Panteonul onoarei: In Memoriam Jelio Jelev (1935-2015)–Articol de Vladimir Tismaneanu si Marius Stan

Jelio Jelev era un om de o discreție proverbială. Era, cum se spune, self-effacing, refuza băile de mulțimi și panegiricele. A ținut piept regimului terorist al lui Todor Jivkov, a scris texte care sfidau totalitarismele de orice culoare. Dictatura a răspuns interzicându-i dreptul la semnătură și ținându-l sub urmărire permanentă. A fost hărțuit și calomniat. A fost unul dintre cei care au salvat onoarea intelectualilor bulgari atunci când mulți se prosternau și ridicau statuie unui tiran inept.

După năruirea regimului comunist, Jelev a ajuns liderul unei coaliții de partide și mișcări democratice, a devenit președintele țării. A susținut statul de drept și a denunțat neo-comunismul. Reșapați, dar fideli tradițiilor lor antiliberale și anti-democratice, comuniștii l-au atacat și l-au sabotat cât le-a stat în puteri. Jelio Jelev a continuat să lupte pentru valorile în care a crezut. Nu-și făcea iluzii despre spinosul drum spre democrație, dar refuza să cadă într-un negru pesimism.

Lucrăm la o carte despre destinele disidenților în lumea post-comunistă. Ne gândim la unii precum Václav Havel, Gábor Demszky, Jacek Kuroń, Karol Modzelewski, Zbigniew Bujak, Vytautas Landsbergis, György Konrád, Miklós Haraszti, Jelio Jelev, care au rămas loiali filosofiei disidente a libertății, universului său etic și valorilor societății deschise.

Dar ne gândim și la alții care, asemeni unui Mihailo Marković în Serbia, fost disident neo-marxist din grupul “Praxis”, persecutat sub Tito, a devenit ideolog al regimului populist și șovin al lui Slobodan Milošević. Ne gândim și la alții care au ajuns să disemineze tot felul de teze naționaliste, asociindu-se cu criptofasciștii ori chiar cu neo-fasciștii. Moștenirea lui Jelio Jelev este una nobilă și trebuie recunoscută drept parte a tot ceea ce înseamnă lupta pentru demnitate și onoare.

În anii în care era președinte, Jelio Jelev a vizitat Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington. A vorbit acolo despre salvarea evreilor din Bulgaria în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar și despre deportările din teritoriile controlate de bulgari în ceea ce numim acum Macedonia. Jelio Jelev a avut o mare pasiune în viață, anume aceea a adevărului. Nu era un absolutist politic, dar credea în valoarea absolută a adevărului.

Nu vrem să-l comparăm cu Ion Iliescu, diferența, în plan politic și etic, este astronomică. Nu e nevoie să spunem în favoarea cui. Iliescu a fost campionul neo-comunismului. Jelev a reprezentat liberalismul civic anticomunist. Ființe de pe planete ideologice diferite. Iată, de pildă, ce spunea Jelev într-un text publicat de Journal of Democracy, în 1996, și reprodus sub forma unui mini-capitol în volumul coordonat de unul din autorii acestui text, “Revoluțiile din 1989. Între trecut și viitor” (Iași, Polirom, 1999):

“Revoluțiile, chiar și cele de catifea, întâmpină rareori așteptările pe care le stârnesc. Dezamăgirea și pesimismul se strecoară pe nesimțite. Și aceasta atunci când realizăm că vechiul regim, al cărui clopot de înmormântare l-am bătut cu atâta nerăbdare, este încă în viață. Sentimentul euforic că totul s-a schimbat este urmat de o paralizantă suspiciune că nimic nu s-a schimbat” (p. 277)

http://www.polirom.ro/catalog/carte/revolutiile-din-1989-intre-trecut-si-viito-442/

Planeta Humanitas (de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

Tranziția românească spre democrația liberală ar fi fost mult vitregită dacă n-ar fi existat editura Humanitas. Născută în vâltoarea acelor zile fierbinți și derutante care au urmat seriei de evenimente din decembrie 1989, și pe care le numim Revoluția Română, editura Humanitas și-a asumat, ab initio, un ambițios program de recuperare înfrățit cu unul de renovare spirituală. După ani de autarhie sistematică, după decenii de propagandă imbecilizantă, îndeosebi în planul a ceea ce-ar fi trebuit să fie științele umaniste, această editură a gândit cu minuție și ceea ce putem desemna ca imaginație democratică, acea străpungere spirituală de care era absolută nevoie. Sigur, apăruseră unele cărți importante și înainte de prăbușirea regimului comunist, dar era vorba de ceea ce numeam nișe culturale. De fapt, de oaze care supraviețuiau în pofida, nu datorită acelei tiranii ideocratice.

La Humanitas au apărut cele mai importante cărți ale marilor autori interbelici, de la Mihail Sebastian și Lucian Blaga, la Emil Cioran și Eugen Ionescu. Aici au apărut cărțile noilor autori care au marcat pe veci spiritul românesc, de la Mircea Cărtărescu, la Horia-Roman Patapievici. Tot aici au apărut și tinerii istorici de felul și probitatea intelectuală ale unui Cristian Vasile. Aici au fost publicați autori iconoclaști, demistificatori, de la Lucian Boia și Neagu Djuvara, la George Steiner, Susan Sontag, Dan C. Mihăilescu și Radu Paraschivescu. Aici au apărut scrierile Monicăi Lovinescu și ale lui Virgil Ierunca.

Tot aici a fost publicat “Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România”. Aici au apărut scrieri fundamentale din Martin Heidegger și Hannah Arendt. Am aminti apoi că aici a pornit procesul totalitarismului comunist prin cunoaștere, odată cu publicarea “Marii Terori”, de Robert Conquest, și a biografiei lui Stalin, de Boris Souvarine. Tot pe planeta specială la care ne referim aici apar scrierile morale și de filosofia religiei ale lui Andrei Pleșu. Humanitas a făcut supraomenescul pentru recuperarea memoriei totalitarismelor. Cartea recent publicată, de dialoguri cu Imre Tóth, una dintre cele mai importante mărturii ale vremurilor întunecate, este încă o probă în acest sens. La fel, volumele unor Anne Applebaum, Alain Besançon, Timothy Snyder, Aleksander Wat. Lista este mult mai lungă, nu facem decât să amintim câteva nume dintr-o galaxie impresionantă.

Există, firește, și alte edituri importante în România. Le cunoaștem, le recunoaștem și le respectăm. Dar ființează ceva special, o amprenta unică, deasupra planetei Humanitas, acea aură despre care scria cândva Walter Benjamin. Pentru că, dincolo de orice alt elogiu ce-i poate fi adus, universul Humanitas este el însuși o operă de artă, inimitabilă, pulsând în propriul ei ritm, nereproductibil. Un ritm care, o spunem cu nesfârșită admirație, ne ajută să trăim întru spirit — azi și pentru mulții ani care vor veni. În seara aceasta, la Librăria Humanitas-Cișmigiu, la aniversarea cu public a 25 de ani de existență a acestei planete din sistemul nostru ideal, s-a vorbit cu afecțiune despre taina pătrunderii spiritului în lume…

De ce contează Ágnes Heller? Auschwitz, filosofia politică și conştiinţa tragică (Fotografii de Marius Stan)

Există o memorie și un spirit al Europei Centrale. Există personalități emblematice pentru această viziune marcată deopotrivă de ceea ce s-a numit ironie apocaliptică şi de ceea ce înţelegem prin conştiinţă tragică. Născută în 1929, Ágnes Heller, Hannah Arendt Professor of Political Philosophy la New School University, laureată a Premiului “Hannah Arendt” oferit de oraşul Bremen şi membră a Academiei Maghiare de Ştiinţe, vocea cea mai influentă a Şcolii de la Budapesta de filosofie socială şi morală, fosta asistentă a lui Georg Lukács, este o asemenea personalitate. Fascinaţi de epigonii lui Althusser ori ai lui Lacan, seduși de sarabandele conceptuale ale lui Badiou și Žižek, stângiştii vestici şi estici par să ignore un demers în care filosofia morală si cea politică se îmbină magistral. Nu i se poate trece cu vederea lui Ágnes Heller faptul că a traversat cu demnitate îngheţul stalinist, că a rupt cu mirajul marxist, că a articulat conceptul disident al persoanei umane, al libertăţii şi al demnităţii. Demersul ei, asemeni celui al Hannei Arendt ori al lui Hans Jonas, este inspirat de ceea ce se cheamă amor mundi. Pentru Ágnes Heller, al cărei tată a pierit la Auschwitz, Holocaustul rămâne o temă perpetuă de reflecţie, un subiect menit să sfideze de-a pururi capacitatea noastră de înţelegere şi reprezentare. Shoah şi Gulag sunt pentru gânditoarea maghiară patologii abisale ale modernităţii, consecinţele genocidare ale unui hybris doritor să anihileze nu doar problematica sacrului, ci chiar şansele mântuirii.

 

 

Totalitarism şi introspecţie

Într-un interviu cu Csaba Polony, editorul revistei „Left Curve Journal”, Ágnes Heller mărturisea: “Întotdeauna am fost preocupată de această întrebare: cum a fost posibil aşa ceva? Cum putem înţelege ce s-a întâmplat? Experienţa Holocaustului s-a suprapus cu cea a vieţii sub un regim totalitar. Întrebările amintite au avut aşadar pentru mine şi un caracter introspectiv. Cum au putut unii oameni să facă ceea ce au făcut? Am decis astfel să încerc să înţeleg natura moralităţii, a naturii Binelui şi Răului, să înţeleg cum trebuie să mă situez faţă de crimă, cum pot afla sursele răului şi moralităţii. Aceasta a fost prima mea introspecţie. Cea de-a doua a avut un caracter social: ce fel de lume poate lua naştere în asemenea condiţii? Ce fel de lume permite apariţia barbariei? Care este sensul modernităţii? Putem spera la izbăvire?”

Împreună cu soţul ei, regretatul filosof politic Ferenc Fehér, Ágnes Heller a sfidat, în anii ’80, capitulările politice şi etice ale unei stângi occidentale care identifica inamicul în democraţia liberală. Cartea lor, „Eastern Left, Western Left”, rămâne un manifest al onoarei, responsabilităţii şi lucidităţii. Nimeni nu poate înţelege dinamica Opoziţiei Democratice din Ungaria, ruptura cu amoralismul bolşevic în oricare din ipostazele sale, respingerea “despotismului luminat” de tip Kádár, itinerariul unor János Kis ori György Bence, fără a cunoaște experiențele precurosorilor acestora, între care Ágnes Heller rămâne figura tutelară. De asemenea, studiile ei despre viaţa cotidiană (cotidianitate) au marcat, alături de acelea ale lui Henri Lefebvre, inceputul unei noi direcţii in gandirea neo-marxistă anti-totalitară. Le-a continuat apoi, după despărţirea de marxism, cu eseuri despre condiţia politică post-modernă si despre noile mişcări sociale. Un traseu, in fond, asemănător cu al unui Zygmunt Bauman ori al lui Leszek Kołakowski.

Am auzit prima dată de Ágnes Heller când eram adolescent în România. S-a vorbit la Europa Liberă despre excluderea ei din partid după ce, la întrunirea de vară de pe insula Korčula, din Iugoslavia, semnase, în august 1968, protestul internaţional împotriva invaziei Cehoslovaciei (alături de Habermas, Fromm, Ernst Bloch, Lucien Goldmann). Evident, la cursurile de istoria filosofiei ori de marxism de la Facultatea de Filosofie din Bucureşti nu se sufla o vorbă despre ereticii de la Budapesta sau Varşovia. Scrierile lor circulau sub formă de “Caiete documentare” pregătite confidenţial la Academia “Ştefan Gheorghiu”. Ideologii oficiali (Niculescu-Mizil, Răutu, Dumitru Popescu, Constantin Vlad, Ion Iliescu, Ştefan Voicu, Ilie Rădulescu) intuiau prefect potenţialul subversiv al marxismului critic. Nimeni nu ne-a pomenit vreun cuvânt despre Kołakowski, Lukács, Heller ori Kosik. Ştiu că Miron Constantinescu, cu a sa complicată biografie (va apare curând, la Humanitas, biografia sa scrisă de istoricul Stefan Bosomitu), îl preţuia pe András Hegedüs, fostul premier stalinist devenit sociolog marxist critic şi apropiat al Şcolii de la Budapesta, dar erau simpatii tăinuite cu mare grijă. I-am descoperit pe revizioniştii marxişti maghiari, cehi şi polonezi pe cont propriu, ori mai exact spus, graţie Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca. Când am ajuns în Statele Unite, am explorat destinul marxismului în regimurile totalitar-leniniste, am publicat un articol despre “Marxismul critic în Europa de Est” în “Praxis International” (octombrie 1983), revista din al cărei comitet editorial făceau parte, între alţii, Ágnes Heller, Ferenc Fehér, Jürgen Habermas, Shlomo Avineri și Charles Taylor.

