credem in valori, ca nu totul este un aranjament material.  Ion Iliescu a fost un aparatcik obedient, eliminat din structurile supreme de partid abia in momentul cand regimul intrase in paranoia terminala.  Nu a fost un Nagy sau un Dubcek.  Nu a fost un Gorbaciov a la roumaine. Dupa 1989, ar fi putut sa sustina democratizarea veritabila. A ales si a sustinut formula unei restauratii neo-comuniste (cu o ideologie in care bolsevismul rezidual se ingemana cu un populism etnocentric agresiv).  S-a opus cat a putut liberalizarii economice, reformei morale, terapiei-soc in economie, pluralismului autentic si decomunizarii.  A acceptat (mai precis spus a tolerat) alternanta din 1996 a contrecoeur.  Discursul sau de la Alba Iulia din noiembrie 1995 prevestea apocalipsa in cazul victoriei CDR.  Atunci a scris Cristian Tudor Popescu in Adevarul un articol antologic despre “Ranjetul bolsevic al presedintelui Iliescu”.  In ultimul sau mandat a acceptat sa mearga in directia NATO si UE, patronand in acelasi timp structuri mafiotice care au parazitat (“mexicanizat”) economia si societatea acestei tari.  Nu a a rupt niciodata categoric cu ideologia si sistemul pe care le-a servit vreme de decenii. Fostii sai colegi din conducerea PCR (Stefan Andrei, Silviu Curticeanu, Dumitru Popescu, chiar prietenul si fostul protector Paul Niculescu-Mizil) nu l-au iertat pentru ca i-a “tradat” si pentru ca nu le-a grabit amnistierea.  De fapt, nu a facut-o pentru ca intoate actiunile pe care le-a prezentat drept realiste a fost vorba de calcule oportuniste.  Voia sa dovedeasca o fictiva despartire de aparatul vechiului regim. Timp in care ii promova pe Hrebenciuc, Cozmanca si chiar pe Adrian Paunescu. Din comunismul paria al lui Dej si Ceausescu (spre a relua conceptul lui Ken Jowitt), s-a nascut post-comunismul paria al lui Ion Iliescu.

Ar fi de adaugat ca Ion Iliescu nu a fost niciodata exclus din CC al PCR. Acest lucru ar fi insemnat o sanctiune de partid, si inca una extrem de grava.  Pur si simplu, in 1984, deci destul de tarziu, el nu a a fost reales in CC.  Din care facuse parte, fara sa cracneasca, incepand cu anul 1965.  Douazeci de ani!  De fapt, dupa stiinta mea, Iliescu nu a fost niciodata sanctionat pe linie de partid, proba a indefectibilei sale discipline. Nu a  semnat, in martie 1989,  ”Scrisoarea celor 6″.  Din surse de credibile, am aflat ca a fost invitat sa semneze si ca s-a derobat.  La fel, in cartea de dialoguri Marele soc, aparuta in 2004, cu cateva luni inainte de expirarea ultimuili sau mandat, Iliescu a evitat sa dea un raspuns lipsit de ambiguitati la intrebarile mele pe acest subiect.  A reactionat indignat si ulcerat impotriva biografiei sale continuta in anexa Raportului Final al Comisiei de analiza a dictaturii comuniste.  Regimul Iliescu a fost intemeiat pe amnezie, pe siluire a istoriei si pe minciuna. In acest sens, si nu numai, a fost unul situat in prelungirea comunismului. Dar societatile, ca si indivizii, traiesc ceea ce psihanaliza numeste reintoarcerea a ceea ce a fost refulat.  A trebuit sa se confrunte cu acest proces de purificare, de redresare morala generalul Augusto Pinochet in Chile. Generalul Wojciech Jaruzelski in Polonia nu are nici el o batranete calma.  Viitorii ani nu vor fi unii in care Ion Iliescu sa beneficieze in continuare de privilegiile uitarii.  Sunt prea multi cei care nu vor sa mai fie, vorba Monicai Lovinescu, orfanii curajului si ai adevarului.

