Voci în eter: Monica Lovinescu în dialog cu Matei Călinescu

07/04/2015

Vocile de neuitat care ne-au ajutat sa nu disperăm. Reperele noastre axiologice in vremuri ale descumpănirii. Cei care ne-au invăţat că speranţa moare ultima. Stau de vorbă două mari  constiinţe: Matei Călinescu in dialog cu Monica Lovinescu, iata intr-adevăr ce inseamna o sărbătoare a libertăţii. N-am apucat sa scriem cartea despre care pomeneste Matei („Revoluţii. Idei. Ideologii. Mişcări. 1776, (adică data revoluţiei americane) 1989”). Este in mare parte vina mea. Dar o voi face impreună cu Marius Stan şi vom dedica amintirii sale acea carte. (VT)

La microfon Gelu Ionescu. În programul de astăzi al actualităţii culturale româneşti veţi putea asculta un lung şi interesant dialog între Monica Lovinescu şi Matei Călinescu, în trecere prin Paris în săptămânile din urmă. Virgil Ierunca va fi prezent cu obişnuita sa “Revistă a revistelor culturale”.

http://www.europalibera.org/flashaudio.html

Actualitatea culturală românească: Monica Lovinescu în dialog cu Matei Călinescu

Dialogul dintre Monica Lovinescu şi Matei Călinescu, cum mulţi dintre Dumneavoastră ştiu, profesor de literatură comparată la Universitatea din Bloomington, Statete Unite, şi care va împlini nu peste mult timp 20 de ani de exil, dialogul are mai multe teme, începând cu cele ale peisajului politic actual din România şi terminând cu proiectele literale ale lui Matei Călinescu.Fac precizarea, că în prima parte a discuţiei Matei Călinescu se referă la un text scris în colaborare cu Vladimir Tismăneanu şi care între timp a apărut în România, în revista România Literară, numerele 20 şi 21, text ce se întitulează „Revoluţia din 1989 şi viitorul României”. La data înregistrării acestei convorbiri, cei doi nu ştiau că tocmai textul despre care vorbesc apare şi în presa din ţară. Un text de altfel foarte interesant, invităm pe ascultători să-l caute în colecţia României Literare.
Monica Lovinescu

Monica Lovinescu: Aş vrea să începem prin a vorbi, – despre ce se poate vorbi? – decât despre situaţia din România. Cititorii din ţară nu au la dispoziţie ultimul eseu, pe care Matei Călinescu l-a publicat împreună cu Vladimir Tismăneanu în Problems of Communism, aşa că aş vrea să ne spună marele linii ale acestui eseu, ca şi părerea lui, aprecierea lui aspura situaţiei din România.

Matei Călinescu: „Am să încep a spune prin ceea ce cred despre situaţia din România. Anul trecut, după episodul de barbarie de la 13-15 iunie, am folosit într-o scrisoare către un prieten parizian formula pe care el mi-a reamintit-o recent – un amestec între un stalinism târziu şi un fascism timpuriu. Nu ştiu dacă această combinaţie explozivă defineşte neocomunismul despre care se vorbeşte atât de mult în România, sau dacă această combinaţie are, metaforic vorbind, un sens mai larg şi poate chiar un sens care depăşeşte din păcate limitele neocomunismului însuşi.”

Monica Lovinescu: De ce spui fascismul timpuriu? N-ai impresia că de-a lungul ceauşismului s-a dezvoltat deja această combinaţie între stalinism şi fascism? Nu este întâmplător, cum se spune la Bucureşti, faptul că resurgenţa fascistă la momentul ei de faţă se petrece sub semnul fostei săptămâni şi actualei Românii Mari, deci ceaușist? Ceauşismul n-a fost în sine un fascism-neocomunism?

Matei Călinescu: „Bine, dar situaţia este mai deschisă acum. Acest fascism este într-un fel mai spontan, din păcate.”

Monica Lovinescu: Nu mai există şef suprem…

Matei Călinescu: „Nu mai există şef suprem, da. Situaţia mi se pare mult mai explozivă în momentul de faţă decât în trecut. Desigur că formula, arhetipul, aş zice, al acestei situaţii a existat din timpul lui Ceauşescu”

Monica Lovinescu: Aş spune că a fost chiar creat de Ceauşescu, nu?

Matei Călinescu: „Şi poate a fost chiar creat atunci, originalitatea ceauşismului acesta. Pe de altă parte, acum stalinismul, vorbesc de un stalinism târziu, aş pune accentul pe târziu, e un stalinism totuşi obosit, un stalinism, care este pe punctul de a se termina. Şi de aceea pericolul cel mare la ora actuală mi se pare pericolul acestui neofascism, acestui naţionalism extrem, acestui şovinism, care într-un fel otrăveşte viaţa  culturală românească. După câte îmi dau eu seama de departe, de la Bloomington, totuşi citesc destul de regulat presa românească şi o serie de cărţi care ajung acolo.”

Monica Lovinescu: Într-o zi, transmisă pe France Culture, de la Institutul Francez de la Bucureşti, – pentru care se deplasaseră de la Paris Alain Finkielkraut şi Jacques Julliard -, Jacques Julliard, analizând fenomenul naţionalist în ţările din Est, resurgenţa naţionalismului în ţările din Est, spunea că naţionalismul este de două feluri, precum este colesterolul – naţionalismul bun, cum e colesterolul bun, care duce naţiunile baltice spre democraţie, ca şi Basarabia spre democraţie, şi naţionalismul cel rău, şovinismul.

Eu continui să cred că resurgenţa este liberă, acuma, pentru că nu există şefi, deci îşi arată forma adevărată, resurgenţa e de tip ceauşist. Nu ştiu dacă îţi mai aduci aminte sau dacă ai urmărit în Săptămâna un editorial antisemit, care a fost pe urmă urmat de o scurtă disgraţie a autorului acelui editorial. Vreau să spun că Săptămâna a avut această conotaţie fascizantă de-a lungul exerciţiului ei. Or, asta era finalmente ceauşismul, iar în problema maghiară ceauşismul este cel care a creat tensiunile, care acum izbucnesc, sunt întreţinute şi vedem rezultatul pe care-l vedem. Nu?

Matei Călinescu: „Da. Acum aş vrea să fac o precizare – mie mi se pare că ceauşismul a fost această combinaţie, într-o formă îngheţată. Într-o formă extrem de rigidă.”

Monica Lovinescu: Ai dreptate, da.

Matei Călinescu: „Articolul, la care te-ai referit, a fost discutat şi în presa străină, se numea „Idealuri” şi apăruse în 1980. Am aflat cu surprindere că revista România Mare a hotărât să celebreze 10 ani de la apariţia acestui articol „Idealuri”, pe care l-a republicat şi în care se vorbeşte foarte clar de un comunism de tip românesc, de stil românesc, făcut de oameni născuţi în România de zeci de mii de ani şi nu de nou veniţi, venetici, etc.

Acum aş vrea să revin la întrebarea iniţială, pe care mi-ai pus-o şi anume la studiul din Problems of Communism. Acest studiu este de fapt o versiune lărgită şi adusă la zi a epilogului, pe care l-am scris la traducerea în engleză a „Istoriei Românilor”, de Vlad Georgescu, programată să apară la Ohio State University Press, luna aceasta. Editorul mi-a cerut să ating problema revoluţiei din 1989. Noi ştim că Vlad a murit din nefericire în 1988, când n-a mai mai putut continua lucrul la ediţia revizuită și la o ediţie ştiinţifică, critică, a cărţii lui în limba engleză. Şi atunci am preluat eu sarcina editării manuscrisului şi am scris împreună cu Tismăneanu acest Epilog, pe care acum l-am adus la zi.”

Monica Lovinescu: Studiul se numeşte „Revoluţia din 1989 şi viitorul României”, nu-i aşa?

Matei Călinescu: „Exact. Şi de fapt este o istorie a României în ultimul an şi ceva, o încercare de a vedea lucrurile la timpul trecut ca pe o înşiruire de evenimente într-un cadru, care să permită interpretarea şi analiza pentru că evident sunt o serie de mistere. Nu mai vreau să vorbesc despre ele, care rămân deschise – misterul apariţiei Frontului, misterul teroriştilor.”

Monica Lovinescu: A numărului de victime, etc.

Matei Călinescu: „Da. Acum aş vrea să închei în legătură cu situaţia din România, aşa cum o văd eu de la Bloomington, de peste ţări şi mări, cum s-ar zice. Mie mi se pare că intelectualii români şi tineretul, cei mai buni, cei mai creatori, 4-5 la sută din populaţia României, trec printr-o dramă extraordinară şi îţi spun sincer că mie mi se rupe inima când mă gândesc la ei. Pentru că ei trăiesc într-o ţară, în care s-a prăbuşit un regim, s-a prăbuşit o ideologie. Dar cei care au susţinut acel regim au rămas şi ei încearcă pe toate căile să-şi menţină puterea şi sunt gata să ucidă speranţa şi să creeze acestei generaţii extraordinare, extrem de talentate, o situaţie fără speranţă, o situaţie care pe mine mă întristează foarte tare, pentru că eu cred în potenţialul creator al României. Toate astea pe un fond de polarizare naţionalistă, care nu promite nimic bun.

Eu nu văd deocamdată nici o soluţie a acestei situaţii. Am studiat problema ca un istoric, pentru că editam o carte de istorie şi a trebuit să adaug un epilog în stilul cărţii, în stilul gândirii istorice, şi nu văd ce se va întâmpla, nu pot să anticipez nimic. Cred că cea mai bună soluţie pentru România, sau poate singura soluţie, ar fi un fel de miraculoasă revenire a monarhiei constituţionale până la organizarea unui referendum şi a unor noi alegeri mai semnificative, decât cele din 20 mai 1990.”

Monica Lovinescu: Ţi-aş mai pune o ultimă întrebare înainte să, era să spun să încheiem partea politică, dar când vom vorbi de cultură, tot de politică vom vorbi volens-nolens. Cum ţi s-a părut anunţul că Alianţa Civică, în principiu, va avea şi un partid politic?

Matei Călinescu: „Mi s-a părut foarte bine venit. Eu cred că în România, spre deosebire de celelalte ţări din Estul Europei, inclusiv din Sud-Estul Europei, mă refer la Bulgaria, opoziţia nu a putut să prezinte un front unit programului guvernamental de pseudo-reforme şi aş vrea să accentuez pseudo. Deci, este foarte bine că Alianţa Civică devine un partid politic şi sper că va fi un partid politic suficient de flexibil ca să creeze o unitate a opoziţiei în viitoarele alegeri.”

Monica Lovinescu: Şi acum să facem apel la Matei Călinescu critic literar. Cu toate că nu vei fi citit numai literatură şi te voi întreba tocmai ce ai citit la vremea din urmă la Bloomington?

