Delirul urii: Flegme peste vii, flegme peste morti

Nu pot decit sa sper ca dl Paul Gottfried, ajutat de junele sau prieten, doctorandul in istorie de la Ohio State University, Mircea Platon, va citi acest text de Mihail Neamtu aparut pe blogul sau. Nu ma indoiesc ca dl Platon ii va explica cu maxima obiectivitate si fara urma de partizanat, cum ne-a obisnuit, in ce a constat legionarismul, ce a insemnat cultul violentei “purificatoare”, si care au fost efectele sale. Ce l-ar fi asteptat pe dl Gottfried in vremea dictaturii legionare. Ce-ar fi asteptat-o pe Monica Lovinescu, ce ni s-ar pregati noua si celor care gindesc ca noi intr-o teocratie militanta condusa de domnii Catrinoiu, Hurduzeu si Platon. Sper, de asemenea, ca exploziile huliganice semnalate de dl Mihail Neamtu vor fi luate in consideratie de cei care, altminteri, sunt extrem de vigilenti cind e vorba de articole semnate de Bogdan Alexandru Duca ori de Mircea Mihaies. Pentru ca, nu-i asa, traim intr-o lume a onestitatii si vigilentei…

Delirul urii: flegme peste vii, flegme peste morţi

de Mihail Neamtu

Pentru cei care aveau încă dubii legate de “duhul creştinesc” al grupării A Treia Forţă, iată câteva citate elocvente dintr-un blog promovat explicit de către domnii Mircea Platon & Ovidiu Hurduzeu. O primă distincţie, arbitrară pentru profani dar necesară pentru ştiutorii în chip gnostic ai mersului istoriei, vine să diferenţieze între evreii buni (care ne pot fi prieteni) şi jidanii răi (care pot fi omorâţi). O atare interjecţie patologic negaţionistă apare scrisă negru pe alb, spre deliciul ticăloşilor, împietriţilor la inimă, proştilor şi ignarilor.

Ilie Catrinoiu: “Evreii din CC al PCR si cei care suplimenteaza numarul mortilor evrei in Romania nu sunt evrei, sunt jidani. Evreul Steinhardt facea diferenta dintre evrei (oameni de treaba cum e si Gottfried) si jidani (criminali comunisti cum a fost tatal lui Volodea si cum sunt jidanii americani din universitati si politica care si-au permis nesimtirea sa dicteze presedintilor din Romania de dupa 1989 ca antisemitismul e trasatura caracteristica a poporului roman).”

Această mostră sinistră de antisemitism rezidual şi retorică justificativă în favoarea crimei organizate (uciderea “jidanilor” democraţi dinainte de 1945 fiind justificată prin revenirea “jidanilor” comunişti după 1945) consacră din nou culpa prin asociere sau vinovăţia genetică, tema originii nesănătoase şi fantasmele resentimentare. Indignarea anti-elitistă şi fixaţia patologică a denunţului este completată de o altă juvenilă chemare la arme. Cu bâtele şi ciomagele tastaturii, minerii se reîntorc prin blogosferă şi strigă “Moarte intelectualilor”. Astfel, un tânăr viţel, mai precis învăţăcel, reprezintă şi el – dobitocul – România profundă născută, fireşte, printre colive, vorbe ciobăneşti şi sudălmi “ortodoxe”:

“I-as trage o flegma sanatosa intre ochi lui Patapievici. Dar si lui Tismaneanu. Tuturor numai flegme.

Andrei Costea, student la filosofie.”

Flegme peste vii, flegme peste morţi. Nimic nou sub soare: ura nu dispare. Şi oare n-au dănţuit ucigaşii lui Stelescu printre parastase şi liturghii?

“Totalitarismul tehnologic” si metafizica flegmei

Iata ce miracol stilistic, exemplar prin politete, eleganta si spirit al dialogului, se poate citi pe un blog care lupta impotriva “totalitarismului tehnologic” (un concept dezvoltat de filosoful neo-marxist Herbert Marcuse in Omul unidimensional). Situationistii anti-conex(s)ionisti, pseudo-heideggerieni de stinga pozind in profeti ai dreptei, eminamente si esential anti-liberali, ne ofera noi si noi surprize.

“Brave New World, Unabomber si 1984 lipsesc din creierul lui Tismaneanu. Le-au (sic-VT) citit degeaba. Degeaba vorbesc intelectualii nostri despre democratie, au luat-o pe carare, merg spre totalitarismul descris de Huxley. I-as trage o flegma sanatosa intre ochi lui Patapievici. Dar si lui Tismaneanu.

Tuturor numai flegme,
Andrei Costea, student la filosofie.”

Este perpetua fantasma (neo)legionara a lichidării adversarului printr-un singur gest.

Precizez ca am scris prefata editiei romanesti a romanului lui Orwell 1984, aparuta la Editura Polirom. Ii stau cu placere la dispozitie domnului Costea cu un exemplar pentru a scuipa “sanatos-militareste” pe prefata. O ocupatie frumoasa, scuipatul pe carti, pe intelectuali…

PS: Despre mineriada blogosferică împotriva intelectualităţii democrate, câteva comentarii pertinente aici.

