USL, dragostea noastra! El Crin si Ponta redux

Au revenit, precum stafiile, spre a ne asigura ca n-am visat ca a existat aievea ceea ce plagiatorului ii creeaza nedisimulate senzatii nostalgice, iar pentru Romania democratica a fost cosmarul din iulie 2012. “Ce frumos a fost USL-ul!” “Ce mult ne-am iubit!” Duumivirii Victor Ponta si Crin Antonescu sunt prezenti, isi amintesc de timpurile cand erau frati de cruce si planuiau impreuna cum sa puna statul de drept pe butuci. Ponta e direct, declara public ca il uraste pe Traian Basescu. In locul gandirii si al rusinii, ura. Cum sa nu te intrebi incotro vrea acest personaj sa duca Romania, cum sa nu-ti amintesti cu oroare de modul in care ce doi, teleghidati de securistul Felix, au pus la cale cea mai dura lovitura la adresa democratiei romanesti de la mineriada din iunie 1990 incoace?

Duumvirii, pe vremea maximei iubiri

El Crin se simte tradat de Klaus Iohannis, dar probabil il va vota. Analfabetul istoric Ponta face declaratii aberante despre Monica Macovei ca un fel de Ana Pauker, desi el este seful unui partid cu adanc infipte radacini in traditia “neinfricatei tovarase Ana”. Impostura atinge cote paroxistice. Pana unde? Pana cand? Pentru mine si nu doar pentru mine, Monica Macovei reprezinta renasterea centrului in viata politica romaneasca. A unui centru liberal-conservator deschis si tolerant. A unui centru care nu pactizeaza cu clientelismul, coruptia, cinismul si amnezia. In clipa de fata, dintre toti candidatii prezidentiali, Monica Macovei reprezinta continuitatea onesta si palpabila cu spiritul Proclamatiei de la Timisoara, adevarata carta a revolutiei romane din decembrie 1989.

Monica Macovei simbolizeaza acel centru liberal-conservator care cere continuarea decomunizarii drept conditie pentru o veritabila, nu specioasa normalitate. Cand a fost votata, pe 22 februarie 2012, modificarea Codului Penal prin introducerea prevederii de imprescriptibilitate a crimelor impotriva umanitatii, reprezentantii PSD si PNL au absentat de la vot. Lipsa lor poate ca nu avea legatura cu acest proiect de lege. Dar, desigur, orice lipsa de la vot arata iresponsabilitate fata de cei care te-au ales. Daca tortionarii gen Visinescu si Ficior se confrunta acum, in fine, cu justitia, este rezultatul propunerii Monicai Macovei, sustinuta in demersul ei de IICCMER-ul emasculat dupa cateva luni de Victor Ponta si Crin Antonescu. Ultimul lucru de care le pasa duumvirilor pe atunci, in a lor sordida alianta cu Felix infractorul securist, patronata de bolsevicul Ion Iliescu, era decomunizarea tarii si pedepsirea criminalilor comunisti.

http://www.cdep.ro/pls/steno/eVot.Nominal?idv=8903

Reiau mai jos fragmente dintr-un articol publicat pe aceasta platforma in aprilie 2012. Cred ca poate servi ca memento in aceste clipe. Arheologia infamiei ramane mai actuala ca oricand.

“Mi se reproseaza, uneori, ca ma ocup prea insistent de comunism si nu dau destula atentie post-comunismului, cu ale sale dileme, sperante si patologii. Nu cred ca m-am ferit sa spun lucrurilor pe nume de cate ori mi s-a parut ca este cazul. Inca din anii 90, am scris, in Occident si in tara, despre Ion Iliescu si acea voluptate a clarobscurului istoric care ii defineste forma mentala, despre modul in care FSN-ul a deturnat si a confiscat revolutia, despre meandrele cripto- si neo-comunismului a la roumaine. Am identificat fantasmele salvarii, am scris despre cei care construiesc mituri si despre cei care le destrama. Pe vremea aceea, N. Manolescu tinea, la “Romania Literara” o exceptionala rubrica intitulata “Ochiul Magic”. A strans acele comentarii analitice intr-un volum intitulat “Dreptul la normalitate”, aparut la Editura Litera in 1991. Am fost onorat sa scriu prefata cu titlul “N. Manolescu si renasterea prozei politice romanesti”. Cred ca acel volum ar trebui republicat spre lamurirea celor mai tineri privind topografia morala a acelor timpuri, mizele polemicilor din epoca, departajarile care aveau loc si care nu au contenit sa alimenteze tensiuni si polemici in anii ce au urmat. Cine va citi cartea va constata cat de angajat era criticul in bataliile intelectuale si politice ale vremii, cat de transant si totodata nuantat era diagnosticul sau. Nu stiu alta carte care sa surprinda atat de exact mecanismele infamiei, jocurile politice iresponsabile care au facut posibila infestarea spatiului public cu atatea si atatea ineptii, falsificari ale adevarului, abjectii si calomnii ordinare. In cateva luni, ori mai precis, in cateva saptamani, Romania a trecut cu o viteza ametitoare de la starea de gratie la starea de greata. Paguboasele roade le culegem azi.

Sistemul Iliescu

In consonanta cu mostenirea sistemului Iliescu, spre prelua conceptul propus de H.-R. Patapievici, memoria publica este cauterizata. Se ridica, sub ochii nostri, monumente unor istorici ceausisti, activi in perimetrul controlat de Ilie Ceausescu, cata vreme Lucian Boia si Neagu Djuvara sunt acuzati de “anti-romanism”. Se uita cu stupida nosalanta ca in 1999, ca ministru de externe, Andrei Plesu a jucat un rol decisiv, impreuna cu presedintele de-atunci, Emil Constantinescu, in orientarea politicii externe spre NATO, nu in directia pro-Milosevici sustinuta de PSD-ul lui Ion Iliescu, Viorel Hrebenciuc si Adrian Nastase. Fostul sef de cabinet al ultimului sef al Securitatii publica, la o editura cunoscuta, un volum plin de minciuni, cu atacuri ignobile impotriva unor intelectuali onorabili. Cu foarte putine exceptii, presa tace. Ni se recomanda, sfatos, sa ascultam si “partea lor de adevar”, sa nu ne grabim cu opiniile negative. (…)

Imediat dupa prabusirea dictaturii, noul regim a inteles ca risca sa fie rapid contracarat in tentativa de restauratie comunista (perestroikismul echipei Iliescu-Brucan–Roman-Voican Voiculescu-Martian Dan-Barladeanu-Magureanu) de noiile forte democratice simbolizate de societatea civila si partidele democratice renascute. Pentru Ion Iliescu, liderul taranist Corneliu Coposu a personificat tot ce ura el mai tare: un ireprosabil trecut anticomunist, un spirit civic exemplar, patriotismul luminat. La fel, Grupul pentru Dialog Social aparea ca o versiune romaneasca a organizatiilor poloneze din anii 70 si 80 gen KOR (Comitetul pentru Apararea Muncitorilor). Romania recupera rapid ceea ce pierduse vreme de decenii: o sincronizare cu miscarile civice din Europa de Est si Centrala. O dinamica asemeni celei din Polonia, Ungaria si Cehoslovacia era cosmarul noii puteri de la Bucuresti. Romanii erau sortiti, in acest scenariu, sa ramana de-a pururi vecinii lui Franz Kafka. Se ducea o lupta intre, vorba Alinei Mungiu, doua Romanii. Regimul accelera actiunile a ceea ce Andrei Cornea anumit atunci masina de fabricat fantasme.

Tocmai pentru a neutraliza aceste tentative de consolidare pluralista, puterea, dominata de nostalgicii totalitarismului, a recurs la armele comuniste traditionale: instigarea la ura, demonizarea adversarilor, propaganda desantata impotriva celor banuiti de orientare pro-occidentala. Lucrurile au inceput inca din ianuarie 1990, s-au agravat in lunile urmatoare, au atins paroxismul in iunie 1990, odata cu invitarea minerilor (condusi de securisti in civil) sa anihileze societatea civila si partidele democratice. Asemeni comunistilor din perioada 1944-1947, politrucii fesenisti au construit un intreg esafodaj pseudo-teoretic pentru a compromite democratia liberala si piata libera. Ion Iliescu perora despre “democratie originala”, iar Brucan ii tinea isonul cerand un regim “fara isme si fara partide”. Adica doar cu fesenism. Se nastea un nou sistem monopolist, o noua nomenclatura cleptocratica. SRI-ul era o prelungire a unei niciodata pe deplin desfiintate Securitati. In locul transparentei democratice, domnea opacitatea mafiotica.

Jos intelectualii!

Mineriada din iunie fusese pregatita de ofensivele urii derulate la Televiziunea Romana (ce-si zicea “Libera”) condusa de Razvan Theodorescu (adjunctul sau era fostul colaborator al Securitatii, Emanuel Valeriu; pentru infiltrarile Securitatii, v. volumul de memorii al Ioanei Magura-Bernard aparut la Curtea Veche acum cativa ani). Se miza pe instincte sovine, pe anxietati, nevroze si fobii colective. Se cultiva deliberat amnezia, resentimentul si ignoranta. Caracteristicile noului regim erau: anti-capitalismul, anti-pluralismul, anti-liberalismul, anti-occidentalismul si anti-intelectualismul. Era de fapt o combinatie de fascism rezidual si bolsevism camuflat. Cand Iliescu a adus la putere Patrulaterul Rosu, am scris impreuna cu Mircea Mihaies un articol in trimestrialul londonez “East European Reporter” despre restaurarea infamiei.