Matei Călinescu: „Uite, e interesant că după revoluţia din decembrie ’89 interesul meu pentru literatura română a reînviat şi cu prilejul unei invitaţii de la revista World Literature Today de a scrie un articol pentru ei despre literatura română, – ei prepară un număr despre literaturile Est-europene, ungară, cehoslovacă, poloneză, lituaniană, estoniană, letoniană, etc. -, am scris acest articol şi cu ocazia asta am meditat asupra situaţiei literaturii române. Am citit cu mare plăcere volumul de proză „Visul”, al lui Mircea Cărtăreascu şi bineînţeles „Levantul”, care este o carte încântătoare, din păcate intraductibilă.”

Monica Lovinescu: Dar „Visul” e traductibilă.

Matei Călinescu:Visul” e traductibil.”

Monica Lovinescu: Şi care se traduce în Franţa, da.

Matei Călinescu: „Mă bucur să aud lucrul ăsta. Am citit, am urmărit, cum spuneam şi înainte, presa românească, cu o deosebită admiraţie analizele politice foarte lucide ale lui Nicolae Manolescu din România Literară, din rubrica „Ochiul Magic”. Mă miră bunul simţ, capacitatea de a gândi limpede a cuiva într-un climat de confuzia atât de mare ca în România.”

Monica Lovinescu: Da. Şi un fel de radicalizare a lui Nicolae Manolescu, care a început prin a vrea să menţină doar esteticul în revistă şi care încetul cu încetul s-a angajat totuşi în acţiunea politică şi s-a angajat cu foarte mulţi sorţi de izbândă pentru că s-a angajat cu foafrte multă luciditate.

Matei Călinescu: „Cu foartă multă luciditate. De asemenea urmăresc cu mare interes revista „22”, o serie de alte publicaţii ale opoziţiei, inclusiv ziarul România Liberă, care vin toate la biblioteca din Bloomington, care este o excelentă bibliotecă. Pe urmă am mai citit o serie de cărţi şi vreau să le menţionez pentru interesul lor istoric şi moral – cartea lui Ion Negoiţescu „În cunoştinţă de cauză”, apărută la editura Dacia anul trecut.”

Monica Lovinescu: Şi care grupează articolele, textele politice.

Matei Călinescu: „Textele politice ale lui Negoiţescu, începând cu „Manifestul” cercului din Sibiu din timpul războiului, adresat lui Eugen Lovinescu sub forma unei scrisori deschise şi continuând cu Scrisoarea către Paul Goma, şi continuând cu o serie de interviuri mai recente, publicate în revista Dialog, din  emigraţie, interviuri la Radio Europa Liberă. Ceea ce mi s-a părut interesant în acest volum a fost itinerariul spiritual al lui Negoiţescu, de la un anume estetism fundamental, un estetism şi ca protest politic, la ideea unui angajament moral-politic direct. Autocritica pe care şi-o face Negoiţescu în legătură cu momentul Goma, cu scrisoarea pe care i-a trimis-o, cu retractarea pe care a publicat-o, semiretractare pe care a publicat-o.”

Monica Lovinescu: Da, articolul despre patriotism.”

Matei Călinescu: „Şi aşa mai departe. Aceasta mi s-a părut un remarcabil prilej de a medita asupra condiţiei morale a spiritualului român. Apoi am citit o serie de alte cărţi, care m-au interesat pe mine foarte mult. Mă refer acuma la memoriile lui Belu Zilber, „Monarhia de drept dialectic”, un foarte important document în legătură cu odiosul proces al lui Lucreţiu Pătrăşcanu, organizat de Gheorghiu Dej, care este un proces el însuşi foarte interesant, în sensul că este ultimul proces stalinist de o incredibilă brutalitate şi totodată primul proces stalinist, în care victima a refuzat până la capăt să-şi recunoască vina imaginară. Am citit memorialul lui Belu Zilber în paralel cu cel al Lenei Constante.”

Monica Lovinescu: Deşi sunt foarte mari diferenţe. Pentru că în timp ce Lena Constante n-a cedat şi nu era pregătită ideologic să fie comunista care crede în partid, la Belu Zilber e interesant pentru că este unul din ultimele cazuri, sau rarele cazuri – „puţini am fost, mulţi am rămas”, cum spunea un suprarealist celebru, e unul din rarele cazuri de comunist convins în România. Deci el a contribuit, Belu Zilber, la scenariul acuzării şi a pierdut pe toate planurile. Este un păgubos al propriei lui conştiinţe şi e patetic. El n-are dreptatea de partea lui şi o ştie în acelaşi timp. E un fel de victimă perfectă, pe când Lena Constante este exemplară ca atitudine de victimă şi nu contribuie niciodată la acuzare, ci dimpotrivă, cât poate, rezistă.

Matei Călinescu: „Da, acum ceea ce mi s-a părut important la Belu Zilber e că aici avem mărturia unui comunist convins, la fel de convins ca Arthur London, de pildă, în cartea sa „Mărturisirea”, un comunist care citise pe Koestler, care cunoştea Darkness at Noon sau Le Zéro et l’Infini. Care cunoştea scenariile. Care ştia şi a jucat acest rol. Ceea ce este extrem de interesant în această carte, mai ales în prima parte, în prima ei parte, care se referă la procesul Pătrăşcanu, evident că ştiu şi istoria manuscrisului. Prima versiune, care era mult mai completă, a fost confiscată de Securitate.”

Monica Lovinescu: Noi avem în faţă a doua versiune.

Matei Călinescu: „A doua versiune cu anumite lacune.”

Monica Lovinescu: Cu lacune şi cu un Belu Zilber puţin obosit. Foarte bine scrisă, de altmiteri, însă cu un Belu Zilber, care câte o dată e plictisit să repete nişte lucruri pe care le-a spus deja.

Matei Călinescu: „Însă cred că este o mărturie care ar merita să fie cunoscută, mai ales în legătură cu procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi mă gândeam să propun această carte unei edituri universitare americane, poate cu o prefaţă istorică, care să prezinte cazul Pătrăşcanu.”

Monica Lovinescu: Şi de ce nu cartea Lenei Constante? Care e cealaltă faţă a procesului lui Pătrăşcanu.

Matei Călinescu: „Poate că şi cartea Lenei Constante, însă într-un fel Belu Zliber ar prezenta aici paralela cu Arthur London, Koestler, Rubaşov.”

Monica Lovinescu: Da, cu foştii comunişti.

Matei Călinescu: „Cu foştii comunişti. Pe când Lena Constante este o victimă inocentă de la început, care nu are ideologie, care nu are scenarii şi care este torturată într-un mod îngrozitor.”

Monica Lovinescu: Şi care rezistă într-un mod extraordinar.

Matei Călinescu: „Şi care rezistă într-un mod extraordinar pentru că este un om cinstit. Un om care nu are scenarii justificative, care nu are un sistem dialectic la îndemână, prin care să justifice orice. Pe urmă am citit, iarăşi cu mare bucurie, „Jurnalul Fericirii” al lui Nicolae Steinhardt. Cred că este vorba de o operă de o mare însemnătate pentru cultura şi spiritualitatea românească. Memorial de închisoare, meditaţie religioasă, carte de moralitate şi observator social, mărturie istorică, care se apropie în momentele ei cele mai bune de nivelul pe care îl are scrisul Simonei Veil.

Sper că va apărea în traducere franceză. În America ar fi poate mai dificil de tradus o astfel de carte pentru că editurile universitare nu sunt realmente interesate în mărturii de tip religios. Ba chiar, în mod paradoxal, scena uviversitară americană este dominată acum de discursuri neo-marxiste, marxiste-leniniste, marxist-freudistă.”

Monica Lovinescu: Întârziere, sunteţi în întârziere, trebuie să recuperaţi. Ştiu că nu depinde de dumneata, Matei Călinescu. Spune, Matei Călinescu, şi printre proiectele pe care le ai, care sunt primele?

Matei Călinescu: „Mai întâi aş vrea să spun că am terminat de curând ,şi acum lucrez de fapt la retuşuri finale, un manuscris de mai mari dimensiuni, o carte pe care aş putea-o numi „Filozofia lecturii”, dacă vrei. O meditaţie asupra lecturii şi mai ales a relecturii, a motivelor care ne fac să recitim cărţi, care ne fac să ne reîntoarcem la clasici. Şi această carte sper să apară în cursul anului viitor.

Şi acum am două proiecte: unul, cel dintâi este o carte de natură filozofico-politică, scrisă în colaborare cu Vladimir Tismăneanu, cu care mă înţeleg bine, el urmând să facă capitolele care au o mai directă legătură cu politologia, eu urmând să fac capitolele care au o mai directă legătură cu istoria ideilor şi istoria culturală. Este vorba de o carte, intitulată „Revoluţii. Idei. Ideologii. Mişcări. 1776, (adică data revoluţiei americane) 1989”.

Va fi o carte care va examina ideea de revoluţie, primul capitol îl voi scrie eu şi va avea ca subiect istoria conceptului şi a termenului de „revoluţie”, deplasarea semantică de la „Revoluţiile Cereşti” ale lui Copernicus la răsturnările sociale catastrofice, apocaliptice din societatea umană.”

Monica Lovinescu: O mică întrebare: ai citit bineînţeles, presupun, „Sociologie de la Révolution”, a lui  Monnerot sau nu?

Matei Călinescu: „Da, am citit-o mai demult.”

Monica Lovinescu: Are, poate avea o legătură, sau nu?

Matei Călinescu: „Bine, acum eu capitolul la care mă refer este un capitol…”

Monica Lovinescu: Nu, dar în general.

Matei Călinescu: „Da, sigur că are; şi Hannah Arendt, de pildă.”

Monica Lovinescu: Hannah Arendt e mai des citată, pe când Monnerot a intrat, pe nedrept, de altmiteri, într-o zonă de umbră, când are două cărţi capitale, care mi se pare că pot sluji punct de referinţă – „Sociologie de communism” din anii 1948 şi „Sociologie de la Révolution”, care sunt la începutul anilor ’70 şi sfârşitul anilor ’60.

Matei Călinescu: „Monnerot va fi discutat în mod sigur. Acest capitol ar fi o istorie a termenului, a cuvântului „revoluţie”, a aplicărilor lui şi va fi o analiză de fapt a unor texte, în care apare cuvântul „revoluţie. Şi acum citesc cu mare interes un prim volum apărut şi reeditat de Francois Furet, despre oratorii revoluţiei franceze şi îmi notez anumite pasaje.”

Monica Lovinescu: Şi citeşti probabil şi lucrarea lui ultimă, despre revoluţia franceză privită dans la longue duree, ca să spunem aşa.

Matei Călinescu: „Da, da, François Furet este un foarte mare  istoric francez, influenţat de istorici englezi.”

Monica Lovinescu: Da ca François Furet, un fel de revoluţie în conceptele despre revoluţia franceză care se „marxisizaseră”.

Matei Călinescu: „Da, această revoluţie a început în Anglia şi în istoriografia revoluţiei franceze, făcută în Anglia şi America. Cea de-a doua carte, pe care o pregătesc este un eseu tot în limba engleză despre generaţia intelectuală a anilor ’30 din România, al cărei şef a fost Mircea Eliade. Eseul, aşa cum îl văd acum, ar considera capitole separate cinci destine, începând cu a lui Eliade însuşi şi incluzând pe prietenul acestuia, Mihail Sebastian. Şi evident tensiunea crescândă între aceşti doi prieteni în cursul anilor ’30. Pe Eugene Ionesco, pe Emil Cioran şi, în sfârşit, pe piţin mai tânărul şi puţin mai excentricul Paul Celan, care venea din Bucovina şi din lagărele de muncă forţată pentru evrei.”