Pagini despre mitocanul nervos dar pios

Observ, si nu sunt singurul, ca s-au inmultit in spatiul public romanesc vocile cu discurs religios la suprafata, dar incapabile de minima civilitate. Grobieni care invoca Evanghelia, dar se scufunda in sectarisme pre-moderne. Mai observ si recurente, abia mascate puseuri antisemite. Personaje care se proclama depozitari unici ai traditiei dreptei conservatoare derapeaza alarmant in retorici fascistoide, culegind instantaneu aplauze din subteranele unei zone caracterizate prin cronicul deficit de rusine. Jurnalisti gata sa ofere retete mistice acolo unde e nevoie de civism, pudoare si urbanitate, devenind insa mitocani cind s-ar impune, dupa modelul unui Nicolae Steinhardt, arta politetei, etica obrazului intors sau macar 1% din valoarea iubirii (agape). Intr-un volum sobru, publicat recent, am intilnit citeva pagini serioase despre cei care dau mereu din copita in preajma aproapelui, dar invoca ipocrit un “sursum corda” de fatada. Iata de ce este utila demascarea resentimentarului de serviciu, a incremenitilor in proiecte veninoase si a dezorientatilor care uzurpa, si nu de azi sau ieri, forta si nobletea unor mari traditii si credinte religioase. (VT)

Mihail Neamţu, Elegii conservatoare. Reflecţii est-europene despre religie şi societate, 2009, p. 230-232.

Atacul obsesiv la persoană revelează un rictus epigonic, un etos vampirizant şi o mentalitate parazitară. Vârf de atac într-o campanie fără miză, il furioso câştigă mai ales faima provinciei şi stima de sine. Va lovi mereu în alţii, înghiontind publicitar prieteni şi duşmani, alungând pacea din jur şi atrăgând neaşezarea. Strategia discursului duplicitar merge însă mai departe, incluzând nu doar oameni, ci şi idei, valori sau concepte.

La stânga sau la dreapta, articlierul nevrozat admiră puţini oameni, scuipă fiere şi este ocupat cu delimitarea zilnică faţă de ceilalţi. Rareori are iniţiativa redactării unor studii neutre sau a unor eseuri de sine stătătoare, fără copite nepotcovite şi salturi nărăvaşe. Polemistul neadormit monitorizează exhaustiv bârfa, intriga sau şezătoarea virtuală. El ridică piatra, caută la faţa omului şi vede mai ales paiul din vecini (dar niciodată bârna propriului ochi). Ştiinţific vorbind, el produce cu greu altceva decât însăilări ocazionale – nicidecum articole validate pe piaţa occidentală, studii standard sau cărţi de circulaţie internaţională. Perfect parazitar, războinicul tastaturii zvâcneşte mereu din penumbră. Cultivând suspiciunea, el joacă la cacealma şi amestecă deliberat borcanele. Nu îl preocupă claritatea dezbaterii, nici aprofundarea termenilor discuţiei. Avansarea unor argumente limpezi, databile şi accesibile tuturor este, foarte probabil, un semn de decadenţă apuseană.

Strategia ipochimenului nostru este alta: să dobândească prin interjecţii, lăutărism şi gândire rapsodică măcar un gram suplimentar de notorietate. Unde anume? În singurul mediu care i-a rămas accesibil: blogosfera. Atunci când ziarele nu-l mai publică, când posturi didactice nu se prea mai găsesc iar bursele de umplutură au ajuns la sfârşit, polemistul insomniac confecţionează anateme electronice. După excluderea sa din cadrele culturale, universitare, civice sau politice ale dezbaterilor contemporane – şi aceasta mai ales din motive de incompetenţă profesională, sociopatie sau idiosincrasii personale – achimitul nostru devine dispecer al emailurilor zeflemea. Trânteşte alte „noi explicaţii”, se agită nocturn pentru alte lămuriri, presează obţinerea prin intermediari a unor noi ofensive.

Lansat prin gesturi iconoclaste, maestrul vituperaţiei pauşale nu se va opri la argumentul ad personam şi injuria ad baculum. El va identifica un duşman ipotetic cu definiţie pluri-echivocă şi trăsători perfect incompatibile: „sistemul” mediatico-politico-economic, ubicuu şi activ în persecuţii, omogen la prima vedere, deopotrivă capitalist-globalizant, dar şi marxist-ecologist, legat de spionajul catolicismului de tip carlist însă redevabil şi liberalismului ateu, aliat cu Islamul radical, dar şi promotor al educaţiei seculare (în genul politologiei sau al istoriei religiilor). Principiul identităţii şi regula non-contradicţiei pot fi abolite după bunul plac: duşmanul rămâne acelaşi (dreapta de stânga şi stânga de dreapta). Fiara este un Leviathan liber-schimbist, capabil să primească oricând un nou apelativ, mereu util în polemica dintre „noi” (cei câteva zeci sau sute de drepţi) şi „ceilalţi” (câteva mii, sute de mii, milioane şi, până la urmă, miliarde de rătăciţi).