Incepand din 1990, s-a purtat o campanie mizerabila impotriva acelor intelectuali legati de traditia paltiniseana. As largi subiectul, spunand ca a fost si este vorba de atacuri imptriva mostenirii lovinesciene (E. Lovinescu, dar si Monica Lovinescu). Cineva ar trebui, poate, sa faca o “arheologie” cat mai profund documentata a acestor ofensive anti-culturale. Poate ca detonatorul a fost aparitia “Apelului catre lichele” al lui Gabriel Liiceanu (decembrie 1989), ori infiintarea editurii Humanitas cu al sau program de proces al comunismului pe calea cunoasterii, a cartilor, ori formarea GDS-ului, ori Proclamatia de la Timisoara din martie 1990. Cel mai probabil toate patru. Nomenklatura traia sub semnul angoasei, nu putea suporta contestati permenenta. Trebuia gasita o arma pentru ceea ce ei numeau “nimicrea dusmanului”. Cu mult inaintea unor forumuri si bloguri securiste, “Romania Mare”, “Azi”, “Dimineata”, “Europa”, “Totusi iubirea” si alte asemenea imunde publicatii isi faceau un titlu de glorie din insultarea lui Andrei Plesu si a lui Gabriel Liiceanu, apoi a lui H.-R. Patapievici.

Va mai amintiti campaniile din “Ziua” lui Sorin Rosca Stanescu impotriva lui Gabriel Liiceanu, a lui Mihai-Razvan Ungureanu, a lui Andrei Plesu, a lui Teodor Baconschi? Editorialistii de la “Ziua”aceau chitic. Nu mi-o amintesc pe profesoara Zoe Petre protestand impotriva ignominiiilor semnate Spanu impotriva lui Gabriel Liiceanu. Va mai amintiti campania “Antenelor” si a “Jurnalului National” impotriva ICR si a lui Horia Patapievici? De defaimarea maniacala a Corinei Suteu si a intregii activitati a ICR din New York? In mai 2006, acel ziar publica pe prima pagina un text absolut aberant impotriva mea, o mostra de ceea ce se cheama reptile journalism cu titlul “Agentul Volodea” (semnat de un personaj care s-a dovedit apoi ca fusese informator al Securitatii). Ulterior, SRS si-a cerut scuze public, dar infamia avusese loc. Discursul urii despre care a scris Gabriel Liiceanu s-a insinuat cu perfidie in ceea ce se numeste mainstream. In Romania de azi este cool sa urasti. Civilitatea si decenta se afla, de ani de zile, sub asediul a ceea ce Andrei Plesu a numit obscenitatea publica. Veleitarismul natang exulta obraznic. (…)

Surparea si ocuparea centrului

Gravissim este cand se pune sub semnul intrebarii, de catre alti intelectuali, chiar onoarea colegilor lor. Cand oameni care isi fac datoria fata de valorile in care cred, pe care si le asuma onest, fara urma de echivoc, sunt numiti “sinecuristi”, “camarilioti”, “pupincuristi”, “lingai”, “trompete prezidentiale”, “oportunisti pentru eternitate” si cate altele. Cand lui Mircea Cartarescu i se neaga cinstea intelectuala pentru ca indrazneste sa scrie exact ceea ce gandeste. (…) Nu se aud prea multe obiectii din zonele care observa cultura la stupefianta degradare a discursului public pe diversele antene. Se tace insa malc in ce-i priveste pe toti cei care au semnat “Apelul” in favoarea lui Crin Antonescu si care n-au gasit de cuviinta sa-si exprime minime rezerve in momentul in care liderul penelist a fraternizat cu PSD-ul.

Cititi “Adevarul” din perioada Darie Novaceanu si veti gasi lucruri inspaimantatoare pe linia demonizarii si stigmatizarii intelectualilor critici (inclusiv Doina Cornea, Ana Blandiana, N. Manolescu, Petre Mihai Bacanu, Gabriela Adamesteanu, Octavian Paler, Gh. Grigurcu, Andrei Cornea, Smaranda Enache, Stelian Tanase). Se reluau sintagmele otravite din paginile “Saptamanii” si ale “Luceafarului” lui Fruntelata & Co. In “Azi”, un jurnalist fesenist de frunte scria ca “GDS-ul este cea mai nociva coloana a 5-a din istoria Romaniei”. Deci nu PC din Romania, sectie a Internationalei Comuniste, ci GDS! Ceea ce s-a petrecut in ultimii ani, in special dupa 2007, a fost, cum a scris Horia Patapievici, ocuparea centrului de catre voci extremiste, migrarea unor intelectuali aparent onorabili in directii unde nu te-ai fi asteptat sa-i gasesti vreodata. Ecourile acestor abdicari se traduc in poluarea atator spatii de exprimare publica. Tocmai din acest motiv, cum spuneam, numerosi intelectuali publici au ales sa taca, iar multi oameni decenti nu mai scriu pe forumuri. Ma indoiesc insa ca acesta este raspunsul la fenomenul discutat aici. Tacerea nu este solutia, ci doar perpetuarea problemei.

Concluzie

Agonia spiritului critic nu poate si nu trebuie sa fie incurajata. Vocile lucide au datoria sa se exprime public, chiar daca acest lucru se soldeaza cu stiutele injurii. Fac parte dintre cei care cred ca trecutul nu este repetabil si ca libertatea este salvata de fiecare voce care nu ezita sa o sustina. Orice ar crede canaliile cinice si demagogii narcisisti, Romania anului 2012 este categoric diferita de aceea a anului 1990. Cei care incearca sa reinvie un nationalism de parada, pompierist, xenofob, occidentofob, intelofob si vid de continut, ar face bine sa-si aminteasca de acei ani si sa inteleaga ca risca sa impinga tara intr-o fundatura istorica.”

http://www.curteaveche.ro/Irepetabilul_trecut_Editia_a_II_a_revazuta-3-673

http://www.curteaveche.ro/O_tranzitie_mai_lunga_decat_veacul_Romania_dupa_Ceausescu-3-1250

http://www.contributors.ro/cultura/schita-de-arheologie-a-infamiei-intelofobie-si-occidentofobie

 

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/usl-dragostea-noastra-el-crin-si-ponta-redux/

 

Moralitate și istorie: Richard Pipes și radicalismul bolșevic

Născut în urmă cu 91 de ani în Polonia, în anul 1923, Richard Pipes a emigrat împreună cu părinții săi spre Statele Unite (via Italia) în 1939. Multe rude rămase în Polonia aveau să piară în Holocaust. Educat în diverse colegii americane și având un doctorat în istorie rusă de la Universitatea Harvard, Pipes a devenit de-a lungul anilor unul dintre cei mai influenți interpreți ai istoriei ruse moderne. Conceptul de patrimonialism, respectiv controlul statal asupra proprietății private, a jucat un rol important în explicarea particularismului istoriei ruse și a slăbiciunii liberalismului burghez și a societății civile în acea țară. Cărțile lui Richard Pipes The Russian Revolution si Russia under the Bolshevik Regime vor dăinui ca opere fundamentale despre veacul lagarelor de concentrare si al utopiilor liberticide.

Cartea de memorii publicată în toamna anului 2003 la Yale University Press se intitulează Vixi: The Memories of a Non-Belonger (Am trăit – Memoriile unui ne-înregimentat) și propune o viziune demistificatoare asupra destinului studiilor ruse și sovietice în Statele Unite în a doua jumătate a secolului douăzeci. Este vorba de o scriere mărturisit polemică, menită să probeze necesitatea punctului de vedere etic în interpretarea sistemelor utopic-ideologice: simpla înșiruire de fapte nu spune nimic câtă vreme nu acceptăm adevărul elementar că lagărele de concentrare, poliția politică, suprimarea libertăților individuale, au fost substanța însăși a experimentelor de inginerie socială de tip bolșevic și fascist. Se cuvine menționat astfel faptul că, mai ales după 1970, paradigma totalitară (propusă și susținută de Pipes, Hannah Arendt, Leonard Schapiro, Zbigniew Brzezinski, Adam Ulam, Bertram Wolfe, Robert Conquest, Raymond Aron, spre a-i numi doar pe cei mai faimoși) a devenit ținta atacurilor celor care susțineau că regimul sovietic nu era structural terorist și încercau să elimine ceea ce ei denunțau drept partizanat ideologic din studiile despre comunism.

