Am avut sansa sa particip luni, 5 iunie, in calitate de comentator, la conferinta presedintelul Traian Basescu in amfiteatrul central de la London School of Economics. Inainte de inceperea eevenimentului, am vazut panourile dedicate laureatilor Nobel care au fost sau sunt asociati cu LSE: de la George Bernard Shaw, unul dintre fondatorii ilustrei institutii, la Amartya Sen. Mi-am amintit de Ghita Ionescu, de Ernest Gellner, de Ralf Dahrendorf, marele sociolog german care a fost presedintele LSE.
A avut loc asadar inaugurarea oficiala a programului de colaborare care poarta numele reputatului politolog Ghita Ionescu(1913-1996) dintre ICR-Londra (condus de Dorian Branea) si LSE (salut aici contributia enttuziasta a lui John Gledhill). Prelegerea presedintelui Basescu s-a centrat pe rolul valorilor politice in constructia comunitatii democratice, o tema care l-a preocupat in chip deosebit pe profesorul Ghita Ionescu. Un alt subiect de o acuta actualitate explorat in acest remarcabil discurs este filonul populist in politica europeana si nu doar acolo, recrudescenta ispitei populiste in timpuri de deruta axiologica. Public mai jos acest discurs dedicat, in opinia mea, relatiei pe care George Wiil o considera esentiala intr-o democratie liberala: anume aceea dintre statecraft si soulcraft. Sunt inca la Londra, plec maine la Budapest, ajung in Romania pe 11 iunie. Voi publica zilele acestea textul comentariului meu.
Discursul preşedintelui României la “London School of Economics and Political Science”
Este o onoare să deschid seria conferinţelor “Ghiţă Ionescu”. Pentru noi, românii, profesorul Ionescu a fost un reper major al exilului intelectual din perioada în care România se afla sub dominaţia unei dictaturi totalitare.
Vă mulţumesc pentru invitaţia de a mă adresa dumneavoastră aici, într-o instituţie dintre cele mai prestigioase din domeniul ştiinţelor sociale. La LSE au studiat ori studiază numeroşi studenţi români, într-un mediu cu adevărat internaţional şi competitiv.
Profesorul Ionescu a descris regimuri precum acela pe care ţara mea l-a cunoscut vreme de 45 de ani dintr-o perspectivă teoretică. Eu doresc să vă vorbesc acum dintr-o perspectivă practică.
Politica, în forma în care era aceasta înţeleasă pe atunci, era văzută mai puţin ca un set de argumente ori de principii, cât o sumă de promisiuni. Comunismul le făgăduise oamenilor că vor fi fericiţi. Ideologii partidului unic promiteau o societate fără inegalitate, fără represiune, fără conflicte, fără exploatare şi fără crize de sistem.
În realitate, totul s-a transformat într-un eşec de proporţii istorice. Vedeam, cu toţii, în jurul nostru, evidenţa. Inegalităţile se adânciseră. Represiunea ajunsese la proporţii de masă. Conflictele au fost suprimate doar în măsura în care au fost suprimaţi şi actorii acestora. Exploatarea cetăţenilor era asumată chiar de Stat, în numele unei libertăţi de tip nou. Sistemul era într-o criză permanentă.
Incapabil să elimine Statul, aşa cum îşi propusese, comunismul s-a mulţumit să îl şubrezească. A eliminat respectul pentru ordinea de drept în numele unei justiţii partizane. A erodat legitimitatea instituţiilor publice şi a forţat o falsă modernizare, ale cărei efecte nefaste le contabilizăm şi astăzi.
Intrarea în postcomunism nu a însemnat şi abandonarea integrală a acestei concepţii despre politică. Mulţi oameni aşteptau un nou miracol care să vină din partea Statului. Speranţei că Statul trebuie să ne asigure fericirea i-a fost substituită, gradual, ideea că Statul trebuie să garanteze bunăstarea fiecăruia şi a tuturor.
Convingerea mea este că un om politic nu trebuie să cultive clişeele şi nici să se lase sedus de spiritul Utopiei. Societăţile sunt alcătuite din indivizi care trebuie să fie responsabili pentru propria lor soartă.