Tentatia centrului: Ovidiu Pecican despre “Etica neuitarii” de Monica Lovinescu

In Observator Cultural (30 aprilie 2009), la rubrica sa “Avalon”, istoricul si criticul Ovidiu Pecican scrie despre volumul Etica neuitarii de Monica Lovinescu , accentuind justificat grila politologica si moral-filosofica prin care am facut selectia eseurilor incluse in antologie. Sunt de acord cu Ovidiu Pecican ca nu este cazul ca mostenirea intelectuala a Monicai Lovinescu sa fie recuperata partizan, unidimensional, self-servingly. Ramine insa faptul ireductibil ca atit Monica Lovinescu cit si Virgil Ierunca au fost liberali anticomunisti si antifascisti, spirite fundamental anti-totalitare. Ca si Jeanne Hersch, ca si Hannah Arendt, Monica Lovinescu a lasat in urma o opera cu multiple semnificatii, intotdeauna insa opusa doctrinelor si sistemelor ideocratice care primejduiesc libertatea individului. A scris cu pasiune impotriva imposturilor stingiste si si-a ridicat glasul, de cite ori a fost nevoie, in favoarea victimelor dictaturilor utopic-teroriste.

Neastîmpărul lucidităţii

de Ovidiu PECICAN

La un an de la trecerea sa din actualitate în panteonul culturii române, Monica Lovinescu revine în atenţie cu o culegere din scrierile sale intitulată Etica neuitării (antologie şi prefaţă de Vladimir Tismăneanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, 492 p.). Inclus în colecţia „Zeitgeist“, acest prim florilegiu postum din moştenirea autoarei oferă o lectură politologică şi prin grilă morală unei producţii abundente, parcimonios transcrise de scriitoare din dosarele emisiunilor radiofonice pe care le prezida de la microfonul Europei libere. Intenţia antologatorului nu lasă loc echivocului. El încearcă să sublinieze calitatea de „cea mai rafinată cunoscătoare, exegetă, analistă a fenomenului comunist“ din cultura românească a Monicăi Lovinescu. De aici şi noutatea proiectului, căci, deocamdată, receptarea ei s-a făcut mai cu seamă în ordinea comentării literare şi culturale de actualitate, a criticii de direcţie, deci într-o linie mai degrabă literară.

Aşa cum se vede însă în funcţie de intenţia programatică de la baza volumului, Monica Lovinescu pare mai curînd o autoare din speţa Hannei Arendt sau Susan Sontag; o scăpărătoare prezenţă feminină în arena ideilor şi a ideologiilor, discutînd cu neobosită inteligenţă şi cu un acut simţ al nuanţelor poncifurile în vogă, erorile democraţiilor occidentale, crimele totalitarismelor roşii, redundanţele postrevoluţionare, incapacitatea de îndestulătoare înnoire a noilor democraţii. Efortul de a ocoli categoriile tradiţionale ale receptării din interiorul culturii noastre, oferind şansa unei alte înţelegeri a acestui cronicar consecvent al evenimentelor ultimelor şase decenii de istorie românească şi europeană, este bine-venit. El arată în ce măsură cantonarea într-un singur gen a unei personalităţi publice de primă mărime poate sărăci atît cultura căreia îi aparţine, cît şi capacitatea de descifrare şi de înţelegere a împrejurărilor istorice.

Monica Lovinescu a fost, nu încape îndoială, mai mult decît s-ar fi putut crede. Superstiţia că numai pe hîrtie tipărită pot fi regăsite contribuţii culturale majore a întîrziat considerarea cu suficientă seriozitate a aşa-ziselor cronici radio ale maestrei de la Teze şi antiteze la Paris. Tipărirea după 1989, a ciclului de Unde scurte (vol. I-VI), a Jurnalului (I-VI) şi a memoriilor La apa Vavilonului (2 vol.), a romanului Cuvîntul din cuvinte (2007) şi a unui volum de interviuri, în mod evident posibilă în România doar după căderea regimului Ceauşescu, a fost socotită de unii prea tîrzie pentru a mai acredita o prezenţă scriitoricească importantă din acelaşi soi de motive. Alte prejudecăţi, dificultatea integrării armonice şi corecte într-un ansamblu cultural pe care o asemenea prezenţă îl recalibra în mod obligatoriu, aducînd zeii declaraţi ai zilei pe piedestaluri mai mici, au sporit, la rîndu-le, inerţia, iar incapacitatea depăşirii acestor condiţionări ale receptării o vădesc din plin mai recentele istorii ale literaturii româneşti.

Din asemenea motive, contextuale, şi din altele, intrinseci operei lăsate în urmă – o ediţie românească de Scrieri ar însuma, fie şi numai reproducînd textele deja enumerate, vreo 16 volume –, cum ar fi polimorfismul monocord al comentariilor sale eseistice şi aglutinarea în pagini de jurnal a unei gîndiri originale şi alimentate de surse de prima mînă, sîntem încă în preambulul receptării pe care Monica Lovinescu o merită. De fapt, intervenţiile radiofonice transcrise şi prelucrate în forma unor eseuri şi articole conţin deschideri plurale: de la cele teoretice (de relevanţă filozofică sau ideologică) la consideraţii de natură morală, la estimări critice şi observaţii de mentalitate, pagini de cronică istorică şi luări de atitudine politică şi civică, reflecţii amare şi sceptice, dar şi chemări mai mult sau mai puţin directe la luptă, în virtutea unui activism fie instinctiv, fie conştient asumat.