Membrii Şcolii de la Budapesta au fost forţaţi să părăsească Ungaria (a existat o celebră rezoluţie a Biroului Politic în acest sens). După ce au ajuns la New York, venind din Australia, în 1986, invitaţi să predea la New School, i-am vizitat pe Ágnes și pe Ferenc în repetate rânduri. Am devenit prieteni apropiaţi. Mi-au fost mentori în cel mai veritabil sens al cuvântului. Prima mea carte în engleză “Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste în Europa Răsăriteană” (Routledge, 1988; Polirom, 1997), s-a bucurat de generosul lor sprijin intelectual. Au citit manuscrisul, au făcut observaţii extrem de utile, mi-au dat un “endorsement” entuziast. Am admirat mereu la aceşti doi critici redutabili ai totalitarismului, erudiţia filosofică, rigoarea metodologică, adâncimea reflecţiei istorice şi pasiunea etică. Impreună cu soţul ei, Ferenc Fehér, şi cu bunul lor prieten, György Márkus, a scris una dintre cele mai patrunzătoare critici a regimurilor de tip leninist, “Dictatorship over Needs”, volum deschizător de drumuri publicat in 1983. Intr-adevar, leninismul a fost o tentativă de a institui controlul total asupra celor mai intime trebuinţe umane, de la cele fizice la acelea spirituale. Deconstrucţia acestui efort liberticid este realizată cu ceea ce C. Wright Mills preţuia atât de mult, imaginaţia sociologică. Care, la rândul ei ei, este indisociabilă de inteligenţa morală.

Cicatrici nevindecate

Apărut la editura Hasefer în 2006, în splendida traducere semnată de Eva Galambos şi Eva Țuţui, volumul de eseuri (lecturi şi relecturi) al lui Ágnes Heller, Fiorul evocării unor lumi ucise, este o mărturie tragică despre o lume dispărută, ori mai precis spus despre un univers anihilat. Este vorba de spaţiul central european, cu ale sale cafenele, burg-teatre, gimnazii, catedrale, shtetl-uri, pasiuni refulate, reviste de avangardă, dezbateri infinite între liberali, conservatori, sionişti, marxişti de diverse tendinţe, bolşevici, cu ale sale nevroze, traume, năluciri, utopii. Lumea lui Herzl şi Freud, a lui Miłosz şi Herbert, a lui Klimt, Schiele şi Mahler, a lui Attila Jozsef şi Fejtö, a lui Paul Celan, Fondane şi Danilo Kiš, a tânărului Cioran şi a lui Karl Kraus. Titlul cărţii spune totul despre dimensiunea metafizică a analizei, despre dificultăţile logice şi psihologice de a scrie cu conştiinţa că vorbeşti cumva pentru milioanele de victime ale unor sisteme demonic-nihiliste. “Prin ce este actual un scriitor? Cu siguranţă, nu stilul îl face actual, deşi unii scriitori – mai puţin talentaţi – cred că da şi încearcă să fie cu orice preţ ‘actuali’. Scriitor actual este cel care nu minte sau cel puţin ne face să credem că ceea ce scrie este adevărat, mai exact, impresionează pentru că este adevărat”. “Adevărul este lucrul vital”, spunea Max Weber pe patul de moarte. De aceea sunt actuali Camus, Kafka, Faulkner, Koestler, Thomas Mann, Amos Oz, Havel, Ionesco, Orwell, Soljeniţîn.

Consider memorabile două fragmente din Isaac Bashevis Singer citate de Ágnes Heller: “Ce să fac, rabine?/Să nu faci nimic rău./Asta-i tot?/Asta-i foarte mult.” şi “Ai văzut adevărul?/Nu întru totul. Dar am văzut minciuna lor, răspunde Ezriel./E totuna.” Unele pasaje mi-au amintit memoriile Nadejdei Mandelștam sau de Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt, altele melancolia rănită a unor pagini din Hannah Arendt ori Walter Benjamin. Este păcat că, din câte ştiu, nu prea s-a vorbit despre această carte. Evocarea dedicată lui Singer, “Romanul picaresc în umbra Auschwitz-ului”, este extraordinară. La fel, studiul despre Stefan Zweig, pentru care a trăi în Cosmopolis însemna unicul mod de supravieţuire. Când hoardele neo-barbare au distrus acest vis, când “lumea de ieri” s-a năruit, Zweig şi-a pierdut orice urmă de răbdare şi s-a sinucis în exilul brazilian.

 

 

Istoria Europei Centrale este a una a cicatricilor nevindecate, a iluziilor sfărâmate, a sârmelor ghimpate, a stelelor galbene, a “soarelui negru”, a “destinelor fără destin”, spre a relua titlul romanului lui Imre Kertész, alt autor discutat în carte. Scrie Ágnes Heller: “Simt cât de cumplită trebuie să fi fost trăirea acestei prăbuşiri. Vorbesc ca membră a unei generaţii care s-a născut în infern şi care, dintr-unul din cercurile infernului, a ajuns într-un cerc superior, apoi, încet, foarte incet, a început să se înalţe până când astăzi, rezistând cu succes vieţii, poate să-şi aleagă din nou nu lumea, ci propriul trecut”.

Liberalismul fricii

Generaţia lui Ágnes Heller este cea care a învăţat din propriile experienţe ale supliciului, ale prigoanei, ale pierderii-de-sine şi ale izbăvirii, ce înseamnă liberalismul fricii, concept propus de regretata gânditoare americană Judith Shklar, menţionat de Tony Judt în impresionantul articol în memoria lui Leszek Kołakowski din New York Review of Books din 24 septembrie 2009.

Ágnes Heller a scris în repetate rânduri despre Hannah Arendt, a accentuat relevanţa durabilă a “Originilor totalitarismului”. A insistat că partidul-stat sovietic era unul totalitar încă din 1921, deci din timpul vieţii lui Lenin. Ceea ce-a realizat Stalin cu a sa “revoluţie de sus”, declanşată în 1928, a fost totalizarea spaţiului social care a avut drept efect un sistem social cu totul nou, fără precedent în istorie. Totalitarismul, susţine Ágnes Heller pe urmele Hannei Arendt, nu este o “recădere” în barbaria pre-modernă, ci o formă alternativă de modernitate. (v. Ágnes Heller, “Le totalitarisme en 1984″, in Enzo Traverso, Le totalitarisme: Le XXe siecle en debat, Paris, Seuil, 2001, pp. 673-693).

 

 

Despre Ágnes Heller putem spune cu egală îndreptăţire ceea ce sugera Tony Judt în acest tulburător text: “Pentru două generații de bărbaţi şi femei născute între 1880 şi 1930, experienţa caracteristic central europeană în secolul douăzeci a fost cea a unei educaţii multiculturale în sofisticatul centru urban al Europei, şlefuită, completată şi umbrită de experienţa dictaturii, războiului, devastării şi genocidului în aceeaşi inimă a continentului.” Putem spune aşadar, că liberalismul lui Ágnes Heller, precum cel al lui Leszek Kołakowski, “apără mai presus de orice raţiunea şi moderaţia. El este rezultatul exprienţei nemijlocite a exceselor ideologice, provine din conştiinţa mereu trează a posibilităţii unei catastrofe, a tentaţiei exercitate de gândirea totalizantă în oricare dintre multiplele ei forme (mai ales în cazurile în care aceasta din urmă este eronat percepută drept o oportunitate sau o renaştere).” (New York Review of Books, September 24, 2009). Socot că opera filosofică a lui Ágnes Heller se plasează la loc de cinste în cea mai curată şi nobilă tradiţie a umanismului occidental.

 

 

Articol transmis la postul de radio Europa Liberă:

http://www.europalibera.org/content/blog/26818576.html

Textul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26818574.html

Recomandări:

http://www.europalibera.org/contentinfographics/auschwitz-70-ani/26809603.html

http://www.contributors.ro/cultura/amintirea-unei-lumi-ucise-agnes-heller-stefan-zweig-wes-anderson/

Noi am invins! Revista “22″, societatea civilă și claritatea morală

Mă leagă de revista “22″ un sfert de veac din propria-mi viată. Am inceput să scriu acolo din primele săptămani care urmat revoluției. Scriu, la fel de des, și astăzi. Mai intai a fost un lung dialog cu Stelian Tănase, inclus ulterior in volumul “Ghilotina de scrum”, coordonat de Mircea Mihăieș. Am tinut ani de zile o rubrică intitulată “Sociologia comunismului”. Am citit in “22″ eseuri extraordinare, interviuri de neuitat, inclusiv acela luat de Gabriela Adameșteanu lui Ioan Petru Culianu. Am urmărit lupta dusă de GDS si de revista “22″ impotriva fanatismelor de orice fel, a extremismului, antisemitismului, sovinismului, tribalismului. Am putut vedea cum apar noi voci, cum revista izbuteste să-și mențină prospetimea in pofida scurgerii timpului.

Nu știu alt caz, in intreaga presa post-decembristă, al unei reviste democratice dedicată apărării valorilor societății civile care să fi probat o asemenea consecvență și să fi atins o asemenea performanță de longevitate și credibilitate. A fost și ramâne cea mai de incredere sursa analitică asupra paradoxalei tranziții românești spre societatea deschisă. A fost și rămâne expresia cea mai vibrantă a demnității intelectualilor critici din România. A fost și ramâne glasul claritătii morale.

Am multe amintiri legate de revistă. Voi povesti aici două, cu precădere relevante pentru că sunt direct legate de două momente-cheie, unul negativ si celalalt pozitiv, din istoria recentă a României. Primul episod a avut loc in iunie 1990. Eram la Bucuresti, am mers la sediul GDS in dimineata zilei de 13 iunie, impreună cu Tudor Jebeleanu si, cred, Dan Petre. Se afla acolo Gabriel Andreescu, era si atasata culturală americană, admirabila Agota Kuperman. A apărut un student, venea de la Arhitectură, era bandajat la cap, fruntea ii era insângerată. Vorbea tremurând, avea un chip supliciat, ne-a povestit despre ororile comise de bandele securisto-minerești aduse la Bucuresti de tandemul Ion Iliescu-Petre Roman.

Eram in curte, de pe stradă se auzeau strigăte, am inteles ca se apropiau falangele de mineri, indrumate de securistii lui Voican si Măgureanu. Nu stiu ce le-a spus Gabriel Andreescu, dar nu au intrat sa devasteze sediul GDS cum probabil era plănuit. Bănuiesc ca și-a folosit intrega capacitate de convingere, oricum eram cu totii ingroziti. A fost momentul in care am realizat sur le vif cât de amenintată este incă firava societate civilă din România si m-am jurat că voi povesti tot ce-am văzut de indată ce voi ajunge acasă, in Statele Unte. Am făcut-o acolo, in “The New Republic”, dar si in tară, intr-un interviu din “22″ luat de Raluca Barac pe 16 iunie, intitulat “Paradoxul român” (a apărut in numărul din 3 august 1990 si este inclus in cartea “Ghilotina de scrum”, Polirom, 2002). Unul din subtitlurile acelui dialog era: “Experimentul neo-peronist de la Bucuresti”.

