Mineriadele si violenta politica

Intr-un interviu care va apare in Adevarul, am fost intrebat, intre altele:  Sunt mineriadele o manifestare a violentei politice? Iata aici, cu unele adaugiri, raspunsul meu.  In conditiile in care unii actori politici si unele canale de informatii (televiziuni private) incurajeaza si aplauda forme extra-legale de protest, inclusiv cele care pot degenera in violenta stradala, este bine sa ne reamintim ce s-a petrecut acum doua decenii. mai ales ca multi tineri nu cunosc aceste pagini de istorie recenta, ori le cunosc doar partial si distorsionat.  Aflat la Bucuresti (sosisem, daca nu ma insel, pe 8 iunie 1990), am fost martor nemijlocit la ce s-a intamplat. Am vazut ultimele clipe ale zonei libere de neo-comunism din Piata Universitatii, am vazut asaltul politienesc  impotriva grevistilor foamei, am vazut batalioanele “proletare” in actiune, am vazut studentii maltratati, cu craniile sfaramate, am vazut spectacolul grotesc al unei televiziuni specializata in cele mai abjecte minciuni.  I-am vazut pe mineri si pe cei pe care ii putem numi les meneurs, securistii (evident in civil) care le indicau celor adusi de Iliescu si Roman sa lichideze embrionica, dar vibranta, sociate civila romaneasca.  Am scris apoi despre aceste clipe inspaimantatoare in The New Republic, in Christian Science Monitor, in 22 si in multe alte locuri. Repet, am calitatea de a vorbi ca martor, nu doar ca politolog.  Dupa douazeci de ani, aceste adevaruri trebuie spuse fara urma de timiditate.  O societatea care isi ignora trecutul nu isi va putea cladi un viitor onorabil.

Asemeni revolutiilor din 1989 din Europa Centrala, manifestatia din Piata Universitatii (aprilie-mai 1990) s-a caracterizat prin non-violenta, prin chemarea la un dialog intemeiat pe adevar.  Era de fapt urmarea, la Bucuresti, a spiritului revolutiei de catifea de la Praga.  Succesor al regimului Ceausescu si uzurpator al Revolutiei romane, Ion Iliescu a decis ca doar pe cale violenta poate sa mentina puterea unei nomenklaturi insetata de revansa.  Societatea civila (asociatiile independente, Liga Studentilor) trebuia agresata, ingenuncheata, la limita aneantizata.  Presa libera (in primul rand Romania Libera, Dreptatea si revista 22) era denuntata drept subversiva, creatoare de “instabilitate”.  Partidele istorice erau diabolizate (in primul rand lideri precum Corneliu Coposu si Ion Ratiu).  Fostii disidenti si intelectualii critici (GDS, editura Humanitas) se aflau pe lista neagra.  In zona FSN-IMGB,cu megafoanele sale Azi, Dimineata etc, injuria suprema era sa numesti pe cineva “ghedesist”. Poate ca intr-o zi vom citi memoriile lui Octavian Stireanu si vom afla mai multe despre regizarea acelor campanii ale urii.  Ori macar pe cele ale lui Dorel Sandor, astazi colaborator en titre al imundului “Cotidian” nistorescian.

In douazeci de ani multe se schimba. In ce ma priveste, sunt bucuros ca am ramas statornic alaturi de Mircea Mihaies, de N. Manolescu, de Mihnea Berindei, de Adriana Babeti, de Mircea Cartarescu, de Ioan T. Morar, de Tudor Jebeleanu (cu el sunt prieten de mi-e si frica sa-mi amintesc cati ani).  Cum am ramas consecvent solidar cu GDS si revista 22.  Pe Mircea Mihaies l-am vazut prima oara cred ca pe 10 iunie. Era la Casa Scriitorilor, erau acolo Mircea Dinescu, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu.  Revista Orizont publicase un dialog intre N. Manolescu si subsemnatul. M-a invitat la Timisoara, au venit minerii, am anulat vizita. In toti acesti douazeci de ani am scris cateva carti impreuna, ne-am vazut cel putin o data pe an, am fost la Timisoara de nici nu mai tin minte cate dati.  Mircea a fost ca un membru al familiei noastre, l-a “urmarit” pe Adam crescand de la cateva luni (era in decembrie 1995 cand l-a vazut prima oara) si pana azi.  La fel si Ilona. Il tin minte pe fiul lor, Dani, de pe cand avea patru-cinci ani.  Acum Dani si Adam sunt amici. La fel cu fiul lui Biju, David.  Au fost momente cand Mircea si cu mine am vazut lucrurile diferit (cartea mea de dialoguri cu Iliescu, de pilda, unde s-a dovedit ca el a avut dreptate) , dar niciodata, sub nicio forma, nu s-a pus problema sa ne indoim de sinceritatea fiecaruia, de buna-credinta, de cinstea celui pe care l-am ales ca prieten de idei si de principii.  Mi s-ar fi uscat degetele daca mi-ar fi trecut prin minte sa scriu pamflete contra sa.  Nu ma indoiesc ca si reciproca e adevarata. Asa s-a construit si prietenia mea cu Horia Patapievici, prin refuzul oricarei duplicitati, prin transparenta, prin angajament etic real, prin bucuria adevarului.  Pentru ca valorile comune au fost verificate in timp, nu au fost doar jocuri de cuvinte, confeti si ghirlande fara vreo semnificatie reala.  Ceea ce am avut a ne spune a fost rostit direct, franc, fara ezitari.  Asa dainuiesc prieteniile.  Cind increderea dispare, prietenia este definitiv surpata.