Am citit deunazi un text al unui eseist care sustine ca de fapt nu a existat un proiect neo-comunist dupa 1990.  Ca singur Iliescu ar fi putut dori un asemenea regim, ca nu era asadar o aspiratie a grupului hegemonic.  Nu neg ca impulsul utopic nu mai exista de multa vreme in Romania si in genere in statele din Blocul Sovietic (desi perestroika a fost de fapt ultima utopie comunista).  Dar , in 1990, Iliescu, Martian Dan, Barladeanu, Petre Roman, N.S. Dumitru, Virgil Magureanu, Voican-Voiculescu si altii din echipa de varf ramaneau atasati de o viziune etatist-colectivista, autoritarista, corporatista, paternalista, xenofoba, anti-oocidentala, anti-liberala si anti-intelectuala.   O putere neo-comunista?  Neo-fascista?  Daca ne gandim la rangile minerilor, analogia cu fasciile, cu detasamentele de asalt,  nu ar fi chiar deplasata… Ion Iliescu ar vrea sa intre in istorie ca un contestatar al totalitarismului comunist. Nu a fost decat un activist mai putin grobian, mai putin diletant si mai putin obscurantist decat cei mai multi dintre colegii sai de inalta nomenklatura.  Dupa 1990, a fost promotorul unui neo-comunism (ori cripto-comunism) care a esuat lamentabil.  Dar care a lasat in urma victime umane, cinism, pesimism, iresponsabilitate, jefuirea tarii, pierderi uriase la capitolele stat de drept, reforme si modernizare.

A fost Iliescu o personalitate importanta? Fireste, intrucat Romania de azi poarta in mare masura amprenta deciziilor sale.   Tot asa cum Serbia a fost marcata de actiunile lui Slobodan Milosevici ori Slovacia de acelea ale lui Vladimir Meciar.  A fost rolul sau istoric benefic?  Ma indoiesc. Nu trebuie sa fii “catelul lui Basescu” pentru a nota aceste lucruri. Este suficient sa nu suferi de orbire.

Ion Iliescu, presedintele de onoare al PSD, sustine ca se simte si acum, la 20 de ani de la caderea comunismului, la fel de urmarit ca inainte de 1989.

“Ma simt ca inainte de 1989, cand zeci de ani am fost urmarit, acasa si pe strada, de securitatea lui Ceausescu. Am ajuns astazi sa fiu atacat, aproape in fiecare zi, de catelusii lui Basescu. E inadmisibil”, a spus Iliescu, pentru Gandul.

Iliescu sustine ca nu intelege atacurile din ultima peroada, concertate impotriva sa. ”Eu nu mai sunt in functie si tocmai asta imi ridica multe semne de intrebare in privinta cauzelor unor astfel de atacuri. E rusinos ca niste catei ai lui Basescu, acest Maries, care nu are niciun fel de calitate morala, Tismaneanu si Nasu-asta, Moraru, la emisiunea lui sa ma atace zi de zi”, a mai spus Iliescu.”

https://tismaneanu.wordpress.com/2010/04/30/sunt-catelul-lui-basescu-de-la-ion-iliescu-cetire/

Pentru articolul lui Andrei Plesu:

http://adevarul.ro/news/politica/basistii-1_52f7abb3c7b855ff5633b51c/index.html#

O precizare: Cum scriu mai sus, am purtat batalii impreuna cu Dorin Tudoran in numele unor valori comune. Revistele “Agora” si “Meridian” stau marturie in acest sens. Am tradus si prefatat, pentru editia americana, in anii 80, eseul sau anti-totalitar “Frig sau frica”. Citam atunci titlul unei povestiri de Delmore Schwartz:” In Dreams Begin Responsibilities”. Cred ca era potrivit pentru ceea ce-a reprezentat poetul atunci. In acei ani nu erau multi cei care, in tara fiind, sa-si ridice vocea deschis impotriva dictaturii. Nu erau multi nici cei care, in exil, sa duca lupta pe care a dus-o Dorin Tudoran si pe care, indraznesc sa o spun, am dus-o si eu. Unii care azi sunt foarte vocali in a ma ironiza si a-mi pune sub semnul intrebarii trecutul, taceau malc in acei ani. Din pacate, pe unii ii vad semnand comentarii tongue-in-cheek chiar pe blogul lui Dorin Tudoran. Pacat. Trecutul nu poate fi rescris daca vrem sa ramanem fideli adevarului.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/sunt-catelul-lui-basescu/


Ciuma lui Caragea: Vlad Georgescu il desfide pe Ceausescu in martie 1977 (Text inedit)

28/05/2013

Vlad Georgescu este una dintre vocile fără de care istoria libertăţii în România nu ar putea fi scrisă. Intelectual public critic, animat de pasiunea moderaţiei, fidel codului de   valori al tradiţiei, Vlad Georgescu propune, prin textele sale din exil, o analiză sistematica şi vizionară  a comunismului românesc. Director al secţiei româneşti de la “ Radio Free Europe”, el adaugă luptei  radiofonice vigoare şi patos.  