Celălalt moment esential pentru mine a avut pe 19 decembrie 2006, a doua zi dupa sedinta Parlamentului când președintele Traian Băsescu a condamnat dictatura comunistă drept ilegitimă si criminală pe intreg parcursul existentei sale. Eram mai multi prieteni stranși in biroul Rodicăi Palade, ciocneam șampanie, mâncam tort. Mihnea Berindei m-a chemat la telefonul din secretariat–era acolo Cristina Spătărelu–, mi-a spus că la celălalt capăt al firului se afla Monica Lovinescu. Emotionat, am luat receptorul si i-am spus că asistasem, cu o zi inainte, la un moment cumplit, cu circul obscen al lui Vadim și al bandei sale. Monica mi-a răspuns: “Nu contează, domnule Tismaneanu, noi am invins!”. Mi-au dat lacrimile.

Textul de mai sus este versiunea lărgită a articolului meu scris pentru numarul aniversar al revistei”22″.

http://www.revista22.ro/noi-am-invins-52662.html

De asemenea:

http://www.revista22.ro/o-poveste-cu-cafea-cola-si-vin-din-1990-sau-cum-puteai-deveni-paranoic-dupa-mineriada-52649.html

http://www.revista22.ro/noi-si-ei-de-25-de-ani-52647.html

http://www.revista22.ro/impotriva-curentului-52661.html

http://www.revista22.ro/din-superstitie-si-egoism-alaturi-de-gds–22-52648.html

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/noi-am-invins-revista-22-societatea-civila-%c8%99i-claritatea-morala/

La ordinea zilei: Destinul radicalismului de stanga din Grecia

Victoria aliantei Syriza in alegerile din Grecia readuce la ordinea zilei chestiunea radicalismului de stanga, ori a stangismului contemporan. Este de notat ca Alexis Tsipras pare inclinat spre o coalitie anti-austeritate cu un partid de centru-dreapta, descris de “New York Times” drept unul fringe. O coalitie pe care unii o numesc chalk-and-cheese. Timp in care, PC din Grecia (KKE-Kappa Kappa Epsilon) nu sustine pozitiile Syriza si isi urmeaza propriul sau drum, cu circa 5,47 % din voturi. Ironie maxima, s-ar putea sa vedem cum un partid de extrema stanga devine criticul unui guvern dominat de extrema stanga. Luptele intestine si rivalitatile ireconciliabile au pecetluit soarta stangii dintotdeauna. Se uita, adeseori, cat de influent ramane acest partid in sindicatele elene. Secretarul general al PCG vorbeste de-acum despre “falsa speranta” simbolizata de Syriza.

Syriza este o formatiune eterogena, o entitate compusa din numeroase sub-entitati, cata vreme KKE este un partid leninist, cu tot ceea ce implica aceasta identitate politica: cultul teoriei revolutionare, disciplina de otel, centralismul neconditionat, anti-capitalismul, anti-liberalismul, anti-americanismul si anti-intelectualismul. E greu de anticipat ce va urma actualei euforii care imi aminteste de aceea din Franta dupa victoria lui Francois Mitterrand in primavara anului 1981. Declaratii precum aceea a expertului economic din Syriza dupa care prin votul de duminica “poporul si-a luat soarta in proriile maini” sunt, evident, ecoul unei propagande sterile si desuete. Datoriile externe exista, nevoia de credite internationale este presanta, nu vad cum Syriza va putea sa ignore contextul financiar global. Pentru moment, reiau aici un articol despre comunismul elen. Il consider relevant daca vrem sa intelegem metamorfozele radicalismului de stanga in lumea de azi.  In ce ma priveste, m-as feri sa consider alegerile din Grecia drept inceputul unei noi revolutii europene. Criza europeana este reala, dar solutia nu poate fi gasita in extravagante retorice care demonizeaza “plutocratia”, bancile, Molohul capitalist…

 

 

Populismul, fie el de stanga ori de dreapta (adeseori se confunda intre ele), fie el al lui Juan Domiongo Peron, Hugo Chavez, Alexis Tsipras, Pablo Iglesias ori al lui Marine LePen, nu a rezolvat niciodata probleme economice si sociale reale. Le-a ocultat, le-a manipulat, dar nu le-a solutionat. Iar radicalismul, din nou, fie el de stanga ori de dreapta, a dus, nu de putine ori, la ruina institutiilor democratice, singurele care pot proteja libertatile civice. Cu alte cuvinte, Grecia, Spania, Italia, Romania, au nevoie de responsabilitate, de moderatie, de salvarea centrului, nu de noi aventuri radicale. Stilul politic exuberant si romantismul anti-capitalist pot fi secucatoare, , dar nu sunt un substitut pentru ceea ce se cheama l’esprit de sérieux.

“Partidul Comunist din Grecia (Kommounistikó Kómma Elládas, KKE) este un dinozaur leninist. Unul cu multe schelete in dulap. Istoria acestei formatiuni, ca si actiunile sale prezente, vorbesc despre un atasament nedezmintit fata de miturile staliniste. Nu stiu vreun alt partid care sa se manifeste mai virulent impotriva globalizarii, a UE, a NATO, a capitalismului liberal, a pietii libere. In conditiile crizei financiare, PCG este campionul unui populism fara limite, al refuzului  demagogic de a plati datoriile si al acceptarii conditiilor FMI. Retorica sa belicos- inflamatorie ramane indatorata celor mai penibile clisee ale unui vituperant anti-imperialism, pe cat de anacronic, pe atat de contraproductiv. Originile acestor mentalitati se afla in cultura politica a acestui partid, in sectarismul sau visceral, in anti-intelectualismul  frenetic si in autoritarismul niciodata abandonat. PCG si-a folosit influenta mediatica si din mediile academice stangiste pentru a impiedica analizele demistificatoare privind rolul sau in anii Razboiului Civil, metodele staliniste de anihilare a oricarei opozitii, atat in tara cat si in exil. Nu trebuie  prea multa imaginatie pentru a sti ce s-ar fi intamplat in Grecia daca, in 1949, comunistii reuseau sa ajunga la putere. Lagarele de concentrare functionau de-acum pe teritoriile controlate de ei, metodele teroriste erau identice cu acelea folosite de Securitate, de AVO ori de Stasi, iar fanatismul ideologic nu era cu nimic mai prejos decat al celorlalti stalinisti est europeni.

O carte recenta (“Marturisiri dintr-o calatorie”, Benaki Museum Publications) a provocat un enorm scandal in Grecia, a rascolit amintiri mult timp refulate, istorii ascunse sub sapte peceti. Nascuta in 1920, autoarea sa, Elli Pappas, a incetat din viata in 2009. A fost, cum se spunea in mediile comuniste, tovarasa de viata a unuia dintre cei mai celebrati martiri ai stangii elene   si internationale, miltantul comunist Nikos Beloyannis, executat, sub acuzatia de tradare de patrie, in martie 1952. Picasso l-a nemurit in faimosul portret al omului cu garoafa, Iannis Ritsos a compus un poem devenit legendar, un sat din Ungaria in care locuiau refugiati greci i-a purtat numele, asemeni unei strazi centrale din Bucuresti. In “Times Literary Supplement” (TLS) din 29 aprilie 2011, jurnalista Maria Margaronis publica o recenzie-eseu despre cartea postuma a celei care a fost de facto vaduva lui Beloyannis, o declaratie zguduitoare de ruptura cu familia politica a comunismului grec si cu cei pe care Elli Pappas i-a considerat uzurpatorii memoriei celui impuscat acum aproape sase decenii. Reactiile furibunde ale stangii comuniste la adresa cartii demonstreaza ca la atatia ani de la sangerosul razboi fratricid pasiunile raman nedomolite, iar adevarul continua sa se afle sub asediu. In procesul grupului Beloyannis, Elli Pappas a fost si ea condamnata la moarte, dar sentinta a fost comutata intrucat era mama unui copil de numai sapte luni. Au urmat ani lungi de inchisoare si deportare in lagarele de pe insule. In chip ironic, singurul judecator din Tribunalul Militar care a votat impotriva pedepsei capitale a fost pe atunci tanarul ofiter Gheorghios Papadopoulos, cel care, in 1967, avea sa devina liderul juntei  de la Atena. Peste ani aveam sa citesc cartea Orianei Fallaci despre Alekos Panagoulis, cel condamnat pentru atentatul la viata dictatorului grec, despre dragostea nevrotica dintre ziarista italiana si acel vesnic revoltat, un strigat impotriva oricarui filistinism fariseic. Am cunoscut-o pe Oriana aici la Washington, era in ultima faza a bolii ce avea sa o rapuna curand, o combatanta fragila, devenise tinta celor care candva nu conteneau sa o aplaude. Rostise cuvinte inacceptabile pentru profetii corectitudinii politice, fusese excomunicata, blamata pentru “rasism” si “extremism”. Era acuzata ca se”vanduse” lui Berlusconi, ca tradase idealurile Rezistentei antifasciste in care luptase candva ea insasi. Primea obscene telefoane nocturne, amenintari repugnante, numai pentru ca indraznise sa spuna ce crede…

Stiam inca din adolescenta multe despre cultura politica a comunismului grec, m-a interesat din ratiuni intelectuale si personale. Citisem poeme de Ritsos, citisem istoria Rezistentei din Grecia de Andre Kedros (scriitor de stanga, legat de avangarda, nascut in Romania cu numele Virgil Solomonidis). Cand aveam 19 ani am citit editia franceza, aparuta la Edistions de Minuit, a acelei carti blestemate a marxismului, “Geschichte und Klassenbewusstsein” de Georg Lukacs. Prefata era scrisa de filosoful grec Kostas Axelos, autorul unei remarcabile carti despre “Marx penseur de la technique”. Apoi l-am citit pe Cornelius Castoriadis, am aflat multe lucruri despre persecutarea marxistilor eretici greci de catre oamenii Moscovei. Ascultasem  de–a lungul anilor muzica lui Theodorakis in interpretarea Mariei Farantouri. Am ascultat cantece de acelasi Theodorakis interpretate de Georges Moustaki, “Nous sommes deux, nous sommes trois, nous sommes mille vingt et trois”….

http://www.youtube.com/watch?v=fVxxwbeQ6vE&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=CKsf3RGSzS4

In clasa a zecea cel mai bun prieten al meu era fiul unui cunoscut ziarist comunist grec mort intr-un straniu accident de automobil in noiembrie 1967 (astazi H. A. este europarlamentar reprezentand PCG). Trupul sau fusese expus in cladirea Ateneului Tineretului, unde se afla acum ICR (cu putina vreme inainte fusese expus acolo trupul veteranului ilegalist Marin Florea Ionescu). A fost inmormantat la cimitirul Ghencea, a vorbit Leonidas Stringos, secretar al CC al PC din Grecia, fost ministru de finante in fantomaticul guvern comunist din 1948-1949.

http://stiri.rol.ro/senatul-evz-comunism-dupa-comunism-30331.html

Stiam casa de pe strada Pictor Negulici in care locuise scriitorul refugiat politic Menelaos Ludemis si in care se mutase Dimitrios (Mitsos) Partsalidis, membru al Biroului Politic si secretar al CC al PCG, scurt timp premier al primului guvern comunist. Putin mai incolo, dupa ce traversai strada Amiral Balescu, locuia patriarhul PCG, Apostolos Grozos. Sora mamei mele se cunostea bine cu Elena Patrascanu, vaduva liderul comunist ucis in 1954, recasatorita cu regizorul grec Iannis Veakis. Sora tatalui meu era prietena cu doctorita Sanda Alevras, sotia unui dintre kapetanii din prima faza a Razboiului Civil. In ianuarie 1968, din ratiuni personale, mi-a fost dat sa aflu despre luptele de strada dintre cele doua factiuni ale PCG (pro-moscovitii si “eurocomunistii”) pentru controlul asupra postului de radio “Vocea adevarului” care emitea de pe Bulevardul “1 Mai”, dintr-o cladire din apropierea actualului Muzeu al Taranului Roman, pe atunci Muzeul de Istorie al PCR. Tot de-acolo emitea si radiou-ul Pirinei al PC Spaniol. In 1968 s-a consumat sciziunea din PCG dintre gruparea Kollyannis si cea condusa de Partsalidis, Zisis Zografos si Panos Dimitroiu. Primii acceptau dominatia Centrului moscovit, cea de-a doua factiune, PC din Grecia (interior), sprijinita de multi comunisti aflati atunci in inchisori, revendica destalinizarea partidului si sustinea iesirea din paradigma bolsevica. Cum Ceausescu ii sustinea pe “interioristi”, postul de radio al PCG s-a mutat de la Bucuresti la Leipzig, iar Biroul Politic condus de Kollyannis a fost transferat la Budapesta. In 1969, la Congresul al X-lea al PCR au fost prezenti doar exponentii liniei eurocomuniste(Haralambos Drakopoulos si Antonis Brillakis). In anii 50, instructorul CC al PMR insarcinat cu relatiile cu emigratiile iugoslava (cominformista) si greaca a fost Pavel Campeanu. Nu stiu sa fi lasat memorii legate de acele obscure imprejurari. Pe linia Gospodariei de Partid responsabilul era Zoltan Benedek. Dupa infrangerea comunistilor in Razboiul Civil, mii de copii greci au ajuns, fara parintii lor, practic rapiti, in “democratiile populare”, in special in Romania, Ungaria si Cehoslovacia. La Florica, in fostul conac al Bratienilor, era centrul unei colonii de copii greci. Este unul dintre episoadele inca prea putin cunoscute ale Razboiului Rece (mentionez aici cartea lui Nicholas Gage “Eleni” si filmul cu acelasi nume).