Această constatare ne duce la alta, legată de principalul rol al Statului, care este cela de a asigura supremaţia Legii. Statul trebuie să fie un arbitru corect şi este dator să asigure protecţia cetăţenilor săi.
Criza economică pe care o traversăm ne-a făcut să descoperim însă că vieţile şi libertăţile multor oameni sunt constrânse de un gen de stat cu totul diferit. Un stat intervenţionist, care consumă resurse enorme, care este bazat pe o birocraţie extinsă.
Las specialiştilor în filozofie politică sarcina de a dezbate meritele şi defectele diferitelor formule de stat capitalist. Eu mă mulţumesc doar să arăt, acum, către o stare de fapt pe care o percepem cu toţii. Criza mondială ne-a demonstrat cât de vulnerabile sunt statele care intervin în exces în mersul pieţei libere, inclusiv pe piaţa forţei de muncă sau în protecţia socială, de multe ori, nejunstificat de extinsă.
Un mare profesor al şcolii dumneavoastră, Friedrich Hayek, declara că sistemul proprietăţii private este cea mai importantă garanţie a libertăţii, nu doar pentru cei care au avere, cât şi pentru aceia care nu au. Este o modă, recent, să acuzăm sistemul capitalist de toate relele crizei. Capitalismul este, desigur, perfectibil. Însă mă întreb care ar fi fost soarta ţărilor din Estul Europei, dacă nu cumva chiar a continentului nostru, dacă actuala criză economică ar fi lovit economii de comandă, inflexibile şi centralizate.
Situaţia actuală este mai serioasă decât ne-o sugerează un calcul pur economic. Democraţia, înainte de orice, trebuie să fie sustenabilă. Deficitele severe şi cronice, un grad de îndatorare în continuă creştere şi un regim punitiv al impozitării sunt incompatibile cu principiile unei ordini politice construită în jurul valorilor libertăţii şi responsabilităţii individuale. Piaţa liberă nu este anexa statului social, ci statul social depinde de bunul-mers al pieţei libere.
Există un permanent pericol care vine dinspre politicieni: alocarea de beneficii unor secţiuni ale electoratului pentru a-şi asigura susţinerea în alegeri. Acest fapt implică o vulnerabilitate considerabilă pentru întreaga societate, pentru că instituţiile reprezentative devin instrumente ale unor grupuri, în loc ca aceste instituţii să lucreze în interesul public general. Spirala beneficiilor nejustificate se întreţine apoi singură.
Accentul pus disproporţionat pe “politicile bunăstării” mai trebuie înţeles şi într-un alt context, al crizei de valori. Există tentaţia să ne închidem un cerc restrâns al consumului şi beneficiilor, de a susţine o formă sau alta de protecţionism sau de izolaţionism. Însă democraţiile moderne au avut un simţ al misiunii lor istorice. Preferând întotdeauna pacea războiului şi comerţul izolării, democraţiile au creat un spaţiu în expansiune, în care libertatea şi drepturile individuale au devenit valori esenţiale pentru milioane de oameni. La originea Uniunii Europene găsim acest impuls pacifist şi generos.
Membri în acest club al democraţiilor avansate, noi nu am ajuns la acest stadiu în acelaşi mod în care au ajuns partenerii noştri din Europa Occidentală. Privind din perspectiva istoriei, observăm că statele vest-europene au devenit democratice într-un interval îndelungat. De la începutul existenţei lor moderne, statele occidentale au fost, de regulă, state de drept, care aveau administraţii competente şi instituţii legitime. Acestea au asigurat respectul pentru drepturile individuale chiar şi înainte de triumful egalităţii politice şi al principiului suveranităţii populare.
Spre deosebire de acest model, unele state din Centrul şi din Estul Europei, printre care şi România, s-au reinventat, într-un interval foarte scurt, după 1989, ca democraţii electorale. Pe acest fond trebuie înţeleasă direcţia evoluţiei acestora, către crearea unor instituţii puternice şi legitime în cadrul statului de drept. Întărirea democraţiei înseamnă, în acest sens, trecerea de la democraţia formală, procedurală, la democraţia consolidată.
