Cine a fost Emil Bodnaras? Spion rus si dinozaur leninist

30/04/2014

Era unul dintre cele noua portrete eterne ale finalului domniei lui Gheorghiu-Dej. Fara el si Maurer, Ceausescu n-ar fi ajuns la putere. Biografia lui Emil Bodnaras (1904-1976) este printre cele mai stranii si contorsionate din intreg Olimpul comunismului romanesc. Persista numeroase mistere, dar lucrurile esentiale sunt, cred, lamurite. Ofiter roman, a dezertat in URSS in clipa cand a aflat ca era urmarit pentu actiune de spionaj. A urmat cursurile scolii speciale de informatii a Armatei Rosii. A revenit in tara cu misiuni de spionaj, a fost arestat, nu ca activist comunist clandestin, ci ca spion si dezertor. Dupa expirarea condamnarii, a fost eliberat (in timpul dictaturii lui Ion Antonescu).

A luat legatura cu aparatul ilegal al PCdR, a fost unul dintre arhitectii eliminarii politice a conducerii Foris-Koffler (aprilie 1944). Unul din organizatorii evadarii lui Gheorghiu-Dej de la Targu-Jiu, implicat in arestarea lui Antonescu (nom de guerre in acele luni, inginerul Ceausu). Sef al SSI (Serviciul Special de Informatii) de pe langa presedintia guvernului, personaj temut si tenebros. Ministru al armatei in 1947, general de armata, membru al Biroului Politic, a fost principalul responsabil pentru sovietizarea armatei romane.

Auster, cu un stil de viata spartan, inchis in sine, necomunicativ, fara umor, a fost casatorit cu ilegalista Florica Munzer, conferentiara de socialism stiintific la IMF. Trei copii: Viorel (adoptat), Ioana (a murit in adolescenta de leucemie) si Gheorghe (traieste in Vest). Varul primar al Florcai era faimosul Sasa Musat, implicat in ceea ce a fost descris drept “Marele jaf”, recrutat, se pare, de Bodnaras insusi in aparatul de spionaj al regimului. Divortat de Florica, nu s-a recasatorit. In aprilie 1954, ca membru al Biroului Politic, a votat pentru condamnarea la moarte a lui Patrascanu si a lui Koffler. In 1956, este intermediarul in efortul de a testa reactia lui Hrusciov la ideea retragerii trupelor sovietice din Romania. Initial, liderul sovietic a reactionat furibund, apoi, din ratiuni complexe, a acceptat sugestia si a prezentat-o drept propria sa initiativa.

In martie 1961, criticat de Dej, Apostol, dar mai ales de Ceausescu (fostul sau adjunct la Ministerul Fortelor Armate), etc pentru “atitudini netovarasesti”, “infumurare” si “aroganta”, Bodnaras isi face autocritica, este iertat. I se reproseaza si oarecare slabiciune in lupta impotriva “deviatorilor” si “fractionistilor”, afinitati cu Iosif Chisinevschi si Miron Constantinescu, ezitari in condamnarea acestora. Generalul politic Petre Borila ii reproseaza faptul nemaipomenit si impardonabil ca “are ordonanta”.

Poate ca aceasta rafuiala cu “tovarasul Emil” era de fapt revansa tarzie, polita platita de bizantinul Dej, dupa 14 ani, pentru nota  informativa facuta de Bodnaras in iunie 1947, transmisa prin generalul Susaikov direct secretarului CC al PC (b) al URSS Mihail Suslov, in care se exprimau critici aspre la adresa relatiilor exagerat de cordiale ale lui Dej si ale echipei sale (Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Gaston Marin, Simion Zeiger) cu anglo-americanii. In acel denunt, Bodnaras sugera chiar “masuri radicale” la adresa lui Gheorghiu-Dej. Cum ar fi putut Dej si Maurer sa uite acel episod?

Se pregatea debarcarea celui care se tutuia cu Dej si i se adresa cu diminutivul Ghita? Mai plauzibil este ca era un avertisment in interiorul unei mafii politice, un semnal ca fiecare pas al celui pus la zid este urmarit cu maxima atentie, ca nimic nu se sterge din mereu vigilenta memorie a nomenclaturii. Bodnaras a inteles mesajul, iar la Plenara din noimebrie-decembrie 1961  a fost unul dintre cei mai infierbantati sustinatori ai mitului lui Dej ca salvator al “cadrelor de nadejde” ale partidului. Dupa Declaratia din aprilie, a condus prelucrarea acestui document pentru cei care lucrau in presa si edituri.

Viziteaza China comunista in repetate randuri, inainte si dupa moartea lui Dej. Dezgustat de Hrusciov si hrusciovism, privea maoismul ca o formula teoretica menita sa salveze unitatea miscarii comuniste mondiale. Alaturi de Maurer si Chivu,a fost  intre oamenii care l-au adus pe Ceausescu la putere (spre a cita titlul unui studiu scris in Franta de sora mamei mele, Cristina Luca-Boico). In 1974, pentru a ramane in gratiile lui Ceausescu, a acceptat sa o propuna pe Elena Ceausescu pentru intrarea in Comitetul Executiv. A fost, probabil, cel mai pro-Mao dintre magnatii comunistit din Romania. Intr-o convorbire de doua ore si jumatate din 1974, descrisa drept remarcabil de sincera, cu ambasadorul american Harry G. Barnes,  Bodnaras deplangea in termeni duri continuitatea imperialismului rus si sovietic. Era o tema predilecta a lui Mao. Mi-l pot imagina conversand cu Zhou Enlai despre “noii tari de la Kremlin”.

A murit in 1976 si a fost inmormantat, conform cererii sale, in comuna natala din nordul Moldovei, Iaslovat (judetul Suceava), intr-o cripta din vecinatatea bisericii.  Deci nu alaturi de Dej si Groza, de Ana Pauker si de Patrascanu, la Mauzoleul din “Parcul Libertatii”. Cel care a facut propunerea oficiala pentru alegerea lui Ceausescu ca presedinte al RSR, el insusi vicepresedinte al Consiliului de Stat, a preferat sa-si doarma somnul de veci departe de camarazii si de victimele sale.Noua ani mai tarziu, fratele sau mai mic, Manole Bodnaras, ilegalist si el, era ingropat tot acolo.

 

Se pare ca Emil a tinut un jurnal, oricum si-a scris o parte din amintiri. Securitatea le-e confiscat imediat dupa deces. Cand a revenit din Anglia unde se afla la doctorat, pentru a participa la funerallile tatalui sau, Gheorghe Bodnaras a constatat ca imensa vila de pe Bulevardul Primaverii 17  (azi Casa Americii Latine) fusese perchezitionata meticulos. Amintirile lui Bodnaras puteau zdruncina viziunea oficiala asupra istoriei partidului pe care otelitul militant il servise fara scrupule si fara rezerve. In linii mari, acesta a fost fi traseul personajului. Sa adaug ca Bodnaras, martial, sever si emfatic i-a last o impresie puternica politolgului emerican Ken Jowitt care l-a intervievat pentru cartea sa “Revolutionary Breakthroughs and National Development. The Case of Romania”.  A fost, spre a prelua o imagine a lui Jowitt, un dinozaur leninist. A imbratisat inca din tinerete crezul bolsevic si nu s-a despartit de el in pofida atator dovezi ca sistemul era unul intrinsec criminal si ilegitim.