http://www.youtube.com/watch?v=h3ixPtxgAZg

Intre 1966 si 1968, in apartamentul de deasupra noastra, la etajul al doilea, pe strada Iuliu Tetrat la numarul 31, au locuit Kostas si Maria Kollyannis. Dupa Congresul al XX-lea al PCUS Kostas Kollyannis i-a luat locul, alaturi de Apostolos Grozos, lui Zahariadis in fruntea PCG. Plenara a VI-a a CC al PCG s-a desfasurat la Bucuresti, mai exact la Snagov, in martie 1956, iar Gheorghiu-Dej a condus personal dezbaterile furtunoase care au dus la prabusirea celui aclamat candva drept “Stalinul Greciei” (Zahariadis avea sa moara,asemeni lui Matyas Rakosi, in exil in URSS). In anii 70 ultra-dogmaticul Kollyannis a fost inlaturat din  varful PCG, succesorul sau a fost Harilaos Florakis, el insusi fost comandant in cadrul EAM, armata comunista. A urmat gorbaciovistul Grigoris Farakos, apoi PCG a revenit la fixatiile dogmatice.

Am descoperit similitudini socante cu experienta comunismului romanesc, inclusive dimensiunea bizantinismului, permanenta intrigilor la varf, obsesia fractionismului si atitudinea evlavioasa in raport cu Stalin si URSS. Am aflat despre prezenta la Bucuresti, in anii 50, a intregii conduceri din exterior a PCG, inclusive a liderului suprem, secretarul general Nikos Zahariadis. In acea perioada, Zahariadis impreuna cu acolitii sai, sprijiniti direct de Securitatea romaneasca si de Sectia Internationala a PMR (condusa de Ghizela Vass) au organizat prigoana impotriva unor militanti acuzati de titoism si alte asemenea pseudo-crime. Intre acestia, redactorul-sef al ziarului PCG “Rizopastis”, Kostas (Gyftodimos) Karageorghis (arestat, interogat in pivnita casei in care locuia Zahariadis pe strada Gradina Bordei, intemnitat si lichidat de Securitate in Romania),  Chryssa Hatzivassiliou, cea mai cunoscuta femeie din conducerea stangii elene, sotia lui Petros Roussos, ministrul de externe al pseudo-guvernului comunist al generalului Markos Vafiadis), Mitsos Partsalidis si cati altii. Baietii lui Roussos au mers  la Liceul “Caragiale” din Bucuresti.

Adevarul istoric este ca PCG a urmarit sa intemeieze o “democratie populara”, deci un sistem totalitar de tip est european. Vasilis Bartzotas, unul dintre aghiotantii lui Zahariadis, se mandrea intr-un raport trimis la Moscova ca in a doua faza a Razboiului Civil (1947-1949) peste 800 de militanti trotkisti au fost executati de politia secreta comunista (OPLA). Modelul inaugurat la Barcelona, masacrul celor acuzati de “subversiune contra-revolutionara” despre care a scris Orwell in “Omagiu Cataloniei”,  era pus in practica acum in Balcani. Teroarea era considerata o arma justificata impotriva “reactiunii monarho-fasciste”, a “agentilor” si”sabotorilor”. Printre victime se numarau toti cei care indrazneau sa puna sub semnul intrebarii strategia grupului Zahariadis, de la seful de partizani Aris Velouchiotis la generalul Markos, comandantul ADG (Armata Democratica Greaca). Am citit cu fascinatie, prin anii 70, exemplarul”numai pentru uz intern” al traducerii romanesti a cartii lui Dominique Eudes, “Les Kapetanios” (mi-a imprumutat-o colega mea Nadia Badrus). Imi amintesc prefata scrisa de unul dintre cei mai inteligenti politologi neo-marxisti din acei ani, el insusi exilat din Grecia, gramscianul Nikos Poulantzas. In acel text, care ar merita recitit, Poulantzas atragea atentia asupra conflictului permanent dintre spontaneitatea revolutionara “de jos” si maniacalul control exercitat de aparatul stalinist., dintre guerrillele lui Velouchiotis si Markos, pe de o parte, si instructorii lui Zahariadis, pe de alta, dintre munte si oras ca epicentre ale actiunii etc Ca si in Spania Razboiului Civil, ca si in America Latina in anii 60 si70, era vorba de doar de rivalitati personale, ci de ciocnirea unor viziuni asupra revolutiei.

Elli Pappas provenea dintr-o proeminenta familie intelectuala, a studiat filosofia, a luptat in rezistenta anti-nazista si apoi in Razboiul Civil (de fapt in cele doua razboiaie civile). Cartea de amintiri se ocupa de doua subiecte esentiale, pe langa tributul iubirii nestinse pentru Beloyannis. In primul rand, este vorba de o demascare a stalinismului etern al comunismului grecesc (o trasatura impartasita cu acela din Romania). Apoi, Elli Pappas il acuza pe Zahariadis ca l-a trimis deliberat pe Beloyannis sa moara pentru a se debarasa de un periculos rival. Este vorba de un pattern intalnit si in alte partide comuniste, inclusiv in cele din Spania si Portugalia, ca sa nu mai vorbesc despre relatiile stranii dintre Castro si Che Guevara care ar putea explica sustinerea de catre Fidel a aventurismului suicidar al argentinianului. Se construia mitul unui martir de care PCG avea disperata nevoie dupa infrangerea dezastruoasa din 1949. Mai mult chiar,  desi sanctificat, Beloyannis erasi tapul ispasitor pentru politica inepta a grupului Zahariadis-Ioannidis-Bartzotas. Elli Pappas isi amintea de cuvintele indurerate si amare ale lui Beloyannis: “Si cand te gandesti ca vom muri pentru o eroare”. Dar, cum se stie, linia partidului este intodeauna “justa”, doar indivizii pot comite erori, actiuni pentru care trebuie sa plateasca, la nevoie cu viata. Cea mai importanta lectie a cartii lui Elli Pappas, consonanta cu “Autobiografia lui Federico Sanchez” de Jorge Semprun, este legata de efectele funeste ale psihologiei de secta in care devotamentul “prerinde ac cadaver” oblitereaza orice urma de gandire critica.

Militantii au fost educati sa indeplineasca orbeste poruncile “statului major al revolutiei”. Chiar in inchisori domnea aceiasi disciplina morbida, aceiasi supunere fara murmur a minoritatii fata de majoritate, a activistilor de la baza in raport cu deciziile Olimpului birocratic. Peste noapte, scrie Pappas, sotia lui Zahariadis a revenit la numele de fata; sotia unui cadru denuntat ca revisionist, dar reabilitat, si-a reluat numele de casatorie. Idealismul mult trambitat de propaganda comunista ascundea de fapt obedienta si carierism, ambele justificate in numele unor presupuse scopuri superioare, un adevar gnostic stiut doar de sacerdotii din fruntea sectei. Pentru Elli Pappas, ca si pentru Semprun, ori Koestler, ori Whittaker Chambers, explicatia consta in religia seculara, in mistica partidului comunist ca inginer al sufletelor, creuzet al sperantelor, incarnare a zorilor care canta: “Tinerii la sfarsitul secolului douazeci nu pot intelege relatia pe care o avea un comunist in anii 40 cu Partidul. Era in chip limpede o relatie metafizica. Parerea mea personala era ca a te separa de Partid ori a fi exclus din Partid echivala cu a fi expulzat de propria ta familie din comunitatea umana. Era o pedeapsa mai aspra decat condamnarea la moarte”.

Pappas a scris aceasta carte ca avertisment pentru tanara generatie de comunisti din Grecia. Din pacate, cuvintele ei au fost si sunt ignorate. Incercand sa indeplineasca indemnul lui Beloyannis  de a trai pentru fiul lor si pentru a se razbuna pe cei care i-au tradat, Elli Pappas a scris o carte esentiala despre cosmosul mental si marasmul moral al stalinismului: “Un sistem complet si inchis, idealist si metafizic, o forma ierarhica de organizare bazat pe societatile asiatice, teocratice, patriarhale si platonice”. PCG a denuntat cartea in termini vitrolici inca inainte de aparitie. In “Athens Review of Boooks”, politologul Nikos Marantzidis, unul dintre cei mai buni cunoscatori ai istoriei comunismului grec, se intreba de ce n-a parasit Elli Pappas partidul, chiar dupa ce a trecut prin tot acest calvar, cum de nu a vazut ca “usa inchisorii fusese de-acum deschisa si ca tot ce avea de facut era sa o impinga usor si sa iasa”.  Raspunsul Mariei Margaronis merita citat, pentru ca este intr-un fel legat de explicatiile unui Belu Zilber privind pariul sau existential comunist, sustinerea acordata fara rezerve “monarhiei de drept dialectic”. Este vorba asadar de persistenta trecutului si de acel “aliaj special de idealism, mister, solidaritate si supunere care a fost comunismul grec, forjat in timpul rezistentei fata de un ocupant strain, intarit de experienta represiunii, conservat precum in chihlimbar de lunga absenta a unui spatiu deschis pentru discutie politica”. Iar concluzia eseului din TLS mi se pare cat se poate de pertinenta, aplicabila si in discutiile despre traumele post-dictatoriale din alte tari, inclusiv Romania: “Two generations is not enough for the wounds of a civil wear to heal; indeed it may not be possible, or even desirable, for the scars to vanish completely”. Nu voi osteni sa o spun, tema adeziunii totale la miscarile revolutionare de masa este una dintre cele mai importante din psihologia politica moderna. Aceste pasiuni, rationalizate drept axiome stiintifice, se hranesc din incertitudini si resentimente, din anxietati si invidii istorice, dar si din instincte egalitariste si colectiviste. Singurul antidot este mobilizarea fortelor liberalismului antitotalitar si continua demistificare a minciunii comuniste. Este vorba de un sistem bazat pe dubla gandire si pe dubla morala. Aici rezida originea raului reprezentat de ceea ce ganditorul Kostas Papaioannou numea “ideologia rece”, cea care a inspirat si a justificat totalitarismul de tip bolsevic.”

http://www.contributors.ro/global-europa/crime-vendete-tradari-comunismul-grec-si-tenebrele-staliniste/

De asemenea:

http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/greece/11368361/Greek-election-Syriza-expected-to-seize-victory-live.html

http://www.tovima.gr/en/article/?aid=670708

http://www.contributors.ro/fara-categorie/tsiglesias/

http://www.theguardian.com/world/2015/jan/26/spain-podemos-syriza-victory-greek-elections

http://www.contributors.ro/global-europa/a-fost-candva-prietenul-meu/

 

Un ocean de amintiri amare: Nicolae Ceaușescu și tragicomedia comunismului dinastic

Nicolae Ceaușescu (26 ianuarie 1918-25 decembrie 1989) a fost singurul lider comunist executat în ceea ce numim anul revoluționar 1989. Ceaușescu nu a fost un tiran de tip obișnuit. Cu sprijinul aparatului de partid și de securitate, el a întemeiat un cult al personalității care nu se limita, precum în Albania lui Enver Hoxha, la persoana sa, ci se extindea la soție, Elena Ceaușescu, și la alți membri ai familiei. A fost o tentativă, în final eșuată, de a experimenta scenariul comunismului dinastic. Se pregătea ungerea delfinului, Nicu Ceaușescu, instalat prim-secretar județean la Sibiu și membru supleant al Comitetului Politic Executiv, pe post de urmaș. Soarta dictatorului era astfel ineluctabil legată de aceea a soției sale, propulsată pe poziția de numărul doi în partid și în stat.