vlad-georgescu

Textul inedit publicat astăzi, text descoperit de cercetătorul Felician Velimirovici, ca urmare a unei investigaţii în arhivele  CNSAS, face parte din această serie de filipice gândite de Vlad Georgescu. Semnificaţia lui este cu atât mai importantă cu cât el este provocat de cutremurul din 4 martie 1977 . Un cutremur de care se leagă debutul celei mai  teribile campanii de demolări şi devastări. Vizionar, Vlad Georgescu ştie să citească în prezent semnele viitorului. Invocând necesitatea intăririi  Bucureştiului,  Nicolae Ceauşescu va  iniţia un proces al cărui scop final este eliminarea memoriei istorice a României înseşi.  Textul lui Vlad Georgescu este un reper esenţial în acest dosar al tiraniei şi acţiunii ei destructive. Textul a ajuns  în Occident (din câte ştim, prin intermediul matematicianului disident Mihai Botez) şi a fost citit la “Europa Libera”. A urmat arestarea si anchetarea istoricului, eliberat si lăsat să plece din Romania, in urma interventiei profesorului  Zbigniew Brzezinski, in acea perioada consilier pentru securitatea naţională (National Security Advisor) al preşedintelui Jimmy Carter. 

Cutremurul din 4 martie 1977 a fost un moment crucial în istoria regimului comunist din România. Nicolae Ceausescu  şi camarila sa  au incercat  (şi, în parte, au izbutit) să manipuleze propagandistic starea de şoc şi suferinţă pentru a-şi consolida imaginea de “salvatori ai neamului în clipe de restriste”. În fapt, Ceausescu a profitat constant de urgiile naturii (inundaţii, cutremur) pentru a-şi fortifica propriul cult. Este de notat tonul dur al scrisorii-pamflet semnate de Vlad Georgescu, cunoscut în genere prin calmul judecăţilor sale ştiinţifice. Istoricul înţelesese, înaintea multora, nu doar natura tot mai iraţională a sistemului, dar si efectele cataclismice ale unui delirant cult al personalităţii, fundamentul, alături de ubicuitatea Securităţii, al stalinismului naţional din România. Este de menţionat că acest text a fost scris în aceeasi perioadă în care Paul Goma trimitea celebra sa scrisoare către Pavel Kohout în care îşi exprima solidaritatea cu Carta 77. Tot în 1977 se năştea Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din Romania. În august 1977, avea loc greva anti-comunistă a muncitorilor mineri din Valea Jiului. (LaPunkt.ro)

Ciuma lui Caragea – de Vlad Georgescu

Şi vodă Caragea şi Ştefan Lăcustă înaintea lui au rămas în istorie ca domni ai calamităţilor. Pe Caragea, lumea îl ştie graţie ciumii care i-a împuţinat ţara. Un mare flagel la o domnie de numai şase ani. Din 1970, în doar şapte, ne-au bântuit trei mari flagele, două potopuri şi un cutremur. Nu-i prea mult pentru o singură domnie?

Ai spus că blocurile s-au dărâmat pentru că foştii proprietari capitalişti le-au înălţat fără grijă. Nici în aceste clipe nu poţi uita ideologia, nu renunţi la lupta de clasă. Dar blocul dela Lizeanu, dar poşta din Plevnei, dar blocul din Militari, dar centrul de calcul, toate abia construite, tot din vina proprietarilor s-au dărâmat? Dar zecile de blocuri noi, fisurate, evacuate, tot din vina proprietarilor stau să se prăbuşească?

Blocul din Militari a fost ridicat după indicaţiile tale preţioase. Trebuia să fie blocul model al noului mod de a construi: cu piloni şi ziduri mai subţiri, cu fier şi beton mai economisit. Ce s-ar fi întâmplat dacă cutremurul ar fi lovit peste câţiva ani, când Bucureștiul ar fi fost plin de blocuri ca cel din Militari?