Scriam mai demult: “Nu ma indoiesc ca Nicolae Ceausescu a fost un leninist din categoria dura, un fanatic al credintei de tip bolsevic, un admirator al lui Stalin. Asemeni unui Erich Honecker ori amicului sau Santiago Carrillo, Ceausescu a pretins ca se desparte de stalinism, dar a ramas fidel pana la capat dogmelor esentiale ale modelului sectar-militarist pus in aplicare in URSS incepand inca de la Lenin: “rolul conducator al partidului”, respingerea oricarei dezbateri veritabile in partid, eliminarea necrutatoare a oricarei “devieri”. “ Aceste cuvinte se aplica si in czazul lui Emil Bodnaras.

mormant

http://digitalarchive.wilsoncenter.org/document/110457

http://www.movingimagesource.us/articles/how-was-ceausescu-possible-20110929

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/despre-comunism-mesianism-revolutionar-si-resentiment-social/

http://www.ucpress.edu/book.php?isbn=9780520223950

http://www.curteaveche.ro/noua-dezordine-mondiala-extinctia-leninista.html

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ceausescu-contra-presupusului-spion-bodnaras

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/emil-bodnaras-spion-al-urss-general-armata-romana

http://www.ziarulevenimentul.ro/stiri-2/Suceava/amplasarea-bustului-lui-emil-bodnaras-la-iaslovat-incinge-spiritele–43230.html

 

Advertisements

Gheorghe Gheorghiu-Dej, micul Stalin de la București

30/04/2014

Fara Stalin, ar fi ramas un nimeni. Gratie lui Stalin, a devenit stapanul absolut al unei tari numita Romania. Gheorghiu-Dej a fost un stalinist convins și consecvent, un fanatic care a îmbrățișat cu ardoare ideile lui Stalin și a fost șocat, chiar revoltat, de denunțarea cultului personalității de către Nikita Hrușciov. Declarația PMR în problemele mișcării comuniste internaționale a fost adoptată, acum cinci decenii, din inițiativa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cum am scris aici, a fost vorba de Carta stalinismului national din Romania. Merită, cred, sa ne ocupam de personalitatea liderului totalitar de la București. Revin la unele amintiri analitice și adaug alte elemente ce mi se par necesare portretizării sale adecvate.

Adoratorul lui Stalin

Pentru Dej Stalin era un idol absolut. Vreme de 11 ani, în închisori și lagăre, trăise cu gândul la Stalin. Studiase cu ardoare “Problemele leninismului”, memororase pagini intregi din acea gramatica a totlaitarismului care a fost “Cursul Scurt de istorie al PC (b) al URSS”. Litera din paranteza (mentinuta pana in octombrie 1952) se referea la identitatea bolsevica a partidului lui Lenin si Stalin. Identificarea lui Dej cu interpretarea stalinista a bolsevismului a fost totala, neconditionata si indefectibila. Ceea ce nu înseamnă că Ana Pauker nu-l adora pe Stalin, ci doar că venerația ei, de militantă a Cominternului, trecuta prin indoctrinarile anilor 30, era cumva diferită.

Dacă Tito a reușit, până la un punct, să se “de-stalinizeze” mental, Dej nu a ajuns niciodată la convingerea că sistemul avea carențe insolubile și că problema terorii staliniste nu era una ce ținea exclusiv de psihologia despotului sociopat de la Kremlin. „Declarația” nu a fost un manifest anti-stalinist, ci unul anti-hrușciovist. Nu se poate însă nega și elementul anti-hegemonic din linia politică a ultimului Dej. În plus, realismul lui Dej în relațiile cu Vestul (o moderație dezvoltată sub influența lui Ion Gheorghe Maurer), ajunsese la punctul coliziunii cu aventurismul lui Hrușciov.

Criza rachetelor a contat imens, dar si spaima lui Dej si a echipei sale ca sovieticii ar putea impune reabilitarea victimelor comuniste din anii 50 (Patrascanu, de pilda). In timpul Plenarei CC al PMR care a discutat si aprobat Declaratia, Dej il iscodea pe Barbu Zaharescu, reprezentantul PMR in colegiul de redactie al revistei “Problemele pacii si socialismului” cu sediul la Praga, despre dinamica reabilitarilor din Cehoslovacia, inclusiv despre abordarea afacerii Slansky. Asemeni lui Dej, liderul de la Praga, Antonin Novotny, participase cu zel la teroarea stalinista de la inceputul anilor 50 si era extrem de iritat de valul destalinizarii hruscioviste. O lectura simpotomatologica a interventiilor (extrem de frecvente) ale lui Dej in timpul lucrarilor plenarei ar putea releva care erau obsesiile sale in ultima perioada de viata. Intre acestea, teama ca presiunile lui Hrusciov ar putea cataliza atitudini anti-staliniste si in Romania. Dej era constient de natura subreda a socuului pe care se inalta, metaforic vorbind, statuia sa…

Unde de șoc: Declaratia si Cartierul Primaverii

Cum am mai spus, am fost amic cu nepotul lui Dej, Gheorghe, copilul Licăi Gheorghiu, fiica dictatorului. I se spunea Ghiță, era un băiat cu ochii negri, de o mare intensitate. La fel mi-l descria tatăl meu pe tânărul Gheorghiu, pe vremea când îl întâlnise la Doftana (1935-1937). Colegul meu nu era cultivat, dar îl interesa istoria, era modest ca stil, în plus era generos. Ghiță și surorile sale au fost adoptați de bunic în 1963. Si-au schimbat numele din Popescu (după tatăl lor, Marcel Popescu, fost ministru al Comerțului Exterior, debarcat în clipa când Lica a decis să divorțeze), era în perioada legăturii intime cu doctorul Gheorghe Plăcințeanu, care avea să fie arestat și practic lichidat în temnițele regimului. Au schimbat și școala: au venit toți trei de la Liceul „Caragiale” din Piața Dorobanți la noul Liceu nr. 24 de pe strada Grădina Bordei, lângă televiziunea din epocă. Actualul Liceu „Jean Monnet”.

Acolo am fost și eu elev între 1963 și 1970, când am dat bacalureatul. Chiar și după moartea lui Dej, familia Licăi avea parte de privilegii (medici personali, medicamente, aprovizionare specială). Ghiță împărțea fără probleme țigări Rothmans. În anii facultății nu ne-am văzut, el a făcut Politehnica. Dar am reluat prietenia prin 1975 când am petrecut multe ceasuri, inclusiv la el acasă măcar o singură dată (adică la Lica), pe actuala stradă Atena, vorbind despre sistem, despre Dej, despre Ceaușescu, despre Nicu. Era amic cu acesta, dar țin minte că Lica se opunea ca „delfinul” să mai vină pe la ei.

Nu l-am întâlnit personal niciodată pe Gheorghe Gheorghiu-Dej. N-am vorbit niciodată cu el. L-am zărit de câteva ori: mai de-aproape ori mai de departe. Tatăl meu fusese exclus din PMR în februarie 1960, fusese anchetat la Comisia Controlului de Partid începând din septembrie 1958 ca lider al unui „grup fracționist, antipartinic”. Aceste informații pot fi găsite în volumul de documente consultate de Comisia Prezidențială de Analiză a Dictaturii Comuniste apărut la Humanitas în 2009 (editori Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goșu).

Eram mai aproape de Nicu Ceaușescu și Lena Răutu: veneam toți trei de la Liceul „Petru Groza”. Un prieten apropiat era Andrei Manoliu, fusesem colegi de creșă, de cămin, mergeam la el acasă. Până în 1965, tatăl său, un excelent specialist în boli contagioase, Nicolae Manoliu, ilegalist evreu-maghiar originar din Oradea, a fost directorul Spitalului Elias. Culmea este că de Ghiță m-am apropiat la orele obligatorii de tâmplărie. Eu eram total incapabil să fac ceea ce ni se cerea. Nu am fost și nu voi fi vreodată un bricoleur. Ghiță avea un talent nativ în asemenea îndeletniciri. Așa că el făcea și ceea ce ar fi trebuit să fac eu. Trișam împreună, primeam o notă mare pentru ceea ce făcuse el.