Lui Vladimir Tismăneanu i se impun „principalele contribuţii ale Monicăi Lovinescu la constituirea unei etici întemeiate pe memorie“, reflecţia asupra problemei Răului, rădăcinile morale ale gîndirii monicalovinesciene. Dar aceleaşi pagini pot fi citite şi ca o profesiune de credinţă intelectuală şi civică, angajată – dar nu partinic –, distanţată – dar nu absentă şi neimplicată –, ardentă – dar nu propagandistică –, interogativă – dar nu nihilistă –, încrezătoare în semnele viitorului – însă nu naivă. O astfel de definire a atitudinii sale constante mi se pare în ton cu disponibilitatea vastă a scriitoarei, păstrată, în linii mari, intactă, de la un deceniu la altul, marcă ce invalidează eventualele tentative de anexare a sa de către un curent sau altul de gîndire. Măcar respectul şi recunoaşterea pe care ea le conferă unor autori precum Milovan Djilas, Arthur Koestler ori Boris Souvarine – oameni de stînga, intraţi în alertă în faţa exceselor totalitarismelor de stînga, dar care nu au devenit niciodată de dreapta – ar trebui să îndemne la o atentă cumpănire a calificărilor ce i se atribuie fiicei lui E. Lovinescu. Nume ca acestea, apreciate sincer, prin declaraţii repetate, de autoare, ar trebui să îndemne la precauţii atît în considerarea ei ca o militantă anticomunistă de dreapta, cît şi ca o intelectuală de stînga tolerantă, „menşevică“. Centrul pe care îl frecventează ea nu este deloc acomodant, ci ţine de o scrutare critică mereu vigilentă în toate direcţiile.

Un volum excepţional: Reconstrucţia Dreptei de Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică

“Intelegem foarte bine ca, publicand o carte ca aceasta, ne inscriem intr-o lupta. Intelegem ca propunerile noastre vor trezi reactii din partea celor care gandesc formula si arhitectura doctrinara a politicii de dreapta din perspectiva altor paradigme. Si, de asemenea, mai intelegem ca aceste reactii nu ne vor fi favorabile, asa cum nici reactiile noastre nu sunt favorabile proiectelor unei drepte a secolului XXI care s-ar revendica de la radicalismul antiliberal si anticapitalist al perioadei interbelice sau care s-ar complacea prea mult in nostalgia aristocratiei secolului al XIX-lea.

Reconstrucţia dreptei

Dorinta noastra nu este sa evitam polemicile, fie ele si taioase. Am dori insa ca aceasta confruntare sa se dea acolo unde ii este locul – adica in planul ideilor si al argumentelor. Testul fiecarei tabere care se confrunta acum pentru a defini spiritul noii drepte si a-si impune interpretarea asupra acesteia va fi dat de capacitatea de a-i convinge pe ceilalti ca varianta sa este cea mai viabila, ca propune vehiculul intelectual apt sa raspunda provocarilor istorice ale momentului, proband astfel aptitudinea de a duce mai departe, in noul mileniu, proiectul national si familia europeana. Altfel spus, obiectivul ultim al lucrarii de fata este sa-si convinga cititorii ca in paginile sale vor gasi schitate principiile unui astfel de instrument intelectual-politic si inceputul unui dialog in acest sens.” (Valeriu Stoica, Dragos Paul Aligica)

Nu cred ca exista doi intelectuali mai pregatiti si mai indrituiti decit autorii acestei carti sa trateze cu maxima seriozitate stiintifica, cu intransigenta etica si cu temeritate conceptuala chestiunile vitale ale reintemeierii dreptei din Romania. O dreapta care nu se fereste sa condamne ambele totalitarisme (comunist si fascist) drept nihiliste si anti-umane si sa priveasca fara complexe spre viitor. O dreapta cu ginduri si politici proaspete, care nu sucomba paseismelor primordialiste. O dreapta categoric anti-marxista, nu doar anti-leninista ori anti-stalinista. O dreapta care stie ca exista si alte optiuni decit letargia si liturghia (spre a cita formularile cam derutante ale d-lui Mircea Platon). O dreapta care refuza sa accepte ca nu avem de ales decit intre starea de gratie si starea de greata. O dreapta rationala, calma, toleranta, deci nu una febricitanta, profetica, oraculara, “redemptiva”, care se considera “unsa” prin “mandat divin”, uitind lectiile tragice ale veacului al XX-lea. O dreapta ce se revendica din Titu Maiorescu si E. Lovinescu, din Virgil Ierunca si Monica Lovinescu, din Raymond Aron si Aleksandr Soljenitin, din Orwell si Koestler, din Camus si Conquest, nu din adversarii lor. La acest capitol, nu incap tranzactii. Prin urmare, cu maxima claritate: nu Blut und Boden, ci moderatie, ratiune si fermitate. Eu (VT) am scris prefata volumului, iar postfata este datorata filosofului politic Adrian Miroiu, profesor la SNSPA.