Monica Lovinescu: Şi care nu era aceeaşi generaţie, totuşi.

Matei Călinescu: „Nu, era mai tânăr puţin.”

Monica Lovinescu: Mult mai tânăr.

Matei Călinescu: „Nu mult mai tânăr. Mai tânăr, nu foarte mult.”

Monica Lovinescu: A debutat în România, Paul Celan nici nu putea fi altfel, a debutat în revista Agora în 1947, e prima semnătură a lui Paul Celan.

Matei Călinescu: „Da, prima semnătură, el scria însă poeme mai demult şi el reprezintă un caz interesant, pentru că el vine din Bucovina şi din lagărele de muncă forţată pentru evrei din Moldova celui de-al doilea război mondial. N-a stat decât câţiva ani în România postbelică, înainte de a fugi în Occident. Dar, dacă vrei, există o legătură, să zicem, de tip anecdotic între el şi generaţia asta, pentru că el este primul traducător al lui Cioran. El l-a tradus în limba germană.”

Monica Lovinescu: Lucrurile astea s-au petrecut mult mai târziu.

Matei Călinescu:Précis de décomposition” da, l-a tradus în 1950, deci la un an sau un an şi ceva de la apariţia în limba franceză. Aceste cinci destine îmi vor prilejui alte capitole de istorie culturală, prin care vreau să analizez polarizarea ideologică, care s-a produs în România anilor ’30, între dreapta şi stânga, între mişcarea legionară şi mişcările mult mai slabe, de fapt, democratice.”

Monica Lovinescu: Nu chiar aşa de slabe. Am impresia că se deturnează puţin adevărata atmosferă dintre cele două războaie – pentru dreapta există un fel de supradimensionare câteodată, dat fiind câteva nume celebre pe care le-a dat această dreaptă, iar stânga e subestimată. Adă-ţi aminte că totuşi critica literară era oarecum de stânga.

Matei Călinescu: „De altminteri, da, dacă ne gândim la Cioculescu, Streinu, care erau oameni mai degrabă de stânga, Pompiliu Constantinescu…”

Monica Lovinescu: Sigur că da, critica literară era de stânga, Zburătorul.

Matei Călinescu:Zburătorul nu era politic angajat, dar era mai degrabă…”

Monica Lovinescu: Nu, nu, în anii ’37-40 Zburătorul era foarte angajat.

Matei Călinescu: „Da, da.”

Monica Lovinescu: Fundațiile regale erau mai degrabă de stânga decât de dreapta.

Matei Călinescu: „Sau de centru.”

Monica Lovinescu: Sau de centru, dar în orice caz această dreapta dominând din pricina legendei lui Nae Ionescu şi a personalităţilor excepţionale, discipolii lui Nae Ionescu, am impresia că se deplasează puţin accentul şi în locul unui echilibru, e mai în dreapta decât spre stânga. Însă Camil Petrescu nu era de dreapta, Camil Petrescu era de stânga. Se dezechilibrează puţin o situaţie în care dialogul era destul de echilibrat, cum era între cele două războaie în Franţa echilibrat.

Matei Călinescu: „Da. Eu vreau să analizez această situaţie foarte de aproape. Din păcate nu avem prea multe documente, nu dispunem la ora actuală de o biografie critică serioasă a lui Nae Ionescu, de care ar fi nevoie. Nu dispunem de o istorie serioasă a mişcării legionare. Totul a fost falsificat timp de 45 de ani. Deci, într-un fel este o situaţie foarte complicată din punct de vedere documentar-istoric.

De aceea eu aş vrea să mă duc în România poate în anul 1992-93 ca să petrec cel puţin şase luni de cercetare în biblioteci şi poate chiar arhive, ca să strâng material şi să-mi fac o părere mai bine informată asupra situaţiei. Evident că ai dreptate că se poate exagera importanţa dreptei româneşti.”

Monica Lovinescu: Nu, asta nu te privea, dar în general se exagerează în clipa de faţă, da. Există această tendinţă, poate în măsura în care câteva personalităţi de dreapta au devenit celebre pe plan internaţional. Însă a devenit şi Eugene Ionesco, care nu era de dreapta.

Matei Călinescu: „Bineînţeles, care este, care face parte din lista mea.”

Monica Lovinescu: Care face parte din listă. Şi pe urmă sunt complet uitaţi, mai puţin prestigioşi însă foarte importanţi în epocă, sunt uitaţi criticii complet.

Matei Călinescu: „Bine, eu acum scriu aceste cărţi pentru un cititor englez, deci pe critici nu îi pot introduce…”

Monica Lovinescu: Nu, dar vorbesc de peisajul cultural şi nu era un reproş pe care ţi-l făceam. E o constatare, pe care o tot constat în ultimii ani în această redare a configuraţiei literare, culturale româneşti între cele două războaie. Rămâne să te aşteptăm cu unul din proiecte publicate, sau poate chiar înainte de publicarea unuia din proiecte, vei fi întotdeauna binevenit şi îşi mulţumesc, Matei Călinescu.

*
Gelu Ionescu: Urmează Revista revistelor culturale, semnată de Virgil Ierunca.

Virgil Ierunca: „Două interviuri, unul în România Literară, altul în România Liberă, ne îngăduie mai bine situarea lui Mircea Cărtărescu, faţă de sine, faţă de literatură şi chiar faţă de societate. Câteva evidenţe, pe care încercăm să le subliniem. În primul rând credem că nu exagerăm, văzând în autorul „Levantului” pe cel mai cultivat poet din generaţia tânără. Deşi cultura lui nu este ostentativă, nici măcar prea transparentă, ea stă la temelia spusului, care se artticulează în ritmuri înoitoare într-o certă aventură a spiritului.

Cultura asimilată de Mircea Cărtărescu, altă caracteristică, e mereu deschisă formelor modern contemporane, întregind astfel straturile clasice, depozitul referenţial. Nici o emfază, nici o paradă a eului, ci mărturisirea simplă, că pentru el literatura există. Există sub toate aspectele ei, insidioase sau nu, accentul căzând pe ceea ce este esenţial – poezia.

Poeticul apare la Mirecea Cărtărescu ca har, dar şi ca stil. În sfârşit, ca apogiatură a vieţii. De unde refuzul neemisiunea poeziei majusculizate. Pentru autorul Totului, totul e adus pe portativul nesimplei respiraţii. Poetul nu oficiază, ci respiră. Nu e investit, de altfel gratuitatea poeziei îi chezăşuieşte modestia statutului ei fragil.

Despre poezie,  răspunde Mircea Cărtărescu lui Virgil Sorin, interlocutor remarcabil, „despre poezie nu trebuie să vorbim retoric şi oracular. Ea nu este inspirată de zei şi nu are puterea de a mişca sufletul popoarelor. Poetul nu e un Mesia şi vocea lui poetică nu străbate mai departe decât vocea lui de Om. Dezgustul şi dispreţul omului de rând pentru poezie vin tocmai din festivismul găunos, cu care se vorbeşte despre ea de cele mai multe ori chiar în poezii.

Ca să redăm demnitatea şi locul firesc al poeziei, între alte activităţi umane, trebuie s-o vedem într-o lumină umană. Poezia nu e prea importantă azi, nu trebuie să fii cine ştie ce filozof ca să observi asta, dar aşa a fost întotdeauna. Este o artă, care agonizează de cinci mii de ani. Nici cei mai mari poeţi ai lumiii nu au fost nişte profeţi, ci nişte bieţi oameni, care au trăit nişte biete vieţi, într-o biată lume, căreia nu-i ardea de poezie, ci de grija zilei de mîine. Poeţii sunt oameni, care ştiu să scrie versuri. Asta este meseria lor. În asta constă demnitatea lor.”

Am închis citatul, nu însă fără a cădea puţin, puţin pe gânduri. Poate că în excesul său de modestie, Mircea Cărtărescu împuţinează demnitatea ascunsă a poetului, fiindcă dincolo de cuvinte se poate întrevedea o viziune, se poate auzi o voce, ce transcende rânduiala cuvintelor şi orizontul strâmt al versului.

Poezia universală e mereu inaugurată de rupturi creatoare. Una e poezia înainte de Hölderlin și Rimbaud, sau ca să revenim în spaţiul românesc înainte de Eminescu, şi alta după aceştiea, care nu ni se par a fo fost nişte demiurgi ai limbajului. Probabil că numai o sfiiciune de atelier, proprie lui Mircea Cărtărescu, l-a împins spre exagerare.

În interviul acordat în România Liberă, Ralucăi Stroe Brumaru, Mircea Cărtărescu pune câteva puncte pe „i” într-un domeniu mai convulsiv, acela în care poetul e confruntat cu beteşugurile cetăţii. De subliniat aici rigoarea morală a lui Mircea Cărtărescu, care ne dezvăluie procesele sufleteşti pe care le-a avut pentru a înţelege Adevărul. Adevărul de fiecare zi.

„Am luptat enorm să înţeleg cu creierul meu”, afirmă poetul, „şi nu să diger o substanţă deja mestecată de alţii tot ceea ce se petrece în România astăzi. Am încercat să mă pun la punct cu înţelegerea mecanismelor, care fac posibilă înşelăciunea şi minciuna din punct de vedere politic. Am luptat foarte mult uneori împotriva propriilor mele păreri, propriilor mele opţiuni, am discutat foarte mult şi din aceasta a ieşit ceea ce trebuia să iasă în orice discuţie: adevărul.

Sunt foarte fericit că am reuşit să mă pun pe linia de plutire din acest punct de vedere, să trec de partea adevărului, să particip într-un fel, chiar şi cu aceste puţine şanse câte mi se dau, la ridicarea sa din noroi. Cred că un moment crucial în acest proces de limpezire ideologică, l-a constituit participarea mea cu tot sufletul la acel uimitor şi încă neelucidat pe deplin fenomen, numit Piaţa Universităţii. După acea experienţă nu am mai avut probleme în despărţirea minciunii de adevăr, în despărţirea falsului de realitate.”

De altfel, în revista Agora, redactată în Statele Unite de Dorin Tudoran, Mircea Cărtărescu a semnat un eseu antologic despre fenomenul din Piaţa Universităţii. Tot în interviul din România Liberă, o sugestie a lui Mircea Cărtărescu ce mi se pare şi îmbogăţitoare şi urgentă: dată fiind criza prin care trece cultura, datorită sabotajului sistematic întreţinut de actuala putere, revistele literare, de altfel multe din ele ameninţate, se dovedesc neîncăpătoare faţă de efervescenţa intelectuală, care din fericire persistă în România.