Îmi aduc aminte că în februarie 1965 a murit G. Călinescu. În „Scînteia”au apărut articole, un necrolog impresionant, s-a publicat poemul lui Călinescu de adeziune la regim, „Eram barbatul care…”. Din câte știu, deși grav bolnav el însuși, Dej a mers împreună cu Leonte Răutu, membru supleant al Biroului Politic și șeful suprem al propagandei și culturii, să-l viziteze pe autorul „Scrinului negru” pe patul de moarte. Aflând despre moartea lui Călinescu, Ghiță ne-a întrebat, pe mine, pe Zaza Ioanid, pe Lena, cine a fost Călinescu. Eram răi pe vremea aceea și i-am răspuns bășcălios: „Un textilist fruntaș, Erou al Muncii Socialiste”. S-a uitat stingherit și ne-a spus: „M-am prins, vă bateți joc de mine”.

Mai țin minte că în aprilie 1968, după ce „Scînteia” a publicat textul cuvântării lui Ceaușescu la prelucrarea cu activul de partid al Municipiului București a Plenarei la care au fost reabilitați Pătrășcanu, Foriș, Doncea, Petrescu, Miron Constantinescu precum și militanții asasinați în URSS în timpul Marii Teori (Saşa Dobrogeanu-Gherea, Timotei Marin, Elena Filipovici, Imre Aladar, Marcel Pauker, David Fabian, Eugen Rozvany și atâția alții) Ghiță a vrut să stea de vorbă cu mine. Mi-a spus că din ce știa el de la bunicul său, Miron Constantinescu era un om de o mare cruzime. Era foarte frământat de chestiunea Pătrășcanu. Mi-a spus că nu va înțelege niciodată ce a fost între bunicul său și acel om. Nu-și apăra bunicul, era întristat, ba chiar, aș zice, profund tulburat. În cuvântarea publicată pe prima pagină a „Scînteii”, Ceaușescu proclama acuzator: „Toate aceste fapte îl acuză pe Alexandru Drăghici, care le-a înfăptuit, îl acuză și îl condamnă pe Gheorghiu-Dej, care le-a ordonat și le-a patronat”. Îmi dau seama ce-a fost în sufletul lui Ghiță când a citit acel discurs.

Nu vreau să cădem în capcana a ceea ce se cheamă determinismul retroactiv. Nu vreau să proiectez în trecut informații și concluzii ale prezentului. În plus, repet, n-am fost în proximitatea imediată a lui Dej. Știam însă că fusese direct implicat în acțiuni criminale în urma cărora suferiseră, chiar muriseră oameni.

Rumori, soapte, temeri

Părinții mei erau apropiați prieteni cu doctorul Gabriel Barbu, istoric al medicinei, lucrase cu mama la Institutul de Igienă și Sănătate Publică, fuseseră „zburați” împreună în 1962. În memoriile sale, apărute la Humanitas, doctorul Gheorghe Brătescu, soțul Taniei Pauker, fiica Anei, povestește acel episod. Ne vedeam cu doctorul Barbu (avea o voce răgușită, parcă mereu gată să dispară) și cu soția acestuia, Cora care era director adjunct, cred, la Standardizare. Mi s-a spus că era sora lui Emil Calmanovici. Am întrebat (aveam 10-11 ani) cine este Calmanovici. Mi s-a răspuns (cred că mama) că a fost un om onest care a murit în condiții tragice. Mi s-a mai spus să nu vorbesc cu nimeni pe acest subiect. I-am auzit pe parintii mei soptind numele lui Mirel Costea, cumnat si el cu Calmanovici, ilegalist faimos si influent care s-a sinucis in 1951.. Ulterior, la Plenara din aprilie 1968, Calmanovici, un mare idealist, un om care și-a donat averea și viața partidului comunist, victimă a regimului pe care l-a adorat, a fost reabilitat alături de Pătrășcanu, Koffler și ceilalți acuzați din macabra înscenare din aprilie 1954.

La noi în casa s-a vorbit întotdeauna în termeni admirativi despre Lucrețiu Pătrășcanu. Tatăl meu, care răspundea prin 1934-1935 pe linie de UTC de ceea ce se chema resortul studențesc din București, îl cunoscuse pe Pătrășcanu (nume conspirativ Andrei). Îl privea ca pe un intelectual de mare clasă. În condițiile atât de paupere ale marxismului românesc, evident că Pătrășcanu strălucea. În plus, este ușor de imaginat ce însemna pentru junele revoluționar basarabean care era Leonid Tismineţki să stea de vorbă cu cineva care îl cunoscuse pe Lenin.

În vara anului 1964 se aniversau două decenii de la lovitura de stat de la 23 august (se vorbea atunci de insurecția antifascistă). Apăreau tot felul de texte în „Scînteia” menite să celebreze rolul decisiv al lui Dej. Între alții, inchizitorul de la Comisia Controlul de Partid, generalul de securitate Ion Vinţe (János Vincze) a scris un grețos encomium în care îi denunta, a mia oară pe trădătorii Pătrășcanu, Koffler, Luca precum și pe deviatorii de toate culorile și direcțiile. Tatăl meu mi-a spus să nu cred aceste lucruri. Despre Pătrășcanu, mi-a zis, nimic din ce se scrie acolo e adevărat. Dar, din nou, m-a avertizat să nu vorbesc cu nimeni. Știa că sunt amic cu Nicu Ceaușescu, deci pericolul era cât se poate de real ca eu să nu-mi țin gura.

Era momentul gloriei maxime pentru Dej, venisera la Bucuresti personalitati din intreaga lume comunista, delegatia sovietica il avea in frunte pe Anastas Mikoian, presedintele Prezidiului Sovietului Suprem,  cea chineza de vicepremierul Li Sien-nien, liderul suprem se scalda in osanale si ditirambi. G. Calinescu, in “Contemporanul”, scria ca doar un Donatello ar fi fi putut sa sculpteze cum s-ar fi cuvenit bustul acestui erou national. Pe 14 octombrie se anunta demiterea lui Hrusciov din functiile de prim-secretar al CC al PCUS si de presedinte al Consiliului de Ministri al URSS. Succesorii sai, Leonid Brejnev si Alexei Kosighin, inchideau cartea destalinizarii. Incepea un nou inghet. Dej se simtea, si chiar era, triumfator. Ajunsese la o relatie amicala cu Tito, se bucura de stima lui Mao, primea mesaje favorabile dinspre Paris si Washington.

In martie 1965, auzisem în casă că Dej se afla în agonia finală, apăreau anunțuri semnate de o comisie medicală în „Scînteia”. Între semnatari era și medicul personal al lui Dej, un om de care am fost foarte apropiat, conferențiarul de medicină internă de la IMF, șeful unei secții din Spitalul „Elias”, marele diagnostician Leon Bercu. Acesta, ca și șoția sa doctorița Lucia Berdicev, erau apropiați prieteni ai sorei tatălui meu. Dictatorul isi nimicise adversarii, nu-l mai contesta nimeni in partid. Ingenuncheasera si veteranii ceferisti, si Miron Constantinescu. Se pregatea pentru ani lungi de domnie. Finalul a fost fulgerator. Dej a mai apucat sa voteze in “alegerile” pentru Marea Adunare Nationala. Discursul sau televizat a fost lugubru, se vedea ca nu mai are mult de trait. A incetat din viata pe data de 19 martie 1965.