Mineriadele din 1990 si 1991 au fost actiuni politice ilegale, organizate in chip abuziv si anti-constitutional de catre responsabilii unor structuri de putere din zonele serviciilor secrete, actionand la ordinul celor mai inalti demnitari ai unui regim pseudo-democratic.  S-a recurs la forta, au fost molestati si chiar asasinati cetateni absolut inocenti.  Au fost maltratati studenti, elevi, simpli trecatori pe strazile Bucurestiului (cum a fost cazul unui bun prieten, ziaristul american William McPherson, care a scris cativa ani mai tarziu exceptionalul text What Went Wrong? aparut in revista Granta).  Cum scria Monica Lovinescu, mineriadele au fost expresia recursului cinic al nomenkaturii la tactica fratricidului. Am numit atunci (intr-un interviu luat de Raluca Barac, aparut in revista 22 si inclus apoi in volumul meu Ghilotina de scrum), iar Monica Lovinescu a fost de acord (vedeti volumul Etica neuitarii aparut la Humanitas in 2008), ceea ce se petrecea in tara, paradoxul român.  Tara in care aparent se petrecuse cea mai abrupta ruptura cu vechiul sistem era de fapt cea in care structurile de putere continuau sa functioneze dupa vechile reguli.  Ceea ce politologia numeste persistenta elitelor comuniste cunostea in Romania o experienta paradigmatica (evident cu trucajele de rigoare).

In curand vor fi republicate cartile lui Virctor Barsan si Mihnea Berindei pe tema Pietii Universitatii si a mineriadei din iunie 1990.  Mineriadele au reprezentat asadar esecul echipei feseniste la cel mai important capitol ce defineste actiunea democratica: obligatia politicienilor de a apara vietile cetatenilor (este o teza importanta a filosofului Peter Sloterdijk si nu numai a sa).  Evident ca dictatorii se ocupa de politica, dar obiectivele lor sunt altele.

Cu infinit cinism, echipa Iliescu-Roman a pus in pericol aceste vieti, a creat o stare de quasi-anarhie in care s-au putut comite si s-au comis actiuni barbare.  Am scris la vremea respectiva despre felul cum s-a regizat aceasta stare de insecuritate generala.  Am examinat rolul imposturii, al travestiurilor, al propagandei si practicilor populist-demagogice (autoritarism, anti-intelectualism, etnocentrism sovin, colectivism etatist, anti-occidentalism) specifice regimului fesenist in volumul de dialoguri cu Mircea Mihaies, Balul mascat (Polirom, 1996).   Sunt unii care sustin ca ideologia acestei puteri era precara, eterogena, fara substanta reala.  Cred ca exista o parte de adevar in aceasta pozitie.  Dar Iliescu si partizanii sai stiau ce nu doresc: nu voiau pluralism, nu voiau reforme radicale in economie, nu voiau capitalism liberal, nu voiau televizuni independente, nu voiau examinarea onesta a trecutului totalitar si aflarea adevarului despre revolutia din decembrie 1989.  In plus, pentru oameni formati in cultul violentei istorice propriu statului de nedrept, dintre care unii participasera la acapararea puterii de catre comunisti, recursul la forta si la denigrarea maniacala a opozitiei era ceva firesc.

La doua decenii de la acel moment (13-15 iunie 1990), justitia trebuie sa-si spuna in fine cuvantul.  Tocmai din acest motiv, pentru ca sunt convins ca democratia si justitia sunt inseparabile, sustin demersurile Asociatiei „21 Decembrie” legate de adevarul despre revolutia din decembrie 1989 si despre mineriade, inclusiv deschiderea de actiuni legale impotriva celor vinovati de crime.  Nimeni nu are dreptul sa se sustraga legii, indiferent de functia pe care a avut-o candva.

PS  Un jurnalist cultural considera conceptul  statului de nedrept (cel totalitar, fascist, nazist, comunist) ca fiind rezultatul “unui joc de cuvinte foarte ieftin”.  Iata unde poate duce graba etichetarilor.  Un mic excurs bibliografic l-ar ajuta sa afle ca este vorba de traducerea (poate nefericita, dar nu ieftina) conceptului german de Unrechtsstaat, deci opusul lui Rechtsstaat (stat de drept), sugerat candva de Hannah Arendt, dezvoltat in istoriografia germana si anglo-saxona si reluat in raportul comisiei de ancheta a dictaturii SED (PSUG) si a consecintelor sale, creata de Bundestag si  condusa de fostul disident din RDG, pastorul Reiner Eppelmann. In Originile totalitarismului, Hannah Arendt vorbea despre un Weltanschauungstaat.  Ideocratiile partocratice (conceptul lui Martin Malia) se situeaza la antipodul statului de drept.  Mentalul lui Ion Iliescu si al asociatilor sai din perioada discutata a fost impregnat de acest dispret pentru lege nascut din convingerea ca atingerea obiectivelor ideologice justifica utilizarea oricaror mijloace.

Neben der Verwendung in juristischen Zusammenhängen spielt der Begriff „Unrechtsstaat“ auch in der politischen Diskussion insbesondere um die Bewertung der DDR eine Rolle. Bundespräsident Roman Herzog etwa erklärte am 26. März 1996 vor der Enquête-Kommission Überwindung der Folgen der SED-Diktatur im Prozeß der deutschen Einheit über die DDR: „Sie war ein Unrechtsstaat.”