Radioul ne-a dat ştiri despre catastrofă abea după trei ore. A trebuit să aflăm despre ce se petrece de la posturi străine, dela Europa Liberă, iar cand au început să vorbească nu vorbeau şi nu te arătau decât pe tine. Noi voiam să ştim ce se întâmplă, unde ne sînt fraţii şi prietenii, dar aflam doar cât de eroic se comportă activiştii, cât de minunat ştie să se descurce partidul, cât de îmbărbătaţi sînt cetăţenii că ai venit să vezi ce nu mai era de văzut. Te-am privit din nou dând indicaţii. Platitudini. De pildă, să se înceapă demolările de sus în jos. Îţi crezi oamenii atât de înapoiaţi incât să fi început de la mijloc? Te ascultau toţi, ingineri, arhitecţi, constructori, îşi luau notiţe, aplecaţi din spate. De ce nu-i laşi să-şi facă meseria singuri, ca buni meseriaşi ce sunt, fără atâta amestec amatorist? Aseară, un mare actor recita la televizor poezia „Ciocarlia anunţă zorile”. O poezie din cele noi, patriotardă, falsă. Zorile nu vin dintr-acolo. Nu vin de unde le arăţi. Destinul se întoarce contra strâmbătăţii şi incompetenţei.  Pământul s-a scuturat pentru a spune că a venit vremea să se întoarcă fila. Desleagă-ne de opreliştile care ne încătuşează. Îngăduie energiei neamului să clocotească la lumină. Ia-ne activiştii de pe grumaz. Opreşte discriminările şi apartheidul înlăuntrul aceluiaşi popor. Încetează a ne împărţi în cetăţeni de diferite clase, în membrii de partid de diferite categorii, în membri de partid şi în paria. Lasă-ne pe toţi să ne bucurăm de lumină. Uneşte neamul. Adu-ţi aminte de ‘68. Mai poţi?

Vodă Caragea a rămas în istorie prin ciuma care i-a împuţinat ţara. Un altul, înaintea sa, a rămas prin lăcuste. Domnia Ta vei rămâne prin două potopuri şi-un cutremur. Domnul cataclismelor, cum nu a fost altul în istoria românilor. Două potopuri şi-un cutremur. E mult pentru o singură domnie. Te sbaţi să intri în legendă. Atunci opreşte-te şi întoarce-te. Te vom urma căci schimbarea domnilor, bucuria nebunilor. Iar de nu poţi, fă ca meşterul Manole: zideşte-ţi domniţa, lipeşte-ţi aripi de șiță și sări. Va rămâne pe urmă-ţi, cel puţin o fântână!

6 martie 1977, București.

http://www.lapunkt.ro/2013/05/28/ciuma-lui-caragea-un-text-inedit-al-lui-vlad-georgescu-despre-cutremurul-din-martie-1977-si-regimul-ceausescu/


Dl Dinu Zamfirescu, IICCMER, Statele Unite si statul de drept

07/02/2013

Dl Dinu Zamfirescu nu este o persoana privata. Veteranul liberal este presedintele Consiliului Stiintific al IICCMER si membru al Colegiului CNSAS. In prima functie a fost numit de premierul Ponta. In cea de-a doua a fost desemnat de PNL. Este demnitar al statului roman, cuvintele domniei sale pot avea consecinte, mai ales daca este vorba de securitatea tarii, de relatiile tarii cu UE, cu SUA, cu NATO. Am citit declaratiile d-lui Zamfirescu de la Fundatia “Horia Rusu” si m-am crucit. Un om cu o pozitie oficiala ajunge sa declame texte care tasnesc parca de sub pana lui Vadim Tudor ori a generalului securist Rogojan, colaboratorul en titre al lui Nistorescu la “cotidianul”.

Membru al coalitiei guvernamentale, PNL-ul antonescian este, la ora actuala, se dovedeste si din declaratiile lui Dinu Zamfirescu, cea mai anti-occidentala formatie politica din Romania (nu iau in consideratie varii grupuscule marginale). Dl Zamfirescu a devenit stegar al “neatarnarii nationale”, al “neamestecului in treburile interne”, al tutoror sloganelor ceausiste despre refuzul “obedientei servile”.

In opinia domniei sale, amabasadorul Mark Gitenstein a comis actiuni care ar fi justificat urcarea sa in primul avion si trimiterea acasa, la Washington. Adica, pe romaneste, expulzarea. Ne jucam cu cuvintele? Nu IICCMER i-a acordat ambasadorului Mark Gitenstein in luna octombrie o diploma onorifica? A ignorat presdintele excutiv, dl Andrei Muraru, opiniile atat de ferme ale presedintelui Consiliului Stiintific? Se intentioneaza cumva retragerea acelei diplome pentru a pune de acord pozitia IICCMER cu aceea a presedintelui Consiliului Stiintific? Dl Zamfirescu nu scrie pe un blog personal, ci reprezinta IICCMER. Anti-occidentalismul domniei sale, atacul impotriva institutiilor statului de drept, nu sunt doar doar capriciile unui senior liberal, focuri de artificii retorice fara urmari.

http://www.iiccr.ro/ro/presa/comunicate/comunicate_de_presa_2012/ambasadorul_sua_onorat_de_iiccmer/

