Revenirile dlui Mircea Platon: Confusion and Innuendo

Pe acelasi blog al lui Ilie Catrinoiu unde s-a justificat utilizarea limbajului abject-antisemit, dl Mircea Platon ma onoreaza cu un raspuns. Nu voi intra in detalii, articolul dlui Mircea Mihaies care va aparea joi in Romania Literara spune ceea ce, cred eu, trebuie spus. Public aici, din ratiuni de fair play, concluziile dlui Platon. Observ ca domnia sa ramine convins ca eu as fi un fel de virf de lance al unei ofensive neo-stingiste in Romania. Cum îşi explică în atari alarmante condiţii componenta Consiliului Academic al Institutului de Studii Populare? S-a evaporat complet capacitatea de discernamint a unor Gabriel Liiceanu, Radu Preda, Radu Carp, Ioan Stanomir, Roger Scruton, Tom Gallagher, Petre Guran, Virgil Nemoianu? Doar nu crede dl Platon ca acesete personalitati au acceptat sa faca parte din acel consiliu (pe care il prezidez) crezind ca sunt un fel “submarin leninist”. Sufera ei oare de un sindrom al orbirii ideologice colective? Dl Platon nu crede ca sunt un intelectual de centru-dreapta. It’s his right. Nici eu nu cred ca domnia sa este un intelectual care iubeste valorile autenticului conservatorism, cel al unor Hayek, Aron, Voegelin, Buckley, Whittaker Chambers, Russell Kirk. Nu cred, de pilda, ca dl Platon sustine idealul societăţii deschise ori dezideratul pluralismului, prioritatea individului în faţa colectivismelor de orice culoare, demnitatea Raţiunii în faţa tribalismelor nihiliste, cultura admiraţiei în locul dejecţiei veninoase, ospitalitatea în locul xenofobiei, libertatea în faţa uniformizărilor forţate. Pe scurt, oricât ar poza ca om al dialogului, dl Platon preferă construcţia de genealogii specioase, (auto)intoxicarea retorica, etichetarea diversionsta, patosul reactionar.

Cit priveste reflexele totalitare (de limbaj si nu numai) cred ca dl Platon se hazardeaza cu supozitiile. Mai cu seama că în textele domniei sale abundă formule vag-mistice care promoveaza confuzia sistematică de planuri: acolo unde se impune acţiunea politică şi responsabiltatea socială (a se citi conferinta lui Roger Scruton la Bucureşti), dl Platon pozeaza într-un inocent contemplativ. Acolo însa unde ar fi potrivit mai curând the ethos of humility, de sub pana dinsului ţîşnesc săgeţile dispretului şi incordarile urii. Nu-mi amintesc, în aproape doua decenii de la caderea dictaturii comuniste, ca dl Platon & comp. să fi participat la vreo initiativa democratica de amploare. Nu contest nici o secunda dreptul inalienabil, as spune sacru, al oricărei persoane de a-si hrani sufletul cu valorile înalte ale propriei sale religii şi cred, în particular, că Ortodoxia a dat în secolul XX conştiinte nobile precum Mircea Vulcanescu, Nikolai Berdiaev, Sandu Tudor, Andre Scrima, Pavel Florensky, Nicolae Steinhardt sau Jaroslav Pelikan. Dar ceea ce poate reprezenta o solutie privata nu este un panaceu sub specie aeternitatis. Destinul civilizational al Romaniei, al lumii noastre, este subiectul unei continue negocieri, dezbateri, analize – la care sunt invitaţi să participe liderii societăţii civile, profesioniştii din spaţiul academic, personalităţi active în comunităţile locale. A fi de centru-dreapta înseamnă – printre altele – să înţelegi prioritatea întrebării, necesitatea dilemei, locul neliniştii şi al dubiului fertil.

Daca ar fi fost sa recurg la metodele sale polemice, mi-aş fi intitulat poate acest text “O replica a Capitanului Mircea Platon”. Cum nu practic genul pamfletar, cum stiu bine ce efecte pot avea cuvintele, prefer să-l numesc jurnalistul, eseistul, doctorandul Mircea Platon.

Expresii de tipul “două generaţii de Tismăneni”, cu insinuările unor culpe ce merg din tată-n fiu, nu merita din punctul meu de vedere decit a fi ignorate. Daca dl Platon nu crede in vinovăţii ereditare, ce sens are aducerea in discutie a biografiei tatălui meu? De ce nu pomeneşte vreodata condamnarea dictaturii comuniste si atacurile imunde la care a fost supusa Comisia pe care am coordonat-o? De ce ignoră cu superbie itinerariul meu spiritual, nelipsit de drame personale – un parcurs remarcat de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, şi pe care un bun prieten îl definea drept “un caz emblematic de metanoia”? De ce ignora acesti presupusi anticomunisti eseul lui Sorin Lavric intitulat “Un Marsyas contemporan”, aparut in 2008 in Romania Literara? De ce nu socoteşte dl Platon ecourile internaţionale ale cartilor mele – inclusiv recenzia entuziasta la “The Poverty of Utopia” aparuta in National Review sub semnatura Juliana Geran Pilon? De ce elogiul unui Whittaker Chambers este trecut sub tacere?