Traian Ungureanu şi Cristian Preda, conferinţă la ICR, luni 4 mai

Întâlniri şi (re)întâlniri la ICR
Nimic despre politică! (şi aproape totul despre politic)

Luni, 4 mai 2009, de la ora 18, în seria „Întâlniri şi (re)întâlniri la ICR”, la Institutul Cultural Român (Aleea Alexandru 38) va avea loc conferinţa-dialog „Nimic despre politică!”, susţinută de Cristian Preda şi Traian Ungureanu.

Pornind de la întrebarea „Ce e politic în viaţa individului modern?”, cei doi invitaţi vor trece în revistă câteva teorii politice, întru desluşirea a trei fenomene sociale foarte diferite: urbanizarea, fotbalul şi politeţea. În acest fel, conferinţa va diferenţia „politicul”, ceea ce structurează spaţiul social modern, de „politică”, înţeleasă ca polemică a actorilor partizani.

O altă întrebare vizează motivaţiile opţiunii pentru o carieră politică, după un parcurs academic sau publicistic de succes. Explicaţiile furnizate de Cristian Preda şi Traian Ungureanu nu se vor înscrie în polemica politică de zi cu zi. Dialogul va privi societatea romanească, ceea ce o reuneşte şi ceea ce o desparte. Trei cupluri de vectori vor structura dezbaterea: urbanizarea şi spaţiul public, fotbalul, mai general sportul şi grupurile sociale, politeţea şi politicul. Politicul, şi nu politica. Altfel spus: ceea ce dă sens existenţei comune, nu disputele înguste.

Accesul publicului este liber.

Contact media: Serviciul Presă al ICR, tel: 031 71 00 622, e-mail: biroul.presa@ icr.ro

Monteverdi, Ave Maris Stella (in amintirea Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca)

Din Trecut-au ani… de Virgil Ierunca, acest pasaj cutremurator scris la 1 ianuarie 1960:

“Revelionul cu Monica. Singuri. Monica e numai indurerare. Toate bucuria ei de altadata–bucurie mereu reinventata–a disparut. Am ascultat muzica religioasa. Indeosebi discul ei preferat de Monteverdi. Nigra sum si Ave Maris Stella cu Rosanna Giancola si Magnificatul interpretat de ansamblul Angelo Ephrikian. Ce va aduce acest an? O vom avea linga noi pe mama Monicai? E tot ce ne dorim. E tot ce nadajduim.”

Declaratia de la Praga (updated) plus unele întrebări fireşti

Public aici lista adusa la zi a semnatarilor din Romania (sau originari din tara ori din Moldova) ai Declaratiei de la Praga. Imi cer scuze daca am uitat pe cineva. In lumina celor ce se petrec in Moldova, a semna aceasta Declaratie mi se pare un gest de necesara solidaritate cu cei supusi represiunii. In egala masura, la doua decenii de la revolutiile din 1989, nu avem dreptul sa uitam ce au insemnat dictaturile totalitare, fratii gemeni genocidari, comunismul si fascismul. Constiinta europeana este obligata sa se confrunte cu amintirea lagarelor, a inchisorilor, a deportarilor in masa, a urletelor delirant-vindicative din mitingurile urii regizate de aparatele propagandistice, este asadar chemata moralmente sa comemoreze milioanele de victime ale utopiilor scelerate.