 

001dc5c7986daef50c1e02ab09b442ee34f

 Bucureşti, 24 martie 1965 „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 134/1954

Articolul de mai sus reia si dezvolta textele aparute in ziarul “Evenimentul Zilei”:

http://www.evz.ro/gheorghe-gheorghiu-dej-micul-stalin-de-la-bucuresti-i-.html

http://www.evz.ro/gheorghe-gheorghiu-dej-micul-stalin-de-la-bucuresti-ii.html

http://www.evz.ro/gheorghe-gheorghiu-dej-micul-stalin-de-la-bucuresti-iii.html

Recomandari:

http://www.polirom.ro/catalog/carte/teroarea-comunista-in-romania-gheorghiu-dej-si-statul-politienesc-1948-196-815/

http://www.lapunkt.ro/2013/03/18/19-martie-1965-poporul-nostru-cinsteste-memoria-tovarasului-dej/

http://www.humanitas.ro/humanitas/fantoma-lui-gheorghiu-dej

http://www.polirom.ro/catalog/carte/spectrele-lui-dej-incursiuni-in-biografia-si-regimul-unui-dictato-4775/

http://www.humanitas.ro/humanitas/cartea-pre%C5%9Fedin%C5%A3ilor

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/un-pact-pentru-eternitate-intelectualii-%c8%99i-partidul-in-1964/

http://www.contributors.ro/cultura/declaratia-din-aprilie-1964-si-prelucrarea-sa-in-mediile-literar-artistice-2/

http://adevarul.ro/cultura/istorie/independenta-libertate-1_534a6ef20d133766a8be3a4a/index.html


Recomandare de lectura: “O idee care ne-a sucit mințile” de Gabriel Liiceanu

29/04/2014
Avertisment. Acest text este lung: în computerul meu, are aproape zece pagini. Sarcina lui e ingrată: să explice cum de a putut ajunge omenirea, la un moment dat, în cea mai perversă fundătură a istoriei. Părăsiți-l în clipa în care simțiți că vă plictisiți. Și iertați-l pe autor. A fost convins că problema ne privește pe toți.

Recent, a apărut în limba română un volum de mici proporții prezentat astfel: „O carte obligatorie pentru noile generații cărora le place să viseze în anticamera unui coșmar pe care părinții lor l-au trăit”. Anatomia unei stafii. Falimentul unei utopii întrupate[1] a fost scrisă în 1981 de către Alain Besançon. Tema ei e limpede: e cu putință o „economie comunistă”? Cum arată în realitate economia „socialist-reală”? Citind-o, mi-am zis că o parte din istoria culturii este făcută din cărți-venin, dar și, în egală măsură, din altele pe care le-am putea numi „cărți-antiviperin”, compuse anume ca să blocheze efectul letal al mușcăturii viperine a gândirii.

Din păcate, ideile intră în lume fără un control prealabil al „calității” lor și nimeni nu poate anticipa cât de mortală va fi  „mușcătura” gândirii unui autor care înalță, pe aparent neputincioasele cuvinte, scena unei calamități viitoare. A interveni post factum, prin administrarea anti-veninului ideologic, este singurul fel în care putem rezista la sminteală, la reiterarea marilor rătăciri ale omenirii.  Aș numi mușcătura letală a gândirii mușcătura utopic-paradisiacă. Să încercăm s-o analizăm.

Sofismul celor „cinci moduri de producție”

După 1948, istoria se învăța în România în felul următor: orice copil afla la școală că istoria omenirii este succesiunea câtorva „orânduiri sociale” sau „moduri de producție”. Și anume: comuna primitivă, sclavagismul, feudalismul, capitalismul și, iată, prezentat triumfal pe toate căile și având deja în URSS un trecut glorios de 30 de ani, proaspăt apărutul socialism. El era varianta embrionară a comunismului „în care vom intra”. După el, timpul istoriei se va închide asupra lui însuși. Omenirea va zburda pe o pajiște a eternității istoriei. Nu vom fi nemuritori, dar vom fi cu toții fericiți și egali. Și, cu toții, genii.

Acest mod de a înfățișa istoria semăna cu o casă-vagon: treceai dintr-o cameră în alta până ajungeai – și te instalai acolo pentru totdeauna – în ultima cameră. Punctul-terminus al istoriei era încăperea aceasta în care, odată ajuns, te pomeneai în raiul terestru.

Între primele patru camere și ultima era o mare deosebire: primele dădeau una din alta, printr-o arhitectură care se alcătuise spontan, prin simpla dezvoltare a „forțelor de producție” care generau, prin chiar nivelul lor, anumite „relații de producție”. Specific acestor orânduiri pre-comuniste era creșterea lor organică. Ele se dezvoltaseră în succesiunea lor așa cum un copac trece de la vârsta de puiet la cea de arbore matur. Ca să se nască, ele nu fuseseră generate de proiecte politico-economice gândite mai întâi în detaliu și introduse apoi în realitate. Nici nu e de mirare că arătaseră cum arătaseră: pline de tot soiul de nedreptăți și bazate, toate, pe „exploatarea omului de către om”. Nimeni nu construise „științific”, într-un laborator al gândirii economice, feudalismul sau capitalismul și de-asta se și-nfățișau ele aidoma merilor sălbatici crescuți la margine de drum.

Dar, erai tentat să întrebi, nu reușise oare capitalismul, la capătul acestei creșteri organice a omenirii, să obțină un raport optim între producerea bunurilor și desfacerea lor pe o piață a liberului schimb? Nu regla oare „mâna invizibilă” a lui Adam Smith, cu o grație desăvârșită, raportul dintre producție și nevoile de consum? Nu se putea spera că, prin reforme și rafinări juridice, financiare și politice succesive, aceasta avea să fie forma economică matură și optimală a societății umane, modul nostru natural și ideal de a trăi laolaltă? Nu se obținuse oare în câteva dintre țările Occidentului, pentru toți membri societății, o calitate decentă a vieții?

Ei bine, nu! Era prea multă inegalitate  în jur, ca să ne putem împăca cu gândul că asta e lumea în care vom trăi mereu! „Proletari din toate țările, uniți-vă!” Capitalismul exalta individualismul și lăcomia. Și era evident că acestea erau generate de proprietatea privată. Nu spusese oare tânărul Marx că „proprietatea privată ne-a făcut atât de stupizi și de unilaterali, încât un obiect devine al nostru abia din clipa în care îl avem”[2]? (Când am citit prima oară propoziția asta, m-am întrebat cum trebuie, odată ajuns în comunism, să mă raportez la aparatul meu de bărbierit. Sau la puloverul albastru pe care-l primisem cadou de la mama când împlinisem 18 ani. Cum aveam să le folosesc, fără să devin stupid?) Cu cât proprietatea privată era mai prosperă, cu atât nesațul și setea de posesiune deveneau mai mari. Natura umană trebuia urgent modificată, apetitului nemăsurat trebuia să i se pună capăt. Iar pentru că proprietatea privată era vinovată de existența lui, ea trebuia suprimată. Omul bun și cumpătat avea să apară aici, pe pământ, în urma unei revoluții politico-economice. Comunismul se năștea ca un proiect antropologic realist și laic, bazat pe credința în posibilitatea unui angelism imanent realizabil cu mijloacele acestei revoluții economice.