 

Richard Pipes

Istoria bolșevismului era astfel rescrisă drept “istorie socială”, experiență “de masă”, “de jos”, iar analiza rolului ideologiei și al personalităților era minimalizată și chiar exclusă din asemenea abordări. În această carte, Pipes demonstrează că Holocaustul și totalitarismul bolșevic sunt nu numai comparabile, ci și legate prin natura obsesivă a întemeierii unei societăți (sau comunități) perfecte, indiferent de prețul plătit pentru atingerea acestui scop. În viziunea lui Pipes, misiunea istoricului este “să răspândească un mesaj moral arătând, pe baza unor exemple din istorie, cum idei rele (evil) conduc la consecințe rele. Întrucât alți istorici au scris suficient pe tema Holocaustului, am considerat de datoria mea să demonstrez acest adevăr utilizând exemplul comunismului”. (p. 53). Rezultatul acestui demers este convingerea că politica nu trebuie niciodată subordonată ideologiei: “chiar și atunci când o ideologie este moralmente sănătoasă, realizarea ei poate implica recursul la violență întrucât majoritatea societății s-ar putea să nu o susțină”. Cât privește dezbaterea “Holocaust-Gulag”, țin să citez poziția profesorului Pipes care reliefează unicitatea mecanismului exterminator al nazismului, natura tehnologic-diabolică a genocidului și componenta maniacal-rațională: “Rușii au omorât mai mulți oameni decât germanii, ei și-au omorât semenii ruși, însă au făcut-o fără precizia mecanică, fără calculul rațional al germanilor care au recoltat păr și plombe de aur umane. Nu am văzut vreodată o fotografie a unei atrocități sovietice. Deși li se interzisese să o facă, germanii au făcut nenumărate asemenea poze”. Este vorba, firește, de distincții ce țin de mecanismele experimentelor totalitare, nu însă de faptul că ambele au fost menite să dezumanizeze și să distrugă întregi categorii umane în numele unor morbide scopuri ideologice.

Pipes a scris lucrări cruciale pentru intrepretarea Rusiei și a rolului intelectualității (inteligentsiei) radicale în distrugerea promisiunii de liberalism din Rusia de după revoluția din 1905. Memoriile profesoului emerit de la Harvard abundă, de asemenea, în informații fascinante despre perioada când a lucrat ca director al biroului sovietic și est-european din cadrul Consiliului Securității Naționale (1980-1982) sub președintele Ronald Reagan. Richard Pipes a fost printre cei mai lucizi gânditori care au intuit natura intrinsec agresivă și expansionistă a sovietismului. Într-adevăr, în anii ’70, într-o serie de articole publicate în reviste neo-conservatoare, Pipes a criticat ceea ce el detecta drept abdicarea Vestului în fața imperiului sovietic. A fost printre fondatorii Comitetului asupra Pericolului Prezent (împreună cu Norman Podhoretz, Paul Nitze, Jeane Kirkpatrick și alți intelectuali convinși că numai o Americă întărită din punct de vedere militar și moral poate rezista și chiar învinge în competiția cu blocul sovietic). “Americanologii” sovietici gen Gheorghi Arbatov (consilierul diverșilor secretari generali de la Brejnev la Gorbaciov) îl considerau pe Pipes un “troglodit” și chiar “un om de Neanderthal”. În fapt, deopotrivă ca înalt funcționar guvernamental și autor al cărților publicate după aceea (între care Survival Is Not Enough – Supraviețuirea nu este suficientă), Pipes a dovedit că sovietismul se află în criză finală și că imaginea școlii revizioniste despre o Uniune Sovietică aptă de regenerare este naivă. Sovietismul, așa cum s-a întâmplat sub Gorbaciov, nu putea fi pur și simplu reformat. Era nevoie, spre a folosi un termen tot mai des întrebuințat, de o schimbare de regim (regime change). În această privință, poziția lui Pipes coincidea cu aceea a disidenților din URSS și Europa de Est (Pipes a fost un prieten apropiat al lui Leszek Kołakowski și un admirator constant al acțiunilor și ideilor lui Andrei Saharov).

Sinceritatea și curajul de a-și afirma opțiunile și convingerile fac din această carte un document indispensabil. Pipes a știut să găsească tonul adecvat pentru a-l influența pe Ronald Reagan în adoptarea poziției sale consecvent militante în lupta împotriva comunismului. Inspirat de Pipes, Reagan ajungea astfel la concluzia că sistemul sovietic încetase să mai genereze entuziasm, nefiind altceva decât o autocrație interesată în perpetuarea privilegiilor unei caste parazitare.

Cărțile scrise în anii ’80 și ’90 sunt contribuții monumentale la înțelegerea genezei și funcționării totalitarismului bolșevic ca parte a culturii politice ruse, dar și ca expresie a nihilismului anti-pluralist al socialismului radical. Îndemnat de Isaiah Berlin să scrie o istorie a revoluției ruse, Pipes s-a angajat în acest demers de o imensă ambiție. Nu pot intra aici în detalii legate de cele două cărți dedicate de Pipes revoluției din 1917 și destinului Rusiei sub regimul bolșevic. Mă voi limita doar să citez un pasaj care mi se pare simptomatic pentru perspectiva istorică propusă de el: “Revoluția rusă a fost evenimentul definitoriu al generației mele… Dacă bolșevicii nu ar fi luat puterea în 1917 în Rusia, lumea de după Primul Război Mondial s-ar fi reîntors, mai devreme sau mai târziu, la un fel de normalitate. Ar fi fost improbabil ca naziștii să ia puterea în Germania dacă Hitler nu ar fi folosit prototipul comunist deopotrivă ca sursă de inspirație și ca pe o sperietoare menită să îngrozească poporul german și să-l facă să-i acorde putere nelimitată.” Evident că nazismul avea și alte surse și cauze decât cele menționate lapidar de Pipes, însă este greu să negăm faptul că revoluția bolșevică a declanșat (ori, poate mai exact spus, a radicalizat) un proces de disoluție a modernității pluralist-burgheze care a făcut posibilă ascensiunea fascismului. Accentuez acest lucru pentru a evita relativizări de tip Ernst Nolte, care ajung să ignore originile nazismului în mișcările și ideologiile extremiste anti-burgheze, anti-semite și anti-marxiste ale sfârșitului secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea (a se vedea cartea Brigittei Hamann, Viena lui Hitler).

Istoria comunismului rus și mondial nu poate fi deci scrisă fără efortul de a înțelege ideile și valorile în care au crezut diverșii militanți. Notează Pipes: “În felul meu de a scrie istorie, interesul central a fost întotdeauna să determin mentalitățile principalilor actori și felul cum acestea le-au influențat comportamentul”. Opus oricărei teleologii de sorginte hegeliană, Pipes, alături de Isaiah Berlin, a demonstrat că nu există inevitabilități istorice și că viitorul este întodeauna rezultatul unor acțiuni întemeiate pe pasiuni și emoții născute din drame umane. Pentru el, studiul istoriei nu poate fi separat de atitudinea critică în raport cu acte menite să degradeze condiția umană. El citează astfel aprobativ ideea lui Aristotel din Etica nicomahică, pentru care numai naivii (sau idioții) nu se raportează cu mânie la lucrurile în raport cu care trebuie să fim mânioși. The Russian Revolution se deschide cu o dedicație scrisă cu litere chirilice: жертвам (Victimelor).

Articol transmis la postul de radio Europa Libera si pubicat pe site-ul:

http://www.europalibera.org/content/blog/26529097.html

Textul poate fi ascultat aici:

http://www.europalibera.org/audio/26529172.html

Update: Direct legat de abordarea totalitarismului ca sistem ilegitim si criminal, trebuie sa mentionez aici sentintele din procesul a doi lideri ai Khmerilor Rosii. Despre experimentul genocidar din Cambodia (Kampuchea) scrie Richard Pipes in a sa carte “Communis: A History”. Khmerii Rosii au simbolizat și șigaliovismul vremurilor noastre, despotismul extremist intemeiat pe o pasiune liberticida dusa la paroxism. Ideologia a fost motorul actiunilor lor criminale, deci au fost gangsteri inarmati cu o obsesie transformatoare. Nuon Chea and Khieu Samphan au fost condamnati la inchisoare pe viata pentru crime impotriva umanitatii. Visul lor de purficare absoluta a societatii a insemnat uciderea in masa a cel putin un milion si jumatate de oameni tratati ca “dusmani ai poporului”.

Recomand extraordinarul, zguduitorul fim despre ideologul en titre al acelui monstruos regim, Nuon Chea. L-am prezentat studentilor mei anul trecut, in prezenta regizorului, personaj central in film, cel care a reusit sa obtina unicul interviu adancit al sinistrului personaj, direct inspirat de radicalismul utopic al maoismului. Intre cei care au cantat osanale Khmerilor Rosii (si nu stiu sa se fi cait public) a fost filosoful marxist francez Alain Badiou, unul din idolii neo-stangistilor de azi. Badiou este printre cei mai vocali sustinatori ai necesitatii de a retesta “ipoteza comunista”. Cum ar suna un apel la retestarea “ipotezei naziste”? Personal, consider ca e vorba de obscenitate.