Toti cei care cred ca regimurile comuniste au fost criminale si ilegitime pot semna Declaratia de la Praga intiata, intre altii, de celebrul disident, dramaturg si fost presedinte al Republicii Cehe Vaclav Havel, pastorul Joachim Gauck, parlamentarul suedez Goran Lindblad si fostul presedinte al Lituaniei Vytautas Landsbergis. Au facut-o pina acum Mihai Sora, Laszlo Tokes, Cristian Preda, Valeriu Stoica, Vitalie Ciobanu, Sever Voinescu, Tom Gallagher, Ioan Stanomir, Iosif Klein Medesan, Sorin Iliesiu, Liviu Antonesei, Cristian Vasile, Brigitta Balogh, Sorin Lavric, Christina Zarifopol-Illias, Angelo Mitchievici, Lukey N. Illias, Ovidiu Pecican, Radu Stern, Caius Dobrescu, Mihail Neamtu, Traian Ungureanu, Dragos-Paul Aligica, Alexandru Laszlo, Victor Cosmin Popa, Bruno Stefan, Luiza Palanciuc, Leonard Oprea, Bogdan Duca, Alexandru Gabor, Ionel Boamfa, Stefan Benedict, Mircea Mihaies, Vladimir Tismaneanu, Calin Gheorghe, Ionica Ilie, Calin Lazaroiu, Anca Maria Cernea, Carmen Balan, Dumitru Cornita, Cosmin Vacarus, Cornelia Raileanu, Narcis Tasca, Eunice Dugulescu, Ionut Iamandi, Radu Paraschivescu, Vlad Jecan, Gelu Trandafir, Alexandru Popescu, Vlad Chiorean, Ionut Sterpan, Daniel Sandru, Doru Pacurari, Daniela Marin, Militia Spirituala (miscare civica), Lucian Radulescu, Liviana Rotaru, Denise Theodoru, Constans Constantin, Sorin Faur, Damiana Otoiu, Daniel Puscaru, Diana Morarasu, Viorel Padina, Vlad Bedros, Miruna Constans, Liliana Hudac, Danut Manastireanu, Radu Visan, Adrian Vigheciu, Ana Petrache, Teodor Chircu, Nicolae-Serban Tanasoca, Constanta Nadia Dumitrescu, Laurentiu Dragomir, Cosmin Faur, Raluca Faur, Mihai Ivascu, Ilioara Ivascu, Gh. Samoila, Cerasela Radulescu, Octavian Mitroi, Mihai Ciucanu, Constantin Burz, Vasile Raileanu, Dumitru Nicolaescu, Vasile Pavel , Simona Serbanescu, Despina Vestea, Mihai Guramba, Catalin Avramescu,Vlad Moraru, Camil Golub , George Visan, Lidia Gherman, Roxana Bucioaca, Marius Mandru, Catalin Bia, Gal Sandor Szabolcs, Calin Ioaja, Catalin Calin Chirita, Monica Pop, Catalin Stanescu, Bogdan Sasaran, Luminita Sasaran, Norma Nitescu, Octavian Blenchea, Daniela Muller, Sorin Petroianu, Cristian Balos, Ruxandra Udrea, Raluca Grosescu, Georgeta Grosescu, Nicoleta Catuneanu, Cornelia Catuneanu, Carmen-Marina Mihai, Horatiu Pepine, Mirela Adascalitei, Angela Mihaela Popa, Alina-Carmen Ciolca, Gabriel Preda, H.-R. Patapievici, Viviana Iacob, Bogdan Cristian Iacob, Francisc Grunberg, Noemi Marin, Emanuel Copilas, Attila Riti, Victor Lite, Florian Divari, Danda Divari, Eugen Screlea, Ion Batir, Cristian Olariu, Ovidiu Florea, Gheorghe Iosif, Lacramioara Stoenescu, Cornelia Mihaescu, Andrei Muraru, Natalia Cuglesan, Ovidiu Rapa, Nicolae Manolache, Catalin Anghelescu, Petru Florea, Janos Jozsa, Olivian Breda, Mircea Platon, Valentin Popovici, Radu Carp, Cristian Tudose, Andrei Zidaru, Raluca Arsenie-Zamfir, Alina Constanceanu, Dan Dumitru, Andrada Balan, Cristina Popa, Andru Chiorean, Dumitru-Catalin Rogojanu, William Bleiziffer, Cristian Robu-Corcan, Serban Boca, Aurora Martin, Ioan Samihaian, Florentina Samihaian, Mihaela Grigore, Dumitru Daniel Bistricean, Mirela Bejenaru, Orsolya Horber, Karoly Zilahi, Carmen Ivas, Ovidiu Ivas, Mircea Paraschiv, Alina Birsan, Alexandru Maier, Constantin Popa, Petrus Ionescu, Ovidiu Radulescu, Vasile Gheorghe, Claudia Popa, Cristian Mihail Neacsu, Alin Nicula, Angela Furtuna, Ioan Gabriel Bica, Pompiliu Dragomirescu, Mihai Ionescu, Serban Badea, Cristina Olteanu, Alexandru Cernicanu, Oana Dochie, Narcissa Balta, Costin Cocea, Vasile Canceal, Razvan Sandu, Sorin Matei Badea, Dorinel Mihai, George Dudau, Dumitru Alexe, Alexandru Szasz, Tiberiu Csortan, Nicolae Constantinescu, Cristian Petre Balan, Radu Georgescu, Monica Rosu, Gabriela Stanciu-Pasarin, Mihaela Contiu, Bianca Igas, Oana Constantinescu, Steluta Mutescu, Ana-Maria Daranga, Cristina Petcu, Patricia Foarta, Iulian Ionescu, Sorin Dragan, Alexandra Duta, Lidia Paslaru, Mirela Petrescu, Grigore Gavrilovici, Igor Casu, Marilena Rotaru, Tania Holban, Gina Weisman, Radu Cobzaru, Daniel Ardeljan, Tiberiu-Doru Puiu, Carmen Obreja, Catalin Gavrila, Gabriela Ionascu, Laura Popa, Madalina Marinescu, Raul Pop, Alexandru Constantinescu, Ariela Perju, Sergiu Constantin, Andrei Mircea Zamfirescu, Stefana Bianu, D. F. Lazaroiu, Nicolae Niculescu, Ioan Muslea, Gabriela Stoica Marculescu, Magdalena Vlad, Marian Coman, Cristian Popovici, Constantin Golub, Cristina Miron, Cristina Mitocariu, Despina Cortojanu, Mihai Sorocean, Andrei Oisteanu, Alexandru Constantinescu, Mihai Ungureanu, Ionut-Andrei Purel, Vasile Garnet, Nagy Oskar, Rodica Culcer, Ruxandra Adriana Muscan, Teofil Roll-Mecak, Cosmin Ioan Suciu, Mihai Purel, Petre Culcer, Tudor Ionut, Marius Tulcan, Emilian Margarit, Diana Margarit, Silvia Grigoras, Ioana Grecu, Gim Grecu, Loredana Ciobotaru, Silviu Gherman, Ioana Purel, Mirela-Daniela Schipor, Petru-Eremia Moldovan, Constantin Geambasu, Aurora Cosma, Victor Balintoni, Ion Popa, Ioan Badila, Irinel Heinzel, Andreea Vadan, Dumitru Ciobotaru Babion, Laurentiu Mihu, Elena Gomleacova, Dmitri Gomleacov, Eduard Doroftei, Florin Adrian Marginean, Dan Braghis, Anastasia Ceban, Niku Elek, Sergiu Ceainac, Mariana Galescu, Dennis Zlati, Oleg David, Cristina Bodrug, Alexandru Kelner, Doina Covali, Olga Marian, Ana Manolov, Victor Nedelciuc, Tatiana Dumbrava, Ion Cebanu, Oxana Cojocaru, Cristina Duca, Tatiana Popovici, Elena Margina, Radu Motruc, Roman Vasilat, Cristina Crasnojon, Diana Mahu, Elena Palcinschi, Natalia Schitco, Alina Arefiev, Oleg Bernaz, Irina Raileanu, Dan Olaru, Adriana Botnari, Ion Gandrabura, Dorian Florea, Victoria Lozinschi, Olga Rusu, Isac Ruslan, Florentina Dascalu, Alexandru Florea, Aliona Proca, Eduard Bulgaru, Camilian Propinatiu, Celina Petrescu, Dumitru Plamadeala, Natalia Bulat, Cristian Colibaverde, Lilian Esan, Ecaterina Esan, Vasea Chirita, Zoe Petre , Mariana Codrut si tot mai multi altii. Ii multumesc scriitorului basarabean Vasile Garnet ca a invitat cit mai multi cetateni ai Republicii Moldova sa semneze Declaratia de la Praga. Rezultatul apelului sau este impresionant si se observa mai sus.