Spre deosebire de orânduirile precedente, crescute în chip natural una din alta, comunismul apare ca un „artefact”. El este construit. Așa cum tehnica și arta dublează sau concurează demiurgic natura, comunismul concurează (propunându-și să o distrugă) forma naturală de organizare economică a societății. El apare ca un voluntarism extrem și se manifestă ca o lovitură în istorie soldată cu apariția unui „om nou”. De-acum s-a terminat cu „omul căzut” din economiile pre-comuniste! Revoluția economică și politică e doar mijlocul de a „crea” alt om, unul care muncește voios (e „nealienat”), „omnilateral”, „bucurându-se în mod liber de simțurile lui”,  pe scurt, „omul total” . Împărăția comunismului e din lumea de aici. Jos cu ipocrizia creștină! Paradisul e terestru, el aparține acestei lumii. Peste „omul nou”, ca să se nască, nu va mai sufla un Dumnezeu fictiv. Peste noua plămadă va sufla credința în masa proletară. [3]

E drept, odată cu ea, va intra în scenă și moartea. Dar una salutară. „Omul nou” se va desprinde, victorios și cu pumnul strâns, dintr- un munte de cadavre. Cel puțin la început, trupul său va fi scăldat în sânge. Socialismul debutează cu o scurtă perioadă de crimă planificată  (reiterabilă apoi periodic, „după nevoi”, când trebuie găsiți vinovații pentru eșecul permanent): omul preistoric capitalist, care blochează intrarea în paradisul terestru, trebuie exterminat. N-avem ce face. Astea sunt „legile istoriei”. Modificarea premiselor economice ale vechii specii umane (apărute în jurul individualismul), care se va petrece după ce istoria își va fi primit baia de sânge, va face cu putință noua antropogeneză.

Comunismul e așadar demiurgic și criminal: pentru a crea, el trebuie mai întâi să distrugă produsul precedent al Creației ratate. Calea către „omul nou” trece în mod fatal printr-un viol planificat într-un laborator al gândirii economice și politice deopotrivă. Violul economic, pentru a fi înfăptuit, trebuie precedat de organizarea unui partid care, odată ajuns la putere, va curăța terenul (= va ucide cât e nevoie din populația fiecărei țări) în vederea construirii unei structuri economice inexistente până atunci. Și venind după, este evident că această structură este superioară celei care a precedat-o și pe care ea a distrus-o. Atunci vom înțelege cu toții, cei rămași în viață, că prețul de sânge al acestui „după” merita din plin să fie plătit.”

Pentru textul complet al acestui intru totul remarcabil eseu:

http://www.contributors.ro/cultura/o-idee-care-ne-a-sucit-min%c8%9bile/


In numele fiintei umane: Destinul lui Ioan Paul al II-lea

29/04/2014

Canonizarea lui Ioan Paul al II-lea, alaturi de Ioan al XXIII-lea, de catre Papa Francisc, consacră un destin extraordinar, un angajament total in favoarea libertatii umane. Papa Benedict al XVI-lea avea perfecta dreptate cand spunea ca a fost un veritabil far al umanitatii, un martor plin de compasiune al tragediilor generate de totalitarism si un arhitect spiritual al tranzitiei lumii moderne catre o noua faza a istoriei. Viata si opera Papei Ioan Paul al II-lea au contribuit in chip crucial la afirmarea adevarului si demnitatii ca valori definitorii ale existentei umane. A fost, spre a relua formularea lui Karl Jaspers, unul dintre aceia care au dat masura umanului.

Ioan Paul al II-lea a fost una dintre figurile supreme ale spiritualitatii in secolul XX. Viata sa, traita sub semnul opozitiei in raport cu orice forma de injosire a conditiei umane, simbolizeaza aceasta continua cautare a legaturii dintre fiinta umana si transcendenta. Pentru Ioan Paul al II-lea, confruntarea cu fortele raului a reprezentat o obligatie morala absoluta. Ultimii ani ai vietii acestui om exceptional s-au derulat in suferinta. Papa a ramas insa fidel principiilor sale, a continuat sa uneasca in actiunea sa principiile actiunii cu cele ale contemplatiei. A continuat sa preconizeze si sa practice acele idei dezvoltate in documentele majore ale perioadei in care s-a aflat la carma catolicismului mondial: enciclica “Redemptor Hominis” (Mantuitorul omului) si, nu mai putin importanta, enciclica “Veritatis Splendor” (Splendoarea adevarului).

Aceasta din urma, publicata in 1993, era un document de teorie morala menit sa incurajeze reflectia si dialogul. In ea, Ioan Paul discuta constiinta, ratiunea si libertatea, sustinand ca moralitatea se bazeaza pe adevaruri fundamentale despre natura umana si despre lume, iar nu pe optiuni individuale ori pe consens social. In cea de-a treisprezecea enciclica, “Fides et Ratio” (Credinta si ratiune), publicata in 1998, cu prilejul a doua decenii de cand fusese ales Papa, Ioan Paul arata ca ambele sunt cai legitime ale cautarii adevarului. Era vorba de o respingere a unor tendinte filozofice moderne, inclusiv rationalismul postiluminist, marxismul si nihilismul, in numele unui umanism al salvarii prin regasirea legaturii cu valorile marii traditii iudeo-crestine.

 

 

Am avut prilejul ca in scrierile mele de-a lungul anilor sa ma refer la rolul acestui mare ganditor si om al actiunii spirituale. In volumul de convorbiri cu Mircea Mihaies, “Incet, spre Europa” (Polirom, 2000), cititorul poate gasi analize legate de vizita Papei in Romania, dar mai ales pe tema contributiei sale la sfarsitul comunismului si la deschiderea universalista a Bisericii Catolice. Mesajul Suveranului Pontif cu prilejul vizitei in Romania sugera ca ortodoxia nu inseamna sub nici o forma izolare ori lipsa de participare la imensa transformare care are loc in conditia europeana si in conditia planetara. Ioan Paul al II-lea a fost Papa care a facut ca o serie de lucruri ce pareau imposibile sa devina posibile si sa fie parte a lumii in care traim in momentul de fata. A jucat un rol esential in prabusirea comunismului. Daca admitem ca Polonia este numele debutului prabusirii comunismului sa ne amintim grevele de la Gdansk, geneza sindicatului liber si autoguvernat “Solidaritatea”, venirea la putere in iunie 1989 a unui Guvern condus de catolicul laic, prieten al Papei, Tadeusz Mazowiecki (1927-2013) , trebuie sa recunoastem ca toate acestea au fost direct legate de prezenta spirituala si rolul lui Ioan Paul al II-lea.

Deschizator de drumuri in atatea privinte, Papa a mai facut un gest exceptional: in anul 2000, a vizitat statul Israel. Ioan Paul al II-lea a fost primul Papa care a recunoscut, fara nici un fel de echivoc, dreptul poporului evreu la existenta statala. El a vorbit direct despre statul Israel si legitimitatea sa istorica. Nu numai ca a stabilit relatii diplomatice intre Vatican si statul Israel, dar a subliniat mereu conexiunea vitala dintre crestinism si iudaism.

O componenta la fel de importanta in mostenirea Papei este recunoasterea pacatelor comise de-a lungul secolelor impotriva diverselor grupuri sau indivizi care au suferit consecintele intolerantei. Aceasta marturisire a unei culpabilitati asumate este unica, dupa stiinta mea, in istoria crestinismului, venind de la varful Bisericii. Papa a dus mai departe spiritul Conciliului Vatican II, convocat la initiativa lui Ioan al XXIII-lea (care anula morbida teza a “poporului deicid”), numind cat se poate de clar antisemitismul drept pacat impotriva crestinismului. Documentul “Ne amintim: Reflectii despre Shoah”, adoptat de Vatican la initiativa Papei, ramane un reper moral fundamental pentru vindecarea relatiilor dintre evrei si catolici. Trebuie amintita aici declaratia Papei cu prilejul vizitei la memorialul Yad Vashem din Ierusalim, consacrat victimelor Holocaustului: “Aceste crime nu s-ar fi putut produce in absenta unei ideologii straine de Dumnezeu si opusa lui Dumnezeu”. Cuvinte de o nesfarsita adancime, menite sa explice cum a fost posibila caderea umanitatii in barbariile totalitare, comunista si fascista, simbolizate pe veci de cuvintele Gulag si Holocaust.