Marius Stan a scris admirabil, pe “Contributors”, despre trecerea in lumea dreptilor a unui spirit nobil, un mare intelectual umanist, Simon Leys, cel care, atunci cand inteligenstia de pe Rive Gauche facea matanii maoismului, a demascat barbaria absoluta a ceea ce s-a numit “Marea Revolutie Culturala Proletara”:

http://www.contributors.ro/global-europa/un-drept-in-secolul-marii-minciuni-in-memoriam-simon-leys-1935-2014/

http://enemiesofthepeoplemovie.com/

http://www.bbc.com/news/world-asia-28654147

http://www.amazon.com/Communism-History-Modern-Library-Chronicles/dp/0812968646

Reflectii despre fuziune si asumarea valorilor. Un articol de Ioan Stanomir

Fuziunea prin comasare dintre PNL şi PDL indică intrarea într-o nouă etapă de agregare a peisajului politic de la noi. Ceea ce s-a numit, obsesiv, unificarea dreptei este pe cale să se realizeze, fie şi parţial. În decursul a câţiva ani, un nou partid se va naşte, desvârşind contopirea anunţată acum.

Dincolo de nivelul festivismului şi al emoţiilor demagogice, dincolo de concordia ( aparentă) ce pare să domine acum, procesul de unificare al dreptei înseamnă şi reflecţia în marginea unui set de valori şi asumarea, lipsită de ambiguitate, a unei viziuni pe termen mediu şi lung. În măsura în care va rămâne un episod ivit din nevoia de a parafa un acord trecător de susţinere al unui candidat la prezidenţiale, fuziunea dintre cele două partide nu va avea, niciodată, potenţialul de a aduce o schimbare de paradigmă. Ea va fi, cel mult, o mişcare tactică ce satisface orgoliile unor politicieni.

Iar această asumare a valorilor înseamnă, în primul rând, asumarea, comună şi explicită, a lecţiilor dramatice oferite de vara lui 2012. Experienţa traumatică a puciului constituţional se cere privită ca atare- nu poate exista, în acest punct, nici o ambiguitate. Asaltul împotriva statului de drept,lichidarea brutală a Institutului Cultural Român, tentativa de a elimina un întreg sistem de garanţii juridice, toate acestea nu sunt himere, nu sunt elemente de propagandă,ci fapte documentabile, parte a unui şir de evenimente a cărui morală este limpede şi memorabilă. Fuziunea dintre cele două partide nu se poate construi pe amnezie şi complicitate.

De aceea, atitudinea în raport cu procedurile şi valorile domniei legii este testul esenţial de trecut pentru această nouă construcţie instituţională. Menţinerea libertaţii de acţiune a justiţiei independente, consolidarea ANI, reformarea CNA nu sunt obiective negociabile, ci coloana vertebrală a unui proiect de ţară.Alternativa la PSD implică, de la bun început, solidaritatea cu această direcţie de asanare publică. Patriotismul autentic, evocat de vicepreşedintele Statelor Unite, are ca pilon încrederea în egalitatea legii şi în centralitatea statului de drept.

Victoria lui Victor Ponta la alegerile prezidenţiale poate fi o schimbare de curs, capabilă să readucă România în era de plumb şi de complicităţi a guvernării Năstase. Semnificaţia convorbirilor la cel mai înalt nivel, duse între Adrian Duicu şi amicii săi din varii structuri de stat, este clară- în România dominată de PSD nu mai este loc pentru standarde şi proceduri transparente, ci doar pentru bunul plac al puterii celor care nu dau socoteală nimănui, niciodată. Oligarhia PSD are în Victor Ponta un emisar redutabil. Alegerile pentru magistratura supremă sunt ultimul pas.

Credibilitatea unităţii dreptei depinde de capacitatea de a aşeza principii vizionare la temelia noului edificiu. În locul festivismului, să preferăm luciditatea şi scepticismul. Rolul criticii, al vocilor neangajate , este acela de a urmări şi cenzura, reafirmând valoarea memoriei şi a opţiunilor ferme. Libertatea nu se apără cu congrese şi declaraţii optimiste. Este nevoie de un curaj al ideilor şi de o migală pragmatică a acţiunii politice, este nevoie de luciditatea de a confrunta viitorul şi de a imagina un proiect naţional. Aceasta poate fi, în cele din urmă, singura alternativa autentică la voracitatea PSD.

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/unificarea-dreptei-dincolo-de-festivism/

Post-Obama: Neoconservatorismul nu a murit

In “New York Times”, Jacob Heilbrun, editorul revistei “National Interest” si autorul unei carti nu tocmai favorabila celor numiti “neoconi”, scrie despre posibila revenire, in cazul ca Hillary Clinton va ajunge la Casa Alba, a unora dintre acesti ganditori in centrul vietii politice americane, indeosebi in domeniul politicii externe. Este vorba in primul rand de Robert Kagan, autorul faimoasei formule care a facut valva la vremea cand a fost lansata: “Europenii sunt de pe Venus, americanii de pe Marte”. Recent, in influentul saptamanal “The New Republic”, Kagan a scris un eseu menit sa traseze liniile de forta ale politicii externe americane in deceniile urmatoare. Este vorba de angajament statornic pentru proiectele democratice, de rezistenta la ofensivele autoritariste, de sustinere a pluralismului, a valorilor societatii deschise in plan economic, politic, civilizational. Deci opusul izolationismului si ale defetismului.

Fundamental, neoconservatorismul propune o viziune anti-declinista, se opune asadar corului celor care anunta finalul puterii americane. Pe scurt, argumentul lui Kagan, consonant, sa spunem, cu ceea ce spunea intr-un recent interviu pe Hotnews, ganditorul francez Pascal Bruckner, este ca supraputerile nu ies la pensie. Dar este nevoie de vointa, de viziune, de imaginatie politica si inteligenta morala:

“If a breakdown in the world order that America made is occurring, it is not because America’s power is declining—America’s wealth, power, and potential influence remain adequate to meet the present challenges. It is not because the world has become more complex and intractable—the world has always been complex and intractable. And it is not simply war-weariness. Strangely enough, it is an intellectual problem, a question of identity and purpose.”

Robert Kagan (casatorit cu Victoria Neuland) este senior fellow la Brookings Institution, o fortareata a liberalismului. Presedintele acestui puternic think tank, Strobe Talbott, descris ca posibil secretar de stat intr-o administratie Hillary Clinton, a aplaudat textul lui Kagan drept magistral, ceea ce, scrie Heilbrun, echivaleaza cu un botez public venit din partea establishmentului Partidului Democrat (in zona politicii externe). Sigur, exista inca neoconservatori care nu sunt dispusi sa treaca in tabara lui Hillary Clinton, chiar daca, la republicani, se profileaza posibilitatea unei candidaturi de genul Rand Paul. Intre acestia, William Kristol, editorul saptamanalului “The Weekly Standard”. La fel, intre democrati, o Samantha Powers priveste cu suspiciune aceasta alianta cu curs de formare cu personaje pe care le considera responsabile pentru razboiul din Irak. Este de mentionat ca Heilbrun il aminteste in articol ca unul dintre “neoconi” pe Michael McFaul, fost ambasador la Moscova, profesor de stiinte politice la Stanford si senior fellow la Hoover Institution. Pe o lista scurta, sa zicem de cinci persoane, care cunosc in profunzime regimul Putin, McFaul ar figura negresit. Concluzie: neoconservatorismul ca viziune in politica externa nascuta din traditia liberalismului anti-totalitar, nu a murit.

Despre neoconservatorism am discutat pe larg, la Bucuresti, cu prietenul meu Mihail Neamtu:

http://www.youtube.com/watch?v=NKMUJwmosW4

http://www.nytimes.com/2014/07/06/opinion/sunday/are-neocons-getting-ready-to-ally-with-hillary-clinton.html?_r=0

http://www.newrepublic.com/article/117859/allure-normalcy-what-america-still-owes-world

http://www.contributors.ro/cultura/interviu-cu-pascal-bruckner-putin-ne-priveste-ca-pe-niste-degenerati-2/

 

Regimul Putin: Imperialism, brigandaj si memorie falsificata

Niciodata nu este prea tarziu pentru realism, luciditate si fermitate principiala. Niciodata nu este prea tarziu pentru reactii categorice de respingere a brigandajului in relatiile internationale. Niciodata nu este prea tarziu pentru ca lumea civilizata sa sanctioneze fara echivoc actiunile pirateresti. In “New York Times”, profesorul Michael McFaul de la Hoover Institution, Universitatea Stanford, pana acum cateva saptamani ambasadorul Statelor Unite la Moscova, examineaza natura experimentului dictatorial putinist. Textul este important pentru ca lumineaza combinatia de fantasme si iluzii care au guvernat atitudinile occidentale in raport cu un regim ostil visceral democratiei liberale si valorilor pluraliste. Reluind imaginea refolutiilor, acele sinteze de reforme si revolutii despre care vorbea istoricul britanic Timothy Garton Ash, as spune ca a sosit momentul ca NATO si UE, Occidentul in genere, sa renunte la fantasluzii.