Acesta este un proces complex. Experienţa României, ca şi a altor state postcomuniste, arată că procesul de reformare a Statului este mai lung decât ne aşteptam în 1990. Apare astfel paradoxul unor aparate statale care promovează schimbări revoluţionare la nivel politic, social şi economic, dar care dovedesc un grad important de inerţie la nivelul propriei lor funcţionări, ceea ce duce la obosirea părţii din societate care susţine schimbările şi la o scădere a credibilităţii instituţiilor Statului.
Pe acest fond prosperă populismul, o temă care l-a preocupat şi pe profesorul Ghiţă Ionescu. Acesta observase, alături de Ernst Gellner, că populismul este ideologia cea mai frecvent adoptată de conducătorii unor noi state. Dacă socialismul promitea o fericire difuză, idilică, ce urma să fie atinsă în faza împlinirii comunismului, după 1990 promisiunea făcută de noile democraţii părea să fie, pentru mulţi, doar satisfacţia tangibilă a bunăstării occidentale. Această echivalare a lăsat loc frustrărilor atunci când boom-ul economic s-a lăsat aşteptat ori când efectele sale nu au fost resimţite de toţi.
Nemulţumirile au fost rapid valorificate de partidele anti-sistem şi cele ale foştilor nomenclaturişti care au mizat pe încurajarea etatismului şi a reflexelor colectiviste moştenite din perioada precedentă.
Una dintre ideile pe care acum încercăm să le impunem în România este că democraţia, calitatea acesteia, depinde de rolul pe care indivizii şi-l asumă, în mod liber şi resposabil, în societate. Democraţia nu este regimul Statului, ci acela al Cetăţeanului.
Poate că cel mai remarcabil fapt care s-a petrecut, cu rapiditate, este consolidarea unei culturi politice democratice. Încă din secolul al XIX-lea, de la formarea statului român modern, elitele noastre politice şi culturale au fost pro-occidentale. Ocupaţia sovietică şi dominaţia partidului unic nu au putut suprima această orientare, care a redevenit principalul element de consens al elitei româneşti încă din anii 1990. Există aşadar o continuitate a orientării noastre, o continuitate care a fost ajutată de păstrarea unor legături cu Vestul, dintre care cel care a atins cel mai direct marea majoritate a populaţiei a fost contactul cu radiourile occidentale, inclusiv cu secţia română a BBC-ului.
Luaţi aceste gânduri, imperfecte, ca pe invitaţie la o dezbatere venită din partea unui om care îşi pune întrebări cu privire la sistemul de valori ce trebuie să îi susţină atitudinile. Soluţiile la provocările lumii contemporane le vom descoperi şi ni le vom însuşi printr-un dialog angajat. Aici, un rol fundamental îl are elita academică. Aceasta are rolul de a chestiona prejudecăţile, de a face să evolueze mentalităţile, de a apropia culturile.
Fiecare dintre dumneavoastră puteţi face mai mult decât pot face toţi oamenii politici. Încercaţi să ne înţelegeţi aşa cum a reuşit românul Ghiţă Ionescu să înţeleagă societatea şi sistemul politic occidental din a doua jumătate a secolului trecut. Aşa cum Europa de Est are nevoie în continuare de investiţiii străine, se simte şi nevoia unor investiţii de interes intelectual. Vă pot încuraja spunându-vă că veţi găsi destulă originalitate, dar şi surprinzător de multe lucruri comune.
Închei cu un îndemn la încredere. Circumstanţele extraordinare în care ne găsim nu trebuie să ne conducă nici spre dogmatism şi nici spre lipsa de speranţă. Un alt mare profesor al şcolii dumneavoastră, Michael Oakeshott, afirma că în politică navigăm pe o mare nemărginită, unde nu sunt porturi în care să te refugiezi în faţa furtunii şi unde nu ai unde să arunci ancora. Însă măiestria omului politic este de a adapta modurile obişnuite de comportament la împrejurările ostile, pentru ca oceanul să ne devină prieten. Împreună vom reuşi să străbatem şi această încercare.
Posted by tismaneanu 
tismaneanu.wordpress.com 