Sociologul Daniel Chirot distinge între două tipuri de tiranii moderne: cele ale corupției (Batista, Somoza, Marcos) și cele ale certitudinii, deci ideocratice, simbolizate de personaje precum Stalin, Hitler, Mao, Pol Pot, Ceaușescu, Castro, Mengistu. Ambele tipuri sunt detestabile, ambele sunt represive, dar totalitarismul urmărește nu doar lichidarea libertăților, ci și modificarea condiției umane și “purificarea” societății pe baza unei ideologii ce se vrea științifică.

Nicolae Ceaușescu a fost un fanatic comunist, deci un true believer. Era convins că promovează un nou model al socialismului. Când a fost întrebat, în 1988, de un reporter occidental, care este hobby-ul său, răspunsul a venit sec și fără drept de apel: „Construirea socialismului în România”. A crezut cu înverșunare într-un set de dogme rudimentare, însă în egală măsură persistente și auto-suficiente. De la începutul domniei sale, s-a delimitat de Dej prin accentul pus pe spectacol, pe propagandă personalizată, pe falsul, dar ubicuul scenariu al băilor de mulțimi. A continuat în fapt linia lui Gheorghiu-Dej și Maurer a stalinismului anti-sovietic, construind un miraj al reformelor, o ficțiune a inovației permanente. Coregrafia și dramaturgia cultului personalității erau contrapartea simbolică a menținerii controlului total al nomenclaturii asupra resurselor economice ale țării.

Niciodată, sub nici o formă, Ceaușescu nu a urmărit reducerea „rolului conducător al partidului”. Dimpotrivă, a susținut opusul, ideea că acest rol trebuie să crească mereu ca rezultat al unei „legități obiective”. Această viziune a fost baza a ceea ce putem numi socialismul lui Ceaușescu. Unitatea de monolit a partidului însemna supunerea necondiționată față de deciziile liderului suprem, proclamat ființă providențială. Un întreg aparat propagandistic a funcționat vreme de decenii pentru a plăsmui și a consolida pseudo-carisma lui Ceaușescu.

Nicolae și Elena Ceaușescu au fost singurii lideri comuniști europeni care au ales violența armată ca răspuns la sfidările societății civile renăscute. Au fost singurii care, susținuți de sicofanții din Comitetul Politic Executiv, toți acei Constantin Dăscălescu, Emil Bobu, Manea Mănescu, Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe Rădulescu, Lina Ciobanu, Tudor Postelnicu, Ștefan Andrei, Suzănica Gâdea, Constantin Olteanu și Dumitru Popescu, au ordonat să se tragă în demonstranții pașnici. Fuga lor din clădirea CC al PCR, tocmai în anul bicentenenarului Revoluției Franceze, a amintit în chip straniu de evadarea lui Ludovic al XVI-lea și a Mariei Antoaneta. La proces, soții Ceaușescu s-au comportat demn, nu au implorat iertare, și-au sfidat acuzatorii. Probabil că această auto-încredere provenea din structura de beton a convingerilor lor leniniste, primitive, însă consecvente.

Omul care fusese aclamat drept „ființa care nu se naște decât la 500 de ani”, „eroul între eroi”, „arhitectul destinului național” era acum tratat drept un criminal genocidar. Pentru Ceaușescu, procesul era o înscenare, o farsă pusă la cale de un grup de puciști contra-revoluționari, aflați în slujba intereselor străine. Format în mitul stalinist al fortăreței asediate, Ceaușescu se întâlnea acum cu proba vie, din punctul său de vedere, a adevărului spuselor și temerilor lui Iosif Djugasvili. De aici și cele două elemente ale reacției sale: disprețul și ura.

„Nu voi răspunde decât în fața Marii Adunări Naționale”, proclama inveteratul, impenitentul, inflexibilul militant comunist. Își amintea probabil toate momentele de glorie, toate clipele de extaz, ritualurile bizantine ale adorației în care se scăldase până în urmă cu câteva zile, întâlnirile cu magnații lumii. Își amintea poate demonstrațiile din tinerețe, Doftana, divinizarea lui Stalin și a Uniunii Sovietice, internaționalismul mistic. Astăzi lucrul este confirmat: Nicolae Ceaușescu a murit cântând, în fața plutonului de execuție, „Internaționala”. “Azi nu sunteți nimic în lume/Luptați ca totul voi să fiți”. Cel care nu fusese nimic în lume a ajuns, timp de peste două decenii, să fie și să se creadă totul în România.

Dacă Ceaușescu ar fi ajuns să vorbeasca în fața Marii Adunări Naționale probabil că s-a fi dedat unei apologia pro vita sua, prelungind povestea marii amăgiri naționale. Istoria dictatorului este astfel una a credințelor, a pasiunilor, a fanatismului, a crimelor, a auto-înșelării, a entuziasmelor de masă, a trădărilor și a înfrângerii finale. Este istoria unei tragicomedii soldată cu atâtea mii și mii de victime, cu destine sfărâmate, cu proiecte delirante, cu mult sânge și un ocean de amintiri amare.

Textul de mai sus a fost transmis la postul de radio Europa Libera:

http://www.europalibera.org/content/blog/26806122.html

Articolul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26806136.html

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/un-ocean-de-amintiri-amare-nicolae-ceau%c8%99escu-%c8%99i-tragicomedia-comunismului-dinastic/

 

Leninism balcanic, leninism iberic: Ceaușescu și Carrillo

Ii unea dispretul tipic leninist pentru “morala burgheză”. Erau amandoi machiavelici, in sensul corupt, pejorativ, al conceptului. In numele unui scop utopic, au fost dispusi să folosească si să sanctifice mijloacele cele mai abjecte, inclusiv crima, teroarea, violenta brută. Amandoi simbolizau forma mentală a totalitarismului leninist. Santiago Carrillo (1915-2012), secretarul general al PC din Spania, a fost un apropiat prieten al lui Nicolae Ceausescu. Ii unea, in egală măsură, o viziune comună despre rolul predestinat al partidului de avangardă, o capacitate unică de a unelti din umbră, de a-si anihila adversarii politici. Erau amandoi, spre a relua titlul recenziei lui Jeremy Treglown din “Times Literary Supplement” (16 ianuarie 2015) la recenta biografie a lui Carrillo datorată lui Paul Preston, monștri ai minciunii. Ambii au cultivat cu imens zel ideea unitătii de monolit a partidului, ambii au pozat in anti-staliniști fiind de fapt cei mai inchistati staliniști.

Postul de radio “Pirinaica” al PC din Spania a emis ani de zile de la București dintr-o clădire din apropierea Muzeului de Istorie a Partidului, in care se afla și postul de radio “Vocea Adevărului” al PC din Grecia. La Bucuresti s-a desfașurat in mare secret, in 1956, o celebra plenară a CC al PC din Spania unde Carrillo a reusit sa-si impună dominatia. A transformat-o pe inflăcărata stalinistă Dolores Ibarruri (La Pasionaria) intr-o simpla prezentă simbolica, lipsită de orice putere reală, in fruntea acelei formatiuni aflată in clandestinitate si dirijată, din străinatate, de grupul Carrillo.

In timpul Războiului Civil, Carrillo a fost direct implicat in operatiuni de sangeroase epurări, inclusiv masacrul din 1936 de la Paracuellos del Jarama, langă Madrid. A facut parte din cel mai dur nucleu al celei mai inclemente stangi. O stanga totalitară pe care George Orwell a demascat-o exemplar in “Omagiu Cataloniei”.

Rămane de cercetat, in arhivele Sectiei Internationale a CC al PCR, dacă și in ce măsura Santiago Carrillo a exprimat vreodată cea mai mică rezervă in legătura cu masurile paranoice ale regimului Ceaușescu. Aparentele erau ale unei mari admiratii reciproce, familia Carrillo era anual invitată sa-si petreacă vacanta de vară la Neptun. Intre amicii lui Carrillo de la Bucuresti, unul dintre cei mai influenti era Valter Roman.

–

Dolores Ibarruri si Santiago Carrillo

Dupa infrangerea Republicii, in 1939, Carrillo, impreună cu Jose Diaz (secretarul general al partidului), cu Enrique Lister si, desigur cu Pasionaria, s-a aflat in exil in URSS. Diaz s-a sinucis, se pare, in anii razboiului. Carrillo a urmat cursurile unei din scolile Cominternului. A participat la sinistre actiuni propagandistice menite sa-i oblige pe refugiatii politici spanioli, dintre care multi erau de-acum dezamăgiti de realitătile sovietice, să ridice osanale lui Stalin și “patriei socialismului biruitor”.

In anii 60, conducerea PC din Spania s-a aflat la Paris. In 1964, Carrillo i-a eliminat din Biroul Politic pe ereticii Jorge Semprun și Fernando Claudin. Ulterior, le-a adoptat ideile, prezentandu-le drept ale sale. A scăpat de concurentul sau Julian Grimau tirmitandu-l la moarte siguraă in Spania franchistă.

După moartea lui Franco, transfigurat in “eurocomunist”, Carrillo a imbrăcat veștmintele unui apărător al democratiei. Nu se poate nega că, in momentul loviturii de stat eșuate din 1981, a dovedit curaj. In mișcarea comunistă internatională, asemeni leninistului din Balcani, adică lui Ceaușescu, Carrillo a sustinut pozitii de tip national stalinist. Nu a incurajat niciodată democratia internă in propriul partid, a prigonit “fractiunile”, dar a condamnat invazia Cehoslovaciei in termeni extrem de vehementi, ca și Ceaușescu in faimosul discurs din 21 august 1968. A existat o diferentă, așadar, intre leninismul unui Alvaro Cunhal, ultra-obedientul lider al Partidului Comunist Portughez, un loialist neconditionat al liniei moscovite, și Carrillo, cu ale sale critici la adresa hegemonismului sovietic.

Este limpede că oameni precum Carrillo vedeau succesul taberei republicane in Războiul Civil drept premisa insitutirii unei dictaturi de tip bolșevic. Nu a recunoscut acest lucru niciodată, dar e imposibil, dacă esși onest, să nu fii de acord cu Jeremy Treglown, autorul unei exceptionale carti despre politica si cultură in Spania franchistă (“Franco’s Crypt”) atunci cand scrie: “Dacă Republicanii ar fi caștigat Razboiul Civil, care ar fi fost șansele ca Santiago Carrillo să nu devină președinte?”

Recomandări:

http://www.contributors.ro/global-europa/mastile-bolsevismului-viata-si-timpurile-lui-santiago-carrillo-1915-2012/

http://www.contributors.ro/global-europa/leninismul-lui-ceau%c8%99escu-un-palimpsest-din-balcani-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/cultura/corabia-amagirilor-brigazile-internationale-din-spania/

http://www.contributors.ro/cultura/limbajul-secret-al-destinului-in-memoriam-jorge-semprun/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/leninism-balcanic-leninism-iberic-ceau%c8%99escu-%c8%99i-carrillo/

Ce înseamnă un intelectual public: Andrei Oişteanu decorarea lui Octav Bjoza, consilierii lui Klaus Iohannis, moartea lui Ioan Petru Culianu si fundamentalismele religioase

Într-un interviu acordat Magdei Grădinaru, pentru Jurnalistan.ro,  cunoscutul istoric al religiilor, eseist si intelectual public Andrei Oişteanu consideră recenta decorare de către preşedintele Klaus Iohannis a d-lui Octav Bjoza drept “o greșeală”. Referitor la controversatele declarații ale d-lui Bjoza pe tema “moralității legionare”, Andrei Oişteanu le consideră “un scandal“.