Michael McFaul schiteaza acum echivalentul a ceea ce-a insemnat “Lunga Telegrama” a lui George Kennan in anii de dupa al II-lea razboi mondial, acel document fondator al unei politici care refuza capitularea in fata unui imperialism ideologic cinic, impertinent si arogant. Este acum limpede ca a sosit momentul unei noi politici de containment, de ingradire si indiguire a pornirilor expansioniste ale Kremlinului. Noului Razboi Rece declansat de Rusia lui Putin trebuie sa i se raspunda printr-o noua politica a rezistentei democratice globale. Una din cladirile de la Bruxelles ale Parlamentului European poarta numele sociaistului belgian Paul-Henri Spaak. Acesta, alaturi de crestin-democratii Maurice Schumann, Konrad Adenauer si Alcide de Gasperi, a inteles pericolul expansionist sovietic. Ar fi poate bine sa recitim ce spuneau acesti oameni de stat in anii in care confruntarea cu expansiunea Kremlinului lui Stalin atingea cote de maxima intensitate. In 1961, acest Cold Warrior primea Medalia Libertatii din partea presedintelui John F. Kennedy.

Profesorul McFaul cunoaste in chip remarcabil subteranele puterii moscovite si motivatiile ideologice ale putinismului. El deconspira rolul manipulativ al fantasmelor anti-americane plasmuite si diseminate de propaganda putinista.Aici nu este vorba doar de tehnici de constructie a unei stari de panica si indignare, atat de necesara la ceasul unor aventuri militare gen invazia din Crimeea, ci si de un set de mituri care n-0au disparut din arsenalulul doctrinar al Kremlinului. Tot asa cum, la Conferinta de infiintare a Cominformului din toamna anului 1947, Stalin, prin intermediul lui Jdanov, impunea un maniheism agresiv prin teoria celor doua “lagare” (cel al “pacii si progresului”, in frunte cu URSS, si cel al “razboiului si reactiunii” condus, fireste, de Statele Unite), Vladimir Putin imparte lumea in tabere ireconciliabil opuse, calca in picioare cu superbie dreptul international, actioneaza in functie de o serie de precepte ideologice obsesive. Originea acestora nu este greu de detectat.

Scrie Michael McFaul: “Asemeni secolului trecut, lupta ideologica dintre autocratie si democratie a revenit in Europa. Intrucat institutiile democratice nu au prins niciodata pe deplin radacini in Rusia, aceasta batalie nu a disparut integral vreodata. Astazi insa, societatile democratice trebuie sa recunoasca domnia lui Putin drept ceea ce este–autocratie–si sa imbratiseze lupta intelectuala si normativa impotriva acestui sistem cu aceiasi vigoare dovedita in luptele anterioare din Europa impotriva guvernelor antidemocratice”. Sustinerea opozitiei ruse este o prioritate la acest ceas de maxima gravitate. La fel, Putin trebuie sa inteleaga ca nu poate actiona cu impunitate imptriva altor foste republici din ceea ce a fost Uniunea Sovietica, inclusiv Moldova.

As adauga ca putinismul se bazeaza pe ideologia national-bolsevismului si a imperialismului eurasiatic, ambele cu puternice afinitati in directia fascismului. Faptul ca Putin se proclama “conservator” si se refera la viziunea lui Aleksandr Soljenitin despre viitorul Rusiei nu schimba datele. “Conservatorismul” sau este unul neo-stalinist, nicidecum unul democratic, iar anexarea numelui lui Soljenitin intr-un proiect politic cu certa ereditate kaghebista este o impostura. Pentru Soljentin drepturile omului erau esentiale. Pentru Putin, admiratorul lui Felix Dzerjinski si al lui Iuri Andropov, ele sunt un moft burghez. Prin actiunile sale, direct inspirate de traditia autocratica rusa si de aceea expansionista stalinista, ea insasi nascuta din mitul marxist-leninist al revolutiei mondiale, Vladimir Putin este deopotriva urmasul tarismului si al bolsevismului.

Am anticipat aceasta dinamica in cartea mea “The Devil in History”, tradusa in romaneste in 2013 la Humanitas de catre Marius Stan. Iata un fragment din textul american in care vorbesc despre salvationismul post-comunist si despre conexiunea dintre asumarea trecutului totaslitar si consolidarea valorilor liberale. In abesenta interiorizarii acestor valori, este naiv sa asteptam comportamente democratice din partea liderilor de la Kremlin, oricine ar fi acestia: “It also explains the power of Putin’s neo-authoritarian politics of “managed democracy” in a memory regime of institutionalized amnesia and historical falsification. As for Putin himself, he has abandoned the Yeltsin era’s adamant anti-Leninism and has become, especially since 2006, the proponent of an increasingly aggressive version of neo-Stalinist and neo-i mperialist restoration. The high school history textbook (dealing with the period 1945 to 1991) commissioned by the Kremlin and published in 2008 symbolizes the return to some of the most egregious Stalinist falsifications and a radical break with the legacies of glasnost. Putinism is an ideological conglomerate bringing together Great Russian nationalism, imperial authoritarianism, and a drive to restore the lost grandeur of the Stalin era. The narrative about the past offered by the Putin administration is the quintessential formula of ‘reconciliation without truth.’ In other words, we are dealing with an apocryphal reconciliation.”

http://www.rulit.net/books/the-devil-in-history-communism-fascism-and-some-lessons-of-the-twentieth-century-read-298694-75.html

Articolul lui Michael McFaul poate fi citit aici:

http://www.nytimes.com/2014/03/24/opinion/confronting-putins-russia.html?_r=0

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/regimul-putin-imperialism-brigandaj-si-memorie-falsificata/

Demonismul totalitar şi spectrele istoriei secolului XX

In revista “22”, Angelo Mitchievici, conferentiar la Universitatea “Ovidiu” din Constanta, critic literar, critic de film, prozator si istoric al ideilor, a publicat o recenzie subtila, erudita si patrunzatoare la cartea mea “Diavolul in istorie”. Ii multumesc  cordial si o reiau mai jos. Angelo Mitchievici este unul dintre cei mai informati si nuantati interpreti ai fenomenului comunist, inclusiv a puterii de seductie a utopiei marxist-leniniste asupra intelectualilor din veacul XX. Tot in “22”, o substantiala, incitanta  recenzie semnata de istoricul Codrut Constantinescu. Ii exprim deplina mea gratitudine. Dl Constantinescu a scris superb despre cartea mea “Lumea secreta a nomenclaturii”, am reluat aici cronica sa. Nu pot decat sa sper ca dezbaterea in jurul “Diavolului in istorie”, admirabil tradusa de politologul Marius Stan, va continua. Criticul Dan C. Mihailescu a vorbit calduros despre ea la emisiunea “Omul care aduce cartea”. (VT)

“Vladimir Tismăneanu evită capcana de a lega strict prezenţa diavolului în istorie de existenţa singulară a unor lideri genocidari, analizând sistemul şi circumstanţele care fac posibilă ascensiunea lor politică şi susţinerea de care beneficiază atât la nivelul maselor, cât şi al elitelor.

Într-o anatomie a demistificării totalitare, nume precum cel al lui Vladimir Tis­mă­neanu nu pot fi ignorate, iar filosoful po­litic a făcut, la propriu, istorie în calitate de preşedinte al Comisiei Prezidenţiale pentru Ana­liza Dictaturii Comuniste din România şi coor­do­na­tor al echipei care a în­toc­mit Raportul pe baza căruia preşedintele Traian Bă­sescu a condamnat ofi­cial, pe 18 decembrie 2006, în par­lament, regimul co­munist din România ca ile­gitim şi criminal.

Vladimir Tismăneanu este o figură em­ble­matică a gândirii antitotalitare, filosof po­litic de excepţie, unul dintre marii in­te­lectuali critici ai Europei, alături de Les­zek Kołakowski, Ágnes Heller, Milovan Djilas, Czesław Miłosz, Raymond Aron, Fran­çois Furet, Alain Besançon, Adam Michnik, Danilo Kis, Alain Finkielkraut, Miklós Haraszti, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, la care fără doar şi poate pot fi adă­ugaţi Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici sau Andrei Pleşu. Crescut într-o familie devotată utopiei revoluţionare, Vla­dimir Tismăneanu îşi afirmă însă „di­si­denţa“ printr-o vocaţie a examenului cri­tic şi a valorilor liberale, un traseu urmat, mutatis mutandis, de excepţionali gân­ditori de stânga, precum Leszek Ko­ła­kowski, porniţi pe drumul revizionismului marxist în ideea că sistemul comunist este reformabil, că poate dobândi „o faţă uma­nă“, pentru a ajunge ulterior la o netă po­ziţie antitotalitară.