Ar trebui ca ziarele, şi ne gândim în primul rând la cel mai important, România Liberă, să consacre, dar în fiecare zi, o pagină culturii şi artei, aşa cum se obişnuia în epoca interbelică şi până în 1947. Să ne amintim, ce a însemnat pagina culturală a unor ziare ca Timpul, Ecoul, sau cu ani în urmă Cuvîntul lui Nae Ionescu. Mircea Cărtărescu sugerează acest lucru, justificându-l chiar dincolo de circumstanţele actuale.

„Am să accentuez însă alt aspect, spune el, şi anume faptul că literatura trebuie massificată. Este singura şansă a literaturii. În Occident nu revistele literare, ci paginile literare ale cotidienelor se ocupă de literatură, fac cunoscută literatura, vând literatura în masele foarte largi. De asemenea, fireşte, televiziunea şi radioul. Situaţia felului în care literatura se reflectă în aceste mijloace de massificare este dezastruoasă. Emisiunile Televiziunii române, care se ocupă de literatură, sunt sub orice critică după părerea mea, nu fac decât un deserviciu artelor şi literaturii şi, chiar cu părere de rău o spun, paginile literar-culturale ale marelor ziare sunt cu totul neconcludente.”

Să sperăm că această sugestie, care este şi un ţipăt, va fi pusă în practică în primul rând, cum spuneam, de România Liberă.

Tot în acest ziar reţinem intervenţia romancierei Gabriela Adameşteanu la colocviu de la Roma pe tema intelectualii şi revoluţia, se întitulează „Diversitate şi dezbinare” şi constituie o analiză lucidă a culturii româneşti la vremuri de cumpănă. Între nuanţă şi adevăr, nuanţa adevărului, rostit fără menajamente, rostit cu o voinţă manifestă de a înţelege şi de a contribui la o alegere solară  a apelor. Statutul deloc simplificator al scriitorului sub ceauşism cu vrerile şi impasurile constatate, statutul acesta este radiografiat de Gabriela Adameşteanu cu o seninătate exemplară.

Nu la ieri ne vom opri, deşi situaţia de ieri explică mult şi multe din cea de azi, ci la polarizarea de ieri şi azi dintre „ei” şi „noi”. O polarizare, care pune în joc şi speranţa şi scepticismul. „Societatea românească”, scrie dintr-un început Gabriela Adameşteanu, „a fost şi este încă polarizată – „ei” şi „noi”. „Ei”, care au accedat sau au rămas la putere, o reţea trainică, ţesută timp de decenii până la ultimul colţ al ţării, o sinteză între un sistem mafiotic, unul feudal şi unul tribal, o întâlnire între tipologii asemănătoare şi interese identice. Cu sonorităţi snoabe acum un an, termenul de „nomenclatură” s-a banalizat între timp. El acoperă însă rezultatul antiselecţiei şi autoritarismului, care reproducea în mic modelul lui Ceauşescu şi al familiei, până în ultimul sat, până în ultima instituţie.”

Între „noi” şi „ei” spaţiul întrebărilor esenţiale, pe care Gabriela Adameşteanu şi le pune cu un fel de patetism al responsabilităţii.

Dacă nu ne înşelăm, nimeni nu a subliniat, cum s-ar fi cuvenit, faptul că revista ieşeană Convorbiri Literare are un cronicar literar de primă mînă, apărut în perioada post-revoluţionară, Gabriela Gavril. E important, deoarece acest domeniu al cronicii literare menţine o bună tradiţie de la noi. În Occident cronica literară a şi dispărut. Nimic improvizat în comentariile critice ale Gabrielei Gavril. Dimpotrivă. Spirit de fineţe, cultură, gust, talent expresiv.

Un exemplu: prezentarea ultimului volum de poeme al lui Dan Laurenţiu, „Călătoria mea ca martir şi erou al Timpului”. După ce observă că în volumele sale precedente poetul cultiva strategic o ambiguitate spornică, pendulând între dionisiac şi neliniştit textuale, Gabriela Gavril insistă asupra faptului că de data aceasta în noul său volum Dan Laurenţiu privilegiază sensurile secunde, existenţial negre.

„Obsesiile rămase în întuneric”, scrie Gabriela Gavril, „ies de data aceasta la iveală, fie şi alterând ceea ce le-a acoperit. Eroticul devine din ce în ce mai mult un simplu pretext, o mască ascunzând desfăşurarea ritualelor tanatice. Orice gest aparent inofensiv poate aduce o răsturnare de sens. Orice mişcare poate urmări în structura poemelor această trecere de la cunoscut la necunoscut, de la un sens ce a devenit nemulţumitor, la un al doilea sens neaşteptat.

Versurile lui Dan Laurenţiu se desăvârşesc pe măsură ce distrug schema erotică, dându-i o cu totul altă valoare. Oboseala, seducţia bolnăvicioasă a morţii, istovirea se insinuează pe nesimţite în structura cunoscută a poeziei de iubire, alterând-o. Imaginile îşi schimbă tot sensul, poeme diferite scriindu-se cu aceleaşi cuvinte.

Ca şi Bacovia, Dan Laurenţiu îşi va imagina întâlnirea mult dorită ca amant nerăbdător al femeii negre, îşi va imagina întâlnirea mult dorită cu himera, dar în acelaşi timp va întârzia cât mai mult cunoaşterea fericirii, a coborârii în infernul devenit dintr-o dată primitor în tenebrele râvnite. Registrul imagistic al acestor puneri în scenă nu este foarte bogat. De multe ori cititorul are impresia repetării unei singure imagini până la absurdul unei litografii în negru, sau al unor isterice unor combinaţii de roşu şi negru.
Trubadurul Dan Laurenţiu va reface cu aceeaşi plăcere ritualurile complicate ale sfârşitului, ca într-o veritabilă curte a morţii.”. Am închis citatul din Gabriela Gavril.

Şi pentru că suntem la capitolul poeziei, să mai semnalăm în încheiere un adevărat document literar, pe care-l publică, în Viaţa Românească, Florenţa Albu. E vorba de poezii interzise de cenzură, sau de vechii responsabili ai revistei. Respinşii, victimele sunt poeţi reprezentativi – Dimitrie Stelaru, Ana Blandiana, Gabriela Melinescu.

Cum Dimitrie Stelaru a fost oarecum uitat după moartea lui, vom cita două din poemele sale, care văd acum lumina tiparului, graţie Florenţei Albu. Ne aflăm într-o perioadă fastă a poeziei lui Dimitrie Stelaru. Golanul liricii fantaste se întoarce la uneltele din tinereţe, parcă mai îngheţate de nefericire, ca în acest poem intitulat „M-am învelit”.

„Am trecut prin văile şi dealurile tale/M-am învelit cu fluvii de lună, cu flacările buzelor tale/Unde să mai alerg?/ Împăraţii au vetre, aur şi paznici, noi suntem paznicii artei noastre, noi omorâm visul şi el ne scaldă ochii/ Moare. Şi e într-una viu/ Să nu-mi dai umba altor umbre/ Primeşte-mă şi taci ca un Zeu nou.” „Toate au îngheţat. Mari cum erau, sunt mari drumurile. Îşi murdăresc oglinzile cu sânge biped şi anvelope. Statuia tace de trei ori, nici museţelul nu e filozof, când râde peste ruinele Sodomei.” „E Goia pe terasa de argint a mării? Nu. Umblă botul fiarei încă.”

Poet blestemat pe linia unei tradiţii bogate în umbre şi sfâşiere, Dimitrie Stelaru veghează la intrarea iadului ca în următorul poem – „Îmi duc Umbra”. „Opt umbre sub aşternut, mai mare fără relief, veghez somnul hoţ, e un vi, înşeli viespile cu struguri preacopţi. Să iau o umbră cu mine? În ea să mă prefac la intrarea iadului? Îmi duc ramura albă aici. Şi dacă e noapte, mai visez sunetul.”

http://www.europalibera.org/content/article/24254231.html


Admirabil și peren! Noël Bernard: Polonius trăiește (Editorial la Radio Europa Libera)

06/04/2015

1 august 1981

Transmitem editorialul săptămânal. La microfon, Noel Bernard, directorul postului nostru de radio.

În raportul prezentat Congresului Extraordinar al Partidului Comunist Polonez, primul secretar Stanislaw Kania a declarat că cele ce s-au întâmplat în Polonia în ultimul an ar trebui să constituie o bogată sursă de învățăminte pentru celelalte țări comuniste est-europene.

La cele spuse de Stanislaw Kania, am adăuga doar că nicăieri aceste învățăminte nu sunt mai actuale decât în România. Polonia lui Gierek a fost, în fond, o țară infectată de exact aceleași boli ca și România. Cu singura diferență că, în ciuda revoluției pașnice care bântuie Polonia de un an încoace, bolile de care suferea Polonia lui Gierek, deși similare cu cele care afectează România, erau mai puțin acute.

Cultul personalității lui Gierek era mai puțin absurd decât cel al conducătorului de la București. Voluntarismul economic al conducerii Partidului polonez era mai puțin absolut decât cel exercitat de domnul Ceaușescu. Corupția, deși foarte răspândită, era ceva mai pudică decât în România. Nepotismul domnului Gierek era mai limitat decât al domnului Ceaușescu. Și, totuși, revolta s-a produs în Polonia, și nu în România. Aceasta din motive istorice, din motive de caracter și experiență națională, pe care le cunoașteți la fel de bine ca noi, și asupra cărora nu e nevoie să insistăm.

Un bine cunoscut ziarist polonez, Henrik Bratkowski, vorbind la Radio Varșovia în ziua de 18 iulie, a conturat cu o deosebită claritate vina Partidului Comunist Polonez pentru dezastrul economic din Polonia. Voi reproduce cele spuse de Bratkowski, rugându-vă ca, ascultându-le, să vă gândiți dacă cele spuse de el nu se aplică și la România.

„Acum, a declarat Bratkowski, când sistemul directivelor de sus în jos a încetat practic să mai existe, când noile mecanisme economice și financiare mai sunt încă în fază embrionară, partidul trebuie să regândească întreaga situație și să recâștige controlul, dar în mod eficace și cu înțelepciune. Modul în care partidul a dirijat economia poloneză, a declarat Bratkowski, s-a dovedit ineficace, fapt confirmat de nenumărate exemple din viața de toate zilele a Poloniei din ultimele 11 luni,  exemple bine cunoscute, însă, și înainte de aceasta. Lipsa de pâine, cozile pentru lapte, investițiile greșite, birocrația absurdă, toate acestea, a declarat Bratkowski, sunt vina partidului, deoarece partidul este acela care a jucat și continuă să joace rolul conducător în Polonia. Planurile cincinale, a declarat el, au fost o completă ficțiune. Comitetul de planificare, a adăugat Bratkowski, nu a fost niciodată somat să explice dacă planurile au fost îndeplinite sau nu. Nici congresele partidului, nici ședințele Comitetului Central ale Biroului Politic sau ale Parlamentului nu par să fi fost prea interesate să afle ce se întâmplă în realitate cu cincinalele.”