“Am stat și m-am gândit. Nu numai că Bjoza a participat la comemorări legionare, dar a declarat că toată structura sa morală a fost forjată de legionarii pe care i-a întâlnit în închisori. A spune asta sau mai exact a spune doar asta despre legionari este mai mult decât un tablou incomplet, este un scandal. Dacă spui și alte lucruri despre legionari, să zicem că faci un tablou echilibrat. Cred că a fost o greșeală. Președintele a vrut să dea un semn, nu cred că președintele a fost de rea-credință, cred că nu a știut. Ar fi putut găsi o soluție, decora întreaga Asociație a Deținuților Politici”, este de părere Andrei Oişteanu.

Cât priveşte citarea trunchiată dintr-un text publicistic al poetului Mihai Eminescu, Andrei Oişteanu o consideră o “gafă”.

“Gafa ar fi putut fi că articolul respectiv era un articol anti-liberal. Eminescu, știm că a fost un anti-liberal, un conservator înrăit, asta e, președintele a trebuit să facă acest slalom și să decupeze un text al lui Eminescu”, declară Oişteanu.

Întrebat dacă administraţia prezidenţială ar trebui să fie mai “prudentă” în astfel de chestiuni, Oişteanu menționează echipa de consilieri de la Cotroceni.

“Eu am semnat și un protest în privința alegerii domnului Mihalache în această postură, ca atare în domnul Mihalache nu am încredere. În privința celorlalți, să lăsăm timpul să decidă”, spune Oişteanu.

Textul complet al interviului poate fi citit aici:

http://www.jurnalistan.ro/2015/01/22/interviu-andrei-oisteanu-despre-legionarismul-lui-eliade-asasinatul-neelucidat-al-lui-culianu-si-ortodoxism-in-zilele-noaste/

Pentru ca grădina să fie perfectă: Milenarismul revoluționar și obsesia purificării

Bolșevismul si fascismul au fost mișcări revoluționare care și-au propus modificarea radicală a condiției umane, geneza unui Om Nou și a unei societăți perfecte din care să dispară ceea ce doctrinarii totalitari percepeau a fi agenții patogeni, factorii disoluției și ai degenerescenței, originea absolută a nefericirilor și a suferințelor umanității. Ambele mișcări au avut in proiectul lor exterminismul. Ambele au fost genocidare. “Buruienile” (sociale sau rasiale) trebuiau stârpite pentru ca gradina să prospere (imprumut metafora de la Zygmunt Bauman). Despre aceste lucruri am scris pe larg in cartea mea “Diavolul in istorie”. Natura și efectele totalitarismelor–acesta este subiectul central al aventurii mele intelectuale. Unul care va rămâne la fel de acut și in secolul XXI. Islamismul revoluționar este tot un milenarism totalitar. Noile și vechile rasisme (biologice, sociale, religioase) continuă să atace fundamentele civilizației burghez-liberale, ale democrației insăsi.

Public aici, in traducerea lui Bogdan C. Iacob, eseul-recenzie despre cartea mea, apărut in “New York Review of Books” in 2013 sub semnătura cunoscutului jurnalist si ganditor politic William Pfaff.

“Secolul douăzeci fără îndoială va rămâne în memoria noastră pentru că a produs politicul totalitar. Fascismul italian a fost primul care a dat nume acestui fenomen, chiar daca mișcarea lui Mussolini a fost cea mai puțin „totală” dintre regimurile care au fost caracterizate astfel. Chiar dacă Mussolini dorea concentrarea întregii puteri într-o dictatură personală, mișcarea sa era preponderent preocupată de cauze naționale și ambiții imperiale italiene, de prestigiul internațional al Italiei. Nu a promovat o doctrină definită de așteptări milenariste de factură  internaționalistă sau de promisiunea transformării italienilor sau a întregii umanități. Acestea însă au fost obiectivele nazismului și leninismului, elementele care le diferențiază de alte fenomene politice contemporane lor sau de cele din trecut.

Identitatea fundamentală între cele două mișcări este subiectul Devil in History, un excelent studiu care indiscutabil va avea o lunga durata de viață. Autorul volumului, Vladimir Tismăneanu, s-a născut în 1951. Tatăl său a fost voluntar în Brigăzile Internaționale în timpul Războiului Civil din Spania, unde și-a pierdut un braț în bătălia de pe Ebru, iar mama sa, fiind studentă la medicină, a fost soră-medicală în conflictul din Spania. Revenind în România, Tismăneanu senior și-a reluat activitatea de ilegalist în cadrul partidului comunist. A fost arestat, iar în închisoare l-a întâlnit pe liderul partidului Gheorghe Gheorghiu-Dej, care i-a fost mentor. Când România a ajuns să fie condusă de un guvern comunist, odată cu sosirea trupelor sovietice în 1944, Tismăneanu a devenit o persoană influentă în partidul aflat la putere. Ca și copil al unei familii privilegiate a nomenclaturii, fiul său, Vladimir, a mers la școli de elită  din București, unde a fost coleg de clasă cu Nicu Ceaușescu, fiul succesorului lui Gheorghiu-Dej (care a murit în 1965). În volumul său, Tismăneanu povestește despre cum a fost fascinat, în timpul studiilor la Universitatea din București, de literatura dizidentă și neo-marxistă  din Occident, la care a avut acces datorită poziției politice a familiei sale. El amintește, de exemplu, lucrările unor autori precum Antonio Gramsci, Georg Lukács, Leszek Kołakowski sau cărțile Școlii de la Frankfurt. Astfel, el a devenit conștient de înglobarea treptată în linia partidului a temelor și subiectelor tipice pentru extrema dreaptă de dinainte de război.

„Legionarii” fascismului românesc (Legiunea Arhanghelului Mihail, creată în 1927, va ajunge să fie cunoscută drept Garda de Fier) au „îmbrățișat moartea” în slujba cauzei renașterii na ț ionale și au anatemizat tot ce au considerat „lumesc”. Fondatorul mișcării, Corneliu Zelea Codreanu, a fost un mistic religios, iar legionarii, care și-au păstrat până la sfârșit un atașament profund pentru creștinismul ortodox românesc ca manifestare vitală a națiunii fiind feroce antisemiți, au găsit numeroși adepți printre țărani. Prin intermediul crezului său religios Legiunea s-a deosebit de nazism, care era păgân, anti-creștin și antisemit, și de fascismul italian, ale cărui legături cu Biserica Catolică erau politizate, temporizate și autointeresate (au fost oficializate printr-un concordat cu Vaticanul care este încă în vigoare). Legiunea a dispărut în lupele ideologice și militare ale războiului și odată cu invazia sovietică care a adus comunismul la putere în România.

Partidul Comunist din România în timpul lui Ceaușescu a evoluat într-un melanj de leninism rezidual și idei care erau în mod evident luate din gândirea politică a lui Codreanu și a Legiunii. Acest fenomen a fost specific României  și a devenit din ce în ce mai naționalist, la un asemenea nivel încât Ceaușescu, „Geniul Carpaților”, era văzut în cercurile NATO drept un posibil nou Tito, în timp ce era privit cu din ce în ce mai mare neîncredere de țările membre a Pactului de la Varșovia.

Vladimir Tismăneanu și-a susținut doctoratul în sociologie la Universitatea din București în 1980, dobândind reputația unui tânăr gânditor neconvențional. După moartea tatălui în 1981, și-a însoțit mama în Spania pentru o vizita locurile pe care ea le cunoscuse în timpul războiului civil. Vladimir nu s-a mai întors în România, mergând însă în Venezuela, ajungând în final în State Unite, unde a obținut o poziție academică la Foreign Policy Research Institute în Philadelphia și la University of Pennsylvania, iar mai târziu la University of Maryland, College Park, unde este în prezent profesor de politică comparată.

Atunci când religia, ca urmare a Iluminismului, a încetat să mai dețină rolul său central din trecut în societate, printre intelectuali și clasele politice din Europa o versiune sau alta a credinței în progresul științific au înlocuit de cele mai multe ori religia în contextul în care dovezile realizărilor tehnologice și materiale păreau să susțină o astfel de substituție. Această perioadă, care a luat sfârșit la începutul secolului douăzeci, este preponderent văzută drept epoca  de aur a burgheziei europene și a genezei instituțiilor politice moderne. În 1914, ea a luat sfârșit odată cu un act, în esență banal pentru naționalismul balcanic, și anume a doua întâlnire accidentală în Sarajevo dintre Gavrilo Princip, un tânăr de 19 ani, și mașina arhiducelui Franz Ferdinand, pe care Princip conspirase să îl asasineze dar îl pierduse în mulțime. El a profitat însă de această a doua șansă și nimic nu a mai fost la fel din acea zi. Princip a fost coleg de clasă cu soția unui expatriat iugoslav cu care am lucrat în anii cincizeci. Toate aceste evenimente nu s-au întâmplat chiar așa de demult.

Odată cu primul război mondial, a început perioada pe care Hannah Arendt a numit-o cea „a furtunilor ideologice”, neegalată din perspectiva pasiunilor politice, a radicalismului, a idealurilor utopice și a consecințelor catastrofale ale experimentelor de amplă inginerie socială din secolul douăzeci. Neegalată prin violența, hybrisul, cruzimea și sacrificiile umane care au definit-o. Cu toate acestea, ce este deseori ignorat, este faptul că ideologiile politice seculare, care au dominat politica europeană de după primul război mondial și care au adunat numeroși adepți, au fost în mod esențial ridicole sau absurde din perspectiva standardelor bunului simț, dar simultan funeste și irealizabile. Ele au inclus noțiuni precum paradisurile utopice ale muncitorilor, ființe umane metamorfozate sau dominație rasială nordică asupra lumii prin exterminarea eugenică a celor declarați inadecvați rasial. În același timp, ideologiile în cauză au fost fără precedent din punctul de vedere al ambiției și metodei, cât și în ceea ce privește enormul număr de ființe umane care de fapt au fost nimicite pe altarul nerealizabilelor scopuri rasiale sau utopice ale acestora.

Fenomenul despre care vorbesc este unul tipic modern al cărui scop a fost eliberarea epocală a omul din opresiune, ignoranță și obscurantism sau, în cazul nazismului, prin reorganizarea rasei umane.  Cele doua ideologii seculare – marxism-leninismul și derivații lui, și fascismul care a culminat în nazism – ambele, precum o religie, au pretins adeziuni totale din partea adepților lor promițând în schimb transformarea radicală a vieții acestora.

Din punct de vedere politic, trăsătura cea mai importantă a fost că milenarismul lor avea exclusiv o dimensiune temporală. Religiile evreilor și creștinilor și-au imaginat întotdeauna izbăvirea ca fiind dependentă de voința lui Dumnezeu și de intervenția supranaturală a lui Mesia. Acțiunile oamenilor și aspirația religioasă impuneau obligații etice personale, dar promiteau mântuirea în paradis, în afara timpului. În contrast cu acest scenariu, răsplata utopică promisă de religiile seculare comuniste si naziste care s-au dezvoltat în perioada post-iluministă trebuia, în mod definitoriu, să vină într-un interval istoric, preferabil în timpul vieții profeților și adepților lor. Un creștin veritabil poate muri crezând că el sau ea va intra în paradis. Un membru autentic al partidului comunist sau un ofițer nazist trebuie sa aibă rezultate în timpul propriilor vieți dacă doresc ca propriile existențe să aibă vreun sens. În această situație, așa cum a demonstrat istoria recentă, nu mai există logic nicio limită pentru ceea ce suntem capabili să facem ca să ne vedem realizată utopia seculară promisă. Dacă Dumnezeu este mort sau dacă nu a existat niciodată, nimic nu este interzis, așa cum Dostoievski a anticipat deja.

O asemenea înrudire dintre leninism și nazism este ideea centrală a cărții lui Tismăneanu. Este o afirmație care, din 1945 și mai ales în timpul războiului rece, a generat foarte multe controverse. Cele două fenomene au fost reacții la  marea criză a primului război mondial, când credința în progres controlat și în continuitatea istoriei a fost distrusă. Masele de europeni care au trăit experiența războiului și teribilul dezastru pe care acesta l-a adus asupra unei întregi generații au fost astfel pregătite pentru cele două forme explozive ale modernismului politic radical. Ele au continuat sa încarneze nihilismul marii conflagrații dar într-o formă non-liberală în condițiile în care liberalismul secolului 19 din Occident a fost implicat în catastrofa pe care nu a reușit să o evite.