Dl Zamfirescu crede ca trebuie desfiintat CSAT-ul. Ii repugna ANI si DNA. Compara ANI cu politia secreta comunista. Il cunosc de decenii pe dl Dinu Zamfirescu si ma intreb ce s-a intamplat cu omul ponderat si lucid pe care il stiam? De unde aceasta virulenta? u ce l-a deranjat, totusi, atat de tare ambasadorul american ca sa ajunga la formulari atat de lipsite tact? Chiar crede ca aceste lucruri nu se observa, ca oricine ar fi noul ambasador al Statelor Unite la Bucuresti va fi rapid incunostiintat de linia PNL? Chiart isi inchipuie dl Zamfirescu ca dl Gitenstein se reprezenta pe sine, nu Departamentul de Stat?  Una sunt bancurile cate unui blogger solitar care da sfaturi imbibate de o definitiva acreala existentiala ambasadorilor, sefilor de partide si Papei, si alta afirmatiile publice ale unui demnitar al statului roman.

Dl Zamfirescu nu regreta ceea ce-a spus la Fundatia “Horia Rusu”, nu are niciun fel de remuscari ca l-ar fi luat gura pe dinainte, ca a spus cu voce tare ceea ce camarila uselista discuta probabil la intalnirile de taina. In emisiunea lui Andrei Badin  de pe B1TV, dl Zamfirescu a spus aceleasi lucruri, ba chiar le-a potentat. Nu mai e vorba de o gafa, ci de un angajament politic radical intr-o directie care numai bine nu poate face tarii.

http://inregistrari.b1.ro/view-aktualitatea_b1-84.html


Dupa 30 de ani: Despre “Europa Libera”, rezistenta, speranta si greata

07/02/2013

Exact acum trei decenii, in februarie 1983, a inceput colaborarea mea cu postul de radio Europa Libera. Primul text transmis se intitula “Nicu Ceausescu si socialismul dinastic in Romania”. Vreme de aproape doua decenii am scris saptamanal. Apoi mai rar, dar nu am contenit sa transmit comentarii, recenzii, opinii despre idei, evenimente, politica, istorie. O fac si acum. Europa Libera a fost numele unei tribune a rezistentei democratice romanesti. Sunt mandru ca am putut fi activ de acea parte a baricadei.

Am inca scrisorile primite de la regretatul istoric Vlad Georgescu, directorul Departamentului Romanesc. Intr-una imi scria, dupa ce incepusem sa primesc amenintari cu moartea: “Welcome to the club”. Vlad era ironic, dar clubul celor direct vizati de Securitate era real. Nu ni se ierta impactul, popularitatea, faptul ca rosteam acolo adevarul, la un ceas al minciunii celei mai nesimtite. N-am avut norocul sa-l intalnesc pe Noel Bernard, dar el a ramas pentru mine modelul jurnalistului onest, al comenatorului lucid. Vlad Georgescu, la randul sau, a continuat linia lui Bernard, a mentinut si a incurajat standardele autentice de curaj si onoare jurnalistica. Pe mine, Vlad m-a indemnat sa-mi urmez conscvent cariera academica. A scris una din primele scrisori de recomandare pentru mine.

La un moment dat m-a intrebat: “Cum se face ca si dumneata, si Vladimir Socor, desi veniti din familii de cunoscuti ilegalisti, sunteti atat de categoric anticomunisti?” Tin minte ca i-am raspuns ca era vorba de o cunoastere din interior a unui cosmos politic amoral, bantuit de amintirile atator intrigi, crime si vendete. Istoricul Vladimir Socor lucra, pe atunci, la serviul de cercetare al Europei Libere. La moartea lui Valter Roman, in 1983, a scris un text memorabil, pornind de la un eseu al lui Isaac Deutscher. Am scris si eu articol, este inclus in volumul “Arheologia terorii” (Curtea Veche, 2008). Primeam de la Vlad scrisori scurte, uneori de un singur rand: “Ce stii despre Foris?” Urma un articol, poate mai multe. Asa am ajuns sa explorez pe unde scurte istoria comunismului din Romania si din alte tari europene.

Europa Libera a fost numele sperantei ca totalitarismul nu este etern. Ma bucur ca am izbutit sa contribui si eu la intarirea acestei convingeri. Revolutia din decembrie 1989 a generat imense asteptari. Multe nu s-au implinit. Starii de gratie i-a urmat starea de greata. O greata pe care este imposibil sa ti-o reprimi cand observi trepadusii vechi si noi dand lectii de moralitate, canaliile vechi si noi trambitand despre democratie, hahalerele vechi si noi pretinzandu-se soldati ai libertatii, fariseii cu simbrie mimand conditia de paznici ai adevarului.

Voi scrie despre aceste lucruri in editorialul meu de sapamana viitoare din “Evenimentul Zilei”.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 190 other followers