Cea mai recentă carte a sa, Dia­volul în istorie. Despre co­mu­nism, nazism şi lecţiile se­co­lului XX (Humanitas, Bucureşti, 2013, 348 p.), relevă prin in­ter­mediul mizelor intelectuale o agendă in­ternaţională ambiţioasă, pe care recent o configura şi Timothy Snyder în Tărâmul morţii. Europa între Hitler şi Stalin, şi anume, rediscutarea, nu doar dintr-o pers­pectivă comparatistică, a proiectului ge­nocidar al celor două totalitarisme, cel na­zist şi cel comunist, dar şi introducerea în jurisprudenţa şi conştiinţa europeană a ace­loraşi calificări şi tratamente pentru comunism ca regim genocidar (altfel spus, exterminist), ca şi pentru regimul nazist. Cartea de faţă se află la capătul unui lung parcurs intelectual şi civic, care porneşte de la prosopografia ideologică a prin­ci­pa­lilor actori politici ai comunismului ro­mânesc din Arheologia terorii, urmată, pe filiera biografiilor totalitare profesate de eminentul sovietolog Robert C. Tucker, de câteva studii de caz remarcabile, Gheor­ghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu, în Fantoma lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi Leonte Răutu în Perfectul acrobat. Le­onte Răutu, măştile răului (împreună cu Cristian Vasile), la care se adaugă au­to­biografia unui insider deziluzionat, Lu­mea secretă a nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, portrete, până la o serie de sin­teze, dintre care exemplară şi unică la noi rămâne Stalinism pentru eternitate: o is­torie politică a comunismului românesc, carte care oferă o viziune de ansamblu asu­pra comunismului în România. Există şi o serie de alte volume de sinteză, precum Fantasmele salvării: na­ţio­nalism, democraţie şi mit în Europa postcomunistă, Despre comunism – des­ti­nul unei religii politice, Despre 1989. Naufragiul uto­piei, pentru a enumera doar câteva titluri, care pre­gătesc apariţia acestui vo­­lum remarcabil, care în­globează un proces în­de­lungat de documentare şi reflecţie prodigioasă.

Trebuie spus de la început că diavolul evocat, şi nu invocat de Vladimir Tis­mă­neanu este un ideolog, aşa cum mai ve­chiul diavol medieval era teolog, mai pre­cis, el apare la confiniile cu sistemele to­talitare, cu ideologiile extremei stângi şi ex­tremei drepte, este un diavol care se remarcă prin capacitatea sa de a organiza în spirit utopic societăţile moderne. Vla­dimir Tismăneanu reţinea de la Leszek Ko­łakowski această problematică a încarnării demonului într-un secol atât de agitat şi constata cu surprindere că pentru filosoful polonez diavolul nu era o metaforă. Într-adevăr, cum poate fi o metaforă Ho­lo­caustul şi Gulagul, expresia numaidecât vi­zibilă a demoniei acestui secol. Însă de­monstraţia pe care o pune în scenă Vla­dimir Tismăneanu este una cu mult mai ambiţioasă, aceea de a deconstrui re­sor­turile răului totalitar intrând în chiar mie­zul său ideologic, în inima întunericului, iar acest fapt angajează trei direcţii, una comparatistă, prin care celor două to­ta­litarisme li se releva fondul comun, dar şi diferenţa specifică, una imagologică, de cercetare a bagajului imaginar la confiniile cu utopia pe care cele două totalitarisme îl vehiculează, şi o a treia care ţine de ur­mărirea unei dinamici care le este proprie, felul în care ele se constituie, de fapt, ca variante ale unei modernităţi avortate, mu­tante.

Demersul comparatistic sugerat în titlu vi­zează altceva decât faptul statistic, analiza cantitativă, cum remarcă îndreptăţit po­lemic Vladimir Tismăneanu, adică o con­tabilitate a cadavrelor, de o parte şi de alta, cum o face în cazul regimurilor co­muniste Stéphane Curtois, editorul Cărţii negre a comunismului, carte care altfel a jucat un rol important în stabilirea pro­por­ţiilor hecatombei umane generate de co­munism ca sistem politic. Vladimir Tis­măneanu îşi propune să demonstreze faptul că acest caracter criminal al re­gi­murilor comuniste forjate după chipul şi asemănarea celui bolşevic se regăseşte în gena sa ideologică, iar autorul realizează prin comparaţie cu nazismul ca sistem ge­nocidar un genom al corpului totalitar, urmărit în mutaţiile sale succesive de la stalinizarea accelerată în anii ’30 în Rusia sovietică, culminând cu ejovscina, apexul Marii Terori şi procesele spectacol de la Moscova, la destalinizarea treptată, tre­când prin glasnost şi perestroika, către co­lapsul general care-şi găseşte expresia în reinventarea societăţii civile, a unui spaţiu public spiritual decomunizat şi deziluzionat şi, în cele din urmă, în „revoluţiile de catifea“ din 1989 (cu excepţia românească) şi prăbuşirea Uni­unii Sovietice, în 1991.

Dincolo de configurarea unei mor­fologii politico-ideologice a celor două sisteme totalitare pe baza unei analize minuţioase care relevă erudiţia spec­ta^­cu­loasă a profesorului de ştiinţe politice, avem în Diavolul în istorie aproape un ma­nual al genului proxim şi diferenţei specifice a acestor gemini totalitari, co­munism şi nazism. Pornind de la ceea ce Vladimir Tismăneanu apreciază ca afi­ni­tăţi tactice între marxism şi nazism, avem un tablou aproape mendelevian al afi­nităţilor între comunism şi nazism, am­bele sunt ideologii revoluţionare, mile­narisme reconvertite teoretic, decretând rolul conducător al unei comunităţi sa­cerdotale de aleşi care alcătuiesc o par­tocraţie, întemeindu-şi religia politică pe practica unei disoluţii programate a va­lorilor burgheze şi a democraţiei liberale, cultivând ceea ce Mikhail Epstein numeşte mitocraţie, aliaj între mitologie, ideologie şi ştiinţă şi dezvoltând un cult al liderului carismatic, mesianic. Însă Vladimir Tis­mă­neanu evită capcana de a lega strict pre­zenţa diavolului în istorie de existenţa singulară a unor lideri genocidari, ana­lizând sistemul şi circumstanţele care fac posibilă ascensiunea lor politică şi sus­ţi­nerea de care beneficiază atât la nivelul ma­selor, cât şi al elitelor. Desigur, cartea îşi găseşte locul într-un context prestigios al unor demersuri similare, precum cele ale lui Ian Kershaw şi Moshe Lewin, Stalinism and Nazism: Dictatorships in Com­pa­ri­son, François Furet şi Ernst Nolte, Fas­cism and Communism, Henry Rousso şi Richard Joseph Golsan, Stalinism and Nazism: History and Memory Compared, sau Michael Geyer şi Sheila Fitzpatrick, Beyond Totalitarianism: Stalinism and Nazism Compared, pentru a numi doar câteva contribuţii esenţiale în domeniu.

Un element de noutate şi în felul în care este tratată tema se referă la cele două sisteme totalitare ca deraieri de la mo­dernitate (Vladimir Tismăneanu) sau mo­dernităţi avortate, în cazul comunismului ca mutaţie malefică a unui legat iluminist. Mi se pare extrem de importantă aducerea în discuţie a caracterului mutagen al co­munismului, care-şi află originea în ca­racterul utopic al filosofiei marxiste trans­formată cu succes, la începutul secolului XX, în praxis revoluţionar de către Lenin şi acoliţii săi, aşa cum Hitler îşi întemeia viziunea despre lume pe concluziile „şti­inţifice“ ale teoreticienilor purităţii şi su­periorităţii rasei ariene. Această mo­der­nitate de orizont utopic a fost adesea adu­să în discuţie în favoarea regimurilor to­talitare, pentru că a permis o dezvoltare economică în salt, cu incomensurabile sa­crificii umane în societăţi de tip neo­scla­vagist cu mână de lucru ieftină recrutată din rândul duşmanilor de clasă, a „in­fe­riorilor“ rasiali, a coloniilor penitenciare, a cetăţenilor subjugaţi, tinzând să elimine un decalaj substanţial faţă de ţările dez­vol­tate din nord-vestul Europei. În centrul mo­dernităţii comuniste stă un mit al pro­gresului cu corelatul utopiilor scientiste, însă această modernitate posedă şi o puternică dimensiune regresivă, o an­ti­modernitate ca premodernitate sau neo­tradiţionalism, pe care-l invocă utilizarea mitologiei nordice sau ideologia neoro­mantică a lui Blut-und-Boden în cazul na­zismului şi modelul vechilor solidarităţi medievale, prin resuscitarea unui na­ţio­nalism în forma sa extremă, primitivă, antisemită şi xenofobă (ceea ce Vladimir Tismăneanu numeşte comunismul di­nas­tic pentru cazul românesc, exemplu sui-generis de „baroc stalino-fascist“). Însăşi gregaritatea propusă de cele două ideo­logii, care afirmă primatul colectivităţii asupra individului, a masei nivelate şi agre­sive asupra elitei izolate, configurează un neotribalism cu riturile lui sângeroase, sacrificiale: procese spectacol, şedinţe de demascare a duşmanului de clasă sau de rasă, interminabile parade animate de un demon al violenţei etc.

Dragul meu turnător al lui Gabriel Liiceanu şi Diavolul în istorie al lui Vladimir Tis­mă­neanu vizează actualitatea post­comunistă, şi nu trecutul unei iluzii (François Furet), sunt cărţi care redeschid la nivelul celei mai elevate reflecţii problema răului în istorie, ca lec­ţie de filosofie politică şi educaţie civică pentru o societate care nu a ieşit pe deplin din sfera tentaţiilor totalitare. Ambele ar putea candida foarte bine la titlul de Carte a Anului 2013.”