Tismăneanu descrie cele două  ideologii drept încarnări ale „principiilor nihilist diabolice ale subjugării umane și ale înregimentării în numele unor idealuri prezumtiv pure și purificatoare.” Adjectivele pe care le-a ales nu ar trebui trecute prea ușor cu vederea. Autorul îl parafrazează pe François Furet care a afirmat că – și puțini autori ar putea să fie în dezacord – „a existat ceva absolut rău în practicile naziste, atât la nivelul intențiilor originale și în implementarea idealurilor utopice”. Dar Furet, ca și mulți alți autori, descrie acest lucru drept unic – în cuvintele lui Tismăneanu, „există ceva cu adevărat singular în ceea ce privește Holocaustul și perfecțiunea maniacală și unilaterală a Soluției Finale naziste”. Ce a fost unic?

Holocaustul (citându-l pe istoricul Enzo Traverso) a fost, la nivel intențional, „o măsură ecologică” care a avut ca scop purificarea rasei umane, dar a fost si ceea ce Traverso a numit „un act ritualic de sacrificiu realizat pentru a izbăvi istoria de haos și decadență”. Această ultimă fantasmă pare să fi fost parte a gândirii lui Hitler, care era convins de existența unor conspirații iudeo-bolșevice mondiale și a unei lupte darwiniene globale între „rase”, sau din gândirea lui Alfred Rosenberg, un german baltic, fost militant ultra-conservator rus și teoretician al arianismului. Este totuși o caracterizare intelectuală pretențioasă a motivațiilor unora precum Heinrich Himmler, sadicul Reinhard Heydrich și abjectul Adolf Eichmann. Ceea ce aceștia au patronat și crimele de care sunt vinovați sunt cu certitudine înfricoșătoare în ceea ce privește dimensiunile, oroarea și sofisticarea organizării, dar este greu sa le distingem de oribile masacre care au urmat și care le-au precedat, motivate de ura, sadismul, ambiția și lăcomia unor despoți.

Argumentul care este de cele mai mule ori oferit pentru a distinge leninismul de nazism este acela că acesta își are rădăcinile în dezideratul iluminist de a elibera umanitatea de obscurantism și superstiții. Marxismul a oferit povestea progresului uman „inevitabil” (fiind „determinat științific”) prin care partea de umanitate sărăcită și exploatată urma, prin intermediul acțiunii revoluționare, nu numai să se elibereze dar și să-și îndeplinească destinul drept avangardă  a umanității, conducători ai societății devotați intereselor populare. Există în marxism o poveste neoficială de tip Cenușăreasa care este parte integrantă din fascinația pe care acesta a exercitat-o dintotdeauna, lucru care pare să fie adevărat mai ales în cazul intelectualilor decât în cel al muncitorilor. Cei din urmă sunt mai puțin susceptibili poveștilor pentru copii.

Tismăneanu identifică geneza a ceea ce el numește „catastrofă” în „viziunea apocaliptică” a bolșevicilor „a unei rupturi fără precedent cu valorile liberale și de tradiție, inclusiv etosul  pluralist al social democrației  internaționale”, o viziune de care este responsabil preponderent Lenin, care era convins ca „partidul său de avangardă…a fost sortit de către o istorie definită aproape mistic să-și realizeze idealurile și să aducă fericire umanității pentru totdeauna indiferent de costurile umane”. Pentru a „apăra socialismul” Lenin a eliminat acele mizerabile ființe umane care erau “dușmani de clasă”, dar a fost în mod principal preocupat de realizarea utopiei, care necesita crearea de oameni noi.

Ambele mișcări și-au dorit să transforme umanitatea, leniniștii prin eliminarea dușmanilor de clasă ai proletariatului, dându-i astfel posibilitatea să  construiască utopia, să-și îndeplinească destinul istoric. Partidul însuși a fost locomotiva schimbării utopice, posesorul carismei victoriei inevitabile și a fost capabil să supraviețuiască morții lui Lenin și Stalin. Nazismul nu a putut sa existe fără Hitler. Naziștii au dezlănțuit bestia în omul maselor folosind mecanismele ideologiei rasiale și prin megalomania contagioasă a lui Hitler, chiar dacă partidul însuși era condus de o elită nu foarte credibilă care era opusul super-omului arian înalt și blond: Himmler, Goebbels și chiar nevroticul Hitler. Partidul s-a prăbușit când Hitler s-a sinucis. Aliații s-au temut de o mișcare nazistă de rezistență dusă de „vârcolaci” care lovesc din fortificații în Bavaria. Nu s-a mai întâmplat nimic. Partidul nazist dispăruse. Odată ce armata sovietică bombardase Berlinul până când a devenit o ruină, războiul se încheiase.

În cazul Rusiei, partidul leninist personifica, în teorie, realitatea istorică și astfel autoritatea absolută. Existența sa era justificată prin faptul că încarna adevărul. Când Lenin a murit, în 1924, Stalin, care a fost numit secretar general al partidului de către Lenin (care ulterior a regretat acest lucru), și-a surclasat rivalii și a devenit succesorul acestuia. Când Stalin a murit în 1953, nomenclatura, eliberată de terorizanta prezență a dictatorului, s-a raliat în jurul lui Nikita Hrușciov. Partidul, mișcarea, a avut o viață mai lungă decât liderii săi. Tismăneanu arată faptul că și vremea lui Stalin Partidul a continuat să existe ca ierarhie centrală a sistemului, ceea ce „a permis o succesiune de reinventări și stagnări leniniste atât în Uniunea Sovietică cât și în Europa de Est. O posibilă explicație pentru impactul exploziv extraordinar al discursului secret al lui Hrușciov (din februarie 1956, care descria crimele lui Stalin) a fost, pe lângă observația de acum clasică privind acceptarea posibilității de implementare eronată a liniei partidului la cele mai înalte nivele ale puterii, aceea că era vorba despre crime dezvăluite împotriva  partidului. Mitul lui Stalin a subminat ireversibil impersonalismul carismatic al partidului.” Ce contase pentru adepții săi era promisiunea mântuirii incarnată în Partid.

Scriitorul maghiar Arthur Koestler, fost membru al Partidului Comunist German și agent al Cominternului în Spania și în Paris, a descris credința liderilor Partidului în romanul său Întuneric la amiază, publicat în 1940. El a oferit o explicație pentru ceea ce în lumea non-sovietică era o șocantă și stranie insistență a victimelor proceselor spectacol din 1937-1938 de a se auto-acuza de crimele de care erau acuzate, fără a-și susține vreodată nevinovăția, chiar adăugând confesiuni suplimentare ale propriei trădări la învinuirile care li se făceau.

Personajul său fictiv (de obicei se consideră că modelul a fost Nikolai Buharin, judecat în 1938 și executat pentru o prezumtivă conspirație cu Troțki, care se afla atunci în exil; peste cincizeci de ani, în timpul lui Mihail Gorbaciov, Buharin a fost reabilitat) fusese devotat întreaga lui viață Partidului Comunist, care „nu se poate înșela niciodată…Este încarnarea ideii revoluționare în istorie”. Dacă era necesar să fie sacrificat pentru idealuri înalte, să fie martor privind o inexistentă conspirație și să îi acuze pe alții, protagonistul lui Koestler acceptă să facă aceste ultime servicii pentru cauza Necesității Istoriei și a Revoluției. Am aflat mai târziu din arhivele sovietice că aceste fulminante confesiuni erau obținute prin tortură, promisiuni false, șantaj și amenințări la adresa soțiilor și copiilor.

Această putere a Partidului Comunist asupra adepților săi nu s-a sfârșit cu războiul (sau cu dispariția Uniunii Sovietice). Tismăneanu analizează doar evenimentele din Europa, dar în China, la zece ani după  război, politicile lui Mao Zedong, implementate prin intermediul aparatului de Partid, au fost responsabile pentru ceea ce este general considerată drept cea mai dezastruoasă foamete în istoria modernă (a început cu 1958, a durat patru ani și a provocat moartea prin înfometare a între 36 și 55 de milioane de oameni – numărul total este contestat încă, iar însăși existența foametei este subiect tabu în China). Suferința și haosul provocate de ceea ce Mao dorea să fie „Marele Salt Înainte” în industrie și producție (unul dintre exemplele memorabile privind această perioadă este promovarea de către Partid a „cuptoarelor de oțel din curte” pentru creșterea producției de oțel) au fost urmate de „Revoluția Culturală” în 1966, când „intelectualii”, cadrele și oficialii din orașe erau trimiși la muncă silnică în sate, să împărtășească existența țăranilor. Această situație a durat până la moartea lui Mao în 1976 și a fost urmată de tulburările provocate de lupta pentru succesiune dusă de văduva lui Mao și „banda celor patru”, care au fost rapid îndepărtați printr-o rebeliune internă în Partid.

Nu au trecut decât patru decenii de la isteria ideologică a acelei perioade, care fusese precedată de înfrângerea Kuomintang-ului (și implicit a Statelor Unite) și impasul războiului din Coreea, care a dus la staționarea unui larg număr de trupe americane care se află încă în proximitatea granițelor și apelor teritoriale ale Chinei. Cu toate acestea, Partidul Comunist Chinez s-a dovedit incapabil să își asume propria istorie. Orice bărbat sau femeie din China, care are vârsta de cincizeci de ani sau peste și care a crescut în timpul maoismului și a ororilor sale, trebuie să fi fost destul de îngrijorat în timpul luptelor politice interne mocnite prilejuite din timpul celui de-al XVIII-lea Congres al Partidului din noiembrie anul trecut. Istoria comunismului în China nu s-a încheiat încă.

Un deceniu și jumătate după proclamarea în anumite cercuri academice occidentale a sfârșitului epocii ideologiilor, am fost martorii genocidului a aproximativ 1,7 milioane de oameni în Cambodgia, un sfert din populația țării la acea vreme. Autorii săi, liderii mișcării Khmerilor Roșii, făceau parte dintr-un grup de 250 de studenți cambodgieni, selectați din familii de elită, care au primit burse în Franța la începutul războiului rece (când Cambodgia era încă o colonie franceză) pentru a-și finaliza studiile universitare. O parte dintre ei, sub influența victoriei lui Mao în China, s-au organizat (conduși de primul absolvent cambodgian al École Polytechnique în Franța) pentru a obține o victorie similară în Cambodgia. Au fost puternic inspirați de Revoluția Franceză, în special de Robespierre. Unii dintre ei au devenit membrii ai Partidului Comunist din Franța și au format ceea mai târziu va devenit Partidul Comunist Cambodgian – Khmerii Roșii, care au primit fonduri, asistență logistică și organizațională, ghidaj ideologic de la comuniștii francezi.

Au fost impresionați și de doctrina (la acea vreme promovată  de comuniștii chinezi) a autocriticii și a epurărilor ca metode pentru întărirea Partidului. Khmerii Roșii erau convinși că justețea propriei cauze justifică exterminarea a milioane, cei pe care ei considerau că sunt obstacole în calea Cambodgiei spre revoluție. Printre aceștia din urmă se aflau toți cei considerați „intelectuali” și cei care purtau ochelari (inclusiv funcționari și birocrați minori), dar și mari proprietari de pământ și cetățeni înstăriți. Khmerii Roșii credeau că îi emulează pe Mao în China sau Ho Și Min în Vietnam, cu toate că „educația pe care o primiseră în Europa li se părea mult  prea umanistă”, așa cum afirmă istoricul francez Henri Locard, fost profesor  universitar în Cambodgia și la un moment dat prizonier al Khmerilor Roșii la Angkor. Acei lideri care sunt încă în viață au refuzat orice regret sau expiere pentru propriile crimele.