Toate problemele care au măcinat viața Poloniei, ducând la faliment economic, cât și politic, sunt prezente în România. Ce lipsește în România este o Biserică independentă și o muncitorime conștientă care să ceară socoteală Partidului și să insiste să se lepede de incompetenți și corupți. Să-și recunoască greșelile și să pună bazele unei vieți noi și democratice în care autoritățile superioare de partid și de stat să poate fi controlate și trase la răspundere de cei în numele cărora guvernează.

Ce învățăminte ar putea să tragă domnul Ceaușescu din cele petrecute în Polonia? O posibilitate ar fi să preîntâmpine o evoluție similară în România, pregătind terenul și luând măsurile necesare pentru o democratizare a țării de sus în jos. Acțiunea de revizuire a cadrelor, de restabilire a unei scări de valori și competențe, de descentralizare economică și politică, de liberalizare a mediilor de informare a opiniei publice, de transformare a ziarelor din fițuici de propagandă în surse de informații, de respectare a prevederilor constituționale referitoare la drepturile omului. Toate acestea ar putea să pornească chiar de la domnul Ceaușescu. Deși actuala sa putere absolută ar descrește considerabil, este mai mult decât probabil că popularitatea sa personală ar crește, în sens, cel puțin, invers proporțional.

Domnul Ceaușescu ar putea să tragă și învățăminte opuse din întâmplările din Polonia. Ar putea să-şi zică: pe moșia mea, nu am să permit așa ceva. Ar putea să înăsprească și mai mult măsurile de securitate și de oprimare, să accentueze și mai mult terorizarea morală a unei țări întregi, nimicind fără milă orice urmă de rezistență sau de opoziție, încercând ca în așa fel să împiedice o evoluție de tip polonez în România. Dacă domnul Ceaușescu ar alege această din urmă metodă, ar fi două lucruri de spus.

În primul rând, că succesul nu este deloc garantat, am spune chiar, dimpotrivă. Apatia oamenilor ar crește și mai mult, odată cu ea dezinteresul față de muncă și, concomitent, criza economică în care se zbate țara s-ar adânci și mai mult. Și, după cum s-a văzut în Polonia, foamea poate să digere, nu numai mai multe conduceri ale unui partid comunist, dar chiar și un partid întreg. În al doilea rând, ar fi de spus că, în acest caz, domnul Ceaușescu va fi dat definitiv arama pe față, demonstrând, în mod concludent, că patriotismul său se reduce în mod exclusiv la dragostea de puterea sa personală. S-ar vedea atunci clar că nu bunăstarea țării îl interesează, nu demnitatea cetățenilor, ci, pur și simplu, păstrarea puterii personale absolute.

Ce învățăminte ar fi de tras de către populația României, de către Dvs., care ascultați acest editorial? La această întrebare este extrem de greu de dat un răspuns, deoarece una este să te afli în cușca leului și alta  – să te dai cu părerea de departe. Postul nostru de radio a adoptat de mai mulți ani de zile, principiul ferm de a nu-și permite luxul să vă dea sfaturi Dvoastră.  Nu avem autoritatea morală să o facem. Nu suntem în pielea Dvs. și nu putem suporta consecințele pe care sfaturile noastre l-ar putea avea pentru Dvs. De aceea, ne abținem cu încăpățânare și fermitate. Dvs. sunteți aceia, fiecare în parte, în lumina conștiinței sale și a situației în care se află. Dvs. sunteți aceia care trebuie să trageți sau să nu trageți învățăminte din evenimentele din Polonia.

Mulți din țară ne spun că există acolo certitudinea larg răspândită că în Polinia lucrurile se vor isprăvi rău și că rușii vor pune capăt experienței poloneze, așa cum au pus capăt în trecut revoluției din Ungaria și Primăverii de la Praga. Posibilitatea rămâne întotdeauna deschisă. Dar, până acum, invazia sovietică nu s-a produs. Aceasta, deși presa poloneză este astăzi o presă liberă. Deși 90% din cadrele superioare ale partidului au fost măturate. Deși există în Polonia un sindicat liber și care are de patru ori mai mulți membri decât are partidul. Deși la radio și la televiziune se transmit liturghii duminicale ale Bisericii catolice, deși țăranii s-au organizat și ei într-un sindicat independent. Deși Congresul partidului de la Varșovia a fost cel mai democratic văzut vreodată în Europa răsăriteană. Deși Polonia, astăzi, pe scurt, e o altă țară, decât era Polonia de acum un an.  Și, totuși, rușii se freacă la ochi, fac presiuni, dar, până acum, nu au invadat. Cert este un singur lucru: că cele ce s-au întâmplat în Polonia în ultimul an au schimbat fundamental parametrii situației din Europa-răsăriteană și au o profundă semnificație pentru fiecare țară est-europeană în parte, ca și pentru toate laolaltă.

Americanii au o zicală: „Nimic nu e mai puternic decât o idee bună a cărei vreme a venit”. S-ar putea ca zicala să se adeverească mâine în Europa răsăriteană. La București, circulă deocamdată gluma că datorită evenimentelor din Polonia s-a interzis ca piesa „Hamlet” de Shakespeare să mai fie jucată pe scenele țării, deoarece e vorba acolo de un personaj numit Polonius. Gluma e foarte bună, dar Polonius nu va dispare nici din Hamlet și nici din Europa răsăriteană. Piesa se va termina probabil altfel decât cu asasinarea lui Polonius.

Am transmis editorialul săptămânal. V-a vorbit Noel Bernard, directorul postului nostru de radio. Aici e Radio Europa Liberă.

[Textul integral al editorialului a fost publicat în vol. Noël Bernard, Aici e Radio Europa Liberă, Ion Dumitru Verlag, München, 1982 și ed. 2-a, Editura Tinerama, 1991. Arhivă sonoră păstrată în colecția și prin curtoazia dnei Ioana Măgură-Bernard].

 

http://www.europalibera.org/content/article/26929677.html


Cuvintele Monicăi Lovinescu (Un remarcabil articol de Cristina Cioabă)

18/02/2015

“Am revăzut de curând sketch-ul umoristic al lui Toma Caragiu despre tenis. Mulți dintre noi folosim, în anumite situații, expresia pe care această glumă televizată a făcut-o celebră: „…c-așa e-n tenis“. Privind înregistrarea pe YouTube împreună cu copiii, mi-am dat seama că ei nu pricep mai nimic și, prin urmare, nu se amuză deloc. Am încercat să le explic poantele, una câte una, însă n-am obținut decât niște oftaturi plictisite. Mi-am dat seama că, în ciuda explicațiilor, efectul este zero. Râsul spontan nu poate fi stimulat prin glose istorico-politice.

Cam același lucru i se întâmplă şi unui cititor tânăr care încearcă să se apropie de cărțile publicate înainte de 1989. Pentru a înţelege în detaliu aluziile subtile („șopârlele“) din romanele de atunci, are nevoie o cercetare temeinică a epocii. Și, bineînțeles, de răbdare și bunăvoință. Căci toată această literatură „a făcutului cu ochiul“ (Monica Lovinescu) a devenit, între timp, sibilinică. De fapt, cam același lucru se poate spune și despre critica vremii, unde exegeții se străduiau să descifreze producțiile literare fără a putea spune explicit la ce anume făcea aluzie un autor sau altul, în pasaje care rămân acum obscure. Exista, desigur, un cod comun al descifrării, împărtășit de autor, critic și cititor, însă acesta era marele secret al celor trei. Nimeni nu-l divulga, era suficient ca autorul să facă cu ochiul, iar cititorul să „se prindă“, pentru ca emoția etico-estetică să se producă. Nu pot spune, la rândul meu, că am cunoscut și împărtășit în epocă acest cod. Însă, la un moment dat, am fost nevoită să mă confrunt eu însămi cu nespusul ascuns în spatele acestor pagini de literatură, scriind o monografie despre Mircea Ciobanu. Poet și prozator al generației ’70, acesta trecea, în exegeza de specialitate, drept un autor ermetic, încifrat, abscons. Mai mult decât atât, nicăieri nu puteai găsi o interpretare care să descifreze plauzibil textele sale. Doar epitete vagi, la rândul lor susceptibile de încifrare. Cum poți aborda atunci astfel de scrieri? Glosând pe marginea lor doar presupuneri?

Am fost poet în vremea Ahab, de exemplu, este titlul unei volum de versuri publicat în 1984. Cheia de lectură nu este cea biblică, ci una politică. Ahab, dictatorul din vremea profetului Ilie, care îl omorâse pe Nahor pentru a-i lua via, devenise în epocă chiar dictatorul comunist. „De mânia lui, ah, n-am cântat/ de tristețea lui n-am scris o vorbă“, zice poetul, care scrie pe nisip „doar pentru vânt, pentru limba și rarița lui.“ Este transpusă aici o viziune care nu-i aparținea doar lui Mircea Ciobanu, ci era împărtășită de mai mulți scriitori talentați, care încercau să-și urmeze cinstit vocația, fără a fi propriu-zis disidenți. Reuşeau astfel să nu-și pună cuvintele în slujba puterii politice, într-o lume în care aceasta era rețeta de succes a supraviețuirii (sau chiar, în unele cazuri, a relativei bunăstări). Acest refuz mut a fost numit rezistență prin cultură. Așa-zisul ermetism al poeziei lui Mircea Ciobanu avea deci o cheie hermeneutică unică – adevărul pe care erai nevoit să-l taci. Trebuie să recunosc că am tatonat îndelung până să aflu o poziționare corectă în interpretarea scrierilor sale. Abia după ce am citit cronicile Monicăi Lovinescu am înțeles că, pentru toată literatura vremii, există o singură cale de a-ţi lămuri lucrurile: cea est-etică.

Acest concept hermeneutic original – singurul instrument eficient în descifrarea corectă a literaturii dintr-o epocă în care sistemul totalitar scinda schizofrenic conștiința artistică – a stârnit după 1989 și mai stârnește încă reacții vehemente de contestare, care disimulează, cel mai adesea, pure resentimente. Există chiar o tipologie a resentimentarilor: unii i-au reproșat Monicăi Lovinescu trădarea „autonomiei esteticului“ și, în prelungire, a propriului tată, alții s-au supărat că rezistența prin cultură nu a fost pusă mai presus de disidență, iar, mai nou, cei mai tineri sunt deranjați de anticomunismul ei declarat.

În consecință, aceștia din urmă își pun spiritul critic la lucru, animați în mare măsură de iritarea față de un presupus cult al personalității, căruia i se dedică  „anumite cercuri literare“ folosind în mod excesiv majusculele când vine vorba despre Monica Lovinescu. Și conchid, înainte de a aduce vreun argument, că autoarea cronicilor radiofonice, ce țineau în viață lumea culturală din deșertul  anilor comuniști, ar avea o viziune critică eminamente politică, fiind „o voce cu autoritate“ (înainte de 1989) care ar fi devenit ulterior autoritară, lipsită de nuanțe, dominată de idiosincrazii[1] .