// VLADIMIR TISMĂNEANU

// Diavolul în istorie.     Comunism, fascism şi câteva lecţii     ale secolului XX

// Humanitas, 2013

http://www.revista22.ro/demonismul-totalitar-si-spectrele-istoriei-secolului-xx-o-pedagogie-suigeneris-36169.html

http://www.revista22.ro/fenomenele-totalitare-ale-unui-secol-devastat-36171.html

https://tismaneanu.wordpress.com/2013/04/03/balta-rosie-a-nomenclaturii-o-cronica-de-codrut-constantinescu/

A Passion for Truth: In Memoriam Jean Bethke Elshtain (1941-2013)

The first thing to be said about Jean Bethke Elshtain is that she embodied paradigmatically the idea of a public intellectual, an engaged spectator, to use Raymond Aron’s famous formulation. For her, the concept of liberty as articulated by the dissidents of Eastern Europe (Sakharov, Havel, but also John Paul II) symbolized an indispensable anchor, a source of hope in our turbulent and dismaying world. Both in her writings (21 books and hundreds of articles) and public interventions, Jean was direct, honest, unabashedly dedicated to defending truth against opportunistic lies and cowardly conformity. She identified herself as a Christian thinker and, at the University of Chicago, held appointments both in political science and in the Divinity School.

I first met her in the spring of 2006, at a dinner organized by our common friend, Martin Palous, former Charter 77 spokesman, philosopher and at that moment the Czech Republic’s ambassador to Washington. My wife, Mary, and I spent hours in one of the most enriching intellectual conversations of our lives. A few days later, I was approached by Robert Boyers, the editor of “Salmagundi,” who invited me to a conference on Jihad, violence, and terrorism. He told me that it was Jean Bethke Elshtain who had recommended me. The proceedings came out as a special issue of the journal.

 

The “Boston Globe” reported on the conference and described my intervention as the most adamant in support of the war. In fact, I was simply voicing there the ideas held by Joan Bethke Elshtain, Vaclav Havel, Andre Glucksmann and many others who saw the value of a just war against a despicable criminal despotism. It was a difficult task taking into account that Christopher Hitchens, who was also listed as a participant, had to cancel his presence at the very last minute. So, there I was, the East European, debating such hyper-controversial issues with famous critics of the war, including Benjamin Barber, Martha Nussbaum, and Peter Singer. “Public intellectuals, much of the time at least, should be party poopers,” Jean Bethke Elshtain declared in 2001. On that occasion, I definitely was one.

For Jean, values and principles mattered, truth was not a malleable, fluid, relative entity, and the dignity of the individual needed to be defended against any attempts to diminish it. A professor of moral and political philosophy at the University of Chicago, Jean delivered major lectures on various campuses, authored influential books on burning political and ethical issues, including the acclaimed “Democracy on Trial.” She was not afraid to defend her views, to offer logical, historical, and ethical arguments for the need to engage in the Iraq war.

A lifelong student of Augustine (a passion she shared with Hannah Arendt), Jean knew that refusal to act against evil inevitably leads to acquiescence and complicity with it:

The fight against German fascism and Japanese militarism put us in the world to stay. With our great power comes an even greater responsibility. One of our ongoing responsibilities is to respond to the cries of the aggrieved. Victims of genocide, for example, have a reasonable expectation that powerful nations devoted to human rights will attempt to stay the hand of the murderers.

For her, September 11 was a not a “bad accident,” but a fundamental change in world affairs. It marked a mutation not only in political strategies, but also in the American way of dealing with the horrors of war:

I come from a small people, Volga Germans, who would have been murdered or exiled had they remained in Russia rather than making the wrenching journey to America. … An image that crowds out many others in my mind is that of tens of thousands fleeing New York City by foot. As I watched and wept, I recalled something I had said many times in my classes on war: “Americans don’t have living memories of what it means to flee a city in flames. Americans have not been horrified by refugees fleeing burning cities.” No more. Now we know.

At the end of his life, the great sociologist Daniel Bell confessed that he was most worried by the loss of historical sense among America’s youth. His was also Jean Bethke Elshtain’s concern. For her, like for Hannah Arendt, Albert Camus, Isaiah Berlin, Leszek Kolakowski, Judith Shklar, and Paul Ricoeur, truth and memory are inseparable. In the preface of her book, “Sovereignty: God, State, and Self,” she wrote:

One of my persistent worries about our own time is that we may be squandering a good bit of rich heritage through processes of organized “forgetting,” a climate of opinion that encourages presentism rather than a historical perspective that reminds us that we are always boats moving against the current, “borne back ceaselessly into the past,” in F. Scott Fitzgerald’s memorable words from The Great Gatsby. This historic recognition should not occasion resentment or dour heaviness; rather, it should instill gratitude. As this book drew to a close, I realized that it was no culminating magnum opus — few books are — but, rather, a contribution to the shared memory of our time and place. And that is enough.

In her endless quest for truth, Jean Bethke Elshtain illustrated in a most inspiring way that quality described by Thomas Mann as the nobility of spirit.

 

Articol publicat in revista electronica FrontPage.mag:

http://frontpagemag.com/2013/vladimir-tismaneanu/a-passion-for-truth-in-memoriam-jean-bethke-elshtain-1941-2013/

Recomandare de lectura: Virgil Nemoianu si statornicia valorilor

Virgil Nemoianu, profesor la Catholic University of America din Washington, DC,  este un clasic in disciplina pe care o numim istoria ideilor. Este, in egala masura, un filosof al culturii si religiei, un spirit enciclopedic, un umanist aflat mereu intr-o stare de veghe, un aparator al Ratiunii impotriva variilor atavisme si colectivisme. Adaug ca este un erudit cum foarte putini mi-a fost dat sa intalnesc in viata si un spirit comprehensiv in ce priveste filosofia politica. De-a lungul ultimelor trei decenii, am avut sansa sa discut cu profesorul Nemoianu nu doar marile directii din gandirea conservatoare, dar si contributiile unor ganditori precum Leszek Kolakowski si Irving Howe.  La admirabila initiativa a criticului clujean Luigi Bambulea, de care ma leaga amintirea minunatei reviste “Verso”, editura Spandugino din Bucuresti a publicat primul volum din seria de autor Virgil Nemoianu.

Luigi Bambulea este coordonatorul acestui proiect exemplar deopotriva ca substanta si ca infatisare, un demers care va ramane, nu ma indoiesc, in istoria faptelor intelectuale exceptionale ale acestor vremuri. O cultura care se respcta are nevoie de asemenea constructii temeince. Ceea ce da operei lui Virgil Nemoianu durabilitate este tocmai consecventa principiilor analitice combinata cu un suflu al modernitatii asumate. Altfel spus, o antipatie pentru mode si o mare deschidere spre modernitate. Scrierile sale sunt inradacinate in labirintice lecturi pe care numai un spirit indragosit de geometria ideilor le poate organiza cu atata eleganta.

 

 

Sunt incluse aici cartile pe care generatia mea si nu numai ea le-a citit cu imens nesat si indubitabil folos–“Structuralismul” si “Calmul valorilor”. Prima reprezinta o dovada ca a existat in Romania o perioada de relativa liberalizare, macar in plan cultural, cand barosul dogmatismului de tip jdanovist a fost inlocuit cu ceea ce-am putea numi catusele de catifea (o adaptare a sintagmei lui Miklos Haraszti despre “inchisoarea de catifea”). Intelectuali precum Matei Calinescu, Virgil Nemoianu, Toma Pavel, Mihai Zamfir, Mircea Martin, Gelu Ionescu, N. Manolescu, Eugen Simion au fost cei care au testat in chip temerar toleranta si intoleranta sistemului in acea epoca. Stim ce s-a petrecut dupa 1971 si care au fost consecintele noului inghet pentru cultura romaneasca. A existat, cum mi-a spus-o profesorul Nemoianu, o perioada Maurer in dinamica sistemului comunist, iar acesti tineri au facut tot ce puteau pentru a largi orizontul de inteligenta culturala si morala din Romania.