Asemeni unor Aleksandr Soljeniţân, Andrei Saharov, Vaclav Havel sau Jacek Kuron, Ioan Paul al II-lea a stiut ca adevarul este cea mai eficienta arma de lupta impotriva minciunii totalitare. A fost mereu si pretutindeni sustinatorul valorilor dreptatii, tolerantei si adevarului. Cand a sosit in Polonia, in 1979, la un an dupa alegerea sa ca Papa, Ioan Paul le-a spus compatriotilor sai: “Nu trebuie sa va temeti”. Era un indemn irepresibil la onoare, demnitate si adevar. Totalitarismul, un regim intemeiat pe duplicitate si refuz al distinctiilor traditionale dintre bine si rau, s-a dovedit neputincios in fata acestor valori renascute. Ioan Paul al II-lea a numit anul 1989 annus mirabilis. Intr-adevar, triumful tumultului revolutionar care a dus la renasterea libertatii nu poate fi inteles fara a accentua rolul decisiv al Papei in catalizarea rezistentei anti-totalitare.

Versiune actualizata a articolului aparut  pe platforma “Contributors”, in luna mai 2011:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/splendoarea-adevarului-ioan-paul-al-ii-lea-si-umanismul-salvarii/

Despre semnificatia evenimentului:

http://www.zenit.org/en/articles/john-paul-ii-a-vibrant-hope-for-the-human-future

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/in-numele-fiintei-umane-destinul-lui-ioan-paul-al-ii-lea/

 


Literatura ca autocritica nationala: Ioan T. Morar si curajul asumarii trecutului

26/04/2014

Exista carti de fictiune ori memorialistice care pot fi mai revelatoare in privinta traumelor istorice decat tomurile strict academice. Sa ne gandim la scrierile despre Gulag si Holocaust ale unor Primo Levi, Aleksandr Soljenitin, Varlam Șalamov, Paul Goma, Margarete Buber-Neumann, Vasili Grossman, Tadeusz Borowski, Lena Constante, Imre Kertesz sau Danilo Kis. In romanul “Negru si Rosu” aparut in 2013 la editura Polirom, Ioan T. Morar recompune, cu un extraordinar curaj etic si cu un veritabil har estetic, catastrofa Holocaustului si a prigoanei impotriva tiganilor (spre a folosi limbajul epocii) ca parte a unei aventuri identitare deopotriva fascinanta si derutanta.

Aceasta cutremuratoare carte, scrisa intr-un registru stilistic deliberat minimalist, fara nicicun fel de hiperbole si inflorituri retorice, emancipata de orice patetism, trista si coplesitoare precum subiectul ei,  precum norii plumburii adunati deasupra Odessei in flacari, ar trebui studiata in licee la cursurile de literatura romana ca parte a unei bibliografii  indispensabile. Una care exploreaza in profunzime ce-a insemnat secolul ideologiilor “purificatoare”, al  lagarelor de concentrare si al deportarilor in masa. Este vorba de un veac dominat de ceea ce Mircea Mihaies numeste “satanica roata a norocului”. Diavolul s-a intruchipat in istoria acelui secol de o violenta fara precedent, iar Ioan T. Morar, asemeni lui Dinu Pillat in “Asteptand ceasul de apoi”, despre demonism vorbeste in cartea sa.

Georgian Nicolau, personajul principal al cartii traieste schizoid, este in egala masura cameleonic si terorizat  de propriul oportunism, zelot devotat Conducatorului genocidar si, in final, gata sa se desparta irevocabil de acesta, intr-un gest paricid care aminteste teatrul antic. Este romanul unei cariere in lumea cazarmilor, a intrigilor de culise, a serviciilor secrete si a isteriilor ideologice, a unei lumi burgheze pe cale de naruire si a celei totalitare in plina ascensiune. Nimeni, dupa stiinta mea, nu a adus in literatura romana tema Holocaustului cu gravitatea si curajul pe care le gasim in acest exceptional roman.

 Cînd Roșu și Negru devine un sclipitor Negru și Roșu

 

Ororile de la Odessa, rolul Armatei Romane, ascultand orbeste ordinele unui maresal obtuz, megaloman si rasist, in organizarea unui masacru inspaimantator, una din acele atrocitati care vor ramane pe veci inscrise in istoria barbariei dintr-un secol fara egal intru crime, faradelegi si infamii, trebuie cunoscute si recunoscute daca vrem sa exorcizam acel rau din care s-a nascut monstrul. Febril si captivant, romanul lui Ioan T. Morar are valoare terapeutica si redemptiva. Nu mai tin minte cine a spus-o, dar este adevarat ca in “Doktor Faustus” Thomas Mann a construit temelia unei autocritici germane. “Negru si Rosu” este o contributie exemplara la o prea mult amanata autocritica nationala romaneasca.

“In fata cui sa ne scuzam, Stefan?” “In fata Istoriei, in fata a ceea ce se va scrie acolo…” Citind cartea lui Ioan T. Morar nu ai cum sa nu intelegi, daca iti pasa de viata umana, de viata in general, ca eroizarea unui Ion Antonescu, o intreprindere negationista pe care unii o continua si azi, este o forma de obscenitate.

Fratele tatalui meu, Abram Tisminetki, a murit ars de viu pe un slep din portul Odessa, impreuna cu sotia sa si doi copii,o fata si un baiat, amandoi sub cinci ani. Nu fusese comunist, era de profesie croitor. Avusese un mic atelier la Soroca, l-a pierdut dupa anexarea Basarabiei in iunie 1940. N-a mai apucat sa se evacueze, a ajuns cu familia la Odessa. Restul poate fi citit in acest roman rascolitor. Ii multumesc lui Ioan T. Morar ca l-a scris. Cum ar trebui sa-i multumeasca atatia dintre cei care, evrei sau romi la origine, au avut rude deportate, umilite, lichidate in infernul numit Transnistria. Genocidul armenilor, Gulag, Shoah, prigoana si exterminarea romilor, genocidul din Rwanda, masacrul din Indonezia din 1965, crimele impotriva umanitatii comise de stalinistii ajunsi la putere in toate regimurile de tip sovietic, iata numele rusinilor absolute din secolul XX.

In aceasta zi, cand are loc sanctificarea lui Ioan al XXIII-lea si a lui Ioan Paul al II-lea, este bine sa ne reamintim ca acesti suverani pontifi au fost cei care au respins mitul antisemit al poporului deicid. Ioan Paul al II-lea a fost cel care a consfintit pozitia Bisericii Catolice in aceasta privinta: antisemitismul e un pacat major, o crima impotriva crestinismului. Iata un fragment din cuvantul Papei Ioan Paul al II-lea la Muzeul Memorial Yad Vashem din Ierusalim:

As bishop of Rome and successor of the Apostle Peter, I assure the Jewish people that the Catholic Church, motivated by the Gospel law of truth and love, and by no political considerations, is deeply saddened by the hatred, acts of persecution and displays of anti-Semitism directed against the Jews by Christians at any time and in any place. The church rejects racism in any form as a denial of the image of the Creator inherent in every human being.

 

http://www.polirom.ro/catalog/carte/negru-si-rosu-5123/

http://www.lapunkt.ro/2013/10/15/cu-ioan-t-morar-despre-roman-si-memoria-secolului-xx/

http://history1900s.about.com/od/holocaust/a/gypsies.htm

http://www.yadvashem.org/yv/en/about/events/pope/john_paul/speech.asp

http://inliniedreapta.net/insemnare/sfantul-ales-pentru-infrangerea-raului/

 

 


Intelectualul sfideaza dictatura: Mario Vargas Llosa la Caracas

25/04/2014

Nu cred ca este nevoie sa comentez cuvintele lui Mario Vargas Llosa rostite la intalnirea cu studentii din Caracas. Merita insa sa le aplaudam. Sunt cuvintele unui autentic prieten al valorilor liberale. Ele vorbesc de la sine. Sunt o palma rasunatoare pe obrazul unei dictaturi inepte. Evident, mijloacele de comunicare controlate de chavisti au evitat sa mentioneze declaratia marelui romancier. Vargas Llosa s-a declarat mai emotionat de primirea drapelulului venezuelean decat de aceea a Premiului Nobel…

 

Mario Vargas Llosa: “Si la oposición se divide se suicida” (2148277)

 

El escritor peruano Mario Vargas Llosa afirmó hoy que obtener una bandera venezolana y una camisa de manos de los estudiantes que protestan contra el Gobierno de Nicolás Maduro le ha emocionó más que recibir el premio Nobel de Literatura.