Desigur, orice reevaluare critică este binevenită în dialogul unei culturi. Chiar și atunci când ia forma unei polemici. Cu condiția, însă, să pună în joc argumente şi să aibă un minim nivel comprehensiv. Or, în cazul de față, argumentele sunt înlocuite de afirmații definitive sau de o serie de citate trunchiate care servesc de fapt unei idiosincrazii ideologice. Ce i se reproșează de fapt Monicăi Lovinescu? Răspunsul e simplu: tocmai insistența cu care a încercat să atragă atenția asupra faptului că totalitarismul comunist, ilegitim și criminal, a mutilat nu doar o perioadă anume a istoriei recente, ci suceşte şi astăzi destule minţi, atâta timp cât trecutul nu este cunoscut și înțeles așa cum a fost. Repetitivitatea asumată cu care Monica Lovinescu vorbește, până la sfâșitul vieții, despre memorie ca datorie vine din conștientizarea unui adevăr, altminteri ușor de probat: comunismul nu s-a încheiat istoric în 1989, ci, sub diverse măști democratice purtate de aceiași indivizi, ne-a lucrat subtil vreme de 25 de ani. Cum altfel se explică faptul că, în 16 noiembrie 2014, s-a strigat pe străzi „Jos comunismul!“? Și nu oricum, ci din toți rărunchii.

Or, tinerii critici nu pot accepta asta. Ei au căzut sub vraja reinventării unei noi stângi, pe care nu se sfiesc s-o asume în varianta ei radicală[2]. Sigur, spun ei, nu e vorba despre comunism, nici despre totalitarism, ci despre o stângă pură, fără de păcate, însă tot marxistă. Cum ar putea fi obținută, cum i-ar putea fi șterse păcatele care, fie vorba între noi, numără aproape 100 de milioane de victime în întreaga lume (Cartea neagră a comunismului)? Simplu: punând la lucru „spiritul critic“, re-evaluând temeinic. Adoptând o atitudine pretins dubitativă, care subminează orice adevăr evident. Scoțând, la o adică, de la naftalină, drept premergător, pe Dobrogeanu-Gherea (!) și, având ca îndreptar de creativitate chiar realismul-socialist, din pălăria căruia vor fi scoase noi producții artistice anti-corporatiste și anti-capitaliste.[3]

Oare nu așa au făcut și comuniștii când au venit la putere? Au re-evaluat tot trecutul, l-au prins în mengina propagandei și l-au pilit bine, până au scos din el ceea ce au vrut.  Ce-a rămas din marea poezie interbelică, ce-a rămas din Caragiale,  sau din Eminescu, din orice autor român important după celebrele re-evaluări din anii ’50? Un imens deșert populat de năpârci și hiene.

Așadar, noua direcție în critica actuală nu e deloc nouă, dar nici prea veche. Ea  reînvie sloganuri prăfuite de acum câteva decenii și intră în arena înarmată pînă-n dinți, decisă să nu lase în urmă decât praful și pulberea. Interesant este că, mimând aerul rebel al luptei între generații, nu-i disprețuiește chiar pe toții bătrânii! Mai ales când unii sunt bine instalați în scaune academice sau sunt poziționați corect (a se citi mai la stânga) în lumea ideilor. În schimb, e necruțătoare cu boierii minții, aceia care, în cel mai pur stil corporatisto-capitalist, nu-i așa?, au monopolizat chipurile succesul pe piața autohtonă. Unii ca aceștia merită re-evaluați la sânge.

În ceea ce o privește pe Monica Lovinescu, nu trebuie însă să ne temem. A supravieţuit celor mai crâncene „re-evaluări“ ani în șir, atât în paginile Săptămânii lui Barbu, dar și „brațului lung la Securității“, întins până la Paris, spre a o anihila. Iar re-evaluările îi faceau, culmea!, bine. O țineau în formă. Indignarea îi sculpta fraza și-i ascuțea idea. E suficient să citești o pagină ca să înțelegi că avea de partea ei nu doar adevărul, ci și frumosul.

Privind aceste zbateri tinerești, nu pot decât să constat că, din moment ce cuvintele Monicăi Lovinescu ating dureros şi în clipa de faţă, e limpede că sunt de o fierbinte actualitate. Merită să le reascultăm.

Note__________


[1] Vezi articolul Biancăi Burța-Cernat, Un epilog diaristic și prologul unei re-evaluări critice, I-II în Observator cultural, nr. 758-759.

[2] Vezi platforma Criticatac.

[3] Iată aici câteva creații plastice relevante pentru prelungirea realismului socialist în arta contemporană.”

Articolul de mai sus a apărut aici:

http://www.contributors.ro/cultura/cuvintele-monicai-lovinescu/


Ce înseamnă un intelectual public: Andrei Oişteanu decorarea lui Octav Bjoza, consilierii lui Klaus Iohannis, moartea lui Ioan Petru Culianu si fundamentalismele religioase

23/01/2015

Într-un interviu acordat Magdei Grădinaru, pentru Jurnalistan.ro,  cunoscutul istoric al religiilor, eseist si intelectual public Andrei Oişteanu consideră recenta decorare de către preşedintele Klaus Iohannis a d-lui Octav Bjoza drept “o greșeală”. Referitor la controversatele declarații ale d-lui Bjoza pe tema “moralității legionare”, Andrei Oişteanu le consideră “un scandal“.

Am stat și m-am gândit. Nu numai că Bjoza a participat la comemorări legionare, dar a declarat că toată structura sa morală a fost forjată de legionarii pe care i-a întâlnit în închisori. A spune asta sau mai exact a spune doar asta despre legionari este mai mult decât un tablou incomplet, este un scandal. Dacă spui și alte lucruri despre legionari, să zicem că faci un tablou echilibrat. Cred că a fost o greșeală. Președintele a vrut să dea un semn, nu cred că președintele a fost de rea-credință, cred că nu a știut. Ar fi putut găsi o soluție, decora întreaga Asociație a Deținuților Politici”, este de părere Andrei Oişteanu.

Cât priveşte citarea trunchiată dintr-un text publicistic al poetului Mihai Eminescu, Andrei Oişteanu o consideră o “gafă”.

Gafa ar fi putut fi că articolul respectiv era un articol anti-liberal. Eminescu, știm că a fost un anti-liberal, un conservator înrăit, asta e, președintele a trebuit să facă acest slalom și să decupeze un text al lui Eminescu”, declară Oişteanu.

Întrebat dacă administraţia prezidenţială ar trebui să fie mai “prudentă” în astfel de chestiuni, Oişteanu menționează echipa de consilieri de la Cotroceni.

Eu am semnat și un protest în privința alegerii domnului Mihalache în această postură, ca atare în domnul Mihalache nu am încredere. În privința celorlalți, să lăsăm timpul să decidă”, spune Oişteanu.

Textul complet al interviului poate fi citit aici:

http://www.jurnalistan.ro/2015/01/22/interviu-andrei-oisteanu-despre-legionarismul-lui-eliade-asasinatul-neelucidat-al-lui-culianu-si-ortodoxism-in-zilele-noaste/


Discursul nimicirii: Epilog la o disputa inexistenta

12/02/2014

Nu am niciun fel de disputa cu dl Dorin Tudoran. Nu o pot avea dintr-un motiv extrem de simplu: nu se poate polemiza, in termeni rationali, cu o obsesie. Nu ai cum sa raspunzi celui care practica discursul nimicirii. Critica de exterminare, cum o numeste H.-R. Patapievici, nu lasa loc pentru dialog.

Istoria este relativ simpla si, poate, instructiva: am purtat odinioara batalii impreuna cu Dorin Tudoran in numele unor valori comune. Revistele “Agora” si “Meridian” stau marturie in acest sens. Am tradus si prefatat, pentru editia americana, in anii 80, eseul sau anti-totalitar “Frig sau frica”. Citam atunci titlul unei povestiri de Delmore Schwartz: “In Dreams Begin Responsibilities”. Cred ca era potrivit pentru ceea ce-a reprezentat poetul atunci. In acei ani nu erau multi cei care, in tara fiind, sa-si ridice vocea deschis impotriva dictaturii. El a facut-o si merita respectul nostru pentru acel comportament demn. Nu erau multi nici cei care, in exil, sa duca lupta pe care a dus-o Dorin Tudoran si pe care, indraznesc sa o spun, am dus-o si eu. Mai ales dupa 2005, drumurile noastre s-au despartit.

Unii care azi sunt foarte vocali in a ma ironiza si a-mi pune sub semnul intrebarii trecutul, taceau malc in acei ani ai luptei impotriva dictaturii. Imi amintesc de cei care ma mustrau ca-mi pierd vremea scriind pentru “Europa Libera”, BBC si “Vocea Americii”. Din pacate, pe unii ii vad semnand comentarii tongue-in-cheek chiar pe blogul lui Dorin Tudoran si in alte locuri unde pamfletele acestuia sunt foarte pretuite. Pacat. Trecutul nu poate fi rescris daca vrem sa ramanem fideli adevarului. Nu cer nimanui sa-mi impartaseasca opiniile. Cer insa sa mi se acorde creditul onestitatii, se nu se insinueze ca fiecare luare de pozitie a mea (ori absenta, reala ori imaginara, a unei luari de pozitie) este motivata de scopuri ariviste si ticaloase. Spunea candva Lucian Blaga: “Sa fim noi insine sub stelele noastre si sa ingaduim celorlalti sa fie tot ei insisi sub stelele lor”.

In interventiile mele pe subiectul relatiei cu dl Tudoran nu am citat fragmente din corespondenta personala, nu o voi face nici acum. Am spus ca, in Raportul Wiesel, apare numele domniei sale (Dorin Tudoran), Raportul a fost postat pe site-ul presedintiei in timpul lui Ion Iliescu (2003). Se afla acolo si acum. Am facut referinta la texte publicate de domnii Dorin Tudoran si Michael Shafir. Daca dl Shafir crede ca nu despre mine era vorba intr-un pamflet de Dorin Tudoran aparut in 1999 in “Romania Lieterara”, ma bucur sa o aflu, fie si dupa aproape 15 ani. La vremea respectiva, dl Tudoran i-a consacrat, in “Romania Literara”, un alt pamflet cu titlul “Mimoza si olita”. Era, intre altele, un raspuns la afirmatia d-lui Shafir ca doar cine nu voia sa vada ca e vorba despre mine nu vedea acest lucru. Poate ca profesorul Shafir va reusi acum sa obtina ceea ce dl Tudoran a cerut inca din 2006 (ori poate mai devreme) si mie nu mi-a stat in puteri: rescrierea paginii in care este pomenit in Raportul Comisiei Wiesel, asumat de Ion Iliescu, ori chiar scoaterea acelui document de pe site-ul presedintiei Romaniei. Oricum, let bygones be bygones.