La doar câteva decenii după Cambodgia, am fost martorii măcelului etnic și tribal din Rwanda, din Congo de est (unde este încă în desfășurare) sau în alte locuri, care a urmat o traiectorie mai ‘tradițională’ și previzibilă. Crime în masă au fost înfăptuite pe baze etnice sau pentru a controla resurse minerale pentru exploatare de către firme internaționale. Chiar dacă astfel de evenimente par a fi familiare pentru țări subdezvoltate, ele trebuie diferențiate de fenomenul specific modern al exterminării din motive ideologice. Charles Taylor, educat la o universitate americană, condamnat pentru crime în masă, pentru mutilări și pentru crearea de copii-soldați în Liberia și Sierra Leone la sfârșitul anilor optzeci și în anii nouăzeci, se presupune că a făcut aceste lucruri de dragul banilor. Pol Pot în Cambodgia a fost un idealist, așa cum au fost Lenin și Mao (cel puțin la început). Același lucru credem că s-ar putea afirma și despre Hitler, care a inspirat milioane de germani și alți europeni cu viziunea sa despre o Europă învigorată, unită și modernizată de național-socialism. El nu urmărea scopuri pecuniare. Și nici cei care vor urma, pe care teoretic încă nu îi cunoaștem.

Vladimir Tismăneanu declară în concluzia remarcabilului său volum că evenimentele totalitarismelor secolului douăzeci ne-au lăsat moștenire memoria celor care au fost uciși și „sentimentul insuportabil al tragediei”. Europa occidentală a fost purificată de hybrisul ideologic – dacă pentru totdeauna sau nu rămâne să aflăm. Istoria nu se repetă, dar ființele umane nu se schimbă.”

(Recenzie a volumului lui Vladimir Tismăneanu, The Devil in History. Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century, University of California Press, 2012, publicată  în New York Review of Books, 20 iunie 2013, pp. 58-59. Paperback,  2014. Traducere din limba engleză de Bogdan C. Iacob)

Pentru excelenta traducere in romaneste semnata de Marius Stan a “Diavolului in istorie”, aparuta in 2014 la Humanitas:

http://www.humanitas.ro/humanitas/diavolul-în-istorie

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/pentru-ca-gradina-sa-fie-perfecta-milenarismul-revolu%c8%9bionar-%c8%99i-obsesia-purificarii/

 

“Marele Jaf” și pedagogia infernală

Am mai avut ocazia să scriu despre una dintre cele mai stranii afaceri politice din România lui Gheorghiu-Dej. Între timp, am fost în legătură cu Sanda Kaufman, fiica lui Haralambie (Harry) Obedeanu (unul dintre cei executați în 1960) și a Norei Obedeanu. Cercetătoare la Institutul de Igienă și Sănătate Publică, Nora a fost ea insăși arestată și anchetată în legătură cu discuțiile politice purtate în cercul fraților Ioanid. Grație Sandei, am intrat în legătură cu unchiul ei, Michael Hanganu, care trăiește în Israel, un om care de decenii se ocupă de acest tenebros subiect. Până acum, dupa știința mea, informatiile si ipotezele familiei Obedeanu nu au prea fost auzite. Încerc să le discut în acest articol. Le mulțumesc, Sandei și lui Michael, pentru că au încredere în mine.

Există două documentare despre acest misterios și teribil de încâlcit subiect: “Reconstruction” al Irinei Lusztig (nepoata de fiică a Monicăi Sevianu) si “Marele Jaf comunist” de Alexandru Solomon. Împreună cu istoricul Radu Ioanid, am fost consultant pentru “Reconstruction” (titlul trimite la documentarul Securității, “Reconstituirea”, regizat de Virgil Calotescu). Filmul “Closer to the Moon” al regizorului Nae Caranfil este o ficționalizare a unor informatii despre ceea ce s-a petrecut in 1959. Nu este, si nici nu pretinde a fi, un documentar istoric.

Vara trecută, am citit la CNSAS documente fascinante legate de ancheta care a dus la proces și la sentințele de condamnare la moarte. Este limpede că avem de-a face cu o afacere politică, deci că scenariul “marelui jaf” este subordonat unui mega-scenariu menit să demonstreze lipsa de loialitate a unui grup de intelectuali proveniți, fără excepție, din mediul ilegaliștilor evrei.

Propun să rămânem deocamdată la atmosfera politică hiper-încărcată din 1959. În 1958 avuseseră loc epurări teribile în partid. Cei mai vocali critici ai lui Dej au fost excluși, unii chiar arestați (cunosc, de pildă, cazul lui Grigore Răceanu). Are loc, pe acest fundal, etnicizarea rapidă a aparatului de partid și de stat, inclusiv MAI și MAE. Să menționez ce s-a petrecut în Comerțul Exterior (arestarea si condamnarea unor Donath, Rosinger, Milea Vulih). Se urmărește justificarea ideologică pentru aceste eliminări, junii turci (gen Negrea, Enoiu, Briceag și alți anchetatori) primesc sarcini precise.

În conducerea de partid, tartorul ideologiei este Leonte Răutu, între altele responsabil cu emigrarea evreilor. În iunie 1958 se produce cutremurul politic de care vorbeam (Plenara din iunie, un veritabil masacru politic al ilegaliștilor) și plecarea trupelor sovietice. Unii ilegaliști evrei sunt priviți ca lipsiți de credibilitate, vorbesc vrute și nevrute, bârfesc, comentează, etc. E nevoie de o lecție aspră, bolșevică, menită să bage spaima în acești intelectuali lipsiți de conștiință de clasă. Fizicianul Paul Ioanid e legat de sovietici. Fratele său s-a abătut grav de la morala socialistă. A sfidat clanul Drăghici-Cziko, a divorțat de sora Martei, atotputernica soție a ministrului de Interne, adevăratul șef al Securității.

În acest context mă interesează cazul Harry Obedeanu: intelectual, activist pe “frontul ideologic”, profesor de jurnalism la “Ștefan Gheorghiu”, prieten cu Paul Ioanid, el poate fi prezentat ca un fel de “ideolog” al grupului. În istoria comunismului, fracțiunile erau inventate de către anchetatori. Întâlniri accidentale erau prezentate drept vaste conspirații.

Repet, e vorba de ipoteze. Deci ideea ar fi că la Comitetul Central, în condiții de maxim secret, câțiva oameni (doi sau trei) pun la cale un asemenea scenariu. Este exact ceea ce afirmă torționarul Enoiu în filmul “Marele Jaf comunist” al regizorului Alexandru Solomon. Din acest moment mașinăria intră în funcțiune. Cei șase (frații Ioanid, Obedeanu, Sașa Mușat, Igor și Monica Sevianu) încep să fie urmăriți zi și noapte. La MAI se configurează scenariul “jafului”. Cei șase sunt arestați, torturați (fizic și psihic), amenințați. Restul este ceea ce se știe. The missing part ar fi ce-am scris mai sus. Dar extrem de greu, dacă nu imposibil, de dovedit. Au rămas documentele pe care ei au vrut să le lase, ministrul Alexandru Drăghici, colonelul Hristache Zambetti, căpitanul (pe atunci) Gheorghe Enoiu.

Știm foarte puțin despre un personaj care e menționat frecvent în anchete, Ion Crișan. Mi-a vorbit despre el si profesorul Paul Cornea în iunie 2014, la București. Reiau aici câteva date semnificative: activ in Securitate in anii 50, bodyguard al lui Gheorghiu-Dej, agent provocator in cazul Alexandru Jar (1956), ajuns director adjunct al Bibliotecii Academiei. Crișan, care era prieten apropiat cu cei arestați, participa la discuțiile lor, a scăpat neatins, a emigrat în Brazilia in jur de 1961…

În memoriile sale, doctorul Gheorghe Brătescu, ginerele Anei Pauker, sugera că rolul-cheie în întreaga poveste (story) l-ar fi jucat Alexandru Mușat. Acesta a fost, în mod cert, agent al Securității, în această calitate a “defectat” în Franța, unde s-a infiltrat în cercurile exilului românesc. A revenit în țară, a ajuns prodecan și secretar de partid la Facultatea de Istorie a Universității din București de unde a fost scos în urma conflictului cu profesorul Andrei Oțetea. Ca istoric era nul, dar, se pare, era de o inteligență scăpărătoare. Dar, cum îmi scria Sanda Kaufman: “Ipoteza Mușat are probleme (dacă n-ar avea mie nu mi-ar păsa – eu vreau să știu adevărul și cred că asta rămâne greu). Deci ipoteza asta e mai mult bună pentru filme, unde aventurierii sunt “alluring”, și pentru povestea romantică a unui protest sinucigaș care știm că nu a fost cazul. Ipoteza Mușat:
• nu are motiv valabil (în afara de faptul că era aventurier)
• nu se prea potrivește cu ce știm
• nu rezolvă ce știm că au fost motive personale ale lui Drăghici și motive politice
• nu explică cum 5 alți oameni foarte deștepți, cu experiența despre regim (inclusiv un colonel de securitate care probabil cunoștea metodele) și care se știau urmăriți, s-au lăsat provocați de un aventurier, ca oile.
Dar pot să-mi imaginez că partea aventuroasă a lui Mușat a făcut ca regimul să vrea să scape de el cât mai repede, înainte de a fi apucat să-și povestească aventurile… Pentru că trebuie să răspundem la întrebarea: de ce ăștia 6?
Lică Ioanid avea probleme cu Drăghici. Monica era o reîntoarsă din Israel. Gugu (Igor Sevianu) era și el “aventurier” și deci periculos pentru regim. La fel și Mușat. Paul Ioanid era asociat cu Rusia de care românii voiau să scape când au întors foaia. Deci cel mai puțin motiv avea musca în lapte, tatăl meu (în afară de cei mulți prieteni pe care îi avea, și în afară de deziluzia de care vorbea, și faptul că era prieten bun cu Paul Ioanid).” Se afla în aceste rânduri un punct de vedere care trebuie neapărat luat în considerație când ne ocupăm de acest subiect.

În dosarele de la CNSAS apar și așa-zise manifeste pe care, pasămite, membrii “bandei Ioanid” le-ar fi trimis, prin poștă, către diverse fabrici din București. În opinia mea, sunt făcături securiste. Reise că, în primă fază, era vorba de născocirea unui complot politic. Ulterior, tematica politică se estompează, nu se mai vorbește de pregătirea de “atentate teroriste” împotriva lui Drăghici și Răutu. Crima este, în această a doua fază, una crapuloasă, nu politică. Obedeanu, care nici măcar nu a participat la “jaf”, este și el condamnat la moarte și executat. Când colonelul Alexandru (Lică) Ioanid, pe atunci încă șef al Miliției Judiciare, a anunțat că va divorța, deci că va părăsi clanul Drăghici, se pare că acesta i-ar fi spus: “Am să te distrug”. Ca și din Securitate, din famiglia Drăghici se ieșea doar cu picioarele înainte…

“Răzbunarea familiei Drăghici”, îmi spunea sora mamei mele, Cristina Luca-Boico. Îmi scrie Michael Hanganu: “Drăghici i-a dat probabil lui Zambetti sarcina să-i lichideze. Presupun că Zambetti (numai el, nu prin altcineva) i-a chemat pe toți (sau poate numai pe Lică?) și le-a zis că are material să-i închidă pe viață. Le-a propus să facă furtul având grijă să nu fie prinși și atunci li se va da drumul să plece, care ce vor ei. Hary nu mi-a spus că vrea să plece, dar probabil că ar fi fost de acord să plece, dar nu pentru că erau sioniști, ci pentru că trăitul era periculos în România. Ar fi plecat unde se putea.”

Din câte știu, dosarul colonelului, ulterior general-maior (r) Hristache Zambetti (1915-2004) este încă intruvabil. A dus cu el în mormânt secretul acestei încurcate, halucinante istorii, una în care se intersectează iluzii, trădări, himere, planuri malefice, naivități fără margini, spaime și, mai ales, reluarea, în atmosfera paranoică a comunismului românesc al anilor ’50, vechii diversiuni a țapului ispășitor. Concluzia mea provizorie: întâi a fost scris scenariul, pe urmă a fost mis en ouevre, cu “actorii” desemnați să servească, sub teribile presiuni psihologice și, probabil, fizice, scopurile a ceea ce marea istorică Annie Kriegel a numit, scriind despre procesele-spectacol din “democrațiile populare”, pedagogia infernală.

http://www.contributors.ro/cultura/marele-jaf-si-tenebrele-stalinismului-romanesc/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-a-fost-alexandru-draghici-arhitectul-terorii-staliniste-din-romania/

http://www.cnsas.ro/documente/cadrele_securitatii/ZAMBETI%20HRISTACHE.pdf

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/marele-jaf-%c8%99i-pedagogia-infernala/