 

El escritor permanecerá dos días en Venezuela | Foto Archivo El Nacional

Sus muertos, sus torturados y sus luchas son también nuestras; les expresamos nuestra gratitud“.

“Mortii vostri, torturatii vostri si luptele voaste sunt in egala masura ai nostri si ale noastre; va asiguram de recunostinta noastra”.

http://www.lapatilla.com/site/2014/04/25/vargas-llosa-mas-emocionado-por-recibir-bandera-venezolana-que-premio-nobel/

http://www.infobae.com/2014/04/25/1559919-los-medios-chavistas-silenciaron-la-visita-vargas-llosa-caracas

http://www.el-nacional.com/politica/Vargas-Llosa-invitado-Caracas-Cedice_0_395960590.html

 


Carta stalinismului national: Declaratia PMR din aprilie 1964

25/04/2014
Motto: “Politica lui Ceausescu nu se poate explica fara Dej si fara Declaratia din 1964.” — Paul Niculescu-Mizil

Emanciparea elitei comuniste din Romania, grupata in jurul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, de tutela hegemonica moscovita a coincis cu o categorica si orgolioasa respingere a hrusciovismului ca strategie politica anti-stalinista, cu toate ezitarile, inconsecventele si reculurile stiute. A fost de fapt Carta stalinismului national. Multi si-au inchipuit, cedand gandirii deziderative (wishful thinking), ca va urma o Primavara de la Bucuresti. S-au inselat.

Comunistii romani au exploatat intensificarea conflictului dintre Moscova si Beijing, accentuarea tendintelor centrifuge din miscarea comunista globala, pentru a-si afirma propria linie autonomista. In clasica sa lucrare “The Soviet Bloc” (Harvard University Press, 1967), Zbigniew Brzezinski nota caracterul “remarcabil de vehement” al Declaratiei. Mai mult, celebrul politolog considera ca, dupa moartea lui Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceausescu ar fi putut dezvolta tendintele de emulare a titoismului, inclusiv pe linia unui comunism nealiniat “pentru care Imre Nagy platise un asemenea teribil pret”.

In realitate, dupa decesul micului Stalin de la Bucuresti care a fost Gheorghiu-Dej, in conducerea PMR, devenit PCR la Congresul al IX-lea din iulie 1965, se derula o lupta intre o directie liberalizanta (in plan politic, economic si cultural), simbolizata de premierul Ion Gheorghe Maurer, si linia dura a aparatului de partid, reprezentata de Nicolae Ceausescu si grupul locotenentilor sai (Virgil Trofin, Manea Manescu, Ilie Verdet, Petre Lupu, Vasile Patilinet, Ion Stanescu). Paul Niculescu-Mizil s-a situat la mijloc: apropiat de Ceausescu, era in egala masura influentat de tezele novatoare care se nasteau atunci in dezbaterile teoretice din partidele comuniste ale Europei Occidentale, in primul rand cel din Italia.

“Declaratia”, un document atent construit si redactat cu maxima grija, trebuie asadar contextualizata, plasata in cadrul comprehensiv al istoriei comparate a comunismului: ce se petrecea in miscarea comunista la acel ceas istoric? Care erau fortele centrifuge? Unde se situau Dej si baronii sai in acele polemici? Continuind linia Plenarei din noiembrie-decembrie 1961, “Declaratia” a rescris istoria Blocului Sovietic si a devenit izvorul de legitimizare a grupului pretins national (v. argumentele insistente ale lui Paul Niculescu-Mizil in acest sens, de pilda in volumul “O istorie traita”, Editura Enciclopedica, 1997).

Faptul ca “Declaratia” a fost inspirata si scrisa de oameni direct implicati in cele mai intunecate momente ale stalinismului spune totul despre ce se urmarea. Este inimaginabil ca un Emil Bodnaras, Nicolae Ceausescu sau Leonte Rautu ar fi dorit o liberalizare interna. Toti trei erau stalinisti indarjiti. Mizil insusi, cum stim, fusese locotenentul fidel al lui Rautu in prigoana impotriva intelectualilor si ilegalistilor din anii 1958-1960. Evident, rolul lui Maurer (poate si Alexandru Barladeanu) este diferit si putem detecta debutul conflictului ulterior dintre reformatorii moderati si neo-stalinistii pseudo-nationalisti.

1 mai 1960, Nicolae Ceausescu si Gh. Gheorghiu-Dej,„Fototeca online a comunismului românesc”,Cota: 50/1960

1 mai 1960, Nicolae Ceausescu si Gh. Gheorghiu-Dej,„Fototeca online a comunismului românesc”,Cota: 50/1960

Cateva elemente istorice pot lumina tabloul epocii si explica pozitiile adoptate de Dej si camarila sa, in randul careia Nicolae Ceausescu, obedient, fanatic, obtuz si agresiv, era de-acum un personaj cu maxima influenta. In primul and, liderii de la Bucuresti au privit cu maxima suspiciune atacurile lui Nikita Hrusciov impotriva mitului lui Stalin. Divortul dintre Bucuresti si Moscova (atata cat a fost) a avut loc pe fondul celui de-al doilea val de destalinizare din URSS. Pentru Dej, care pariase inca din iunie 1957, cum a demonstrat Georges Haupt intr-un excelent articol aparut in Franta in 1964, pe victoria grupului stalinist din Prezidiul CC al PCUS, era vorba de propria sa biografie politica, de implicarea sa directa in marile crime ale stalinismului din Romania. De-aici si afinitatile cu Mao, pentru care hrusciovismul reprezenta victoria revizionismului in miscarea comunista.

Plenara din noiembrie-decembrie 1961 a fost exact acel spectacol mistificator menit sa masluiasca istoria PCR si sa o prezinte in chip teleologic drept o lupta dintre o “grupare patriotica” intruchipata de Dej si oamenii sai, si cea formata din “oamenii Moscovei”, culminand in triumful factiunii Dej. In aceasta viziune, putin conta ca, de pilda Teorhari Georgescu si Miron Constantinescu se aflasera in tara in anii razboiului si ca facusera parte din grupul dominat de Gheorghiu-Dej.

In plan ideologic, esential pentru ceea ce istoricul Martin Malia defineste drept “partocratii ideocratice”, linia hrusciovista, mai ales dupa Congresul al XXII-lea din octombrie 1961, aparea drept un pericol mortal pentru stalinistii de la Bucuresti. Publicarea, cu aprobarea directa a lui Hrusciov, a nuvelei “O zi din viata lui Ivan Denisovici” de Aleksandr Soljenitin, a fost un soc pentru Rautu si acolitii sai. Deranjau romanele si memoriile anti-staliniste scrise de autori precum Konstantin Simonov, Ilya Ehrenburg si Konstantin Paustovski.