Sunt de acord cu dl Tudoran, viata nu este atat de lunga incat sa ne pierdem vremea cu “futilitati”. Doar ca identificam in chip diferit “futilitatile”. In mai 2006, cand incepusera atacurile imunde impotriva Comisiei Prezidentiale, dl Tudoran scria in “Jurnalul National”–eu plecasem de-acolo inca din septembrie 2005–un articol intitulat “Comisii de fultilitate publica”. Citez: “Necesitatea “analizei stiintifice” pretinsa de dl Basescu este un pretext rizibil. Comisia  –  o futilitate. Iar eu nu pot fi parte a unei futilitati rizibile prin care dl Basescu incearca sa imbrobodeasca opinia publica, ascunzandu-si lipsa vointei politice de a condamna comunismul si crimele sale in spatele unei comisii.” Este adevarat ca in decembrie 2006, dl Tudoran a salutat Raportul si condamnarea dictaturii comuniste din Romania. Tot in mai 2006, senatorul Dan Voiculescu mi-a adresat o scrisoare oficiala (cred ca exista in arhiva Comisiei Prezidentiale) in care, dupa numeroase laude la adresa mea ca politolog si istoric al comunismului, imi solicita sa ne ocupam de cazul sau (erau de-acum stiute acuzatiile de colaborare cu Securitatea). Scrisoarea d-lui Voiculescu a fost citita la sedinta Comisiei din iunie 2006. S-a considerat ca problema nu era de competenta noastra, ci a Colegiului CNSAS. Decizia este cunoscuta.

http://jurnalul.ro/editorial/comisii-de-futilitate-publica-i-21682.html

Cat priveste numele mentionate in Raportul Wiesel, nu pe mine trebuie sa ma chestioneze domnul Tudoran. N-am facut parte din acea Comisie, deci nu eu am scris capitolul in care este pomenit numele sau. Am crezut atunci, cred si acum ca accentuarea unei presupuse dorinte de “monopolizare a suferintei” de catre un grup etnic este o eroare. In 2000, cand s-a pornit o campanie in Franta impotriva Monicai Lovinescu, a lui N. Manolescu, Gabriel Liiceanu si chiar Dorin Tudoran, m-am opus public. Am cerut, intr-um mesaj adresat lui Claude Lanzmann, directorul revistei “Les Temps Modernes”,  sa nu se abandoneze nuantele si sa nu se cultive maniheisme pagubitoare. Textul nu a aparut acolo, din cate stiu a fost publicat in revista “Esprit” (dl Mihnea Berindei cunoaste mai bine detaliile).

Cand, in 2006, mi s-a incredintat mie conducerea unei Comisii Prezidentiale, l-am invitat pe Dorin Tudoran sa faca parte din ea. Numele sau este mentionat pe lista disidentilor, a celor care s-au opus cu demnitate dictaturii, in Raportul Final. Asa era normal sa se intample, asa s-a intamplat. Nu am niciun merit special in acest sens. Este meritul intregii Comisii si al expertilor, dar mai ales este meritul unui om care, in acele timpuri sumbre, a dovedit verticalitate. Despre trecutul recent si despre prezent, cu alt prilej ori, poate, niciodata…


Sunt catelul lui Basescu!

10/02/2014

Mea culpa, mea culpa, mea maxima culpa! Sunt “suflet de sclav”, spune un fost presedinte al Romaniei (Emil Constantinescu). Sunt macinat de un teribil, auto-distructiv servilism, spune un fost disident cu care am dus candva importante batalii impreuna (Dorin Tudoran). Sunt “Homo Brucanus” (ma rog, “Homo Sovieticus”, in versiune corectata), spune un fost jurnalist al “Europei Libere” post-decembriste, azi membru in CNA propus de PNL (Radu Calin Cristea). Pe scurt, sunt un iremediabil “basist”. Am citit un excelent articol de Andrei Plesu despre fixatia pe Basescu. Basescu nu e perfect, Doamne fereste, dar mai exista si alte teme pe lumea aceasta. Era sa uit, sunt “catelul lui Basescu”, spune alt fost presedinte al Romaniei, eternul Ion Iliescu.

Public aici un aticol mai vechi care, mi-e teama, nu si-a pierdut nimic din actualitate. Sincer, nu o fac cu nicio urma de bucurie. Mai degraba cu dezolata lehamite:

“Aflu ca Ion Iliescu se simte hartuit. Se simte urmarit, prigonit, haituit, victimizat. Ca si in 1990, forte malefice, in slujba stim noi cui,  conspira sa-l distruga.  Pe el, salvatorul natiunii.  Mai tineti minte sloganul: “Iliescu apare/Soarele rasare”?  Cititi mai jos o stire despre interviul sau din Gandul din care reiese ca beneficiarul caderii regimului Ceausescu (pe care a indraznit sa-l atace abia dupa ce s-a dovedit ca nu mai risca nimic), omul care a organizat mineriada fratricida din iunie 1990, ma considera, “catelul lui Basescu”.  Prins in lesa prezidentiala, incurabil “cotrocenizat”, calomniator de profesie, impostor intelectual, “scribalau”, autor de “monstruoase facaturi”, alerg dupa el, sunt cel care il terorizez, ii ruinez, cu tupeu, malitie si rea-credinta,  linistitele batraneti…

Asa arata, descumpanita si angoasata, viziunea politica de ultima ora  a nedezmintitului politruc. Nici vorba sa-si asume vreo responsabilitate, vreo culpa. Crescut in cultura politica a bolsevismului, Iliescu ramane, iata, prizonierul ei.  Intrucat nu poate polemiza, el insulta. Intrucat nu poate argumenta, el vitupereaza.  Il insulta pe Doru Maries, il insulta pe Radu Moraru. Ma insulta, pentru ca nu poate acepta adevarul despre mostenirea sa politica.  Recurge la sudalma pentru ca nu ne poate pune botnita.  Pentru ca, oricat s-ar indoi unii si altii, Legea Lustratiei va avea efecte intarziate, dar reale. Pentru ca am fost deschis unui dialog (criticat de multi), pentru ca l-am ascultat cu atentie, pentru ca am descoperit cat neadevar moral ascunde, iar la ceasul bilantului, marturia mea va conta…

Este drept ca orice om de stat are, in democratiile asezate, dreptul la o batrinete cat mai putin agitata. Prin forta lucrurilor, nu poate fi insa si cazul unui presedinte sub mandatul caruia a curs singe nevinovat pe strazi: dupa 22 decembrie 1989, in 13-15 iunie 1990, etc. Rudele si aliatii morali ai victimelor nu pot sa taca. De aceea, Ion Iliescu a ajuns inevitabil, la virsta de 80 ani, un om hartuit de trecutul cu care a refuzat sistematic sa se impace. N-a scos la iveala vinovatii. Dimpotriva, a oferit oricarui suspect inalta sa protectie. Acum, apasat de verdictul dovezilor empirice, sfirseste printr-o nesfirsita lamentatio. Odinioara capabil de oarecari nuante, el nu poate gandi decat manicheist, vindicativ si clientelar. A oferit slujbe si privilegii in schimbul unor servicii politice.  E nevoie de exemple? Recentul caz Voicu spune totul.

Ca atare, Ion Iliescu nu poate concepe ca mai suntem unii care credem in valori, ca nu totul este un aranjament material.  Ion Iliescu a fost un aparatcik obedient, eliminat din structurile supreme de partid abia in momentul cand regimul intrase in paranoia terminala.  Nu a fost un Nagy sau un Dubcek.  Nu a fost un Gorbaciov a la roumaine. Dupa 1989, ar fi putut sa sustina democratizarea veritabila. A ales si a sustinut formula unei restauratii neo-comuniste (cu o ideologie in care bolsevismul rezidual se ingemana cu un populism etnocentric agresiv).  S-a opus cat a putut liberalizarii economice, reformei morale, terapiei-soc in economie, pluralismului autentic si decomunizarii.  A acceptat (mai precis spus a tolerat) alternanta din 1996 a contrecoeur.  Discursul sau de la Alba Iulia din noiembrie 1995 prevestea apocalipsa in cazul victoriei CDR.  Atunci a scris Cristian Tudor Popescu in Adevarul un articol antologic despre “Ranjetul bolsevic al presedintelui Iliescu”.  In ultimul sau mandat a acceptat sa mearga in directia NATO si UE, patronand in acelasi timp structuri mafiotice care au parazitat (“mexicanizat”) economia si societatea acestei tari.  Nu a a rupt niciodata categoric cu ideologia si sistemul pe care le-a servit vreme de decenii. Fostii sai colegi din conducerea PCR (Stefan Andrei, Silviu Curticeanu, Dumitru Popescu, chiar prietenul si fostul protector Paul Niculescu-Mizil) nu l-au iertat pentru ca i-a “tradat” si pentru ca nu le-a grabit amnistierea.  De fapt, nu a facut-o pentru ca intoate actiunile pe care le-a prezentat drept realiste a fost vorba de calcule oportuniste.  Voia sa dovedeasca o fictiva despartire de aparatul vechiului regim. Timp in care ii promova pe Hrebenciuc, Cozmanca si chiar pe Adrian Paunescu. Din comunismul paria al lui Dej si Ceausescu (spre a relua conceptul lui Ken Jowitt), s-a nascut post-comunismul paria al lui Ion Iliescu.

Ar fi de adaugat ca Ion Iliescu nu a fost niciodata exclus din CC al PCR. Acest lucru ar fi insemnat o sanctiune de partid, si inca una extrem de grava.  Pur si simplu, in 1984, deci destul de tarziu, el nu a a fost reales in CC.  Din care facuse parte, fara sa cracneasca, incepand cu anul 1965.  Douazeci de ani!  De fapt, dupa stiinta mea, Iliescu nu a fost niciodata sanctionat pe linie de partid, proba a indefectibilei sale discipline. Nu a  semnat, in martie 1989,  ”Scrisoarea celor 6″.  Din surse de credibile, am aflat ca a fost invitat sa semneze si ca s-a derobat.  La fel, in cartea de dialoguri Marele soc, aparuta in 2004, cu cateva luni inainte de expirarea ultimuili sau mandat, Iliescu a evitat sa dea un raspuns lipsit de ambiguitati la intrebarile mele pe acest subiect.  A reactionat indignat si ulcerat impotriva biografiei sale continuta in anexa Raportului Final al Comisiei de analiza a dictaturii comuniste.  Regimul Iliescu a fost intemeiat pe amnezie, pe siluire a istoriei si pe minciuna. In acest sens, si nu numai, a fost unul situat in prelungirea comunismului. Dar societatile, ca si indivizii, traiesc ceea ce psihanaliza numeste reintoarcerea a ceea ce a fost refulat.  A trebuit sa se confrunte cu acest proces de purificare, de redresare morala generalul Augusto Pinochet in Chile. Generalul Wojciech Jaruzelski in Polonia nu are nici el o batranete calma.  Viitorii ani nu vor fi unii in care Ion Iliescu sa beneficieze in continuare de privilegiile uitarii.  Sunt prea multi cei care nu vor sa mai fie, vorba Monicai Lovinescu, orfanii curajului si ai adevarului.