Discrepanta dintre numarul semnaturilor din ultimele zile din Republica Moldova (nu mai reusesc sa le includ pe toate) si cele din Romania este socanta. Se fie vorba de ceea ce Shakespeare numea the uses of adversity? Ma voi stradui sa mentin, in masura timpului de care dispun, lista activa aici pe blog. Cum se spune, for the record…

Daca accesati site-ul, veti putea constata numarul mare de semnatari din alte tari foste comuniste, mai ales din Slovenia, Ungaria, Slovacia, Republica Ceha. Cu cit mai repede, cu cit mai multi, cu atit mai bine. Sper sa ma insel, dar cu exceptia unpr personalitati politice din zona PD-L, nu au semnat Declaratia de la Praga nici unul dintre tenorii democratiei romanesti post-decembriste. De ce nu o semneaza dl Petre Roman, proaspat instalat consilier al liderului maxim penelist Crin Antonescu? De ce nu o semneaza dl Crin Antonescu lui-meme?

De ce nu semneaza domnii Radu Duda, Dinu Patriciu, Calin Tariceanu, Bogdan Olteanu, Mircea Geoana ? De ce nu semneaza doamnele Renate Weber si Norica Nicolai? De ce nu semneaza atitia dintre locvacii formatori de opinie? De ce nu semneaza fostul presedinte Emil Constantinescu? Ori macar domnii Mugur Ciuvica si Dorin Marian ? De ce nu semneaza dl Victor Ciorbea ? Astept cu mare interes ca Declaratia de la Praga sa fie semnata de atitia distinsi universitari care tin cursuri legate de catastrofele totalitare, de fascism si comunism. Deci, de ce nu semneaza? O intrebare poate ingenua pe care o impartasesc cu cititorii acestui blog.

As mai adauga ceva: cind cineva doreste sa polemizeze cu mine, se stie ca nu ma feresc atita vreme cit persoana semneaza cu numele propriu (chiar daca tonul poate fi ofensator). I-am raspuns astfel dlui Victor Ciutacu oferind si link-ul pentru blogul sau. Nu voi deschide insa pe acest blog poarta pentru atacurile insidios-anonime.