Pe acest fond, are loc mobilizarea “frontului istoric”, o tema cercetata cu profunzime de catre Bogdan C. Iacob. La fel, conducerea PMR incepe sa flirteze tot mai ostentativ cu personalitati intelectuale de exceptie, in primul rand G. Calinescu si Tudor Arghezi. Istoricul Cristian Vasile s-a ocupat in chip sistematic de politicile culturale ale regimului Dej. Publicarea manuscriselor “Marx despre romani” avea exact scopul de a servi o lectie sovieticilor cu prorpiile lor arme ideologice. U rol-cheie l-a jucat in acea actiune academicianul Andrei Otetea, devenit unul din pilonii noii istoriografii “de-rollerizate”, in curs de convertire la traditia interbelica. Incepand cu anul 1963, se produce o incontestabila relaxare intelectuala.

Aparitia saptamanalului “Lumea”, dupa ce ani de zile informatiile despre viata internationala fusesera oferite exclusiv prin traducerea revistei sovietice “Timpuri noi” (Novoe vremia), indica o modesta, dar reala, deschidere. Director a fost numit George Ivascu, intelectual ilegalist, detinut politic in anii 50, renumit pentru abilitatile sale tactice. El conducea, in acelasi timp, revista “Contemporanul” unde, spre stupoarea multora, incepea reabilitarea marilor figuri ale culturii romanesti, negate si denigrate in anii anterior, in primul rand Titu Maiorescu. Tot acolo, A. E. Baconsky incepea o rubrica ce avea sa intre in legenda despre noile curente din literaruta universala. Dictatura lui Mihai Beniuc la Uniunea Scriitorilor se apropia de sfarsit. Reveneau in paginile revistelor literare autori precum Vladimir Streinu si Serban Cioculescu. Existau ratiuni pentru a crede ca, macar in viata culturala, va urma o perioada mai fasta. Ceea ce, trebuie spus, s-a si petrecut, cel putin pana in 1971.

In plan economic, conflictul s-a tradus in sfidarea Bucurestiului la adresa integrationismului propus de Hrusciov si de liderii din RDG, Polonia si Cehoslovacia. Miza era importanta pentru intreaga strategie economica a PMR, in primul rand legata de continuarea industrializarii si de deschiderea tehnologica spre Vest. In aceasta privinta, publicarea articolului economistului Costin Murgescu de respingere a “Planului Valev” a fost un moment crucuil in metamorfozarea unui partid-paria (termenul ii apartine profesorului Ken Jowitt) intr-o formatiune capabila sa reprezinte reale interese nationale.

In plan politic,
PMR se fereste de contaminarea cu virusul revizionist. Prelucrarile “Declaratiei” pun accentul pe vizionarismul intelept al echipei Dej, pe dimensiunea nationala, pe necesitatea unirii tuturor fortelor patriotice in jurul “conducerii marxist-leniniste in frunte cu…”. Mitul unanimist este de-acum ingredientul central al dramaturgiei politice oficiale. Cerberii propagandei raman in functiei si vegheaza sa nu se produca niciun fel de alunecare eretica. In august 1964, al doua decenii de la 23 august, inchizitorul de partid Ion (Janos) Vincze scria furibund despre “tradatorul Patrascanu”, un semn greu de neglijat ca marotele dejiste au ramas neafectate de “Declaratie”..

“Declaratia” a fost, asadar, un document esential in supravietuirea unui grup politic nemijlocit responsabil pentru practicile criminale ale stalinsimului din Romania. A ingaduit rostirea unor jumatati de adevar si a perpetuat numeroase minciuni. Intre acestea, teza ca in Romania nu era nevoia de reabilitarea nimanui, ca gratie lui Gheorghiu-Dej, stalinismul romanesc ar fi fost unul, in fond, moderat si chiar benign.

Unul din beneficiarii directi ai “Declaratiei” a fost Nicolae Ceausescu, membru al Biroului Politic, secretar al CC al PMR si sef al Directiei Organizatorice, deci responsabil cu cadrele. Nu sunt de acord cu asertiunile lui Gh. Apostol care sustinea ca in acea perioada (deci in 1964), Dej se pregatea sa-l numeasca pe Ceauesecu secretar insarcinat cu agricultura. In august 1964, Ceausescu a condus delegatia PMR la funeraliile liderului comunist italian Palmiro Togliatti. Tot el a condus delegatia PMR la congresul Uniunii Comunistilor din Iugoslavia. Era direct implicat in contactele cu PCUS si PC Chinez. Conducea cadrele, raspundea de dosare. In aceasta privina, Paul Niculescu-Mizil avea dreptate: fara a mentiona “Declaratia”, Ceausescu a continuat, dupa venirea la putere, linia codificata in acel document. In acest sens, a existat o continuitate imposibil de ignorat ori de negat intre Gheorghiu-Dej si succesorul sau.

Regretatul istoric Eugen Denize a sintetizat remarcabil esenta si semnificatiile momentului aprilie 1964: “Trebuie spus însă că “independenţa” faţă de Uniunea Sovietică a fost, în primul rând, a conducătorilor, Dej şi apoi Ceauşescu, şi nu a ţării. România a continuat să fie membră a C.A.E.R. şi a Tratatului de la Varşovia, a continuat să facă spionaj împotriva democraţiilor occidentale şi să transmită informaţii şi tehnologie în URSS. În ciuda “independenţei” ţării, modelul sovietic de dezvoltare internă a devenit tot mai puternic în România, mult mai puternic decât în celelalte ţări socialiste care-şi proclamau deschis vasalitatea faţă de Moscova. (…) Declaraţia din aprilie 1964 a adus o oarecare independenţă externă, dar plătită cu o consolidare a stalinismului pe plan intern. De fapt, în România nu a avut loc niciodată o adevărată destalinizare până în decembrie 1989.”

In cartea mult contestata si prea putin citita “Marele soc din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu in dialog cu Vladimir Tismaneanu” (Editura Enciclopedica, 2004), cel care in 1964 era seful sectiei invatamant a CC al PMR, in cadrul Directiei de Propaganda si Cultura (condusa de Leonte Rautu si de adjunctul acestuia, Paul Niculescu-Mizil), deci un activist ideologic de prim plan, spunea: “…crearea unui comunism national a inlocuit procesul de destalinizare. Prin aceasta platforma nationala si Dej, si Ceausescu au oferit o acoperire stalinismului din Partidul Comunist Roman.” Dupa care, ca vechi leninist el insusi, are grija sa spuna ca acel patriotism ar fi fost real. A fost, sintetic formuland chestiunea, patriotismul specios si oportunist al unui grup de stalinisti aflati intr-o disperata cautare a unei imposibile legitimitati.

Recomandari:

http://www.lapunkt.ro/2014/04/25/aprilie-1964-declaratia-de-independenta-fata-de-propriul-popor/

http://revista.memoria.ro/?location=view_article&id=386

http://www.edituraenciclopedica.ro/shop/03-biblioteca-de-istorie-contemporana-a-romaniei/aprilie-1964-primavara-de-la-bucuresti-cum-s-a-adoptat-declaratia-de-independenta-a-romaniei

http://www.ucpress.edu/book.php?isbn=9780520237476 (“Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc”, traducere romaneasca de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu, Polirom, 2005; editia a doua, cu o noua prefata de Cristian Vasile, in curs de aparitie, Humanitas, 2014).

http://www.curteaveche.ro/pe-umerii-lui-marx-o-introducere-in-istoria-comunismului-romanesc.html

http://www.wilsoncenter.org/publication/gheorghiu-dej-and-the-romanian-workers-party-de-sovietization-to-the-emergence-national

http://www.humanitas.ro/humanitas/fantoma-lui-gheorghiu-dej

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-a-fost-gheorghiu-dej-bizantinism-stalinism-si-revolutie/

http://www.polirom.ro/catalog/carte/spectrele-lui-dej-incursiuni-in-biografia-si-regimul-unui-dictato-4775/

Pentru textul integral si comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/carta-stalinismului-national-declaratia-pmr-din-aprilie-1964/