Fiind doctorand la Ohio State, m-as fi asteptat sa doreasca un schimb academic de idei cu un profesor care a scris totusi Stalinism for All Seasons. Domnia sa a ales o alta cale: metoda calomniei, a atacului prin proxy şi a insultei cu conotatii etnice. Cit priveste vorbele de ocară aruncate prietenilor mei de idei si mai ales indreptate impotriva dlui Mihai Neamtu, ele mi se par nu doar meschine, ci de-a dreptul jenante. Cindva, dl N. Manolescu a scris a propos de invectivele ale lui Vadim: “Nu merita nici o secunda de dispret”. Cam asa gindesc si eu cind citesc texte de o rara malitiozitate la adresa unor tineri care slujesc cu pasiune valorile Spiritului, intelegind sa refuze torpoarea mentala, infantilismul ranchiunos si blocajele egocentrice. Fara sa se pretinda infailibili, prietenii mei isi asuma cu seriozitate conditia maturităţii existenţiale, echilibrul judecăţii, exigenţa evoluţiei intelectuale şi necesitatea unei critici oneste, constructive. În tărâmul ideilor nu există imaculate concepţii iar erorile copilăriei sau rătăcirile pasagere ale adolescenţei nu acţionează ca un blestem sau o paralizie mentală. Colaboratorii cu care lucrez în proiecte comune şi-au însuşit disciplina studiului temeinic, au titluri şi palmaresuri academice respectabile, cultivă metodologia riguroasă şi, mai ales, nu amestecă genurile literare.

În sfârşit: citind întrebarea cu care îşi încheie dl Platon diatriba (“Pina cand?”) m-a trecut un fior prin sira spinarii. Mi-a amintit de o anumita prefata si de invocarea aproape apocaliptica a “intunericului si frigului”. Orice analogie ce s-ar putea deduce cu nefasta prefata a lui Nae Ionescu la romanul lui Mihail Sebastian De doua mii de ani nu este accidentala, ci deliberata. In atari conditii, orice dialog intre mine si dl Mircea Platon este nu doar zadarnic, ci de-a dreptul absurd.

“Ceea ce i-am reproşat şi îi reproşez eu dlui Tismãneanu nu are legãturã cu rasa, clasa, casa sau masa domniei-sale. Are legãturã cu politica domniei-sale. De aceea nu înţeleg de ce îl tot aduce în discuţie dl Tismaneanu pe profesorul Moshe Idel. M-am întâlnit cu profesorul Moshe Idel o singurã datã, la o conferinţã. Îl admiram pe profesorul Moshe Idel din scris. Întâlnindu-l, mi-am dat seama cã, pe lângã erudiţie, profesorul Moshe Idel e un om modest, cu umor, de mare caracter. Un adevãrat mensch. Dar prezenţa publicisticã a dlui Tismãneanu nu mi-a lãsat niciodatã aceastã impresie. Aşa cã nu i-aş spune profesorului Moshe Idel, dupã cum nu i-am spus nici profesorului Vladimir Tismãneanu, dupã cum nu i-aş spune nici profesorului Gottfried nici o mãgãrie antisemitã. Dar nu pentru cã se încruntã dl Tismãneanu la mine. Ci pentru cã nu mã intereseazã antisemitismul. Ceea ce mã intereseazã e cã dl profesor Tismãneanu, un om de stânga, pretinde cã e de dreapta şi încearcã sã redefineascã dreapta româneascã în acord cu valorile stângii. Asta e tot. Mã cert sau mã împac cu dnii Gottfried sau Tismãneanu având în vedere nu „rasa” domniilor-lor, sau religia, ci sinceritatea angajamentului politic.

Si acum, cã mi-am clarificat poziţia, îi pun şi eu dlui Tismãneanu o singurã întrebare. Domnia-sa deplânge astãzi “înmulţirea mitocanilor pioşi”, a “focarelor de infecţie” şi a “putreziciunii”. Tatãl domniei-sale a fost preocupat în anii ‘50 de lichidarea “bandiţilor mistici”, a “putrefacţiei burgheze” şi a “nãpârcilor veninoase”. Dl Tismãneanu nu e rãspunzãtor pentru ce a fãcut tatãl domniei-sale. Dar se face vinovat de folosirea aceleaşi retoricã. Ieri de stânga, azi de “dreapta”, douã generaţii de Tismãneni au folosit aceastã retoricã pentru a-i proslãvi pe mai-marii zilei şi a pune lacãt pe conştiinţa româneascã. Deci întrebarea mea e: pânã când?”