Am citit deunazi un text al unui eseist care sustine ca de fapt nu a existat un proiect neo-comunist dupa 1990.  Ca singur Iliescu ar fi putut dori un asemenea regim, ca nu era asadar o aspiratie a grupului hegemonic.  Nu neg ca impulsul utopic nu mai exista de multa vreme in Romania si in genere in statele din Blocul Sovietic (desi perestroika a fost de fapt ultima utopie comunista).  Dar , in 1990, Iliescu, Martian Dan, Barladeanu, Petre Roman, N.S. Dumitru, Virgil Magureanu, Voican-Voiculescu si altii din echipa de varf ramaneau atasati de o viziune etatist-colectivista, autoritarista, corporatista, paternalista, xenofoba, anti-oocidentala, anti-liberala si anti-intelectuala.   O putere neo-comunista?  Neo-fascista?  Daca ne gandim la rangile minerilor, analogia cu fasciile, cu detasamentele de asalt,  nu ar fi chiar deplasata… Ion Iliescu ar vrea sa intre in istorie ca un contestatar al totalitarismului comunist. Nu a fost decat un activist mai putin grobian, mai putin diletant si mai putin obscurantist decat cei mai multi dintre colegii sai de inalta nomenklatura.  Dupa 1990, a fost promotorul unui neo-comunism (ori cripto-comunism) care a esuat lamentabil.  Dar care a lasat in urma victime umane, cinism, pesimism, iresponsabilitate, jefuirea tarii, pierderi uriase la capitolele stat de drept, reforme si modernizare.

A fost Iliescu o personalitate importanta? Fireste, intrucat Romania de azi poarta in mare masura amprenta deciziilor sale.   Tot asa cum Serbia a fost marcata de actiunile lui Slobodan Milosevici ori Slovacia de acelea ale lui Vladimir Meciar.  A fost rolul sau istoric benefic?  Ma indoiesc. Nu trebuie sa fii “catelul lui Basescu” pentru a nota aceste lucruri. Este suficient sa nu suferi de orbire.

Ion Iliescu, presedintele de onoare al PSD, sustine ca se simte si acum, la 20 de ani de la caderea comunismului, la fel de urmarit ca inainte de 1989.

“Ma simt ca inainte de 1989, cand zeci de ani am fost urmarit, acasa si pe strada, de securitatea lui Ceausescu. Am ajuns astazi sa fiu atacat, aproape in fiecare zi, de catelusii lui Basescu. E inadmisibil”, a spus Iliescu, pentru Gandul.

Iliescu sustine ca nu intelege atacurile din ultima peroada, concertate impotriva sa. ”Eu nu mai sunt in functie si tocmai asta imi ridica multe semne de intrebare in privinta cauzelor unor astfel de atacuri. E rusinos ca niste catei ai lui Basescu, acest Maries, care nu are niciun fel de calitate morala, Tismaneanu si Nasu-asta, Moraru, la emisiunea lui sa ma atace zi de zi”, a mai spus Iliescu.”

https://tismaneanu.wordpress.com/2010/04/30/sunt-catelul-lui-basescu-de-la-ion-iliescu-cetire/

Pentru articolul lui Andrei Plesu:

http://adevarul.ro/news/politica/basistii-1_52f7abb3c7b855ff5633b51c/index.html#

O precizare: Cum scriu mai sus, am purtat batalii impreuna cu Dorin Tudoran in numele unor valori comune. Revistele “Agora” si “Meridian” stau marturie in acest sens. Am tradus si prefatat, pentru editia americana, in anii 80, eseul sau anti-totalitar “Frig sau frica”. Citam atunci titlul unei povestiri de Delmore Schwartz:” In Dreams Begin Responsibilities”. Cred ca era potrivit pentru ceea ce-a reprezentat poetul atunci. In acei ani nu erau multi cei care, in tara fiind, sa-si ridice vocea deschis impotriva dictaturii. Nu erau multi nici cei care, in exil, sa duca lupta pe care a dus-o Dorin Tudoran si pe care, indraznesc sa o spun, am dus-o si eu. Unii care azi sunt foarte vocali in a ma ironiza si a-mi pune sub semnul intrebarii trecutul, taceau malc in acei ani. Din pacate, pe unii ii vad semnand comentarii tongue-in-cheek chiar pe blogul lui Dorin Tudoran. Pacat. Trecutul nu poate fi rescris daca vrem sa ramanem fideli adevarului.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/sunt-catelul-lui-basescu/


Ciuma lui Caragea: Vlad Georgescu il desfide pe Ceausescu in martie 1977 (Text inedit)

28/05/2013

Vlad Georgescu este una dintre vocile fără de care istoria libertăţii în România nu ar putea fi scrisă. Intelectual public critic, animat de pasiunea moderaţiei, fidel codului de   valori al tradiţiei, Vlad Georgescu propune, prin textele sale din exil, o analiză sistematica şi vizionară  a comunismului românesc. Director al secţiei româneşti de la “ Radio Free Europe”, el adaugă luptei  radiofonice vigoare şi patos.  

vlad-georgescu

Textul inedit publicat astăzi, text descoperit de cercetătorul Felician Velimirovici, ca urmare a unei investigaţii în arhivele  CNSAS, face parte din această serie de filipice gândite de Vlad Georgescu. Semnificaţia lui este cu atât mai importantă cu cât el este provocat de cutremurul din 4 martie 1977 . Un cutremur de care se leagă debutul celei mai  teribile campanii de demolări şi devastări. Vizionar, Vlad Georgescu ştie să citească în prezent semnele viitorului. Invocând necesitatea intăririi  Bucureştiului,  Nicolae Ceauşescu va  iniţia un proces al cărui scop final este eliminarea memoriei istorice a României înseşi.  Textul lui Vlad Georgescu este un reper esenţial în acest dosar al tiraniei şi acţiunii ei destructive. Textul a ajuns  în Occident (din câte ştim, prin intermediul matematicianului disident Mihai Botez) şi a fost citit la “Europa Libera”. A urmat arestarea si anchetarea istoricului, eliberat si lăsat să plece din Romania, in urma interventiei profesorului  Zbigniew Brzezinski, in acea perioada consilier pentru securitatea naţională (National Security Advisor) al preşedintelui Jimmy Carter. 

Cutremurul din 4 martie 1977 a fost un moment crucial în istoria regimului comunist din România. Nicolae Ceausescu  şi camarila sa  au incercat  (şi, în parte, au izbutit) să manipuleze propagandistic starea de şoc şi suferinţă pentru a-şi consolida imaginea de “salvatori ai neamului în clipe de restriste”. În fapt, Ceausescu a profitat constant de urgiile naturii (inundaţii, cutremur) pentru a-şi fortifica propriul cult. Este de notat tonul dur al scrisorii-pamflet semnate de Vlad Georgescu, cunoscut în genere prin calmul judecăţilor sale ştiinţifice. Istoricul înţelesese, înaintea multora, nu doar natura tot mai iraţională a sistemului, dar si efectele cataclismice ale unui delirant cult al personalităţii, fundamentul, alături de ubicuitatea Securităţii, al stalinismului naţional din România. Este de menţionat că acest text a fost scris în aceeasi perioadă în care Paul Goma trimitea celebra sa scrisoare către Pavel Kohout în care îşi exprima solidaritatea cu Carta 77. Tot în 1977 se năştea Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din Romania. În august 1977, avea loc greva anti-comunistă a muncitorilor mineri din Valea Jiului. (LaPunkt.ro)

Ciuma lui Caragea – de Vlad Georgescu

Şi vodă Caragea şi Ştefan Lăcustă înaintea lui au rămas în istorie ca domni ai calamităţilor. Pe Caragea, lumea îl ştie graţie ciumii care i-a împuţinat ţara. Un mare flagel la o domnie de numai şase ani. Din 1970, în doar şapte, ne-au bântuit trei mari flagele, două potopuri şi un cutremur. Nu-i prea mult pentru o singură domnie?

Ai spus că blocurile s-au dărâmat pentru că foştii proprietari capitalişti le-au înălţat fără grijă. Nici în aceste clipe nu poţi uita ideologia, nu renunţi la lupta de clasă. Dar blocul dela Lizeanu, dar poşta din Plevnei, dar blocul din Militari, dar centrul de calcul, toate abia construite, tot din vina proprietarilor s-au dărâmat? Dar zecile de blocuri noi, fisurate, evacuate, tot din vina proprietarilor stau să se prăbuşească?

Blocul din Militari a fost ridicat după indicaţiile tale preţioase. Trebuia să fie blocul model al noului mod de a construi: cu piloni şi ziduri mai subţiri, cu fier şi beton mai economisit. Ce s-ar fi întâmplat dacă cutremurul ar fi lovit peste câţiva ani, când Bucureștiul ar fi fost plin de blocuri ca cel din Militari?

Radioul ne-a dat ştiri despre catastrofă abea după trei ore. A trebuit să aflăm despre ce se petrece de la posturi străine, dela Europa Liberă, iar cand au început să vorbească nu vorbeau şi nu te arătau decât pe tine. Noi voiam să ştim ce se întâmplă, unde ne sînt fraţii şi prietenii, dar aflam doar cât de eroic se comportă activiştii, cât de minunat ştie să se descurce partidul, cât de îmbărbătaţi sînt cetăţenii că ai venit să vezi ce nu mai era de văzut. Te-am privit din nou dând indicaţii. Platitudini. De pildă, să se înceapă demolările de sus în jos. Îţi crezi oamenii atât de înapoiaţi incât să fi început de la mijloc? Te ascultau toţi, ingineri, arhitecţi, constructori, îşi luau notiţe, aplecaţi din spate. De ce nu-i laşi să-şi facă meseria singuri, ca buni meseriaşi ce sunt, fără atâta amestec amatorist? Aseară, un mare actor recita la televizor poezia „Ciocarlia anunţă zorile”. O poezie din cele noi, patriotardă, falsă. Zorile nu vin dintr-acolo. Nu vin de unde le arăţi. Destinul se întoarce contra strâmbătăţii şi incompetenţei.  Pământul s-a scuturat pentru a spune că a venit vremea să se întoarcă fila. Desleagă-ne de opreliştile care ne încătuşează. Îngăduie energiei neamului să clocotească la lumină. Ia-ne activiştii de pe grumaz. Opreşte discriminările şi apartheidul înlăuntrul aceluiaşi popor. Încetează a ne împărţi în cetăţeni de diferite clase, în membrii de partid de diferite categorii, în membri de partid şi în paria. Lasă-ne pe toţi să ne bucurăm de lumină. Uneşte neamul. Adu-ţi aminte de ‘68. Mai poţi?

Vodă Caragea a rămas în istorie prin ciuma care i-a împuţinat ţara. Un altul, înaintea sa, a rămas prin lăcuste. Domnia Ta vei rămâne prin două potopuri şi-un cutremur. Domnul cataclismelor, cum nu a fost altul în istoria românilor. Două potopuri şi-un cutremur. E mult pentru o singură domnie. Te sbaţi să intri în legendă. Atunci opreşte-te şi întoarce-te. Te vom urma căci schimbarea domnilor, bucuria nebunilor. Iar de nu poţi, fă ca meşterul Manole: zideşte-ţi domniţa, lipeşte-ţi aripi de șiță și sări. Va rămâne pe urmă-ţi, cel puţin o fântână!

6 martie 1977, București.

http://www.lapunkt.ro/2013/05/28/ciuma-lui-caragea-un-text-inedit-al-lui-vlad-georgescu-despre-cutremurul-din-martie-1977-si-regimul-ceausescu/


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 194 other followers