Tanarul intelectual umanist de structura simultan central-europeana si anglo-saxona, care era Virgil Nemoianu, iubitor de Thomas Mann, Chesterton si T. S. Eliot, a prezentat largi fragmente din ceea ce avea sa devina “Structuralismul” in cadrul unui cerc de stilistica lansat de profesorii Mihai Pop, Al. Rosetti si Tudor Vianu si din care faceau parte, intre altii, Toma Pavel, Sanda Golopentia, Mihai Zamfir si Sorin Alexandrescu. Eseul este si azi extrem de incitant, si-a mentinut nealterata prospetimea conceptuala. Cititorii de azi trebuie sa stie ca pe atunci cartile despre curentele de gandire occidentale erau apanajul filosofilor oficiali,care se straduiau, in genere, sa demonstreze “superioritatea conceptiei marxiste”.  Volumul lui Virgil Nemoianu era o exceptie si asa a fost receptat. La fel, scris cu inteleapta empatie, “Calmul valorilor” depune marturie pentru un gust estetic de tip lovinescian, pentru angajamentul deschis in favoarea autonomiei spiritului. Eseurile despre Stefan Augustin Doinas, Ion Negoitescu si Cornel Regman, prietenii “cerchisti” ai ganditorului, sunt ilustratii elocvente a criticii simptomatologice pentru care pleda Virgil Nemoianu in acei ani. Pe scurt, avem de-a face cu un volum magistral care ii va atrage si ii va bucura pe toti cei care vor sa inteleaga dinamica ideilor intr-un veac al atator aprinse si inca neincheiate, nestinse polemici si tensiuni spirituale. 

http://www.edituraspandugino.ro/?pag=autor&autor=virgil-nemoianu&limba=ro

Why Kolakowski Matters

Leszek Kolakowski (1927-2009) embodied the  power of reason in times of utmost irrationality.  He started his intellectual  itinerary as a young and enthusiastic Stalinist thinker in the devastated post-World War II Poland. He wrote his dissertation on Spinoza and became quite early convinced that there was something deeply rotten at the heart of the communist system. After Stalin’s demise, Kolakowski spearheaded the critical Marxist awakening from what could be called, with a Kantian phrase, the dogmatic sleep. Kolakowski articulated, more persuasively than anyone else, the revisionist rebellion, the search for an alternative Marxism, rooted in the abandoned emancipatory  impetus of the “Economic-Philosophical Manuscripts.”

The revisionists opposed what they perceived as the libertarian young Marx to the old, authoritarian one, and even more emphatically to the Leninist interpretation of Marx. They exposed the atrocities of Stalinism and  decried the rise of a bureaucratic Leviathan shamelessly claiming to represent an increasingly exploited proletariat. Many espoused existentialist ideas and tried to reconcile the Marxian legacy with humanist individualism. Intensely moral, committed to the defense of honor and dignity, Kolakowski was one of the noblest apostates in the history of ideas. He wrote immortal pages about Middle Age heresies and identified his own quest for truth with the dangerous choices of those who had rejected theological absolutisms of any sort.

The great Italian novelist Ignazio Silone, who was a communist in the 1920 and broke with the Party quite early, consideredhimself a Christian without a Church and a socialist without a party. In a way, this was Kolakowski’s path as well. In 1956 he championed a vision of socialism radically opposed to the stultified Leninist tenets. He reclaimed the honor of socialist values against ideological masquerades and police terror. He defended the individual, the real human being, against the new forms of slavery. The communist party, headed by Wladyslaw Gomulka, failed to muzzle the indomitable trouble-maker. A celebrated essay by Kolakowski captured this irreconcilable tension between the party hacks, whom he called the priests, and the truth-tellers, referred to as jesters. He denounced the betrayal by the communist party of the liberating promises of 1956. Expelled from the party in 1966, Kolakowski lost his teaching position at the University of Warsaw in March 1968 when he took the side of the revolted students against the rabidly anti-Semitic communist apparatus. He was forced into exile, taught in England and the US, and wrote immensely illuminating books on the leftist traditions, on myth and  religion, on human freedom,  and on great philosophers. A genuine fox, as Isaiah Berlin would have put it, he rejected any reductionist  attempt aiming to pigeonhole him in Procrustean intellectual formula and proudly enjoyed a theoretical eclecticism encapsulated in the title of one of his most influential essays: “How To Be a Conservative-Liberal-Socialist”.

Pentru textul complet:

http://frontpagemag.com/2013/vladimir-tismaneanu/why-kolakowski-matters/

Liberalismul conservator: Cristian Vasile despre o noua carte de Ioan Stanomir

Citesc in numarul pe luna iunie al excelentei reviste clujene “Apostrof”, condusa de Marta Petreu, o densa si incitanta recenzie semnata de istoricul Cristian Vasile la noua carte a profesorului Ioan Stanomir. Regandirea traditiei junimismului politic este un proiect meritoriu pe care Ioan Stanomir il construieste de ani buni, cu pasiune, inteligenta morala si eruditie. (VT)

“Recent, parcă pe urmele istoricului I. C. Filitti (pe nedrept neglijat astăzi), Ioan Stanomir a întreprins un efort notabil de reconsiderare culturală, ideologică şi istoriografică a junimismului politic, demers care s-a concretizat în volumul Junimismul şi pasiunea moderaţiei (Bucureşti: Editura Humanitas, 2013). Definit ca viziune asupra naturii umane şi a comunităţii, fondată pe valorile opuse programatic radicalismului de după 1789 (p. 8), junimismul apare în carte ca o direcţie liberal-conservatoare, întemeiată pe moderaţie, echilibru, prudenţă şi alegere a „drumului de mijloc“. Educaţia junimistă înseamnă: spirit critic, luciditate şi libertate (p. 26), iar autorul pare că pledează pentru asumarea în postcomunism a unui tip de pedagogie neojunimistă.
Ioan Stanomir remarcă faptul că, în realitate, conservatorii – la o recitire atentă a surselor şi a istoriei politice – sunt parte a unui trunchi liberal autohton care îşi are originile în proiectul de modernizare de după 1829 (p. 44). Nu este chiar o afirmaţie originală, dar autorul aduce în sprijinul ei şi alte argumente solide. De fapt, aproape că se întreabă: cine sunt adevăraţii liberali? Pentru că junimiştii şi, în general, conservatorii rezistă mai bine în epocă tentaţiei xenofobe, antisemite, atât de răspândite în lumea intelectuală şi politică: „Liberalismul românesc este, la 1866-1870, şi un rezervor din care se alimentează antisemitismul local“ (p. 51). Este o carte incomodă şi pentru că formulează implicit rezerve puternice faţă de programul radical al Revoluţiei de la 1848 sau, mai bine zis, al spiritului revoluţionar prea legat de momentul 1789 francez. Ioan Stanomir echivalează de fapt critica junimistă la adresa raţionalismului politic cu respingerea radicalismului din viaţa publică.
Volumul semnat de profesorul de drept constituţional stârneşte şi întrebări legitime legate de evoluţia scrisului istoric despre Junimea şi junimism între 1948 şi 1989. Au existat ordine/directive politice şi editoriale specifice pentru acest subiect istoric (şi politic)? Când şi de ce au existat puncte de inflexiune de-a lungul perioadei comuniste? Aşa cum se ştie, îndeosebi după 1963-1964 se produce o reabilitare (parţială) a Junimii, a lui Titu Maiorescu, dar junimismul politic continuă să fie damnat, indezirabil. La fel cum Titu Maiorescu este (re)descoperit ca filosof şi teoretician al culturii (vezi Simion Ghiţă, Titu Maiorescu: Filozof şi teoretician al culturii, Editura Ştiinţifică, 1974), dar nu şi ca gânditor politic şi social.
Lucrarea lui Ioan Stanomir provoacă la reflecţie în ceea ce priveşte studiul istoriografic şi, în plus, bibliografia şi evaluările autorului legate de cum s-a scris istoria junimismului ridică şi alte întrebări. Spre exemplu, ce este şi cine este un istoric profesionist în România de dinainte de 1989. Pentru că, pe lângă subiectul ca atare adus în discuţie (Junimea, junimismul politic, necesitatea unei clase de mijloc, o stare a treia), cartea lui Ioan Stanomir – prin referirile la literatura de specialitate, la ceea ce s-a scris înainte şi după 1989, înainte şi după 1945 – contrazice şi o percepţie bine încetăţenită sau măcar o nuanţează. Există o anumită reprezentare cu privire la modul de a scrie istorie sub comunism: la Institutul de istorie a partidului comunist (ISISP) existau politrucii, la institutele Academiei supravieţuiesc istorici profesionişti care, dincolo de câteva compromisuri, realizează o istorie onestă, mult mai puţin afectată de ideologie. Fireşte, în mare parte aceasta este şi realitatea. Dar pot fi şi excepţii. Punctual, direct şi indirect, Ioan Stanomir ni le indică. Din ceea ce scrie, se vădeşte faptul că un Anastasie Iordache, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „N. Iorga“ (cu al său volum Originile conservatorismului din România şi rezistenţa sa în faţa procesului de modernizare, 1821-1882, Editura Politică, 1987) este mai dogmatic decât un Ion Bulei, cercetător la Institutul Partidului, care publicase în acelaşi an şi la aceeaşi editură o carte mai puţin ideologică – Sistemul politic al României moderne: Partidul Conservator.

Ioan Stanomir plasează cazul junimismului politic într-un context mai larg, european, cu raportări adecvate la scrierile unor Edmund Burke, Alexis de Tocqueville şi François Guizot. Probabil, această carte anticipează un volum despre Edmund Burke şi receptarea lui în spaţiul autohton; s-ar putea întrevedea într-un viitor ceva mai îndepărtat şi o lucrare a aceluiaşi Ioan Stanomir despre paşoptism şi paşoptişti, rezultând de aici un triptic absolut necesar despre cultura şi politica românească în secolul al XIX-lea. Fără să îşi fi propus, Junimismul şi pasiunea moderaţiei intră într-un cordial dialog polemic cu volumul datorat lui Adrian Marino şi Sorin Antohi (Al treilea discurs: Cultură, ideologie şi politică în România, Editura Polirom, 2001) care sugera neopaşoptismul drept model pentru România postcomunistă.”

http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=2096