In Observator Cultural (30 aprilie 2009), la rubrica sa “Avalon”, istoricul si criticul Ovidiu Pecican scrie despre volumul Etica neuitarii de Monica Lovinescu , accentuind justificat grila politologica si moral-filosofica prin care am facut selectia eseurilor incluse in antologie. Sunt de acord cu Ovidiu Pecican ca nu este cazul ca mostenirea intelectuala a Monicai Lovinescu sa fie recuperata partizan, unidimensional, self-servingly. Ramine insa faptul ireductibil ca atit Monica Lovinescu cit si Virgil Ierunca au fost liberali anticomunisti si antifascisti, spirite fundamental anti-totalitare. Ca si Jeanne Hersch, ca si Hannah Arendt, Monica Lovinescu a lasat in urma o opera cu multiple semnificatii, intotdeauna insa opusa doctrinelor si sistemelor ideocratice care primejduiesc libertatea individului. A scris cu pasiune impotriva imposturilor stingiste si si-a ridicat glasul, de cite ori a fost nevoie, in favoarea victimelor dictaturilor utopic-teroriste.
Neastîmpărul lucidităţii
de Ovidiu PECICAN
La un an de la trecerea sa din actualitate în panteonul culturii române, Monica Lovinescu revine în atenţie cu o culegere din scrierile sale intitulată Etica neuitării (antologie şi prefaţă de Vladimir Tismăneanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, 492 p.). Inclus în colecţia „Zeitgeist“, acest prim florilegiu postum din moştenirea autoarei oferă o lectură politologică şi prin grilă morală unei producţii abundente, parcimonios transcrise de scriitoare din dosarele emisiunilor radiofonice pe care le prezida de la microfonul Europei libere. Intenţia antologatorului nu lasă loc echivocului. El încearcă să sublinieze calitatea de „cea mai rafinată cunoscătoare, exegetă, analistă a fenomenului comunist“ din cultura românească a Monicăi Lovinescu. De aici şi noutatea proiectului, căci, deocamdată, receptarea ei s-a făcut mai cu seamă în ordinea comentării literare şi culturale de actualitate, a criticii de direcţie, deci într-o linie mai degrabă literară.
Aşa cum se vede însă în funcţie de intenţia programatică de la baza volumului, Monica Lovinescu pare mai curînd o autoare din speţa Hannei Arendt sau Susan Sontag; o scăpărătoare prezenţă feminină în arena ideilor şi a ideologiilor, discutînd cu neobosită inteligenţă şi cu un acut simţ al nuanţelor poncifurile în vogă, erorile democraţiilor occidentale, crimele totalitarismelor roşii, redundanţele postrevoluţionare, incapacitatea de îndestulătoare înnoire a noilor democraţii. Efortul de a ocoli categoriile tradiţionale ale receptării din interiorul culturii noastre, oferind şansa unei alte înţelegeri a acestui cronicar consecvent al evenimentelor ultimelor şase decenii de istorie românească şi europeană, este bine-venit. El arată în ce măsură cantonarea într-un singur gen a unei personalităţi publice de primă mărime poate sărăci atît cultura căreia îi aparţine, cît şi capacitatea de descifrare şi de înţelegere a împrejurărilor istorice.
Monica Lovinescu a fost, nu încape îndoială, mai mult decît s-ar fi putut crede. Superstiţia că numai pe hîrtie tipărită pot fi regăsite contribuţii culturale majore a întîrziat considerarea cu suficientă seriozitate a aşa-ziselor cronici radio ale maestrei de la Teze şi antiteze la Paris. Tipărirea după 1989, a ciclului de Unde scurte (vol. I-VI), a Jurnalului (I-VI) şi a memoriilor La apa Vavilonului (2 vol.), a romanului Cuvîntul din cuvinte (2007) şi a unui volum de interviuri, în mod evident posibilă în România doar după căderea regimului Ceauşescu, a fost socotită de unii prea tîrzie pentru a mai acredita o prezenţă scriitoricească importantă din acelaşi soi de motive. Alte prejudecăţi, dificultatea integrării armonice şi corecte într-un ansamblu cultural pe care o asemenea prezenţă îl recalibra în mod obligatoriu, aducînd zeii declaraţi ai zilei pe piedestaluri mai mici, au sporit, la rîndu-le, inerţia, iar incapacitatea depăşirii acestor condiţionări ale receptării o vădesc din plin mai recentele istorii ale literaturii româneşti.
Din asemenea motive, contextuale, şi din altele, intrinseci operei lăsate în urmă – o ediţie românească de Scrieri ar însuma, fie şi numai reproducînd textele deja enumerate, vreo 16 volume –, cum ar fi polimorfismul monocord al comentariilor sale eseistice şi aglutinarea în pagini de jurnal a unei gîndiri originale şi alimentate de surse de prima mînă, sîntem încă în preambulul receptării pe care Monica Lovinescu o merită. De fapt, intervenţiile radiofonice transcrise şi prelucrate în forma unor eseuri şi articole conţin deschideri plurale: de la cele teoretice (de relevanţă filozofică sau ideologică) la consideraţii de natură morală, la estimări critice şi observaţii de mentalitate, pagini de cronică istorică şi luări de atitudine politică şi civică, reflecţii amare şi sceptice, dar şi chemări mai mult sau mai puţin directe la luptă, în virtutea unui activism fie instinctiv, fie conştient asumat.
Lui Vladimir Tismăneanu i se impun „principalele contribuţii ale Monicăi Lovinescu la constituirea unei etici întemeiate pe memorie“, reflecţia asupra problemei Răului, rădăcinile morale ale gîndirii monicalovinesciene. Dar aceleaşi pagini pot fi citite şi ca o profesiune de credinţă intelectuală şi civică, angajată – dar nu partinic –, distanţată – dar nu absentă şi neimplicată –, ardentă – dar nu propagandistică –, interogativă – dar nu nihilistă –, încrezătoare în semnele viitorului – însă nu naivă. O astfel de definire a atitudinii sale constante mi se pare în ton cu disponibilitatea vastă a scriitoarei, păstrată, în linii mari, intactă, de la un deceniu la altul, marcă ce invalidează eventualele tentative de anexare a sa de către un curent sau altul de gîndire. Măcar respectul şi recunoaşterea pe care ea le conferă unor autori precum Milovan Djilas, Arthur Koestler ori Boris Souvarine – oameni de stînga, intraţi în alertă în faţa exceselor totalitarismelor de stînga, dar care nu au devenit niciodată de dreapta – ar trebui să îndemne la o atentă cumpănire a calificărilor ce i se atribuie fiicei lui E. Lovinescu. Nume ca acestea, apreciate sincer, prin declaraţii repetate, de autoare, ar trebui să îndemne la precauţii atît în considerarea ei ca o militantă anticomunistă de dreapta, cît şi ca o intelectuală de stînga tolerantă, „menşevică“. Centrul pe care îl frecventează ea nu este deloc acomodant, ci ţine de o scrutare critică mereu vigilentă în toate direcţiile.