Ignorati tentativele aberante de vandalizare a listei de semnaturi. Semnati lista internationala cu numele complet si cu afilierea institutionala.

http://praguedeclaration.org/sig

Ruina unei efigii: Rodica Palade despre “episodul monarho-republican”

In Revista 22, un editorial de o admirabila franchete, pe cit de onest, pe atit de dezolat. Intr-adevar, pacat, mare pacat. Ca unul care am avut si am o imensa pretuire pentru Regele Mihai si pentru Regina Ana, ma tot intreb cum s-a putut ajunce aici. Ipotezele propuse de Rodica Palade mi se par, vai, plauzibile…

Coroana României şi socrul ginerelui său

de Rodica Palade

În amurgul vieţii sale, după o existenţă dramatică, dar trăită în austeră şi exemplară demnitate regală, Mihai I de România face concesia/ compromisul de a cauţiona amestecul Casei Regale în afacerile încâlcite şi republicane ale ţării. Mulţi au numit sprijinul acordat de Rege principelui candidat la scaunul republican o a doua abdicare. Desigur, ginerele său este un cetăţean oarecare al României, care, conform Constituţiei, are dreptul să aleagă şi să fie ales. Dar nu asta e problema.

Raportarea nu se face la drepturile cetăţeneşti ale unui oarecare Radu Duda, ci la calitatea de principe, care implică nu doar privilegii, ci şi obligaţii faţă de Casa Regală, care i-au fost conferite actorului de la Iaşi odată cu Certificatul de Căsătorie. Dacă deriva României de azi l-a determinat pe Regele nostru să-şi implice familia într-o aventură prezidenţială, ar fi trebuit să chibzuiască adânc dacă nu cumva deriva în cauză va fi sporită de confuzie şi dezamăgiri, de judecăţi vulgare şi interpretări piezişe, din păcate, necontrazise, ba din contra. Problema nu este a unui actor care, de-a lungul vieţii sale, interpretează o varietate de roluri, azi principe, mâine preşedinte de republică, în funcţie de aprecierea de care se bucură în ochii regizorului.

Problema este a spargerii şi a murdăririi unei efigii, monarhia, care, fie şi pierdută, pentru o bună parte a supuşilor Majestăţii Sale, încă funcţiona ca un reper moral. Justificările Regelui, care îşi susţine ginerele la prezidenţiale, cum că „România trece prin momente grele“, nu sunt adevărate. România, cu toate tribulaţiile unei clase politice nedemne, este, astăzi, membră NATO şi UE. Din această perspectivă, anul 1992, când Radu Câmpeanu i-a propus Regelui să se pună în fruntea unei formaţiuni politice pentru a-i dărâma pe comunişti, consemna momente cu mult mai grele pentru România. Atunci, Regele nostru a refuzat demn oferta, catalogată, de mai mulţi observatori ai vremii, absurdă şi chiar nebunească. Ulterior însă, un alt monarh, cu un destin similar cu cel al Regelui Mihai, Simeon al Bulgariei, s-a implicat politic, nu printr-un prinţ consort, ştiind să se bată şi să-şi fructifice la maximum relaţiile internaţionale ca să-şi conducă ţara în UE.

Madalin Voicu imi da sfaturi (pe tema Daniel Valentin si a familiei mele)

In cadrul emisiunii de la Realitatea TV, dl Madalin Voicu si-a exprimat compasiunea pentru Daniel Valentin (a se verifica daca se numeste Ceausescu), numindu-l “un baiat care vine acasa” si indemnindu-ma “sa-l las in pace si sa-mi vad de familia mea”. Dl Voicu nu vede the point in a ne ocupa de diverse generatii si increngaturi din familia Ceausescu, in schimb imi cere sa “public carti despre familia mea”. Am facut-o, de altfel, cu volumul Ghilotina de scrum (Polirom, 2002). As spune macar in treacat ca scrisorile finale catre un “Julien” erau adresate unui om care fusese extrem de apropiat la Moscova, in anii 30, la Scoala Leninista, de Ecaterina Abraham, (pe atunci avind le nom de guerre Katia Petrova), sotia unui militant comunist iugoslav, parintele lui Iura, ulterior adoptat de Petre Borila. Mai doreste dl Voicu si alte detalii din istoria PCRdR si a Cominternului? Imi acorda macar acum creditul ca stiu despre ce vorbesc?

Ii reamintesc dlui Madalin Voicu ca acad. Florin Constantiniu m-a facut in fel si chip in revista Dosarele istoriei pentru includerea numelui tatalui meu pe o lista cu zeci de nume de activisti de rang mediu din ideologie, iar amicul meu Cristian Tudor Popescu a scris chiar un editorial intr-un ziar central cu titlul care m-a durut indeosebi: “Un Pavlik al timpurilor noastre”. La care sa mai adaug ca vorbesc pe larg despre familia mea in volumul scris impreuna cu istoricul Cristian Vasile, Perfectul acrobat. Leonte Rautu, mastile raului (Humanitas, 2008)

As mai accentua ca decesul lui P. Niculescu-Mizil in 2008 nu a fost un simplu fapt de familie, legat de o comemorare restrinsa, fara repercusiuni oficiale. Cu aprobarea ministrului de atunci al finantelor, dl Varujan Vosganian, trupul neinsufletit al fostului demnitar comunist a fost depus pentru omagiu public in holul cladirii acestui minister. Inmormintarea de la Cernica, la care au participat Iordana si Daniel Valentin, era o continuare a acestor ceremonii simbolice.